CARMEN FIRAN: Forma

Kr

SUA

CARMEN FIRAN

Forma

Când am hotărât să plec de acasă nu-mi apăruse încă nicio cută pe frunte. Aveam, ce-i drept, câteva fire albe, dar ele erau dintotdeauna. La școală m-am comportat corect, fără să ies din obișnuit. Am luat chiar și un premiu, nu mai ţin minte prin ce clasă. Totuși, mersul la școală îmi producea un gol în stomac. Ca și cum m-aș fi dus la doctor. Îmi era teamă de autorităţi, de concluzii finale. Eram stângaci și complexat. Trist, tuns scurt, pierdut, înghiţit de conformism în uniforma mereu prea mică, îmi puteam privi fără efort încheieturile. Cum puteau gleznele acelea subţiri să-mi susţină trupul? Cum mi se aduna toată mintea în degetele cu care mânuiam creionul? Mintea e peste tot în corp. Așa cum Dumnezeu e peste tot, mi-a spus bunica. Dar probabil că nici ea nu știa ce spunea.

Începuseră să mă atragă cărţile, strânse alături în rafturi înalte sau etalate în vitrine de librării. Din fericire în casa noastră era o bibliotecă destul de mare. M-am pus pe citit. În sfârșit, mă simţeam în largul meu, devenisem mai îndrăzneţ și ceva mai dezinvolt. Cărţile erau, oricum, o lume. Lumea mea, unde nu mai trebuia să joc rolul celui gata oricând să încuviinţeze, să zâmbească și să tacă, mereu cu același gol în stomac pe care ţi-l dă mirosul tare de medicament care te izbește pe culoarele unui spital.

Mai târziu a trebuit să mă rad. La început, o dată pe săptămână. În ziua în care m-am ras pentru prima oară, m-am și îndrăgostit de o fată. Era blondă, în aceeași clasă cu mine și râdea din orice. Peste câteva săptămâni mi-a trecut. Mai târziu aveam să-mi las barbă, dar am continuat să mă îndrăgostesc. Sau așa mi se părea de fiecare dată.

Odată cu moartea bunicii s-au dus și anii cei mai frumoși ai copilăriei

mele. Când ploua și tuna puternic în nopţile de vară, mă lua lângă ea în pat și mă ţinea strâns la piept. Avea sâni mari și calzi. Mirosea a pâine din cuptor și-mi spunea că sunt cel mai dulce pisoi. Mă ascundeam în bunica și adormeam în siguranţă, chiar dacă afară cerul se rupea în bucăţi.

Uneori, seara, când ieșeam de la școală, viaţa părea frumoasă. Respiram adânc și luam orașul în piept. Oameni grăbiţi, agitaţi. Farmecul nopţii își lăsa pântecul peste clădiri și parcuri. Întunericul, un pinten de cărbune, bătea la fiecare ușă. Sub luminile firave, orașul își adâncea misterul. Iar eu treceam senin, oarecum fericit și aparent lipsit de griji, cu mâinile în buzunare, pe lângă cinematografele bulevardului.

Pe scara blocului unde locuiam mirosea a cârnaţi și cocă arsă. Și totul reintra în obișnuit. Se spulberau toate. Chiar și visele îmi miroseau, casnic, tot a cârnaţi și cocă arsă.

Până să mă mut în Capitală, am locuit cu părinţii mei într-un oraș de câmpie, tihnit și patriarhal. Nicio denivelare, nici dealuri tocite, nici râuri secate. Nu se întâmpla nimic. Oamenii se știau între ei și se acceptau așa cum erau. Prea mare diversitate etnică nu era. Țiganii erau mai degrabă invizibili, supravegheaţi cu grijă în ghetoul lor unde nu intra nimeni, un cartier nenorocit lângă cimitir. Evreii plecaseră mai toţi. Câţiva basarabeni, ajunși după război prin căsătorii mixte, se adaptaseră cu ușurinţă, la noi fiind oricum mai bine ca la ei. Mai auzeai „basarabeanca asta”, ori „evreul ăla”, dar fără ură. Se punea virgulă între noi toţi. Împărţeam lipsurile și orizontul opac.

Ai mei nu mi-au luat niciodată bicicletă. Odată, am auzit pe cineva spunând cu voce îndesată că trăim într-un loc sterp unde visele nu se pot împlini niciodată. Poate de asta florăriile nu aveau flori, magazinele nu aveau mâncare, iar copiii își doreau dintotdeauna biciclete.

Când am plecat de-acasă, se copseseră trei vișine în pomul din faţa ferestrei de la sufragerie. Era primul an când făcea fructe. Nu avea decât trei, dar ai mei erau bucuroși. Mama spunea că era câte o vișină pentru fiecare din familia noastră. Plecând eu, le-a rămas lor și vișina mea. Nu știu dacă au mâncat-o sau dacă a putrezit în pom. Nu mi-ar plăcea să se fi întâmplat așa.

Și-au dorit un băiat. Și băiat au avut. Când am aflat că, la începutul începutului, toți am fost de fapt femei, am avut un soi de tulburare. Ne tragem dintr-un conglomerat de celule ce se înmulțesc nebunește în burta mamelor noastre, până când un singur cromozom, numit Y, începe să-și spună cuvântul. M-am gândit că puteam să mă nasc femeie. Poate era mai bine. Femeile par mai decise, ele știu ce vor.

Primul tren spre Capitală l-am pierdut. Am așteptat, apoi, cinci ore în gară. Mai fusesem o dată în gară. Fugisem noaptea de-acasă pe fereastră.

După ce adormiseră ai mei, m-am strecurat ușor afară. Începusem să am insomnii. Visam puţin și nici puţinele visuri nu le ţineam minte. Îmi imaginam gările ca pe niște porți înalte albastre. Aș fi vrut să văd trenurile trecând prin ele cu pufăit ușor obosit. Le-am văzut. Nimic pasionant sau poetic. În gară, miros urât, mizerie. Oameni cu fețe chinuite care nu erau deprinși să călătorească. N-am mai recurs la astfel de artificii. Începeam să mă maturizez. Apoi a urmat armata și am coborât câteva trepte spre ceva asemănător purgatoriului.

În armată n-am primit nici scrisori, nici pachete. Fetele uitaseră de mine. M-am îngrășat, totuși. Te îngrași în armată, înveţi să-ţi coși nasturi și prinzi gustul colectivităţii. Cam atât. Apoi toate încep să se coloreze în verde. Oamenii devin verzi, casele verzi, cerul verde. Palmele ţi se înverzesc, iar în gură simţi un gust de verde. Nu verdele proaspăt. Verdele stătut, rânced, ca o vopsea groasă care te acoperă în somn. Doar că soldații nu dorm. Și nu visează. În ei se adună pentru un timp toată oboseala pământului. Și seamănă toţi între ei. Le miros hainele a câine ud.

Din armată m-am întors nedumerit. Credeam că voi rămâne toată viaţa un soldat nedumerit, cu palme verzi. Un soldat dezorientat și nenăscut, căutând drumul spre casă.

Nu cred în fatalitate. Seara îmi place să citesc cărţi fără eroi și aventuri eroice. Urmăresc atmosfera, stilul, arta de a povesti obișnuitul, fără lovituri de teatru. Nu mai există senzaţional. Evenimente mărunte, mărunţele. Drama de zi cu zi care nici măcar dramă nu e. Apă lungă. Întindere de nisip care ne astupă gura ca un căluș de cârpe. Nimic din ceea ce știm sau intuim nu se aplică existenţei noastre. Există mereu tentaţia de a rămâne în afară, orgoliul de a ne crede altfel. Doar că eu așteptam ceva de peste senzaţional, mă educam pentru acea așteptare. Lăsam ușa descuiată, geamul spart. Miracolul putea să apară oricând.

Am fost dintotdeauna o fire paradoxală, cu un dezechilibru studiat între ceea ce simt și ce gândesc, între cum apar și cum sunt. Un mod de apărare în faţa oglinzii. O punere la adăpost în interiorul cuștii. Când eram mic nu înţelegeam din ce sunt făcut. Doar carne și sânge, îmi repetam, doar carne și sânge. Mă închideam în camera mea și îmi priveam ore în șir mâinile, picioarele, le făceam apoi să se miște și urmăream gesturile dislocate prin cer. Era uluitor să văd o mână ridicându-se în aer. Sau să pășesc și să nu știu din ce sunt făcut. Pipăiam toate din jur. Mă pipăiam. Să mă conving că există, că exist și eu. Și voinţa mea de a mișca braţele, de a vorbi sau de a merge. Voinţa mea de a depăși forma. Toate vin de sus, de la cap ni se trage, spunea bunica, mai trăgea cu ochiul la icoană și ajungea iar la Dumnezeu.

Îmi plăceau lucrurile simple. Am avut însă parte numai de complicaţii. Plus ce am mai complicat și eu. Nepriceput și orgolios. După ce am plecat de acasă, am crezut că se vor aranja multe. Că am să scap de tot ce mă apăsa acolo. Că am să trăiesc altfel. Nu s-a schimbat aproape nimic. Doar decorul. Și nu totdeauna în bine. Am învăţat, în schimb, să trăiesc neluat în seamă, neîmplinit, neras, nemulţumit, curios, neîncrezător, cu deșertăciunea întinsă pe masă ca o piele de animal tânăr sacrificat. Dintr-o eroare. Sau dintr-un experiment.

E plăcut la mine. Stau des cu storurile trase. Nu e un semn de claustrare, doar o preferinţă. Seara deschid fereastra, să iau orașul în piept, ca în copilărie. Dar nu regăsesc nimic din farmecul de odinioară. Orașul nu mai e decât o caracatiţă care își strecoară tentaculele reci pe fereastră. Aer închis care nu-mi colorează obrajii. Nu răcesc niciodată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată bolnav. Dușul îmi place întotdeauna cu presiune. Picături tari, biciuindu-mi pielea. Iarna nu port mănuși, nici căciulă. La serviciu mă duc pe jos. Continui să am insomnii, dar cel puțin nu am coșmaruri. Suport mai bine frigul decât căldura. M-am adaptat.

Toate descoperirile le-am epuizat în școală. Într-una din seri am început să percep universul. Prin vârful degetelor. Mă închipuiam pe o pojghiţă subţire și lucioasă. Era pământul. Și dincolo de stratul fin de poleială începea o grotă cu beznă. Era universul. Și doar un pas greșit pe marginea iluzorie ar fi însemnat căderea în univers. La o palmă de tălpile mele. Mă gândeam, mi se făcea rău și iar mă gândeam. Noaptea visam cum mă prăbușesc prin univers cu carne, cu sânge, cu suflet, cu tot. Și același gol în stomac. Pe vremea aceea, viaţa mea încă mai era un culoar de spital. Eram privit cu îngăduinţă de mama care nu înţelegea nimic, în timp ce eu începeam să mă simt important și puternic.

Sunt încă tânăr și duc o viaţă normală. Îmi plac mâncărurile calde, dar nu am prea des parte de ele. Defectele mi se accentuează, nicidecum să se îndrepte. E mereu prea târziu pentru a schimba ceva. Proverbele nu-mi plac. Tot teama veche de concluzii.

Mama avea obiceiul să repete cuvântul „cetăţean“. Pe mine nu mă deranja. Cu timpul am început să cred că trăiam numai printre cetăţenii invocaţi de ea. Fără spirit de comunitate. Păpuși mari de ceară. Oameni de zăpadă care se topeau la prima pală de căldură. Manechine cu suflet întors pe dos. Ca să mă conving, luam un cuvânt și îl repetam până îi pierdeam sensul. Rămâneau câteva consoane stâlcite într-un soi de limbă străină. Asta erau și cuvintele. Convenţii. Nimic cu sens. Viaţa toată era o convenţie alimentată de contracte inutile, automatisme și acte formale, iluzii și multe autoilu-

zii. Mai rămânea cultura. Ea nu se moștenea, nu se căpăta, trebuia câștigată. Doar că universul fusese creat de mine. Pornind de la 0 la 1, de la măsură, culoare și încă două-trei noţiuni elementare. Construisem din aproape în aproape. Construisem nebunește, inventând, mereu inventând. Omul nu are decât imaginaţie, cel mai bun lucru care ne-a fost lăsat. Ea creează amintiri netrăite, un prezent cât de cât suportabil, mistificat cu har, posibilităţi cât să ţină cald viitorul. Sau de cald viitorului. Dar viitor nu avem. Fiecare secundă devine cu repeziciune trecut. Inspirăm viitor și expirăm trecut. Există doar clipa de faţă. Timpul e infinit și static, același cu el însuși, nu el curge ci doar noi trecem prin el, îmbătrânim, îngrășăm pământul, ridicăm nivelul mărilor și oceanelor. Imaginaţia ne dă puterea să suportăm o realitate în care am fost aruncați forțat. Singura cale de a descoperi palatul cu oglinzi, de a cunoaște universul prin simboluri. Prin ea ne inventăm o existenţă așa cum ne-ar plăcea să fie. Fantazăm în cușcă, fiecare cât îl duce capul.

Diletantismul nu mă supără. Într-un fel, și eu sunt un diletant. Mă risipesc în nimicuri. Nu-mi ajunge timpul. Același timp, nesfârșit în absolut, a fost parcelat cu zgârcenie pentru fiecare din noi. Din dorinţa de a face cât mai mult, încep și las neterminat. Pornirile contează. Curajul de a începe. Ofer șanse infinite întâmplării. Recunosc și necesitatea, în măsura în care creează ordine și probabilitatea întâmplării. Mă atașez greu și mă plictisesc ușor. Mi-ar plăcea să călătoresc. Călătorim tot în imaginație. În propriul nostru trup, cât ne vor ține picioarele.

Până la vârsta asta aș fi putut să fac ceva serios și durabil. Ce înseamnă serios și durabil? Relativitatea am înţeles-o abia la 16 ani și nu mă gândesc la sensul știinţific al cuvântului. În cea mai mare parte a timpului sunt indiferent. Nu e o tactică, e o stare. Obstacolele nu mă îndârjesc, mă demoralizează. În fața unui gard mă opresc și contemplez lumea de dincolo de el. Gelozia nu mă face să iubesc mai mult, ci să abandonez.

Existenţa e teoretică. De fapt, ne străbate un vis. Excitându-ne simţurile, creându-ne iluzia că trăim. Un vis ca un val care lovește din urmă. Suntem mereu caraghioși în zbaterea noastră de a consuma, odată aruncaţi la mal, întreg harnașamentul de trebuie. Trebuie, mereu trebuie. În rest, doar carne și sânge. Și ridicolul care ne acoperă ca o gură imensă ce rânjește insinuant. Și totuși ochiul meu deschide florile. Ochiul meu crește firul de iarbă și firul de iarbă mă ridică deasupra. Nu cad, uite că nu cad, strigam privindu-mi mâinile care se mișcau prin aer fără înţeles. Ameţeala unui vis prin care îţi repeţi că nu e adevărat, nimic nu poate fi adevărat.

M-am gândit la un moment dat să mă întorc acasă. Poate că vișina din pom e încă proaspătă. Mai am pe cineva care să mă aștepte.

Din copilărie am amintiri puţine. Mai mult inventate după povestirile adulţilor. Îmi imaginez cum aș fi fost și încep să cred că episoadele povestite de ei, pe când râdeau cu gura până la urechi, le-am trăit cu adevărat. Mă văd în pantaloni scurţi și șosete albe mergând înaintea părinţilor îmbrăcaţi de duminică. Pășesc așa pe singura stradă principală din centrul orașului, cu părinţii defilând fără sens, doar pentru că e duminică. Un ritual ce trebuie respectat. Aud difuzoarele date la maxim și văd vecinii în pijamale, jucând table în balcoanele prăfuite, ori șirul de bărbaţi ieșind de pe stadion scuipând seminţe, prinși în discuţii zgomotoase care le injectează ochii. Mă văd și pe mine mereu tuns scurt, cum se spunea, corespunzător, pregătindu-mi seara ghiozdanul, cu inima mică, și iar cred că totul nu e decât o fabricaţie a minţii, pentru a întreţine aparenţa normalului. Poate că nu am avut copilărie. Deși îmi amintesc o roată cu becuri uriașă învârtindu-se înnebunitor. Atât. O roată cu becuri, dar nu știu ce căutam acolo. Mă învârteam odată cu ea sau ochii mei urmăreau luminile amestecate, rotite în fum și miros de cârnaţi și de cocă arsă. Și oamenii erau doar siluete. Umbra lor pe asfalt, urma lor în zăpadă, siluete de fum agitându-se în jurul meu ca un carusel orb, plin de pofte și sânge.

Și totuși de când eram mic am o amintire autentică, vie, care mă urmărește și azi. Într-o seară de vară am văzut pe treptele casei o reptilă uriașă, un fel de salamandră cu pete negre-gălbui care m-a privit câteva secunde în ochi, apoi s-a întors și a dispărut undeva, sub zidurile casei. Nu mi-a fost frică. Am povestit părinţilor și ei au zâmbit înţelegători. „Ţi s-a părut. Nu există o astfel de reptilă. Și apoi cum ar fi ajuns un asemenea animal pe treptele casei noastre? A fost o vedenie. O iluzie.“ De atunci tot am iluzii. N-am mai vorbit nimănui, niciodată, despre reptila care m-a privit în ochi într-o seară de vară. Dar ea a existat. Și acum pot reconstitui lumina stinsă a soarelui, și umbra ei pe trepte, și mersul ei leneș, cu picioare scurte, solzoase, sub zidul casei. A existat, deci am avut copilărie, deși nu știu unde sfârșește ea. Am început apoi să ard în acte mărunte, marcat mereu de apariţia unui animal neobișnuit care mi-a scindat copilăria între permis și posibil. Nepermis și imposibil. Viaţa s-a târât mai departe cu toate ale ei.

Visez de multe ori o gură uriașă în care mă strecor docil, mă las înghiţit și continui într-un pântec străin unde lucrurile își au cursul lor obișnuit. Orașul ca un monstru mă acceptă și nicicând nu m-ar face scăpat. Sunt un personaj în ritualul lui și fiecare personaj e folositor. Fără mine nu poate avea loc reprezentaţia. Sau, cel puţin, așa îmi place să cred. În cele din urmă, voi fi la adăpost de haosul din afară. Cum eram la sânul bunicii. Doar că n-am aer. În alte nopți, visez cum cineva îmi aduce o lupoaică sub masă, lângă

picioarele mele obosite care au uitat să se apere. O lupoaică bătrână care și-a mâncat plângând puii. M-am obișnuit să o știu acolo, rânjind hămesită ca orice fiară care nu se încălzește cu nimic. Apoi revine visul cu piscina fără apă. Și totuși înot dintr-un perete în altul. Iar respiraţia greoaie mă aruncă sleit la pământ. Sunt un înotător redutabil. În gol. Chiar și pe pământ. Vise obsesive, nu coșmaruri. Mă trezeam cu cearcăne negre. Ni se pare că viaţa noastră ar fi oricând un subiect savuros, dar când începi să povestești nu mai rămâne mare lucru. Destine comune cuprinse în etcetera. Deși lumina există.