ROXANA LAZĂR: Povestea țestoasei și a pescărușului

Kr

Italia

ROXANA LAZĂR

Povestea țestoasei și a pescărușului ce au început să se îndoiască

A fost odată, așa ca întotdeauna sau poate ca niciodată, o broscuță țestoasă care își petrecea zilele lungi și plictisitoare pe balconul unui apartament din Roma. Balconul pe care țestoasa îl măsurase în lung și în larg, nu era nici măcar construit înspre stradă, ci dădea către o curte interioară. Broscuța noastră fusese botezată cu numele Michelangelo de către copilul ce o dorise atât de mult la început, pe vremea când ea era mică mică, abia ieșită din ou. Numele eroinei noastre amintea de personajele serialului de desene animate ”Țestoasele Ninja” însă ea nu avea nimic din curajul și experiența de luptă a faimoaselor mascate. Nu avea nici măcar un maestru spiritual care să o îndrume pe calea evoluției sale, ci trăia singură, fredonând din când în când refrenele cântecelor pe care le auzea ieșind de la geamul unui apartament din curte. Din maestrul spiritual al țestoaselor ninja rămăsese doar un șobolan bătrân și răpciugos care se cățăra pe zidurile murdare ale blocului în căutarea unui culcuș mai adăpostit și uscat prin unitatea externă a vreunui aparat de aer condiționat.

Într-o zi de vară, pe când țestoasa își asculta lipăitura propriei limbi ce era ocupată cu mestecarea unei frunze de salată un pic uscată, aruncată în grabă de mama puștiului, simți cum umbră mare și amenințătoare plana deasupra capului ei. Nu avusese timp să întoarcă capul pentru a observa de unde provine umbra. Își retrase rapid capul în carapace. Trebuie să știți că acea carapace era casa ei mai mult decât cutia ce îi fusese aranjată în grabă de tipa ce-i arunca salata ce se usca în frigider.

Vă întrebați când țestoasa Michelangelo și-a dat seama că se poate retrage în carapace pentru a nu deveni prada cuiva? Nu va trebui să așteptați mult pentru un răspuns elocvent. Vă voi povesti eu cum, pe vremea când micuța era încă acceptată în casă, primise direct în țeastă un creion colorat. Puștiul nu-și făcuse lecțiile de biologie și era destul de târziu. Trebuia să coloreze celula umană, dar nu avea chef. I se părea mai interesant să-și petreacă orele urmărind video-uri pe Tik-Tok. Stăpâna casei abia terminase de curățat bucătăria și se îndrepta către baie. Mai avea de întins o mașină de spălat și afară începuse să tune și să fulgere. - O să mi se împută rufele în mașină până mâine dimineață! Offf, cât de grea îmi este viața! Trezește-te, pregătește micul dejun, curăță baia și bucătăria, du-l pe băiat la școală, întoarce-te și curăță! Ia-l de la școală, du-l la antrenamente, ia-l de la antrenamente, pregătește-i gustarea, adună resturile și aranjează casa. Cine m-o fi pus să fac un copil? Nu ar fi fost mai bine să rămân eu singură și fără griji? Uită-te la taică-tu cum stă întins pe canapea, cu telecomanda într-o mână și cu telefonul în cealaltă, de parcă n-ar avea și el o familie. Nu m-ajută nici măcar să pun masa, pentru el ziua se termină când a ieșit de la serviciu. Pentru mine ziua este interminabilă. Vai de sufletul meu, ce viață grea am! continua femeia în timp ce decidea dacă să întindă rufele pe balcon sau să le arunce așa, mototolite, în uscătorul de rufe. Nu prea o trăgea inima să pună în funcțiune mașina, căci de vreo două luni, prețul curentului electric ajunsese la stele. Adică decolase cu un avânt speculativ nemaivăzut, împins de anumite situații pe care femeia nu prea reușea să le înțeleagă și nici nu-și bătea capul prea mult în încercarea de a ajunge la o oarecare explicație plauzibilă. - Este vina rusului, zicea ea, chiar dacă habar n-avea unde era situată pe harta geografică țara rusului. -Dacă nu s-ar fi grăbit să-l atace pe Zelenski, nu s-ar fi întâmplat nimic cu prețul curentului.

Cam asta era ceea ce înțelegea femeia în materie de geopolitică. Dar în acel moment era convinsă că dacă fiul nu s-ar fi grăbit să termine de colorat celula umană, nu ar fi priceput nicicând situația critică în care se aflau țările ce se războiau în acel moment. Totul era mai greu, chiar și un eventual război mondial, dacă aveai și un copil care nu se grăbea să-și termine temele pentru acasă și își pierdea timpul cu tik-tok/ul.

Femeia apucă penarul deschis al copilului, chiar dacă ar fi voit să execute acea mișcare cu telefonul și cu o mișcare ageră, prea ageră pentru o mamă, îl azvârli spre peretele unde se afla poziționată canapeaua pe care se odihnea tatăl copilului. Unul dintre creioane își pierdu locul din penar, plonjând violent în capul micuței Michelangelo ( știu, știu, o să mă întrebați de ce țestoasa

avea nume de băiat, iar eu o să vă răspund că pe ea nu o interesa numele ce-l purta, chiar dacă era fetiță). Culoarea din creion intră în pielea țestoasei, transformându-se, în timp, într-o cicatrice fosforescentă. De ce fosforescentă, nu aș ști să vă răspund, știu doar că multe din faptele ce se întâmplă în această lume par desprinse dintr-un basm și nu pot fi interpretate. De altfel, vă rog doar să mă credeți pe cuvânt, fără să vă duceți și să cercetați cu de-amănuntul prin tot felul de biblioteci cu manuale stiințifice sau artistice.

Întorcându-ne acum la firul pierdut al povestirii noastre, va trebui să aflăm cine produsese acea umbră care plana amenințătoare asupra țestoasei Michelangelo și ce fel de intuiție o împinsese pe mica broscuță a se ascunde în cel mai ascuns cotlon al carapacei sale.

Să spunem că noi am fi ochii ascunși ai eroinei noastre: am vedea foarte limpede cum un pescăruș imens se apropie de balcon, dornic să cotrobăie prin coșul de gunoi lăsat afară cu o seară înainte de către mama puștiului.

Pescărușii din Roma au uitat care este menirea lor și s-au adaptat vieții metropolei în care trăiesc haotic. Gălăgia și bidoanele de la fiecare colț de stradă, mereu pline de gunoi neselectat, aruncat în manieră neglijentă de către contribuabilii neatenți, deveniseră un paradis al căutărilor infinite, noua întindere nemărginită ce înlocuia locul cel mai formidabil pe care ei îl văzuseră în viața lor. Unii dintre pescăruși nu văzuseră niciodată marea, nu auziseră vuietul surd al valurilor și nu se adânciseră în spuma ce se răsfrânge pe stâncile ascuțite și tăioase ale recifurilor. Cât de greu trebuie să le fi fost acestor pescăruși viața în acest oraș haotic, zgomotos și deseori tris!

Pescărușul ce se apropie de Michelangelo era un exemplar tânăr și dornic de a deveni șeful pescărușilor de pe lângă piața din colț. Se uita la țestoasă când cu un ochi, când cu celălalt, și nepricepând ce anume era piatra aia ce uneori se mișca, începu a o lovi cu ciocul său curbat și puternic. - Cioc, cioc… este cineva acasă? întrebă cu voce mieroasă, parcă prevăzând că acolo, înăuntru, se află cineva. Chiar dacă era un pescăruș ce nu văzuse nicicând marea, învățase de la bunicul său că viețuitoarele din regatul animal trebuie să fie respectate, chiar mai mult decât cei ce umpleau bidoanele cu gunoi. Bunicul știa el ce știa! Ajunsese în Roma, cu mulți ani în urmă dintr-un port din vecinătate. El văzuse marea. Tot el, Bunicul Pescăruș, povestea că există niște puteri inegalabile în fața cărora niciun om nu poate să învingă și care, deseori, sunt aliatele tuturor viețuitoarelor ce trăiesc fără ajutorul oamenilor. Dar Bunicul nu-i spusese ce sunt aceste Puteri. - Hei, mă auzi? Ieși un pic la poartă. Eu sunt Bill și vreau să vorbesc cu tine.

Michelangelo gândi că nu trebuie să fie chiar atât de închisă în sine și că ar trebui să-i dea o șansă vizitatorului, oricine ar fi acesta. Scoase încet ochiul stâng și se uită pieziș la pescăruș. - Salut, Bill. Eu mă numesc Michelangelo. Bine ai venit acasă la mine! - Ce fel de arătare mai ești și tu? întrebă fără pic de tact pescărușul. Nu am văzut niciodată ceva ce să semene cu o piatră vorbitoare. - Nu sunt o piatră, Bill. Sunt o țestoasă, iar acest scut ce-ți pare o piatră este carapacea mea. Cum de nu cunoști țestoasele? Sunt oare unica de fel pe lume? se întrebă mai mult pe sine Michelangelo, fără a se aștepta la un răspuns de la pescărușul ce nu i se părea prea deștept din fire. - Adică, cum așa? Acest scut tare îți face parte din corp? Cum faci să te ascunzi complet în interiorul acestui scut? Ce magie mai este și asta? Incredibil. Cine te-a învățat să-ți faci scut de apărare din carapace? Oare ai și tu un Bunic ca al meu ce vine de departe, din port, și a văzut marea și știe adevărul despre Puteri? - Despre carapace nu aș știi ce să-ți răspund, așa sunt de când mă știu. Nu, nu am un bunic și nici nu știu ce înseamnă asta. Un bunic este un fel de proprietar care îți dă să mănânci salată dintr-o pungă și îți aruncă cu creioane colorate în cap când este nervos? Dacă este așa, atunci bunicul meu este femeia care boscorodește cât este ziua de lungă și nu este mulțumită niciodată. Vezi, mi-a lăsat un semn pe ochiul drept la fel ca tatuajele pe care le are bărbatul ce doarme pe canapea cu telecomanda de la televizor sub cap și cu telefonul în mână! spuse Michelangelo, în timp ce scotea la iveală și celălalt ochi ce purta cicatricea fosforescentă. - Ce tare! se minună Bill, - doresc să am un tatuaj de acest fel. Am văzut mulți umani cu semne colorate. Lor le place nespus de mult să-și coloreze corpul, zic că o fac pentru a se înfrumuseța, dar eu cred că sunt semne de putere. Știi, Michelangelo, când voi deveni șeful pescărușilor de la piața din colț, îmi voi face tatuaje de acest fel pe toate penele. O să umblu falnic prin piață și toți se vor uita la mine, dornici să devină asemeni mie. Voi lansa o nouă modă: pescărușul tatuat! - Ăsta este obiectivul tău de viață? îl întrebă surprins Michelangelo. - Ah, nuuuu! se grăbi să răspundă Bill. Eu îmi doresc, cel mai mult și mai mult, să aflu adevărul despre care îmi tot vorbea Bunicul când eram un pescăruș mic. Aș dori să știu care sunt Elementele în fața cărora se apleacă chiar și umanii, puteri ce nouă, ființelor din regatul animal, ne sunt binevoitoare. Adică, ce să-ți mai spun? Vreau să știu adevărul. Care este obiectivul vieții tale Michelangelo, dacă tot am început să ne facem destăinuiri și dacă nu te superi de întrebare?

- Eu nu știu ce vreau, am trăit de când am ieșit din ou și mult timp după, fără a putea număra zilele, lunile sau anii, aici. Pentru un timp foarte scurt m-au lăsat să stau în casă, dar de când femeia m-a aruncat într-o cutie, pe balcon, îmi petrec zilele contemplând aceste ziduri și un petic de cer care, de cele mai multe ori, este acoperit ca de o pojghiță de fum cenușiu. În ultimul timp am observat mereu niște avioane ce trec rapid prin cer și lasă dâre grele. Femeia spune copilului că sunt dârele de condensare ale avioanelor, dar eu sunt sigură că nu este adevărat. De fiecare dată când pe cer lasă aceste urme de parcă ar desena șotroane sau ar juca X și 0, eu mă simt greoaie și foarte obosită, sunt tristă și încep să tușesc. Norocul meu este că am carapacea în care mă ascund până când cerul nu se limpezește un pic. - Dacă vrei, îți pot spune eu ce sunt urmele acelea ce râmân prea mult în cer. Eu le-am observat din apropiere, spuse Bill cu multă siguranță. - Da? Ai reușit să vezi de aproape ce se află în acele urme? - Da, confirmă pescărușul, dându-și oarecum seama că spiritul său de observator i-ar fi prins bine acum când voia să demonstreze acelei ființe extraordinare ce-și ascundea capul în carapace, cât de deștept și bine informat era. Se simțea aproape la fel ca Bunicul care aduna toți pescărușii pe acoperișul catedralei de la capătul străzii și povestea vrute și nevrute din peripețiile lui din port.

Bill își ridică ciocul înspre soare și arătă micuței Michelangelo un avion ce tocmai parcurgea traseul către aeroport cu un vuiet surd, îndepărtat. -Vezi tu, ăla este un avion ce nu lasă urme pentru că scopul lui este acela de a transporta persoane. Nu întotdeauna se văd pe cer liniile acelea lungi și persistente, ba chiar mai mult. Atunci când un avion nu are o traiectorie anumită, legată de o teorie ce unii o numesc ”a complotului”, urma de condensație rămâne doar pentru câteva secunde, iar când trec avioanele astea ce se plimbă haotic pe cer, lăsând în urmă tot felul de urme care mai de care mai stranii, atunci permanența lor devine de lungă durată.

Pescărușul își luase în serios rolul de relator al unor situații inexplicabile ce îi frământau pe unii umani, în timp ce altora le ofereau ocazia de a considera ridicoli pe cei ce susțineau acele teorii incredibile. - În urma avioanelor rămân o serie de substanțe ce nu ar trebui să se afle acolo, dar oamenii nu vor să vadă. Când mă urc către cer, în acele zile, mi se murdăresc penele și mi se îngreunează mai ceva decât atunci când răvășesc prin bidonul cu gunoi din colțul străzii. Și, să știi că și eu tușesc și sunt mai obosit. Nu am studiat chimia, nu pot da nume substanțelor ce sunt lăsate să cadă din acele avioane, dar cert este că nu este ceva bun. Oamenii care susțin teoria complotului cu privire la otrăvirea cerurilor spun că din avioane vin

aruncate substanțe ce conțin aluminiu și bariu, printre altele. Nu ai văzut ce culoare urâtă are cerul în acele momente? - Eu nu am văzut o altfel de culoare a cerului decât acel albastru spălăcit, uneori de un gri plumburiu, spuse Michelangelo. Mie îmi plac culorile aprinse, așa cum îmi apar de fiecare dată când visez, dar în lumea reală acele culori nu există. - Bunicul Pescăruș, care are o sută și o mie de ani, ne-a povestit că demult cerul era albastru albastru și că soarele strălucea frumos acolo sus fără să ardă atât de rău ca acum. Ne-a mai povestit că noaptea cerul era plin de stele, pe când acum abia de mai reușim să vedem sclipind vreo doisprezece aștrii. Unde o fi dispărut cerul acela? Să fie oare vina avioanelor pentru reacția asta? - Nu știu, răspunse țestoasa, eu nu am răspunsuri, am fost închisă dintotdeauna pe acest balcon. Dar să știi că pare foarte interesant ceea ce povestești, poate că există o soluție pentru a curăța cerul de acele urme și a vedea culoarea lui adevărată. Odată, când eram încă mică, am visat ceva foarte frumos. Se făcea că eram o tânără cu păr blond, lung până la talie, dar în loc de picioare aveam o coadă lungă de pește. Ieșeam dintr-un castel din fildeș cu turle aurii și mă îndreptam către o lumină puternică ce intra prin apa străvezie ce înconjura lumea în care trăiam. Înotam cu repeziciune, parcă atrasă de acea rază luminoasă și curenții reci îmi loveau nemilos pielea. Nu mă interesa durerea pe care o resimțeam, ba chiar mai mult, eram parcă îndemnată să ajung mai repede la suprafață. Era prima dată când făceam acea experiență. Nu mai simțisem niciodată nevoia de a mă îndepărta de castelul în care mă născusem și crescusem. În clipa aceea nu mai exista nimic care să aibă importanță, nici familia mea, nici prietenele cu care mă jucam de când mă știam, nici măcar părinții mei dragi. Aveam o singură dorință care mă purta singură în sus: era aceea de a ajunge să înțeleg de unde pornea acea lumină. Odată cu mine se înălțau toate viețuitoarele marine, mari și mici, ca și când ar fi ascultat prin mine chemarea vieții lor. Abisurile se transformaseră într-un imens vârtej energetic care lăsa apele să curgă în sus, iar nu în jos așa cum ar fi fost normal să se întâmple. Mă împingeam din ce în ce mai puternic pe coadă. Brațele îmi erau întinse spre suprafața apei și mâinile împreunate ca pentru o rugăciune. Am auzit cum apa se sfârteca la trecerea corpului meu ud și am simțit cum ochii mi se lăsau pătrunși de lumina colorată în care era pictat cerul. Cum să îți explic, dragă Bill? Cerul din visul meu nu era așa cum îl cunoaștem noi, de o culoare albăstruie spre gri. Nu! Cerul era pictat în toate culorile care se pot imagina, nu exista nici măcar un petic lipsit de culoare. Explozia aceea de lumină colorată m-a făcut să-mi simt inima plină de cel mai puternic sentiment ce ar putea fi trăit vreodată, ceva ce umanii numesc iubire. Brațele

mi se transformaseră în aripi, părul își pierduse culoarea aurie și cuprindea culorile cerului.

Acum, tu poți crede că este ceva prostesc ca o broască țestoasă să viseze că zboară în cerul colorat, dar este ceva ce mi se pare mult mai real decât orice mi se întâmplă cu adevărat în viața mea închisă pe acest balcon trist. Visul acela este unica speranță că ceva mult mai bun se poate întâmpla acum, ceva ce să semene cu o trezire dintr-un coșmar plictisitor numit viață. Poate că, dacă am visa toți laolaltă, ceva minunant s-ar putea întâmpla și cerul s-ar întoarce la splendoarea lui de înainte. Poate că am reuși să vedem chiar mai mulți sori și mai multe lune, acolo sus. - Ce frumos știi să povestești, Michelangelo! Nu credeam că pietrele vorbitoare știu să spună și povești.

Michelangelo lăsă ca râsetul său sincer și frumos să răsune în toată curtea interioară a blocului unde se afla situat balconul. Îi plăcea să vorbească cu Bill, era un pescăruș simpatic și deținea informații importante la care ea nu putea să ajungă din poziția ei de țestoasă închisă pe balcon. - Acum știu ce vreau, spuse ea. Îmi doresc să-mi crească aripile, la fel ca în visul acela de demult, pentru a ajunge în înaltul cerurilor și a opri acele avioane care murdăresc aerul. - Și eu știu ce îmi doresc acum, spuse Bill emoționat. Aș dori să am o carapace ca a ta și să pot avea siguranța unei case, fără a fi nevoit să cotrobăi prin gunoaie. Aș dori să mă pot transforma la plăcere când în țestoasă, când într-un bunic pescăruș care să colinde toate porturile lumii. Cine știe, poate aș înțelege care sunt acele elemente despre care el vorbea mereu și care ar putea supune toate ființele umane, chiar și pe acele ce dau comenzile de a polua aerul!

Televizorul din apartament emitea un program ciudat pe care nu-l urmărea nimeni. O voce suavă pronunța cuvintele în mod duios, ca și când ar fi dorit să le facă să intre direct în sufletul ascultătorilor.

”Grecii au propus existența a cinci elemente de bază, patru fiind elementele din lumea materială: aer, pământ, foc și apă. Alchimiștii au asociat în cele din urmă patru simboluri triunghiulare pentru a ajuta la reprezentarea acestor elemente.

Al cincilea element poartă numele de chintesență, unii numindu-l și spirit sau eter.

Totuși, există o singură putere care să poată țină în frâu aceste elemente în momentul dezlănțuirii lor: Dumnezeu. Când un preot sfințește apa pentru

botez sau la Aghiasma Mare din ziua Botezului Domnului, va citi următoarea rugăciune: ” Că Tu de bunăvoie, toate aducându-le din neființă întru ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu spre răsuflare ai revărsat aerul...” . ”Aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi apă, și aer, și foc, o dată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este născut și el din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelșugare foc. Și e lucru vrednic de mirare cum focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar când este scos afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fântâni arată apoi că în pământ se găsește apă; iar existența aerului în pământ o arată vaporii care se ridică din pământul umed încălzit de soare. Înțelege apoi că cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pământul este în partea de jos – că spre cer se ridică cele ușoare, iar spre pământ cad cele grele...” spunea Sf. Vasile în Hexaimeron.

Dar ce ar fi dacă ne-am gândi că cerul și pământul sunt același lucru, că apa și focul sunt indisolubil legate și că toate împreună nu-și au rostul fără existența spiritului?”

Michelangelo și Bill ascultau cu privirile pierdute spre cer vocea blândă care exprima concepte ce își aveau rădăcinile în adâncul istoriei pământului. Mica țestoasă, care habar n-avea ce era un bunic, simțea prin toți porii pielii sale de reptilă că adevărul se regăsea în cuvintele pe care le asculta în acele momente. Pescărușul Bill, temerarul căutător prin gunoaiele Romei, ajunsese la concluzia că pasăre sau țestoasă înseamnă același lucru și că ambii nu erau altceva decât două fețe ale aceleiași monede.

Ba chiar mai mult, apăw, aer, pământ și foc asupra cărora se trimitea suflarea divină deveneau realitate, se contopea pentru a da naștere unei realități materiale.

Seara se lăsa încet peste balconul în care își trăia zilele Michelangelo.

Pescărușul și țestoasa își locuiau, fiecare în parte, recipientele pe care le primiseră în dar odată cu venirea lor în această lume împărățită de dualitate. Ceva le răsuna în minte, un cuvânt ce se transforma în esență: îndoială!