DANA BANU

doi ani de la popasul copiilor vienezi la Lugoj, în mărturiile unor muzicieni lugojeni aflați la studiu. Baritonul Titus Olariu (fiul protopopului ortodox al Făgetului) – avocat, ofițer de aviație, membru cofondator al Operei Naționale din Cluj, viitor deputat și prefect al județului Severin –, studia intens la Viena, în acei ani, în vederea unei preconizate audiţii la Volksoper. Tribulaţiile sufletești privind viitoarea sa carieră artistică sunt exprimate într-o epistolă expediată părinţilor săi în 18 februarie 1924: „Muncesc necontenit să-mi pot măcar apropia ţinta pentru care sunt aci. Merge însă cam greu, mai greu decât îmi închipuiam. Fiind impacient din fire, natural că, în așteptarea rezultatului pe care cred să-l am prin mijlocul lui aprilie – fie favorabil, fie nefavorabil –, sunt de o nervozitate tot mai mult crescândă. Greutatea eventualului eșec nu o simt atât din punct de vedere moral, ci mai mult material. Cheltuiesc o sumedenie de bani, pe care, în caz de succes, îi pot plăti foarte ușor înapoi, chiar numai din turneul de concerte pe care intenţionez să-l dau la vară. Am o mângâiere însă, mai bine zis o speranţă, ca peste vreo două săptămâni să pot cânta, în cerc foarte restrâns, probă la Opera Populară de aci, și atunci să mă pot convinge de șansele carierei. Chiar dacă-mi succede aci primul debut, cred ca pentru anul care vine să nu stau în Viena. E o scumpete îngrozitoare, și din leafa pe care aș primi-o poţi muri de foame. Voi face tot posibilul să primesc un angajament pentru Franţa, unde sunt stările mai normale și chiar cu o leafă medie poţi trăi cel puţin omenește”.

Între anii 1921 și 1926, beneficiind de o bursă și de ajutorul material și moral al pianistei Maria Braniște, Zeno Vancea a frecventat cursuri particulare de contrapunct, fugă și compoziţie la Neues Wiener Konservatorium, la clasa lui Ernst Kanitz, greutăţile financiare nepermiţându-i înscrierea la Akademie für Musik und darstellende Kunst. În acest context, obţinând adresa unui muncitor feroviar vienez, al cărui fiu se afla în grija unei familii lugojene, Vancea a reușit să închirieze o modestă încăpere, unde a locuit trei ani. Vancea reprezenta, prin originea sa, dar și legăturile sale familiale, prototipul bănățeanului autentic: român „verde” după tată (care era nepotul harambașei Petru Vancea, lotru din codrii Carașului), austriac după mamă (născută Kintzl), crescut de mic de un binefăcător evreu, Feldman (după ce rămăsese orfan de ambii părinți), căsătorit cu o unguroaică (Judita Clarisa Illyés). În perioada 1924-1926, fiind membru activ al Societății „România Jună”, s-a implicat în densele sale proiecte și manifestări culturale, dirijând Corul Capelei Ortodoxe Române. Episodic, a condus repetițiile unui cor al tipografilor vienezi, în cadrul unor concerte muncitorești (Arbeiter Symphoniekonzerte) organizate de Anton von Webern.

Cineva, cândva, va iniția, poate, un proiect cultural, agreat de cele două municipalități, pentru o perpetuă și ritmică evocare a emoționantei înfrățiri dintre binefăcătorii lugojeni și cetățenii vienezi!

Kr

Franța

DANA BANU

Prin hublou se vedea România

eu plecam și tu clipeai scurt în urma mea era vară și toate cinematografele vechi din București erau dispărute sau deja închise o eternă noapte albă o eternă oră de aur o eternă ceață de argint nostalgia mătasea ei o voi purta de-acum o viață întreagă căci am trăit în tine, România

mi-am privit în vitrinele tale profilul cu nasul în vânt am scos limba mereu spre manechinele pe care ți le-ai expus în primele rânduri spre vedetele literaturii tale spre tagma turnătorilor aplaudați de către cei tineri spre dulapurile tale din fier pline cu poeți de mușama și cu politruci de duzină spre vederile de la băi spre clasa muncitoare mândră ca un soare

un loz în plic ai fost, România necâștigător dar gingaș delicat suav așezat în buzunarul de la piept

acum te văd prin hublou adio eu plec tu rămâi, România clipești nepăsătoare în urma mea și în urma celor ca mine

norii se alungă unul pe altul pe cer așa cum tu m-ai alungat pe mine, România

știu că mi se va tăia din nou respirația când mă voi gândi la tine că te voi resimți ca pe un organ lipsă că îmi voi dori să te urăsc și să te biciuiesc să te îngenunchez așa cum și tu m-ai îngenuncheat mereu știu însă și că nu o voi face

voi scrie în schimb lungi poezii și 1000 de cărți pentru tine te voi strivi cu dragostea mea și îți voi trimite armate de fluturi să îi înveți să zboare și să moară departe de tine așa cum m-ai învățat tu pe mine

dulcea mea fiară la pândă, întunecata mea disperare fosforescent-trandafiria mea tandrețe, lasă-ți munții Făgăraș să mă redea mie însămi mai pură lasă-ți Bărăganul să mă sece de lumină și Dunărea să îmi ardă sângele învolburat lasă-ți Marea cea Neagră să-mi trimită în fiece zori aroma ta de albastru de desfătări și de miere

neasemuito, doar brațele iubitului meu mai au puterea și catifeaua ta doar ochii lui de struguri aurii mai au lumina ta pădurile de cedrii și de chiparoși se dau la o parte când le vorbesc despre tine

și în timp ce te privesc prin hublou, coruri de heruvimi și de serafimi îmi fac cu mâna ei sunt băieții de cartier pe care i-ai ucis cu nepăsarea ta ei sunt copiii mahalalelor pe care le-ai dărâmat

încep să cânte tarafurile se-adună lăutarii se acordează chitarele orchestrele își încep simfoniile e nuntă în cer, e război pe pământ și e seară

te văd prin hublou de parcă te-aș vedea prima oară eu plec România tu rămâi clipind în urma mea nepăsătoare

Visul Măcelarului

Insomnii orientale cu poezii mustind de biografism și cu Măcelarul din cartier făcându-mi semne să vin la o cafea.

Printre cotlete de berbecuț, adana kebab, urfa kebab și kasap köfte(chiftelele măcelarului), mă simt diafană, o Beatrice demnă de un Dante intelectuala Doamnă T. a lui Don Camil.

Mă zăresc în oglinda prăvăliei, încadrată de trandafiri decorativi roșii din plastic perfect asortați cu roșul rozaliu al antricoatelor de vițel.

În colț un mic tranzistor de pe vremea părinților și bunicilor tânărului Măcelar tranzistorul e alb-ivoriu precum oasele din galantar pline de măduvă.

Timpul s-a oprit în mica măcelărie. Ceasul de perete e defect. O muzică de serial turcesc dansează pe deasupra cotletelor și acoperă ayranul din frigider, tânărul Măcelar continuă să se învârtă în jurul meu. Nu vorbim deloc.

El stă cu mâinile stinghere pe lângă corp și se uită în tăcere la mine. Poate ca să își aducă aminte după ce plec. Cred că îi place să mă vadă în prăvălia lui. E tânăr și singur. Mica măcelărie e tot ce are. Și-ar fi dorit să fie aviator dar nu a trecut examenul. Știe că îl înțeleg și e un minut fericit printre trandafirii de plastic, tranzistorul de culoarea oaselor și galantarul plin cu toate visele lui de bărbat tânăr, transformate în praf, pulbere, oase și kebab. Eu îi zâmbesc, el îmi zâmbește larg. Omenește. Apoi plec.

Mi-e un somn de m-aș întinde în băcănia de lângă măcelărie cu capul pe o rotiță de cașcaval Hellim, cu mâinile sprijinite de borcanele cu bulgur și picioarele băgate în cutiile cu pekmez și tahini.

Simt cum somnul nopților nedormite îmi desenează dungi violete sub anticearcăn. Arunc o mutră fioroasă băcanului. Îi cer țigări și el se bucură. Crede că așa arată fața mea prietenoasă. Măcelarul a venit după mine. Zâmbește rotund în continuare. Știu că îi plac mai mult decât se cuvine. O femeie simte întotdeauna când măcelarii o plac. De Onisim îi e frică și când îl vede tace abrupt. Se sufocă și trage insistent de gulerul cămășii. Onisim râde și îi face semn că nu e cuminte.

Măcelarul îmi oferă mereu cadouri: coșulețe cu săpunuri mici și colorate, șervețele parfumate, sticle cu colonii de lămâi și căpșuni. Coloniile miros puternic, le dau mai departe Mayei care le dă Edei, care le pune în pungă și punga o lasă pe stradă lângă gunoi alături de visele Măcelarului.

Când scrii poezii într-un anotimp transparent iar Măcelarul își rotește mâinile ca elicea avionului cu care în curând vei pleca și pe care el și-ar dori să îl piloteze dacă am trăi într-o telenovelă turcească. Dar nu trăim într-o telenovelă turcească iar el va rămâne singur să privească din ușa prăvăliei oamenii care nu îl salută niciodată și nu cumpără nimic de la el. Avioanele care trec pe cerul Istanbulului și nu sunt pilotate de el. Trecătorii cu măștile lor albe printre care nu voi mai fi și eu. Tinerețea lui pilotând avionul și plecând spre Paris odată cu mine.

Când scrii poezii într-un anotimp transparent și insomnia orientală te cuprinde.

Lentoarea ei te ține captivă. Zgomotele se îndepărtează. Totul pare deja întâmplat. Culorile devin puternice apoi se estompează și poeziile se scriu singure. Somnul e parcă din ce în ce mai departe.

Eu te privesc în ochi și tu întorci capul, România

sting țigara și intru adânc într-o nouă viață fără tine, România se aude un blues cântat pe deasupra acoperișurilor unui oraș care nu e al tău e al meu, România

tu ești departe la ora asta femeile de servici curăță scările de bloc de tristețea grea a oamenilor care te-au lăsat în urmă, România tristețea noastră se prelinge odată cu detergentul curge pe străzi începe să strălucească

tu întorci capul, România eu te privesc în ochi, tu întorci capul eu te privesc în ochi, tu îți trimiți oamenii de servici să curețe toate urmele noastre ale celor plecați din tine, România

România

ELA IAKAB

Kr

Iubirea, forţă a cosmosului, sigiliu al divinităţii

O cameră fără prize (București, Casa de pariuri literare, 2021), cea mai recentă carte de versuri publicată de Savu Popa, poartă o dublă pecete. Întâi, conștiinţa celui ce știe că este hărăzit poeziei nu doar prin formaţia sa (recent a obţinut și titlul de Doctor în Filologie), ci, mai ales, prin irepresibila atracţie spre frumuseţea ei indicibilă. Desigur, nu mă refer aici la faptul că autorul poate excela în lectura critică a poeziei, cum a demonstrat de-a lungul timpului prin recenziile sale profesioniste, atât cât excelează în poezie. Nu. Frumuseţea indicibilă este esenţa și noima singulară a poeziei din toate timpurile, de la începuturi.

Dacă pecetea dintâi ţine de viziunea așezată în centrul iradiant al universului poetic, pentru că e un univers de o coerenţă geometrică (nu e camera fără prize un dreptunghi de forma unor vechi temple?), cea de-a doua ţine de firea lui Savu. Solaritatea omului trece din viaţa cotidiană în poezie, cu rezultate dintre cele mai neașteptate. Iată, de pildă, un poem scurt, dintre cele fără titlu, care ilustrează trecerea insesizabilă dintre praguri: „Cerul atât de aproape/ De pământ,/ Încât îi pot auzi/ Respiraţia.” Imaginea antropomorfă a cerului, cu sunetul ei fermecător, destramă nu numai depărtările dintre aici și dincolo, ci și pe cele dintre contemplaţia umană și răsfrângerea ei în spaţiul spectacular al poeziei.

Savu Popa se distinge de poeţii tineri de azi prin curajul întoarcerii la o temă

străveche a mitologiei, a filosofiei, a literaturii și a religiei, iubirea. La sensul ei originar, de forţă a cosmosului, de sigiliu al divinităţii întemeietoare: „Gravitația/ Cea mai frumoasă/ Declarație de dragoste/ A pământului/ Pentru noi.” Iubirea și poezia au același punct de origine, în transcendenţă: „A scrie poezie/ Ca și cum/ Ai încerca/ Să faci echilibristică/ Pe liniile din palma Lui Dumnezeu”. Cu atât mai fascinantă este transpunerea poetică a treptelor care duc spre această formă a elevaţiei.

La început, iubirea e o tulburare fără nume a lumii interioare, cu timpul ei, cu deschiderea ireversibilă spre timpul și ritmul altei lumi: „Să te îndrăgostești/ Înseamnă/ Să treci/ Pe fusul orar/ Al altei inimi”. O lume pe care îndrăgostitul nu o cunoaște și care a ucis în el setea de a cunoaște. O lume care a devenit noua lui patrie. O lume care ademenește prin stranietatea ei impenetrabilă și generează pierderea de sine. Extatica pierdere de sine. O altă treaptă este explorarea, peregrinarea, întâi onirică, a lumii străine în care cel ce iubește s-a mutat la sfârșitul solitudinii sale: „Aș vrea să fiu/ Spațiul alb/ Dintre neliniștile tale.” Apoi, peregrinarea reală spre polul nord al lumii necunoscute: „Cred/ Că m-am îndrăgostit/ De partea geroasă/ A frumuseţii tale.” Încă o treaptă este contopirea semnelor imprimate în corpurile îndrăgostiţilor și a enigmaticelor ei vibraţii: „Dragoste /E atunci când/ Liniile din palma mea/ Se unesc/ Cu cele din palma ta,/ Devenind/ Fire de înaltă tensiune.” Apoi, firește, levitaţia și dansul aerian: „Făceam echilibristică/ Pe muchia tăcerilor noastre.”

Urmează contopirea definitivă a celor două fiinţe îndrăgostite și a lumilor din ei și din afara lor: „În toată camera/ Se auzeau bătăile inimii tale,/ Speriați,/ Pereții mai aveau puțin,/ O luau la fugă,/ Aerul s-a retras/ Precum un melc în cochilia/ Respirațiilor noastre,/ Toată lumina a năvălit în sus,/ Inundând, înecând soarele./ Timpul și-a dat peste cap/ Ordinea orelor/ Întocmai cum ai deranja piesele/ Pe o tablă de șah./ Furnicile au părăsit mușuroaiele,/ Pietrelor li s-a cutremurat carnea,/ Veninul a început să îi neliniștească/ Pe șerpi./ Ascultam cum în toată camera/ Se auzeau bătăile inimii tale/ Ca o încleștare de alge/ În interiorul mărilor.” (O încleștare de alge) Ca două fluvii, cele două lumi devin „camera fără prize”, spaţiu al poeziei, dreptunghiular cum templul pierdut al înţeleptului Solomon. Spaţiu al apelor terestre și invizibile. Umane și divine.

Așadar, Savu Popa este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei tinere, pentru că imprimă, cu har, poemelor sale, prin imagini de o mare densitate materială, sensul etimonului grec al iubirii: „filos” și „filia” au aceeași rădăcină, omul cărţii este prietenul ce le iubește. Atât cât iubește viaţa, pământul, focul, arderile, umanitatea, iubirea, ascensiunea, spiritualitatea, lumina, divinitatea creatoare.