IONUȚA NATALIA N. IORGA : Percepții estetice

România

Kr

IONUȚA NATALIA N. IORGA

Percepții estetice, teorii și evoluții ale criticii conceptuale la Virgil Nemoianu

Mobilitatea și polisemia pe care le receptează (de la o epocă la alta) o serie de concepte literare istorice (canon, canonicitate, stil, estetică) conduc spre observarea faptului că atât tradiția, cât și modernitatea valorifică aceste concepte pentru constanta lor capacitate de a genera sens literar, conotație și valoare culturală. Deși societăţile moderne operează la nivel de teoretizare cu a compara (uneori) judecăţi de opinie, mentalități, percepții și manifestări sociale, totuși rămâne în plan teoretic o permanentă preocupare pentru cadrele care pot permite educarea și culturalizarea maselor - într-o manieră de esență livrescă, umanistă. Iată, acest fundal teoretic principial este prezent în permanență în interiorul studiilor unor reputați teoreticieni literari. Între aceștia, profesorul român Virgil Nemoianu se dedică vreme de 50 de ani observării și studierii transformării percepțiilor estetice și literare europene sub influența modernismelor de secol XX. Și pentru el, premisa educației livrești este punctul de pornire spre teoretizare și investigare a marilor teme ale literaturilor de secol XIX și XX.

Observate de către teoreticianul român Virgil Nemoianu încă din primii ani ai formării sale, fenomenele transformărilor culturale europene sunt examinate în textele sale dedicate structuralismului sau romantismului minor european cu instrumente de tip sociocritic și descriptiv. Astfel, canonul, canonicitatea, stilul și estetica sunt judecate ca fiind cadre ale educației clasice care sunt puse în evidență cu ajutorul studiului filologic, al retoricii și al hermeneuticilor. Ele ne pot oferi o panoramare identitară și culturală din

stratul cel mai intim al aristocrației și tradiției europene și sunt considerate relevante și datorită codurilor etice și estetice pe care le determină în mod implicit. Studiile inițiete de profesorul Virgil Nemoianu în anii săi de formare ca filolog arată o constantă preocupare nu doar pentru stilistica textului, ci și pentru așezarea literaturii în interiorul culturii universale.

Nu de puţine ori, teoreticianul observă că literatura reacţionează la întâmplările imediate, la toți referenții reali care au relevanță culturală, subliniind diversitatea și varietatea de tipologii culturale și umane care determină o narare referențială. Critica rațională a unei desfășurări de evenimente istorice pare a fi înrudită cu critica descriptivă, de esență estetică, practicată în interiorul romanelor de epocă. De aici și intenția de a înțelege cum anume se compune literatura unei epoci care are însemnătate pe scara istoriei. Ca receptacul al tuturor reflectărilor sociale, literatura devine, de cele mai multe ori un produs catalitic. Ideea aceasta este subliniată cu o recurență vizibilă în studiile sale inițiale: Structuralismul (1967), Simptome (1968), Calmul valorilor (1971), Utilul și plăcutul (1973), Micro-Harmony : The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (Microarmonia) – 1977.

Între exemplele care îl aduc pe Virgil Nemoianu în atenţia noastră tocmai pentru că subliniază acest aspect al relevanțe culturale este și studiul extins: O teorie a secundarului (1989). Această lucrare realizează o pledoarie filologică a relevanței literare și subliniază tipurile de cultură apărute în Europa, amintind despre tipurile de societate care permit literaturii să le modeleze identitar. Sunt relevante în această discuție a influențelor partea întâi a volumului (O teoriei a ariergardei. Literatura ca scandal) și partea a doua a sa (Progresul și complementele lui. Literatura ca mediere). Teza majoră a celor două capitole pleacă de la evidența că atâta timp cât societățile se află într-o continuă și neuniformă dezvoltare, iar viața publică și angrenajul social își împing indivizii spre o tot mai dinamică desfășurare, există o grabă care se instalează, o neuniformizare, o incoerență tot mai puțin subliniată (și) în ceea ce privește legile și valoarea culturală. Iar această grabă pare a fi motorul care dictează simplificarea structurală și tematică a textelor literare.

Cu o atenție a intelectualului care se manifestă în interiorul a două culturi (una filologică și una umanistă: filosofică, dar și a influențelor politice și sociologice), V. Nemoianu observă aceste modulări încă din perioada 1967-1969 interval în care își redactează și întocmește (anterior volumului O teoriei a secundarului) volumele Structuralismul și Simptome. De aici, credem, ar fi putut porni curiozitatea și interesul acordate secundarului (adică detaliilor care oferă specificitatea unei culturi). În decursul carierei sale didactice, cele două volume devin o componentă activă a subiectelor atent

examinate ulterior de către V. Nemoianu. Volumele Structuralismul și Simptome par a oferi, peste ani, detaliile mai puțin expuse ale unor epoci culturale recente care configurează identitatea filosofică și ideologică a lumii europene. La fel ca pentru toți intelectualii europeni, peisajul social și cultural: spaţiul culturii, cel al manifestării sociale, cel al artei sau educației sunt pentru teoreticianul Virgil Nemoianu componente nu abstracte sau formale, ci semnificanți tăcuți, dar majori - care pot revela o multitudine de informaţii despre cultura și civilizația occidentală.

O dată cu studiile amintite mai sus, Virgil Nemoianu se alătură în anii ’80 galeriei de reputați teoreticieni (Perry Andersson, Gianni Vattimo, Toma Pavel, Paul Virilio, Antoine Compagnon) pentru care istoria și istoricizarea definesc cultura canonică și o plasează în semnul unor hermeneutici culturale totalizante - capabile să cuprindă și să înțeleagă arte poetice și literare dintre cele mai diferite. Cu o constanță teoretică care impresionează (recurentă de la un volum la altul), V. Nemoianu va sublinia faptul că istoria nu sufocă studiul literar, ci îl redimensionează prin semnificațiile pe care le imprimă receptării textului beletristic. Cu instrumentele cercetării istoriei și intertextualității, ale raportării la fenomene conceptuale și istorice, filosofia literaturii se redimensionează, revine spre o universalitate a sensului. Încă din anul 1967, teoreticianul V. Nemoianu observă acest raport fenomenologic, dar și faptul că metodele de cercetare împrumutate din sfera istoriei pot stabili genetica și arheologia textului literar. Astfel, în perioada 1964-1968, Nemoianu publică în periodicele „Studii de literatură comparată” și „Secolul XX”, două texte care examinează relațiile dintre teorie literară, critică de concept și istorie a conceptelor culturale. Cele două studii vor fi reunite în interiorul aceluiași volum care va apărea în 1971, la Editura Dacia, sub titlul Calmul valorilor. Ele vor pleca de la examinarea modelului critic occidental1 pentru a determina o posibilă simptomatologie a textului literar2, dar și pentru a face posibilă înțelegerea resorturilor care determină scrierea de texte literare, care ajung să devină, ulterior, texte canonice.

Așadar, structurile teoretice pe care Nemoianu le examinează în aceste două micro-studii sunt parte a criticii care va recepta în primă fază poezia perioadei 1912, dar și proiectul cultural imprimat în epoca modernă de revista americană „Poetry”. Prin observarea noilor efecte stilistice și literare pe care le realizează artele poetice moderniste – care au impus în literatura

1. Virgil Nemoianu, Critica anglosaxonă mai nouă, „Studii de literatură universală”, IX, 1967, București, p. 127-140. 2. Virgil Nemoianu, Preludii la o critică simptomatologică, în „Secolul XX”, 1, 1964, p. 92-99.

americană autori precum: Ezra Pound, T.S. Eliot, Robert Frost – Nemoianu va face delimitarea între poezia tradiției și cea a modernizării sociale și astfel va realiza și o implicită analiză și inventariere a textelor literare specifice spațiului cultural american. El observă și faptul că scriitorii americani ai secolului XX (care modifică esențial percepția asupra vechilor categorii ale esteticii literare, dar și asupra raportării la tradiție) impun apariția unei noi generații de esteți, teoreticieni și critici3. Noile tendințe literare sunt și ele investigate de către Virgil Nemoianu pentru a evidenția faptul că încă înainte de 1912 literatura americană impune o estetică a socio-democrației, dar și un nou ideal estetic (care se puteau diseca numai cu un instrumentar adecvat unei noi hermeneutici4 .

Ca demers secundar, eseul cu titlul Critica anglosaxonă mai nouă expune și un argument referențial: cel legat de ruptura care se produce între un studiu literar de documentare cronologică și între receptarea textului estetic și înțelegerea intențiilor care îl generează.

3. Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, 1971, București, p. 161-207. 4. Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, 1971, București, p. 208-226.