Revista "9 Mai - Ziua Europei" Nr.r 7 / 2017 - onLine

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

2|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Revista „9 MAI – ZIUA EUROPEI” Director Fondator: PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA Redactor Șef: PROF.UNIV.DR. ARDIAN KYCYKU Secretar General de redacție: Drd. GEORGE MOTROC Bordul Ştiinţific: LECT.UNIV.DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ MA. SEVER AVRAM DRD. LINDA PESCHIR MA. SANDU ZAMFIRESCU ISSN: 2066-1851 Copyright: Editura ERA Nr. 7, An. VII / 2017 Apare sub egida CENTRULUI DE CERCETARE COMUNICART şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu: FUNDAȚIA UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE ȘI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” EUROLINK – House of Europe și REVISTA HAEMUS Revista conţine lucrări ştiinţifie, eseuri, dialoguri, prezentări de evenimente ştiinţifice şi universitare, creaţii artistice.

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor le revine autorilor.

Layout: Studioul de Imagine ComunicArts Contact: comunicarts@gmail.com București 2017

3|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

CUPRINS E U R O P A – ÎNTRE INTEGRARE ŞI DREPTURILE OMULUI În loc de motto: Despre ”unitatea stilistică” ................................................................................................... 5 TEMATICA PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA : Politica de guvernanță a Uniunii Europene în contextul brexitului ................................................................................................................................................................... 7 EQUALITAS VASILE ANDRU: Despre

defăimare și alte asemenea ...................................................................................... 14

ISTORIE & CULTURĂ DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ: Anton Naum şi Idealul: Povestea Vulpei ............................................................ 16 AMINTIRI DIN EUROPA REALĂ ACAD. KOPI KYCYKU: Eminescu „n-a învăţat cum se moare” ....................................................................... 19 DR. LUCIANA FRIEDMANN: Sigmund Freud şi un secol de psihanaliză ....................................................... 21 B I O-E C O N O M I E DR. SEVER AVRAM: Oportunităţile şi problemele legate de utilizarea şi implementarea cu succes a Strategiei UE în domeniul Bioeconomiei în România ................................................................................. 23 OASPEŢI ÎN SPAŢIUL MIORITIC MIGJENI (MILLOSH GJERGJ NIKOLLA): Zmeul...................................................................................................................... 28 VERBA VOLANT „Iubirea nu bate la uşă...” – Portret liric: Nicolae Silade .......................................................................... 29 DR. ALISA VELAJ: The rhetoric of modern chaos in poetry of Niels Hav ................................................... 31 LUMEA CA UN SPECTACOL–ŞI VICEVERSA PROF.DR. ARDIAN KYCYKU: În dulcele stil infantil ........................................................................................... 34 DRD. LINDA PEȘCHIR: Evoluţia concepţiilor de balet şi teatru .................................................................... 38 DR. MARIA MAGDALENA JIANU: Lazăr sau vremea dintre valuri sau Tăcerea înțeleptului cu Lumea 40 M E D I U (M) DR. ȘTEFAN ȚARCA: Uniunea Europeană și politica de mediu .................................................................... 41 TRADIŢII & URME Marele actor Alexander Moissi în Jurnalul lui Franz Kafka ...................................................................... 49 DIALOGURI Victor Eftimiu: “Dac-ar fi s-o iau de la început, m-aş risipi cu şi mai multă dăruire”* ..................... 50 POLITICI EUROPENE DR. VIOREL VELIȘCU: Politica Uniunii Europene în domeniul transportului rutier........................................... 54 PERSPECTIVE Refondarea Uniunii Europene depinde de fiecare Stat și de fiecare Cetățean ..................................... 61 ACTIVITĂŢI ŞTIINŢIFICE Simpozionul Juridica 2017 ................................................................................................................................. 65 Simpozionul Ştiinţific Internaţional şi Conferinţa ”Comunique”: Carte, comunicare, cercetare . 65 T a b l e o f C o n t e n t ...................................................................................................................................... 66 4|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

E U R O P A – ÎNTRE INTEGRARE ŞI DREPTURILE OMULUI În loc de motto: Despre ”unitatea stilistică” – Lucian Blaga Ideea de stil, în genere, e o cucerire relativ tîrzie a spiritului european. O astfel de idee a fost imposibil să se ivească cîtă vreme o colectivitate creatoare de stil trăia încercuită în sine însăşi.

Ori europeanul a trăit pînă mai acum o sută de ani, succesiv sau alternant, în asemenea înlănţuiri izolatoare. Ideea, mai abstractă, de stil ca atare, a putut să prindă fiinţă numai în clipa cînd oamenii au luat în chip neaşteptat contact, succesiv sau deodată, cu mai multe stiluri străine lor, fie atingînd alte regiuni, fie prin înviorarea duhului istoricist. Paralel cu înflorirea studiilor istorice şi cu o anume elasticizare a sensibilităţii stilistice europene, însăşi ideea de stil a evoluat, cîştigând pas cu pas în amploare şi profunzime. Nu e nevoie să amintim că la început se vorbea despre „stil" numai în legătură cu operele de artă. Ideea de stil, o dată alcătuită, s-a dovedit rodnică; înconjurată şi de un prielnic interes teoretic, ea a fost apoi, încetul cu încetul, mult adîncită, mult lărgită. Tot mai multe genuri de produse ale activităţii umane începură a fi subsumate acestei idei. De la ideea de stil artistic s-a ajuns treptat la ideea de „stil cultural". Ideea de stil cultural, în sens larg, e chiar cu totul recentă. Ea s-a cristalizat într-o perioadă de acut criticism conştient, într-o fază istorică de saturaţie intelectuală, cînd spiritul european, pătruns de gustul descompunerii, se complăcea într-un foarte anarhic amestec de stiluri. Apărînd într-o epocă fără profil precis, şi de un nivel stilistic scăzut, ideea de „stil", în ultima sa semnificaţie, s-a asociat şi cu pasionante preocupări reformiste. La Nietzsche ideea era întovărăşită ca de un regret şi aureolată ca de un vis: stilul era pentru el apanajul unui trecut romantic, si motiv de atitudini profetice, patetic susţinute, în lumina ideii de stil, Nietzsche condamna mai ales un prezent fără de culoare şi fără de faţă. Pe urmă ideea, dezbărîndu-se de orice romantism, s-a consolidat, desfăsurîndu-se ca meditaţie filosofică curată, vastă şi lucidă. La un Simmel, Riegl, Worringer, Frobenius, Dvorak, Spengler, Keyserling şi alţii, ideea de stil devine aproape „o categorie" dominantă, pur cognitivă, prin pervazul căreia sunt privite toate creaţiunile spiritului uman, de la o statuie pînă la o concepţie despre lume, de la un tablou pînă la un aşezămînt de însemnătatea statului, de la un templu pînă la ideea intrinsecă a unei întregi morale omeneşti. Cu aceasta ideea de stil a cucerit aproape o poziţie categorială. Suntem aşa de obişnuiţi să condamnăm prezentul, încît nu-i mai acordăm favoarea nici unui singur gînd bun. Totuşi, timpul nostru are şi laturi care ar merita oarecare elogiu. Ni s-a dat să trăim întro epocă de generoasă înţelegere pentru toate timpurile si locurile, şi de foarte elastică sensibilitate stilistică. Iată un aspect la care ar trebui să luăm puţin seama, dacă voim să scăpăm întrucîtva de complexul de inferioritate, ce ne ţine fixaţi. În nici o altă epocă omul european nu se poate mîndri cu o atît de vibrantă capacitate de simpatie si înţelegere faţă de produsele spirituale de aiurea, în timp şi în spaţiu. În nici o alta epocă sensibilitatea n-a avut mlădieri atît de universale. Această putere de înţelegere conştientă a luat chiar proporţiile impunătoare ale unui record care nu ştim cum va mai putea fi întrecut. Să ni se arate cînd şi unde realităţi atît de străine pentru continentul nostru, cum sunt duhul african, sau duhul antic – şi medieval – american, sau duhul asiatic au mai fost obiectul unei atît de comprehensive simpatii ca astăzi, pe acest tîrziu pămînt european! Nu vom trece cu vederea, fireşte, nici reversul medaliei. În adevăr, concomitent cu sporul fără măsură al înţelegerii pentru toate stilurile de pretutindeni şi de totdeauna, se pare că a dispărut dintre noi „unitatea stilistică" în înţelesul originar, de fenomen masiv, făcînd loc amestecului şi promiscuităţii. Sunt oare „stilul", ca apariţie reală si masivă, şi „sensibilitatea stilistică elastică" – fenomene alternante, care îşi dispută, geloase, pînă la acaparare totală, sufletul uman? Într-un sens, se poate ca stilul, ca fenomen de ansamblu, şi acuta conştiinţă despre stil să fie săbii care nu încap în aceeaşi teacă. Rostim cu aceasta fireşte numai o părere în genere despre un raport de excludere probabil. Raportul de excludere nu e însă nici necesar, nici inevitabil. Excepţiile sunt posibile, fără de a strica o rînduială dată prin chiar firea lucrurilor.

Istoria ne serveşte destule argumente învestite cu darul de a îmblînzi întrucîtva pesimismul, care atribuie conştiinţei o funcţie prea sterilizantă. Un Leonardo, incontestabil geniul cel mai 5|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

creator din toate timpurile, totodată însă si unul dintre spiritele cele mai conştiente şi treze ale omenirii, constituie o veşnică si decisivă dovadă că „stilul" şi „conştiinţa" se pot şi întregi, cu netăgăduite avantaje pentru fiecare parte. Puterea creatoare şi ingineria calculată s-au unit nu o dată în preţios aliaj, prilejuind rare şi cu totul superioare momente în istoria umanităţii. Faptul e pe deplin controlabil. Operele creatorilor de tip leonardesc, ale unui E.A. Poe, ale unui dramaturg ca Hebbel, ale unui Paul Valery, reduc la tăcere chiar şi cele mai gureşe argumente potrivnice. Istoria artelor şi morfologia culturii şi-au cîştigat în ultimele decenii, prin cercetări de splendide eforturi, merite considerabila, punînd în lumină fenomenul „unităţii stilistice".

LUCIAN BLAGA, Orizont şi stil, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti 1969

6|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

TEMATICA PROF.UNIV.DR.ING. LIDIA CRISTEA Politica de guvernanță a Uniunii Europene în contextul brexitului Abstract The present paper described some general issues about the governance issue, the described is a theoretical one. The Brexit an a model about this one is presented in this paper. The possibility to be one hard or soft brexit is also analysed. The effects of this phenomenon in the context of the tendence of globalization is one of the great lost for UE. 1. Guvernanța S-a scris foarte mult pe tema guvernanței și a politicilor Europene derivate din aceasta. Pierre de Senarecles consideră că relaţiile internaţionale sunt marcate de transformări profunde, de apariţia unor raporturi noi între agenţi noi, de tendinţe de evoluţie pe care aparatul categorial tradiţional nu are totdeauna capacitatea de a le oglindi. Reaşezarea rolului statului, afirmarea proceselor de integrare regională, sfârşitul Războiului Rece şi tendinţele de globalizare şi mondializare pun probleme noi legate de raporturile de putere, de capacitatea oamenilor de a stăpâni, de a regla noile relaţii pe care le impune întâlnirea unor proiecte de interes larg. Dezintegrarea URSS, prăbuşirea regimurilor comuniste, creşterea rolului întreprinderilor multinaţionale şi accelerarea mondializării, evoluţiile modurilor de producţie, creşterea tehnicilor internaţionale, progresul exploziv al sistemelor de informaţie şi comunicare, deregularizarea schimburilor de pe pieţele monetare şi financiare au sporit interdependenţele la scara ţărilor dezvoltate, dar şi la scara globului. Astfel vechile clasificări geopolitice nu mai au valoare, nu mai pot explica dinamica globalizării pieţelor, creşterea economică rapidă, descompunerea şi recompunerea unor tipuri de solidarităţi colective. Au apărut procese noi – războaie etnice şi religioase, probleme umanitare – care cer noi soluţii globale. Încercarea de a întări vechile mecanisme instituţionale internaţionale (ONU) a dovedit faptul că, în faţa unor situaţii anarhice, ele sunt inoperante1.

Guvernanţa a fost pentru mulţi autori conceptul salvator care să pună în evidenţă un nou mod de a soluţiona problemele internaţionale, înglobând vechile formule ale guvernării pentru a propune un proiect de ordine internaţional, de pace şi dezvoltare, realizate prin aportul unui cât mai mare număr de actori, chair dacă guvernanţa nu este încă bine definită. P. de Senarecles scrie că „guvernanţa traduce ideea că guvernămintele statelor nu au monopolul puterii legitime, că există alte instituţii şi actori care contribuie la menţinerea ordinii, participând la reglarea economică şi socială”. Aceasta deoarece mecanismele de gestiune şi control al afacerilor publice implică un nivel local, naţional şi regional, un ansamblu complex de structuri birocratice, de puteri publice mai mult sau mai puţin ierarhizate, de întreprinderi, grupuri de presiune private, mişcări sociale faţă de care guvernele nu au monopolul funcţiilor de comandă şi arbitraj politic. Funcţiile de organizare, conducere şi negociere sunt asigurate de un larg evantai de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, de întreprinderi private şi de mişcări sociale, care contribuie cu toate, în ansamblu, la anumite forme de reglare politică, economică şi socială la nivel naţional şi internaţional. Atunci când în numele guvernanţei se încearcă o teoretizare a proceselor pe care ea le exprimă, demersurile doresc să depăşească anumite percepte ale realismului politic, să treacă dincolo de abordarea relaţiilor internaţionale ca raporturi de forţă, pentru a pune în evidenţă rolul vieţii societăţilor, respectiv a „organismelor lor instituţionale” care îşi asumă intervenţii în Ivan, Adrian Liviu, Federalism şi regionalizare în Europa, în „Regiune şi regionalizare în Uniunea Europeană”, coordonatori Vasile Puşcaş şi Adrian Liviu Ivan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Institutul de Studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004, p. 276.

1

7|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

orientarea comportamentelor statelor. Deşi nu există o putere de coerciţie, asemănătoare statului în plan intern, în viaţa internaţională nu domină anarhia sau exclusiva manifestare a marilor puteri: numeroşii actori, existenţi în prezent, recunosc reguli ale jocului, acceptă o serie de obligaţii, urmează cerinţele unor practici reglementative, formale sau informale. Senareles scrie că acest neo-instituţionalism este inspirat de anumite lucrări asupra fenomenului birocraţiei, asupra culturii organizaţiilor, interesându-se mai puţin de mandatele organizaţiilor şi mai mult de practicile pe care ele reuşesc să le impună până la urmă.

Pentru Oran Young, baza unei bune guvernanţe o constituie ansamblul de instituţii, legi, proceduri şi norme care permit oamenilor să-şi exprime preocupările şi să lupte pentru apărarea intereselor lor într-un contex relativ previzibil şi echitabil. Structruile internaţionale nu reflectă numai ierarhiile de putere, ci şi interacţiunile dintre variaţii agenţi care au aşteptări, obiective, interese şi preferinţe pe care şi le urmăresc împreună cu guvernămintele. Astfel, pentru Senarecles, guvernanţa aparţine categoriei regimurilor, accentuând asupra necesităţii cunoaşterii actorilor, a interdependenţei complexe care îi leagă şi, în acelaşi timp, îi obligă să se supună unei logici utilitare şi pragmatice, unei confruntări a mizelor, printr-o negociere care să degajeze consensul, să faciliteze cooperarea şi să stopeze eventualele conflicte2.

Guvernanţa îşi defineşte natura şi practicile în afara puterii statului care este redus la rolul de partener al celorlalţi actori; menirea lui ar consta în identificarea problemelor şi funcţiilor în dezvoltarea cărora este interesată o colectivitate, în integrarea şi reglementarea globală a înfăptuirii lor şi responsabilizarea celor ce îşi asumă soluţiile. La scară local, guvernanaţa poate soluţiona problemele unei comunităţi, solicitând puterii publice un stil nou de guvernare, o sensibilitate sporită faţă de cerinţele populaţiei şi un comportament care să ducă la o ameliorare a condiţiilor de viaţă ale oamenilor; la scară internaţională, rolul statelor în gestionarea problemelor comunităţii proprii nu poate fi eludat şi este greu de imaginat disoluţia structurilor şi funcţiilor lui la nivel macro-social. De aici ideea unor analişti pentru care guvernanţa este un ghid al orientării conduitelor viitoare în relaţiile sociale naţionale şi internaţionale, între ele precum şi între ele şi sistemul statal, care s-a elaborat pe „modelul” occidental, dar nu este sigur că el se va confirma în evoluţia viitoare3. În faţa proceselor de mondializare, guvernanţa propune a treia soluţie, faţă de integrarea greu de suportat de către state şi anarhia greu de suportat de către popoare, cea a unui echilibru funcţional între agenţi diverşi, dar cu reală putere în relaţiile internaţionale. Senarecles consideră că în relaţiile internaţionale s-au produs importante schimbări – de jocuri, de actori, de finalităţi şi de reguli – care propun dislocarea înţelesurilor vechi date organizării relaţiilor internaţionale, dar pe care guvernanţa nu le poate substitui. Este recunoscută amploarea proceselor de globalizare, dar ele refuză ideea statului planetar care aşează oamenii – prin reţeaua informaţională – în raporturi de proximitate.

Integrarea economică mondială a dus la multiplicarea agenţilor scenei internaţionale, la schimbarea rolului statului ca actor privilegiat, pentru că, odată cu el (împreună sau împotriva lui) activează organizaţii, întreprinderi, experţi, asociaţii care se manifestă în numele unor societăţi civile, generând o cooperare transnaţională cu reţele specifice, care nu mai sunt controlate de către guverne, dar cu care se află într-o strânsă interdependenţă. Guvernele sunt în situaţia de a negocia cu aceste reţele soluţii la probleme sectoriale importante pentru societăţile civile proprii. Statele trebuie să negocieze nu numai între ele, ci şi cu agenţi exteriori sau interiori, poziţionaţi ca actori ai raporturilor internaţionale, care diminuează rolul organizaţiilor internaţionale tradiţionale cum este ONU. În acest nou cadru al relaţiilor internaţionale, marile puteri – generatoare ale practicilor cuprinse sub conceptul de guvernanţă – nu le acordă acestora prea mare importanţă, fie pentru că diplomaţia lor este greoaie, ineficientă, fie pentru că structurarea lor este întemeiată pe principiul egalităţii statelor – ineficient şi nerealist în optica teoreticienilor guvernanţei. Oricât de amplă ar fi mondializarea, iluziile ei privind generalizarea planetară a modernităţii sunt risipite de constatarea că 2-3 instituţii şi câteva centre de afaceri (10) stimulează şi controlează activităţile economice de vârf, în timp ce zone ale globului sunt complet ignorate. Senarecles scrie că mondializarea coincide cu persistenţa şi deseori cu aprofundarea anumitor linii de fractură, societăţi întregi fiind abandonate în stare de subdezvoltare, neintegrate, nesincornizate istoriei actuale. Acolo, 2 3

Ibidem, p. 277-278 Ibidem, p. 284 8|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

securitatea colectivă, menţinerea păcii sau dezvoltarea economico-socială devin doar pentru câteva zile subiecte mediatizate, dacă marile puteri doresc acest lucru, şi intervin umanitar cu tehnologia lor sofisticată. Slăbiciunea statelor de acest fel, care nu au o bază economică, unde capacităţile administrative sunt reduse iar raporturile politice nesupuse exigenţelor modernităţii, unde apar violenţe civile, conflicte regionale, deplasările de populaţie şi dominaţia fanatismelor fundamentaliste nu pot fi în nici un caz un argument al guvernanţei4.

2. Brexit Etimologic, Brexit provine de la Britain și exit, urmare a ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, având ca model criza economică din Grecia, când se vehicula ideea unui Greek exit (Grexit), respectiv o ieșire a acestei țări din Uniunea Europeană.

La data de 23 Iunie 2016, în urma unui referendum care s-a soldat cu 52 % votanti în favoarea ieșirii UK din UE si 48% pentru rămânerea în, UE au votat peste 30 milioane de locuitori.

Economia Marii Britanii a suferit un șoc prin deprecierea monedei naționale, lira sterlina atingând un curs foarte scăzut în raport cu moneda europeană, fapt care a dus la creșterea costurilor firmelor autohtone, la o recesiune severă economică. Marea Britanie a pierdut ratingul de top AAA, ceea ce inseamnă costuri mult mai mari pentru guvern. Pentru UK, ca să părăsească UE, trebuie să invoce art. 50 al Tratatului de la Lisabona, care conferă celor două părți o perioadă de 2 ani în vederea punerii în fapt în aplicare a ieșirii din UE. Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona din 2009 prevede că "orice stat membru poate decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu regulile sale constituționale". Marea Britanie nu poate fi în masură să obțină condiții favorabile de negociere în baza Articolului 50, întrucât textul prevede că "statul membru care se retrage nu participa la discuțiile (UE) (...) sau la deciziile în acest sens".

Acest text cere UE să negocieze un acord cu statul care pleaca, prin care să se stabilească "modalitățile retragerii sale, care să țină cont de cadrul relației sale viitoare cu Uniunea".

Articolul 50 prevede, de exemplu, că orice acord în vederea unei retrageri este necesar să primeasca "consimțământul" Parlamentului European (PE), ai carui membri sunt susceptibili să aiba puncte de vedere foarte diferite cu privire la un Brexit.

Acordul nu este necesar să fie ratificat de către statele membre UE. Însă, un asemenea proces este necesar pentru orice modificare a tratatelor sau acordurilor internaționale care vor fi necesare în legătura cu retragerea – ca, de exemplu, un acord de liber-schimb.

Chiar dacă nu se poate ajunge la un asemenea acord, tratatele UE vor înceta să se aplice țării care pleacă, la doi ani după ce statul respectiv își notifică intenția de a părăsi blocul, mai puțin în cazul în care statele membre UE decid în mod unanim să prelungească acest termen-limită.

Odată activat Art. 50 din Tratatul de la Lisabona, UK are nevoie de doi ani de a-și negocia ieșirea.

Nimeni nu știe însa, cum va decurge acest proces de brexit. Articolul 50, creeat în anul 2009, nu a mai fost până acum niciodată utilizat. Proiectul de lege al guvernului britanic prin care acesta solicită autorizare parlamentului pentru a declanșa formal procesul de Brexit prin invocarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, a fost dat de premierul Theresa May. 3. Model brexit în patru pași PASUL 1 PASUL 1

PASUL 2 PASUL 4

PASUL 3

Figura 1. Pași brexit.

4

Ibidem, p. 288 9|R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Considerăm un model ipotetic brexit, deoarece cei patru pași preconizați pot să aibă evoluții diferite funcție de contextul politic și socio-economic al prezentului și viitorului în UK. Ce reprezinta pașii din fig. 1?

Pasul 1. Acest pas are o limită de doi ani. El se referă la invocarea de către UK a Art. 50 din Tratatul de la Lisabona, începind cu luna martie 2017. Consecința asupra UE este că rămân doar 27 de țări membre ale acestei comunități.

Pasul 2. Acest pas stabilește negocierea propriu-zisă între UK si UE. Draftul rezultat în urma negocierii se dă Consiliului Europei, respectiv este supus dezbaterii celor 27 de membri. Aprobarea actului trebuie dată de cel puțin 20 de țări ce au cel puțin 65% din populația UE. Pasul 2 se finalizează cu ratificarea documentului de negociere de Parlamentul European. După cei doi ani, negocierile se pot extinde numai cu acordul celor 27 de țări membre ale UE. Pasul 3. Acest pas presupune extinderea sau neextinderea acordului de negociere între UK și UE. Dacă acordul de negociere nu se extinde, atunci tratatele UE înceteaza să se aplice pentru UK. Pasul 4. Acest pas reprezintă momentul în care UK părăsește UE. Concret, faza pentru UK este cea în care Parlamentul acestei țări trebuie să înlocuiască cu un nou acord actul Comunității Europene dat din anul 1972.

Daca UK dorește să se întoarca înapoi în rândul țărilor membre ale UE, va trebui să întocmească de la început toate documentele de aplicare, la fel ca orice altă țară.

4. Brexit între ‘’soft’’ și ‘’hard’’ Termenii utilizați in dezbaterile post-brexit referitoare la relațiile dintre UE și UK reprezintă extreme ale politicilor comerciale. UK, în cazul politicii hard, refuză compromisul mișcării libere a populației în fapt, ca să mențina accesul EU în piața unică. Celălalt capăt al scării referitor la politica soft, ar impune UK o mișcare soft asemănătoare cu Norvegia, care este un stat al unei piețe unice și are compromisul liberei circulații a populației.

Sunt multe întrebari ce așteaptă răspunsuri. De exemplu, ce se va întâmpla cu cetățenii EU ce locuiesc în UK, în sensul statutului lor post-brexit. Se așteaptă o reciprocitate în relație cu UE referitor și la cetățenii britanici ce locuiesc în UE. Cetățenii UE au drept permanent de rezidență în UK după cinci ani în acest moment, dar postbrexit trebuie stabilit prin legislație de Parlament. Situația cetățenilor UK care lucrează în UE poate fi reglementată post-brexit prin reciprocitate cu noua legislație britanică, cu sau fără restricții. În ceea ce privește situația cetățenilor din UE care vor să lucreze în UK post-brexit, acest lucru depinde de guvernul UK, daca va introduce permise de muncă cu anumite restricții pe anumite profesiuni. Câmpul este foarte larg și va fi aplicat funcție de necesitățile pe piața muncii britanice, cu sau fără discriminări, într-o politică de mărire sau micșorare a migrației.

Politica guvernului May nu este pentru tăierea a imigrației, dar trebuie stabilit un echilibru între populația intrată din UE și alte state non UE și britanicii care lucrează în afara UK, astfel încât nivelul să fie sustenabil la aproximativ 100.000 de cetățeni pe an.

Economic, scăderea dramatică a cursului lirei sterline în raport cu dolarul și moneda europeană, a dus la o creștere a prețurilor produselor importate de UK și a ratei inflației la nivelul de 1,6% .

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 este introdus conceptul de Piața Unică Europeană și intră în vigoare în anul 1993. Deseori se distinge Piața Unică Europeană drept o formă mult mai integrată a Pieței Comune. În mod comparativ, Piața Unică Europeană e mult mai centrată în a elimina barierele fizice, tehnice și fiscale între statele membre. Astfel de bariere îngrădesc libera circulație a factorilor de producție.

Concurența creată de Piata Unică a îmbunătățit, de asemenea, concurența la nivel de calitate, a lărgit oferta și a favorizat o sensibilă diminuare a prețurilor. De-a lungul timpului, țările Uniunii Europene au fost încurajate să liberalizeze piețele monopoliste. Piața Unică Europeană sau Piața Internă este cea mai mare piață a lumii, cu un număr estimat la 370 de milioane de consumatori și care oferă numeroase avantaje economice.

Piața Unică Europeană reprezintă un factor esențial pentru integrarea economiei internaționale, dar și spațiul prin care se realizeaza obiectivele comune țărilor care constituie acest ansamblu.

Piaţa Unică Europeană reuneşte cele 28 de state membre UE, plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

10 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Pe această piaţă este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; acestea sunt cele „patru libertăţi” ale Uniunii Europene.

Fiecare cetăţean poate lucra în mod liber în orice stat membru şi companiile din întreaga UE beneficiază de un acces direct la 500 de milioane de consumatori europeni, cu bariere tehnice sau juridice care devin din ce în ce mai puţin restrictive.

Integrarea este mai avansată decât într-o zonă de comerţ liber – unde au fost eliminate doar barierele vamale –, deoarece membrii săi caută, de asemenea, să-şi armonizeze politicile.

Piaţa Unică Europeană este încă în construcţie, iar UE recunoaşte ca mai are încă de lucru în privinţa impozitării comerţului electronic sau în sectorul serviciilor.

Pentru a accesa în continuare această piaţă, UK ar trebui să accepte necondiţionat libertăţile fundamentale ale pietei.

UK se opune însă, liberei circulaţii a cetăţenilor UE, în special din Europa Centrală şi de Est. În plus, ar trebui să contribuie la bugetul UE în timp ce şi-a pierdut puterea de decizie, ceea ce Londra refuză.

"Marea Britanie nu va avea statut privilegiat privind accesul pe piaţa unică europeană", a afirmat Donald Tusk, potrivit BBC, la finalul reuniunii Consiliului European (29.01.2017) "Oricine doreşte acces pe piaţa unică europeană trebuie să adere la criterii stricte, fără excepţie", a declarat, la rândul său, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Juncker a reiterat că negocierile cu Marea Britanie "nu vor începe înainte de notificarea oficială" a Londrei privind decizia de ieşire din Uninea Europeană.

Cit privește partea de afaceri, marile afaceri, cu mici excepții, au tendințe împotriva brexitului, pentru rămânere în piața economică unică, deoarece le este mult mai ușor sa miște bani, populație și produse în jurul lumii. În ceea ce privește rolul crucial al Londrei ca centru financiar, există interese mari la câte job-uri și hab-uri se pierd în EU. Părerile sunt împărțite cu privire la evoluția exporturilor post-brexit în ceea ce privește impactul economic.

UK se află printre cele 10 țări din UE care au plătit mai mulți bani pentru bugetul UE, decât au încasat. Astfel, contribuția pentru 2014/2015 a fost de 8,8 bn £, o suma dublă față de aportul UK la bugetul UE în 2009/2010.

5. Efecte Președintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, s-a referit în termeni apocaliptici la Brexit. "De ce este atat de periculos? (Pentru ca) nimeni nu-și poate imagina care vor fi consecințele pe termen lung. Ca istoric, mă tem ca Brexitul ar fi începutul distrugerii nu doar a UE, ci și a civilizației politice occidentale", a declarat Tusk pentru tabloidul german Bild, adăugând că Marea Britanie se va confrunta cu cel puțin șapte ani de incertitudine în timpul negocierilor dificile care ar urma să stabilească noul tip de relații cu blocul comunitar.

Pregătindu-se pentru o ieșire a Marii Britanii din UE, Franța si Germania discută anunțarea imediată a unei inițiative comune pe tema securității europene, posibil un centru de comandă operațional, pentru a demonstra, cel puțin la nivel simbolic, că Uniunea Europeană rămâne solidă și că va continua să progreseze și fără Marea Britanie.

Dar Germania a respins unele dintre ideile formulate de Comisia Europeană, care ar dori ca UE să răspundă rapid, printr-o și mai mare integrare europeană, politică sau fiscală, deoarece autoritățile de la Berlin au înțeles că, pe fondul alegerilor din Spania și al scrutinelor din Franța și Germania, ceea ce-și doresc alegătorii nu este în niciun caz "mai multă Europă". Și niciun guvern european nuși dorește o schimbare de tratat, care ar atrage dupa sine și mai multe referendumuri într-un moment în care sentimentele populiste și anti-Bruxelles sunt extrem de puternice pe întregul continent.

Sugestiile făcute de politicieni britanici pro-Brexit, potrivit cărora restul țărilor din UE vor oferi Marii Britanii termeni mai favorabili în cadrul unui nou acord comercial, au fost respinse din start de liderii europeni, care nu doresc să facă și mai multe concesii unei țări care s-a dezis de ei. O astfel de abordare ar garanta ca exemplul britanic îi va descuraja pe alții, tentați să obțină și ei acorduri speciale. În acest scop, principalele națiuni din UE au în vedere un proces de negociere în doua stadii, în eventualitatea unui Brexit, odată ce guvernul de la Londra va invoca Articolul 50 al 11 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Tratatului care prevede doi ani de "târguială" cu privire la termenii "divorțului" – lucru nemaiîntâmplat până acum, amintește The New York Times.

Este de așteptat ca Uniunea Europeană să dorească să discute despre un viitor acord comercial abia după ce Marea Britanie și restul celor 27 de națiuni comunitare vor fi luat o decizie cu privire la termenii Brexitului. Acest proces presupune soluționarea unor chestiuni legale și financiare complexe și rezolvarea unui șir lung de probleme care ar urma să afecteze viața oamenilor de rând – ce se întâmplă cu pensiile și cu asigurările de sănătate, dar și cu statutul de imigrant al cetățenilor europeni care trăiesc și muncesc în Marea Britanie, și cu statutul cetățenilor britanici în cadrul UE. Factorii de decizie europeni doresc să negocieze noi acorduri comerciale și pentru servicii financiare cu Marea Britanie abia când această țară nu va mai avea calitate de stat membru. Ei nu vor să permită Londrei să se folosească de statutul cetățenilor europeni în Marea Britanie și de drepturile acestora ca de o monedă de schimb în negocierile comerciale, care ar putea dura mult mai mult decât limita de doi ani stabilită prin Tratat.

Chiar și atunci, Bruxellesul va oferi Marii Britanii mai degrabă unul dintre cele trei "modele" în vigoare – acordurile UE cu Norvegia, Canada și Organizatia Mondială a Comerțului – decât să se ofere să negocieze un acord cu totul nou, a declarat Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană, institut de cercetare cu sediul la Londra.

Este aproape sigur că Franta, Belgia și, probabil, Germania, vor respinge orice propunere britanică de a rămâne în Piața Unică Europeană – doar pentru sau în special pentru serviciile financiare – în lipsa unui acord al Londrei că va continua să permită cetățenilor europeni să trăiască și să muncească în Marea Britanie, susțin analiști și oficiali. În orice caz, un astfel de acord, așa-numitul model Norvegia, nu este deloc pe placul susținătorilor Brexitului, care doresc controlarea imigrației.

"Nimeni nu are niciun chef să fie amabil a doua zi după Brexit”, a declarat Camille Grand, director la Fundatia pentru Cercetare Strategică din Franța. "Indiferent de ceea ce spun sau simt britanicii, va exista un preț de plătit, fie și numai pentru a impiedica viitoare tentative de ieșire din UE", spune ea. În opinia sa, mesajul Franței este similar celui transmis de ministrul Schäuble. "Cine pleacă, pleacă. Și n-avem de gând să-i oferim beneficiile pieței unice. Nu vom trece la opțiunea unei integrări a la carte, Germanii și olandezii ar putea fi tentați să fie mai flexibili, dar la Paris vedem situația ca pe un divorț și trebuie să fim duri cu britanicii, pentru a-i împiedica pe cehi sau cine știe pe cine să încerce să încheie acorduri personalizate”, a declarat ea.

Dar s-ar putea ca aspectul politic al unui Brexit să fie cel care-i îngrijorează cel mai mult pe europeni, aspect dublat de așteptatul șoc financiar, a declarat Guntram Wolff, director la Bruegel, un institut independent de cercetare din Bruxelles. "Populiștii din întreaga Europă vor marca aceasta (Brexitul) ca pe o sărbătoare a democrației', la care cetățenii au avut, în cele din urma, ultimul cuvânt în fața elitelor lor. Populiștii din întreaga Europă vor căpăta forță. Iar piețele vor reacționa spunând: A căzut prima cărămidă din zid, acum haideți să pariem pe următoarea căramidă", a explicat Wolff.

Iar urmatoarea cărămidă, crede Wolff, ar putea fi Italia, cu problemele sale economice, iar aceasta "ar putea pune în mișcare un efect de domino", cu o prăbușire semnificativă a euro, în același timp cu căderea lirei sterline. De aceea, Banca Centrală Europeană trebuie să fie pregătită să sprijine băncile și moneda euro în fața presiunii exercitate de piață, la fel cum Banca Angliei se va vedea nevoită să sustină lira sterlina.

Nu există nimeni în Germania care să creadă că ar fi bine dacă britanicii ar ieși din UE, a declarat Daniela Schwarzer, director de program european la German Marshall Fund din Berlin. "Dacă Uniunea Europeană nu este în stare să dovedească faptul că merita să fii membru al său și dacă, în cele din urmă, emoțiile vor avea căștig de cauză în detrimentul dezbaterilor raționale, acest lucru spune ceva nu doar despre sentimentele populației din Marea Britanie, ci va avea un efect de contagiune și în alte națiuni", a spus ea. Adăugat instabilității europene, șocul economic imediat ar putea afecta grav țările cu datorii uriașe, precum Franța, Italia și Grecia.

Efectul unei ieșiri a Marii Britanii asupra UE va fi triplu, consideră Grant. Primul, spune el, o ieșire a Marii Britanii va da apă la moară mișcărilor naționaliste și anti-UE, ținând cont de faptul că Marine Le Pen, liderul Frontului Național din Franța, partid de extremă dreaptă, deja compară un eventual Brexit cu căderea Zidului Berlinului.

"Nu-i vorba că dreapta va căștiga puterea, dar ei simt că istoria este de partea lor, iar elitele proeuropene din guvern vor fi în defensivă și temătoare să pledeze pentru o mai mare integrare.

12 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Federalismul va muri și nu vor mai fi referendumuri și schimbări de tratat generații la rând, deci va fi o nouă perioadă de putere națională și nu viitorul federal dorit de Comisia Europeană", explica Grant.

Al doilea efect ar fi că, fără contraponderea Marii Britanii, "problema germană va deveni mai acută". Roma, Paris și Varșovia se tem că, fără Marea Britanie în calitate de forță de contraatac în UE, Germania va deveni prea puternică. Înșiși germanii se tem că s-ar putea forma o alianță antigermană, atrage atentia Grant.

Al treilea efect, potrivit lui Grant, este ca o Uniune Europeană fără influența Marii Britanii în sfera economiei va fi mai franțuzească în ceea ce privește concepția asupra politicii economice și mai protecționistă, lipsită de elan atunci când vine vorba să fie încheiate acorduri de liber schimb sau de extinderea pieței unice și la servicii.

"Mizele sunt ridicate, deoarece ceea ce se întâmpla în Marea Britanie va declanșa un efect de domino și, posibil, un ciclu de dezintegrare. Uniunea Europeană va arăta ca un proiect distrus, o putere în declin", a declarat Mark Leonard, director la Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR).

Totuși, Radoslaw Sikorski, fost ministru de externe al Poloniei, este de părere că ieșirea Marii Britanii din UE ar putea fi în avantajul acelora care doresc o mai mare apropiere între națiunile europene. "Europa ar putea merge inainte cu proiectul privind politica de securitate comuna, căruia britanicii i s-au opus în repetate rânduri. Iarțările din zona euro vor insista probabil ca toate tranzacțiile în euro să fie delocalizate din Marea Britanie", ceea ce ar contribui la eforturile unor orașe ca Paris, Frankfurt și Luxembourg să devină centre financiare mai importante în raport cu Londra, consideră Sikorski. Dar, în ansamblu, "Uniunii Europene îi este mult mai bine cu Marea Britanie înăuntru, care ofera politici liberale, o economie liberală și un centru al consensului politic democratic de un tip de care Europa are acum nevoie", a mai spus fostul șef al diplomației poloneze.

Președintele Donald Tusk a prezentat la 18 Ianuarie 2017 Parlamentului European un raport privind principalele rezultate ale Consiliului European din decembrie.

El a încheiat salutând discursul despre Brexit susținut de prim-ministrul May la 17 ianuarie. „Este dovada faptului că unitatea de opinie a 27 de state membre cu privire la indivizibilitatea pieței unice a fost în cele din urmă înțeleasă și acceptată de către Londra”, a comentat președintele. „Am remarcat cuvintele calde și echilibrate ale prim-ministrului May în legătură cu integrarea europeană, care au fost mult mai apropiate de retorica lui Winston Churchill, decât de cea a președintelui american nou ales, Trump,” a adăugat el.

6. Concluzii Analiza fenomenului brexit în raport cu guvernanța UE este deosebit de complexă. Sunt interesante mai ales două aspecte cu privire la componența economică și componența socială.

Componența economică post-brexit reprezintă vârful de lance al efectelor economice în cadrul comerțului internațional, atât pentru UK, cât și pentru cele 27 de țări rămase în UE. Componența socială pune în discuție efectele migrației și politicile migraționiste aplicate atâit pentu cetățenii UK, cât și pentru cetățenii UE. Antrenarea unui număr foarte mare de cetățeni în mișcările post-brexit are consecințe și asupra componenței politice.

Bibliografie 1. Ivan, Adrian Liviu, Perspective teoretice ale construcţiei europene, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003 2. http://ichef.bbci.co.uk/news/736/cpsprodpb/29EF/production/_92253701_brexit_flowchart_v2.png 3. Știrile Pro TV, 20 iunie 2016 4. http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/president/ 5. https://ro.wikipedia.org

13 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

EQUALITAS VASILE ANDRU Despre defăimare și alte asemenea Tot mai mulţi oameni de mare anvergură culturală ne semnalează că au fost, sau sunt, ţinta unor atacuri ignobile, plasate pe Internet. Un confrate literat îmi zice: „Cine are timp să navigheze pe Internet, se cruceşte câte înjurături şi câte enormităţi se transportă electronic."

Lucrul e trist şi dă o imagine despre extinderea reală a unui complex psihic la nivelul societăţii. Am aflat, cu mare întârziere, că eu însumi am fost obiecml unei defăimări prin Internet. În asemenea caz, sunt posibile trei moduri de a recepta: Un cititor logic şi normal psihic vede iute că-i vorba de o defăimare. Cititorul „comun" şi naiv este derutat, sau intoxicat mediatic, conform regulei: „blasfemiaţi, calomniaţi că până la urmă tot rămâne ceva". Cititorul „candid" se bucură că te vede defăimat, jubilează, difuzează mai departe pe la neamuri şi pe la megieşi.

L-am întrebat pe poetul Liviu Ioan Stoiciu, prieten şi coleg, om drept, de-o onestitate exemplară, dar prigonit adesea, aşadar l-am întrebat cum să reacţionez la această defăimare, descoperită târziu. A râs şi a zis: „Vedeţi-vă de treabă! Eu citesc zilnic defăimări şi mai mari la adresa mea, pe internet; ba am fost şi ameninţat cu moartea!"

Internetul ajută la anonimizarea calomniei şi adesea îl protejează pe calomniator. Şi totuşi, caracteropatul protejat şi ascuns va plăti realmente.

Ziceam: el săvârşeşte un omor simbolic. Atacă imaginea, vrea să asasineze imaginea, ştiind că trăim într-o lume în care imaginea este un capital serios.

Cum plăteşte defăimătorul?

Dr. Lazarev spune, din practică ştiind, că, dacă emiţi un blestem, o defăimare, o blasfemie, o bârfă otrăvită – vei suferi consecinţe psihice grave. Dr. Lazarev enumera cazuri concrete, o cazuistică psihopatologică.

Adăugăm o observaţie medicală aflată mai recent. Cel ce elaborează scenarii calomnioase, sau ciudosul care le difuzează, vor suferi microleziuni pe creier. La fel şi mânia, insulta, invidia, rumegarea gandurilor otrăvite, produc microleziuni pe creier. Acestea nu dor (căci masa cerebrală nu doare, cum spun şi neurochirurgii); dar prin cumul, în timp, aceste microleziuni produc demenţă degenerativă.

Aşadar, printre noi circulă oameni care se cred normali, dar care, datorită urii şi nervilor, datorită cumulului de microleziuni pe creier, au un coeficient de inteligenţă tot mai redus. Ei nu sunt destul de deterioraţi psihic ca să fie internaţi la spital, şi totuşi ei sunt victimele unei demenţe degenerative. Şi astfel ei grevează rău asupra relaţiilor de familie sau de societate. Ce-i de făcut?

Cel înţelept va înţelege.

Toxina psihică produsă de rumegările „theta" ale furiei, ale invidiei, ale defăimării au produs microleziuni care, ziceam, sunt nedureroase şi imperceptibile, dar, prin cumul, produc fie demenţă degenerativă, fie blocaje funcţionale, fie cancer.

Creştinismul ne îndeamnă să ne rugăm pentru duşmanii noştri. Cei prigoniţi să se roage pentru prigonitori. Ruga dizolvă toxina psihică a prigoanei.

Patristica zice: „Să consideri hulirea ca pe o laudă; şi lauda ca pe o hulire. Şi atunci eşti cu adevărat om îmbunătăţit."

Oare putem fi atât de senini încât să considerăm hulirea ca pe o laudă?

Nu mă laud că am şi ajuns să consider, imperturbabil, hula drept laudă. Dar spun că am înţeles mobilurile hulitorului, şi nu-l resimt adversar sau duşman, ci-l resimt victima propriei lui nevroze.

Marcu Ascetul zicea: „Să cumpărăm cu aur ocările şi prigonirile ce le pătimim de la oameni..."

Asta înseamnă că mişcarea minţii tale poate fi mai presus de fire.

14 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Nu există adversari, ci numai nevroze. Această propoziţie, că „nu există adversari", am spus-o adesea studenţilor mei, într-o încercare insistentă de a demonta, sau a tămădui acel conflict Cain, acel sentiment de adversitate care grevează asupra unor oameni. În cartea mea Terapia destinului (Editura Herald), am un capitol care chiar aşa se intitulează: „Nu există adversari, ci numai nevroze". Adică: pe omul care te loveşte să nu-l priveşti ca pe un duşman; ci acela este o biată victimă a unei nevroze; el are nevoie de ajutorul tău. Dacă vei gândi astfel, vei dobândi un mental invulnerabil, nu te va atinge hula, nu te va otrăvi blasfemia, nu te va dezechilibra prigoana.

Dar viaţa ne oferă şi corecţii la acest „clişeu" ideal, pentru o mai bună adecvare la real.

Un cursant al nostru, Vladimir D., ne spune într-o zi, şocat, cum asociatul său i-a întins o cursă, l-a împins într-o năpastă din care era să-şi piardă şi slujba şi libertatea. Vladimir zice: „Eu chiar vă credeam când spuneaţi că nu există duşmani, şi îi priveam pe toţi cu totală încredere, total descoperit, iar acum era să fiu pe drumuri. Eu cred că ne lăsaţi un pic descoperiţi în faţa lumii".

După această întâmplare, am completat mesajul „ideal" cu un avertisment „medical": „Chiar şi după acest episod şocant, continuăm să spunem că nu există adversari, ci numai nevroze. Dar în lume există şi rechini, există şi şacali. Rechinii nu sunt adversari, dar sunt rechini; şi instinctual lor este să vă mănance, să vă sfâşie. Rolul lor este pur şi simplu să vă mănânce. Aşa că, feriţi-vă. Deschideţi ochii sau, dacă puteţi, deschideţi trusa de prim ajutor. Feriţi-vă, dar nu-i duşmăniţi. Pentru rechini, voi nu sunteţi victime, ci voi sunteţi doar prada lor, cotletul lor..."

O defăimare, o acuzaţie calomnioasă, poate fi, în rare cazuri, o năpăstuire. Adică persoana care defăimează crede, dintr-un context sau dintr-o informaţie absurdă, că tu chiar eşti vinovat! Asta nu scuză crima sa, dar te ajută pe tine să nu îl consideri „duşman" pe prigonitor.

Vorbim aici, aşadar, şi de cei rău informaţi, şi de caracteropaţi.

De pildă asasinul lui Gandhi era convins că Gandhi este vinovat şi că trebuie ucis. Asasinul lui Gandhi era un pic şcolit, fusese învăţător o vreme, lucrase şi cu cifrele. I se spusese, de către un fanatic, că Gandhi e vinovat, e mincinos, e debusolat... Asasinul era ferm convins că are dreptate.

Nici Mesia nu i-ar fi scos din cap fantezia morbidă.

Acel asasin şaten nici nu era măcar un psihotic în genul acelei schizofrene românce care l-a înjunghiat pe părintele Roger de la Taize anul trecut. Asasinul lui Gandhi avea pur şi simplu mintea îngustată de mânie şi de o informaţie primită de la un „mânuitor" al său, cum că Gandhi e vinovat!

Aşadar crima este uneori informaţională, dar tot de sorginte nervoasă: presiunea psihopată a eliminării unei valori.

Complexul „eliminării" semenului are atâtea chipuri! De la fostul prieten devenit duşman, până la fostul deţinut devenit torţionar. Acum, în timp de pace şi de râs caragialesc, puterea urii pare în descreştere, efectele ei par în descreştere. Oricum, propoziţia „nu există duşmani, ci numai nevroze" trebuie rostită cu discreţie, ca şi tainic. Ea îţi este un semn de deşteptare, şi nicidecum un prilej de superioritate faţă de victimele nevrozei. Căci şi sentimentul de „superioritate" este un derivat al complexului Cain. Să nu căutăm „superioritate", ci autenticitate.

[Fragmente din: Vasile Andru, Psihoterapie isihastă]

15 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ISTORIE & CULTURĂ DR. LUMINIŢA TĂRCHILĂ Anton Naum şi Idealul: Povestea Vulpei "Dar pe căt ţi-a fost pana bogată-n tălmăciri, Pe-atăt a fost plăcută în proprie găndiri.

Cine-ar putea alături să pue-a sa licrare Cu versul teu cel dulce, cu limba-ţi curgătoare Şi cine, de cei antici ca tine adănc cuprins, Trăi în timpul clasic de multe veacuri stins?"

(I. Negruzzi, Epistolă către Anton Naum.)* Ideea de a scrie o epopee l-a ispitit pe Anton Naum mult timp, cum s-a văzut. Se ştie că un asemenea proiect semnifică mari ambiţii şi presupune stăpânirea desăvârşită a unor tehnici de versificaţie şi, în general, de concepţie şi susţinere a ideii poetice, a temei, firului epic şi personajelor. Epopeea este, în sine, o formulă grandioasă de a scrie poezie. Ea a fost considerată de exegeţi drept prima manifestare literară cunoscută. Majoritatea literaturilor naţionale au debutat cu epopei, care ulterior au fost privite ca simboluri ale diverselor popoare şi ca acte de naştere spirituală. Modelele indiscutabile ale genului au rămas celebrele Iliada şi Odiseea, de Homer. Ele fuseseră cărţile cele mai preţuite ale grecilor, la fel cum Mahabharata şi Ramayana au fost pentru India. În literatura română au rămas celebre epopeile Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir şi Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu. Au fost, însă şi încercări eşuate ca Mihaida de I. Heliade Rădulescu, sau nedefinitivate ca aceea lăsată de Eminescu (există fragmente din această epopee în variantele episodului Dacia din Memento mori).

Epopeea scrisă de Anton Naum rămâne, totuşi, în urma visului care îl însufleţise. Evenimentele povestite în ea încep lent şi ezitant să se deruleze. Şirul lor este adesea întrerupt prin intervenţia unor concluzii sceptice de viaţă, a unor descrieri şi evadări în trecutul îndepărtat al anticilor. Apar şi frecvente evidenţieri ale răului existent în stare latentă în om, care întrerup firul epic, obosind lectura.

Fiind declarată "epopee eroi-comică", ea este într-adevăr o parodie a epopeii eroice. Destinaţia ei este zona politicului, unde "eroismul" –cu o vorbă celebră- "este sublim, dar este inexistent".

Tocmai de aceea, poetul recurge, din nou, la mască. El camuflează diversele personaje din scena politică a vremii creând o lume animalieră. Este vorba aici, desigur, şi despre o proprie dorinţă a autorului de a găsi acea mască proteică, având aspecte multiple, sub a cărei protecţie să îşi poată afirma diversele convingeri. Este vechea dorinţă a poetului de a spune, în sfârşit, lucrurilor pe nume, de a defula şi a lăsa toate angoasele, inhibiţiile şi frustrările adunate să iasă la suprafaţă. În multe dintre monologurile şi dialogurile diverselor personaje se poate ghici gândirea proprie personalităţii de adâncime a lui Anton Naum.

Numele personajelor nu se află sub girul unei bune inspiraţii, aşa cum a fost cazul cu Struţocămila, cu Inorogul sau Cameleonul lui Dimitrie Cantemir. Fără a fi memorabile, ca acelea, ele au o însemnătate aparte pentru că însăşi alegera lor arată un anumit univers de înţelegere şi simţire, specific numai lui Anton Naum. Astfel, urmând cursul firesc al întâmplărilor, vor apărea pe scenă Leul împărat, Zegriceanu-lupul prim ministru şi ministru de interne, Dudaş, Labeş, Codăescu-dulăi din "poliţia secretă", Boul-tălpaşul bătrân de la munca grea a pământului, Asinul-proaspăt şcolitul, întors de pe băncile marilor universităţi din afara ţării, Corbul-văr primar cu biblicul Noe, Bursuculvajnic parlamentar, rudă cu "inculpatul" Jîgoranu-vulpoiul, Don Cinel-trădătorul "căţeluş de cucoană", Brunius din Tăpăloage-ursul păcălit de vulpe.

Povestirea începe într-o zi de Rusalii. Naum nu alege întâmplător această zi. Ca un bun creştin, care se simţise mult timp atacat în credinţa sa srămoşească de noile descoperiri ştiinţifice (parodiate şi ele în cuprinsul epopeii), el porneşte firul epic atunci când tradiţia bisericii spune că se coboară Duhul Sfânt, de Duminica Mare sau a Cincizecimii, adică în cea de-a cincizecia zi după 16 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Paşte. Atunci, se spune, că Duhul le-a dat apostolilor, stânşi la sărbătoare, darul vorbirii în toate limbile. În popor se mai spune că Rusaliile sunt personaje feminine, zâne tinere şi frumoase, capricioase (când bune, când rele) şi răzbunătoare. Ele dansează în văzduh sau pe pământ, noaptea, aşezate în cerc şi nu trebuie să fie văzute de vreun muritor, pentu că acesta ar risca să cadă la pat, "luat de Rusalii". Ziua Rusaliilor mai avea însă o semnificaţie pe care dragostea poetului pentru clasicism nu avea cum să o scape din vedere atunci când s-a gândit la ea. La romani, Rosalia era sărbătoarea trandafirilor şi ea a fost preluată de daci pe timpul colonizării. Sărbătoarea consta în depunerea trandafirilor pe mormintele strămoşilor. Poate că Naum considera epopeea sa mult visată ca pe un fel de "ofrandă" adusă celor dragi lui, care nu mai existau printre cei vii. În plus, când sărbătoarea de sfârşit de primăvară a romanilor, Rosalia, afost preluată de creştini, ea a fost suprapusă peste sărbătoarea iudaică postpascală a Cincizecimii (sau Sărbătoarea Săptămânilor). În această zi, evreii sărbătoresc primirea Torei pe muntele Sinai, la şapte săptămâni după Paşte. Prin urmare, ziua va influenţa şi ea, într-un fel, cu încărcătura ei de semnificaţii, acţiunile şi întâmplările povestite.

Sub auspiciile zilei de Rusalii, întraga pleiadă a animalelor este convocată la adunare în "Scăfîrlia", parlamentul din împărăţia Leului, având capitala în "Bestiopolis". Toate animalele primiseră darul vorbirii şi din discuţiile dintre ele cititorul află motivul marii întruniri: se va dezbate acuzarea gravă adusă de Zegriceanu lui Jîgoreanu.

Destinaţia politică este evidentă, dar, spre deosebire de opera de acelaşi gen scrisă de Dimitrie Cantemir, nu găsim nicio cheie, la sfârşitul epopeii, pentru a descifra cu certitudine măştile şi evenimentele. Ne putem gândi totuşi că, intriga constă, cel mai probabil, în tentativa lui N. Blaramberg, din 17 ianuarie 1890, de a acţiona în judecată ministeriatul liberal anterior. Dan Mănucă specifică, în studiul dedicat lui Anton Naum, indiciile pe care s-ar baza această premisă: "Presupunerea ne-o bazăm pe o serie de coincidenţe care nu pot fi altfel explicate. Despre Jîgoranu se spune că stătuse la putere doisprezece ani; or, tocmai Ion Brătianu fusese prim ministru o perioadă atât de lungă, din 1876 până în 1888. De aceea, nu este exclus ca Vulpea să fie, în intenţia lui Naum, tocmai şeful partidului liberal, iar Jîgora – nu altceva decât Florica, reşedinţa sa."** În sfârşit, cortina se ridică şi începe "balul" mascat. Intră în scenă Zegriceanu, ministrul de internelup, prezentat cu tot onorul împăratului-leu şi aducând o veste incredibilă: Jîgoranu-vulpoiul a organizat un complot în lumea "bestiilor", împotriva împăratului, mârşăvie căreia, ca prime victime, i-au căzut pradă Dudaş, Labeş şi Codăescu, supuşii credincioşi. Cutia Pandorei odată fiind deschisă, vor începe să iasă în exterior, prin diversele discursuri, gesturi şi acţiuni ale personajelor convocate la adunare, nebănuite forme ale "răului". Dulăii plătiseră cu viaţa tenacitatea cu care săpaseră, ca adevăraţi "delegaţi din turmă, ai poliţiei secrete" împărăteşti, şi scoseseră la suprafaţă ticăloşia vulpii.

Epopeea are cincisprezece cânturi şi de la acest prim cânt, în care o mare fărădelege a fost demascată şi azvărlită în urechile audienţei, bulgărele nelegiuirilor dezvăluite va creşte ca într-o apocaliptică avalanşă. În Cîntul II, prin descrierea Lupului, se evidenţiază falsitatea ideii de Dreptate într-o lume în care şi acuzatorul şi acuzatul sunt, în fond, la fel de josnici şi de lipsiţi de scrupule.Ba, mai surprinzător, "reclamantul" este chiar sub nivelul abilităţilor rare, demonstrate de "pârât" în şarlatanie, parşivenie şi prefăcătorie: "El, un diplomat de frunte -cread-o cine va putea- /Astăzi dat în judecată!... Şi de cine? Vom vedea!.../ De un lup prădalnic, crîncen, apoplectic, vehement,/ Grosolan şi hoţ de codru, făr-o umbră de talent; / […] / Vagabond şi rău la suflet, un neştiutor de carte, / Şi al cărui singur merit, intelect şi judecată / Stă în gîtul său cel oblu ş-în mînia sa turbată." Contrastiv cu ideea de Adevăr şi dreaptă justiţie, este prezentat şi juriul: "E adevărat acuma că în juriu nu s-aleg / Cei mai buni, mai cu ştiinţă, bestii care înţeleg. / Mai influenţează încă oratorii avocaţi, / Prin subtilităţi o mie, care-ncurcă pe juraţi, / Vite de adunătură şi luate din grămadă, / Formaliste, îngînfate, le auzi făcînd paradă / […] / Şi îţi spun acum în taină: mulţi din ei fusese odată, / Tot pentru aceste crime, înşii daţi în judecată;" Comentariul este făcut de Asin, tânărul purtat pe la şcoli înalte, fost "argat la leu", devenit "primar şi deputat". El discută despre aceste aspecte cu Boul, "fire-nceată", în timp ce se îndreptau, ca toate vieţuitoarele, "De la tigru păn-la broască, de la taur la furnică", spre parlament, unde urma să se hotărască vinovăţia sau nevinovăţia vulpii, prin "verdictul popular". Fire înceată dar cumpănind cu experienţă şi înţelepciune starea de fapt din acea "patrie animalieră", boul este personajul prin care aflăm multe lucruri. Astfel, el observă că: "Aţi schimbat cu totul limba, toate le-aţi schimonosit! / Dumneata, ştii foarte bine, eu prin şcoli n-am 17 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

chirotit. / Viţeluşii noştri, poate, vor mai şti niţică carte, / Dar la muncă de pe-acuma noi de ei nu avem parte. / Cum învaţă cîte o buche, prin oraşe iute fug. / Unde să mai prinzi vre-unul la cosit sau pe la plug! / Toţi se fac cinovnici, piseri, consoleri la primărie, / Cum le ziceţi dumneavoastră, iară la gospodărie / Rămînem tot noi, bătrînii; iară noi de vom muri, / Să fii sigur de aceasta, plugul nu va mai porni. / Logofeţii nu mai ară…" Mai încolo, tot acest personaj, adaugă: "Partea ce-aţi făcut pe lume, nu cred tocmai că-i frăţască / Unii să mînînce numai, alţii numai să munciască!". Este ironia autorului care a făcut ca unele dintre puţinele atitudini corecte, sincere şi demne sau cele câteva fraze rostite în epopee, exprimând cu adevărat cuvioşenie, cinste şi dreptate, să aparţină boului, animal care, în general, se consideră a fi lipsit de inteligenţă şi bun numai de muncă: "Ba prin muncă şi prin merit să te-nalţi cît vei putea, / Dar s-ajung cu-aşa mijloace, drept să-ţi spun, nu mi-ar plăcea. / Cinstea-i cinste totdeauna, că-i fi vechi sau că i fi nou." În această ultimă frază a personajului, este lansat principiul care ar fi trebuit să guverneze lumea prezentată şi din ignorarea căruia se ajunsese la situaţia ce trebuia dezbătută de întreg neamul animalelor. Ideea era că, oricât s-ar schimba lumea, oricât ar avansa o societate, există câteva principii imuabile, general umane, care nu trebuie uitate sau încălcate, dacă se doreşte într-adevăr propăşire şi emancipare.

Vechiul şi noul nu trebuie să intre în confruntare, ci să se completeze unul pe celălalt, dezvoltând o relaţie de continuitate, nu una antagonică.

Cîntul III continuă călătoria animalelor spre Bestiopolis şi aduce în scenă alte personaje. În epopee, fiecare animal este, în fond, simbolul uneia dintre metehnele sau problemele cu care se confrunta fie societatea contemporană autorului, fie însuşi Naum. De aceea, apare acum maimuţa, "momiţoiul" –cum îl numeşte poetul- "saltimbanc de iarmaroc" –cum îl strigă corbul, indignat de îndrăzneala lui de a se considera "văr primar cu Noe", cu omul adică. Atacul împotriva teoriei darwiniste este evident. Noua optică asupra apariţiei omului pe pământ clintise din temelii cugetul celui crescut şi educat în spirit creştin, îndrăgostit de imaginea omului ca o divină creaţie. În Cîntul IX, aluzia de aici devine autentică diatribă îndreptată spre Darwin chiar de "inculpatul" povestirii, vulpoiul: "Un nătîng fără de preget, în a sa mizantropie, / Ab origine, luîndu-l, din străvechea seminţie, / Anatomiceşte-arată că-i din infernală viţă, / Şi că vederat se trage dintr-o spurcată momiţă."

Tot corbul, pasărea ce poate atinge vârste matusalemice şi, prin urmare, cea care văzuse multe la viaţa ei, petrecându-se în neamul omenesc, aduce în discuţie ideea conducerii într-o naţiune. Este o idee ce devine problemă atâta timp cât implică, de fapt, puterea şi nestatornicia umană : "Numai înţeleg nimica! Oamenii ciudaţi mai sînt! / Fel de fel de rînduiele născocesc ei pre pămînt!... / Idolii de dimineaţa sara-i ard şi-i nimicesc. / Cu nimica, cu nimica ei nu se mai mulţămesc. / Azi se bat pentr-o idee, mîne după alta merg, / Cum copii după fluturi, după himere alerg. / […] / Şi me jur pe-a mele pene, şi me jur pe pliscul meu, / După cît am văzut este prin republici şi mai rău, / Căci aice n-ai a face nici cu unul nici cu doi, / Ci cu gloatele flămînde care nu dau înapoi. / Nemulţămitori şi lacomi ce nimica nu au sfînt, / Orbi, înveninaţi de patimi, iată oamenii cum sînt. / Unii vor marea cu sarea, alţii cer să li dai luna, / De-un nesaţiu fără margini, dîndu-le chiar totdeauna. / Un vîrtej e veacul nostru cu-a lui mare sumeţie!" Nu scapă ironiei lui Naum nici sistemul educaţiei, descris de "asinul presbit", nici competenţa discutabilă a celor care scriau cărţile de informare, lucrările cu caracter ştiinţific.

Conversaţiile de acest gen încetează deodată. Animalele ajung în Bestiopolis, în sfîrşit, după ce au srăbătut o lungă şi obositoare distanţă. Merg toate să se înscrie la palat şi văd astfel Scăfîrlia, capitala de o impunătoare înfăţişare, la a cărei descriere poetul găseşte un prilej de evadare în trecutul glorios şi măreţ al altor popoare, o fericită ocazie de comparaţii cu fastuozitatea altor cetăţi vechi şi de renume care, însă, dispăruseră demult.

Leul apare în faţa mulţimii şi se face "apelul nominal", constatându-se - Stupoare!- tocmai lipsa personajului cel mai important: a vulpei acuzată. Cu această descoperire se încheie Cîntul III. (va urma)

* Revista Convorbiri literare, Anul 1888-1889, Epistolă către Anton Naum de Iacob Negruzzi, p. 573. ** Dan Mănucă, Asceza romantică, în vol. Scriitori junimişti, Editura Junimea, 1971, p. 114.

18 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

AMINTIRI DIN EUROPA REALĂ ACAD. KOPI KYCYKU Eminescu „n-a învăţat cum se moare”

Au trecut peste cinci decenii de la întâlnirea mea cu opera lui Eminescu și pot afirma că învățarea limbii române este pentru mine indisolubil legată de poezia acestui român etern care întruchipează în text și în destin literar câteva dintre trăsăturile unice ale genei (și geniului) românești.

Tânăr poet încă nepublicat, pasionat de literatură, traducând din italiană și rusă pentru propria îmbogățire spirituală, dar trimis să studieze geologia, nu credeam că voi transpune vreodată capodopere eminesciene în limba albaneză și nici că voi cerceta cu devotament structura poetică a lui Eminescu, uneori în sine, alteori comparativ cu operele unor frați întru poetică și simțire balcanică (precum Hristo Botev și Lasgush Poradeci). Nu pot spune că venirea mea în România anilor ’60 din secolul trecut reprezenta un exil în sensul clasic al cuvântului, dar, din fericire, conținea toate amănuntele și sensibilitățile individuale, ca să mă îndrept și mai hotărât spre literatură.

La mijlocul anilor ‘70, după ce absolvisem Facultatea de Geologie-Mine (1965), am absolvit Facultatea de Istorie și Filologie de la Universitatea de Stat din Tirana, fragmente ale operei eminesciene erau traduse în lumea albanofonă, de marii mei conorășeni, liricul Lasgush Poradeci și prozatorul Mitrush Kuteli, care trăiseră, se formaseră și chiar își publicaseră operele lor - în limba albaneză, dar în România5. Iată cum privea Lasgush Poradeci, de pildă – fiind o vreme secretar executiv al Coloniei albaneze din România – raporturile româno-albaneze, pomenindu-l și pe Eminescu: “Dacă am fi dorit să descriem așezarea albanezilor sau începuturile albanezilor pe pământul prieten al României, ar trebui să ne urcăm pănă în vremurile conviețuirii ambelor popoare, sau să începem cu apariția sângelui albanez, cu totul distinct, în istoria statului român și al literelor românești. Demonstrând așadar această înfrățire atavică, vom înțelege și vom explica mai bine atitudinea sufletească adoptată de către oamenii de condei ai limbii române având sânge de albanez, iar vreunul printre ei chiar trăsături de albanez și în fizionomie. Astfel ar ieși la iveală și pentru națiunea noastră raporturile lingvistice și de rasă între albanezi și români, precum și expresiile subconștiente ale românilor de condei – în frunte cu marele poet Mihai Eminescu – în cadrul simpatiei și dragostei lor față de albanezi’’6.

Elita literară și culturală albaneză îl aprecia pe Eminescu, incluzându-l duios în grupul romanticilor nefericiți, chinuiți de sărăcie, invidii și boli necruțătoare. Desigur, eram printre puținii care știau că Eminescu este cu mult mai mult decât atât – și avam datoria sufletească să scot la iveală dimensiunea reală a valorilor sale artistice și umane.

Un pas important în această privință s-a făcut odată cu apariția la Tirana, în anul 1994, a capodoperei ”Viața lui Mihai Eminescu”7, pe care am tradus-o într-o înaltă stare emoțională, trezită de revederea României tinereții după 29 de ani de absență. Primirea cărții a fost incredibilă, dovedind încă o dată dragostea nemărginită a cititorului albanez față de tânărul care rostise devastatoarea ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Nu era singurul autor care crește și devine din ce în ce mai viu odată cu trecerea anilor de la ziua morții, dar avea ceva esențial balcanic, din vechea Europa, din freamătul pribegilor care studiaseră în Occident, ba chiar din superioritatea spiritelor traco-ilirice. Nu exagerez dacă afirm că niciun alt poet de limbă străină n-a fost atât de-al casei în albaneză și pentru albanezi ca Mihai Eminescu.

Intenționat cartea aceasta este compusă în română și albaneză, nefiind bilingvă în sensul clasic – deoarece o parte a materialelor sunt cunoscute pentru cititorul român, iar altele pentru cel albanez La celebra tipografie Albania, a albanezilor de la Constanța, condusă de Mihal S. Xoxe.

Vezi Lasgush Poradeci, Opere, vol. 2, Editura Onufri, Tirana, 1999, p. 147. Revista Haemus Nr. 4-5-6 / 2000, București.

7 Jeta e Mihai Emineskut, Xhorxhe Këlinesku, Sh. B. Enciklopedike (Editura Enciclopedică), Tirana.

5 6

19 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

– și se adresează în primul rând celor interesați de comuniunile albano-române. Mi-am dorit să păstrez, inclusiv cronologic, etapele și limbile în și prin care m-am apropiat și am perceput prezența lui Eminescu în poezia spațiului nostru, fără a bate apropos-uri sau a da replici unor ipoteze sau idei lansate în presa românească. Nu intenționez deloc nici să transmit vreo învățătură de natură morală către semeni care se zbat să deformeze sau să deterioreze chipul lui Eminescu, în timp ce alte popoare, cel albanez în cazul de față, apreciază corect și fără prejudecăți poetul național al altora. Demersul cărții nu vrea să depășească expunerea nepărtinitoare a operei literare, a prezenței, a impactului și a primirii unui poet irepetabil, precum și ce se poate distinge mai clar din toate cele sus menționate dacă folosim ochi străini, dar ale unor veri de sânge, cum îi numea Nicolae Iorga pe români și albanezi. Pentru a contribui mai departe la cunoașterea și recunoașterea acestei legături străvechi, am inclus în carte și un material despre minoritatea albaneză din România (de altfel legendară în istoriografia albaneză, având un aport concret la întemeierea statului albanez modern); un material despre cuvintele comune, proverbele și câteva obiceiuri ale civilizațiilor română și albaneză, cu date despre populația aromânească din Albania.

Rolul celor două comunități – albaneză și aromână – constituie un exemplu de conviețuire tradițională frățeacă de-a lungul mai multor secole. Închei convins că niciodată nu se poate scrie destul despre reala prezență culturală a lui Eminescu chiar și într-o lume atât de asemănătoare celei românești, precum cea albaneză. Dar dragostea cu care este primit orice demers în acest sens, mă inspiră să public acest volum, știind că actualitatea, înalta artă și gîndire eminesciene vor mai dovedi o dată că românul etern n-a învățat cum se moare, mai ales într-un spațiu comun, dar de altă limbă, în care marele poet albanez Gjergj Fishta, inspirat de cântecele epice, spunea că oamenii își dau viața ca și cum s-ar naște.

[Fragment din: KOPI KYÇYKU, N-a învățat cum se moare / Nuk mësoi si vdiset (MIHAI EMINESCU) Librarium Haemus Editions, Tirana – București 2015]

20 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DR. LUCIANA FRIEDMANN Sigmund Freud şi un secol de psihanaliză Este contestat. Este recunoscut şi adulat. A „inventat” psihanaliza, a revoluţionat psihologia şi a schimbat radical teoria asupra felului în care funcţionează mintea omului. Dincolo de dezbaterea care va mai continua (poate la infinit!) asupra veridicităţii teoriilor sale, Sigmund Freud a pus piatra de temelie a tot ceea ce reprezintă psiho-terapia modernă. Dacă în Occident psihologul a devenit un „accesoriu” modern şi uneori monden, în lumea post-comunistă pătrunde accentuat în ultimii ani. Cu toate amendamentele şi schimbările impuse de urmaşii şi contestatarii lui, începând cu C.G. Yung, azi, la începutul mileniului III, psihanaliza respectă, în esenţă, canoanele iniţiate de acest medic evreu din Viena.

Sigmund Freud, pe numele său complet Sigismund Shlomo Freud, s-a născut la 6 mai 1856 la Freiberg, în Moravia (astăzi Pribor, Cehia). Tatăl lui era comerciant de lână şi textile, cunoscut pentru mintea sa deschisă şi umorul deosebit. Mama lui era cu 20 de ani mai tânără decât tatăl.

Sigmund mai avea doi fraţi mai mari, dintr-o căsătorie anterioară a tatălui, şi şase surori mai mici.

Când avea patru sau cinci ani, întreaga familie s-a mutat la Viena.

Era un copil deosebit de talentat, mereu primul în clasă. A îmbrăţişat una dintre profesiile predilecte ale tinerilor evrei din Austria, la acea vreme: s-a îndreptat spre medicină. În primii ani sa implicat în cercetare, sub supravegherea profesorului său de fiziologie Ernst Brucke. Acestea credea şi încerca să demonstreze o noţiune radicală în medicină numită „reducţionism”. Principiul acesta afirmă că „nici o altă forţă în afara celor fizico-chimice nu activează în organim”. Freud a petrecut mulţi ani încercând să reducă personalitatea la neurolologie, la interacţiunea elementelor chimice, dar acest efort s-a dovedit imposibil. Era dăruit acestei specializări, inventând chiar o procedură de selectare a celulelor în neuro-fiziologie. Totuşi, locurile erau foarte limitate pentru internii din această specialitate, astfel că a trebuit să se îndrepte spre un domeniu conex. Brucke i-a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat cu psihiatrul Charcot, iar apoi la Nancy, cu profesorul Bernheim. Ambii reputaţi psihiatrii studiau rolul hipnozei în cazurile de isterie. După ani de rezidenţiat în neurologie şi directorat a unei secţii pentru copii, a revenit la Viena. În scurt timp s-a căsătorit cu cea care îi era de mai mulţi ani logodnică, Martha Bernays şi şi-a deschis un cabinet de neuro-psihiatrie, cu ajutorul prietenului său Joseph Breuer. Freud a emigrat în Anglia chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Austria devenea un loc deosebit de periculos pentru evrei.

Freud şi straturile conştientului uman Mintea conştientă este cea prin care percepem, în orice moment, amintiri, gânduri, fantezii, sentimente. Această scoarţă evidentă este ajutată de ceea ce Freud a numit subconştient sau preconştient, “memoria de rezervă”, care poate fi cu uşurinţă adusă în conştient. Teoria lui Freud nu aducea nimic revoltător până aici, doar că el continua să afirme că aceste două straturi reprezintă doar o mică parte a psihicului uman!

Segmentul cel mai larg al minţii noastre este, conform lui Freud, inconştientul – acolo sunt depozitate instinctele şi nevoile noastre primare, evenimentele şi sentimentele pe care conştientul nu le poate “digera”, ca de exemplu frustrările, traumele, ruşinea.

Conform lui Freud, inconştientul este sursa motivaţiei, fie că este vorba de instinctul sexual sau de a mânca în exces sau de motivele ce îl conduc pe un om de ştiinţă sau pe un artist. De multe ori, mintea conştientă se opune recunoaşteri acestor motive, iar ele rămân accesibile dar într-o “ formă deghizată”.

Freud interpreta orice comportare umană ca fiind motivată de înclinaţii şi instincte, care, pe de altă parte, reprezintă interpretarea neurologică a nevoilor organismului. Pe toate, în general, le-a numit “instinct vital”. Foarte simplu, cele două se reduc la nevoia de a mânca şi a bea, pe de o parte, şi pe de alta la nevoile sexuale. Energia motivaţională a instinctului vital , Freud a numit-o “libido”, de la cuvântul latin “doresc”.

21 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

În cercetarea clinică, Freud a ajuns la concluzia că sexul joacă un rol preponderant în inconştientul şi subconştientul minţii noastre. Termenul acesta avea, însă, în accepţiunea freudiană mai multe faţete decât cele pe care le oferă mintea conştientă şi interacţiunea socială.

Mai târziu, Freud a dezvotat o nouă teorie, în completarea celei iniţiale. Desigur, nevoile, instinctul vital, libidoul erau motivante pentru fiinţa umană dar ele nu explicau logica întreagă a comportamentului uman. Dar, mergând mai departe, la ideea de staisfacere completă a nevoilor, aceasta devine sinonimă cu moartea – când nu mai există nici un fel de nevoi. Astfel Freud afirma că inconştientul nostru posedă un instinct al morţii, alături de cel al vieţii. Părea încă o idee trăznită a profesorului revoluţionar, înţeleasă mai apoi ca ceva logic în mediile psihologice. Demonstraţia este dată de nevoia noastră de linişte, de pace interioară, de fugă în narcotice şi alcool – fugă de viaţă, în nevoia de odihnă. Forma sa evidentă, devenită patologică, este sinuciderea. Altă dată dorinţa de a elimina instinctual morţii se transformă în violenţă, chiar crimă, se îndreaptă împotriva altor fiinţe.

Psihanaliza între terapie şi modă Psihanaliza s-a răspândit pretutindeni nu numai datorită interesului stârnit de terapia psihanalitică. Putem spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuţile psihanalizei aplicate.

Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie, antropologie şi etnologie, în religie şi mitologie a stârnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. Psihanaliza s-a remarcat şi prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanalişti. A exista chiar un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.

Anxietatatea a fost analizată şi redefinită de Freud. El a categorisit-o în trei tipologii, pornind de la aceleaşi straturi ale conştiinţei. Reală, morală şi nevrotică – anxietatea a stat în centrul cazuisticii lui Freud. Desigur anxietatea nevrotică, cea venită din straturile subconştientului, a fost studiată în detaliu de marele psiholog.

Cercetările iniţiale ale lui Freud, dar şi cele care le-au continuat – alcătuite de discipoli şi de fiica sa Ana Freud, psiholog la rândul ei – au stabilit care sunt mecanismele de apărare ale minţii noastrre împotriva sentimentelor care ne pot dăuna. Dintre acestea putem menţiona negarea, negarea asociată cu iluzii şi fantazări, reprimarea sentimentelor, ascetismul, izolarea, mutarea – înlocuirea subiectului, etc.

Volumul său „Moise şi Monoteismul” este privit cu mare suspiciune. Autorul construieşte o teorie istorică, documentată, însă, în primul rând pe raţiuni psihologice, conform căreia Moise era egiptean şi între religia pe care el a adus-o şi cea a lui Akhnaton sunt similarităţi majore. Lucrările lui Freud sunt reunite sub titlul “Ediţia Completă a lucrărilor psihologice ale lui Sigmund Freud”.

Dintre sutele de lucrări, elaborate pe parcursul etapelor de auto-analiză dar şi exerciţiu clinic, s-au publicat – în toate limbile şi, desur, foarte multe şi în română – cazuri (Omul cu şobolani, Omul cu lupi), studii, teorii şi demonstraţii sintetizate de “părintele psihanalizei”. “Interpretarea viselor”, “Totem şi Tabu”, “Psihopatologia vieţii cotidiene”, “Civilizaţie şi nemulţumire”, “Viitor şi Iluzie”, “Moise şi monoteismul” sunt doar câteva dintre scrierile, fondatoare şi controversate în acelaşi timp, ale psihanalizei şi psihologiei sociale.

Freud afirma... „A fi pe deplin cinstit cu tine însuţi este un exerciţiu desăvârşit.” „Anatomia înseamnă destin.” „America este cel mai mare experiment din istorie, dar mă tem că nu o să aibă succes.” „Un om nu ar trebui să se lupte să scape de complexe ci să ajungă în acord cu ele: în mod legitim ele îi conduc drumul prin lume.”

“Copiii sunt pe deplin egoişti; Îşi simt nevoile cu intensitate şi luptă să le satisfacă.”

“Societatea civilizată este mereu ameninţată de dezintegrare din cauza ostilităţii primare a omului.” ”Ce distanţă este între inteligenţa luminoasă a copilului şi mentalitatea limitată a adultului mediu!”

“Ce progrese facem! În Evul Mediu m-ar fi ars pe rug. Azi ei sunt fericiţi să îmi ardă doar scrierile.”

“Ceea ce numim fericire vin din satisfacerea unor nevoi care ne-au fost puternic intezise.” ”Oricine iubeşte devine umil. Cei care iubesc îşi abandonează un pic din narcisismul specific omului.”

22 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

B I O-E C O N O M I E DR. SEVER AVRAM Oportunităţile şi problemele legate de utilizarea şi implementarea cu succes a Strategiei UE în domeniul Bioeconomiei în România Dacă plecăm de la definiția Prof. Mihai E. ȘERBAN asupra bioeconomiei, continuator al viziunii temerare a savantului Nicholas GEORGESCU-ROGEN, este important să stabilim faptul că există o lege fundamentală a bioeconomiei care se referă la ”asigurarea unei calități optimale a mediului de viață al umanității”. Într-adevăr, amploarea și intensitatea schimbărilor, mai ales în zona dezvoltării tehnologiilor, au fost extrem de accelerate mai ales în a doua parte a secolului XX. Din acest motiv, în mare măsură, abordările științei bioeconomice au avut și au în continuare în vedere măsuri corective care să fie capabile să restabilească o relație mult mai armonioasă între societatea umană și mediul înconjurător.

Conform lui Alvin TOFFLER, am intrat, de ceva timp deja, sub amprenta celui de-al treilea val al dezvoltării. Cu toate acestea, orientarea globală a economiei a rămas una destul de simplistă, întrucât consumul a rămas unul de masă, iar așa-numitele legi bioeconomice ale optimalității și minimalității (cf. Mihai E. ȘERBAN - ”BIOECONOMIA. Noua unire cu natura”, p 193) au continuat să fie sistematic nesocotite, din punctul de vedere al principalilor teoreticieni ai bioeconomiei. În consecință, ”industriosfera tradițională” (idem, pg 193) este considerată că ”se află aproape de limitele superioare ale dezvoltării în cadrul acestei ecosfere”. Altfel spus, prin nerespectarea legilor intrinseci ale bioeconomiei, s-a ajuns la ceea ce Prof. ȘERBAN numește ”un șir aproape continuu de ingerințe nefaste în ecosistemele naturale”. De aceea, revenirea la aplicarea creatoare a legilor bioeconomiei ”constituie soluția pentru rezolvarea problemelor iscate de integrarea dinamică a umanității la mediul natural” (ibidem, pg 196).

La nivel politic și mai ales al politicilor publice, pe plan internațional, într-un mod mult mai pragmatic, bioeconomia este văzută mai curând drept o oportunitate de a ne adresa provocărilor actuale și a genera ”transformările necesare în sistemele socio-tehnice” (cf. McCormick, K.; Kautto, N. ”The Bioeconomy in Europe: An Overview. Sustainability” 2013, 5, 2589–2608 în Matteo de Besi; Kes McCormick Towards a Bioeconomy in Europe: National, Regional and Industrial Strategies”). Este, în esență, punctul de vedere al Institutului Internațional pentru Economia Mediului Industrial din Suedia. În mod sintetic, autorii respectivi evidențiază faptul că bioeconomia implică o tranziție cu caracter vizionar de la folosirea resurselor bazate pe combustibili fosili către producția pe baza biomasei regenerabile, cât și a a conversiei acestei biomase în: hrană pentru oameni și animale, energie, biocombustibili și produse bio. (cf. European Commission - ”Innovating for Sustainable Growth: A Bioeconomy for Europe”) Evoluțiile recente ale maturizării conceptelor preluate din știința bioeconomiei au condus la formularea de către instituții precum Comisia Europeană și OECD a unor documente strategice care să traseze un ghidaj absolut necesar prin mixarea unei strategii obținute în urma consultării stakeholderilor cu un plan de acțiune.

După cum se cunoaște, Strategia UE se intitulează ”Inovarea în scopul creșterii durabile: O bioeconomie pentru Europa ”. Acest document, adoptat în 2012, își propune să canalizeze eforturile agendelor ceercetării și inovării în sectoarele bioeconomiei și să contribuie la o consolidare a politicilor publice de mediu și la trasarea unei societăți europene cât mai inovativă, orientată spre resurse eficiente și competitivitate. Focalizarea este făcută prin trei piloni de bază:  Investițiile în cercetare, inovare și formarea abilităților profesionale;  Consolidarea interacțiunii politicilor publice în raport cu gradul de implicare al stakeholderilor;  Îmbunătățirea funcționării piețelor și creșterea competitivității în sectoarele bioeconomiei.

23 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

În cadrul celor trei piloni, există 12 acțiuni majore deja stabilite printr-un Plan de Acțiune, care includ focalizarea pe: 1. cercetare multidisciplinară și inovare; 2. crearea de noi piețe pentru produsele bio și lansare de inițiative prin standarde și noi etichetări / branduri; 3. grup de lucru pentru bioeconomie, apt să întărească colaborarea trans-sectorială și coerența politicilor publice.

La primul pilon sunt aferente următoarele acțiuni, pe care le vom comenta pe scurt: 1. Asigurarea unei finanțări substanțiale din partea UE, dar recomandată și Statelor Membre, în combinație cu investiții și parteneriate public-private pentru sprijinirea cercetării și inovării în bioeconomie. În acest sens, se prevede o interconectare mai strânsă între JPI (Joint Programming Initiatives) și ERA-NET spre a spori coerența și sinergiile dintre programele cu finanțare publică. Se are în vedere acordarea de sprijin mai ales bioclusterelor și Comunităților de Cunoaștere și Inovare (KIC), sub egida Institutului European pentru Tehnologie (EIT) de la Budapesta, pentru partenerierea acestora cu sectorul privat. De asemenea, este vizată aprofundarea principalelor concepte ale cercetării și inovării, ca și a priorităților pentru industria alimentară, agricultura durabilă și industria silvică, ca și pentru activitățile marine și de tip maritim, toate acestea subsumate sub programul ”Orizont 2020”. În cazul României, așa cum am mai evidențiat, se pleacă cu un handicap destul de mare în privința accesului la finanțările de excelență vizate de către programul amintit mai sus. La nivelul consiliilor județene sau al consiliilor consultative ale regiunilor de dezvoltare nu există suficient interes și cunoaștere a oportunităților derivate din sprijinirea înființării și funcționării bioclusterelor, mai ales a start-up-urilor ce ar trebui să ia ființă în jurul universităților și centrelor de cercetare în domeniul bioeconomiei. În domeniul agriculturii și industriei alimentare, în România există încă o mare divizare între asociațiile de fermieri sau producători, precum și între operatorii din industria alimentară, care se concentreaxă mai mult pe subzistență minimală și mult mai puțin pe introducerea inovațiilor în circuitul producției. De asemenea, o oportunitate deosebită ar putea fi refacerea sistemului de irigații, ca și a cortinelor de arbori, măsurile active de prevenire a deșertificării și alunecărilor de teren, mai ales a componentelor inovative care susțin noile abordări în domeniu. În domeniul silviculturii, datorită defrișărilor masive și haotice din ultimii ani (aproximativ un sfert din suprafața silvică), ar fi necesară stabilirea unor priorități clare de reîmpădurire și de ocrotire a biodiversității în acest domeniu.

Conceptul de avangardă al creșterii albastre (”Blue Growth”) este încă puțin cunoscut și valorizat în România, cu câteva excepții notabile care țin de activitatea unor institute de cercetări, cu impact redus însă asupra creșterii competitivității în domeniul piscicol și al acvaculturii.

2. Sporirea gradului de împărtășire a cunoașterii și colaborării multi-disciplinare și trans-sectoriale în domeniul cercetării și al inovării în scopul de a trata în mod adecvat complexitatea și nevoia de interconectare în raport cu provocările societale, îndeosebi prin ameliorarea cunoașterii și dezvoltarea unor noi tehnologii. Nu în ultimul rând, furnizarea de consiliere științifică de nivel înalt pentru fundamentarea politicilor publice în favoarea unor rezultate bazate pe soluțiile bioeconomiei. În cazul României, după cum se cunoaște, gradul de interconectare între diversele centre de cercetare și beneficiarii potențiali ai inovării din sectorul privat este extrem de redus. Există câteva centre de excelență la scară națională, însă acestea lucrează mai mult pentru beneficiari externi. În domeniul dezvoltării durabile, al inovării și al relansării economice există deja câteva documente strategice bine fundamentate, dar interesul decidenților politici și din administrația publică este mai mult declarativ, cu puține implicații practice care să disloce economia românească din cadrul statelor de rangul al treilea în cadrul macro-regiunii Dunării.

24 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

3. Promovarea adecvată și diseminarea rezultatelor inovării în sectoarele bioeconomice este avută în vedere împreună cu formarea unor mecanisme de monitorizare și evaluare în domeniul reglementărilor și politicilor publice. Totodată, extinderea sprijinului pentru rețelele de cunoaștere, serviciile pentru sprijinirea afacerilor este concepută în special prin EIP (European Innovation Partnerships) și bioclustere. În cazul României, există o dezvoltare incipientă a rețelelor de cunoaștere, precum și un sprijin limitat oferit antreprenorilor din cadrul start-up-urilor și spin-off-urilor. Concentrarea cea mai intensă ar merita să se facă în vederea creșterii rolului bioclusterelor și a integrării rezultatelor acestora prin hub-uri și centre de transfer ale cunoașterii.

4. Formarea capitalului uman pentru sprijinirea creșterii și integrarea ulterioară în sectoarele economice urmează să fie realizată prin organizarea de forumuri universitare care ar fi extrem de important să conducă la generarea de curricule universitare, ca și la scheme de educație duală training vocațional.

5. La cel de-al doilea pilon, se prevede crearea unui panel al bioeconomiei care să contribuie la îmbunătățirea sinergiilor și a coerenței între politici, inițiative și sectoare economice. Sunt încurajate, în oglindă, grupuri similare în statele membre și la nivel regional. De asemenea, consolidarea participării cercetătorilor, utilizatorilor finali, decidenților politici și a societății civile urmează a fi făcută prin promovarea unui dialog transparent și avizat, inclusiv prin Conferințele Stakeholderilor din domeniul Bioeconomiei.

6. Crearea Observatorului de Bioeconomie, în colaborare cu sistemele de informare existente, pentru a sprijini impatul inovărilor în domeniu și a dezvolta noi instrumente anticipative și de modelare științifică.

7. Până în 2015, urma să fie finalizată cartografierea activităților de cercetare și inovare în domeniu și formarea centrelor de competențe și ale infrastructurilor la nivel comunitar. Un sprijin strategic este acordat în special dezvoltărilor rurale și costiere în relație cu politica de coeziune aplicată la toate nivelurile pentru maximizarea impactului mecanismelor de finanțare deja create.

8. Dezvoltarea cooperării la nivel internațional în bioeconomie este desemnată a fi mai focalizată pe securitate alimentară și schimbările climatice, ca și pe furnizarea de biomasă durabilă. În acest sens, noi sinergii ar trebui activate, mai ales prin intermediul organizațiilor internaționale, la care țările europene sunt afiliate.

9. La al treilea pilon, un accent aparte este pus pe intensificarea durabilă bazată pe cunoaștere a producției primare, o ameliorare a nivelului de înțelegere privind disponibilitatea potențială și viitoare a rezervelor de biomasă într-o perspectivă trans-sectorială, care să confere valoare adăugată, durabilitate, sporirea fertilității solurilor și o moderare a efectelor nocive provocate de schimbările climatice. În raport cu acumulările respective este vizată revederea politicilor publice de adoptat și concordarea asupra metodologiei aplicate ”amprentelor ecologice”.

10. Documentul vizează crearea unor rețele cu logistică adecvată pentru bio-rafinării și uzine-pilot de-a lungul Europei, inclusiv prin formarea de lanțuri valorice în domeniul biomasei și prelucrării deșeurilor.

11. Din punct de vedere practic, extinderea noilor piețe prin dezvoltarea de standarde și evaluarea sustenabilității pentru produsele bio și sistemele de producție alimentară. Totodată, se prevede sprijin pentru produsele bio prin dezvoltarea de noi etichete și branduri prin facilitarea ”achizițiilor verzi”. În fine, se prevăd noi stimulente și mecanisme de învățare care să conducă la creșterea competitivității sectoarelor bioeconomice pe termen lung.

25 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

12. Nici informarea consumatorilor nu este uitată, asupra noilor abordări științifice, mai cu seamă cu privire la beneficiile nutritive, calitatea metodelor de producție și sustenabilitate din punctul de vedere al mediului. În cele din urmă, efectul ar urma să fie adoptarea unor stiluri de viață mai sănătoase și cu proiecție pe termen lung.

Așa cum se poate constata, dezvoltarea unei asemenea strategii a reprezentat, de bună seamă, un pas decisiv spre a realiza o mutare în coonceperea activităților economice din unghiul de vedere al bioeconomiei. În plus, structurarea în acest mod a problemelor și intențiilor de dezvoltare a condus treptat la adoptarea de măsuri pentru implementarea schimbărilor.

Indicarea unei direcții mult mai clare a procesului transformativ dă posibiltatea direcționării țintite a viitoarelor investiții și a factorilor care vor trebui să se implice. Cu toate acestea, este de remarcat că bioeconomia rămâne încă un concept destul de puțin asimilat ca să ajungă a fi rapid integrat în practica decidenților și operatorilor economici. Generarea ulterioară de strategii naționale va fi în măsură însă să influențeze semnificativ modul în care viitoarele priorități pentru bioeconomie sunt definite și bioeconomia este aplicată prin politici adecvate la toate nivelurile de decizie.

La nivel teoretic, dar nu numai teoretic, începând cu anul 2005, s-a produs o redefinire a securității globale prin introducerea conceptului de bio-diplomație, inițiată, așa cum arată studiul INCE menționat anterior, de Biopolitics International Organisation (BIO). Această nouă formă de diplomație ar avea drept scop central salvarea vieții, ”în toate formele sale variate și prețioase”. Și la acest capitol, România are un anumit ascendent conceptual, susținând intens ”eco-bio-diplomația”, ca și ”diplomația durabilă inteligentă”, considerate că ar putea declanșa un dialog mult mai larg în relațiile internaționale și prefigurarea unui ”nou orizont filosofic pentru diplomația internațională modernă”. De altfel, la nivel comunitar, s-a creat încă din 2003 așa-numita ”Green Diplomacy Network” (Rețeaua Diplomației Verzi), care implică, în mod practic, o cooperare mult mai strânsă între diversele tipuri de diplomați și funcționari guvernamentali care să poată fi în măsură să întărească cooperarea în zona câtorva politici de mediu cheie, precum biodiversitatea, energia verde regenerabilă, schimbările climatice și deșertificarea.

Drept o încoronare a contribuției românești la dezvoltarea teoretică a științelor bioeconomiei, Acad.

BOGDAN a propus o extensie conceptuală prin eco-bio-economie, definită drept o ”economie a viitorului pusă în slujba vieții, oamenilor, prin utilizarea rațională a resurselor de mediu”. Această perspectivă ar fi, în opinia studiului, o posibilitate a apariției unor noi direcții de abordare care să conducă în final, în plan practic, la generarea de ”eco-bio-proiecte, eco-bio-concepte, eco-bioparadigme”.

Spre a conchide, bioeconomia ar trebui în timp să se constituie într-un ”sistem complet care (...) permite survolarea principiului general al biochimiei organice”, după cum consideră Tiberiu BRĂILEAN. Altfel spus, suntem în curs de a experimenta o nouă revoluție, mai ales pe fondul explorărilor din cadrul științelor vieții. Însă, succesul final al unui asemenea demers depinde de foarte mulți factori pe plan internațional și european, atâta vreme cât se vizează, la final, un fel de nouă ”conciliere între om și natură” (cf. Aurel NEGUCIOIU - ”Everything Moves Nothing Stands Still.

Some Aspects About The Megasystem Earth Eco-Soc-Eco”).

Prin Strategia Europeană se deschide, însă, șansa unor prime cooperări între industrie și centre de cercetare pentru a consolida inovarea și a optimiza, mai ales, utilizarea biomasei. Transformările avute în vedere au nevoie de o perspectivă extinsă de aplicabilitate pentru a ne asigura că vom ajunge la rezultate sustenabile și, deopotrivă, echitabile pentru fiecare actor implicat și pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene.

Bibliografie selectivă: Aurel Negucioiu - ”Everything Moves Nothing Stands Still. Some Aspects About The Megasystem Earth Eco-SocEco” - https://ideas.repec.org/a/ora/journl/v1y2012i2p17-29.html Tiberiu BRĂILEAN - ”Bioeconomia” - http://tiberiubrailean.finantare.ro/2011/07/06/bioeconomia 26 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Mihai E. Șerban - ”BIOECONOMIA. Noua unire cu natura” - Editura Universitară, 2013 Alvin Toffler - ”The Third Wave” - https://en.wikipedia.org/wiki/The_Third_Wave_(Toffler_book) Matteo de Besi; Kes McCormick - ”Towards a Bioeconomy in Europe: National, Regional and Industrial Strategies” - http://www.mdpi.com/2071-1050/7/8/10461 European Commission - ”Innovating for Sustainable Growth: A Bioeconomy for Europe”, Publication Office of the European Office: Luxembourg, 2012 Dana COMȘA, Alexandru T. BOGDAN - ”Eco-Bio-Diplomația” - Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, 2013 - http://www.ecobiodiplomacy.com/ro *** JPI - Joint Programming Initiatives - http://ec.europa.eu/research/era/joint-programming-initiatives_en.html ERA-NET - http://ec.europa.eu/research/era/era-net-in-horizon-2020_en.htm KIC - Knowledge and Innovation Communities - a se vedea Institutul European pentru Tehnologie (EIT) https://eit.europa.eu ”Orizont 2020” - https://ec.europa.eu/programmes/horizon2020 ”Blue Growth” - http://ec.europa.eu/maritimeaffairs/policy/blue_growth EIP - European Innovation Partnerships - http://ec.europa.eu/research/innovationunion/index_en.cfm?pg=eip Bioeconomy Observatory - https://biobs.jrc.ec.europa.eu BIO - Biopolitics International Organisation - http://www.biopolitics.gr Rețeaua Diplomației Verzi - ”Green Diplomacy Network” http://ec.europa.eu/environment/international_issues/green_diplomacy_en.htm * Capitol extras din volumul “GHID PRACTIC pentru specialiștii și managerii în bio-economie. Oportunități de finanțare la nivel național, european și mondial”

27 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

OASPEŢI ÎN SPAŢIUL MIORITIC MIGJENI* Zmeul Mai ales copiii din ţara noastră, mereu au fost speriaţi de zmei. Bebeluşul care plânge de vreo suferinţă lăuntrică, de neînţeles pentru părinţii ignoranţi, se linişteşte datorită zmeului. Ssst!

Uite zmeul! Îl vezi? Vai de mine, ce ochi mari are! – şi, după aceste şoapte ale mămicii, într-o tăcere tombală, orientându-şi ochii către întunericul de la fereastră, bebeluşul se îngrozeşte, zăreşte aievea un ochi uriaş, imaginat, şi inimioara lui se zbate ca o pasăre în pumnul omului, inimioara bate, bebeluşul încetează din plâns şi adoarme. Mulţumită, până la urmă, adoarme şi mămica. Astfel se întâmplă de mult, aici şi pretutindeni, din rău în mai rău. Şi nu există copilaş de la noi care să nu-l cunoască pe zmeu. Dar să nu cereţi să ni-l descrie, căci asta nu ştiu s-o facă. Ca şi Dumnezeu, se zice, care poate fi simţit, dar nu şi descris, definit. Să nu cereţi de la copilaşi să vă descriu zmeul, că pe asta nici adulţii n-o pot face. Sau poate credeţi că adulţii n-au un zmeu al lor. Vă înşelaţi; au.

Zmeul şi-a deschis picioarele de la o parte a continentului la cealaltă. Oamenii, minusculi, precum piticii sub şalele lui Gulliver, mărşăluiesc patetic. Plini de pompă, de cuvântări umflate şi uniforme strălucitoare, plini de orice, dar ocoliţi de stăpânul duhului. Doamne, scapă-ne de zmeu! Şi clopote şi rugăciuni parfumate. Anateme, blesteme, alarme. Zmeul!

Oamenii minusculi aflaţi în întuneric se autosugestionează, căci întunericul creează zmei.

Vreo rază de lumină, venită cu literele unei prese sfinţite în drum, le înrădăcinează ideea zmeului. Seamănă cu King-Kong-ul fantastic. Îngrozitor. Cu fălcile vampirizante şi cu dinţii precum săbile. Iată cum oamenii mărunţi îşi închipuie zmeul şi se roagă: “Scapă-ne, Doamne, de zmeu!” Şi în spaimă colectivă, în panică, psihologia oamenilor şi a animalelor e totuna.

Oamenii mici pot chiar muri din cauza zmeului. Dar, Doamne, scapă-i de creierii bolnavi.

Frica faţă de zmei, bebeluşii o iau de obicei de la mămicile lor care vor să obţină un strop de linişte, fără a şti, de fapt, de ce plâng pruncii. * Poet şi prozator, Migjeni (pseudonimul literar al lui Millosh Gjergj Nikolla) s-a născut în oraşul albanez Shkodra la 13 octombrie 1911. A urmat şcoala primară în oraşul natal şi liceul “Ioan Teologul” din Bitolia (Manastir), Macedonia. A lucrat ca învăţător în satul Vrakë din Albania de Nord, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză. A murit la Torre Pellice din Italia, la 26 august 1938. Este considerat unul dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne. Proza „Zmeul” este tradusă în limba română de Kopi Kyçyku.

28 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

VERBA VOLANT „Iubirea nu bate la uşă...” – Portret liric: Nicolae Silade ,,O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei Actualitatea literară, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea Visul în lucru. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: 'Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind'.

Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.”

(Diana Dobriţa Bîlea) mergere înainte *** nu mai am decât viaţa acest altar de jertfă pentru tine această jertfă necurmată pentru tine această lacrimă acest surâs această încredere-n tine nu mai am nu mai am decât viaţa acest fagure de albine stors pentru tine această flacără-n vânt această scânteie urcând din cenuşă din nou către tine

Nicolae Silade ("mergere înainte", Lugojpress, 1997)

eon VI pătrar de veac şi vânturi răvăşind o tinereţe iese tristeţea în lumină cu sunete de clopot şi cu lacrimi unde s-au dus împovăraţi de nepăsare anii unde fetele păşind goale pe prundişuri zâne ce-n mreje ale dragostei m-au prins şi m-au legat şi m-au pierdut apoi printre cuvinte apă curgătoare tu nu te opreşti nicicând pe un mal ce se surpă vin acum ursitoarele ce vor 29 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

nimic nu mai e cu putinţă trecutul întreg o mireasmă viitorul mister şi ziua de azi străbate cu greu întunericul ce vor nădejdea e sus iar fericirea departe pe celălat mal dar nimeni nu-l vede şi înecaţii fac pluta pe râul funebru *** iarăşi seara. ora stingerii. se sting pe rând nenumărate voci. şi barierele se-nchid. mai trece-un tren. mai trece-o zi. se sting luminile la braserii. o câte vieţi la fel s-au stins. doar semaforul ierbii mai indică verde. să traversăm grăbiţi acest pustiu. o lume pleacă. alta vine. nu e nici rău. nu e nici bine. dar ce frumos și ce puțin.

Nicolae Silade (din volumul "mergere înainte", Lugojpress, 1997)

miniepistole 1 n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să mă ţină în viaţă care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu urcuşurile şi coborâşurile ei n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să fie altceva decât viaţă iasomie levănţică trandafir n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să fie când eu nu voi mai fi n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să-mi arate altă viaţă viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic n-am învăţat nimic nu ştiu nimic nici măcar să iubesc n-am învăţat şi nu ştiu şi nu ştiu cum aş putea iubi vreodată această deşertăciune a deşertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu izvorul ei şi delta şi marea cum aş putea iubi vreodată altceva decât viaţa n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul [Mai multe miniepistole şi alte poezii semnate Nicolae Silade puteţi citi pe: http://nicolaesilade.blogspot.ro/]

30 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DR. ALISA VELAJ The rhetoric of modern chaos in poetry of Niels Hav In the Greek mythology, prior to anything else coming into life, there was chaos. In his “Thoegony”, Hesiod reveals how, out of chaos, other titans and gods came into being afterwards. It seems that we are dealing with a kind of core structure which multiplies other existences. Over the following centuries, a totally different signification was attached to chaos, wherein the structure relates entirely to exteriority and is converted into anti-structure. In the eyes of today's man, chaos is a state of vagueness, confusion, distraction, misguidance, a crushing loss of direction, balance, faith, hope, etc. etc. To dare outline such a messy and confounding anti-structure through poetic narration, and to furthermore penetrate into its very essence, seems a challenge that Niels Hav the poet has met by a miraculous feat. Here is how he himself put it in an interview to Sander de Vaan: “The world is on fire. Politics, bombs, ideology and religion are ravaging the globe. This is what the adults are talking about - and in its innermost core the challenge for art is to join this conversation. To find out and understand what’s going on, and, if possible, to say things as they are.”

The Danish poet defines the artist's mission in society with singular clarity. An artist is the soul who should never keep silent in front of social dramas; instead, he should try to dig into their causes and warn his readers accordingly well ahead of time. Thus, poets become true action-men and not mere onlookers, while “their skin bruised from the internal storms" must be the first prophecy in red-flagging and preventing social dramas.

The modern man, while taking pride in having created the most sophisticated social and technological structures, simultaneously and inadvertently, falls victim to the same spiritual anti-structures which humanity has been suffering of since its genesis. Politics, bombs, ideology and religion, aren’t these a cluster of causes that have ruined humanity all the time? Out of the modern chaos are born titans of anxiety and fear; gods are born who have nothing in common with godliness.

Truth resembles a mine-field and, to Niels

Hav, searching for the truth is like hunting lizards in the dark. Between what we can and what we cannot change there is a boundary, which we – the modern humans - must know how to reflect in our action-maps.

“The holists believe that a butterfly in the Himalayas/ with the flap of a wing can influence the climate/ in Antarctica. It may be true./ But where the tanks roll in/ and flesh and blood drip from the trees/ that is no comfort”.

“The dead are buried deep inside the newspaper,/ so that we, unaffected, can sit on a bench/ on the outskirts of paradise/ and dream of butterflies.” (From “Hunting lizards in the dark”) Hav's poetry carries a scream for the torment subconsciously coming from the anxiety of nothing – the kind of anxiety on which his fellow countryman, Soren Kierkegaard, comments: “If we ask what the most exact objective of anxiety is, we must respond that it is nothing. Anxiety and nothing are adjusted to continuity. As soon as the reality of freedom and soul sets in, anxiety disappears” (“The Concept of Anxiety”, Tr 2002, f.100). A kind of anxiety that possesses us for totally unnecessary things without which we can freely live and breathe, while, on the other hand, for other things which we can live without, but not breathe or rather vegetate, we don’t have eyes to see, nor ears to hear.

The dead are us, the poet proclaims full of pain and sarcasm.

“Isn't it an uplifting thought/ that in a few decades we/ and this whole confused epoch/ with its cynical presidents,/ worn-out arguments,/ mawkish TV hosts, dim journalists,/ and the cepitalustic jubilant choir/ will be gone?/ For all time!/ We will disappear./ They will disappear./ I will disappear./ You will disappear./ It will all disappear./ Hurrah!” (From “Encouragement”) Alain Bosquet would describe Federico García Lorca's creativity as his death departing every day on wedding trips. A

31 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

similar message is served by the Danish poet via the verses of his collection “We are here”.

To be means to exist and to exist means to have the power to strike a note on the sorrows which chaos rolls in and out.

Humanism is conceived of action and encouragement; otherwise we do but contribute to dehumanizing our own lives, being both insensitive to and unaware of what we are doing. For as long as we may be unable to stop the cause [of evil], we should at least strongly oppose being the consequence [-sufferers]. In the realm of silence, where everything transpires, as the poet notes, we should be able to separate angels from demons. Let both sides keep on arguing in their cacophonic choir. The choir is specially created to serve the chaos, whereas the poet’s mission is to teach us to detract darkness from chaos, and thus have it completely dissipated, for chaos cannot exist without darkness, same as no energy can be generated without an ignition source.

About the author's English collection, Frank Hugus, professor of German and Scandinavian Studies at the University of Massachusetts, in Amherst, notes (The Literary Review): “Hav's poetry is characterized by an economy of expression, disarmingly straightforward language, gentle humour, irony — which is often self-directed — arresting imagery, and a subdued, but persistent undertone of existential angst”. The existentialistic anxiety is often felt in his philosophic verses, in the lava of his cold sarcasm, wherein connotations are perceptible only to an elite readership, as the borderline between poetry and philosophy is but a transparent veil and the shared ground demands for sharp skills regarding both philosophical wit and poetic sniffing. In this respect, Niels Hav’s poetry reaches the borders of surrealism and – referring once more to professor Hugus, who highlights that there is no shortage of absurd surrealism here - we draw the conclusion that it must be Wittgenstein's Cat [in philosophy, it means to philosophize endlessly without any certain conclusion], the one that entangles in the same bed the absurd with the surreal.

Wittgenstein's Cat appears in its ideal form in the poem with the same title, but it is also present in other poems such as: “Epigram”, “The Hawthorn”, “The Anaesthetists Discuss Astronomy”, “When I Go Blind”, “Blind Man’s

Bluff”, “On his Blindness”, “Institute for the Blind”, “Doomsday", etc. When these poems are elliptical, absurd surrealism unfolds via chaffing the poems off any guesswork offered

by Big Bang explosive moments. While in itself and at first sight Big Bang is misperceived as a single-moment shot, it actually contains a multitude of such moments. In longer poems, however, absurd surrealism is composed in acts of a linear drama, where images replace each-other in a certain way that makes encrypted messages similar to poetic palimpsests.

A question arising naturally is why images in Niels Hav's poetry hover in suspense?

Who/What is such suspense due to? Since these poems do “structure” chaos, nothingness, or outline an entirely structurefree “structure”, the suspense condition of the poet’s restless soul relieves anxiety through verses, holding readers in suspense over their poetic observation. The soul is totally missing here; hence, no other matter can possibly embody the translucent realities. The existentialistic angst, the absolute reign of nothingness, is precisely an offspring of this limitation. Such generating properties make Hav's nothingness even more productive, intriguing, and impressive.

The over-flapping realities “suggested” by the author are, likewise, floating horizons that broaden the fluttering dimensions of suspense in Hav's poetry.

In the poem “Doomsday”, the poet announces that he is turned into a naked stone in the wind. It reminds one of the phrase "I was stoned with pain." The inverted stone metaphor essentially conveys endless pain and, at the same time, the challenge of confronting adversity [winds]. The bare stone symbolizes Prometheus, chained in the mountains of Khvamli - the first martyr sacrificed for light and truth, the first titan to open the eyes of blind men to see. Hav strips truths bare from any monologue of oracles, for truth cannot inherently run in two opposite directions. It simply cannot exist as such, yet be invisible; or cannot be visible and, yet, nonexistent. The symbolic stone's torment may also be read as a messianic message found in this key-line of the collection “We are here”. The stone's torment is an anti-lethargic burst, a flood over a

32 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

desert of thoughts submerged in impossibility from top to bottom.

“The Dipper” is a poem that follows the poetic credo originating in “Doomsday”. If the latter conceives the hero character, the former proclaims his Gospel.

“Having begun with humility,/ you come to know the water” (From “The Dipper”) Same as in the Bible, where, prior to the commencement of the act of creation, the spirit would drift above waters, the symbol of water in Hav's poems, too, floats around amid a transparency, or catharsis, that is soaked in blood because of pollutants and deadly agents in the social environment, which the poet has to share along with the rest of humanity. Transparency is nourished with Socratic humility and it equates spirit and liberty. It needs a Slobo Legendo-type of vertigo, in the sense that human beings may well have their very existence put at stake, their freedom outlawed and murdered, their identity stolen or counterfeited, their pursuit of happiness reduced to a grinding illusion,

while hope and dreams only feed their mental hunger. It’s the same process that Soren Kierkegaard describes, when he writes: “Anxiety may be compared with dizziness. He whose eye happens to look down the yawning abyss becomes dizzy. But what is the reason for this? It is just as much in his own eye as in the abyss, for suppose he had not looked down.

Hence, anxiety is the dizziness of freedom, which emerges when the spirit wants to posit the synthesis and freedom looks down into its own possibility, laying hold of finiteness to support itself”. (“The Concept of Anxiety””, Tr 2002, p.70) “Far from abysses, forward to freedom and truths!” is the message resoundingly voiced throughout the poetry of Niels Hav – the realist, the optimist, with the morning sun as his modest testament to the human breed.

First published in A New Ulster Magazine, Ireland.

Copenhagen, Autumn 2016 Translated by: Vasilika Papa, English Lecturer, The Albanian University, Tirana

33 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

LUMEA CA UN SPECTACOL–ŞI VICEVERSA PROF.DR. ARDIAN KYCYKU În dulcele stil infantil Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob și idolatru. Sentimentul ratării – mai exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile – se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor de opinie.

Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic. Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.

Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care, ieșind din propria structură, individul postmodern, se luptă să intre sub pielea altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de scris: în redactorișefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte (încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu, astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea libertate n-a fost mai obligatorie.

Totul este învelit în culori, sunete, rime (majoritatea verbale) și expresii atât de festive, de parcă a murit moartea, sau n-a murit viața. La fel ca avalanșa multilateral dezvoltată a epigonilor, insistența parvenitismului și lipsa lui de scrupule (numită și foame de personalitate) sunt explicabile prin greșita intenție a copiei de a se prezenta drept original, distrugând cu orice preț și mijloace originalul. În afara creșterii dincolo de orice închipuire a idolatriei – principiile: cu cât mai umplute sunt capetele cu idoli, cu atât mai fără cap rămân idolii și viceversa devenind la fel de posibile – societatea contemporană pune în mișcare toate mecanismele ca nebunia să fie ridicată la rang de originalitate, sau să pară ceva ieșit din comun, de nișă, excepțional. În gândirea populară, cu un umor fin și blând, poate un mod de a alunga deochiul, originalitatea este văzută deseori ca un soi de nebunie. Iar acum, orice nebunie, chiar și cea mai nocivă, depravată, vulgară, este primită ca o expresie a originalității. Poate unii chiar sunt vii doar în măsura în care sunt demenți. Desigur, nebunia și originalitate sunt strâns legate: originalitatea are mereu nevoie de un strop de nebunie (ca expresie ușor vizibilă a nonconformismului) – și asta se găsește pretutindeni, inclusiv când nu vrei, dar nebunia trebuie să absoarbă toată originalitatea posibilă (altfel nu-și poate ascunde partea ei clinică).

O scurtă privire lucidă asupra știrilor din aproape toate domeniile te poate lămuri despre starea în care a ajuns relația mereu delicată dintre realitatea primordială și cea virtuală (mediatică). Zilele par, sau chiar sunt mai scurte decât acum un an, dar sunt, sau par de două ori mai grele decât acum zece ani, pentru că sunt din ce în ce mai golite de realitate autentică. Uneori, în aceeași zi, poți urmări online – după o linie care curge de sus în jos, poate pentru a înrădăcina convingerea că vine de sus – fie și într-o singură limbă, fragmentele unui film captivant și devastator, compus dintr-un șir de elemente, față de care însăși armonia gândirii s-ar simți însăși culmea incoerenței, dacă nu chiar o crimă intelectuală. De aceea, totul pare ficțiune, deși întâmplările sunt reale și s-au derulat acum. Instaurând un umor care nu ajută să te desparți nici de trecut răzând, nici de prezent amărându-te, prin purtătorii săi de cuvânt, Homo Mediaticus îți aduce la cunoștină că (niciun exemplu nu este inventat și toate personajele sunt scriitori sau cel puțin mari ziariști): 34 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

- Un bolnav mintal dă foc într-o piață unui roman foarte bine vândut și aclamat de critică, poate fiindcă nu suportă hârtia, sau tonerul, sau combinația culorilor, sau mirosul, sau nu poate concepe cum de un volum inutil de hârtie se vinde mai bine decât sufletul său, – iar autorul cărții, de altfel minor, dar celebru, este ovaționat ca un luptător pentru drepturile și libertățile globale, un persecutat, un post-martir al Bibliotecii Alexandriei; - Un alt autor de romane, poezii, drame și eseuri conceptual-motivaționale, anunță că a fost amenințat cu moartea, aduce drept dovezi sms-uri și mesaje de inbox fotografiate, deoarece a propus interzicerea cărților propagandistice publicate în Est înainte de 1990. El riscă moartea, deși încă nu este viu în literatură, dar mai ales în atenția cititorilor; - Depozitul unei biblioteci naționale din Balcani ia foc, dar se fac cenușă doar cărțile de după 1990; - Simultan, în presa scrisă și electronică, la televizor și în cafenele unde nemuritorii zilei înmulțesc riduri pe creierii mulțimilor, peste zece analiști tineri, născuți între 1990 și 2000, povestesc și explică cum și de ce s-au întâmplat anumite nenorociri individuale și colective pe vremea celei mai recente dictaturi. Problema este una spinoasă, fiindcă cei care vorbesc nu cunosc lucrurile, iar cei care le știu, nu spun întreg adevărul, iar când îl spun, acesta nu ajută la nimic, sau ajută doar ca fiecare cetățean să se simtă competent în toate; - Un poet condamnat la tăcere nu de confrați invidioși, nici de intuiția editorilor, ci de cenușa propriilor texte, răspândește vorba că se luptă de mult, dinte pentru dinte, cu cancerul, și lasă să se întrevadă copilărește că e demn de atenția sporită, dacă nu chiar de idolatria unor semeni, sau ca să-și facă rost de o proteză bucală gratis; - Alți trei scriitori dau sfaturi despre lucruri esențiale și sunt gata să devină veșnici, adică să nu moară în locul fiecărui cititor; - Doi autori în vogă s-au dovedit a fi fost turnători de colegi, iar un turnător celebru aduce dovezi cum că a salvat vieți de confrați și intelectuali amenințați cu închisoarea. Aceștia, din motive lesne de închipuit în perioada de tranziție, nu și-au exprimat nicăieri recunoștința, dar nici n-au negat; - Între timp, câțiva trădători de țări sunt descriși ca patrioți devotați; câțiva oameni de stat apreciați reiese c-au trădat în momente-cheie ale istoriei aproape recente – în mod straniu: spre binele nimănui, dar spre răul multora – iar cei mai mulți au fost obligați să-și facă datoria, altfel zburau; - Cinci personalității controversate – căci acum cine nu-i controversat, nu există, cel puțin în media – devin doctori honoris causa ai unor universități de provincie; - Numeroși oamenii de cultură, faimoși pe vremea de tristă amintire, sunt săraci și se plâng, mai ales cu vocile celor care s-au îmbogățit deja, dar serbările și aniversările cu dedicație (după modelul: îl serbăm pe Cutărescu, ca să moară inclusiv de ciudă Cutărăscu), se țin lanț. Și lanțul se strânge, dar nu sugrumă, ba uneori chiar este un bun tratament pentru spondilioză.

Totul se întâmplă între timp, unii zic doar ca să treacă timpul, dar nu explică și de ce să treacă.

Evenimentele se lipesc într-o poveste ipnotizantă, a unei provincii care se crede lume și care se luptă împotriva unei lumi care, temporar, dar ciclic, pare provincie.

Iar în oglinda lumii online, încă numită realitate, ca în fiecare săptămână, câțiva prieteni / confrați, convinși că nu poți deveni scriitor adevărat, dar mai ales faimos, dacă nu-i citești pe unii faimoși care, de fapt, chiar dacă vând mai multe cărți decât ar necesita și analfabeții dintr-o țară, spațiu etc., sunt tacit furioși că tot nu reușesc să intre în (semi)cercul nemilos al marilor autori. Alți confrați / prieteni, cei aflați cam la capetele unde cercul s-ar închide pentru a deveni vicios, își exprimă online bucuria că traduci, adică nu scrii, deși nu te citesc, sau îți citesc cărțile doar pentru a fura câte ceva. Citești și nu răspunzi, pentru că în astfel de situații delicate, chiar și cea mai amară replică ar fi prea politically correct. Se pare că majoritatea lor de aceea și scrie: ca să te lase fără replică.

Un alt scriitor, minor, dar incomparabil mai majoritar decât alții în like-uri, își începe ziua online cu salutul: Bună dimineața, omenire, oriunde te-ai afla!

Nu mai miră pe nimeni faptul că orice minor își are propria armată de admiratori, asftel încât fiecare minor își găsește minorul. Printre avalanșe de sfaturile ale unor slujitori mass-media – care, în ale capacității de a face din plagiat bici, au trecut de anul 2020, precum eroii muncii socialiste de odinioară (care încă din anii '70 lucrau pentru anul 2000), dar ca indivizi încă n-au intrat în secolul XX; printre dulci și culpabilizante invitații să adopți un cățel, o pisică, un hamster; să susții un război corect și să condamni o pace suspectă; să-ți colorezi portretul de profil în funcție de sângele 35 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ultimelor tragedii globale; să aprinzi o lumânare virtuală, să depui flori virtuale pe un mormânt, să ajuți un bolnav care e pe moarte de cinci ani, să donezi sânge (real), să semnezi o petiție etc., sau doar să dai un like; printre expresii memorabile ale lui Einstein atribuite lui Da Vinci, lui Gandhi, lui Nikola Tesla, Eleanorei Roosevelt sau lui Churchill, și viceversa; printre crime care nu mai pot fi pedepsite (sau a căror pedeapsă ar fi deja o nouă crima); printre locuri care nu pot fi vizitate; printre descoperiri uluitoare care nu ne ajută cu nimic și nimicuri care ne pot salva zilnic; printre călătorii între lumi, medicamente miraculoase și boli cumplite care nu corespund, dar pot fi același lucru; printre sfaturi băbești despre cum să scapi de grăsimi, de impotență, de orice; printre ciudățenii magice care oscilează între ”yammmiii, ce cafeluță, vă invit să trăiți frumos, dragi prieteni” și ”Trimite povestirea ta care va deveni istorie”, atât de credibile când istoria devine din ce în ce mai poveste; printre glume criminal de proaste și citate care fac pe oricine să creadă că-i aparțin, dar alții le-au furat fără rușine, te poate odihni în treacăt o mirarea stranie, o admirație copilăroasă care domnește peste mulți dintre indivizii online: adunarea unei cantități inumane de imagini, curiozități, plante, culori, performanțe ale unor anonimi geniali, dar și ale unor geniali rămași anonimi. Cele mai multe sunt descoperite, descrise și uneori deplânse de anonimeni8.

Mirarea sus menționată este și o formă de a nu asimila faptul că lumea asta cealaltă – unde au ajuns deja cei care nu există în media – cu toate grozăviile prin care a trecut și trece, tot nu s-a spulberat. Oare chiar nu este ea creația omului?!

După modul cum unii prieteni virtuali, în funcție de un like dat sau nedat, dispar brusc din viața ta, nu te mai sună, nu te mai salută, îți poți imagina cam cum arată pentru unii o zi fără like-uri, o zi în care nu-i urmărește nimeni, mai ales cei la care țin, sau o zi cu sute de like-uri, dar nu de la cei de la care prietenii le pretind. O ispită cvasi-hamletiană ți-ar șopti că o asemenea degradantă nevoie de a fi urmărit deseori vine tocmai de la încercarea disperată de a muri în patul altuia, dar și de numărul distrugător de lucruri complet inutile prin care vrem să ne înveșnicim. În actuala stare de realități, nu putea lipsi cultul copilăriei sau a întoarcerii la simplitatea ei. Oricât de paradoxal ar suna, tocmai cei care și-au pierdut copilăria sunt tentați să vorbească mai des despre destinul tragic al copilăriei în lume. Și spun lucruri care ar fi fost exacte și convingătoare, dacă n-ar fi luat infantilismul drept neprihnită poezie a copilăriei. E doar un mod incontrolabil de a transmite că s-au stins și nu deplâng asta. Ei mimează copilăria și dorul de ea, o răpesc de la alții, o convertesc în glorie vremelnică de grup, și astfel extind infantilismul, treptat, dar sigur, amenințând copilăriile altora, la fel cum copia amenință originalul. Și ajută voit sau nu la instaurarea acelui infantilism captivant, care vinde, paralizează, plagiează, profanează și demon(et)izează, in locul copilariei autentice care nu se poate cumpara. Acest infantilism este și mijlocul lor de a încremeni oamenii încă normali, de a-i stoarce, de a-i exploata la sânge, până când sângele devine un alt element chimic. În timp, cu ajutorul lumii online, indivizi foarte divizați și colectivități disperate care și-ar dori din tot sufletul să nu-și fi amuțit copilăria – simțind că, prin păstrarea copilăriei este alungată chiar moartea, iar în alte cazuri, se poate ieși din infern – ajung să creadă că infantilismul va putea înlocui și va funcționa exact ca o copilărie. Astfel infantilismul se descoperă a fi nu doar o expresie a chemării individuale pervertite, a neștiinței și a vidului (un soi de leagăn și mașină de tip militar a incoerenței și barbariei), ci mai ales a nesimțirii.

Râvnind fără milă la maximă vizibilitate și avuție, în periferiile inuman de flexibile ale unei societăți prompter-iste, mânuitorii infantilismului pornesc prin a-și dori totul și ajung să aibă mai mult decât pot duce, pirzându-și orice strop de suflet. Dezechilibrul îi pune apoi să disprețuiască oamenii și lucrurile pe care și le-au pierdut, ajung să-și urască firescul din ei și din alții, alias procentul esențial și creativ al anonimatului asumat, și nu mai pot ieși din el. E un fel de a intra mai adânc în umbră, sau într-una mai adâncă, tocmai prin străduința de a ieși din cea mai prielnică umbră. Din această cauză, orice ai scrie despre ei – deoarece stricarea gusturilor literare tinde să transforme marea literatură în ceva complet nefolositor – sună fictiv, virtual, și este înghițit de și online. Iar cei care văd, dar trăiesc cu căștile la urechi; cei care aud, dar vorbesc la celular ca și cum ar fi singurii surzi ai universului; cei care vorbesc singuri și par a vorbi la telefon – și invers, ajută la extinderea zgomotului deja foarte coerent al cacofoniilor și incoerenței, optând prin neutralitate pentru infantilism.

8

Cuvânt al susbsemnatului – A. K. 36 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Față de spațiul virtual care a fost în noi și acum există mult mai bine fără noi cei din lumea depășită, cu copilărie, iubiri, coloană vertebrală și alte asemenea, expresia: ”Vă rugăm să nu ne dați atâtea sfaturi prețioase, căci unii dintre noi chiar vor să moară proști” are aceeași valoare pentru ambele tabere. Și unii, și alții o pot rosti cu convingere, tărie, argumente, sau fanatism. Aceasta se poate găsi online, chiar acum, și anume: - Un scriitor devotat și lucid afirmă că, în asemenea condiții, când mass-media tind să devină parte dominantă a ADN-ului, este o onoare să fii interzis în tăcere, exact ca și cum ai fi un anonim onest și fără noroc; - Trei alți anonim(en)i insistă că trăim într-o perioada în care adevăratele amenințări cu uitarea sunt exprimate printr-o glorie rapidă și deseori inexplicabilă; - Un altul scrie pe pagina sa oficială cum că Descrirea amănunțită, uneori maladivă, a pașilor prin care este distrusă această lume, ucide speranța în cititor și îl mută pe autor în tabăra distrugătorilor”. Riscul în ceea ce privește descrierea și explicarea infantilismelor, este un pic mai mare. Căci mai ușor ajungi prost, decât distrugător de lume, deși faci parte din aceeași confrerie nedeclarată. Fiecare cititor dispune astăzi, uneori zilnic, sau de mai multe ori pe zi, de culmi ale infantilismului care pot rușina orice perlă de bac și cu ajutorul cărora își poate face clisme creierului până la înlocuirea lui cu clisma; - Shakespeare (sau Einstein, Churchill, Gandhi, Borges, Neruda, Bukowski etc.) dixit: ”Am doua dileme: to read or not to write; to write or not to read”; - Scrisă de mine: ”Am nimerit mai mulți în aceeași cameră și, în scurt timp, aproape toți ceilalți s-au convins că suntem egali”; - Anonim, cu nume greu de pronunțat: ”Nu prostituția, nici prostia, ci copilăria a fost prima profesie a omului”.

Online, primăvară 2017

37 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DRD. LINDA PEȘCHIR Evoluţia concepţiilor de balet şi teatru Teatralitatea în dans îşi continuă influenta si în timpul baletelor de curte de la începutul secolului XVII lea), prin adoptaterea pantomimei ca medoda de comunicare a stărilor sufleteşti, Dramaturgia stărilor sufleteşti exprimate prin dans îşi are originea in Grecia antică, acestă re metodă proprie teatrului şi preluată de balet sau operă definesc primele manifestari cu valoare artistică. Apariţia baletelor se va remarca printr-o tehnica nouă specifică numai dansului dar care ramane tributarară în comunicare gestuculației teatrale. Primele elemente care influneţasera dansul au provenit din mascarade. Colaborarea lui Moliere cu maeştrii de balet de la curtea Regelui Ludovic al XIV lea, a dus la apariţia comediei – balet. Rezultatul a dus la apariţia de spectacole compuse din balet, recits, cîntece, dansuri, coruri, dar şi glume şi scamatorii în genul Commedia dell’arte .Masca stilizată şi costumul greoi erau mijloace de expresie teatrală la care dansatorii nu vroiau să renunţe.

Odata ce maeştrii de balet descopera arta teatrala atracţia pentru mijloace de experesie specific teatrului ajung să îi inspire pentru arta lor. Noverre, maestrul de balet francez, după o călătorie la Londra în 1755 descopera arta actorului. Acesta susţinea că dansul de scenă a fost denumit la început imitaţie, adică explicarea unui subiect imaginar prin gesture şi mişcări ale corpului care să reprezinte clar şi inteligibil acţiuni, obiceiuri şi pasiuni, astfel încît spectatorul să înţeleagă perfect interpretul fără mişcări şi fără să audă nici un cuvînt.

La sfârsitul secolului al XIX lea practica teatrala a fost si ea supusă unor schimbări atît la nivel de instituţii cît si la nivel formal. Aşa cum se întâmplase cu pictura, sculptura, muzica sau poezia, spectacolul de teatru se desfăşoară tot mai mult prin intermediul companiilor private. Din punct de vedere stilistic se produce trecere de la teatrul Romantic spre cel Melodramatic şi apoi cel Naturalist prin care se aduce pe scenă viaţa şi trăirile omului obişnuit deşi se năştea şi o noua abordare a teatrului mult mai critică şi chiar ştiinţifică. Dramele sociale şi realiste preced Naturalismul şi după caz Simbolismul moment in care arta teatrala s-a focusat pe trăirile individuale, familiaritatea si limbaj de zi cu zi. Deşi climatul cultural era disparat dar se cerea dincolo de multiple alte presiuni o sistematizare a pregatirii actorilor.Arta actorului se apropie de o întelegere psihologică a personajelor şi a textului odata cu abordarea specială pe care o acordă Stanislavki personajelor piesei Pescăruşul sau Trei Surori de Cehov. Începînd din acel moment reorganizare artistică a pieselor de teatru pe criterii şi normne duc la împlinirea de noi norme artistice de data aceasta. Deşi viziunea era nouă rezultatula a fost unul descriptiv pentru teatru aşa cum s-a putut el realiza în perioada Naturalistă.

Gordon Craig a fost îniţitorul teoriei că teatrul ar trebui să respingă Naturalismul si să se apropie de o expresivitate simbolică nu descriptivă. Tot el a mizat şi pe contribuţia regizorului conform căruia dacă exsită o artă exsită şi un artist. El recomnadă ca să se renunţe la actorie pentru o mai mai bună observare a naturii umane care est eliberă şi care poate fi un material, un medium pentru o formă de artă. El condisera că actoria e ’’personificare’’care nu este o formă de creaţie şi din acest motov consodera că actoria nu este o artă. Gordon Craig ca admirator al Isadorei Duncan inpresionat de stilul liber al acesteia conferă dansatorului rolul de părinte al dramaturgiei. El consideră că materilaul gestual , vehiculat de aceasta pentru arta teatrală, îndeplineşte acelaşi rol ca şi desenul pentru pictură sau ca melodia pentru muzică : este matricea în care se naşte spectacolul9.,, Arta teatrului este măsurată prin gest- mişcare- dans. Arta teatrului nu este nici jocul actorilor, nici piesa, nici regia, nici dansul, ea este formată din urmatoarele elemente: din gest care este sufletul jocului, din cuvinte care sunt corpul piesei, din linii şi umbre care sunt însăşi exsistenţa decorului, din ritm, care este existenţa dansului,, 10.

Craig devine avant la lettre un teoretician al spectacolui teatral şi spectacolului de teatru –dans, un teoretician al spectacolului coregrafic, pentru care reprezentaţia este o ordine existenţială metaforică ,, antiteză a Haosului echivalent cu o avalanşă de de accidente, gesturile actorilor, expresia figurilor lor, sunetul vocii, toate acestea sunt sub stăpînirea emoţiilor, actorul este stăpînit de emoţia sa, iar ea dispune de el după bunul ei plac. Întrevăd totuşi o ieşire prin care actorii vor 9

Raluca Ianegic, Void and plenitude, Ed. Institului Cultural Roman , 2004, p. 126.

M.Tonitza-Iordache, G. Banu, Arta Teatrului, Ed. Enciclopedică, 1985, p.239

10

38 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

putea să scape actualei servituţi. Ei vor recrea o nouă manieră de a juca, constînd în mare parte din gesturi simbolice.În zilele noastre actorul se srătuişte să personifice un un caracter şi să îl interpteteze, maine va încerca să îl reprezinte şi să îl intereseze, intr-o zi viitoare el însuşi va crea unul. Actorul va dispărea în locul lui vom vedea un personaj fără viaţă, care va purta dacă vreţi, numele de Supramarionetă. Aceasta nu va rivaliza cu viaţa, ci va trece dincolo de ea, ea nu va înfăţişa corpul în carne şi oase, ci corpul în stare de extaz11.

Vsevolod Emilevici Meyerhold şi Jacques Copeau au avut viziuni mai puţin frapante dar au fost şi ei printere revoluţionarii care au dezvoltat arta actorului şi care au respins Naturalismul ca adecvată formula a teatrului naţional fiind interesaţi de legile ,,artei teatrale,, care ar trebui să se bazeze pe elemente specific elementelor teatrale. Printre acestea , mişcarea, care serveşte lucurului cu textul.

Reperele lui Meyerhold au fost legate şi de Commedia dell’arte mima şi pantomime cabotinilor pentru a se inspira considerând că actorul trebuie să se mişte cu conştiinţa gestului, cu o maximă economie gestuală, cu funcţionalism dezvoltând un desen spaţial ce contribuie la mişcarea generală a scenei . Meyerhold şi- a dat seama că problema actorului nu se reduce la actor ci implică de la sine reprezentarea spaţiului scenic. În acest context Meyerhold semnala un raport între teatru şi dramaturgie. Teatrul îşi asuma dreptul chiar de a re-compune textul de a evalua prin intermediul său contextual politico-social contemporan. Teatrul ar trebui să exsite independent de textele literare care au fost obiecte proprii teatrului multi ani. Dar sensul în care această independenţă este posibilă nu a sunbliniat-o nici unul in mod coerent.

Vehiculînd sintagma, Teatrul Convenţiei,, acesta eliberează actorul de de decor în favoarea expresivităţii în spaţiul cvadrimensional. Ca un răspuns în epocă, Rudolf von Laban elaborează întreaga teorie a spaţio- teporalităţii care devine un reper în dansul nou. Şi Wagner avea ca scop construcţia unui teatru in care în care spectatorul să se regasească atît ca subiect cît şi ca o construcţie a unu obiect artistic. Wagner a fost la rîndul lui un susţinător al dansului: Unde, punând supleţea sa în serviciul scenei, în serviciul exepresivităţii, corpul uman atinge dezvoltarea sa cea mai plină? În dans. Căci dansul este mişcarea corpului uman în sfera sistematică .Dansul este pentru coerp ceea ce muzica este pentru suflet : o formă creată artificial şi nemediatizată prin cunoştere.12 Wagner a fost unul dintre susţinătorii ideii de sincretism al artelor şi din acest motiv este printre cei ce impulsionează o colaborare între coregraf şi regizor ca şi realizatori în producţiile de spectacole.

Pentru a întelege mai bine muzica şi poezia este nevoie de dans: Acolo unde cuvântul peierde forţa sa expresivă, incepe limbajul dansului; în teatrul vechi japonez pe scena Nô , unde se joacă peise similare cu operele noastre, actorul trebuie să fie de asemenea în mod obligatoriu un dansator (...) în concecinţă actorul de operă trebuie să adopte un principiu de economie a gestului, căci gestul are unica sarcină să umple lacunele partiturii sau să închege desenul schiţat şi apoi abandonat de către orchestră,,13

Op. cit., pp.239, 240.

W Mezerhold, Ecrits sur le théâtre,Tome I, Ed .La Cité-L-Âge d’homme, 1793, p. 133 13 Op. cit., pp.89 11 12

39 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DR. MARIA MAGDALENA JIANU Lazăr sau vremea dintre valuri sau Tăcerea înțeleptului cu Lumea Plăcută surpriza că, pe scena TNB, s-a jucat în această primăvară piesa eponimă, într-un singur act, Lazăr sau vremea dintre valuri, a lui Mihail Gavril. Gândit ca patografie a societății, textul recurge la alegorie pentru a surprinde alteritatea eului într-un contingent ostil, trimițând explicit la personajul biblic, simbol al miracolului învierii.

Tânărul regizor Ștefan Ruxanda, pe care l-am cunoscut cu această ocazie, este extrem de bine ancorat în abordarea pieselor de teatru modern, punând în scenă această piesă cu 5 personaje, în decorul minimalist și stilizat al unei corăbii, manifestându-se cu mare forță, talent și coerență artistică. Modul în care vitalizează supratemele teatrului absurduluisolitudinea, suferința, dar mai ales limbajul și raportarea la religie- trimite la piesele lui Beckett și Ionesco; dacă Beckett a fost ateist, e drept, nedeclarat, Ionesco a fost convins că, fără rădăcinile sale religioase sau metafizice, omul e pierdut, întregul său univers devine smintit, inutil, înăbușitor, adevăr pe care îl exprimă și piesa lui Mihail Gavril.

Sugestia piesei este că singura formulă de evadare din lumea aceasta pe dos este rugăciunea iar modelul este, în acest sens, Lazăr, care, rugându-se aproape tot timpul, sacralizează scena, transformând-o în altar. În economia textului, Lazăr e condamnat pentru vina de a fi naufragiat corabia( necondusă de el) și de a se fi rugat și pentru dușmanii celor de pe corabie( de altfel, în cel mai pur spirit creștin, necunoscut însă personajelor). Deși în structura textului pare ex-centric, totuși, el este Logosul, subiect ontologic, cel omorât repetitiv. Recunoaștem,

de asemenea, că mitul biblic este întors în parodie, piesa având multă atmosferă din Legenda soldatului a lui B. Brecht, în special în absurdul morții reluate. În piesa pe care am vizionat-o cu mare bucurie, Lazăr știe care îi este rolul: Mă duc să-i tratez. Vorbăria celorlate personaje îi exorcizează cuvântul, făcându-l să adore tăcerea( manifestare sapientială, în concordanță cu Înțeleptul lui Cantemir). Pe aceste coordonate trebuie citită ultima frază a piesei( care îi aparține): Cine știe- scapă. Rețeta pe care o recomandă Lazăr este plânsul, ca formă de recunoaștere a păcatului: Te sfătuiesc să plângi pentru astacă nu știi să plângi. El însuși decodează, la final, sensul spațiului dramatic- Corabia asta e un spital în care trăiesc oameni în curs de vindecare.

Frumusețea textului se reține la nivel lexical, mai ales că, pe fondul agresiunii absurdului în viața omului, cuvântul are rolul de a persifla tragicul.

Aducem spre exemplificare opozițiile lexicale( Faci rău în numele binelui., Mergem într-un loc unde timpul a trecut deja), jocurile sinonimice glumețe( Viața a fost un mister și moartea un secret), parodiile( În timpul trăsnetelor ții audiențe?, Trăiască moartea Comandandului!, Cererea pentru revoltă se face cu 10 ani înainte., Nouă ne plac revoltele în care nu rezolvăm nimic., Luați loc în picioare., Prima dorință de când e mort., Înmormântarea ne-a luat prin surprindere cu o lună înainte., Liniște! Să aud ce zic indivizii din mine!), chiasmul( Patru ani din istorie minți și furi și alți patru furi și minți). Excelent ritmate de actorii care au făcut un joc de excepție!

40 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

M E D I U (M ) DR. ȘTEFAN ȚARCA Uniunea Europeană și politica de mediu Abstract EU Environmental Policy is supported by a number of institutional actors involved in the preparation, definition, and implementation, and are in constant consultation with the Governments of the Member States, with various industrial organizations, non-governmental and reflection groups.

Keywords: Environmental Policy, Environmental Action Programs, Combating climate change.

Necesitatea politici de mediu Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeste un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi a solului. Au trecut doi ani pana la crearea Politicii Comunitare de Mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate(care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regionaă sau politica agricolă),ci faptului ca Politica de Mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune-adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare, Politica de Mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, asa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio(1992) şi de la Johannesburg(2002), Bali (2010), a Protocolului de la Kyoto ,etc. În plus, această conectare la progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însusi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilitate şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sanctiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează pe directia unei abordări voluntare în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului.14 Politica de mediu în Uniunea Europeană – momente cheie Politica de Mediu a apărut ca un domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a ONU asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm.

Primul program de mediu a fost elaborat în 1973(1973-1977) sub forma unor combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării. În 1978 a fost adoptat al doilea program de mediu,care era de fapt o reînnoire a primului program de mediu.

In anul 1981 s-a creat, în cadrul Comisiei Europene, Direcţia Generală pentru Politica de Mediul.

Această unitate era responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel Politica de Mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

Al treilea program de mediu este adoptat în 1982 şi marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu la una axată pe emisiile poluante.

Petre Prisecaru,Laurenţiu Bãlţatu,Lucia Iordache, “ Politici comune ale Uniunii Europene”, Editura Economicã, Bucureţti, 2004, pag.223-224 14

41 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Programul patru de mediu aduce ca element de noutate,în 1987, pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generalităţilor viitoare.

Adoptat în 1992 al cincilea program de mediu face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate.

Programul cinci de mediu a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a Politicii de Mediu. În 1997 Politica de Mediu devide politică orizontală a Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.15 În anul 2000 se definesc priorităţile pentru programul şase de mediu (2001-2010). Programul şase de mediu identifică patru arii prioritare ale Politicii de Mediu în urmatorii zece ani:  schimbarea climatică şi încălzirea globală  protecţia naturii şi bio-diversitatea  sănătatea în raport cu mediul  conservarea resurselor naturaleşi gestionarea deşeurilor. În anul 2003 s-a adoptat strategia europeană de mediu şi sănătate(SCALE)., care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătate umană.

Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor-cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Actorii instituționali ai politicii de mediu Politica de Mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea, definirea, şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu guvernele statelor membre,cu diverse organizaţii industriale, organizaţii non-guvernamentale şi grupuri de reflexie.

Prin diversele atribuţii pe care le au,acestea contribuie la caracterul sinergic al Politicii de Mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ cât şi la nivel de implementare.

Direcţia Generală de Mediu a fost creată în 1981 şi este responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării Politicii de Mediu.

Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte de câteva ori pe an.

Deasemenea un rol important în Politica de Mediu îl are Parlamentul European,care cooperează cu alte instituţii şi se implică în co-decizie. Acesta a înfiinţat un comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorilor.

Comitetul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politicii de protecţie a mediului ambiant.

Un alt actor instituţional al acestei politici este Comitetul Regiunilor care are, deasemenea, rol consultativ şi care asigură implicarea autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie.16 Agenţia Europeană de Mediu17 are sediul la Copenhaga şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor.

Toate deciziile luate în privinţa Politicii de Mediu sunt în conformitate cu urmatoarele principii stabilite prin Art.175 al Tratatului CE: Petre Prisecaru,Laurenţiu Bãlţatu,Lucia Iordache,”Politici comune ale Uniunii Europene”, Editura Economicã, Bucureţti,2004, pag.226 16 Petre Prisecaru,Laurenţiu Bãlţatu,Lucia Iordache,”Politici comune ale Uniunii Europene”,Editura Economicã, Bucureţti, 2004,pag.228 17 Furnizarea de informatii pe baza carora sunt intemeiate deciziile politice,Promovarea celor mai bune practice in domeniul tehnologiilor si protectiei mediului, sprijinirea Comisiei Europenein diseminarea rezultatelor cercetarilorin domeniul mediului 15

42 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperare cu Parlamentul European  pentru programele de acţiune se respecta decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu Parlamentul European  decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultare cu Parlamentul European pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor de afectează Politica Energetică.

Obiectivele și principiile politicii de mediu Obiectivele care stau la baza Politicii de Mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de art.174 al Tratatului CE18.

Politica de Mediu a Uniunii Europene s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii '90 să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţilor financiare pentru daunele cauzate mediului.19 Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:20  principiul „Poluatorul plăteşte”-are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice. Altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea.  Principiul acţiunii preventive-se bazează pe regula generală „mai bine să previi decât să combaţi”.  Principiul precauţiei-prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană.  Principiul protecţiei ridicate a mediului- prevede atingerea unui înalt nivel de protecţie de către Politica de Mediu.  Principiul integrării- prevede ca cerinţele Politicii de Mediu să fie prezente în definirea şi implementarea celorlalte politici comunitare.  Principiul proximităţii- are drept scop încurajarea comunităţilor localeîn asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

Conținutul politicii de mediu Documentele care stau la baza Politicii de Mediu a Uniunii Europene sunt Programele de Acţiune pentru Mediu (PAM).21 Primul program de acţiune a fost de către Consiliul European în 1972 şi a fost urmat de alte cinci programe.

Pam 6 (2001-2010) numit şi „Alegerea noastră,viitorul nostru” este consecinţa procesului de evluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade.Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)” 22, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice.

Programul a fost supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform ultimelor informaţii şi progrese în domeniu.Ariile prioritare ale PAM 6 sunt: schimbarea climaticã şi încãlzirea globalã, protecţia naturii şi biodiversitatea, sãnãtatea în raport cu mediul şi conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:  Aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu Protectia, conservarea si imbunatatirea calitati mediului; protectia sanatatii umane; promovarea de masuri la nivel international in vederea tratariiproblemelor regionalede mediu; utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale.

19 Această atutudine este reflectată de “Carta Albă privind responsabilitatea la nivelul mediului”(White Paper on Environemental Liability), apărută în februarie 2000 20 Sursa: EURACTIV 21 “Environmental Action Programs (EAP)” 22 “Integrated Product Policy -IPP” 18

43 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

 Obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului  Implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţiipentru problemele de mediu  Asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecţia acestuia  Accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).

De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea unor strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.

Abordarea acestor strategii23 este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.

Stadiul implementării politicii de mediu Au trecut peste patru decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 300 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a ecosistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.

Schimbările climatice Lumea întreagă a ajuns la concluzia că dacă nu se iau măsuri imediate în cel mai scurt timp, planeta se va confrunta cu schimbări climatice ireversibile. Uniunea Europeană a formulat deja un răspuns clar sub forma unei politici integrate privind energia şi schimbările climatice, a angajamentului ferm de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu minimum 20 % până în anul 2020 şi a unei promisiuni de a prelua conducerea negocierilor internaţionale, în vederea fixării de obiective şi mai ambiţioase. Acest lucru va contribui la preîntâmpinarea creşterii temperaturii pe glob cu peste 2 °C, nivelul pe care oamenii de ştiinţă îl percep din ce în ce mai mult ca fiind punctul de la care nu mai există cale de întoarcere. Pentru a realiza acest obiectiv, trebuie să facem uz de resursele de energie într-un mod viabil şi să luăm mai în serios trecerea la utilizarea în mai mare măsură a formelor de energie regenerabile, captarea şi stocarea dioxidului de carbon şi inversarea procesului de defrişare. Acest lucru poate presupune o schimbare a stilului nostru de viaţă, dar nu trebuie să pună în pericol nivelul nostru de trai sau cel al generaţiilor viitoare.

Cu toate acestea, activităţile umane, cum ar fi arderea combustibililor fosili şi distrugerea pădurilor pentru a crea terenuri agricole, determină creşterea nivelului dioxidului de carbon şi al altor gaze care reţin căldura în atmosferă. Acumularea acestor gaze „cu efect de seră” măreşte efectul de seră natural, ceea ce antrenează creşterea temperaturii pe Pământ şi apariţia unor schimbări climatice.

Pentru a face faţă schimbărilor climatice, este esenţială inversarea procesului de defrişare, în special cel care duce la dispariţia pădurilor tropicale care acţionează ca „bazine de colectare” de carbon, absorbind dioxidul de carbon. Când sunt în creştere, pădurile absorb dioxidul de carbon, însă îl eliberează atunci când sunt tăiate. În perioada 1970 – 2010 s-a înregistrat o creştere cu 70 % a emisiilor de gaze cu efect de seră. În sectorul de aprovizionare cu energie, creşterea a fost de 145 %. Creşterea datorată transportului a fost de 120 %, iar cea datorată industriei a fost de 65 %. S-a înregistrat o creştere de 40 % datorată

Aceste strategii sunt : - Calitatea aerului;, Protecţia solului; Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile Protecţia şi conservarea mediului marin; Reciclarea şi prevenirea deşeurilor; Mediul urban.

23

44 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

capacităţii reduse a pădurilor de a „capta” emisii de dioxid de carbon, precum şi ca urmare a modificărilor în folosirea terenurilor.

Pericolul și provocarea schimbărilor climatice Schimbările climatice reprezintă unul dintre cele mai mari pericole cu care se confruntă planeta.

Dacă temperatura Pământului creşte cu mai mult de 2 °C peste nivelurile preindustriale, este foarte probabil ca schimbările climatice să devină ireversibile, consecinţele pe termen lung putând fi incomensurabile. Zonele joase de pe Pământ, incluzând părţi extinse din multe state europene, ar putea, în cele din urmă, să dispară sub nivelul mării aflat în continuă creştere. În plus, în multe părţi ale lumii sursele de apă dulce nu ar mai fi suficiente pentru a acoperi necesităţile.

Fenomenele meteorologice extreme cauzând pagube de natură fizică şi economică ar deveni mai frecvente Emisiile de gaze cu efect de seră provin în mare măsură din utilizarea şi producerea de energie.

Prin urmare, politica privind energia este crucială pentru realizarea obiectivelor în ceea ce priveşte schimbările climatice. Acţiunea coordonată în privinţa energiei nu este o noutate. De ani buni, UE are un cadru unic de reglementare al politicii privind energia. Răspunsul coordonat la o criză de energie nu reprezintă nici el o noutate. De exemplu, UE are încă de la începutul anilor '70, ca reacţie la o criză de aprovizionare de la acea dată, o politică coordonată în privinţa rezervelor strategice de petrol şi produse petroliere.

Pe măsură ce avertizările oamenilor de ştiinţă cu privire la consecinţele schimbărilor climatice s-au intensificat, devenind din ce în ce mai serioase, UE a admis nevoia urgentă de a include un număr de direcţii de acţiune într-o politică unică, integrată la nivel european, privind clima şi energia.

Această politică va asigura resurse de energie competitive, durabile, sigure şi coordonate cu practici sănătoase în domeniul mediului, ceea ce va reduce emisiile de CO2 şi alte gaze cu efect de seră.

Elementele esenţiale contribuind la realizarea acestor obiective în cadrul politicii UE privind energia sunt următoarele:  pieţe mai eficiente în domeniul electricităţii şi gazului;  diversificare;  o politică ambiţioasă în privinţa energiei regenerabile;  un comportament inteligent în ceea ce priveşte energia;  cooperare internaţională.

Alegerile pe care le facem în calitate de consumatori au un impact real asupra emisiilor de gaze cu efect de seră provenind din utilizarea şi producerea de energie.

O mai mare siguranţă a aprovizionării înseamnă a nu depinde de un singur tip de energie sau de un număr restrâns de ţări furnizoare din afara UE24. Înseamnă a produce mai multă energie în UE şi, dacă este necesar, a asigura restul de energie din alte regiuni stabile ale lumii. De asemenea, o mai mare siguranţă înseamnă şi a ajunge la un acord privind împărţirea resurselor în perioade de criză, ţinând cont de faptul că nivelul de dependenţă de importuri ale diferitelor state UE variază considerabil.

Aproximativ 80 % din consumul de energie în UE este asigurat din combustibili fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – toţi aceştia reprezentând surse majore de emisii de CO2. Tehnologia contribuie la reducerea acestor emisii, o tehnologie nepoluantă pentru cărbune fiind prevăzut să devină operaţională aproximativ în următoarea decadă. Cu toate acestea, combustibilii fosili sunt o resursă finită, care se va epuiza în mare parte până la jumătatea secolului prezent. Reducerea utilizării combustibililor fosili contribuie astfel la îmbunătăţirea siguranţei aprovizionării cu energie a UE, precum şi la limitarea schimbărilor climatice. În plus, resursele de combustibili fosili ale UE se epuizează într-un ritm mai rapid decât cele ale restului lumii. Ea devine din ce în ce mai dependentă de importuri, fiind, prin urmare, din ce în ce mai vulnerabilă la şocuri în ceea ce priveşte aprovizionarea şi preţurile. Dacă consumul de energie nu este controlat şi combinaţia de combustibili nu este modificată până în 2030, dependenţa de importuri ar putea creşte în cazul petrolului la 93 %, iar în cazul gazului la 84 %. În prezent, UE îşi 24

Exp - Rusia 45 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

procură aproximativ 50 % din necesarul de gaze pentru consum doar de la trei surse – Rusia, Norvegia şi Algeria. Gradul general de dependenţă a UE de importuri de energie a fost de 58,5 % în 2012.

Dat fiind faptul că UE are puţine surse proprii de combustibil fosil, diversificarea către aprovizionarea cu mai multă energie produsă pe plan intern va necesita utilizarea într-o mai mare proporţie a tehnologiilor sărace în emisii de carbon sau chiar cu emisii zero, bazate pe surse de energie nepoluante, precum energia eoliană, solară, hidroelectrică şi biomasa. Până la urmă, este foarte probabil ca hidrogenul să poată fi încadrat şi el între aceste surse. Câteva state UE vor utiliza, de asemenea, energia nucleară alături de celelalte surse de energie. În viitorul previzibil, aceasta va proveni din fisiunea nucleară, întrucât tehnologia fuziunii nucleare nu se prevede a fi disponibilă înainte de sfârşitul secolului prezent.

Cel mai simplu mod de ameliorare a siguranţei aprovizionării şi de protejare a climei este reducerea cererii de energie. Acest lucru se poate realiza prin intermediul tehnologiilor de economisire a energiei sau prin schimbarea comportamentului nostru, ori printr-o combinaţie a celor două. Din punct de vedere economic, economisirea energiei este soluţia de urmat cu precădere: obiectivul UE de a utiliza începând cu anul 2020 cu 20 % mai puţină energie decât în mod normal va reduce cheltuielile pentru energie cu 100 de miliarde de euro pe an.

Transportul este un alt domeniu în care există un potenţial imens neexploatat pentru eficienţă energetică. Prin urmare, pentru a realiza acest lucru şi pentru a reduce emisiile de CO2 provenind de la autovehicule, UE conlucrează cu industria automobilelor şi cea a combustibililor. Totodată, se lucrează la infrastructură şi la politici menite să reducă traficul congestionat. Blocajele în trafic risipesc combustibil.

Dependenţa de importuri va scădea, însă ea rămâne o realitate. În consecinţă, menţinerea unor relaţii bune cu statele producătoare de energie, precum şi cu statele prin care trec conductele de energie, reprezintă o prioritate. Aceasta înseamnă cooperarea cu ţările de la est şi sud – Rusia, ţările din estul Europei având graniţă cu UE, ţările din Asia centrală, din zona Mării Caspice şi cea a Mării Negre, precum şi cele din zona mediteraneană.

Cooperarea cu alte state consumatoare este în aceeaşi măsură importantă, fie ele state industrializate sau în curs de dezvoltare, astfel încât să poată fi convenite măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, de eficientizare a utilizării energiei, de dezvoltare a unor tehnologii bazate pe energii regenerabile sau cu emisii scăzute, în special de captare şi stocare a carbonului. Cercetarea poate juca un rol deosebit de important în răspândirea tehnologiilor care sunt în acelaşi timp convenabile şi nepoluante.

Calea de urmat – o soluție pentru salvarea mediului Calea de urmat pentru UE este o politică integrată privind energia şi schimbările climatice, întrucât arderea combustibililor fosili este principalul factor determinant al schimbărilor climatice. Liderii UE au aprobat o astfel de politică în martie 2007. Aceasta demonstrează că, pe plan internaţional, UE joacă un rol central în combaterea schimbărilor climatice şi, în acelaşi timp, pregăteşte calea pentru sporirea siguranţei aprovizionării şi creşterea competitivităţii UE. O politică integrată privind energia şi schimbările climatice semnalează lansarea unei noi revoluţii industriale, care să transforme modalităţile de producere şi utilizare a energiei, precum şi tipurile de energie utilizate. Obiectivul este acela de a face progrese către o economie care respectă climatul, bazată pe combinarea tehnologiilor şi surselor de energie sărace în emisii de carbon.

Pentru a limita încălzirea globală la 2 °C, creşterea emisiilor globale de gaze cu efect de seră trebuie să înceteze în următorii 10 - 15 ani, iar apoi acestea trebuie reduse până în anul 2050 la aproximativ jumătate din nivelul înregistrat în 1990. UE încearcă să obţină un nou acord global pentru atingerea acestor obiective. Ca prim pas, UE consideră că statele industrializate ar trebui să reducă în mod colectiv până în 2020 emisiile de gaze cu efect de seră ale acestora cu 30 % sub nivelul înregistrat în 1990. De asemenea, statele în curs de dezvoltare, precum China şi India, vor trebui să înceapă să limiteze creşterea propriilor emisii.

Pentru a sublinia determinarea sa şi pentru a da un exemplu de urmat partenerilor săi, UE a convenit să reducă emisiile sale de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20 % până în anul 2020, indiferent care vor fi acţiunile altor state. UE îşi propune să realizeze această reducere prin acţiuni prevăzute în cadrul noii politici integrate privind energia şi schimbările climatice, care se vor alinia 46 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

măsurilor existente deja. Aceste actiuni sunt urmatoarele: - economisirea a 20 % din consumul de energie faţă de previziunile pentru 2020 prin sporirea eficienţei energetice;  creşterea cu 20 % până în 2020 a proporţiei energiei regenerabile în cadrul consumului general de energie, triplându-se astfel nivelul actual al acestora;  creşterea de zece ori – la cel puţin 10 % a proporţiei biocarburanţilor în cadrul consumului total de benzină şi de motorină până în 2020, cu condiţia disponibilităţii pe piaţă a biocarburanţilor de „a doua generaţie”, prezentând un caracter durabil şi provenind din culturi nealimentare;  dezvoltarea şi promovarea de tehnologii având un nivel scăzut sau zero de emisii, inclusiv de tehnologii de captare şi stocare a carbonului – şi anume preîntâmpinarea pătrunderii CO2 în atmosferă prin captarea şi stocarea acestuia în subteran, în locul unor zăcăminte de gaze deja epuizate sau în mine vechi de sare – astfel încât acestea să îşi aducă o contribuţie majoră la reducerea emisiilor până în 2020;  o mai bună integrare a pieţelor de energie ale UE, pentru realizarea unor progrese către pieţe de electricitate şi gaz mai competitive în întreaga UE;  o mai bună integrare a politicii UE privind energia cu alte politici, nu doar cu politica de mediu ci şi cu politici precum cea privind cercetarea, politica agricolă şi cea comercială;  consolidarea cooperării internaţionale: dacă UE reuşeşte să adopte o abordare comună în ceea ce priveşte energia, pe care să o exprime la unison, va putea astfel să conducă dezbaterea la scară mondială.

Punctul de pornire este un plan de acţiune pe trei ani pentru Europa (2007 – 2009), menit să pună Europa şi cetăţenii săi pe drumul cel bun în ceea ce priveşte combinarea luptei împotriva schimbărilor climatice cu o mai mare siguranţă a aprovizionării cu energie şi cu creştere economică continuă. În lupta împotriva schimbărilor climatice, Uniunea Europeană nu trebuie să înceapă totul de la zero. De ani buni, ea îşi consolidează progresiv măsurile luate în vederea creşterii eficienţei energetice, limitării emisiilor emanând de la întreprinderi şi autovehicule şi încurajării economisirii energiei. Normele de reciclare şi de limitare a utilizării rampelor de gestionare a deşeurilor contribuie şi ele la reducerea cantităţii de carbon emise în Uniunea Europeană, cunoscută sub denumirea de amprentă de carbon a acesteia. Cel de-al şaptelea program pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică este cel mai recent dintr-o serie de programe de cercetare la nivel UE care pune un accent deosebit pe mediu, energie nepoluantă şi săracă în emisii de carbon şi pe schimbările climatice. În plus, Uniunea Europeană este avansată deja într-un program elaborat în vederea reducerii emisiilor cu 8 % până în 2012. UE s-a angajat să atingă acest obiectiv în cadrul aşa-numitului Protocol de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice.

Protocolul de la Kyoto a fost convenit în 1997. Acesta a stabilit un obiectiv pentru statele dezvoltate în ansamblul lor de a-şi reduce emisiile de gaze cu efect de seră în medie cu 5,2 % în perioada 1990 – 2012. 15 dintre statele care erau la acea dată membre UE au mers chiar mai departe, luându-şi angajamentul colectiv de a-şi reduce emisiile cu 8 %. Protocolul a creat, de asemenea, mecanisme flexibile bazate pe principiile economiei de piaţă, inclusiv comercializarea emisiilor, pentru a ajuta statele industrializate să realizeze aceste reduceri cu un cost minim şi pentru a încuraja investiţiile în proiecte bazate pe energie nepoluantă în statele în curs de dezvoltare şi în economiile în tranziţie.

Combaterea schimbărilor climatice este foarte probabil să însemne modificări semnificative în privinţa stilului nostru de viaţă, dar acest fapt nu presupune neapărat sacrificarea standardului de viaţă. Astfel de modificări sunt perfect compatibile cu priorităţile UE pentru locuri de muncă şi creştere, precum şi cu obiectivul dezvoltării durabile.

Costurile acestei acţiuni sunt foarte reduse, fiind în orice caz mult mai mici decât costurile pagubelor pe care schimbările climatice le vor cauza dacă nu se întreprinde nimic în acest sens.

Dacă statele dezvoltate acceptă să reducă emisiile colective cu 30 % până în 2020, creşterea economică anuală va fi afectată cu mai puţin de 0,2 %.

Obiectivele Romaniei sunt identice cu cele ale Uniunii Europene: asumarea unei noi perioade de angajament sub Protocolul de la Kyoto (CP2); sustinerea ca CP2 sa aiba o durata de 8 ani (2013 – 2020), pentru a fi in linie cu obiectivele, deja, in vigoare la nivelul legislatiei Uniunii Europene prin 47 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

pachetul Energie – Schimbari Climatice; asumarea unei tinte de reducere a emisiilor GES de 20% la nivelul Uniunii Europene, pana in anul 2020, fata de anul de referinta 1990.

In acelasi timp, Romania sustine punctul de vedere al Uniunii Europene potrivit caruia continuarea Protocolului de la Kyoto trebuie obligatoriu suplimentata de efortul celorlalte Parti la Conventie, care nu vor adera la CP2. Acestea trebuie sa-si asume angajamente ambitioase de reducere a emisiilor sub pragul stbilit de Conventie si sa sustina progresul semnificativ al lucrului sub Platforma Durban (ADP), inclusiv prin adoptarea unui program de lucru al ADP pentru urmatorul an.

O tema sensibila a negocierilor o va reprezinta si reportarea surplusului de Unitati ale Cantitatii Atribuite, din prima in a doua perioada de angajament a Protocolului de la Kyoto (daca Protocolul va continua dupa 2013). Romania va urmari ca o decizie pe marginea acestui subiect sa aiba in vedere criteriile agreate la nivelul Uniunii Europene, inclusiv prezervarea integritatii de mediu si recompensarea statelor care au inregistrat reduceri de emisii GES mai mari decat angajamentele asumate initial.

Romania nu a respectat in intregime indicatorii din raportarile anuale privind poluarea, asa cum impune protocolul de la Kyoto privind schimbarile climatice. Romania este obligata sa raporteze anual emisiile de gaze cu efect de sera. Raportul pe anul 2010 a fost considerat incomplet de catre expertii ONU, iar raportul pentru anul 2011, nu a fost depus la timp , astfel ca statul rateaza peste 1 miliard de Euro pe care iar fi obtinut prin valorificarea surplusului de certificate de emisie25.

Comertul cu certificate de emisii de gaze cu efect de sera (in principal dioxid de carbon) implica atat statul roman, cat si circa 220 de companii private si de stat, considerate “mari poluatori” si inscrise in Registrul National al Emisiilor de Gaze cu Efect de Sera. Statul roman poate vinde altor state “unitati acordate de cantitate” (AAU), in baza protocolului de la Kyoto, semnat de Romania in 1999 si intrat in vigoare din 2005.

Bibliografie 1. M. Dutu, Dreptul mediului, Editura C. H. BECK, Bucuresti, 2010.

2. St. Tarca, Dreptul mediului, Editura SITECH, Craiovamediului.

25

Institutia responsabila de intocmirea acestor rapoarte este Agentia Nationala de Protectia Mediului.

48 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

TRADIŢII & URME Marele actor Alexander Moissi în Jurnalul lui Franz Kafka Despre Alexander Moissi – născut într-o familie albaneză, crescut la Durrës și Trieste, student la Graz și Viena, triumfând inițial la Berlin, în trupa marelui Max Reinhardt – se știu puține lucruri. Încă din anii 80, când la televiziunea din Tirana s-a auzit, preț de câteva secunde, vocea sa uluitoare, recitând din monologul lui Hamlet, cel puțin albnezii știau că se născuse în 1880, emigrase în Austria, devenise faimos şi murise la 55 de ani, în 1935. Unii spuneau în șoaptă că regele Zog I îi acordase cetăţenia albaneză, lui Moissi şi soţiei sale, actriţei Iohanna TerwinMoissi; că mari nume ale culturii europene și mondiale îl consideraseră drept un geniu nepereche al scenei (Luigi Pirandello, Stefan Zweig, Hugo von Hofmannstahl, Victor Eftimiu, Alfred Bassermann și mulți alții), dar nimeni nu-și imagina că și Franz Kafka – pe atunci spectator necunoscut – îi rezervase câteva pagini în jurnalul său. Le-am găsit în volumul „Literatura mărturisirilor de la Cellini la Malraux”, apărut la Bucureşti, la Editura Minerva, în anul 1972 (vol.**, p. 289-290). Printr-o stranie coincidenţă, în anul apariției volumului închidea ochii la Bucureşti scriitorul român Victor Eftimiu, originar din Albania, care, prin relaţiile sale în lumea occidentală, reuşise să-i salveze viaţa lui Moissi, după ce acesta se străduise de două ori să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, unde fusese închis doar datorită numelui de rezonanță hebraică. Potrivit mărturiilor doctorului Alfred Reiner, în semn de recunoștință, Moissi a făcut după eliberare un turneu de mare succes la București.

Iată ce notează lucidul maestru al cuvintelor Franz Kafka la data de 3 martie 1912, amintinduşi de o seară petrecută la Teatrul din Praga: „La 28 februarie: la Moissi. Spectacol împotriva naturii. Moissi e calm în aparenţă; îşi ţine între genunchi mâinile împreunate, se uită ţintă la cartea pusă liber înaintea lui şi-şi lasă vocea să vină asupra noastră, cu suflul unui alergător.

Acustica sălii e bună. Nici un cuvânt nu se pierde, nu există nici pic de ecou, ci totul se amplifică puţin câte puţin ca şi cum vocea, de mult ocupată cu altceva, ar produce cu întârziere un efect nemijlocit; cuvântul se intensifică după aptitudinile sale intrinsece şi ne învăluie. Ne descoperim posibilităţile propriei voci. După cum sala lucrează pentru vocea lui Moissi, tot aşa vocea lui lucrează pentru a noastră. Trucuri neruşinate şi efecte de surpriză, care te fac să-ţi pleci privirea în pământ şi de care n-ai face niciodată uz tu însuţi: cântă, la început de tot, câteva versuri izolate, de pildă „Dormi, Miriam, copila mea”; lasă să-i rătăcească vocea în melodie; debitează repede Cântec de mai, având aerul că nu-şi pune între cuvinte decât vârful limbii; desparte cuvântul NovemberWind (Vântul de noiembrie - germ.) în aşa fel încât să împingă vântul în jos şi să-l poată lăsa să se suie din nou, şuierând. Dacă te uiţi în tavan, versurile te trag în sus.

Poeziile lui Goethe sunt inaccesibile pentru recitator, ceea ce însă nu e un motiv să găseşti defectuoasă această manieră de a declama, deoarece fiecare poezie contribuie la ţelul urmărit. – Mare efect când, recitând ca supliment Cântecul ploii de Shakespeare, stătea foarte drept, fără text, îşi despăturea şi îşi mototolea batista în mâini, în timp ce ochii îi străluceau. – Obrajii rotunzi şi totuşi faţa colţuroasă. Păr moale, pe care şi-l mângâie fără încetare, cu gesturi molatice. Criticile entuziaste pe care le-am citit despre el nu-i sunt de folos în ceea ce ne priveşte decât până în clipa în care îl auzi pentru prima dată; apoi, se încurcă el în ele şi nu mai poate să creeze impresii pure.

Acest mod de a recita stând pe scaun cu cartea în faţă aminteşte de ventrilogie. Artistul, în aparenţă străin de toate acestea, stă pe scaun ca şi noi; abia dacă îi distingem ici şi acolo mişcările gurii, pe faţa înclinată; în loc să spună versurile el însuşi, le lasă pe ele să vorbească deasupra capului său.

Cu toate că au fost atâtea melodii de auzit, cu toate că vocea părea să fie condusă ca o barcă uşoară pe apă, melodia versurilor nu era cu adevărat perceptibilă. Anumite cuvinte erau descompuse de către voce, fuseseră prinse cu atâta gingăşie, încât ţâşneau şi nu mai aveau nici o legătură cu vocea omenească, dar după aceea, constrânsă de necesitate, vocea rostea o consoană acută, reducând cuvântul pe pământ şi încheindu-l”.

[Pagină realizată de A. Kycyku]

49 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

DIALOGURI În monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu îi dedică peste 5 pagini creaţiei şi vieţii lui Victor Eftimiu, scriitor de expresie românească şi, cum îi plăcea să se considere: de origine albaneză26. Marele critic, printre altele, afirmă că „... în 'Înşir'te mărgărite', totul e în tradiţia românească, sub raportul materiei, piesa nefiind decât dramatizarea unui basm, cu o mai mare accentuare a simbolurilor, cuprinse prin definiţie în orice poveste (…) Oricare ar fi viţiul de temelie a piesei, Înşir'te mărgărite rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei.

Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuia declamaţia”. Cercetând temeinic opera vastă a lui Eftimiu, Călinescu crede că „Cele mai atrăgătoare producţii în proză ale scriitorului sunt maximile ('Vorbe… vorbe… vorbe') pline de spirit şi de o blândă mizantropie: Bătrînii încurajează foarte mult pe tineri, mai ales când au altă specialitate; Românul e cel mai exagerat latin; Omule de spirit, ia seama: te pîndeşte gafa! etc.”

Născut la 24 ianuarie 1889, în localitatea Boboştita (Boboshtica, sud-estul Albaniei), Victor Eftimiu a emigrat împreună cu familia în România – în anul 1897, când avea doar opt ani, cu un tren ce transporta pietre27 - şi s-a stabilit la București. Foarte tânăr, în decembrie 1904, începe să editeze singur revista Speranţa, unde-şi publică primele versuri. Semna simplu: „Victor”. A publicat cu acelaşi pseudonim şi la Viaţa literară, editată pe atunci de George Coşbuc, Ilarie Chendi şi Ion Gorun, în 1906, poezia Amurg.

Cu o jumătate de veac mai târziu, în „Memorii şi polemici” – un volum revelatoriu de amintiri, polemici, eseuri şi gânduri despre artă şi literatură – Eftimiu îşi realizează un portret extrem de sincer: „Spirit independent, iubind claritatea şi lumina, optimist, încrezător, activ, dornic de aventură, precis, ordonat, lipsit de orice morbideţe, eu n-am prea fost înclinat spre reverie. N-am trăit niciodată o intensă viaţă interioară. În afară de problema existenţială şi de realizarea victorioasă a strădaniilor mele, n-am cunoscut frământări lăuntrice, îndoieli, obsesii, invidii, fanatisme, extaze şi renunţări. Iar poezia este o acumulare de neguri fulgurante”.

Victor Eftimiu a fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, membru al Academiei Române, membru al PEN Clubului Român. Numele lui va rămâne în dramaturgie şi în arta sonetului (a scris peste 1.000), considerat a fi autorul care a introdus în literatura românească teatrul liric, după modelul lui Garcia Lorca.

Maestru al cuvântului şi al cuvintelor, celebru în lumea vorbelor de duh, Victor Eftimiu spunea că viaţa sa îndelungată s-a derulat pe fundalul lumii Balcanilor, a României frămîntate de convulsiile începutului de secol XX, de Al Doilea Război Mondial la stăpînirea comunistă etc. O lume fermecătoare şi dramatică, plină de neprevăzut. În „Memorii şi polemici” se găsesc şi câteva portrete literare inedite ale personalitătilor culturale, ale scriitorilor şi actorilor pe care Eftimiu i-a cunoscut de-a lungul vieţii, precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Alexandru Macedonski, Mihai Sadoveanu, Ion Minulescu, C. I. Nottara, Tony Bulandra, Luigi Pirandello, Edmond Rostand, Gabrielle D’Anunzio, Brîncuşi şi alţii.

Supranumit de colegi „marele risipitor”, Victor Eftimiu a publicat peste 170 de volume cu sonete, poezii, piese de teatru, articole, reportaje, cronici, eseuri. Iată cum descrie Zaharia Stancu, prieten de nădejde şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, această activitate pe coperta volumului ”Chimonoul Înstelat”, Editura Eminescu, Bucureşti 1970: „Pentru a descoperi un domeniu al manifestării şi muncii cu condeiul în care Victor Eftimiu să nu fi marcat prezenţa sa, ar trebui întreprinse foarte minuţioase munci de explorare. Ar fi necesară o nouă catalogare a genurilor, speciilor şi subspeciilor, a tuturor activităţilor literare, mai mult sau mai puţin precizate, şi adăugarea unor definiţii şi categorii noi, până 26 27

Editura Minerva, Bucureşti 1988, pp. 713-719.

După mărturisirea Doamnei Tihi Cristescu, nepoată a lui Eftimiu.

50 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

astăzi necunoscute; numai astfel, poate, s-ar ivi un registru sau măcar o rubrică din care numele său să fie absent. Realitatea este că, în istoria literaturii noastre, nu putem afla un al doilea caz, un al doilea scriitor, capabil să abordeze toate genurile – cu speciile şi subspeciile – toate domeniile şi activităţile literare, şi care să le fi abordat, nu cu titlul unei experienţe fugare, ci al unei practici îndelungate şi cu rezultatul unei producţii abundente”28. În anii 1971 şi 1972, împreună cu fratele său Stelian şi cu actorul Chiril Economu, văr primar, Victor Eftimiu îşi vizitează după o absenţă foarte mare, ţara de origine, Albania. A murit la 28 noiembrie 1972, fără să-i ceară vieţii şi oamenilor nimic mai mult decât un zâmbet.

Redăm mai jos fragmente dintr-un interviu dat de Eftimiu la bătrânețe.

Victor Eftimiu: “Dac-ar fi s-o iau de la început, m-aş risipi cu şi mai multă dăruire”* Daniel Tei: Permiteţi-mi să vă stîrnesc cu cîteva întrebări, maestre Victor Eftimiu, întrebări în jurul cărora o să vă rog să brodaţi un autoportret, un medalion... Opera vă e aşternută pe mai bine de jumătate de veac. Aţi servit, deopotrivă, poezia, teatrul, proza, eseul, publicistica. Mărturiseaţi undeva, cîndva – nu fără o uşoară undă de regret – că v-aţi prea risipit în toate genurile literare.

Pornesc de la această afirmaţie a domniei voastre; dacă ar fi s-o luaţi de la început, de care muză vaţi apropia mai mult?

Victor Eftimiu: - ..."Uşor regret", pentru că nu m-am risipit şi mai mult. Dac-ar fi s-o iau de la început, m-aş risipi cu şi mai multă dăruire.

- Care dintre speciile literare vă sînt mai apropiate?

- Pun mare preţ pe cugetări. Îmi plac aforismele. Găsesc că este arta cea mai sintetică, în care un om, dacă are ceva de spus, spune în două cuvinte. Cugetările îmi vin singure. Se cristalizează în urma unei discuţii, a unei lecturi. Aforismul e o specie interesantă, utilă pentru un scriitor.

- Maestre, dar observ că evitaţi să răspundeţi la prima întrebare, care - e drept! - vă solicita o mărturisire mai sentimentală... Să credem că nu vă place Thalia!?

- Dimpotrivă, îmi place, îmi place foarte mult! Teatrul e marea mea pasiune!

- Pasiunea dumneavoastră – în cifre?...

- Peste cincizeci de piese.

- Consideraţi că, pentru un scriitor, genul dramatic este cel mai greu de abordat?

- ... Este foarte greu, dar, în acelaşi timp, cel mai folositor. Sfătuiesc pe scriitorii care posedă darul teatrului, să scrie teatru, pentru că este genul cel mai generos. Cît mai mult teatru! El trece imediat în conştiinţa publicului, el primeşte verdictul pe loc, într-o singură seară. Un volum de poezie, un roman - de cele mai multe ori - nu-l consacră pe un scriitor, decît după ani... Teatrul, însă, este el însuşi, el e răsplătit sau nu, imediat, prin reacţia publicului spectator.

- "Comedia Omul care a văzut moartea am scris-o în trei zile, fără a-i atribui o prea mare importanţă", mărturiseaţi dumneavoastră cîndva...

- Da... scriu destul de uşor. Am piese într-un act, pe care le-am scris într-o singură zi...

- ...Precum - zice-se! - prolificul Lope de Vega, care a creat peste 2.200 de piese, din nefericire, în cea mai mare parte distruse, pierdute...

28

Din Cuvîntare omagială, Gazeta literară nr. 8, 1964.

51 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

- Da... şi nici n-a fost egalat pînă azi, şi nici nu va putea fi!... Revenind... În general, însă, am scris normal. Adică, mi-au trebuit o lună-două ca să scriu o piesă. Vorbesc mai ales de piesele în versuri.

- Pentru dumneavoastră, prima formă este, implicit, forma definitivă sau sînteţi adeptul variantelor?

- De obicei, nu am a-i aduce primei forme prea multe îmbunătăţiri. E drept, multor piese de-ale mele le-am mai schimbat cîte ceva, pe ici pe colo, dar asta nu pe parcursul elaborării lor, ci pe măsură ce se reprezentau, prin colaborare, deci, cu publicul. Observam unde sînt lungimi, unde ar mai trebui amplificat ceva...

- În funcţie, deci, de reacţiile spontane ale publicului.

V. E.: - Da. De pildă, Înşir'te, mărgărite! şi Omul care a văzut moartea au suferit destul de multe schimbări. La fiecare reluare, adăugam, suprimam; nu numai replici, dar chiar şi scene întregi. La unele piese însă – Meşterul Manole, Atrizii, spre-o pildă - nu am revenit, le-am lăsat în "haina" lor iniţială.

- "Primatul textului - iată comandamentul suprem al artei teatrale!", aţi afirmat dumneavoastră în articolul Regizorul şi textul, de prin 1939, articol inclus şi în relativ recentul dumneavoastră volum Oameni de teatru. Subscrieţi la această afirmaţie şi azi, după mai bine de trei decenii?

- Evident, părerea mea a rămas aceeaşi. Ea e rodul unei îndelungate experienţe, cristalizate cu vremea, deci n-aş avea de ce renega ceea ce am spus odinioară.

- Vă ştiu o pasiune-dorinţă din tinereţe: aceea de a deveni actor. De fapt, aţi şi apărut pe scenă în vreo două dintre piesele semnate de dumneavoastră.

- Pasiunea de care vorbeşti a rămas doar un "păcat al tinereţii". Într-adevăr, am apărut pe scenă în două piese d-ale mele, cu care am făcut turnee în provincie - mai ales vara! -, ca să fac rost de bani, cu care, toamna, să pot pleca prin străinătăţuri. Uite, îţi mărturisesc că sînt destul de leneş şi nepriceput. Ştiu doar să scriu, în rest – nu ştiu să bat un cui. Asta e!

- Aveţi, fără îndoială, amintiri bogate; aţi cunoscut multe personalităţi, din domeniul artelor mai cu seamă. Cîteva nume?...

- Da, multe asemenea întîlniri au fost interesante, m-au impresionat foarte mult. Am călătorit mult în Europa. Am avut astfel fericirea să-i cunosc, printre alţii, pe Pirandello, pe Hugo von Hofmannsthal – care mi-a şi prefaţat ediţia germană a tragediei Prometeu. Apoi, am cunoscut mari actori: pe renumitul actor francez De Max, altfel român de prin Iaşi, artist care, la epoca lui, era considerat ca fiind unul dintre cei mai mari actori ai lumii. I-am cunoscut, apoi, pe actorii germani, de asemenea de renume mondial, Paul Wegener şi Alexander Moisi – am fost foarte bun prieten cu amîndoi.

- Puteţi desprinde din acest bogat evantai al aducerilor-aminte vreo amintire la care să ţineţi în mod deosebit şi pe care - să zicem - s-o purtaţi ca pe un talisman?

- Actorul Moisi căzuse prizonier la francezi. Prin intervenţiile mele a fost pus în libertate, în schimbul eliberării, de către germani, a unui general francez – episod dramatic, de care îmi amintesc deseori cu gravitatea cuvenită, dar şi cu bucuria că am salvat – poate chiar de la o moarte prea timpurie! – un tragedian de talia lui Moisi; îmi amintesc că în acea vreme era şi suferind.

Pentru gestul meu, el mi-a fost recunoscător tot restul vieţii. Ne-a legat o prietenie trainică.

- De opera dumneavoastră e legată vreo amintire-zîmbet?

- Mai multe chiar. Iată una, sugerată de versul Descoperă-te-n faţa drapelului ce vine!, versullaitmotiv al poeziei Tricolorul. Treceam pe lîngă un regiment, care, cu steagul în frunte, se scurgea 52 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

pe Calea Victoriei. Eu, îngîndurat, nu mi-am dat seama, nu m-am uitat la coloană. Toată lumea a salutat tricolorul; eu, neatent, nu m-am descoperit. Mă întreabă un ofiţer: "Da, dumneata, domnule, nu-ţi scoţi pălăria cînd trece tricolorul!?" Zic: "Domnule, dă-mi voie să mă justific: eu sînt poetul Victor Eftimiu, autorul poeziei care începe cu versul Descoperă-te-n faţa drapelului ce vine!, aşa că vă rog să mă iertaţi că am pierdut din vedere acest lucru, dar, prin poezie, i-am îndemnat pe alţii!".

- Maestre, ce sfat aţi da tinerilor dumneavoastră confraţi într-ale scrisului?

- ...Sfatul să iubească poezia cu sinceritate, să n-o folosească aşa... ca pe o trambulină de succes, prin căutarea cu orice preţ a originalităţii. Să respecte, apoi, formele clasice, tradiţia, tradiţie care, în poezie, este milenară; porneşte adică, de la bătrînul Homer - dacă nu şi de mai de dinainte! -, şi continuă cu marile piscuri ale literaturii universale: Dante, Goethe, Hugo, Lamartine, Puşkin, Alecsandri - poeţi care au fost şi rămîn mari! -, poeţi care au lăsat o dîră de lumină în urma lor, artişti care au respectat forma, puritatea, muzicalitatea, calofilia - un cuvînt care, e drept, nu mai circulă -, care înseamnă sunetul frumos... Să cultive sonoritatea, limpezimea versului, să scrie poezii antologice, poezii pe care să le înveţe şcolarii, actorii, şi pe care să le recite la diferite ocazii, poezii pe care marele public să le înţeleagă...

- Cu ce ochi priviţi televiziunea?

- Pentru că pune actorul faţă-n faţă cu spectatorul, televiziunea este şi ea tot o formă a teatrului - e drept, însă, surată a filmului! -, deci e firesc ca şi eu să fiu atras spre această realizare imediată, chiar dacă ea tinde, treptat, să înlocuiască teatrul cu atributele lui clasice.

[Fragmente dintr-un Interviu inedit cu Victor Eftimiu – septembrie 1970, de Daniel Tei, Romania Literara, 2003]

53 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

POLITICI EUROPENE DR. VIOREL VELIȘCU Politica Uniunii Europene în domeniul transportului rutier 1. Locul transporturilor în cadrul economiei Uniunii Europene Transportul este una din primele politici comune ale Comunităţii Europene. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma din 1958 această politică s-a concentrat pe eliminarea obstacolelor la frontiere între statele membre, contribuind astfel la libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor. În linii mari, vizează realizarea pieţei interioare, asigurarea unei dezvoltări durabile, realizarea unor mari reţele de transport în Europa, întărirea securităţii şi dezvoltarea cooperării internaţionale. În acelaşi timp, industria transporturilor ocupă un loc important în Uniunea Europeană.

Acest sector reprezintă 7 din produsul intern brut, 7% din locurile de muncă, 40% din investiţiile făcute de statele membre şi 30% din consumul de energie al Comunităţii Europene.

Cererea în domeniul transporturilor, mai ales traficul în cadrul Comunităţii, a crescut în ultimii 20 de ani neîntrerupt (2,3% pe an în cazul transportului de mărfuri şi 3,1% pe an în cazul transportului de pasageri).

Apariţia şi dezvoltarea pieţei unice marchează un punct de răscruce în politica comunitară a transporturilor, de vreme ce măsurile pe care le introduce (eliminarea frontierelor, măsuri de liberalizare, inclusiv liberalizarea cabotajului) permit răspunderea faţă de cererea mereu crescândă în domeniul transporturilor şi combaterea în felul acesta a problemelor de congestie şi saturare legate de această creştere.

Liberalizarea transporturilor a ţinut totuşi cont de diferite constrângeri: - o constrângere socială, în scopul evitării că libera prestaţie a serviciilor, să nu deturneze regulile naţionale cele mai importante.

Libera prestaţie a serviciilor a fost însoţită de o armonizare cu condiţiile sociale şi de regulile de exercitare a activităţii.

- o constrângere economică, pentru a evita ca investiţiile în infrastructură să nu fie exploatate de transportori care nu participă

la finanţare: este vorba de domeniul transporturilor rutiere.

Trebuie de asemenea evitat că organizarea viitoare a transporturilor feroviare să nu menţină fragmentarea actuală a acestui domeniu.

- o constrângere care vizează securitatea legăturilor pentru a evita ca introducerea de noi factori concurenţiali să nu pună în dificultate continuitatea relaţiilor de transport între zonele periferice (insulare) şi zonele centrale (continentale).

Ultima “Carte Albă” privind politica transporturilor constituie un adevărat plan de acţiune ce urmăreşte îmbunătăţirea calităţii şi eficacităţii transporturilor europene.

Scopul final este realizarea unui echilibru între diferitele modalităţi de transport până în 2010 cu ajutorul unei politici active de revitalizare a căilor ferate, a promovării transportului maritim şi fluvial şi a dezvoltării intermobilităţii (combinarea mijloacelor de transport).

2. Trăsăturile caracteristice ale transporturilor Cele mai importante caracteristici ale transporturilor sunt următoarele: - sunt dependente de infrastructură - există o flexibilitate mică pe termen scurt a cererii şi a ofertei - sunt dependente de dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei - costuri ridicate ale infrastructurii în funcţie de ramura de transport respectivă29.

3. Reglementare juridică Politica comună în domeniul transporturilor este reglementată, în principal prin dispoziţiile art. 74(70)–84(80) din Tratatul C.E. (Titlul IV, devenit în prezent Titlul V “Transporturile”).

O. Manolache - “Drept Comunitar” Editura All Beck, Ediţia a III - a, pag. 385.

29

54 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Tratatul instituie două regimuri juridice distincte în domeniul transporturilor, astfel: - privind transporturile rutiere, feroviare şi fluviale, pe de o parte, şi privind transporturile maritime şi aeriene pe de altă parte. Articolul 84(80) par. 1 dispune că prevederile din Titlul V se aplică transporturilor feroviare, rutiere şi fluviale.

Art.84(80) paragraful 2 dispune – Consiliul statuând cu majoritate calificată, va putea decide dacă, în ce măsură şi prin ce procedură, dispoziţiile corespunzătoare vor putea fi luate pentru navigaţia maritimă şi aeriană.

Comisia a admis că regulile generale ale Tratatului se aplică sectoarelor de transport maritim şi aerian în măsura în care nu există incompatibilităţi între aceste dispoziţii şi cele două tehnici de transport ori Tratatul nu comportă o derogare expresă precum aceea prevăzută în materie de prestare servicii.

Curtea de Justiţie, atât în ceea ce priveşte transportul maritim, cât şi aerian, aplică dispoziţiile Tratatului având caracter general.

Transportul maritim şi transportul aerian, pe aceleaşi temeiuri cu alte modalităţi de transport, rămân supuse reglementărilor generale ale Tratatului, inclusiv regimul concurenţei ( art. 85 – 89 ).

Motivaţia este că ori de câte ori prin Tratat sa intenţionat înlăturarea unor activităţi din domeniul de aplicare a regimului concurenţei, s-a prevăzut o derogare expresă în acest sens, aşa cum este cazul produselor agricole în baza art.42(excluderea de la regimul antitrust comunitar). În literatura de specialitate s-a exprimat ideea că inegalitatea de tratament trebuie privită într-un context istoric legat de conceptul de piaţă comună care privea afacerile interne şi prin extensiune, transporturile interne între statele fondatoare ale Comunităţii Europene, iar transporturile maritime şi aeriene, prin natura lor, se situau în mare parte în afara acestei sfere30.

O altă explicaţie a diferenţei de tratament o constituie faptul că transportul maritim şi cel aerian sunt reglementate la nivel internaţional şi numai în situaţii specifice se

impune luarea unor măsuri la nivel comunitar 31.

Dispoziţiile Tratatului referitoare la transporturi stabilesc: - regulile de bază aplicabile transportului internaţional în cadrul statelor membre; - condiţiile în care transportatorii nonrezidenţi pot opera în statele membre; - măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea siguranţei transporturilor; - abolirea discriminărilor în aplicarea tarifelor; Acquis-ul comunitar din domeniul transporturilor este constituit din legislaţia primară la care se adaugă legislaţia comunitară secundară, formată dintr-un ansamblu de regulamente, directive şi decizii comunitare.

4. Piaţa comună a transporturilor 4.1. Regimul concurenţei Acte normative ce reglementează concurenţa în transporturi Prin dispoziţiile articolului 79(75) din Tratatul CE, se instituie principiul nediscriminării în domeniul concurenţei transporturilor comunitare. Conform acestui principiu, în traficul din interiorul Comunităţii trebuie să fie suprimate discriminările care constau în aplicarea de către o firmă de transport pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi linii de transport de preţuri şi condiţii de transport diferite pe motivul originii sau destinaţiei produselor transportate.

Pentru punerea în practică a principiului nediscriminării enunţat, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, adoptă reglementări concrete în acest sens, pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Comitetului Economic şi Social.

Până la stabilirea acestor reglementări şi afară de existenţa acordului unanim al Consiliului, nici un stat membru nu poate să facă mai puţin favorabile diferitele dispoziţii existente în acest domeniu la 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, la data aderării lor privind firmele de transport din alte state

Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, ”Drept Comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 31

O. Manolache - “ Drept Comunitar” Editura All Beck, Ediţia a III - a, pag. 385 30

55 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

membre în raport cu firmele de transport naţionale.

Totuşi, sunt compatibile cu dispoziţiile Tratatului ajutoarele care răspund necesităţilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor obligaţii inerente noţiunii de serviciu public.

Orice măsură din domeniul preţurilor şi condiţiilor de transport, luată în cadrul dispoziţiilor Tratatului, trebuie să ţină cont de situaţia economică a firmelor de transport.

Prin adoptarea de către Consiliu a Regulamentului nr. 11/60 din 28 iunie 1960 s-au stabilit următoarele: - obligaţia de notificare a tarifelor şi condiţiilor de transport discriminatorii, mai întâi către propriile guverne şi acestea apoi, către Comisie; - obligaţia de emitere a unui document de transport cu un conţinut determinat, pentru fiecare operaţiune de transport; - obligaţia de supraveghere de către Comisie şi Statele Membre, precum şi sancţiunile pentru întreprinderi în cazul neîndeplinirii obligaţiilor lor administrative.

Comisia, din proprie iniţiativă sau la cerea unui stat membru, examinează cazurile de discriminare vizate şi după consultarea oricărui stat membru interesat ia, în cadrul reglementării stabilite, deciziile necesare.

Prin dispoziţiile art. 80 (76) par. 1 din Tratat, se interzice, dacă nu s-a autorizat de Comisie impunerea de către un stat membru, cu privire la operaţiunile de transport realizate în cadrul Comunităţii, de tarife şi condiţii implicând un element de sprijin sau de producţie în interesul uneia sau mai multor întreprinderi ori industrii determinate.

Interdicţia nu se aplică tarifelor fixate pentru a promova concurenţa.

Comisia, din proprie iniţiativă sau la cerea unui stat membru, examinează preţurile şi condiţiile vizate, ţinând cont de exigenţele unei politici economice regionale corespunzătoare, de necesităţile regiunilor subdezvoltate, de problemele regiunilor grav afectate de circumstanţe politice, precum şi de efectele acestor preţuri asupra concurenţei între modalităţile de transport 32.

Comisia ia deciziile necesare după consultarea oricărui stat membru interesat.

Conform dispoziţiilor art. 81 (77) din Tratat, taxele sau redevenţele care, independent de preţurile de transport, sunt percepute de o firmă de transport la trecerea frontierelor, nu trebuie să depăşească un nivel rezonabil, ţinând cont de cheltuielile reale antrenate efectiv de această trecere. Statele membre au obligaţia rezultând din tratat, de a se strădui să reducă progresiv aceste cheltuieli. În acest scop, Comisia poate adresa recomandări Statelor Membre. În principiu, activitatea de transport este supusă reglementărilor prevăzute de art. 85 (81) şi art. 86 (82) în ceea ce priveşte concurenţa. În domeniul concurenţei în transporturile feroviare, rutiere şi de navigaţie interioară a fost adoptat Regulamentul nr. 1017/68. În scopul armonizării legislative, au fost adoptate acte normative în domeniul social, fiscal33 şi al intervenţiei statului.

Au fost adoptate reguli ce au contribuit la înlăturarea diverselor restricţii, mai ales de natură cantitativă în domeniul transporturilor: Regulamentul nr. 3164/76 al Consiliului care priveşte reglementarea cotelor (accesului) pe piaţă pentru transportul rutier de mărfuri, aceste cote (contingente) fiind sporite constant, autorizaţiile comunitare fiind valabile pentru un an calendaristic pentru un vehicul, dar putând fi retrase în caz de utilizare incompletă, în condiţiile stabilite.

4.2. Ajutoarele acordate de stat în domeniul transporturilor rutiere, pe căile ferate şi de navigaţie interioară Actul normativ principal care reglementează acest domeniu este Regulamentul (CCE) nr.

1107/70 al Consiliului, din 4 iunie 1970, privind ajutoarele acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi pe cele navigabile (Jurnalul Oficial L 130 din 15.06.1970). În decursul anilor a fost modificat de mai multe ori: - Regulamentul (CEE) nr. 1658/82 al Consiliului, din 10 iunie 1982, care completează prin dispoziţii privind transportul combinat Regulamentul (CEE) nr.

Directiva nr. 68/297 din 19 iulie 1968 a Consiliului, privind admiterea în franciză a carburantului din rezervoarele vehiculelor folosite pentru transporturi.

33

Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu - “Drept Comunitar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

32

56 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

1107/70 privitor la ajutoarele acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară (Jurnalul Oficial L 184 din 29.06.1982); - Regulamentul (CEE) nr. 3578/92 al Consiliului, din 7 decembrie 1992, care modifică Regulamentul (CEE) nr. 1107/70 privitor la ajutoarele acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară (Jurnalul Oficial L 364 din 12.12.1992); - Regulamentul (CE) nr. 2255/96 al Consiliului, din 19.11.1996 care modifică Regulamentul (CEE) nr. 1107/70 privitor la ajutoarele acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară (Jurnalul Oficial L 304 din 27.11.1996); - Regulamentul (CE) nr. 543/97 al Consiliului, din 17 martie 1997,care modifică Regulamentul (CEE) nr. 1107/70 privitor la ajutoarele acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară (Jurnalul Oficial L 84 din 26.03.1997).

Scopul care s-a urmărit prin adoptarea acestor acte normative a fost eliminarea disparităţilor susceptibile de a denatura condiţiile de concurenţă pe piaţa transporturilor.

Regulamentul se aplică ajutoarelor acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară atâta timp cât aceste ajutoare sunt specifice activităţii din acest sector.

Regulamentul precizează că art. 87 şi 89 din Tratat se aplică ajutoarelor acordate în acordate în domeniul transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară.

Totuşi, art. 73 din Tratat stipulează că sunt autorizate ajutoarele care răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau rambursării anumitor servituţi inerente noţiunii de serviciu public.

Regulamentul reaminteşte că, atunci când se informează Comisia în legătură cu proiectele de instituire sau modificare a ajutoarelor, Statele Membre trebuie să-i comunice toate elementele necesare pentru a stabili dacă aceste ajutoare sunt conforme cu dispoziţiile acestui Regulament.

Regulamentul enunţă şi regulile ce determină compunerea şi modul de funcţionare a comitetului consultativ care asistă Comisia în timpul examinării ajutoarelor în domeniul

transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară. În scopul adaptării regulamentului la noile cerinţe de transport, a fost înaintat un proiect de regulament de către Parlamentul european şi Consiliu privind ajutoarele acordate pentru coordonarea transporturilor pe căile ferate, rutiere şi de navigaţie interioară [COM (2000) 5 final – Jurnalul Oficial C 365 E din 18.12.2000].

Regulamentul nr. 1107/70/CEE a fost adoptat în urmă cu treizeci de ani. De atunci, transporturile rutiere, feroviare şi fluviale au suferit un important proces de liberalizare în proporţii şi viteze diferite. Printre altele, au fost exprimate diverse opinii privitoare la art.

87 şi 88 din Tratat (Concurenţa). Pentru adaptarea regulamentului nr. 1107/70/CEE dezvoltărilor şi nevoilor actuale, Comisia propune înlocuirea vechiului regulament cu unul în totalitate nou. Una din funcţiile noului regulament este clarificarea modului în care aplicare art. 73 din Tratat va transpune evoluţia pe care a cunoscut-o piaţa transporturilor de-a lungul timpului. Acest articol are de jucat un rol important din punctul de vedere al finanţării infrastructurii.

Viitorul regulament propune exceptarea completă a ajutorului acordat dezvoltării şi exploatării infrastructurii în beneficiul gestionarilor infrastructurii.

Regulamentul trebuie aprobat prin procedura codeciziei. Astfel la data de 5 aprilie 2001, Parlamentul a aprobat propunerea Comisiei fără amendamente.

Propunerea era în faţa consiliului pentru adoptare [Jurnalul Oficial C 21 E din 24.01.2002].

4.3. Orientările comunitare în privinţa ajutoarelor acordate de stat transportului maritim Obiectivul politicii maritime a Comunităţii Europene a fost de a asigura libertatea accesului pe pieţele transportului maritim în întreaga lume pentru navele sigure şi nepoluante, pe cât posibil înmatriculate în statele membre ale Comunităţii şi având echipaje din Statele Membre. Din mai multe motive, numărul navelor înmatriculate în registrele Statelor Membre şi numărul marinarilor comunitari s-au diminuat considerabil.

Lipsa de competitivitate a pavilioanelor comunitare a fost recunoscută la sfârşitul

57 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

anilor 1980. În lipsa măsurilor comunitare, Statele Membre au luat iniţiative pe cont propriu pentru a-şi salva interesele maritime. În 1989, Comisia a definit primele orientări pentru asigurarea unei oarecare convergenţe între acţiunile Statelor Membre. Aceste orientări au făcut obiectul unei reexaminări, ţinând cont de elementele fiscale. În prezent, se urmăreşte îmbunătăţirea transparenţei şi determinarea programelor pe care statul le poate pune în aplicare pentru susţinerea şi promovarea intereselor maritime comunitare.

Orientările actuale acoperă toate ajutoarele în favoarea transporturilor maritime acordate de statele membre, chiar prin intermediul resurselor publice. Prin aceasta se înţelege orice avantaj financiar, sub orice formă ar fi el, finanţat de autorităţile publice, această noţiune întinzându-se şi asupra întreprinderilor publice sau băncilor controlate de stat.

Actualele orientări nu acoperă ajutoarele acordate şantierelor navale în sensul Directivei 90/684/CEE. Orientările actuale nu fac nici o distincţie între tipurile de beneficiari în funcţie de natura lor juridică (întreprinderi, parteneriate, particulari), nici între sectorul public şi cel privat.

Fără excepţie, ajutoarele statului nu pot fi acordate decât navelor înscrise în registrele statelor membre, urmărindu-se următoarele obiective: - salvarea locurilor de muncă comunitare în ansamblul sectorului maritim; - menţinerea experienţei maritime a Comunităţii şi dezvoltarea aptitudinilor maritime; - creşterea securităţii.

S-au luat numeroase măsuri în privinţa tratamentului fiscal al companiilor maritime.

Astfel, numeroase ţări subdezvoltate au o fiscalitate avantajoasă care atrage armatorii, determinându-i să schimbe pavilionul.

Pentru a lupta împotriva acestei concurenţe fiscale, numeroase state membre au luat diverse măsuri pentru a face mediul fiscal mai favorabile companiilor maritime. Aceste alinieri fiscale sunt considerate ajutoare acordate de stat. În materia ajutoarelor acordate de stat şi a reducerii costurilor salariale, transporturile maritime constituie un caz particular de vreme ce aceste ajutoare pot fi

considerate ca fiind compatibile cu piaţa comună34.

Totuşi, măsurile de susţinere a sectorului maritim trebuie să aibă ca obiectiv reducerea costurilor şi a sarcinilor fiscale suportate de armatorii şi marinarii comunitari (cele supuse fiscalităţii şi /sau contribuţiilor la securitatea socială ale unui stat membru) la niveluri comparabile cu cele din restul lumii.

Comisia urmăreşte în orientările sale autorizarea următoarelor acţiuni: - reducerea contribuţiilor sociale ale marinarilor Comunităţii care navighează pe nave înmatriculate într-un stat membru; - reducerea impozitului pe venit pentru marinarii Comunităţii care navighează pe nave înmatriculate într-un stat membru.

Investiţiile în nave noi trebuie să respecte regulile referitoare la construcţiile navale.

Alte ajutoare privind investiţiile pot fi autorizate conform politicii comunitare în materie de securitate maritimă, atunci când se are în vedere: - îmbunătăţirea echipamentelor de la bord; - promovarea folosirii navelor fiabile şi nepoluante.

Deoarece formarea profesională cuprinde elemente ce presupun ajutoare din partea statului, ea trebuie notificată. Ajutoarele din partea statului care privesc formarea profesională sunt autorizate atunci când ele răspund criteriilor generale ale comisiei, cum ar fi proporţionalitatea, nediscriminarea şi transparenţa. În aprecierea contractelor ce privesc obligaţiile de serviciu public (OSP) Comisia consideră că rambursarea pierderilor din exploatare ce rezultă direct din îndeplinirea anumitor obligaţii de serviciu public nu constituie un ajutor din partea statului în sensul art. 92 par.1 din Tratat. O notificare în sensul art.93 par.1 nu este necesară dacă: - a avut loc o adjudecare publică; - oferta a făcut obiectul unei publicităţi adecvate; - nu au existat supracompensaţii sau subvenţii încrucişate.

Comunicarea Comisiei privind supravegherea ajutoarelor acordate de stat şi a reducerii costurilor salariale - Jurnalul Oficial C 1, 03.01.1997.

34

58 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Orientările actuale cunosc o limitare a ajutoarelor din partea statului, fixând un nivel maxim corespunzător: - anulării sarcinilor fiscale şi sociale aplicabile marinarilor; - anulării taxei pe cifra de afaceri a companiilor maritime.

Pentru a evita orice distorsiune a concurenţei, nu vor fi acordate avantaje superioare de către alte sisteme de ajutoare.

5. Transportul rutier Acquis-ul comunitar în domeniul transportului rutier constă în adoptarea unor reglementări de ordin social, tehnic, fiscal, de siguranţă şi privind protecţia mediului relative la exercitarea profesiei de transportator de mărfuri şi de pasageri, la dimensiunile, caracteristicile tehnice şi greutatea vehiculelor35.

51. Reguli privind exercitarea profesiei de transportator de mărfuri şi de călători Prin Directiva Consiliului nr. 96/26/CE, din 29 aprilie 1996, referitoare la recunoaşterea meseriilor de transportatori de mărfuri şi de pasageri, ca şi la recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor sau a altor acte oficiale în vederea facilitării dreptului de operare, în domeniul transportului naţional şi internaţional, a fost definită noţiunea de “operator în transportul auto” şi au fost stabilite condiţiile de obţinere a permisului de transportator de mărfuri şi de pasageri. Dintre aceste condiţii trebuie menţionate: competenţa profesională, buna reputaţie, situaţia financiară a operatorilor. În urma dovedirii competenţelor profesionale, directiva dispune recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi certificatelor.

Pentru recunoaşterea diplomelor emise de un stat în toate celelalte state membre, Directiva stabileşte obligaţia Statelor Membre de a emite o licenţă comunitară unică36 pentru transportatorii care au dovedit competenţele profesionale.

Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu - “Drept Comunitar”, Ed. Lumina Lex , Bucureşti, 2003.

36 În domeniul pregătirii profesionale au fost adoptate şi următoarele Directive: nr. 74/561(privind condiţiile de acces în profesia pentru operatorii de remorci auto), nr. 74/562 (pentru transportul de pasageri), nr. 76/796 (privind recunoaşterea reciprocă a calificativelor pentru aceste profesii), nr. 76/914 (privind nivelul 35

5.2. Transporturile rutiere de mărfuri De la 1 ianuarie 1993, un transportator stabilit într-un stat al Comunităţii poate transporta în mod liber mărfuri spre un alt stat membru. Dacă până la această dată o asemenea operaţiune trebuia autorizată, fie prin aplicarea acordurilor bilaterale fie prin aplicarea contingentelor comunitare, de la această dată această activitate este asigurată pe baza condiţiilor calitative pe care trebuie să le respecte întreprinderile de transport şi care le permit accederea la o licenţă comunitară de transport. Oricum, această activitate transnaţională nu trebuie să conducă la perturbări grave ale pieţei transporturilor. De aceea, Consiliul a realizat un sistem de supraveghere care poate să conducă la măsuri de salvare a pieţelor perturbate.

Trebuie de asemenea, ca într-o piaţă unică, o întreprindere de transport să poată facă transport şi într-un alt stat membru (cabotaj). Această evoluţie normală a condus la apariţia unor temeri privind distorsiunea concurenţei. De aceea, acest cabotaj a fost liberalizat în fazele tranzitorii constituite din contingente comunitare progresive începând cu data de 1 iulie 1990. Intrarea în vigoare definitivă a regimului cabotajului, a avut loc la 1 iulie 1998.

5.3. Transporturile rutiere de călători Deşi transportul intracomunitar de călători se putea face cu destul de puţine restricţii, transportul într-un stat membru efectuat de o întreprindere dintr-un alt stat membru nu era prevăzută de reglementările comunitare. În aplicarea principiului liberei prestaţii a transporturilor şi ca urmare a anulării regulamentului (CEE), nr. 2454/92 de către Curtea de Justiţie, Consiliul a adoptat un nou regulament privind cabotajul. Acest nou regulament defineşte diferitele tipuri de transport de călători susceptibile să realizeze operaţiuni de cabotaj şi anunţă liberalizarea serviciilor regulate specializate şi ocazionale, ca şi a altor servicii regulate începând din iunie 1999.

minim de pregătire a conducătorilor de vehicule rutiere).

59 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Regulamentul Consiliului nr. 684/92 din 16 martie 1992 referitor la regulile generale aplicabile transportului internaţional de pasageri cu autocare sau autobuze, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de transportatori pentru serviciile regulate sau ocazionale, pentru transportul organizat sau pe cont propriu.

Regulamentul stabileşte necesitatea obţinerii unei licenţe eliberate de statele membre pentru efectuarea transportului de pasageri.

De asemenea, prin dispoziţiile regulamentului sunt stabilite regulile eliberării autorizaţiilor, natura autorizării, procedura autorizării, regulile privind controlul documentelor şi privind efectuarea inspecţiei rutiere.

Serviciile ocazionale de transport, cum ar fi cele privind călătoriile în scopuri turistice pe teritoriul altui stat membru, nu necesită licenţa unică, ci doar certificatul de inspecţie emis de autoritatea competentă, care este identic în toate statele membre.

5.4. Reguli privind cabotajul În privinţa cabotajului rutier ( reprezentând transportul către şi dinspre un stat membru, ca şi transportul în interiorul unui alt stat membru) au fost create condiţiile liberalizării acestui tip de trafic, începând cu anul 1998. În perioada 1990-1998 cabotajul rutier se efectua la nivel comunitar pe baza unei licenţe anuale emise de fiecare stat membru.

Liberalizarea cabotajului presupune că un transportator din orice stat membru poate transporta mărfuri în oricare alt stat membru, cu condiţia să posede licenţa comunitară unică. Condiţiile liberalizării cabotajului rutier au fost stabilite prin Regulamentele Consiliului nr. 881/92 şi nr.

3118/93. Regulamentul Consiliului nr.

881/92 din 26 martie 1992 privind accesul pe piaţă al transportatorilor rutieri de mărfuri pe drumurile Comunităţii către sau dinspre teritoriile unui stat membru sau tranzitând teritoriul unuia sau mai multor state membre, conţine dispoziţii privind cotele de cabotaj, obţinerea autorizaţiilor şi perioadele de valabilitate ale acestora.

Regulamentul Consiliului nr. 3118/93 din 25 octombrie 1993 se referă la condiţiile în care transportatorii nerezidenţi pot opera servicii de transport naţional de mărfuri pe teritoriul statelor membre.

5.5. Reguli aplicabile vehiculelor rutiere5 Realizarea pieţei comune în transportul rutier de mărfuri implică şi aplicarea unor reguli comune vehiculelor în special privind autorizarea greutăţii şi dimensiunilor vehiculelor grele de mărfuri.

Directiva Consiliului nr. 96/53/CE din 25 iulie 1996 specifică dimensiunile şi greutăţile maxim admisibile pentru vehiculele ce circulă în spaţiul Comunităţii.

Directiva stabileşte tipurile de vehicule, greutăţile şi dimensiunile maxim admise traficului naţional şi internaţional, obligaţiile de control ale statelor membre, precum şi excepţiile aplicabile. Directiva mai precizează şi alte caracteristici tehnice care trebuie îndeplinite de vehicule, cum ar fi cele privind sistemul de frânare şi iluminare sau privind nivelul maxim admis de poluare fonică.

5.6. Securitatea rutieră Mobilitatea din ce în ce mai mare se plăteşte scump, astfel că, în fiecare an accidentele cauzează peste 40 000 de morţi şi 1 700 000 de răniţi. Costul direct sau indirect a fost evaluat la 160 miliarde euro, ceea ce reprezintă 2 % din PIB - ul UE. În scopul creşterii securităţii rutiere, Comunitatea a adoptat un nou program de acţiune pentru securitatea rutieră (20032010). În acelaşi timp, Charta Europeană a Securităţii Rutiere ce urmăreşte promovarea măsurilor mai eficiente pentru reducerea accidentelor rutiere în Europa. Obiectivul urmărit este reducerea cu cel puţin 50 % a numărului de morţi până în anul 2010.

BIBLIOGRAFIE 1. O. MANOLACHE , “ Drept Comunitar” Editura All Beck, Ediţia a III - a, 2008 2. Nicoleta DIACONU, Viorel MARCU, ”Drept Comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 3. Nicoleta DIACONU, Cătălin ANDRUŞ, Viorel VELIŞCU, Fundamentele juridice ale dreptului Uniunii Europene, Editura Universul Juridic (Cod CNCSIS 103), Bucureşti, 2008 4. Viorel VELIŞCU, Nicoleta DIACONU, „Rolul parlamentelor naţionale în adoptarea reglementărilor comunitare”, în Revista Caiete de Drept Internaţional, Nr.19/2008, 5. Directiva nr. 68/297 din 19 iulie 1968 a Consiliului, privind admiterea în franciză a carburantului din rezervoarele vehiculelor folosite pentru transporturi.

6. Comunicarea Comisiei privind supravegherea ajutoarelor acordate de stat şi a reducerii costurilor salariale - Jurnalul Oficial C 1, 03.01.1997.

60 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

PERSPECTIVE Refondarea Uniunii Europene depinde de fiecare Stat și de fiecare Cetățean (Reflecții pe marginea rolului României în raport cu Carta Albă privind Viitorul Europei) Motto: ”Este important ca noi să nu fim acuzați că am ratat proiectul UE și sansa istorică de a îl face să funcționeze”- Corina CREȚU, Comisar European pentru Politică Regională ”... într-un astfel de proces nu-i suficient să nu fi de acord, trebuie să vii cu idei, să vii cu propuneri și să spui cum vezi lucrurile. Sper ca România să scape de acest complex al periferiei și să se plaseze în centrul discuţiilor, venind cu idei, nu doar cu negaţii, cu ceea ce nu e de acord” - Dacian CIOLOȘ, fost Comisar European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Deși au existat destule anticipări și avertismente serioase cu privire la situația de necooperare și de impas în care se afundă, treptat, construcția europeană, procesul de adâncire al superficialității abordării și de instrumentalizare mercantilă al dezvoltării UE a continuat paradoxal și în ultimi ani. În raport cu fostele provocări din trecut, au apărut amenințări mult mai palpabile și mai dureroase: de la expansiunea terorismului fundamentalist la marile deplasări de populații și de la criza demografică majoră din unele state europene la preferința pentru atacuri cibernetice și difuzia ”războiului hibrid”, promovat în mod constant de Kremlin, mai nou, în paradoxala conivență cu noul regim instalat, până la urmă, la Casa Albă.

Privind din unghiul de vedere al evoluțiilor și mai ales involuțiilor din societatea și din scena politică din România, în afara unei scurte perioade de politici reformiste, care a caracterizat per ansamblu anul 2016, am putut lesne constata ca în spațiul public autohton nu se manifestă nici apetit real, nici implicare constructivă în procesul de reflecție necesară privind reforma institutională a Uniunii Europene și la relaționarea organismelor sale cu principalele politici publice și decizii luate la București. În mod practic, constatăm și după 10 ani de la aderare, că Statul Român pare în continuare dezavantajat nu doar de capacitatea de concretizare satisfăcătoare a propriilor angajamente și deziderate din partea societății civile responsabile, ci și chiar de o anumită „demisie morală” din partea unei mari părți a înseși elitelor decizionale și intelectuale din România, care nu obișnuiesc decât declamativ să se consulte reciproc sau să se implice în mod militant și proactiv în proiecte comune legate de repoziționarea României în raport cu proiectele fanion, la scară comunitară.

Aceasta înseamnă că există, în fapt, câteva oaze de reflecție mai consistentă precum grupurile din jurul revistei ”Sinteza” de la Cluj, a fostei reviste ”A Treia Europa” de la Timișoara sau a unor publicații pronunțat ”elitiste” din București.

Tocmai de aceea, în pofida gravității situației geo-economice și geo-politice, dinspre principalii factori de decizie din România parvin mesaje destul de anemice și confuzionante chiar ca orientare doctrinală și credibilitate testată în decursul ultimei perioade a procesului de integrare europeană. În continuare, predomină în societatea românească teoria complotului internațional contra României, prezentarea tendențioasă a Comisiei Europene drept Înalta Poartă sau chiar îndemnul la un revanșism simbolic prin adoptarea de legi care încălcă flagrant legislația comunitară la care România este parte.

Sumarizăm câteva dominante care pledează mai degrabă în favoarea fragilității și lipsei de persuasiune concretă din partea autorităților române referitoare la un angajament grav și sistematic în domeniul reinventării UE: 

absența unui model general și coerent de dezvoltare societală care să fie bazat, în mod ferm, pe tratatele și strategiile adoptate anterior; 61 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”



   



perpetuarea stagnării și a modelului formelor fără fond prin suprapunerea riscantă între auto-mulțumire și auto-suficiență arogantă (repliere spre interior în sfera publică la nivel intern) și, pe de altă parte, mimarea deschiderilor spre comunicare cu exteriorul (anatemizarea și întreținerea ”mitului străinului” ca ”țap ispășitor”, simularea entuziasmului față de tendințe ale modelor occidentale); adâncirea dramatică a polarizărilor sociale și economice, care au apropiat tot mai mult România de regimurile ultra-populiste și falimentare din state precum Venezuela ori Republica Dominicană; pendularea intermitentă între bagatelizarea sau disprețuirea instituților statului și predilecția pentru autoritarism și întreținerea unor false mituri asupra României ca Stat Providență; potențarea greu controlabilă atât a decalajelor de dezvoltare între regiunile românești, cât și a dezechilibrelor intra- și inter-sectoriale; dublarea crizei accentuate a valorilor și moralității publice, în special printr-un sistem încă contestat și obstaculat chiar de unii decidenți ai prevenirii și combaterii corupției, laolaltă cu o criză a credibilității și eficienței principalelor instituții aflate mai degrabă în concurență pe culoare paralele decât în proces de ”dialog structurat”; discontinuitatea reacțiilor societății civile și antagonizarea prin vasalizare a unei mari părți a organismelor mass-media, care conduc împreună la o încetinire a democratizării interne și o slabă inter-conectare cu procesele de reflecție la nivel UE.

Așadar, pe scurt, putem să reliefăm faptul că vocea României s-ar putea auzi mult mai convingător dacă ar putea dovedi și comensura o consistentă reducere a distanței dintre nivelul declarativ politic și cel deliberativ-pragmatic, mai ales dacă am decide să optăm de a merge în viitor mult mai aproape de așa-numitul nucleu dur al noii Europe și ne-am îndepărta concludent de derapajele ”iliberale” ale statelor din Grupul Visegrad sau ale Bulgariei, tot mai filo-ruse. Aceasta ar presupune cel puțin demonstrarea unei opțiuni clare pentru cel puțin abordarea pro-confederală susținută în special de Germania și unii dintre aliații săi.

Ca decizii și măsuri interne, în favoarea re-credibilizării României în ajunul negocierilor pentru redefinirea structurării / reinventării Uniunii Europene, putem enumera cu titlul de propuneri și recomandări: 1. combaterea convingătoare, la nivel oficial, al haosului legislativ și a manipulării sale uneori rău intenționate chiar de autorități ale Statului Român; 2. fixarea unui angajament și calendar clar al aderarii României în primul rând la spațiul Euro, dar și la alte organizații cu rol de barometru la nivel global, precum Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare; 3. sprijinirea așezării ierarhiilor valorice din societate, mai ales pe baza criterilor de selecție (merit, competențe, abilități, moralitate, responsabilizare civică); 4. stabilirea regulilor clare de intercomunicare, transparență între autorități, dar și în relațiile cu Societatea civilă, fără acceptarea unor conivențe și presiuni explicite ale unor culte religioase dominante în deciziile Statului Român; 5. trecerea la o ”de-satrapizare”, adică practicarea unei descentralizări administrative, regionalizări, depolitizări reale și pragmatice la nivelul autorităților publice în general; 6. menținerea unei monitorizări eficace asupra aplicării și respectării legislației comunitare spre a reduce în mod concludent numărul de proceduri considerate infracționale (infringement) de către Comisia Europeană și Curtea Europeană de Justiție; 7. mutarea accentului de pe stricta penalizare a corupției la nivel înalt pe componenta de recuperare accelerată a prejudicilor produse și pe măsurile de alarmare rapidă și prevenție a posibilelor acte de corupție în timp util, nu la mulți ani după ce faptele s-au produs, iar pagubele, în mod realist, nu mai pot fi recuperate, iar faptuitorii să fie determinați să dovedească, în mod public, că își regretă, întra-devăr, faptele comise; 8. promovarea dezvoltării politicilor de dezvoltare regională și asigurarea unei egalități efective a șanselor sociale și profesionale ale cetățenilor fără actualele discriminări mascate sau explicite; 62 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

9. instituirea unui cadru flexibil și puternic de lobby (inter-) instituțional în favoarea României în raport cu principalele instituții de decizie din UE. Așa cum am menționat anterior, în noua ”eră Putin-Tramp” în care am intrat, există și în România suficiente forțe oportuniste sau așa-numite ”cozi de topor” care ar jubila dacă s-ar produce un blocaj complet al reformării UE și țara ar fi replasată într-o zonă de incertitudine și de penumbră în vederea revenirii sale în sfera de influență post-sovietică. În mod concret, pentru a împiedica acest scenariu nefast ar fi necesară atât o monitorizare și condiționare riguroasă a avantajelor social-economice oferite României, cât și corelarea acesteia cu un mentorat mult mai pro-activ din partea statelor mult mai avansate pentru a păstra Statul Român în unul și același spațiu cu valori fundamentale comune.

Ce componente majore anume ar merita să susțină societatea civilă și mediul academic din România la nivel european pentru ca obiectivele agendei interne să se plieze cât mai bine cu tendințele de schimbare, regenerare și chiar reinventare a profilului/arhitecturii UE: 1. necesitatea depășirii logicii de tip concurențial și menținerea procesului de aprofundare a unificării europene sub presiunea eternă a abordării inter-guvernamentaliste; 2. combaterea prin politici publice și măsuri adecvate a umanitarismului aparent generos, dar în fapt doar generic și contra-productiv în raport cu fluxurile migratorii sau îmbătrânirea galopantă a populației europene, ceea ce este evident că alimentează întreaga gamă de discursuri paseiste, revanșate, retrograde sau chiar explicit reacționare; 3. în scopul întăririi rezistenței și coeziunii UE în noua perioadă de extinsie a politicilor protecționiste și fragmentariste, revederea Tratatului Constituțional de la Lisabona într-o perioadă rezonabilă de timp, pentru reluarea pe baze consolidate a proiectului demarat la Maastricht și generarea unei coerențe și identități constituționale comune arhitecturii UE, inclusiv prin inserarea mult mai explicită a unei componente civice în viitoarea Constituție Europeană; 4. desăvârșirea reformării interne a Parlamentului European, ca prim for legislativ, prin înființarea unei Camere independente a Cetățenilor, fără afiliere partinică, a unui Guvern European și prin extinderea competențelor Curții Europene de Justiție și a rolului Procurorului European Anti-Corupție; 5. realizarea unui echilibru dinamic explicit între prosperitate prin Piața Unică Europeană și drepturile sociale și cetățenești, în special printr-o transpunere mult mai susținută în practică a conceptelor derivate din dezvoltarea durabilă; 6. realizarea unui compromis inteligent și pragmatic intre brațul birocratic al UE-Directoratele Generale ale Comisiei Europene și componenta destul de greoaie a deciziei la nivel politic, plasata la nivelul Comisarilor Europeni și partial al grupurilor dominante din Parlamentul European; 7. stabilirea unui mecansim coerent, suplu, dar imperativ de consultare și cooperare consolidată între parlamentele naționale și Parlamentul European, precum și între curțile constituționale ale Statelor Membre, apt să reducă treptat din virulența discursurilor extremiste și din ineficacitatea economică a unor lideri politici populiști; 8. reconfigurarea rolului de diapazon financiar din partea Băncii Centrale Europene în special pentru îmbunătățirea și armonizarea sistemului de guvernanță financiar-bancară, implicit imprimarea unui climat și tratament mai echitabil pentru economiile / finanțele statelor mai fragile și necorelate, până în prezent, la spațiul Euro; 9. definitivarea unui concept realist și unitar de securitate europeană, mai ales prin scăderea dependenței față de sprijinul Stelor Unite și aprofundarea unui sistem de alarmare rapidă în raport cu toate tipurile de criză și conflicte la nivel internațional; 10. simplificarea regulilor și procedurilor hiper-birocratice, în special în cazul gestionării programelor cu fonduri europene, precum și reducerea cheltuierilor excesive și a lipsei de eficiența a unor instituții considerate de publicul larg, drept prea costisitoare și ”antipatice”, mai ales Parlamentul European; 11. refondarea întregului sistem educațional european pe coordonatele cultivării valorilor universale și a pluralismului / coexistenței mai multor ”concepții asupra binelui și răului”, 63 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

inter-culturalității și laicității statului, precum și adoptarea de politici și măsuri de educație alternativă continuă și de stimulare a activităților culturale menite să întărească ”patriotismul constituțional” comunitar, precum și simbolistica unui brand comun pentru întreaga Uniune Europeană; 12. angajarea substanțial mai bine fundamentată pragmatic a fondurilor în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, în scopul prevenirii agravării decalajelor social-economice, a fluxurilor migratorii și a traficului ilegal de persoane. În această etapă mai mult decât dificilă și frământată, nu numai că România are nevoie mai mult decât vreodată de ”mai multă Europă”, dar aceasta apartenența la UE este văzută tot mai mult, între timp, ca un fel de ”ultim scut” în raport cu unele tendințe economice hiper-concurențiale, dar necorelate cu doctrina drepturilor omului. În pofida tuturor neajunsurilor și imperfecțiunilor, ca și în alte etape de răscruce destinul transformării în bine a României va depinde în mod sensibil de capacitatea sa de a renunța la rolul mimării reformelor sau implicării pur declarative. Doar asemenea schimbări ar putea conduce la o ”europenizare” în profunzime, la ieșirea dintr-o condiție ”postpatriarhală” și provincialistă, propulsând-o mai aproape de ritmul impus de ”nucleul dur” UE. În final, aceasta ar presupune, evident, nu doar exersarea unor abilități semnificative în procesul negocierilor ce vor urma, ci și sacrificii de asumat, începând cu elitele politice și intelectuale, dar implicând manifestarea unei noi dimensiuni civice la nivelul întregii societăți. © SEVER AVRAM - Președinte Executiv EUROLINK-Casa Europei, în vederea formulării Apelului de la finele Mesei Rotunde (23 martie 2017)

64 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

ACTIVITĂŢI ŞTIINŢIFICE Simpozionul Juridica 2017 În perioada 21-23 Aprilie 2017 s-a desfășurat simpozionul Juridica – Ediția XXVII cu participarea cadrelor didactice și studenților Universității Române de Științe și Arte „Gheorghe Cristea” din București.

Simpozionul a marcat ziua Universității, respectiv 23 Aprilie, Sfântul Gheorghe, și a fost dedicat orașului București.

Dezbaterile s-au axat pe problemele urbanistice ale Bucureștiului cu o trecere în revistă a întregii legislații în domeniu și în contextul includerii Bucureștiului printre capitalele Europene moderne.

Comunicările științifice prezentate au pus în valoare preocupările studenților și cadrelor didactice cu privire la dezbaterile legislative din domeniul dreptului penal, civil și a ramurilor conexe.

Simpozionul s-a bucurat de un real succes în rândul participanților, urmând ca lucrările cele mai reprezentative să fie publicate in volum.

Simpozionul Ştiinţific Internaţional şi Conferinţa ”ComUnique”: Carte, comunicare, cercetare FUNDAȚIA UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA” CENTRUL DE CERCETARE COMUNICARTS și DEPARTAMENTUL DE LIMBI STRĂINE ŞI IMAGOLOGIE – ale UNIVERSITĂȚII ROMÂNE DE ȘTIINȚE ȘI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Au organizat în zilele de 23 Aprilie (Ziua Universităţii Române de Știinţe şi Arte ”Gheorghe Cristea”) şi 7 mai 2017 (în preajma Zilei Europei), în sediul din Str. Matei Basarab nr.18 bis., București, orele 10.00-17.00, respectiv 10.00-15.00 Simpozionul Știinţific Internaţional şi Conferinţa ”ComUnique”, cu tema generală Carte, comunicare, cercetare Subtemele propuse pentru Simpozion au fost: 1.

2.

3.

4.

Aspecte ale învăţământului universitar vocaţional Dreptul forţei, forţa dreptului şi rolul diplomaţiei Tradiţie şi experiment în spectacolul contemporan Ipostaze ale multiculturalismului în perioada actuală

În cadrul Simpozionului Științific Internațional și Conferinței ”ComUnique” au participat cu rezultate ale cercetărilor recente, corespunzătoare tematicii simpozionului – în limbile română și engleză – cadre universitare, academice, intelectuali, masteranzi, studenţi, din ţară şi străinătate.

Ca în fiecare ediție, unele dintre lucrările prezentate în cadrul Simpozionului și Conferinței ComUnique sunt publicate în acest număr al Revistei “9 Mai – Ziua Europei”, iar celelalte au fost incluse în cuprinsul Revistei ComUnique Nr. 13-15 / 2016-2017, întrunind toate cerințele științifice și de impact.

65 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

Table of Content Europe – between integration and human rights Instead of motto: About the ”stylistic unity” Thematic Prof.univ.dr.ing. Lidia Cristea: The governance policy of the European Union in the Brexit context

The world as a performance and viceversa Prof.dr. Ardian Kycyku: In the sweet infantile style Drd. Linda Peșchir: The evolution of the ballet and theatre concept Dr. Maria Magdalena Jianu: Lazarus or the time between waves or the silence of the wise against the world M e d i u (m) Dr. Ștefan Țarca: European Union and the environmental policy

eQualitas Vasile Andru: About defamation History & Culture Dr. Luminiţa Tărchilă: Anton Naum and the ideal: ”The Fox Story” Memories from dhe real europe Acad. Kopi Kyçyku: Eminescu "didn’t learned how to die" Dr. Luciana Friedmann: Sigmund Freud and a century of psychoanalysis B i o-E c o n o m y Dr. Sever Avram: Opportunities and issues concearning the use and successful implementation of the EU strategy in the bio-economy in Romania Guests in the Myoritic Space Migjeni (Millosh Gjergj Nikolla): The ghost Verba volant "Love does not knock on the door ..." – a lyric portrait: Nicolae Silade Dr. Alisa Velaj: The rhetoric of modern chaos in the poetry of Niels Hav

Traditions & Traces The great actor Alexander Moissi in Franz Kafka's Diary Dialogues Victor Eftimiu: "If I were to take it from the beginning, I would waste myself with more dedication" European Politics Dr. Viorel Velișcu: The European Union politics in the road transport field Perspectives The refounding of the European Union depends on each state and each citizen Scientific Activities The Juridica Symposium 2017 (XXVII-th Edition) The "Comunique” Scientific Symposium and Conference: Book, Communication, Research Table of Content

66

Revista 9 MAI – ZIUA EUROPEI Adresa: B-dul Energeticienilor nr.9 E, bloc M1, et.1, camera 19, sector 3, Bucuresti ISSN: 2066-1851 Copyright: Editura ERA Apare sub egida CENTRULUI DE CERCETARE COMUNICART şi a DEPARTAMENTULUI DE LIMBI STRAINE & IMAGOLOGIE ale U.R.S.A. “GHEORGHE CRISTEA”. În parteneriat cu: FUNDAȚIA UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE ȘI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”, EUROLINK – House of Europe și REVISTA HAEMUS e-mail: comunicarts@gmail.com www.universitares.blogspot.com

66 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINŢE ŞI ARTE ”GHEORGHE CRISTEA”

67 | R e v i s t a 9 M a i – Z i u a E u r o p e i N r . 7 / V I I / 2 0 1 7