Mircea Daroși, O carte cu „Biografii încătușate” Gheorghe Glodeanu, Hasdeu sau Setea de absolut pp. 9-10

Recenzii

O carte cu „Biografii încătuşate’’

Mircea daroșI

Îndemnat de un gând curat și de o profundă recunoștinţă faţă de cei care și-au închinat viaţa cauzei nobile a libertăţii și demnităţii umane, luptei împotriva forţelor întunericului, profesorul Constantin Totir deschide larg „Catalogul dascălilor și învăţăceilor uciși în lupta împotriva comunismului”.

Scrisă sub influenţa unor „dureri înăbușite” care se desprind din glasul slovelor așternute pe albul imaculat al hârtiei, dar și al cugetului și priceperii sale de cercetător, cartea se situează în seria documentelor care pun în valoare adevărul istoric.

Dacă până mai ieri se auzeau voci peste hotare că românii nu s-au remarcat prin nici un gest împotriva comunismului, „adevărul încătușat” multă vreme se dezvăluie acum prin argumente incontestabile. Ele vin din inima istoriei, din exerciţiul suferinţei celor care au trecut prin beciurile securităţii și temniţele comuniste, ori au fost răstigniţi sub istovitoarele munci de la Canal, Balta Brăilei sau Cavnic.

Profesorul bistriţean pornește pe firul istoriei în căutarea adevărului despre tatăl său, Dumitru Totir, cadru didactic din judeţul Mehedinţi, condamnat la moarte și executat în 1953, pentru că făcuse parte din „Mișcarea Română de Rezistenţă” și, conform sentinţei Tribunalului Militar din Craiova, a fost acuzat pentru „crimă de uneltiri împotriva securităţii interne și externe a R.P.R.”

Multă vreme n-a putut să-și dea frâu liber gândurilor și suferinţei care-i mistuia sufletul, iar după revoluţia din decembrie 1989 începe munca de cercetare a tragediei săvârșite de regimul comunist. Vrând să dea sens sintagmei „unde sunt cei care nu mai sunt”, Constantin Totir se adresează organelor de justiţie, apelează la prieteni și la cei care i-au cunoscut familia, cerându-le informaţii. Adună mărturii, se apleacă asupra documentelor de arhivă și scoate la lumină orice date care i-ar putea fi de folos în abordarea acestei teme atât de importante, cum este mișcarea de rezistenţă anticomunistă. O face și sub impulsul unei porniri lăuntrice că printre cei mulţi din acest memorial al umbrelor se află tatăl său, Dumitru Totir și unul dintre cei șase fraţi, Haralambie, distrus sistematic prin terapia de șoc a Securităţii.

Cele 445 de medalioane ale crucificaţilor pe golgota comunistă, creionate în numele unei idei nobile, sunt cadre didactice, elevi și studenţi de pe întreg cuprinsul ţării. „Catalogul suferinţei” este completat în ordine alfabetică cu încă 3400 de persoane ale căror suflete au fost încătușate, listă care rămâne deschisă, așa cum spune autorul, adresând rugămintea cititorilor de a-și aduce contribuţia la cunoașterea lor.

Cartea este însoţită de o bogată și selectivă bibliografie care îi dă girul unui adevărat document istoric. Demersul lui Constantin Totir reprezintă o contribuţie istoriografică, publicistică și de popularizare a personalităţilor din rândul acestei categorii sociale.

În constelaţia intelectuală a judeţului Bistriţa-Năsăud se remarcă profesorul Ion Partene, directorul Liceului „Alexandru Odobescu” din Bistriţa, originar din comuna Maieru, care pentru simplul motiv că a fost președintele PNL pe judeţ, prefect și senator în Parlamentul României, a trebuit să treacă prin lagărele de muncă forţată de la Ghencea, Bragadiru și Popești-Leordeni, fără măcar să fie judecat. Din cauza tratamentelor inumane la care a fost supus de securitatea românească, a murit la 15 ianuarie 1953.

O soartă asemănătoare au avut-o profesorii: Vasile Scurtu, Ștefan Lupu, Teohar Mihadaș, eleva de liceu Domnica Burdeţ, precum și mulţi alţii din judeţul Sălaj, Maramureș sau din alte părţi ale ţării.

Cartea profesorului Constantin Totir este „o lacrimă din apa sfinţită în care s-au botezat toţi cei ce au trecut prin suferinţele temniţei” pentru un strop de libertate și dreptate. Numai un om cu prea multă iubire de oameni putea să ne ofere un asemenea document, care să îmbrace în lumina adevărului istoria acestui neam.

Hasdeu sau Setea de absolut

Gheorghe Glodeanu

Alături de Jenica Tabacu, I. Oprișan se numără printre cei mai importanți exegeți ai vieții și operei lui B.P. Hasdeu. Dintre lucrările sale dedicate Magului de la Câmpina putem aminti: Romanul vieții lui B.P. Hasdeu (1990), B.P. Hasdeu sau Setea de absolut. Tumultul și misterul vieții (2001) și Opera literară a lui B.P. Hasdeu (2007). Reconstituind zbuciumul și misterul unei existențe, I. Oprișan s-a ghidat după proiectul schițat în 1937 de Mircea Eliade. La vremea respectivă, pe lângă realizarea unei ediții critice, tânărul istoric al religiilor se gândea să elaboreze și o monografie intitulată Hasdeu și contemporanii săi. În viziunea autorului Nopții de Sânziene, o asemenea investigație trebuia să arate în felul următor: „Cartea asupra lui Hasdeu va trebui să fie erudită, scrisă cu dragoste, cu mult spirit critic și cu înțelegătoare simpatie. Nu o biografie, nu o culegere de rezumate și anecdote, nu o înșiruire de titluri, ani și epitete. O carte care să fie o reconstituire a personalității lui Hasdeu și, deci, o oglindă a necesităților generației sale. O carte – care să fie, înainte de toate, o construcție organică”. Din păcate, monografia proiectată nu a mai fost elaborată, dar a rămas prefața substanțială la Scrierile literare, morale și politice din 1937.

Foarte bine documentat, studiul B.P. Hasdeu sau Setea de absolut aduce numeroase informații prețioase despre viața și opera reputatului cercetător. Cu toate acestea, preocupările oculte ale Magului de la Câmpina reprezintă un sector mai neglijat al creației. Adevărat, la data apariției cărții nu erau încă publicate cele cinci volume din Arhiva spiritistă, tipărite între 2002 și 2008. Lectura acestora ar fi conferit o altă dimensiune studiului. I. Oprișan a avut însă la dispoziție Protocoalele ședințelor de spiritism, lucrare alcătuită de Mircea Coloșenco și Jenica Tabacu în 2000. Intitulat Sub dicteul Iuliei, capitolul al XIX-lea al impunătoarei monografii B.P. Hasdeu sau Setea de absolut se ocupă de activitatea spiritistă desfășurată de savant după moartea fiicei sale. Numărul de pagini consacrat acestei preocupări se dovedește însă mult prea mic pentru a descifra în profunzime tainele studiului Sic cogito și ale masivului corpus de texte ce adună „corespondența” cu lumea de dincolo.

După moartea fiicei sale din 29 septembrie 1888, existența savantului s-a schimbat în mod radical. Odată cu dispariția Iuliei, Hasdeu a simțit că nu mai are pentru ce să trăiască. Proiectele sale ambițioase i s-au părut fără sens și au început să fie ignorate. S-a gândit să își pună capăt zilelor, dar l-a oprit ideea ca după moarte să nu rămână cumva despărțit definitiv de fiica adorată. I. Oprișan menționează că, în urma dramei trăite, spiritul rațional de până atunci a căzut în cel mai întunecat misticism. Nu este întâmplător deci faptul că modalitatea de comunicare cu sufletul celei dispărute prematur a fost căutată în experiențele paranormale. I. Oprișan citează o „cugetare testamentară” făcută de tatăl disperat la moartea fiicei sale. Stingerea ființei adorate echivalează cu moartea spirituală a savantului: „În ziua morții Iuliei Hasdeu a murit și tatăl său. El nu putea să mai trăiască. Din părinți și din moși, el moștenise trei iubiri: patrie, știință, femeie. Tot ce e mai pur în aceste trei iubiri, chintesența lor, el o concentrase în fie-sa. Mare patriotă, mare geniu, mare femeie, dânsa devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Murind ea, patrie-știință-femeie – totul a murit pentru el. Putea oare să mai trăiască?”

Lovitura se dovedește atât de puternică, încât savantul a început să fie foarte puțin preocupat de problemele terestre. Ceea ce îl ținea în viață era dorința de a proslăvi amintirea fiicei sale, a părintelui și a bunicului său. În acest cult al familiei identifică Hasdeu noul sens al existenței sale. Savantul era conștient de faptul că el era omul cel mai potrivit care putea să valorifice scrierile rămase în manuscris ale fiicei sale. Drept consecință, a decis să își pună viața în slujba cultivării memoriei Iuliei. În același timp, dispariția ființei dragi îi amintește de alte două spirite alese care au căzut pe nedrept în anonimat. Este vorba de tatăl său, Alexandru, și de bunicul Tadeu Hâjdeu. Drept consecință, savantul începe să pregătească seria de Opere postume (Oeuvres posthumes) ale Iuliei, tipărite în colaborare de editurile Hachette din Paris și Socec din București. În paralel cu pregătirea celor trei volume, Hasdeu depunea eforturi serioase și pentru ridicarea cavoului Iuliei, pe care intenționa să îl transforme într-un loc de pelerinaj. Construcția mormântului-templu a durat trei ani, iar rezultatele au fost cu adevărat spectaculoase. Încărcat de simboluri și de imagini mitologico-ezoterice, mormântul Iuliei a fost imaginat ca un veritabil templu spiritist. El a fost descris de G.I. Ionnescu-Gion într-un articol cu titlu sugestiv,