SAVU POPA : Fântâna de os

Kr

România

SAVU POPA

Fântâna de os

Din autogară urma să iau autobuzul care mă ducea până-n Miercurea Sibiului și mă lăsa în centru. Acolo, trebuia să aștept după un microbuz care să mă ducă încă vreo patru sau cinci kilometri, în Miercurea-Băi.

Când plecasem din Ocna spre Sibiu era trecut de patru. Microbuzul mă dusese direct în autogara cam pustie. Arșița încă persista. Asfaltul ardea. Fusesem anunțat că nu mai puteam să-mi iau bilet dinăuntru, că închisese mai repede azi, că, doar din autobuzul de Miercurea se putea lua, dacă șoferul mai avea hârtie în mașina de marcat, dacă nu, asta e, îi dădeam și eu un zece lei sau cât mă lăsa inima.

Asta îmi spusese, dintr-o răsuflare, unul dintre călători. Pustiu în jur. Niciun autobuz nu se afla în parcare. Valuri de praf, concentrice, se ridicau în aerul secat de-a dreptul.

Cel care-mi vorbise mergea la Săliște. În drum, la ora asta, din stațiile de la fabrici aveam să luăm mai multă lume care mergea spre Săliște sau Miercurea.

Simțeam că mă sufoc. Gâtul mi se uscase, ochii mă pișcau. Mă grăbisem și-mi uitasem ochelarii de soare pe birou. Singurul magazin din autogară era închis. Mă retrăsesem sub un acoperiș, unde nu existau bănci. Singurul loc umbros de acolo. Am așteptat vreun sfert de oră, după care, în curtea autogării intrase un microbuz horcăind din toate încheieturile. După ce-l lăsasem pe omul cu care vorbisem să intre primul, mă urcasem și eu, îi dădusem șoferului zece lei. Nu mai avea, într-adevăr, hârtie de bilet, nici rest de dat sau de cerut.

După câteva minute, am pornit. Până la ieșirea din Sibiu a urcat foarte

multă lume. Aerul condiționat nu mergea. Era o nădușeală și mai puternică înăuntru. Îmi curgeau apele ciopor. Lângă mine se pusese o tanti încărcată cu tot felul de desagi pe care îi înșirase și pe culoar.

La piața Cibin se urcase dânsa. De abia intrase în buz pe ușa din spate doldora de desagii aceia cu modele populare, burdușiți cu tot felul de chestii. Banii ei ajunseră la șofer din mână în mână. Cineva o ajutase să intre. După ea, în mai puțin de-o secundă, tot culoarul, și așa strâmt dintre rânduri, se umpluse complet. Cum stăteam mai în spate, se pusese lângă mine. Mai bine spus, picase, se prăbușise de-a dreptul. Răsufla greu. Purta o broboadă roșie, înflorată, soioasă, plină de pete. Mi se făcuse scârbă. Începusem să transpir și mai cu spor. Grăsimile ei mă împingeau în geam. Se tot foia agitată. Horcăia, își făcea vânt cu o batistă și mai soioasă, se uita pe culoar, își luase în brațe o plasă plină ce părea că mișcă toată.

La picioare își pusese parcă o cușcă învelită în nailon. Din care se auzeau slab niște piuituri. Stătea cu picioarele bondoace pe ea. Adormise. Sforăia de mama focului. Sforăiturile ei acopereau bine jiana ce se difuza la radio, în surdină. Ceilalți călători, tăcuți. Unul vorbea cu șoferul, stătea în picioare lângă el. Mă luase și pe mine somnul. Auzisem ca prin vis că individul îi cerea șoferului niște bani. Îi povestea despre o casă pe care urma s-o moștenească, despre niște vaci pe care le tăiase dincolo și care, cel puțin una, era să pice peste el după ce o tranșase. Îi mai spusese că se-ntorsese de-o săptămână. Făcuse pe drum cu autocarul cam patru zile. Doamne feri, de-o mai repeta el, vreodată, o asemenea experiență. Intrase aproape în comă, de la oboseală, Până și umbra i se împuțise după drum. Hainele cu care fusese atâtea zile le pusese într-un sac de nailon și le aruncase direct la container. Adusese de acolo niște casete cu filme porno și niște parfumuri, sigur, imitații ordinare, dar pe care avea să le vândă el, săptămânile viitoare, pe la Cibin. Îi ceruse șoferului să deschidă puțin geamul, să tragă și el o pipă. Adusese dintr-acelea bune rău, dar foarte scumpe. Cred că șoferul crăpase puțin geamul și fumaseră amândoi nepăsători. Șoferul mâna cu viteză. Tipul cel vorbăreț se bălăngănea în toate direcțiile ca o pendulă. Își ținea cu greu echilibrul. Se prinsese cu mâna de bara din metal a mașinii. Purta niște blugi foarte uzați, genunchii lor îi avea crăpați. Pe mâna dreaptă, un tatuaj cu un șarpe decolorat. Ochii mi se închiseseră de-a binelea. Parcă visasem că eram pe Dunăre, acum două veri, pe la Sulina. Canalul nu se mai termina, șalupa mâna cu viteză. La un moment dat încetinea, ca să ia o curbă, mai să ne răstoarne. Apoi, marinarul tura la maxim. Canalul nu se mai sfârșea, marinarul înfuleca covrigei sărați. Pusese muzică lăutărească. Se auzeau valurile izbind

puternic șalupa. Valurile nu ne cunoșteau, aveau ceva cu nervii șalupei care înainta bezmetică.

Lângă noi, o altă șalupă încerca să ne întreacă. Se luaseră la întrecere. Stăteam în față, mi se făcuse puțin rău, mi-era cald în vesta de salvare. Ajunseserăm în Tulcea pe seară. Mult timp, după, nu mă părăsise senzația că traversasem nu un canal fluvial, ci o mare întreagă.

Pe la un șase și ceva ajunsesem în centrul orașului Miercurea. Centrul pustiu. Lumina scăzuse în intensitate. Soarele se ascunsese după clădirea primăriei. La celălalt capăt al centrului, câțiva oameni adunau de pe mesele pieței, încărcau totul într-un aro. Alții măturau prin preajma meselor. Un copil alerga după o curcă. Mi se părea că avea în colțul gurii o țigară. Sau doar un fir de pai? Ieșea parcă fumul. După ce au terminat, s-au înghesuit cu toții în aro și au plecat.

***

Ajunsesem după douăzeci de minute în stațiunea Mirecurea-Băi. O paragină în toată regula. Un microbuz de muncitori apăruse repede și mă dusese acolo. Cu mine mai urcase un om bătrân care locuia în stațiune. Mașina ne lăsase vizavi de pavilionul degradat al fostelor băi calde. Peste tot, bălării, drumuri stricate, mult gunoi, clădiri părăsite, foarte puține case. Abia se zăreau în peisajul acesta decrepit și sălbăticit de-a binelea.

Dincolo de stațiune începea pădurea Apoldului. Cea mai întinsă pădure care ajungea dincolo de județul Alba. Doar căminul popular se mai afla în stare de funcțiune. Erau puțini oameni și la tratament. Și mai puțini erau cei care se opriseră la izvorul din spatele pavilionului. Stăteau aplecați. Își umpleau sticlele, apoi plecau.

Înainte de a porni spre terasă, trecuse pe lângă mine un cioban cu o turmă mare de oi. Se mișcau încet, ca într-un vis plin de ceață. Pe lângă mine trecea un nor din ghemotoace, câlți albi și behăituri ascuțite. Abia am putut înainta.

Terasa din partea dreaptă a pavilionului era deschisă. Câteva familii se aflau la mese, mâncau. M-am așezat la o masa mai retrasă. Îl așteptam pe un prieten, fost coleg de liceu, Vlad, muzeograful de la Muzeul Tradițiilor din Miercurea. Stătea în stațiune, nu departe de pavilion.

Acesta ajunsese peste alte câteva minute. În acel moment, din restaurant apăruse un chelner, un băiat numai piele și os, obosit, plictisit. - Bună, Vlade, mă bucur să te revăd! - Savu, plăcerea este și de partea mea. De când te așteptam prin stațiune! Sigur, nu se compară cu Ocna ta. Sunt convins că azi ați avut sute de turiști

la lacuri, pe căldura asta! - Da, deja au început în forță concediile. Au venit mulți și din Germania. Sufocată parcarea. Niciun loc nu mai era. Deși, au terminat cea de-a doua parcare, de la ieșirea din Ocna, oamenii tot pe marginile drumurilor și-au lăsat mașinile. Am crezut că nu mai ies din Ocna. Am venit și cu un hârb de autobuz. - Te cred, aici nu prea vine multă lume. Bine, suntem și în timpul săptămânii. Vin mai mult pentru izvorul ăsta. Se abat de la șosea, ajung aici, se opresc, scot bidoanele, iau apa și pleacă. Parcă ar fi în mijlocul codrului. Nu întreabă... - Dar, ce, e vreo taxă? - Nu, dar nu se face așa! Intri, dai bună ziua, îți ceri voie, bei o cafea, consumi ceva. Știi, e ca și când pe mine mă taie nevoia și sunt la drum lung. Mă opresc, găsesc un restaurant, intru, nu spun nimic, mă duc oblu la toaletă și gata, îmi fac nevoile, ies ușurat și nu mă uit nicăieri. Puțin bun simț, ce naiba! - Da, te cred, așa suntem noi... - Și la Miercurea, la muzeu, mai vin turiști, așa pe nepusă masă. Sunt sigur că multora nici nu le pasă de exponate. Ce imagini, ce prezentare a țării Mărginimii. Ei vin pentru toaletă, măcar plătesc biletul. Izbucnise în râs. - Uite, îl ținem pe băiat în picioare. Adu-mi o cafea cu lapte, dacă ai! Chiar un latte machiato. - Atât, și dumneavoastră? Îl întrebă pe Vlad, în timp ce nota în continuare. - Eu o cafea fără lapte sau zahăr și o cola la 0,33! - Oau, ai de lucru azi, nu glumă! - Ei, știi că da, îmi vine mai încolo un văr, punem de un grătar, dar, înainte ne uităm la mine, la centrală, că dă semne că mă cam lasă și el e inginer de centrale, vine din Sebeș. Și na, cafeaua amestecată cu o cola. Îmi pune altfel sângele-n mișcare! Apropo, tu vrei să stai o noapte, nu? - Da, voi merge la șosea, la Mircea-n Deal. - Super. Se găsesc camere, fără probleme. Nu prea e mare agitație perioada asta. Doar tiriștii mai opresc acolo, pentru o noapte. Sau mai apare vreo familie rătăcită. Nu e ca-n America. Am fost un an, cu Work and Travel ăla. Am lucrat la un motel de pe autostradă. Ce de lume pestriță trecea pe acolo! Ziua și noaptea. Tot felul de specimene. Unii opreau doar așa, de dragul de a ieși din orașul din apropiere. Stăteau o noapte, uneori două. De regulă, veneau cupluri. Își pun coarne americanii într-o veselie.

După ce ne fuseseră aduse băuturile, Vlad își scosese pachetul de țigări, bricheta, își aprinse una. Îmi întinse pachetul.

- Nu, mulțumesc, m-am lăsat în vara aceasta. De fapt, nu fusesem un fumător în adevăratul sens al cuvântului. Fumam când mă aflam cu ceilalți. E chestia aia de gașcă, știi. - Hmmm, da, înțeleg. Bine faci. Nici nu îți dai seama de ce ai scăpat. Și le-au scumpit al naibii. Apropo, pe tine ce te interesează de fapt? Ai venit aici, pentru un fel de documentare, nu-i așa? - Da, știi, am început să scriu niște texte, povestiri în care folosesc situații reale din trecut. DE aceea, mă interesează și la tradițiile locului. Încerc să introduc și ceva fantastic în ceea ce povestesc. No, în mare cam asta e schema. Auzisem de stațiune, de acea fântână blestemată. Citisem undeva, parcă, de invazia lăcustelor de aici care, și asta a fost ceea ce mă intrigase în legătură cu toată povestea, a depășit-o pe cea din biblie! - Da, sigur, ai văzut reportajul de la tv. Într-adevăr, pe undeva există ceva credibil în toată povestea, dar e și multă scorneală, de aia savuroasă, cum vă place vouă scriitorilor. Fântâna se află în partea dreaptă a pantei ce urcă spre șosea, la intrarea în sat. I se spune fântâna de os. Chipurile, așa se auzise, că fântâna fusese clădită din oase, nu din ciment sau alte materiale și, da, e blestemată.

Înainte de a se apuca să îmi dea alte detalii privitoare la povestea fascinantă care mă adusese în stațiune, la acest început încins de august, Vlad se opri bursc cu țigara în gură. Începuse să zâmbească privind pe ulița pe care venea un individ, destul de murdar, cu un păr lățoș și cu o față destul de veselă. Era înconjurat și el de ceața luminoasă care aproape că îi ștergea în întregime contururile. - No, hai că ai noroc. Uite vine Dinu, ăl mai priceput om în povești de genul! Nu mai scapi de el, de îl provoci. Toată ziua te ține, îți împuie capul cu vrute și nevrute! Dar tu asta vrei, nu! Oricum, e prea plictisitor pe aici și, poate eu, deh, mă pricep să îți mai spun unele, altele, dară Dinu te va toca nu alta! O să ajungi să scrii nu o poveste, un roman în două, ba chiar în cinci volume! Babu’ Dinu, vino încoa, ai treabă!

Omul se oprise. Părea nedumerit. Se uita în toate părțile. De fapt, se prefăcea că nu era sigur de unde venea glasul. Când dădu cu ochii de noi, zâmbi și veni la masă. Duhnea teribil a transpirație și a alcool. - No, bine șefule, când am zâs io să trec și să nu te bag în seamă! Dară cine e prietenul? Io aș sta, aș tot sta, dară stomacul meu nu stă, cere miereu... - Lasă, Dinule, nu te speria, nu vei sta degeaba, o să vezi, merită statul cu noi. Dânsul e Savu, scriitor, o vint pe la noi pe uliță și e curios de povestea aceea cu fântâna. Ți-am spus eu, dară, că am avut succes când o vint teveul de ne-o înregistrat! Barem așa mai aude lumea de noi, ne vin clienții, că de

nu, praful se alege, și de case, dar, mai ales de buzunarele noastre. Vlad se întoarce spre mine. Se înroșise tot, făcuse un efort pentru a deveni atât de teatral precum fusese. Dinu e ciurdarul nostru de bază. Cel mai bun din toată mărginimea. Nu s-a mai pomenit unul ca el, de 2019 ani încoace. Dacă s-ar pune de-o olimpiadă internațională a ciurdarilor, Dinuțu ar ieși printre primii! Când stă, când e liber, adică, pe rumânește, când taie frunze la muște, că doară numai sara și dimineața e ocupat cu cumetrele...vaci, să ne-nțelegem. Mai plimbă cu căruțul cu calul Gelu, când se nimerește, puținii turiști care se rătăcesc prin zonă! Ia, până îți aduc dinăuntru o bere, te apucă să-i povestești prietenului scriitor despre fântâna blestemată. - Iooi, poi dară cum vei ieși din sat, dai de o fântână care se spune, încă din vremea aia a mai veche, că o fi o fost făcută din oase. Că e ori ba adevărat, asta nu știu a-ți spune pe bune. Dară, fântâna o apărut acum câteva secole, când erau moghiorașii pe aceste pământuri stăpânitori.

Pe vremea aceea, nu era aici stațiunea, nici nu exista locul. Cei care erau totuși pe acest pământ țineau tot de Miercurea Sibiului. Se întâmpla atunci ca fostul grof de pe aceste pământuri mersese în țara ungurească să-și aducă urmaș. Avea groful un conac puțin mai sus de aici, colo pe Dealul Ciopoarelor. Conacul, acum nu mai există, fusese distrus de comuniști la începuturile lor. Chipurile se făcuse acolo o revoltă și comuniștii au ars tot. Nimic n-o mai rămas, dobitoacă, om, hir de iarbă sau zid de conac. Groful cel bătrân voia să se lase de a mai fi stăpân, oricum Miercurea era mică pe atunci, câteva suflete, nu mai mult, și mai voia groful să se ducă departe de aici, să-și așeze bătrânețile-n alte părți. Și-o fost omul nost până în țara vecină, și-o mers, și s-o spetit, și-o-ntrebat încolo-n coace, cine ar vrea să meargă cu el în cealaltă parte a regatului, să-l puie direct conducător!

Și o vrut unul Arpad, un tânăr abia intrat într-ale vieții, care trudea ca ajutor de notar, dar care, pasămite, se cam plictisea în acel oraș. Și-o vint după o săptămână groful cu străinul. Mai întâi i-o explica ce și cum, cu ce se mănâncă treburile moșierești. Dară tânărul, copil bun și blând, ascultător, gata să-nvețe orice, o căzut tare bine la inima grofului, dar și a celor din jurul său. Arăta bine și se ținea foarte îngrijit. Înalt, cu părul blond, ochi albaștri, umbla curat, încălțat cu cizme de călărie, lungi, sclipind de curățenie, indiferent câte drumuri bătea cu ele.

Unde mai pui că era parcă priceput în toate, avea cunoștințe de agricultură, de matematică, chiar și de îngrijitul animalelor sau de clăditul cășilor. Se apucase de arase toate pământurile. Încât deveniseră acestea foarte roditoare. Când dăduse de izvorul cu apă termală și, doară știa ce beneficii poate aduce acesta, odată pus în funcțiune, se apucase, cum se spune azi, să exploateze

zona, și se puse pe construit. Rămăsese povestea, în graiurile bunicilor și a străbunicilor noștri că, atât de bine mersese vânzarea de legume, că, după ce făcuse mai mulți bani, se și apucase și, în alți câțiva ani, construise acest pavilion, vreo alte câteva case, un pod și drumul.

Pavilionul îl construi intenționat lângă pârâu. Îl împărți în două. O parte e restaurantul de aici, foarte spațios, altă parte e terasă pentru vară, iar în prelungirea ei făcuse un bazin și o legătură cu pârâul de-afară care aducea apa în bazin tot timpul. Și lumea venea și se scălda.

O început să vie oameni din toate părțile. O rămas câteva fotografii de atunci. Cu domni și doamne elegante din alte timpuri. Veneau din tot regatul, Ungaria, Austria, din tot Ardealul. Avea ceva izvorul ăsta. Că-i vindeca pe toți de toate cele, ca prin minune.

Arpad nu stătea o clipă locului. După ce făcuse și drese, devenise vânător. Organiza, împreună cu țăranii și cu alți grofi, partide de vânătoare prin pădurea Apoldului. Mergeau călare, se-ntorceau călare în strigăte de joc, trăgând cu puștile ca apucații de afumau câteodată tot cerul. Era tare apropiat de țăranii rumâni. Rămăsese blând, bun și harnic. Apoi se ocupase și cu pădurăritul. Merea împreună cu pădurarii și, cot la cot cu ei, izbea copacii butucănoși la pământ.

După ce terminase de construit stațiunea, îi venise în cap să mai culturalizeze poporul. Așa că se puse de construise căminul. Foarte des veneau aici trupe de dans de peste tot. Se organizau petreceri, venea lumea bună. Ce mai, ca-ntr-o stațiune de lux! Și-acum s-o ales praful de toate! Dară povestea fântânii era tare dureroasă. Și ți-o spui acum, dar cu încă puțin combustibil din hamei, dacă se poate.

Dinu mai primise o bere. O dăduse pe gât, dintr-o răsfulare și se reîntoarse la poveste.

Arpad pusese pe unul Boldi să fie morar. Îl puse în locul unuia Tibor, care îmbătrânise tare și se lăsase de meserie. Moara era în pădure. Acum nu mai există. Nimeni nu știe nici măcar locul. Parcă o înghițit-o pământul. Acest morar, Boldi, era tare ciudat. Firea diavolului. Pe bune. Se spunea că îl vizita dracul, cu care se avea bine. Erau tovarăși de pahare și făcuse o înțelegere cu el. Ceva legat de-o vânzare. Unii spuneau că morarul își dăduse în chirie sufletul diavolului. Acesta, în schimb, îi promisese bogății și viață veșnică. După asta, dracul i-a mai cerut ceva. Să-i facă o fântână din oase de om. Nu cumva să hie de animale! El va pândi și dacă va vedea că pune alte oase, atunci se va mânia teribil. Îl va pedepsi, îi va lua totul, nu-i va mai da sufletul și îl va face să-și chiardă mințile! Și se spunea că morarul dăduse gata, în mai puțin de-o săptămână, acea fântână care există și astăzi, cu acea cumpănă de

lemn imensă. Pe ea se dădea dracul huța în fiecare noapte. Ori că era noapte sau zi, fântâna strălucea de-ți lua ochii. Avea ceva înfricoșător în ea. Dacă te apropiai și te aplecai deasupra fântânii, auzeai niște sunete atât de dureroase, de-ți luau mințile de durere. Parcă cineva acolo fusese închis pe vecie. Și, din senin, venise așa vorba că morarul dispăruse din sat, că măcinase oase de om și, din acea măcinătură, clădise fântâna. De unde oase? Nimeni nu putea spune, dar nici el nu mai fusese văzut vreodată.

Unii spuneau că e blestemată, că doară așa simțeau ei, și se apucaseră s-o dărâme. Dar, în zadar. Se puseseră pe ea cu topoarele, târnăcoapele sau cu baroasele. Nu era chip s-o răzbească. Ieșeau doar scântei după fiecare izbitură. Nu-i puteau face nimic. După ce oamenii, osteniți, se opriseră din lovit fântâna, auziseră în interiorul ei mișcarea agitată a unor valuri izbindu-se unul de altul. Și, în loc de apă, așa cum se așteptau să vadă ieșind, apăruse la suprafață un lichid tulbure, încins, care se scursese pe toate marginile fântânii și acoperise de-ndată pământul din jur. Era sânge care se revărsase la picioarele lor, întărindu-se ca smoala.

Altădată, văzând că nu o pot dărâma, au încercat să-i dea foc. Însă focul s-a stins imediat, zidurile de os devenind reci ca gheața. Iar din fântână a izbucnit un fum care a învăluit tot satul, a intrat în case, a bântuit străzile, după ce s-a mai înăsprit și s-a mai înnegrit, de aducea cu o ceață densă. Și nu a dispărut decât după vreo câteva zile, lăsându-i pe unii dintre ei orbi. Doar cerul a rămăs ca scos dintr-o afumătoare.

Arpad, mare grof acum, se căsătorise cu o fată de oier, Ivana, o fată harnică și frumoasă foc. Ea ținea gospodăria conacului. Pe lângă asta, era pasionată de flori. Când își termina treburile, ajutată de femeile din sat, ieșea pe câmpuri unde își petrecea cea mai mare parte din timp, culegând tot felul de plante pe care le știa pe de rost. Făcea din ele coronițe și le aducea la conac. Le punea pe mese, pe mobile sau pe jos. Ivana îi dăruise grofului o fată, Margareta care crescuse și, după ce fusese ținută la școli mari prin Ungaria, se întorsese și, într-o vacanță, îi căzuse cu tronc la o serbare câmpenească din Miercurea, unuia Mitrea, de era, acolo de la voi la Ocne, miner. Ăsta era printre ultimii mineri, înainte să se-nchidă minele, să apară lacurile. Însă, se știa că era cam curvar și bandit. Ei vorbeau de ceva timp. Se ascundeau cât mai bine, nu aflase nimeni de ei, până ce fata rămăsese grea. Atunci să vezi jale peste conac! Era cât pe ce s-o snopească groful în bătaie. Apoi, o închiseseră pentru o noapte și-o zi în pivnița conacului, doar cu apă și foarte puțină mâncare. Însă, la miezul nopții, fata reușise să spargă ușa, ieșise afară și fugise din sat. Avea ochi de strigoi. Când ajunsese la fântână, se oprise, se

aplecase și se-aruncase, țipând, în gol. Nu-ți mai spui ce nenorocire se abătuse asupra întregii comunități. O găsiseră după câteva zile, după miros. Părea că, în adâncul acela, fusese sfâșiată de guri hulpave de lupi. Oamenii mai spuneau că, tot în vremea în care încercaseră să distrugă fântâna, au auzit, nu de puține ori, și strigăte de lupi venind din interiorul nesfârșit al fântânii.

Afară era o vară secetoasă. Iar oamenii, dară știm cum sunt ei, scornesc vrute și nevrute. Umbla vorba că, în fiecare seară, Margareta, schimbată în moroi, iese din fântână pe o scară de fum, vine în sat, se plimbă pe străzi, se ține de glume, bate în porți, le deschide, rupe florile, zgârie zidurile, omoară pisicile, le bea sângele. Iar celui care-i iese în cale, nu-i vorbește nimic. I se uită fix în ochi, până ce rămâne golit de orice duh sau putere.

Și tot pe ea, moarta, au făcut-o responsabilă de invazia lăcustelor care prăpădiseră pădurea în mai puțin de cîteva zile.

Pe la finalul acelei veri în care se petrecuse năpasta, se abătuse asupra Miercurii un val imens de lăcuste. Veniseră în câteva reprize, în valuri, de-a dreptul. Și bâzâiau ca viespile. Făcuseră prăpăd. Se așternuseră peste tot. Stăteau nemișcate, dar teribil de flămânde. Noaptea se auzea ca un zumzet stins. Ziua nu mișca nimic. Totul, încremenit. Pădurea fusese acoperită în întregime. Și rasă de pe fața pământului. Nu se atinseseră de sat. Dar cum apăruseră, așa și dispăruseră. În urma lor, un prăpăd. Copacii deveniseră scheletici. Nu mai exista niciun strop de vegetație. Pământul chelise, nu alta. Oamenii se înspăimântară. Cine avusese curajul și se apropiase de pădure zicea că lăcusta arăta ca un cartof. Nu era chip să te apropii. Asistau la un masacru. Spuneau că fuseseră atinși de blestemul adus de moartea fetei.

Dară, astfel de lucrurile s-or întâmplat atunci. Uite, pădurea o crescut între timp, e la locul ei. Numai fântâna o rămas o epavă. Nici măcar nu e scris ceva pe ea. Barămi povestea asta să rămână! Se știe că am puține clase, însă știu bine să citesc. Am fost cu pionierii la un concurs și am lua locul doi pe țară la citit și la scris.

Nici nu observasem că Vlad nu mai venise. Probabil, știindu-mă pe mâini bune, se dusese cu ale lui. Doar urma să-i vină vărul. Povestea îmi plăcuse, așa, în mare. Dinu ăsta se avea cât de cât cu povestitul. Așa că i-am mai lăsat de-o bere

Urma să plecăm. Se însera și aerul devenise mai răcoros. Îmi scosesem din rucsac hanoracul și mă pregătisem să pornesc spre pensiune. Aveam să merg pe jos. Până la pensiune făceam cam zece minute. Însă urma să traversez tot satul ca să ajung la șosea, pe partea cealaltă, unde se afla clădirea.

El s-a oferit să mă ducă. L-am întrebat dacă sunt câini pe drum. Mă asigurase că totul e safe. Învățase acest cuvânt de la televizor și l-a mai rostit încă o

dată, mândru că știa ceva pe nemțește. I-am spus că e pe engleză. Dar el mi-a răspuns că tot același drac e, tot limbă străină. Se simte mulțumit și dacă știe un singur cuvânt străin. Sunt unii care conduc țara și nu știu o boabă. I-am dat dreptate, și ne-am despărțit. El a luat-o spre un câmp unde erau vacile pe care urma să le aducă, eu am pornit în direcția opusă.

Când am ieșit din sat, imediat am zărit în fântâna scăldată într-o lumină ireală de lenă. Stătea neclintită, de-a dreptul amenințătoare. Avea ceva straniu. M-am apropiat. Îmi simțeam inima strânsă. În depărtare se auzeau niște câini. Speram să fie cât mai departe. Mă apropiasem și mai tare. Șoseaua era la câțiva pași. Mi-am tras sufletul, mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii și m-am aplecat. În interiorul ei, un gol întunecat îmi dădea impresia că se prelungea la nesfârșit. O cumpănă imensă stătea deasupra ei, se cufunda în cerul mult prea întunecat în acea parte.

Am îngenuncheat și am început să ating. Într-adevăr, părea că zidurile ei sunt din oase lustruite bine, fine la atingere, lucioase. Am tresărit. Mi se făcuse pielea de găină. M-am ridicat, mi-am luat rucsacul și am pornit spre șosea. Am așteptat să treacă un tir, apoi am trecut. Holul pensiunii era slab luminat. Am mers la recepție, am luat o cameră la parter. Doar când am ajuns înăuntru, am răsuflat ușurat.

Geamul dădea în stradă. Fântâna lucea și mai puternic. Mă chema din nou la ea.