8 minute read

Fata lui Eminescu

Next Article
3

3

Poate ca nu avem același sânge-n vene, Dar simt cum in ale tale poezii ma regăsesc, Poate ca nimeni nu înțelege

Ale tale rânduri scrise spre dimineață;

Advertisement

Nimeni nu știe câte lacrimi ai vărsat

Pentru a ta mare iubire,

Ce nici azi nu s-a întâmplat...

Si tot acel dor, în zadar fusese!

Dar părinte drag,

Eu te înțeleg,

Îți înțeleg acea iubire, Căci prin ea trec azi și eu...

Dar n-am făcut același greșeală

De un nemuritor sa ma îndrăgostesc, Căci iubesc un muritor, Ce iubește, la rândul său altă fecioară...

Poate ca nu sunt a ta fata, Dar aceeași soartă avem, Să scriem rânduri spre dimineață, lar de dor să tot murim.

Să tot murim împreună, Căci iubirea nu-i de noi, Ne-a fost scrisă aceeași soartă

Ca să ne vărsăm amarul în foi.

Și acum că sunt mai mare

Am ales să-ți calc pe urme, Că ale mele gânduri toate

Să le aștern pe pagini goale.

Am ales să-ți calc pe urme, Când a mea muză a refuzat să-mi fie,, Când tu ai rămas fără ginere, lar eu fără iubire!

Am ales să-ți calc pe urme, Când rochia de mireasa refuz s-o mai îmbrac, Când am văzut că acel pahar cu vin sec.

E mai dulce ca iubirea.

Când am văzut că totul e în zadar, Am renunțat să mai tot sper;

Că pe a lui fecioara o va lăsa, Pentru a mea iubire nebună

Pungea Alis Mirabela

E. Lovinescu în corespondență cu Liviu Rebreanu

Un colaborator foarte apropiat al lui E. Lovinescu în editarea revistei „Sburătorul” este prozatorul Liviu Rebreanu, redactor permanent şi înlocuitor al directorului pe timpul verii. Cuprinzând 14 scrisori, întinse pe durata a două decenii, corespondenţa arată valoarea unei prietenii literare, colaborarea benefică pe plan publicistic, respectul reciproc. Formula de adresare este neschimbată: „Scumpe / iubitule domnule Rebreanu” Dialogul epistolar începe în 1909 şi ţine până în 1929, trădând o egală deferenţă faţă de prozator. Cu puţine excepţii (câteva scrisori din Franţa), majoritatea sunt trimise de la Fălticeni, unde criticul îşi petrece fructuoase vacanţe de vară. Tema comună este grija pentru revista „Sburătorul”, rămasă pe timpul verii în sarcina prozatorului, de aceea, majoritatea scrisorilor vizează aspecte privind forma ori conţinutul revistei. Rebreanu trebuie să asigure corectura numerelor editate, căci se fac destule greşeli de tipar. Poezii ale Elenei Farago sunt permanent ameninţate: ori se omit versuri, ori se greşeşte varianta care trebuia publicată, ceea ce îl determină pe critic să aprecieze, cu umor, că poeta e urmărită de gândul persecuţiei: „Până acum, în trei poezii i s-au suprimat versuri Dna Farago crede acum în persecuţia cuiva din redacţie”, îi spune lui Rebreanu într-o scrisoare datată 19 aug. 1929 / Fălticeni. Cu siguranţă, e victima unei fatalităţi: „Cu dna Farago e un făcut… Mi-a trimis două versiuni din Întâile raze: una bună şi una renegată (…) din nu ştiu ce nebăgare de seamă, am trimis versiunea cea rea!”.

Alt caz, de greşire a titlului poeziei, duce la efecte hilare: „Poezia Elenei Cunţan era Fire pierdute, nu Fire pierdută, mi se plânge disperată. Fă-i şi ei o erată”.[1] Alteori se greşesc autorii: o cercetare a lui G. Murnu (articolul Nemesis) îi este atribuită lui Lovinescu, iar acesta cere imperios lui Rebreanu să publice „notiţa informativă”, de „restabilire a adevărului”, în numărul următor. Un alt exemplu, redat mai jos, arată cât de preocupat este criticul de bunul renume al „Sburătorului” Prin 1919 ea conţinea deja rubrica „Săptămâna lui Caliban” unde apăreau polemici ale timpului, cu articole în care, de multe ori, criticul răspundea atacurilor venite din partea altor reviste. Aici apăruse un articol la adresa lui Nicolae Iorga, respins de critic înainte de plecarea la Fălticeni, articol care însă se publicase. Nevrând ca gestul să fie pus în seama sa, cere lui Rebreanu să dea o dezminţire. Este categoric în desolidarizarea de orice acţiuni care ar fi vizat persoana lui Iorga căci, în ciuda opiniilor divergente, criticul are destulă consideraţie pentru marele istoric. Este totodată conştient de reacţia în forţă a unui puternic personaj al zilei, de anvergura lui N. Iorga. Îl atenţionează pe Rebreanu: „De mai dă şi alte cronici (autorul articolului defăimător, n.n.) toate atacurile la adresa lui Iorga să se suprime, pe garanţia mea ” (Fălticeni / 12 aug 1919) Revine asupra chestiunii în scrisoarea din 15 aug. 1919, când precizează că rubrica „Săptămâna lui Caliban” va continua să apară, dar „cu atacuri mai moderate şi în nici un caz la adresa lui Iorga”. Insistă să se publice notiţa de dezminţire, nevrând să se creadă că el ar fi autorul articolului incriminat (articolul avea titlul „D. Iorga, autor dramatic” n.n.). Continuarea scrisorii, de o sinceritate emoţionantă, trădează amărăciunea criticului care fusese deseori ţinta atacurilor publice: „Mi-e de ajuns cu duşmăniile mele”.[2]

[1] Apud Nicolae Scurtu E.Lovinescu. Scrisori şi documente, p. 268.

[2] Ibidem, p. 266.

Alte discuții se referă la conținutul viitoarelor numere. Lovinescu propune autori ce urmează să fie publicați; e de părere că revista trebuie să acorde mai mult spațiu prozei: „Adună mai ales proză de la Demetrius și Cazaban etc.” (12 aug. 1919 / Fălticeni). Îi cere lui Rebreanu să scrie nuvele, să contribuie cu proză: „Nu uita să dai și d-ta o nuvelă…” și continuă cu insistențele în scrisoarea din 18 aug. 1919: „nu trebuie să uiți că trebuie să dai cel dintâi exemplu bun: să publici nuvele”. Este, de altfel, perioada în care prozatorul lucra la romanul „Ion”; apariția sa în anul 1920 va marca un nou prag al afirmării valorice a lui Rebreanu.

Este interesant modul în care Lovinescu înțelege să pună în echilibru tradiția cu modernitatea. Literatura „celor ce vin”, prezentată excesiv în numărul 19 al aceleiași veri 1919, trebuie alternată cu literatura tradiționalistă: „trebuie oarecare amestec abil”, adaugă criticul, cu diplomație.

Se interesează dacă autorii, colaboratori ai „Sburătorului”, au fost incluși în numerele de vară, ori cere vești despre alții care au colaborări mai sporadice: „Ce e cu Mândru? (…) Vianu nu mai dă semne de viață? Ce e cu Sanielevici?” etc.[3] Știe să gestioneze bugetul revistei; atrage de partea sa autori care ar fi bucuroși să fie publicați: „Intercalează pentru numerele ce vin și mai multă literatură rămasă pe de lături (Scurtu, Ignotus, Pamfil, Relgis, Cunțan, Ion Sân Georgiu, Moscovici, Rally) și pentru scopul propus de revistă, dar și pentru rațiuni bugetare, micșorând costul unui număr”.[4]

Recomandă insistent publicarea unor autori, față de care revista are anume obligații morale: „Te rog să reproduci integral poezia dnei Farago (…) dealtfel, poezia este o capodoperă…

[3] Ibidem, p. 268.

[4] Ibidem, p. 265.

Revista ar avea de câștigat!”; la fel în cazul lui Marcel Romanescu, Victor Eftimiu (cu proză) sau M. Iorgulescu, omis din numărul 13 al revistei, în vara lui 1920: „Pune-l, te rog, în orice caz, căci e un element prețios și una din condițiile lui e periodicitatea”.[5] El însuși contribuie cu articole despre scriitorii secolului XX: „Trimit la tipografie un articol despre Eftimiu, te rog să faci să iasă înaintea articolului despre Brătescu (I. Al. BrătescuVoinești, n.n.), din cauza actualității”, îi scrie în data de 11 aug. 1920, iar Rebreanu se conformează, cei doi autori apărând în numerele 15 și 16 ale acelei veri, în ordinea indicată de Lovinescu

Deseori criticul ia pulsul evenimentelor: aflăm de o grevă a poștei, care întârzie trimiterea corespondenței (citește revista de la un localnic care făcuse o călătorie în București); ni se dau informații despre teritoriile românești reunite sub același steag după anul 1918. Totul se referă la literatură, la presa literară și înțelegem de ce criticul e dezamăgit: „Am fost zilele astea la Cernăuți – slab și pe acolo. E de crezut că țara asta nu are nevoie de literatură”.[6] La fel și în Ardeal unde, cel puțin înainte de 1918, evenimente literare din Regat sunt trecute sub tăcere; nu toate revistele / ziarele se interesează de acest segment al activității literare: „La Lupta și Tribuna am mai scris eu din Paris (…) Tribuna s-a executat… Lupta însă a continuat a tăcea”.

Aflat tot la Fălticeni, în august 1920, este preocupat de situația din București: cere vești despre „afacerea Alcalay-Viața românească”, iar tonul este vizibil îngrijorat: „Înștiințează-mă, te rog, dacă e adevărat că combinația Alcalay-Viața românească s-a rupt, cum se aude pe aici”.[7]

[5] Ibidem, p. 270.

[6] Ibidem, p. 268.

[7] Ibidem, p 270

Altruismul criticului se manifestă când trebuie să sprijine un scriitor de talent: „Tânărul nostru dramaturg George Mihail-Zamfirescu, deja cu rosturi de director de scenă la Cernăuți, îmi scrie că n-ar fi nevoie decât de un cuvânt al d-tale, pentru a fi numit directorul acelui teatru. Deși știu că, în genere, nici ușier nu se ajunge cu un cuvânt, întrucât îl consider om de teatru, realmente, stărui și eu pe lângă d-ta să-l pui, că de e vorba de un cuvânt, să-l pui, că va fi bine și imediat pus!”[8] îi scrie în august 1929 de la Fălticeni.

O grea lovitură este pentru Lovinescu falimentul editorului S. Benvenisti „ceea ce, în afară de regrete morale mari, pentru că omul, admirabil sub toate raporturile și vrednic de răsplată, îmi aduce și mari pagube materiale…”. Este vorba de dreptul de autor al criticului care începuse publicarea la Edit. Alcalay a „cinci cărți didactice” care urmau să fie incluse în colecția „Biblioteca clasicilor”. De colecție se ocupa Rebreanu, în colaborare cu Benvenisti, de aceea pe critic îl afectează situația: „În Biblioteca aceasta e și munca mea, care nu poate fi pur și simplu despuiată ( ) sub această formă parțială să-mi reintru în drepturile mele de autor…”. [9] Îi va cere lui Rebreanu să amâne „rezolvarea chestiunii” cu încă 15 zile, până la revenirea sa în București, când urma să trateze direct cu editorul problema în discuție (13 ian. 1929 / Paris).

Totodată Lovinescu este bucuros să îl țină pe Rebreanu la curent cu munca sa: aflat la Fălticeni, termină de scris „un roman” (un P.S. în scrisoarea din 5 aug. 1920, anunța exclamativ: „Am isprăvit romanul!”); la Paris fiind, finalizează întâiul volum al „Memoriilor”, cu multe portrete de autor: „Aici am isprăvit Memoriile despre mine și despre vreo 60 de scriitori, care au fost în legături cu mine, pe care le voi publica chiar în martie ” Încrederea în colaboratorul său, sinceritatea cu care i se adresează ne face să vedem în relația dintre critic și prozatorul ardelean o ilustrare a prieteniei, așa cum odinioară o descrisese Cicero, în tratatul „De amicitia”. Când se confesează lui Rebreanu, întrezărim parcă și umbra lui Atticus.

Fiind însă vorba de literatură, criticul nu cere sfaturi: el le dă, cel mai adesea încurajându-i generos pe ceilalți. E bucuros când poate anunța că și-a terminat lucrul la propriile cărți. Mizează totodată pe elementul-surpriză. La fel se întâmplă și cu articolul dedicat romanului „Ion” care aștepta judecata sa de valoare. Se știe că istoria literaturii datorează criticului literar una dintre cele mai autorizate exegeze asupra romanului „Ion”, datând din perioada de fertilă colaborare. Criticul scrie câteva impresii de lectură „la cald”, cu titlu de întâmpinare, dar amână redactarea articolului: „La apelul d-tale nu pot răspunde printr-un studiu de fond. ( ) Îți trimit însă, sub formă de scrisoare, câteva puneri la punct, pe care te rog să le publici sub această formă mai modestă și care înlătură aerul unei judecăți definitive”.[10]

Apropierea de prozator l-a obligat, o dată în plus, la obiectivitatea judecății, iar scrupulele morale au dat rezultate neașteptat de bune. E necesar să remarcăm, din nou, rectitudinea morală a celui care a pus critica literară deasupra oricăror pasiuni și interese personale.

[8] Ibidem, p. 272.

[9] Ibidem, p. 271.

[10] Ibidem.

Monica Stoica

This article is from: