LUCIAN BOTA

România

Kr

mai ușor cu clapele să nu cumva să-mi atingi inima rana încă nu s-a cicatrizat sângerează cântă mai ușor cântă-mi despre tine despre noi despre iubire despre culoare iubito

în noaptea asta pe umerii mei atârnă toată greutatea cerului plânge un înger în adâncul infernului

dac-ar fi să mă sting chiar mâine tu ai fi bucata mea de pâine cu care am să mă împărtășesc

umbrele tale n-au scos niciodată un sunet și de aceea pereții scorojiți ai camerei nu urlă când tăcerea ta trece ca un viscol și nu lasă nicio urmă cuprinsă între ambianță și cuantumul zilei poemele mele stau scrise pe pereții aortei inima doar le pulsează în bătăile ei

ele se scriu și rămân așa scrise în culoarea sângelui

cu amândouă mâinile pun în balanță dragostea care ți-a mai rămas și mi se pare că n-a mai rămas nimic din tot ce am iubit până acum

anotimpurile mi se strecoară în vene și-mi numără clipele din anii pierduți în acest balans al dragostei

ca și cum lumina nu mi-ar fi fost îndeajuns am intrat sub pleoapa fereastrei cu gândul că tu sau mâna ta sau cuvântul tău va fi sufletul după care umblu pe ape ghimpate alergând pe muchia orașului carnea rămâne ca o dâră de sânge ape călătoare prin încăperi și prin inimă umbre prin tinda durerii obosit îngenunchez în fața cuvântului

în colțul ferestrei umbra înmormântează lumina zilei bocetul căprioarei îngenunchează chipul în lac așezat în mijlocul pădurii trupul meu putrezește sub frunze ascultând pământul

din gura unui lup iese luna să îmbrățișeze sufletul nopții în plină iarnă

cutremurate îmi sunt zilele acestea de osândă plouă și peste rănile mele niciun strop de lumină urme lăsate în adâncul munților pe care viscolul le astupă răcnind cu gândul la tine mă ghemuiesc dincolo de trupul osândit pe marginea pervazului ca să mai transform în păsări sărutul

îmi umpli nopțile cu iubire diminețile cu soare mă încătușezi în privirile tale blânde în palmele tale mă ții ca un fulg de nea și nu mă lași să mă topesc în van mă topesc doar pe sânul tău și curg

de cum se crapă de ziua îți văd ochii cum umblă prin cameră încercând să mă cuprindă apoi trupul cu care mă învelesc nopțile aleargă și dă buzna în bucătărie aproape gol mă încătușează în aroma de cafea umbre ucise de tăcerea trecătorilor îngeri înlănțuiți din naștere

în ochii mei cerul sângerează, pământul își ascunde fața în mare

și dincolo de mare nu mai sunt zboruri adânci

pescărușii au aripi din sârmă ghimpată și marea mă-nghite

mi se zbate trupul în valuri corabia mea se îneacă

mă-nghite rana...

lemnul din flacăra vie a înverzit călăul nu reușește să-l reaprindă

peste ani va ști că inima lui a fost aruncată în flăcări și bunătatea a cruțat-o