SCUTELNICU conceptului

de concept, iar judecătoarea CAMELIA

FOLEA, „ doamna cu pantofi albaștri”, a devenit simbol al unei Justiții umane, un reper de practici demne de acea lume mai bună la care mulți aspirăm. Pentru că doamna cu pantofi albaștri, prin delicatețea și grija ei, a schimbat efectiv modul de abordare a copiilor ce calcă pragul instanțelor, dar și mediul în care sunt ascultați în vederea încredințării, într un proces de divorț.

Doamna cu pantofi albaștri

1270 de cuvinte. O poveste emoționantă a unei întâmplări petrecute în clădirea Judecătoriei Blaj. Un proces dificil de divorț, un copil de numai 8 ani. O avocată care a avut inspirația și curajul să scrie despre.

Nu vă pot reda aici, integral, nici povestea, nici contextul, nici ce a urmat după. Există însă un site și o pagină de Facebook cu același nume – Pantofii Albaștri – în care puteți afla totul în detaliu. Eu doar am să punctez câteva momente cheie, așa cum au fost relatate de Mădălina Scutelnicu, pentru a înțelege de ce povestea a devenit instant virală și apoi, temă de studiu în manualele de Drept.

Prolog: Eram pe holul unei Judecătorii, alături de doi soți veniți să divorțeze și de copilul acestora. Judecătorul i a recunoscut de la un termen anterior, s a oprit în dreptul nostru, a întrebat dacă el este minorul pe care urma să l audieze, s a uitat spre copil și i s a adresat, brusc: „Ia zi, cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata?”. A fost atât de brutal acest mod de abordare a băiatului, acolo, pe holul instanței, printr o asemenea întrebare... Niciun copil din lumea asta nu poate fi tratat așa, nici împovărat cu un astfel de răspuns. Însă, din păcate, se practica asemenea dialog scurt, direct și brutal, din lipsa timpului, dar și a dezinteresului multor magistrați pentru care oamenii erau simple numere de dosare.

4 iulie 2016: Un alt proces de divorț.

Ora 10:46 ... Instanța dispune audierea minorului... O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puști, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de ușă, se apropie de micuț și i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă mi mânuța și hai cu mine, să ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, și extrem de triști, se uită când la doamna, când la taică su, de care stătea lipit, până ce acesta îi da ok ul să meargă cu doamna. (...)

Ora 11:20 ... Se deschide ușa de acces a instanței, magistratul intră în sală, de mâna cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, și l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băiețelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, își trece ușor mânuța peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tată și i caută acestuia privirea, să nu cumva să l fi supărat că s a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală. (...)

Epilog: Astăzi, în 2023, în România există Camere speciale în care judecătorii îi ascultă pe minori. Încăperile sunt primitoare și vesele, au jucării, cărți de colorat, tablouri hazlii, covorașe șotron… exact așa cum Mădălina își imaginase în urmă cu aproape 7 ani.

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în România, una din patru căsătorii se încheie cu un divorț. Nici la longevitatea lor nu excelăm, cele mai multe cupluri ajung în situația de a se despărți în primii 10 ani de căsnicie. Practic, în România, rata divorțurilor s a dublat în ultimele trei decenii, astfel că sociologii vorbesc deja despre un fenomen în creștere, cu consecințe pe termen lung.

Statisticile ne arată însă doar cifrele. În spatele lor este, din nefericire, mult „consum” psiho emoțional, cu atât mai mare cu cât în multe cazuri vorbim despre familii cu copii de vârste mici.

Cu aceste statistici în față, după 7 ani de la această întâmplare, 7 ani în care Justiția și a umanizat fața în relația cu copiii „divorțați”, 7 ani în care tot mai mulți judecători au „încalțat” pantofi albaștri, avocata Mădălina Scutelnicu este invitata mea în rubrica Work Life Choices , interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Mădălina, de la an la an tot mai mulți români divorțează. Cum simți tu, din sala de judecată, această „nouă realitate”?

Așa este, un fenomen în creștere. Oamenii par să nu mai aibă răbdare să discute unul cu altul, să și înțeleagă nevoile reciproce, să găsească o cale comună. Cred că mult prea ușor se rostește, astăzi: „Divorțez!”.

Sunt însă divorțuri și divorțuri, unele amiabile, calme, altele ca niște uragane care devastează tot în calea lor... fizic, psihic, social. Cât de dificil este să gestionezi, ca avocat, un divorț – uragan? Dar un divorț –uragan în care sunt implicați și copii?

Cauzele de divorț, mai ales cele cu minori, sunt mari consumatoare de energie și de emoții. Nu e ușor să ai în fața ta un om care trece prin asta. Este greu dialogul cu el, pentru că e copleșit de situație. De multe ori, îi explic la cabinet, pare să plece lămurit, însă când ajunge acasă mă sună, să i mai expun o dată lucrurile. Dar eu înțeleg toate aceste situații de viață, îmi activez răbdarea și chiar dedic timp suplimentar în astfel de dosare. necesare, ci și un soi de suport mental. Atât cât mă pricep eu, după 17 ani de experiență. Poate că maniera mea este mai neobișnuită, însă nu voi putea fi, niciodată, un avocat care se vede cu clientul doar în ziua procesului și apoi abia peste o lună, la termenul următor. Niciodată nu voi fi așa! Realizez cât de important e rolul meu în viața acelui om, pe segmentul acesta. Îmi dau seama ce etapă grea traversează el și îi sunt sprijin. Chiar am format, pe WhatsApp, un grup de suport în care clienții mei, aflați în divorț, îmi pun întrebări, îmi cer sfaturi, schimbă idei între ei sau se încurajează reciproc. Asta îi ajută să treacă un pic mai ușor prin tot ce presupune procesul, cu scopul acesta am inițiat grupul.

Cum reușești, în pledoariile tale, să construiești echilibrul perfect între „rațiune” și „simțire”?

Profesia ta impune o anumită rezervă în exteriorizarea sentimentelor. Totuși, din poveștile și sfaturile pe care le expui în mediul virtual, reiese clar că te dedici complet și complex misiunii, chiar dincolo de atribuțiile din „fișa postului”. Cât de importantă consideri că este empatia dintre avocat și clientul său, mai ales întrun proces atât de sensibil precum unul de divorț, în care copilul devine un „bun” pentru care luptă să câștige și unul și altul dintre părinți?

Îți pot spune un lucru: le acord oamenilor nu doar sfaturile juridice

Îmi folosesc la maximum rațiunea juridică, dar nu omit deloc propria simțire, și reușesc să le îmbin. Fără să mi arăt latura umană, eu nu pot profesa. În pledoarii, am doar câteva fraze strict tehnice, în care indic art. X coroborat cu art. Y, pentru că e nevoie să menționez și temeiul de drept al solicitărilor mele. În restul pledoariei, însă, construiesc povestea de viață a acelei familii, vreau să l fac pe judecător să vibreze la situația acelor oameni. Prin asemenea manieră îl determin să înțeleagă perfect situația și să decidă în mod corect. Și, da, mi s a întâmplat ca, după pledoaria finală pe care am susținut o, judecătorul din fața mea să și șteargă, discret, colțul ochilor.

Ce gust au, în astfel de cazuri, înfrângerea și victoria?

Un divorț nu poate însemna victorie pentru niciuna dintre părți. Mai ales dacă au și copii. Eu așa văd lucrurile. Până la urmă, e o înfrângere a conceptului de familie, de unitate care se destramă.

Nu ies din sala de judecată fericită, ci doar mulțumită profesional. În dosarele în care soții s ar călca în picioare unul pe altul, în care copilul devine armă într o luptă irațională dintre părinții lui, latura mea umană simte, știe ce coșmar pe termen lung urmează pentru copil. Și asta nu are cum să mă bucure deloc, chiar dacă am câștigat cazul și mi au fost admise toate cererile.

De fapt, exact această „abilitate” de a-ți depăși atribuțiile din „fișa postului” te-a adus în atenția a milioane de români. Fără curajul tău de a face public comportamentul doamnei judecător CAMELIA FOLEA și talentul de a povesti atât de emoționant întâmplarea, „pantofii albaștri” ar fi rămas un simplu accesoriu. Tu i-ai transformat într-un concept, într-un exemplu de bune practici. Astăzi, privind în urmă, în decizia de a scrie și publica povestea, cât a fost „rațiune”, cât a fost „simțire”?

Sută la sută simțire în a scrie. Un strop de ezitare în a publica. Când am revenit de la Judecătoria Blaj, m am așezat la laptop și am scris tot ce văzusem, așa, dintr o suflare. Îmi venea să strig în gura mare: Uitați-vă, cât de uman s-a purtat acest judecător cu un copil! Apoi au intervenit rațiunea, analiza, limitările mentale. Intuiam că textul va provoca reacții publice, dar nu reușeam să mi dau seama cu ce ochi va vedea CSM ul atitudinea ieșită din tipare a doamnei judecător. Așa că în noaptea respectivă am postat relatarea, însă am lăsat o vizibilă doar pentru mine. Dimineață, odihnită fiind, am decis că trebuie să ascult de ceea ce simt, anume că am datoria morală față de profesia mea să arăt fața umană a Justiției. Și am făcut textul vizibil pentru public.

Îți mărturisesc un lucru interesant, care m a mirat și pe mine. După ce am publicat, am aflat că doamna judecător Camelia Folea procedase identic în toate dosarele cu minori pe care le soluționase până atunci. Era atentă cu copiii, se împrietenea imediat cu ei, le oferea bomboane, avea răbdare să i asculte fără să se uite la ceas... Și, totuși, nu scrisese nimeni despre asta. Aici, cred eu, a intervenit simțul meu jurnalistic, acea trăire care te face să sesizezi imediat că un subiect e de interes pentru marea masă. Și, totodată, siguranța că ceea ce vei scrie nu are cum să rămână în anonimat.

Totuși ai ales să scrii, deși, la momentul acela, nu știai care va fi finalul... chiar ți-ai asumat niște riscuri. Privind în urmă, ce anume te-a motivat/îndemnat să alegi asta, cu orice risc?

Din ce ți-ai luat doza de curaj, pentru că, așa cum ai văzut tu, e clar că și alți avocați au văzut înainte?... Dar au tăcut!

Înainte de a fi avocat, am fost zece ani jurnalist. Așadar, nu mi a lipsit niciodată curajul, el este nativ. În plus, nu m a interesat deloc finalul procesului, nu copilul din dosarul meu era subiectul principal în momentul publicării, ci judecătorul-om care și făcuse meseria cu atâta pasiune pentru profesie și pentru semenii lui, cum eu nu mai văzusem niciodată, în nicio sală de judecată. Iar acel copil, R., era beneficiarul manierei incredibile în care acționase judecătorul.

Și atunci am simțit că trebuie să mă implic pentru ca toți copiii care trec pragurile instanțelor să fie tratați la fel ca R., așa au apărut și s au extins camerele speciale pentru audierea minorilor, la nivelul întregii țări.

Ce ai simțit atunci când ai înțeles că ai făcut o alegere bună?

M am felicitat (râde) pentru că mi am ascultat intuiția și am publicat. Pe de altă parte, ca profesionist al dreptului, am fost onorată să fiu felicitată, în mod public, de Consiliul Superior al Magistraturii. De asemenea, a fost, pentru mine, o mare onoare să primesc primul titlu de „Cavaler al avocaturii” din România.

„Doamna cu pantofi albaștri” a fost un subiect îndelung dezbătut în redacția în care lucram atunci. Citindu-te, ne-am dat seama cât te măcina acea practică rece, distantă, care nu făcea altceva decât să adâncească hăul și să acutizeze rănile în interiorul unor familii și așa traumatizate, vulnerabile. Încă de atunci sunt curioasă să aflu, în decizia de a scrie și publica povestea, cât a fost fler și impuls jurnalistic și cât ... nu știu... o disperare a avocatului, acumulată în timp, în lucrul cu copiii „divorțați”?

Dacă aș fi văzut lucrurile strict din perspectiva profesiei de avocat, cu siguranță textul ar fi avut un alt conținut, ar fi fost mai tehnic, l aș fi scris într un limbaj juridic. Dar a fost, pur și simplu, impuls jurnalistic, așa cum îl numești. Ești prezent la o întâmplare care te surprinde și relatezi exact ce ai văzut. Nu faci analize, nu scrii statistici, nu tragi semnale de alarmă. Ci, pur și simplu, expui ceea ce te a impresionat. Așa l am scris, din postura de jurnalist fin observator al realității. Dacă ar fi fost generat de disperarea avocatului, e clar că textul ar fi sunat cu totul altfel și sunt aproape convinsă că nu ar fi avut același impact uriaș.

În traumatizanta călătorie a divorțului, „doamna cu pantofi albaștri” s-a ridicat ca o insulă de normalitate într-un ocean de neliniști, emoții și durere. A fost un prim semnal că e nevoie de căldură, de umanitate în acest sistem rigid, în care performanța se măsoară rece, în dosare soluționate. Astăzi, grație curajului tău, „judecătorul cu pantofi albaștri” a devenit un reper de practici. La 7 ani de la descoperirea acestei insule, trecând în revistă modificările din sistem, ce crezi, astăzi, „judecătorul cu pantofi albaștri” este o regulă sau încă o excepție?

Sper că, astăzi, este regula în instanțele de judecată. Cred că am contribuit, de fapt, la o responsabilizare a celor care au ales să îmbrățișeze o profesie atât de nobilă și de frumoasă. Ei, judecătorii, influențează destine, tranșează situații, decid situații de viață. Tocmai din acest motiv trebuie să fie de o mie de ori mai atenți atunci când soluționează dosarele. Mai atenți la oamenii din fața lor. De curând, relatarea mea a fost menționată în manualul de Dreptul familiei al doamnei conf. univ. dr. Cristina Nicolescu, din cadrul Facultății de Drept a Universității din București. Și atunci, dacă studenții la Drept învață, încă de pe băncile facultății, despre „ pantofii albaștri” și „ justiția umană”, înseamnă că atunci când vor profesa în domeniu vor ști, deja, că oamenii nu sunt simple numere de dosare. Iată cum „judecătorul cu pantofi albaștri” va deveni regula. Vezi? Spre asta tinde sistemul și e minunat. tTinerii cu dizabilități se numără printre cei mai marginalizați din populația de tineret din lume și au mai multe șanse de a se confrunta cu disparități sociale, economice și civice severe în comparație cu cei care nu au aceste probleme, chiar și în țările dezvoltate. Pentru mulți tineri cu dizabilități, excluderea, izolarea și abuzul, precum și lipsa oportunităților educaționale și economice sunt experiențe zilnice. În acest context, am stat de vorbă cu Alina Mihaela Gamauf, HR, CSR & Corporate Affairs, Membru în Comitetul Executiv al Carrefour, despre programul de educație și sănătate conceput de Carrefour și dedicat tinerilor cu dizabilități.

„Judecătorul cu pantofi albaștri” e suficient pentru a ușura povara de pe umerii și așa firavi ai copiilor „divorțați”, sau ar trebui să urmeze și pasul 2, și pasul 3...

O, nu, din păcate. E doar o primă fază, în care se stabilesc niște lucruri de către o instanță. Mai departe, depinde doar de maturitatea, de nivelul de ego al părinților și de gradul de iubire reală pe care le o poartă copiilor lor. După cele câteva luni cât durează un astfel de proces de divorț, urmează ani în care copiii sunt fie arme într un război emoțional crunt, fie comori protejate de ambii părinți ajunși să locuiască în case diferite. Din păcate, în cele mai multe dintre cazuri, copiii devin arme… și e dureros atât pentru ei, dar și pentru societatea de mâine care va avea, din păcate, niște adulți cu traume puternice.

Aș vrea să discutăm despre programul de educație și sănătate conceput pentru tinerii cu dizabilități. Ce presupune, mai exact, acesta?

„Academia Carrefour. Sănătate, Educație și Terapie (SET) pentru copii și tineri cu dizabilități”, proiect lansat în parteneriat cu Fundația FARA și aflat în cel de al doilea an de viață este, a șa cum sugerează și numele său, o inițiativă curajoasă, cu multe provocări, dar cu un impact pozitiv extins pe termen lung, datorită materialelor educative care rezultă din acest proiect. Curajul proiectului constă în faptul că sprijinul persoanelor cu dizabilități implică foarte multă răbdare pentru a vedea rezultate, dar efectele sunt încurajatoare când implicarea se întinde pe o perioadă mai mare de timp, ceea ce ne am și asumat, încă de la începutul proiectului.

de MIRABELA ANGHEL

Programul are trei componente principale: susținerea evoluției tinerilor cu dizabilități permanente care trăiesc în grija fundației partenere, îmbunătățirea vieții familiilor din medii defavorizate, care au în grijă copii și adulți cu dizabilități și utilizarea alimentației și a legăturii cu natura ca forme de terapie pentru copiii cu dizabilități din familii vulnerabile, care beneficiază de serviciile gratuite de terapie oferite de partenerii noștri în centrele specializate de terapie din țară.

Practic, amenajăm grădini terapeutice și locuri de tihnă și pentru studiul plantelor și organizăm, împreună cu specialiști în nutriție, psihologi și pediatri, activități menite să aducă alimentația sănătoasă în programul terapeutic, pentru a atinge starea de bine în toate aspectele legate de sănătatea fizică și mentală a beneficiarilor. În plus, am construit deja un circuit senzorial în aer liber la Centrul de Terapie și recuperare, Emanuel din Suceava pentru facilități terapeutice cu un impact pozitiv atât asupra copiilor, cât și asupra părinților și pentru consolidarea relației lor cu terapeuții. Mai mult, copiii și tinerii participă la grădinărit, ateliere de gătit, culegerea plantelor medicinale și pregătirea acestora pentru a fi folosite în cadrul terapiilor naturiste.

Ne puteți spune cât de importantă este alimentația în cazul tinerilor cu dizabilități?

Alimentația este extrem de importantă, iar implicarea conștientă și responsabilă a copiilor și tinerilor cu dizabilități în activități practice de grădinărit și gătit rezultă în mai mult echilibru și diversitate în cotidian, dezvoltarea și consolidarea unor abilități de interacțiune socială și autovalorizare. De aceea, intervențiile din cadrul acestui proiect pornesc de la indicațiile terapeuților și continuă cu ceea ce observăm zilnic că poate aduce îmbunătățiri în viața beneficiarilor. Alimentația sănătoasă crește calitatea vieții, buna dispoziție și contribuie la prevenirea bolilor cardiace, a accidentelor vasculare, a obezității, prevenirea unor afecțiuni precum diabetul, prevenirea declinului cognitiv și, în general are efect benefic asupra tonusului și spiritului oricărei persoane.

Și pentru că ne dorim să împărtă șim ceea ce învățăm și noi, prin parteneriatul cu Fundația FARA, unul dintre rezultatele proiectului „Academia Carrefour. Sănătate, Educație și Terapie (SET) pentru copii și tineri cu dizabilități” îl reprezintă literatura de specialitate generată din activitățile proiectului, printre care și ghidul „Nutriția pentru persoanele cu afecțiuni psihice”. În cadrul Cercului Științific Studențesc de Nutriție și Stil de viață sănătos, de la Universitatea Ștefan cel Mare, din Suceava, reprezentanții fundației partenere au discutat cu 40 de studenți și medici invitați despre scopul ghidului, etapa de cercetare, culegerea informațiilor, elaborarea ghidului, dar și despre atelierele practice desfășurate în cadrul proiectului împreună cu tinerii cu dizabilități. Studenții au apreciat prezentarea că fiind stimulativă și convingătoare pentru a și alege ca viitoare specializare Nutriția în boli psihice și au înțeles cât de importantă este includerea nutriției în planul de recuperare conceput pentru a i ajuta pe cei care suferă de afecțiuni psihice.

Până în acest moment, care sunt rezultatele proiectului?

Până acum, proiectul are 158 beneficiari direcți și mult mai mulți beneficiari indirecți: 8 tineri cu dizabilități din Cacica au primit hrană mai bună, au primit responsabilități noi, au grădinărit, și au îmbunătățit abilitățile de socializare; 60 de persoane din 12 familii care au în grijă o persoană cu dizabilități au mâncat mai bine și au înțeles cât de importantă este socializare pentru cei cu dizabilități izolați în familia lor; 90 de copii, beneficiari ai serviciilor de terapie ale fundației partenere au participat la activități inovative pentru ei: au gătit, au început să mănânce legume și fructe pentru că nutriționistul le a prezentat într o formă mai atractivă pentru ei. Am dezvoltat grădini suspendate, grădini cu plante aromatice, am cultivat o seră și o grădină care asigură legume și fructe proaspete, iar două aparate de compost au fost introduse în activitatea zilnică a unor comunități vulnerabile.

Am demarat pregătirea unor materiale de literatură de specialitate, generate din activitățile proiectului, precum ghidul „Nutriția pentru persoanele cu afecțiuni psihice” și „Terapia în natură pentru persoanele cu dizabilități. Studii de Caz.”

Am creat cărți de bucate adaptate pentru tineri și copii cu dizabilități: „Rețetarul cu 12 rețete de la Casa Elisabeta” și „Rețete simple pentru copiii cu dizabilități”.

Am citit despre Ionuț, un tânăr care, cu ajutorul acestui program, a reușit să rărească crizele de anxietate. Ce credeți că l-a ajutat să fie mai puțin anxios?

Pentru a vă răspunde la această întrebare, vă prezentăm, în cele ce urmează, un studiu de caz din ghidul „Terapia în natură pentru persoanele cu dizabilități. Studii de Caz.”

Programul are obiective de dezvoltare durabilă. Ne puteți spune de ce sunt atât de importante?

Îmbunățirea calității vieții, într un mod educativ și sustenabil este în general un proces de durată, cu atât mai mult când discutăm despre persoane cu dizabilități. Solariile și grădinile construite nu numai că asigură hrană zilnică proaspătă și necesarul pentru conservele pregătite pentru iarnă, dar cresc și sentimentul de utilitate și de încredere în forțele proprii, în viața tinerilor cu dizabilități. Aparatele de compost introduse în comunități vulnerabile nu numai că generează îngrășământ organic pentru solarii și grădini, dar aduc și noi responsabilități în viața tinerilor cu dizabilități, care îi motivează și le schimbă în bine rutina zilnică. Prin atelierele de gătit, copiii și tinerii cu dizabilități nu numai că mănâncă mai sănătos și învată să î și prepare și singuri alimente simple, dar, alături de familiile lor, învață să facă și la cumpărături alegeri sănătoase.

Activităţile de ziua recoltei au fost desfă șurate împreună cu cei 8 beneficiari cu dizabilități, rezidenți ai casei Elisabeta – rezidenți care într o măsură mai mare sau mai mică au grădinărit timp de 6 luni. În cadrul activităților, tinerii împreună cu angajații care îi îndrumă au pregătit coșuri cu legume și fructe din grădină, le au recunoscut culorile și gusturile, au gustat în diferite rețete preparate în casă. În cadrul activităţii nimeni nu a rămas pasiv, fiecare a avut ceva spus: „eu am udat în grădină!” , „Da, dar cine a săpat?”, „Eeeee! Dacă nu pliveam, nu mai aveam acum legume pe masă”, „Dar, eu am cărat gălețile cu apă…..că pe seceta asta…”

Concursul lansat de a merge în grădină și de a găsi cea mai mare și mai grea sfeclă roșie a stârnit râsete, iar la final mândrie pentru cei care au găsit cele mai frumoase legume.

Momentele de recunoștință și de conștientizare a faptului că grădinăritul devine un stil de viață care ne îmbunătățește modul de a ne raporta la noi înșine și la natură în general, sunt foarte importante pentru starea de bine și pentru sentimentul de siguranță, mai ales în cazul persoanelor cu dizabilități. Activităţile de grădinărit desfă șurate în liniștea naturii pot constitui un mod de eliberare emoțională și de exprimare a sentimentelor. Desfășurate în grup, acest tip de activități îmbunătățesc relațiile și sunt un mediu bun împotriva izolării.

Grădinăritul este o formă de terapie, mai ales pentru îmbunătățirea sănătății mintale, dar este și o sursă importantă de hrană sănătoasă.