Cronica literară
Între oglinzi patriarhale
7
Marcel Lucaciu
Pentru majoritatea scriitorilor din orice colț de țară sau de univers, copilăria a reprezentat dintotdeauna o vârstă miraculoasă, desfășurată sub semnul candorii, dar și un tărâm paradisiac, văzut ca o altă Arcadia. Fără îndoială, anii aceia magici nu pot fi uitați, căci ei sunt rădăcinile și totodată fructele dulci-amărui ale creației literare... Arcadia poetei Emilia Poenaru Moldovan este Uioara de Sus (Ocna Mureș), iar adevărul acesta transpare, convingător și emoționant, în recenta plachetă Uioara felix (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2020). O undă de melancolie înfioară mănunchiul de versuri străjuite de castelul Teleki a cărui fotografie (prelucrată) de pe coperta cărții dezvăluie izolarea și paragina (fragmente desprinse din tencuială, geamuri sparte, buruieni care au năpădit curtea și parcul de odinioară etc.). Se poate spune dintru început că rememorarea „vârstei de aur” va fi situată, undeva, între bucuria revederii unor locuri dragi și tristețea unei frumuseți lăsate de izbeliște… Uioara nu presupune, însă, doar timp revolut și spațiu mirific. Uioara este „cea fericită” grație amintirii unor blajine reuniuni de familie; o familie tradițională, care trăiește acut un sentiment de umanitate, are principii ferme, chiar dacă traversează cumplitele vremuri roșii. Duioasele amintiri sunt transfigurate, rând pe rând, în poeme epice, rareori, împânzite de metafore, scrise parcă, premeditat, la granița dintre realitate și ficțiune. Nu volutele stilistice contează, aici și acum, ci frusta confesiune, doza de autenticitate, respectiv atmosfera de epocă, acea culoare locală ori fi-
delă reconstituire a unui ritual de mult apus: „Un semn discret al crucii făcut de mama/ dă tonul începerii mesei și al iureșului de fraze,/ râsete și chiote, ne îngânăm și ne imităm unul pe altul,/ refacem din frânturi și scame de trecut o veselie aproape/ adevărată” (Vacanță la Uioara). Dintre toate portretele de familie se desprinde, firesc, delicatul portret al mamei. Sunt evocate, cu tandrețe, atât naturalețea și modestia ei nedisimulată, cât și vocația dăscăliței ce urcă, zi după zi, „dealul vrăjit” de inflexiunile limbii române, purtându-și dulcea povară, precum odinioară Sisif; dar un Sisif pe care, potrivit lui Albert Camus, trebuie să ni-l închipuim fericit. Ne surprinde, plăcut, modul în care, prin intermediul unui decor minimal („blocul stil sovietic”, „radioul”, „mașina de spălat” ș.a.), fondatoarea Cercului Literar de la Cluj însumează un destin zbuciumat, frânt prematur: „Mama, în rochie înflorată și părul strâns la ceafă/ și-l aranja mereu cu gestul lui Madame Chauchat./ Pleca de la școală urcând pe un deal vrăjit/ unde au primit locuință într-un bloc stil sovietic/ toți profesorii, refugiații și cei alungați de prin sate,/ un cocteil numai bun de oameni cu funcții bine/ determinate în stup,/ unii să educe iar alții să mai supravegheze ce se mai vorbea/ în parcul plin de bănci,/ salcâmi și rondouri cu gura-leului din jur// (…) Mama repetând Puiul de Brătescu-Voinești/ cu tatăl lui Arthur/ care era director la fabrică și trebuia – așa au zis cei de sus/ – să aibă măcar opt clase./ Iar când a murit unul Chenedi care nici măcar/ nu era de pe la noi,/ Mama a plâns ore în șir ghemuită/ lângă 201
radioul cumpărat de tata în rate,/ odată cu mașina de spălat poloneză/ care funcționează și acum.// Mama a plecat grăbită înainte de pensie/ să ducă limba română/ prin ținuturi cunoscute ei doar din cărțile de catehism” (Mama). Galeria familială mai cuprinde portretul tatălui (care-i „învăța meserie pe copiii de țăran”, dar și „citate latinești”), portretele fraților ce-și așteaptă sora, în gară („îmbrăcați cu cele mai bune haine ale lor,/ uniformele de școală”), portretul mătușii care nu are copii și se retrage în odaia ei („vorbind probabil cu pruncul unei femei frumoase/ din tabloul de la capul patului”) etc. Nu lipsesc din tablourile însuflețite zgomotoasele jocuri ale copilăriei, cu nevinovații bondari pe post de moriște. Sunt jocuri ce pun în pericol nevoia de liniște a părinților și, mai ales, a vecinului care bate, zadarnic, în țeava de gaz… continuare pe www.caietesilvane.ro
