2 Cronica literară
Poemul de 15 metri Viorel Mureșan
Pentru redactarea prezentei cronici la volumul lui Robert Șerban, Poemul curcubeu (un experiment), Editura Casa de pariuri literare, București, 2021, am simțit nevoia să consult Dicționar(ul) de idei literare de Adrian Marino. Doar o astfel de sursă biobibliografică ne poate dezlega înțelesurile parantezei de după titlu. Cartea lui Robert Șerban îmbină mai multe tipuri de experiment, de la geneză, la mecanismul de creație propriu-zis și apoi la formula tipografică, așa cum vedem dintr-un text preliminar al autorului, intitulat Pariu pe un experiment: „Poemul curcubeu e un experiment și a fost un pariu. Pariu, fiindcă am vrut să aflu dacă sunt în stare să scriu poezie timp de opt ore, continuu // … // Am ales o zi de weekend, sâmbătă (12 octombrie 2019), fiindcă 99% dintre scriitorii români scriu când apucă: noaptea, în concediu, la sfârșituri de săptămână, în zilele libere. Toți au servicii care nu prea sunt în relație apropiată cu literatura. În nici un caz cu scrisul de ficțiune” (p. 5). Descrierea contextului și a modului de redactare risipește misterul magicianului prodigios, cum era văzut poetul, punând sub lumina rece a reflectorului fiecare mișcare a unui artist sincretic, mai aproape de regizor decât de bardul inspirat: „Am început «Ziua de lucru a poetului» – cum s-a chemat evenimentul care a avut loc în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spațiu la Timișoara – la ora 10. Am scris pe o bobină de hârtie, dintre cele pe care se tipăresc ziarele – am primit-o de la colegii mei de la «Renașterea bănățeană», ziar unde am lucrat patru ani, în tinerețe. Am folosit pentru fiecare vers câte o cariocă de altă culoare tocmai pentru că poezia nu e monocromă, ci e [și] un joc ce are nuanțe și culori diferi-
te. În timp ce scriam, hârtia înainta centimetru cu centimetru, prin sala lungă” (p. 6). Paratextul ne dezvăluie în Robert Șerban și un veritabil eseist și estet al creației. La el, teoria artistică se dezvoltă din practica scrisului și nu invers: „Fiindcă poezia mea e autoreferențială, ea devine și un instrument de cercetare a celui care sunt și a lumii în care trăiesc..” (p. 6). Circumstanțele experimentului impregnează, într-un fel, caracterul ocazional al poemului: „Da, am scris, da, mi-am demonstrat că, intrând în al 50-lea an de viață, pot avea anduranță, pot arăta cât de simplu, de colorat, de intens e scrisul de poezie” (p. 7). Ultimele rânduri ale eseului au tonalitatea unui jurnal de creație care îmbină ideea de experiment literar cu cea de experiență a vieții de scriitor: „Sunt unul dintre cei care crede în inspirație. Să fi fost inspirat în acea zi de octombrie, când, după cele opt ore, aș mai fi stat și aș mai fi scris? Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui și eram furat de mișcările ei. La ora 6 seara m-am oprit, m-am ridicat de pe scaun, mi-am tras sufletul și am rulat înapoi poemul de 15 metri. Aproape un an nu m-am atins de sulul de hârtie, deși i-am dat târcoale. Însă la un moment dat, când curiozitatea m-a răzbit, l-am derulat, l-am citit și l-am transcris. Iar după încă un an e chiar aici” (pp. 7-8). În format de buzunar, volumul e o carte-obiect, în care textul tipărit e încadrat de pagini de facsimil, redate color și urmate de un album cu fotografii ce aduc instantanee din timpul redactării. Poemul curcubeu are o densă componentă de frescă și alta de confesiune. De la început, poetul se instalează ca spirit cunoscător în centrul unui univers social care îna202
intează cu elicea ruptă și, de aceea, tensionat emoțional: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ și puteam să citesc” (p. 13). În sânul unei „colectivități ne-iubite a istoriei”, întunericul generează frică, iar căutarea disperată a unui remediu îi dă prilejul poetului să ne zgândărească memoria: cum se procura un felinar, cu ce umilințe se putea ajunge la o sticlă de petrol lampant: „problema părinților mei nu mai era/ decât gazul/ care nu se găsea decât cu pile și relații” (p. 14). Personificarea unor agenți ai stării de asediu augmentează, în mintea copilului, nebuloasa psihică, generatoare la rându-i de „story”: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ și de asta îl însoțea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la orele 6 seara/ și uneori întunericul nu pleca nici la 11” (p. 15). Alteori, același referent dă expresie unor peisaje și stări onirice iraționale: „te-ai gândit de vreo câteva ori să convertești/ tremuratul acela în dans/ dar nici baterii pentru tranzistor/ nu se găseau”,
