Noțiuni introductive (preview)

Nicolae Melinescu

NOลขIUNI INTRODUCTIVE PENTRU STUDIUL RELAลขIILOR INTERNAลขIONALE

Copyright © Nicolae Melinescu.

Copyright © CA Publishing, 2014, pentru prezenta ediție.

Toate drepturile pentru prezenta ediție aparțin Editurii CA Publishing Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această lucrare este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Editurii CA Publishing.

Redactor: Mihaela Herbel Tehnoredactor: Iulia-Mădălina Ghionea Design copertă: PalkÓ Botond

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MELINESCU, NICOLAE Noţiuni introductive pentru studiul relaţiilor internaţionale / Nicolae Melinescu. - Cluj-Napoca : CA Publishing, 2014 ISBN 978-606-8330-29-7 327

Proiect cultural finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Editura CA Publishing ADRESĂ: Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 34/3 TEL: 0364-807.636 EMAIL: office@ca-publishing.ro WEB: www.ca-publishing.ro

CUPRINS

I. LOCUL ŞI ROLUL PROTAGONIŞTILOR STATALI . . . . . . . . . . . .

1.1. Valori şi principii de acţiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.2. Factorul uman în analiza geopolitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.3. Statul naţiune în relaţiile internaționale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.4. Clasificare după nivelul de dezvoltare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.5. Clasificare după regimul politic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.6. Sistemul de asociere şi alianţă al protagoniştilor statali . . . . . . . . . . .

1.7. Evaluarea comportamentului agenţilor internaţionali. . . . . . . . . . . .

1.8. Comportamentul şi legislaţia internaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.9. Ideile-forţă şi importanţa lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.10. Valorile fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

9 9 10 14 17 20 27 29 30 31 36

II. AGENŢI NON-STATALI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1. Organizaţii, asocieri, mişcări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1.1 Organizaţia Naţiunilor Unite. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1.2 Conferinţa/Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, CSCE/OSCE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1.3. Mişcarea de nealiniere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1.4.Uniunea Europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.2. Organizaţiile economice şi rolul lor în viaţa internaţională . . . . . . .

2.3. Forţa şi influenţa corporaţiilor transnaţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.4. Contribuţia organizaţiilor non-guvernamentale la viaţa planetei . .

2.5. Grupările extremiste şi entităţile statale şi non-statale . . . . . . . . . . .

2.6. Firmele militare private . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.7. Percepţia şi semnificaţiile ei în registrul universal . . . . . . . . . . . . . . .

2.8. Imaginea şi perceperea lumii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

41 41 42 50 52 54 58 61 63 64 68 80 81

III. TERITORIUL ŞI AMPLASAREA GEOGRAFICĂ . . . . . . . . . . . . 87 3.1. De la pragmatismul predator la conservaţionismul ecologic . . . . . . 87 3.2. Relaţia ambivalentă spaţiu-societate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88

3.3. Teritoriul şi semnificaţia sa identitară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 3.4. Relevanţa amplasamentului geografic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 IV. DOMINANTELE PROCESELOR DE COLABORARE . . . . . . . .

4.1. Cooperarea internaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4.1.1. Tipuri de colaborare internaţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4.2. Caracteristici şi deosebiri între parteneriat, acord, aranjament, pact şi tratat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4.3. Efectele comunicării globaliste asupra colaborării . . . . . . . . . . . . . . .

95 95 96

V. DOMINANTELE PROCESELOR DE CONFRUNTARE . . . . . . . .

5.1. Confruntarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.2. Tipurile de manifestare ale confruntării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.3. Confruntare şi conflict . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.4. Războiul – formă extremă a confruntării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.4.1 Războiul mediatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.5. Războiul informaţional şi rolul marilor trusturi media . . . . . . . . . . .

5.6. Încetarea focului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.7. Dezangajarea militară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5.8. Relaţiile protagoniştilor statali şi ale actorilor non–statali în faza post–conflict . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

105 105 107 109 110 119 121 124 126

98 100

128

VI. NEGOCIERILE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 6.1. Funcţii şi variante în practica şi teoria internaţională . . . . . . . . . . . . 131 6.2. A treia cale: coexistenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137 VII. SECURITATEA COLECTIVĂ ŞI MECANISMELE DIPLOMAŢIEI MULTILATERALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 7.1. Caracteristici şi funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 7.2. Suveranitatea şi interacţiunea protagoniştilor statali . . . . . . . . . . . . . 145 7.3. Alianţe şi parteneriate: asemănări şi deosebiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 7.4. Locul diplomaţiei multilaterale în relaţiile internaţionale . . . . . . . . . 149 VIII. MANIFESTAREA PUTERII ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

8.1. Semnificaţia conceptului de putere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

8.2. Soft power, hard power în drumul spre puterea inteligentă . . . . . . .

8.3. Neproliferarea nucleară şi interesele marilor puteri . . . . . . . . . . . . .

153 153 155 158

IX. STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL DE RELAŢII INTERSTATALE ŞI INTER-CORPORATISTE . . . . . . . . . . . . . . . . 161 9.1. Efectele globalizării asupra ordinii mondiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161 9.2. State eşuate sau transnaţionale puternice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164 9.3. Eşecul administrativ şi efectele sale anacronice . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 9.4. Structura aranjamentelor politice şi diplomatice . . . . . . . . . . . . . . . . 177 9.5. Diplomaţia clasică şi diplomaţia publică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179 9.6. Privatizarea diplomaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 X. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ŞI SISTEMELE MEDIA GLOBALE (I). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 Scenarii, strategii şi proiecţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 10.2. Variabilele economice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186 10.3. Modificări şi scenarii posibile pentru viaţa internaţională . . . . . . . 187 10.4. Distribuirea resurselor de putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 10.5. Fluxul şi refluxul informaţiilor publice în comunicarea internaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 10.6. Comunicarea internaţională şi sfera publică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 10.7. Produtilizatorii şi noile funcţii ale comunicării prin platformele digitale şi prin televiziune . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193 10.8. Media îmbogăţite: punct de întâlnire între jurnalismul tradiţional şi noile platforme digitale. . . . . . . . . . . . . 202 10.9. „Efectul CNN” şi „Efectul Fox” asupra decidenţilor politici strategici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213 10.10. Ierarhia comunicaţională şi proximitatea geografică . . . . . . . . . . . 217 XI. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ŞI SISTEMELE MEDIA GLOBALE (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

11.1. Maximizarea intereselor şi propagarea lor în rândul aliaţilor şi al adversarilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

11.2. Modificările percepţiei şi extinderea câmpului geopolitic . . . . . . .

11.3. Mecanisme de promovare a intereselor naţionale, regionale şi internaţionale prin demersuri media şi diplomatice. . . . . . . . . . .

11.4. Avantaje şi dezavantaje ale digitalizării în comunicarea internaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

XII. ORDINEA MONDIALĂ ÎNTRE ANARHIE ŞI ARMONIE . . . .

12.1. Echilibrul de forţe în Războiul Rece. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

12.2. Sferele de influenţă după prăbuşirea comunismului european . . .

12.3. Uni-multipolarismul şi reaşezarea centrelor de putere . . . . . . . . . .

221 221 223 227 230 235 235 239 243

XIII. PROCESE ŞI TENDINŢE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.1.Guvernanţa: repere şi trăsături definitorii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.2. Etimologia cuvântului „guvernanţă” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.2.1. Guvernanţa–mod de coordonare socială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.3. Guvernanţa Uniunii Europene: începuturi şi practici . . . . . . . . . . .

13.4. Cartea Albă a guvernanţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.5. Buna guvernanţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.6. Resursele şi strategiile de dezvoltare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.7. Noi direcţii pentru cercetarea geopolitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.8. Protagonişti emergenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13.9. Deschideri politice motivate geostrategic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

245 245 247 249 264 268 275 276 278 280 282

XIV. PROCESE ŞI TENDINŢE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285 14.1. Toată lumea e o scenă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285 14.2. Deschideri politice motivate geostrategic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287 14.3. Tendinţe de amalgamare a mesajelor naţionale şi extra–naţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288 ANEXA 1 O posibilă notă de plată pentru serviciile private de securitate . . . 291 ANEXA 2 Costuri ale dizlocării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293 ANEXA 3 Exemple de război rece în istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 ANEXA 4 Evenimente din cronologia Războiului Rece dintre statele capitaliste şi blocul comunist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297 ANEXA 5 Noile maşini ucigaşe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325 Bibliografie selectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 327 Indice de termeni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341

I. LOCUL ȘI ROLUL PROTAGONIȘTILOR STATALI

1.1. Valori și principii de acţiune În mod tradiţional, relaţiile internaţionale sunt considerate ca un complex în care activează entităţi cu interese și identităţi recunoscute1.

Termenul de relaţii internaţionale evidenţiază acea caracteristică a interacţiunilor dintre oameni de a fi structuraţi în forma modernă de comunitate umană care este naţiunea și nu se folosește, eventual, termenul de relaţii inter-state, specie a relaţiilor internaţionale2.

Studiul relaţiilor internaţionale face parte din știinţele politice, care analizează politica externă a principalilor agenţi statali și non-statali. În mod tradiţional relaţiile internaţionale sunt considerate ca un ansamblu de legături, de raporturi și comunicări care se stabilesc între state și care se încadrează în politica lor externă3. Observăm că și unele entităţi non-statale de tipul marilor companii transnaţionale și-au dezvoltat în ultimele decenii raporturi internaţionale, contacte și chiar o politică internaţională inclusă în strategia corporatistă.

Pentru Max Grounelle, relaţiile internaţionale reprezintă ansamblul legăturilor și comunicaţiilor ce se stabilesc între diverse grupuri umane și traversează anumite frontiere, ajungând sau scăpând astfel controlului unei puteri de stat unice sau la care participă actori legaţi de societăţile etatice diferite4. În etapa actuală, relaţiile internaţionale au tendinţa să se restructureze pe baza unor reguli juridice și a unor instituţii care să le confere stabilitate5.

1 2 3 4 5

Phillipe Braillard, Mohamed Reza Djalili, Les relations internationales, P.U.F., Paris, 1988, p. 5.

Liviu-Petru Zăpârţan, Relaţiile internaţionale, Cluj-Napoca, 2001, p. 8.

Philippe Braillard, Mohammad-Reza Djalili, Les relations Internationales, PUF, Paris, 2012.

Max Grounelle, Relations Internationalles, Dalloz, II ed., Paris 1993, p.1.

Liviu Petru Zăpârţan, op. cit., p. 10.

10 ◆ Nicolae Melinescu Studiul diacronic al istoriei relaţiilor internaţionale nu a dus la concluzii imbatabile în sensul sintetizării unor lecţii ale trecutului care ar putea fi aplicate în mod profitabil proiectării relaţiilor internaţionale în viitor.

Singura concluzie este că nici speranţele nu sunt îndeplinite perfect, dar nici toate temerile nu se transformă în fapte6.

Pe măsură ce relaţiile internaţionale au inclus în jocul puterii mondiale noi protagoniști statali aduși de decolonizarea anilor ’60 din secolul trecut și de spargerea unor foste federaţii și conglomerate cum au fost Uniunea Sovietică și Iugoslavia în anii ’90, precum și de foarte mulţi jucători non-statali, aceste relaţii au fost animate de agenţi din ce în ce mai puternici, au fost condiţionate de dezvoltări inegale în plan geografic, politic și economic, au modificat capacitatea de interacţiune a actorilor de pe marea scenă a globului. Amplificarea relaţiilor dintre protagoniști, jucători și actori a fost stimulată de posibilităţile tehnologice tot mai performante care au făcut din comunicarea internaţională o practică fără de care este greu de imaginat lumea de azi și, cu atât mai mult, cea de mâine. Structurile politico-militare, economice și societale au modificat paradigmele relaţiilor dintre entităţi statale și non-statatle și au constituit noi provocări pentru analizarea rolului acestora în interiorul sistemului internaţional. Bazată în mod tradiţional pe statul suveran, a cărui consolidare, ca vector major al relaţiilor internaţionale în secolul XX, a atras și definirea mai exactă a noilor forme de asociere ale statului cu organisme multi-statale (termenul de supra-statal este încă destul de controversat și îi irită pe susţinătorii rolului statului și în perioada postmodernă) non-statale, regionale etc, „actuala dezbatere privind globalizarea se referă în mare măsură la erodarea statului de către forţe și instituţii care-și au rădăcinile în sectoarele economice și sociale”7.

1.2. Factorul uman în analiza geopolitică John W. Burton a luat ca etalon de măsură factorul uman în analiza relaţiilor internaţionale, pe care le-a privit ca pe o acumulare de pânze de păianjen, ţesute de nenumărate fluxuri comerciale, mișcări de populaţie, schimburi culturale, legături între orașe sau sate, interacţiuni sociale între 6

7

Vasile Pușcaș, Dacian Duna, „Evolution of the International Relations since the Westphalia Treaty: A Diachronic Analysis” în Vasile Pușcaș (ed.) International Studies at the Beginning of the 21st. Century, Spiru Haret University, Editura România de mâine, București 2002, p.12.

Barry Buzan, Richard Little, International Systems in World History. Remaking the Study of International relations, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 343.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 11 comunităţi, unele mai solide, altele mai fragile, unele mai concentrate și mai unite, altele mai puţin concentrate și răspândite8.

Relaţiile internaţionale fac și obiectul studiului și proiecţiilor geopolitice. „Geopolitica, prin metodele sale de analiză, poate să dea răspuns la întrebarea de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într-un spaţiu geografic/ virtual și de ce își manifestă dezinteresul pentru un altul. Geostrategia va răspunde totdeauna la întrebarea prin ce mijloace/strategii actorul își poate realiza interesul în acel spaţiu9”. În completare, Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu constată că „geopolítica tradiţonală pune accentul pe factori și elemente preponderent naturale. Evoluţia din ultima vreme a lumii a scos în evidenţă rolul mult mai important pe care îl deţine economia, informaţia, cultura în modelarea proceselor contemporane. În mod firesc, astăzi se vorbește din ce în ce mai mult de geoeconomie, geoinformaţie, geocultură”10.

Creatorul și primul susţinător al termenului de geopolitică a fost suedezul Rudolf Kjellen, care a asociat viaţa societăţilor și a statelor cu evoluţiile organismelor vii din natură. El a subdivizat, pentru mai multă acurateţe, termenul global în trei categorii: a) Topopolitica – subdisciplina care studia așezarea statului; b) Morfopolitica – subdisciplina care examinează forma, graniţele, reţelele de circulaţie; c) Fiziopolitica – cea care analizează fizionomia teritoriului, bogăţiile solului și subsolului, așezarea matematică, în latitudine și longitudine11.

Desprinsă de determinismul geografic cultivat într-o bună parte a istoriei geopoliticii ca ramură știinţifică, ea cuprinde în prezent nu numai domeniul relaţiilor internaţionale. Mohammad Reza Hafeznia precizează că subiectul de studiu al geopoliticii aparţine nu numai acestor relaţii la nivelul mediului internaţional, în ansamblu, ci și domeniului naţional, regional, local și chiar celui al relaţiilor sociale de familie. „Subiecte geopolitice sunt, în egală măsură, concurenţa locală dintr-o anumită ţară, concurenţă care urmărește monopolizarea resurselor de dezvoltare, sau comportamentul grupurilor sociale în modelarea naturii societăţii civile și obţinerea forţei de controlare a guvernului pentru obţinerea păcii și bunăstării”12. Geopolitica, susţine autorul citat, poate fi studiată dintr-o abordare cantitativă sau calitativă și se ordonează ca sistem 8 9 10 11 12

John W. Burton, World Society, Cambridge University Press, London New York, 1972, pp. 19–23.

Constantin Hlihor, Geopolitica de la clasic la post modern, Karta Graphic București 2011, p. 13 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, București, 2001, p.4.

Apud Dobrescu, Bârgăoanu, op. cit., p. 7.

Mohammad Reza Hafeznia, Geopolitica, Anul V, nr. 22 (2/2007), p. 33.

12 ◆ Nicolae Melinescu știinţific conform unei filosofii proprii, după principii, teorii, puncte de vedere, după literatura tematică și după dimensiuni aplicate știinţific și nu politic13.

Termenul de actor, întâlnit și în varianta acţionar (stakeholder, engl. orig.), desemnează două mari categorii: statul-naţiune și entităţile non-statale de tipul organizaţiilor internaţionale și regionale, corporaţii transnaţionale, organizaţii non-guvernamentale, formaţiuni extremiste transfrontaliere.

Relaţiile internaţionale sunt „interacţiunea dintre naţiuni în domeniile politic, militar, economic. Studiul lor se ocupă cu: 1. Analiza « cine, ce face », « când » și « cum » în politica mondială.

2. Cercetarea totalităţii interacţiunilor private dintre cetăţenii diferitelor ţări.

3. Practica diplomaţiei. Relaţiile internaţionale nu sunt altceva decât raporturi dintre state născute din proiectarea și înfăptuirea politicilor lor externe”14.

Naţiunea este înţeleasă ca o comunitate de oameni care au în comun limba, cultura, etnicitatea, originile și istoria. Termenul se poate referi și la comunitatea teritorială și de guvernare, indiferent de originea etnică15. Statul reprezintă o entitate teritorială controlată de un guvern și locuită de o populaţie.

Guvernul unui stat nu răspunde în faţa niciunei alte autorităţi superioare; își exercită suveranitatea asupra teritoriului său, aplică legile, colectează taxele.

Populaţia care locuiește într-un stat formează societatea civilă16.

Studiul sistematic al relaţiilor internaţionale a apărut și s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, pe parcursul decantării unei teorii a statului, ca un subdomeniu al știinţelor politice. Acestea, la rândul lor, analizează ceea ce se petrece în interiorul statului. Relaţiile internaţionale se opresc la fenomenele și procesele care au loc în afara acestuia. Dar politica externă pornește și se bazează pe puncte forte ale politicii interne.

La douăzeci de ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, sistemul internaţional a fost asemuit metaforic cu jocul de biliard.

Statele, ca niște bile, se ciocnesc și se resping, făcându-și fiecare cât mai mult loc pe masa de joc, eliminându-le pe cele din apropiere17.

Pe la jumătatea anilor ’60 a început să fie promovată o imagine foarte diferită a mediului extern, descris ca o întrepătrundere sau suprapunere a mai 13 14 15 16 17

Ibidem.

Jay M. Schafritz, The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 291.

Collins English Dictionary – Complete and Unabridged, Albany State University of New York Press, 1996, p. 5.

Joshua Goldstein și Jon Pevehouse, Relaţii internaţionale, traducere de AndreeaIoana Cozianu, Elena Farca și Adriana Ștraub, Studia Polirom, Iași, 2008, p. 40.

Arnold Wolfers, Discord and Collaboration, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1992, p. 19.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 13 multor pânze de păianjen, ţesute în diverse zone ale globului, cu un hegemon care atrăgea și menţinea în propriul sistem radial entităţile mai slabe. În ultimele trei decenii ale secolului XX realiștii – care insistau că statul continuă să reprezinte actorul dominant într-un sistem internaţional conceptualizat esenţialmente în termeni politici – argumentau că legăturile transnaționale economice și sociale, precum și cele politice, eliminau semnificaţia statului și transformau natura raporturilor dintre protagoniștii statali.

Strict definit, domeniul relaţiilor internaţionale priveşte legăturile dintre guvernele lumii. Dar acestea nu pot fi înţelese dacă sunt cercetate izolat. Ele se definesc în strânsă legătură cu alţi participanţi (organizaţii internaţionale, corporaţii multinaţionale și indivizi independenţi), cu alte structuri sociale (inclusiv economia, cultura și politica internă) și cu influenţele geografice și istorice18.

Relaţiile internaţionale își găsesc consistenţa în politica internaţională dominată de rezoluţiile guvernelor și de deciziile pe care le iau acestea în sensul cooperării sau al confruntării. Legăturile dintre state cuprind diplomaţia, comerţul, alianţele, schimburile culturale, activităţi în organizaţii regionale și internaţionale ce acoperă arii tematice: fluxul mondial de bunuri, mediul, conflictele.

Un anume tip de politică nu este inclus în relaţiile internaţionale, acela al politicii comparate, care se intersectează cu relaţiile internaţionale prin influenţa politicii interne asupra celei externe.

Cercetătorii relaţiilor internaţionale caută să înţeleagă modul în care evenimentele din lume apar și se dezvoltă într-un anume fel, precum și cauzele și motivele pentru care un protagonist mondial urmează un anumit tip de comportament în vreme ce altul acţionează complet diferit în aceeași situaţie sau zonă de interes. În măsura în care un eveniment poate fi corelat cu o decizie critică a unui politician sau guvern, rezolvarea teoretică este de ordin descriptiv – o încercare de amalgamare a unor protagoniști și a unor acţiuni care conduc la atingerea unui scop. Căutarea explicaţiilor generale și a cauzelor indirecte pe termen lung aflate la originile unui eveniment duce la răspunsuri teoretice care îl anturează în contextul mai larg, cu valoare generalizatoare19.

La o distanţă de zece-cincisprezece ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, analiza complexă a relaţiilor internaţionale s-a orientat spre obiectivele, mijloacele și organismele capacitate de ţările lumii ca să determine stadiul relaţiilor dintre ele. O asemenea viziune și abordare de ansamblu a determinat evaluarea politicilor de securitate din perspectivă 18 19

Goldstein, Pevehouse, op. cit., p. 31.

Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 9.

14 ◆ Nicolae Melinescu economică, demografică, diplomatică, militară. Ea a produs scenarii, linii directoare și proiecţii hotărâtoare pentru decidenţii aflaţi la conducere.

1.3. Statul naţiune în relaţiile internaționale Diversificarea jocului politic mondial, prăbușirea imperiilor coloniale, apariţia noilor state independente și confruntarea cu blocul comunist au generat un interes special în studiul relaţiilor internaţionale și al statelor suverane, a modului în care și-au maximizat obiectivele de politică externă pe căi diplomatice, prin relaţii bilaterale și în organismele de dezbatere regionale și internaţionale. „După Al Doilea Război Mondial, paradigma studiului relaţiilor internaţionale era generată de ideea că o politică externă care pune accentul pe aspectele de securitate, esenţiale în condiţiile Războiului Rece, era de conceput numai în legătură cu o entitate politică structurată, cu o identitate bine precizată, aflată în raporturi cu alte identităţi politice”20.

O atare abordare pornește de la premisa potrivit căreia o mare parte din protagoniștii relaţiilor internaţionale – statele naţiune – sunt bine structurate, se bucură de deplină independenţă și suveranitate, recunoscută de comunitatea internaţională. Varietatea regimurilor politice, a gradelor de dezvoltare și de promovare a valorilor democratice, sferele de influenţă, bipolarismul și uni- multi- polarismul, apărut după prăbușirea comunismului european, au produs o nuanţare a calibrului fiecărei ţări în parte, în funcţie de forţa politică, economică, diplomatică, și militară, în funcţie de alianţele încheiate și de raporturile cu amici și inamici, deopotrivă. În plus, ascendenţa actorilor non statali, mari corporaţii, organizaţii umanitare, grupări infracţionale transfrontaliere, formaţiuni extremiste, sau organizaţii non-guvernamentale au lansat o provocare majoră statelor naţiune și conceptului potrivit căruia acestea deţineau monopolul reprezentativităţii și al legitimităţii în contextul mondial. În condiţiile actuale, suveranitatea de stat este „prinsă” într-un blocaj internaţional în care intervin numeroși acţionari; ea devine, mai degrabă, expresia unei responsabilităţi a tuturor acestora, inclusiv a statelor; este tot mai puţin o valoare absolută și tot mai mult un principiu al coordonării acţiunii tuturor agenţilor de pe scena internaţională. Suveranitatea a devenit un concept incert în condiţiile aderării statelor naţiune la organisme internaţionale interguvernamentale, cum este Organizaţia Naţiunilor Unite, sau federalizatoare, cum ar putea să se proclame Uniunea Europeană.

Tipurile de relaţii externe ale unui stat: 1. Unilateralism: puterea este unică și unitară în toate domeniile.

2. Alianţe de suveranităţi.

20

Ibidem, p. 11.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 15 3. Securitatea reciprocă: partenerii identifică interese comune și dezvoltă tehnici si metode ale unei încrederi naturale.

4. Guvernarea mondială: o structură cooperatistă, federală sau imperiu mondial sub un guvern unic21.

Statul deţine un rol important în societate, este cea mai puternică și răspândită organizare socială, incomparabilă cu o alta: – este instrument al identificării, organizării și conducerii unei societăţi umane. Ca entitate teritorială, este controlat de o formă de administrare, cel mai adesea de un guvern. Acesta poate să rezulte în urma unui scrutin, poate fi produsul unui război intern sau al unei lovituri de stat sau militară, sau poate fi impus prin forţă din exterior de către o putere străină; – ca actor principal în relaţiile internaţionale, participă la acţiuni regionale și globale cu statut de entitate identitară și acţionează în numele și în interesul locuitorilor/cetăţenilor săi. Această participare are la bază suveranitatea de stat, care se traduce prin controlul asupra teritoriului, prin elaborarea de legi, prin producerea și circularea monedei naţionale, prin asigurarea finanţării și funcţionării instituţiilor de apărare naţională, prin elaborarea și promovarea politicii externe etc; – statul minimal este reticent la amestecul în viaţa societăţii, se menţine la o distanţă care îi permite să vegheze la respectarea legii și la corectarea prevederilor caduce sau improprii; – statul maximal practică imixtiunea în toate domeniile vieţii sociale a cetăţenilor săi; – statul unește indivizii cu grupuri și organizaţii, stabilește un echilibru și reconcilierea dintre indivizi și grupuri, furnizând securitate pentru cetăţeni și le apără, teoretic, drepturile individuale și colective. „Instrumentul identificării, organizării și conducerii unei comunităţi umane a fost și este statul, instituţia politică esenţială pentru viaţa entităţilor sociale. Realitatea internaţională este modelată de existenţa statelor, iar statul rămâne actorul principal al relaţiilor internaţionale; chiar dacă alături de el au apărut și alţii, ei nu sunt în măsură să-l concureze. Statul rămâne structura de bază a societăţii internaţionale, iar lumea este etatizată și divizată în unităţi etatice. Statul nu mai este singurul actor al relaţiilor internaţionale, dar rămâne acţionarul privilegiat, chiar dacă este concurat uneori și ameninţat adesea în exercitarea acestui rol”22.

21 22

F.S. Peterson, J. M. Rochester, International Relations, a patra ediție, McGrawHill, New York, 1998, p. 16.

Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 30–31.

16 ◆ Nicolae Melinescu Ca mod de conducere efectivă, statul are un centru administrativ care poate fi un oraș tradiţional, cu valoare economică, politică, socială și culturală, așa cum sunt în general capitalele europene, sau poate fi doar o localitate strict administrativă cu valoare simbolică, în care sunt plasate instituţiile centrale, ministerele și agenţiile guvernamentale, cum este cazul entităţilor componente ale federaţiei americane. Statele Unite ale Americii au avut opt capitale23 până la 1800, când acest statut i-a fost conferit Washingtonului și ca o decizie de încheiere a concurenţei dintre Philadelphia, leagănul independenţei și New York, sediul primului congres. În Chile, după lovitura militară condusă de generalul Augusto Pinochet în 1973, sediul guvernului și al președintelui au rămas la Santiago, dar parlamentul a funcţionat la peste o sută de kilometri distanţă, la Valparaiso, ca simbol al sistemului în care exponenţii populaţiei erau ţinuţi la distanţă de mecanismul deciziilor politice și economice strategice. În cazul statelor federale, fiecare subdiviziune are structura unui stat în sine, cu legislativ, executiv și sistem juridic propriu, care participă la viaţa comunitară în termenii politicii fiscale, de apărare și ai politicii externe, administrarea curentă fiind de competenţa guvernării locale.

Guvernul statului, ca structură ce îndeplinește funcţia executivă, este coordonatorul de fapt al politicii interne și externe. Reprezentativ și cu cel mai înalt statut, deasupra partidelor politice și a jocului de putere se află șeful statului: președinte, rege, împărat (în cazul Africii Centrale24 și al Japoniei) sau administrator al legii marţiale (cazul Turciei pe perioada lui Kenan Evren). Președintele american este șef al statului (republică prezidenţială) și comandant suprem, dar și conducător al echipei ministeriale. Ca șef al guvernului, echivalentul european al primului ministru, el elaborează proiecte de legi pe care le înaintează Congresului. După dezbaterea și eventuala amendare în cele două camere, proiectul se întoarce la Casa Albă, este promulgat de președinte, de data aceasta în calitatea de șef al statului, și devine lege federală (law of the land, orig. engl.). Marea Britanie are ca șef al statului regele sau regina, primul ministru este conducătorul echipei guvernamentale alcătuită în urma succesului în alegerile parlamentare, dar nu președintele partidului învingător este premier, ci liderul acestuia, o 23

24

Philadelphia, Baltimore, Lancaster, York, Princeton, Annapolis, Trenton și New York. Apud Robert Fortenbaugh, The Nine Capitals of the United States, Maple Press, York, PA., 1948.

Jean Bedel Bokassa s-a încoronat împărat și a elaborat o Constituţie imperială la 4 decembrie 1977. A fost „detronat” de președintele David Ducko cu ajutorul armatei franceze, pe 20 septembrie 1979, conf. Bernard Nantet, Dicţionar de istorie și civilizaţii africane, traducere de Maria Cazanacli, Șerban Velescu, Henri Zalis, Univers Enciclopedic, București, 2006, p. 64.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 17 funcţie tipic britanică. În Germania, funcţia de șef al statului este deţinută de președinte, dar este strict protocolară și de reprezentare, guvernarea efectivă fiind exercitată de către cancelarul federal. În contemporaneitate, majoritatea protagoniștilor din arena internaţională sunt statele naţiune, al căror număr a crescut semnificativ după 1956, anul începerii decolonizării și după 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, independenţa unor foste republici și după spargerea Iugoslaviei.

Pentru intrarea în concertul internaţional și participarea la adoptarea unor decizii regionale și internaţionale, protagoniștii statali depind de recunoașterea statutului lor identitar. Taiwan-ul, după războiul komintangiștilor lui Tshan Kai Shek cu comuniștii lui Mao, a ocupat locul Chinei la Organizaţia Naţiunilor Unite până la reconcilierea dintre China comunistă și Statele Unite și preluarea acestui loc în forumul mondial și în Consiliul de Securitate de către reprezentanţii guvernului de la Beijing. Mai recent, provincia Kosovo și-a declarat independenţa, în 2008, dar peste douăzeci de ţări, cum sunt Grecia, Spania sau România, nu au recunoscut-o.

Recunoașterea independenţei și a suveranităţii este baza integrării entităţilor statale în mecanismele de colaborare internaţionale. După declararea unilaterală a independenţei în 1965, Rhodesia a fost izolată pe plan internaţional (mai puţin de Africa de Sud, și ea sancţionată din cauza politicii segregaţioniste de apartheid) și supusă embargoului strict, inspirat de fosta metropolă, Marea Britanie, care nu a acceptat gestul rebel al lui Ian Smith și a tratat în continuare teritoriul respectiv drept colonie, până la independenţa negociată cu formaţiunile naţionaliste și acceptată de comunitatea internaţională în 1980.

Deși decolonizarea a conferit statutul de ţară independentă teritoriilor ieșite de sub dominaţia marilor colonizatori, încă mai există posesiuni formale care depind de metropole: Bermuda, Gibraltar (Marea Britanie), Guyana Franceză și Martinica (Franţa), Antilele Olandeze (Olanda), Insulele Falkland (Marea Britanie), Guam (Statele Unite ale Americii).

1.4. Clasificare după nivelul de dezvoltare Înmulţirea numărului statelor a complicat și mai mult procesul adoptării rezoluţiilor în Organizaţia Naţiunilor Unite și în alte organisme și agenţii internaţionale, mai ales în cele în care este nevoie de consens.

Una dintre prerogativele membrilor asocierilor multilaterale este faptul că fiecare participant dispune de un singur vot, indiferent de mărimea teritorială, puterea economică și militară sau de numărul locuitorilor. China, cel mai populat stat al lumii (peste un miliard de locuitori), are aceeași autoritate la vot ca și Vanuatu, un mic stat arhipelagic (fostele Hebride, din Pacificul de sud), cu ceva mai mult de două sute de mii de locuitori. Acest fapt generează un sistem

18 ◆ Nicolae Melinescu complex de negocieri și de asocieri temporare în funcţie de interesele directe ale fiecărui participant. „Statul modern este un concept al cărui conţinut a suferit o expansiune remarcabilă. Statele cele mai avansate au amalgamat guvernământul și societatea, în decursul acestui proces, devenind constructe mai profund, mai complex și mai ferm întemeiate fie decât predecesorii lor, fie decât statele contemporane «slabe». Ele s-au extins nu numai ca să încorporeze, ci și ca să reprezinte un cerc de interese și participanţi în permanentă expansiune. Funcţiile și capacităţile lor s-au diversificat odată cu structura propriului electorat, până când statul s-a implicat în toate sectoarele de activitate și a devenit sensibil faţă de toate domeniile societăţii. Naţionalismul și democraţia au transformat felul în care relaţionează unul cu altul, creând noi motive deopotrivă pentru cooperare și conflict”25.

Aceste coordonate, precum și prezenţa prioritară a statului în relaţiile internaţionale sunt, pe de-o parte, produsul unei experienţe îndelungate a statului, cu diverse orânduiri, conferită de trecerea prin mai multe perioade istorice și, pe de altă parte, de galeria nesfârșită de politicieni, filosofi și practicieni ai guvernării care au contribuit la dezvoltarea sistemelor politice și a tezaurului universal de cunoștinţe și proceduri menite să corecteze și să îmbunătăţească modul de funcţionare a statului în relaţia cu contribuabilii proprii și cu partenerii sau adversarii din exterior. În perioada modernă, statul este privit ca o entitate solidară cu propria populaţie, ceea ce a dus la termenul de stat – naţiune. El semnifică un stat care se auto-definește ca derivându-și legitimitatea politică prin funcţia de organizare suverană pentru o naţiune ca unitate teritorială suverană.

Conceptul presupune ca două componente, cea politică-geopolitică și cea culturală-etnică să coincidă geografic. Statul naţiune a apărut în diferite perioade, în diferite zone ale lumii și a devenit treptat forma dominantă de organizare umană. Actualitatea noţiunii poate fi comparată și pusă în contrast cu statul multinaţional, cu statul-cetate, imperiul, confederaţia. Deosebirea esenţială faţă de acestea este identificarea unui popor cu o anumită politică, un anumit spaţiu și o anumită tradiţie culturală și lingvistică26. În funcţie de gradul de dezvoltare și de progresul social, statele contemporane au fost împărţite statistic în: – state dezvoltate. Categoria cuprinde 35 de entităţi, între care SUA, Marea Britanie, Australia, Israel, Japonia. Au un produs intern brut mare (valoarea sa nu a fost standardizată), sunt puternic industrializate, au un index ridicat de dezvoltare umană (Human 25 26

Barry Buzan, Richard Little, op. cit., p. 269.

Alfred Michael Boll, Multiple nationality and international law, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden și Boston, 2007, p. 67.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 19 Development Index, HID, orig. engl.) și durata medie de viaţă lungă.

Naţiunile Unite nu au elaborat un etalon în interiorul grupului de acestor state. Totuși, fostul secretar general ONU, Kofi Annan, a definit astfel statul dezvoltat: „ţara care le permite cetăţenilor săi să se bucure de o viaţă liberă și sănătoasă într-un mediu sigur”27; – statele în tranziţie, foste comuniste, care trec de la economia centralizată la economia de piaţă și modifică sistemul politic de la partidul-stat la structuri parlamentare democratice, alegeri libere și domnia legii; – statele în curs de dezvoltare (110) au un nivel de trai scăzut, o bază industrială subdezvoltată și un index de dezvoltare umană inferior ţărilor din prima categorie28.

– state în curs de eșuare (failing states, orig. engl.). 19 ţări, între care se află Myanmar, Coreea de Nord, Eritrea, Siria, Liberia etc. Adăpostesc grupări teroriste sau membri ai acestora, provoacă instabilitate regională și conflicte, subminează eforturile de instaurare a democraţiei, bunei guvernări și a progresului economic29; – state eșuate. 20 de ţări, printre care Somalia, Sudan, Ciad, Zimbabwe, Afganistan30 sunt caracterizate, între altele, prin presiuni și persecuţii asupra unor grupări demografice, dizlocare masivă a populaţiei și a refugiaţilor, ceea ce provoacă crize umanitare, acţiuni criminale ale grupărilor rebele, lupte interne violente, declin economic grav, pierderea legitimităţii statului, suspendarea arbitrară a legii, abuzuri majore faţă de drepturile omului, pierderea parţială sau totală a controlului administrativ asupra teritoriului naţional31. „[Statul] este actorul principal al scenei internaţionale, pentru că presiunea vieţii economice îl solicită să o sprijine cu mijloacele de care numai el dispune: t KVSJEJDF pentru ca să participe la îmbogăţirea dreptului internaţional și la stimularea creșterii interne; t QPMJUJDF pentru ca să mobilizeze participarea cetăţenilor săi la dezvoltarea economico-socială; t JOGPSNB‫ܬ‬JPOBMF ca să-și propage proiectele și să mobilizeze spiritele; 27 28 29 30 31

http://www.unescap.org/unis/press/G 05 00.html, accesat 3 noiembrie 2012.

Paul Collier, The Bottom Billion, Oxford University Press, 2008, p. XI. Liana Sun Wyler, Evolving Security Threats and US Policy, CRS Report for US Congress, Washington D.C., August 2008, p. 1.

Vezi și Noam Chomsky, State eșuate. Un abuz al puterii și un atac asupra democraţiei, traducerea Henrieta Anișoara Șerban, editura Antet, 2007. http://www.foreignpolicy.com/failed_states_index_2012_interactive, accesat 3 noiembrie 2012.

20 ◆ Nicolae Melinescu militare, ca să susţină, la nevoie, propria identitate și promovarea ei pe scena internaţională”32.

1.5. Clasificare după regimul politic Regimul politic pornește de la modul în care caracteristicile acţiunii politice într-un stat marchează prezenţa acestuia în viaţa internaţională.

Regimul politic poate fi privit ca o expresie a reprezentării funcţionale a diverselor interese dintr-o societate, între care Philippe Schmitter, citat și comentat de profesorul și diplomatul Liviu-Petru Zăpârţan, plasează puterea militară „pentru că ea face legătura dintre ansamblul intereselor interne și problematica internaţională, are o autonomie care îi permite să scape în mare măsură de controlul vieţii economice și sociale. De aici câteva probleme pe care le are de soluţionat democraţia faţă de organismul militar: – limitarea armatelor profesionale, care sunt un corp separat de instituţiile controlului democratic; – favorizarea descentralizării militare (după exemplul Elveţiei unde armata este plasată sub controlul guvernelor regionale); – reafirmarea autorităţii guvernamentale asupra armatei (prin numirea înalţilor comandanţi militari); – împiedicarea constituirii blocului militar-industrial (denunţat de D. Eisenhower și M. Gorbaciov); – refuzul compromisului exprimat de formula «fiecare se ocupă de afacerile lui », dezvoltând controlul puterii civile asupra armatei ca să stăvilească apetitul ei pentru putere; – democratizarea armatei”33.

Insistenţa autorului citat faţă de componenta militară are o relevanţă deosebită în relaţia cu regimul politic pentru că, în funcţie de acesta, deciziile elitei conducătoare urmează o cale cooperantă sau o cale conflictuală. Un regim despotic, bazat pe forţa de intimidare a aparatului militar represiv, reacţionează adesea dur și copleșitor în situaţii de confruntare, pe baza supraestimării forţelor proprii și a subevaluării posibilului oponent. În egală măsură, regimul politic deschis, care funcţionează pe baza votului popular și trebuie să răspundă în faţa electoratului pentru măsurile și atitudinile pe care le adoptă, se comportă mult mai responsabil și se plasează pe poziţii flexibile în cazul unor confruntări de interese cu actori externi.

Democraţia reprezintă legătura dintre o comunitate umană, structurile social-politice care o încadrează, regulile de funcţionare a acestor raporturi. „În 32 33

Liviu-Petru Zăpârţan, Geopolitica în actualitate, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 85.

Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 170.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 21 lumea contemporană, democraţia nu este nici pe departe universală și acolo unde este proclamată nu este neapărat definită în termeni comensurabili”34.

Teoreticienii contemporani au constatat că democraţia de tip occidental s-a dezvoltat în societăţi omogene din punct de vedere cultural, cu o istorie lungă și bogată, iar societatea și chiar naţiunea au precedat într-un fel statul fără să fie create de acesta. Într-un asemenea cadru, partidele politice reprezintă variaţiuni ale unui context relativ: minoritatea de azi poate să devină majoritatea de mâine. „Democraţiile în stil occidental presupun un consens asupra valorilor, care impune limitele partizanatului”35. „Interacţiunea dintre lideri și publicul lor într-o democraţie este totdeauna complexă. Cel care se bazează doar pe inexperienţa poporului său în vremuri tulburi își câștigă o popularitate vremelnică cu preţul condamnării sale de către posteritatea ale cărei drepturi le-a neglijat. Conducătorul care ajunge prea departe înaintea timpului său, va deveni nerelevant. Un mare conducător trebuie să fie un dascăl, care reduce prăpastia dintre propria sa viziune și lucrurile cunoscute și familiare. Are, însă nevoie să pornească singur la drum și să-i dea societăţii sale posibilitatea să urmeze calea pe care el a ales-o”36.

Democraţia este legată frecvent de ideea de republică – formă statală în care deciziile sunt luate de către un organism cetăţenesc, în care membrii săi au drepturi egale. Caracteristicile de bază sunt capacitatea de contestare publică a deciziilor care privesc comunitatea și posibilitatea tragerii la răspundere a conducătorilor pentru acţiunile lor. În republică și în democraţie cetăţenii legitimează sau contestă prin votul lor grupul de guvernământ, se bucură de libertatea de exprimare, de asociere, de toleranţă politică și de domnia legii. Nu toate republicile sunt, însă, democratice.

Termenul „democraţie” a apărut prima dată în gândirea politică și filosofică în statul cetate Atena. Îndrumaţi de Cleistenes, atenienii au fondat ceea ce este considerată prima democraţie din istorie în 508–507 î.d.Hr, iar inspiratorul ei a fost numit «părintele» democraţiei ateniene. Ea acţiona prin selectarea arbitrară a unor cetăţeni de rând în posturi administrative și judecătorești și printr-o adunare legislativă la care participau toţi locuitorii, mai puţin sclavii și femeile37.

34 35 36 37

Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, London, Toronto, Sydney, Tokyo, Singapore, 1994, p. 166.

Ibidem, p. 811.

Ibidem, p. 382.

R. Po-chia Hsia, Lynn Hunt, Thomas R. Martin, Barbara Rosenwein și Bonnie G. Smith, The Making of the New Peoples and Cultures. A Concise History, vol. 1.

Bedford/St. Martin’s Boston și New York, 2007, p. 44.

22 ◆ Nicolae Melinescu Răspândirea valorilor democratice în secolul XX a cunoscut etape succesive generate de războaie, revoluţii, decolonizare, mutaţii economice și religioase semnificative. Primul Război Mondial s-a încheiat cu dezmembrarea imperiilor otoman, ţarist și austro-ungar și cu lansarea conceptului de securitate colectivă, opus echilibrului de forţe, concept productiv în condiţiile apariţiei unor noi state suverane. Marea depresiune economică de la sfârșitul anilor 1920 a blocat dezvoltarea democraţiilor din ţările Europei, Americii Latine și ale Asiei și o parte dintre acestea au trecut sub conducerea unor regimuri autoritare sau dictaturi, cum a fost cazul în Germania, Italia, Spania, Portugalia, în ţările din Balcani, între care și România, în Brazilia, Cuba, China și Japonia.

După Al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală a cultivat consecvent democraţia, inclusiv în ţări ieșite de sub dictatură: Germania, Italia și după 1974, Spania și Portugalia, în timp ce blocul sovietic a adoptat «dictatura proletariatului» și regimul totalitar comunist. Regimurile militare din America de Sud au lăsat treptat locul conducerilor civile: Argentina – 1983, Bolivia și Uruguay – 1984, Brazilia – 1985, Chile – 1990. Anul 1989 a marcat dizolvarea reţelei satelitare a Moscovei, ieșirea fostelor ţări vasale din sfera comunismului și a regimului partidului stat și intrarea lor într-o fază de tranziţie spre democraţie și economia de piaţă.

Africa a cunoscut un proces amplu de abolire a regimurilor dictatoriale și adoptarea unor orientări democratice, în principal în Africa de Sud. Sub presiunea unor influenţe externe și interne, ţările Africii negre au abolit clubul dictatorilor cu preţul unor sacrificii umane și materiale uriașe, provocate de conflicte inter-etnice și războaie interne în Congo, Liberia, Sierra Leone, Madagascar, Kenya, Etiopia, Coasta de Fildeș, Nigeria, Angola.

Exemple de liberalizare a vieţii politice au fost oferite de Indonezia în 1998, de revoluţia trandafirilor în Georgia (2003), de revoluţia portocalie în Ucraina (2004), de revoluţia cedrilor în Liban (începută în 1976), de revoluţia lalelelor în Kârgâzstan (2005), de revoluţia iasomiei în Tunisia (2010) focarul a ceea ce a fost numită „primăvara arabă”.

Indexul democraţiilor a înscris 25 de ţări în grupul democraţiilor depline și 53, între care și România, printre democraţiile fragile sau incomplete38. Analiza formelor fundamentale ale democraţiei a identificat cîteva variante de bază.

Democraţia directă este un sistem în care cetăţenii participă personal la luarea deciziilor și nu prin reprezentanţă. Electoratul are puterea: 38

The Economist Intelligence Unit, Democracy Index. Democracy under Stress.

2011. http://country.eiu.com/AllCountries.aspx, accesat 17 februarie 2013.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 23 1. Să modifice legile constituţionale.

2. Să propună iniţiative, referendumuri și proiecte legislative.

3. Să emită ordine obligatorii pentru oficialii aleși, să-i revoce înainte de termen sau să-i cheme în instanţă pentru nerespectarea mandatului.

Elemente ale democraţiei directe se regăsesc la nivel local și coexistă cu sistemele reprezentative39.

Democraţia reprezentativă presupune selectarea oficialilor guvernamentali de către cei în numele cărora acţionează. Dacă șeful statului este ales prin vot popular, el conduce o republică democratică. Acest tip de democraţie include și referendumul, provenit din sistemul democraţiei directe.

Democraţia parlamentară este o formă a celei reprezentative în care guvernul este desemnat de către reprezentanţi, spre deosebire de „conducerea prizidenţială” în care președintele este șeful statului și al guvernului votat de alegători. În democraţia parlamentară, guvernarea este exercitată prin delegarea unei funcţiuni executive supusă controlului și supravegherii de către parlamentul format din membri aleși. Parlamentul poate să-l destituie pe primul ministru prin vot de neîncredere40.

Democraţia prezidenţială este sistemul prin care alegerile libere și corecte îl desemnează pe președinte. Acesta/aceasta este șeful statului și al guvernului și deţine controlul asupra majorităţii puterilor executive. Mandatul său are o durată fixă și este greu ca parlamentul să-l destituie. Sistemul semiprezidenţial se caracterizează prin coexistenţa președintelui și a primului ministru, importanţa și rolul decizional major revenindu-i unuia sau altuia, în funcţie de ţara supusă analizei.

Democraţia constituţională este reprezentativă, iar capacitatea reprezentanţilor aleși de a-și exercita puterea în luarea deciziilor se supune domniei legii și este, în general, moderată de constituţia care susţine apărarea drepturilor și libertăţilor individuale. Deciziile importante sunt inspirate de propuneri originale, avansate de cetăţeni în mod liber.

Oligarhia (orig. gr.: oligos – puţini, archo – a conduce, a comanda) este caracterizată prin conducerea de către un grup de elită care domină majoritatea populaţiei. Walter Lippmann vorbea de elita conducătoare care domina turma năucă41 (bewildered herd, orig. engl.). Spencer Weart consideră 39 40 41

Larry J. Diamond, Mark F. Platner, Electoral Systems and Democracy, Johns Hopkins University Press, 2006, p. 168.

Apud Patrick O’Neil, Essentials of Comparative Politics, W. W. Norton & Comp.

Third ed., 2009.

Walter Lippmann (1889–1974) formator de opinie, scriitor, jurnalist, comentator politic, afirma în 1922 că turma de cetăţeni trebuie guvernată de o clasă specializată, ale cărei interese depășesc cu mult limitele locale. Vezi Walter

24 ◆ Nicolae Melinescu că un regim este oligarhic atunci când mai puţin de o treime din bărbaţii adulţi deţin toate drepturile politice. Oligarhia este o formă de structură a puterii deţinută de un număr restrâns de indivizi care se disting prin rang nobiliar, avere, relaţii de familie, educaţie, apartenenţa la o corporaţie sau care fac parte din structurile de comandă ale armatei. În timp, oligarhiile au fost tiranice. Diverse categorii au dominat societatea oligarhică: aristocraţia, meritocraţia (merite bazate pe competenţă), junta (guvern sau dictatură militară), plutocraţia (clubul bogaţilor), statocraţia (conducerea militară), tehnocraţia, timocraţia (numai proprietarii participă la guvernare/goana după onoruri)42.

Autocraţia este un sistem de guvernare în care puterea politică supremă de a conduce toate activităţile statului este concentrată în mâinile unei singure persoane, ale cărei decizii nu se supun unor constrângeri legale externe și nici nu sunt regularizate de mecanismele controlului popular (poate doar cu excepţia unei ameninţări directe de lovitură militară sau a unei insurecţii populare masive43). În majoritatea cazurilor, omul-stat s-a înconjurat cu comandanţii armatei, ai serviciilor secrete și ai poliţiei politice, care au contribuit la instaurarea regimurilor discreţionare, furnizoare ale averilor elitei politice și militare, rezultat al sărăcirii majorităţii populaţiei. Formele consacrate de manifestare au fost dictaturile militare și conducerile dictatoriale.

Dar acestea sunt adesea identificate cu autocraţia deși nu trebuie, în mod expres, să fie autocraţii. Totalitarismul este un sistem în care statul face eforturi ca să controleze fiecare aspect al vieţii și al societăţii civile. Regimul poate fi condus de un dictator, anturat de o conducere colectivă, soviet, birou politic, troică, etc. În mod asemănător, dictaturile militare au luat forma unor „conduceri colective” cu participarea unui număr restrâns de conducători ai armatei, egali în drepturi la luarea deciziilor, cum a fost regimul generalilor din Argentina anilor ’8044.

Cercetătorii relaţiilor internaţionale remarcă faptul că este greu să facă o diferenţiere netă între autocraţie și oligarhie în practica socială. Membrii celei mai reduse clici ar putea să practice ceva asemănător cu egalitatea republicană și toleranţa în interiorul propriei elite, cum a fost cazul Biroului politic sovietic.

Ne-am aștepta ca asemenea regimuri să manifeste, în egală măsură, reţinere în provocarea războaielor cu state de aceeași factură. Juntele militare, des întâlnite

42 43 44

Lippmann, Public Opinion, prima ediţie 1922, ediţia Free Press Paperbacks, New York, 1997, pp. 150–160.

Spencer R. Weart, Never at War. Why Democracies Will Not Fight One Another, Yale University Press, New Haven and London, 1998, p.12. http://www.auburn.edu/~johnspm/gloss/autocracy, accesat 5 noiembrie 2012.

Gordon Tullock, Autocracy, Springer Science Business, 1987.

Locul şi rolul protagoniştilor statali ◆ 25 în istoria recentă a Americii Latine sau a Africii, au purtat surprinzător de puţine războaie împotriva unor regimuri asemănătoare. America de Sud între 1883 și 1932 și din 1942 încoace, precum și Africa după 1956 [anul declanșării decolonizării], au fost regiuni surprinzător de pașnice, chiar dacă în interior au avut loc nenumărate lovituri de stat și militare, conflicte și chiar războaie civile și secesioniste. Este posibil ca în rândul corpului de ofiţeri superiori sau cluburi civile de guvernare, ca și în elita oligarhică, să fi existat o teamă faţă de războiul cu alte state și să fi fost folosite mijloace nonviolente pentru stingerea unor certuri. Dar acestea sunt doar presupuneri pentru că, în general, junta acţionează în secret și cercetarea fenomenelor interne a dispus de puţine informaţii verificate despre relaţiile intestine45 .

Anocraţia desemnează tipul de regim în care puterea nu este învestită în instituţii publice (așa cum se practică în democraţiile funcţionale), ci este împărţită între grupuri de elită care se luptă permanent între ele ca să monopolizeze puterea. Anocraţiile din Africa includ baronii conflictelor din ţări ca Somalia, sau guvernele divizate din Kenya sau Zimbabwe. Anocraţiile se plasează între autocraţii și democraţii, iar trecerea de la o categorie la alta s-a făcut în unele cazuri cu susţinerea unor forţe democratice internaţionale46. În anocraţii, comunitatea este divizată, și în interiorul societăţii supravieţuiesc grupuri care nu sunt supuse în mod strict unor abuzuri de nici o autoritate centrală. În aceste situaţii, anocraţia devine similară cu lipsa unei organizări de stat, statul fiind înţeles ca un organism politic care are un ascendent asupra unor grupuri minoritare numeric în obţinerea sprijinului populaţiei și în folosirea legitimă a forţei pe cuprinsul unui anumit teritoriu47. Publicaţia International Alert definea în 2010 anocraţia ca un regim din unele ţări, care nu este nici democratic nici autocratic, ceea ce face și mai incertă trecerea spre democraţie: publicaţia constata că a crescut numărul acestor caricaturi ale democraţiei în care instituţiile statului, societatea civilă, ordinea publică, sunt mimate ca într-o operetă. Ea pare promisiunea, dar nu și implementarea, unei economii politice eficiente și inclusive și-i ameninţă până și pe membrii elitei

45

46

47

Arnold Hughes, Roy May, „Armies on Loan: Toward the Explanation of TransNational Military Intervention Among Black African States: 1960–1985” în Simon Baynham (ed.), Military Power and Politics in Black Africa, Croom Helm, London, 1986, pp. 177–202.

Monty G. Marshall, Global Report 2011: Conflict, Governance, and State Fragility, Benjamin R. Cole Center for Systemic Peace, Vienna, 1 decembrie 2011. http:// www.systemicpeace.org/GlobalReport2011.pdf. accesat 5 noiembrie 2007.

Ted Robert Gurr, „Persistence and Change in Political Systems, 1800–1971”, în American Political Science Review, volumul 68 (1974), pp. 1482–1504.

26 ◆ Nicolae Melinescu conducătoare prin caracterul imprevizibil și discreţionar. În final, rămâne un sistem foarte vulnerabil în faţa tulburărilor sociale și a revoltei armate48.

Un exemplu recent este oferit de Liban, ţară în care clanurile conduse de patriarhi locali controlează politica chiar și în timpul unor perioade de relativă stabilitate, cum s-a întâmplat în anii 1960. Un baron local, care domina categoric regiunea limitrofă locului de baștină, a fost jignit când un poliţist a încercat să aplice legea și să-l pedepsească pentru că încălcase reglementările pentru alegeri libere. Guvernul central devenise prea slab ca să mai acţioneze împotriva individului. La scurt timp după incidentul electoral, acesta a ajuns să fie ales speaker-ul Parlamentului49.

Aceste tipuri de regim politic sunt într-o permanentă transformare, provocată de multe ori de presiunea internaţională asupra unuia sau altuia și de gradul de angajare a fiecăruia în politica internaţională. Dar politica de angajare, aprecia John J. Mearsheimer50, este condamnată la eșec. El ia ca exemplu China și susţine că, dacă ultimul mare stat comunist de pe glob va deveni locomotiva economică a lumii, puterea sa economică se va transforma în putere militară și va încerca să domine nord-estul asiatic.

Dacă China va fi o democraţie puternic implicată în economia mondială sau va rămâne o autocraţie sau un regim autarhic, aceasta nu va influenţa prea mult comportamentul ei din cauză că democraţiile sunt preocupate tot atât de mult ca și non-democraţiile de problemele de securitate, iar hegemonia, pentru orice stat care o generează, este cea mai bună cale ca să-și asigure supravieţuirea. „Evident, niciunul dintre vecini și nici Statele Unite nu vor sta degeaba în timp ce China va acumula tot mai multe din prerogativele puterii, ci vor încerca să limiteze forţa Chinei probabil printr-o posibilă formă de coaliţie de echilibru. Rezultatul va fi o competiţie intensă pentru securitate între China și rivalii săi, dominată de etern-prezentul pericol al războiului între marile puteri atârnând deasupra tuturor51”.

48 49 50 51

Phil Vernon, Deborrah Baksh, (September 2010) „Working with the Grain to Change the Grain”, International Alert, London, p. 29.

Michael C. Hudson, The Precarious Republic: Political Modernization in Lebanon, Random House, New York, 1968, p. 133.

John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, Norton, New York, 2001, p. XV. Ibidem.