LILIANA BADEA-CÂRSTEA

Kr

România

LILIANA BADEA-CÂRSTEA

Foşnet

Foșnește frunza-n nuc, căzând, E toamnă ruginie-n gând, Adie vântul peste ram, Se sparge picătura-n geam.

Se-aude-un susur dinspre văi, Pe deal murmură pomii goi, Se-adună jos covorul gros De frunze multe, roșii, moi.

Se stinge toamna-n vâlvătăi De frunze moarte, de rugină. Se acoperă cărarea-n văi De foc, culoare și lumină.

Foșnește vântul iar prin crengi Mai goale, mute, dezgolite De freamăt, viaţă și cântări De păsări, frunze ostenite...

Se stinge toamna-n amintiri De cânt de jale și durere, De vremuri duse, de simţiri Trecute-n vis, ca o părere. Vuiet

Vuiește vântul printre ramuri, Pădurea geme și se pleacă, Se unduiește și revine Mai verde și mai dreaptă.

Vuiește vântul peste ape Și valurile viu vuiesc Învolburate, înspumate Spre maluri se rostogolesc

Și-aduc cu ele viaţa-ascunsă Din adâncimi de nevăzut, Ne-aduc mistere și lumină Se-ascund din nou și mai adânc.

Vuiește marea-n val de mal Și ţipă albatrosul sus; E soare-n zare și în tot. Nisipul freamătă supus.

Străbate-un nor venit deodată Și în albastrul nesfârșit Apare iarăși, din lumină, Al depărtării asfinţit.

Ceaţă albă

În ceaţa deasă trăiesc umbre. Bătrâne, tinere, tăcute, Sunt multe acolo, nevăzute, Din ce în ce mai multe, mute.

Apar din când în când pe lângă noi, Se șterg de apa nevăzută, albă, Se duc din nou, cu alte ploi Care încep să cadă.

Din ceaţa grea ies uneori și vin Acele umbre ce au îndrăznit să vadă. Se unduiesc în albul moale Dispar din nou, în umbra caldă.

În ceaţa densă intră una câte una Și rând pe rând, cu siluete străvezii, Se duc acolo unde nimeni, niciodată N-o să le știe, doar le poate bănui.

E ceaţă multă-n jur și nu mai vezi nimica. E umed și pământ și aer, E albă strada, sau e albă marea, E alb și cerul care stă să cadă.

Totul înoată-n albul-gri din preajmă De nu mai știi dacă trăiești sau nu, Dacă e vis tot ce te înconjoară Și dacă tu ești încă tu.

Doar uneori, de nicăieri, din ceaţă, Apare iarăși câte-o umbră albă, Se duce-ncolo și se duce-ncoace, Se pierde-n valuri, se întoarce Și-apoi dispare iar, în valuri. Și nu mai știi ce-a fost, Sau dacă a venit sau nu, vreodată, Dacă-i aievea, dacă ești aievea,

Sau poate nu a fost decât... O ceaţă.

Culori de toamnă

E-o feerie de culori Ce clocotește-n faptul serii. Se-aprinde-n roșul asfinţit, În soarele plecat al verii.

Se clatină o frunză-n ram, Se mai gândește, se desprinde, Plutește-n aer, tremurat Amurgul rece o cuprinde.

Și pe covorul cafeniu O ploaie potopește focul, Și-n galben, verde, ruginiu Pictează totul.