HOREA PORUMB: Cine poate, oase roade

Kr

Franța

HOREA PORUMB

Cine poate, oase roade

Încercarea moarte n-are...

Anii de facultate.

Cât timp am fost studentă, deși locuiam la părinți, n-am luat masa niciodată acasă. Luam micul-dejun, prânzul și cina la Cantina Dietetică a mediciniștilor, situată discret la subsolul unui imobil nu tocmai îndepărtat. Eram tânără și nici nu simțeam faptul că aveam de făcut până acolo trei drumuri pe zi. Doamne, ce facilități excelente aveau studenții în vremea aceea, și ce minunată era mâncarea ce-o primeam!

Dar nu era acceptat oricine.

Ca să fiu primită la Cantină, am avut nevoie de o „trimitere”, pe care mi-a făcut-o cu solicitudine Domul Vasile, asistentul care răspundea de grupa noastră.

Vasile era mâna dreaptă a Profesorului de chirurgie. Acesta din urmă tocmai își scotea un curs tipărit. O cunoștință a Domnului Vasile l-a rugat să intervină pe lângă Profesor, să-i pună pilă unei studente care avea examen cu dânsul, s-o protejeze pe motiv că avea o fire emotivă. Desfășurarea examenului a fost una de pomină. Am văzut cum fata trage subiectul, se înroșește pe gât și obraz, îi dau lacrimile și se lansează într-o tiradă întreruptă de sughițuri: - Domnule Profesor, vă rog să mă iertați că nu am reușit să pregătesc subiectul, pentru că nu am avut notițe bune de curs. În disperare de cauză, Domnul Vasile mi-a împrumutat șpalturile cursului dumneavoastră, dar m-a avertizat că e plin de neadevăruri științifice, în plus de numeroase greșeli și

confuzii, ceea ce e foarte adevărat, căci, în ciuda efortului depus, nu am înțeles nimic!

Mi-am mutat privirea înspre profesor. Acesta simte cum îi palpită o venă de pe tâmplă, apoi se înroșește la rândul său. Mâna îi tremură, cea obișnuită cu bisturiul. Îi dă fetei nota de trecere, cinci-ul solicitat, dar pe toți studenții care au urmat i-a căzut cu nota doi sau trei!

La poalele Cetățuii, lângă Casa Radio, era Institutul de Fizică. Într-o vreme l-am „frecventat”. Mergeam să întâlnesc pe unul dintre cercetătorii atomiști, cu care speram să leg mai mult decât o lungă prietenie. Din păcate, tânărul era corupt (și el) de… morbul comodității. Dar mi-a ținut inima captivă ani buni, în care nu-mi doream alt bărbat decât pe el. Regretabilă pierdere de vreme.

Toți „lefegiii” Institutului soseau deodată, dis-de-dimineață, să ponteze ca la uzină. Se răspândeau prin laboratoare și puneau în funcție aparatele. Întreg echipamentul rula din plin,… în gol – deși unele lămpi, de pildă, aveau un număr limitat de ore de viață. După ceremonia Ness-ului frecat în ceșcuțe, se formau grupulețe pentru taclale, ce se destrămau, ca să se re-alcătuiască în alte conformații, pe tot parcursul zilei. N-am văzut pe nimeni muncind.

I-am cerut amicului să mă lase să vizitez. Mai bine tăceam. A declanșat planul „de protocol” al instituției și am avut parte de explicații în fiecare sală. Într-un loc, visau să depoziteze hidrogenul, „dizolvându-l” într-un panou de metal, ca apoi să-l instaleze pe automobilul viitorului, unde, reacționând cu oxigenul din aer, ar genera apă și energie. N-am auzit să li se fi concretizat ideea, pe care au încercat-o, mai cu succes, și cei de la Tesla. Rețin că o (unică) realizare palpabilă a Institutului a fost instalarea unui numărător de sticle la „Vinalcool”, constituit dintr-o sursă radioactivă ce trimitea o rază în curmezișul benzii rulante, iar detectorul din partea opusă făcea bip de câte ori fascicolul era întrerupt. - Am instalat contorul în biroul Directorului. Când succesiunea bipurilor nu e regulată, șeful știe că la Secția de îmbuteliat vinurile s-a întâmplat ceva.

Formidabilă realizare. Îmi amintește de Premiul Nobel decernat cam atunci unui fizician francez. Acesta, tot cu raze invizibile, putea „scana” interiorul unui camion. Într-adevăr, vameșii au putut identifica astfel un automobil ce era mascat în spatele lăzilor de tomate! Alt „mare” succes științific.

Cantina mea era vecină cu sediul Filialei Academiei, încă un cuib unde se pierdea vremea din plin. O cunoșteam pe secretară, care mi-a povestit că șeful ei ierarhic și-a încadrat fiica pe un post fictiv. N-a trecut pe la sediu ni-

ciodată, nici măcar să-și ia banii. Venea doamna academicianului să-i ridice!

Închei, așa cum am început: - Cine poate, oase roade!