Poeme de Ana Ardeleanu

Ana Ardeleanu

ai făcut din poem o pâlnie

prin care ai turnat vin de ambră umplând paharele secate din Dumnezeu ştie ce motiv căci pe etichetă nu era trecută nicio sumă vreun număr de telefon ce ar fi putut compromite intenţia doar nişte indivizi îşi tot rodeau unghiile fără să ceară nota de plată fără să zornăie mărunţişul adunat în burta unui peşte de sticlă

cine-şi trece în dreptul tău datoria să nu te fi privit în faţă niciodată să nu se fi simțit vinovat în felul de a te fixa cu privirea asemănător cu cel conştient că deoache şi descântecul cu nuferi nu-l ştie căci nu a primit, în avans, mila Domnului nici subiectul de maturitate pe care să-l poată rezolva de la prima încercare încât să-i rămână timp pentru a umple paharele secate cu vin de ambră

mi-ai adunat cuvintele

pe un fus de diamant n-am atâta pretenţie de la soare nici de la cei care s-au văzut în oglindă unde, la capătul mesei era un desen cu o ceaşcă de cafea aproape roz, aproape spartă.

cine face suma lucrurilor care au trecut prin spatele nostru fără să ne fi văzut vreodată faţa în ce termeni se discută nu putem observa căci geamul e mat şi nimeni nu doreşte să trecem prin gândurile lui considerându-ne ca şi scoşi din bula martorilor esenţiali cărora le-ai putea lua amprenta conturându-le pe buze câteva zâmbete de înseninare să fie şi cel vinovat fericit măcar în desenul acesta pe care poliţistul l-a reţinut

eroul meu

nu mai eşti erou de când ţi-ai vopsit părul în verde doar o salcie plângătoare unde se adună, pentru şedinţele de lucru toate sentimentele şi toate vocile privighetorilor ce au rupt gardul pentru a intra în gogoaşa ei dar bolnavul nu e bolnav de iubirea mea ci de felul cum mă arunc cu capul înainte într-o altă poveste fără a fluidiza circulaţia gândurilor încât cuvântul cu pretenţii lirice îi poate ridica poalele ca un vânticel îi poate pipăi obraznic genul epic rămas fără veşminte iar eu ca martor onest simt în priviri o senzaţie mediocră altă replică n-am dar nici nu-mi pot ierta timpul care mi-a redus eroul la absurd

de două ori pe săptămână

rugăciunea scrisă cu alb între aripile unui pescăruş nu mă poate mântui nu mută durerea într-o zi de joi sau duminică în dorinţa de a scăpa de ea măcar de două ori pe săptămână atunci când o fricţionez cu spirt având grijă ca mirosul să nu fie perceput de cel ce şi-a rupt în bucăţi hârtia velină a sentimentului bun pregătit pentru a începe dizertaţia

lucrarea făgăduită Domnului abia peste unsprezece ploi de purificare ar putea dobândi picătura râvnită şi doar aşa ar izbândi rugăciunea să adune puţină purpură şi să o aşeze pe umerii celor din alaiul de nuntă alungând blestemul punând mirul şi crucea pe fruntea celor câteva generaţii care bifurcă drumurile de fier fără a le cunoaşte destinaţia