JOI, 2 IULIE 2015
Hai-Hui Dincolo de multele noastre diferenţe, dincolo de viziunile uneori opuse pe care le avem despre lume şi viaţă există un pod extraordinar care ne uneşte
5
O aventură inedită în Mongolia Mongolia…. Pustiul în formele lui cele mai poetice. Spaţii vaste mărginite în toate părţile doar de cer. Risipiţi în infinit, oamenii locuiesc în tablouri fabuloase și–și duc viaţa crescând animale și conversând regulat cu Mama Natura prin intermediul unor arbori sacri.
Prietenii o descriu pe Simona Iacob Le Roy ca fiind o mare fricoasă care se pierde în mod regulat. Cu toate acestea, oradeanca, fostă jurnalistă a Jurnalului Bihorean, a urcat pe muntele Fuji, a facut o bucată din miticul traseul al Compostelei, a traversat Sahara cu beduinii, a facut turul României cu autostopul, s-a scufundat în Marea Roșie. Acum vă invită, în exclusivitate la o aventură inedită în Mongolia.
Antropolog Simona Iacob Le Roy
TOC-TOI Mongolia Deşertul Gobi, în 7 zile, 4 amărăciuni şi 3 pene auto Terminasem câteva proiecte, izvorul inspiraţiei secase. Musteam prin casă fără niciun gând. Dorul de ducă s-a instalat rapid. Sahara? Gobi? Compostela? Indecizie totală. Absenţa formalităţilor de viză şi un bilet de avion dus întors spre Ulan Bator la un preţ foarte bun m-au convins să-mi fac bagajele pentru Mongolia. Două săptămâni mai târziu, fără nici un plan concret doar cu un ghem de idei si câteva numere de telefon, am aterizat la Ulan Bator. La aeroport mă aștepta Minjin, o mongoleză pe care o cunoscusem cu câteva zile in urmă prin couchsurfing, un site pe care se inscriu toţi cei care doresc să ofere/ sau caută cazare gratuită. Primul contact cu Mongolia : o adevarată harabaură de mașini. Care cu volanul pe dreapta, care cu volanul pe stânga. Toate circuland haotic și claxonand strident. Minjin frâna tot la 5 secunde. Stomacul mi se mutase in gât și dădea semne serioase că dorește să innunde peisajul. După o oră de adevarată tortură stomacală pe șoselele celui mai gri oraș pe care l-am vizitat vreodată, am ajuns la prima escală: apartamentul lui Minjin. Living-ul plin de lume: copii, turiști, neamuri. Ginghis han, intr-o carpeta cu biţi, umplea un perete întreg. N-am avut timp sa fac conversaţie cu nimeni. Am decedat direct pe canapea, pălită de o cumplită ameţeală. Trei ore mai târziu, după un somn negru, profund, la un ceai cu lămâie, Minjin imi povestește despre neamuri și prieteni. Un taifun de nume cu ocupaţii diverse și importante vine peste mine. Mă scufund cu totul în ceai. Ochii lui Minjin capătă brusc luciri de metal lichid cand ajunge să vorbească despre visul pe care ea și soţul ei poliţist îl au: să revigoreze agenţia de voiaj a socrului ei. N-apuc bine să mă dezmeticesc că plecăm iar. La musiu Paul, un couchsurfer roman stabilit in Ulan Bator. Pe drum reușesc să revăd niţel orașul. Câteva hoteluri moderne iţindu-se dintr-un ocean de clădiri scorojite, comuniste, deprimante. URAT. URAT. URAT. Noaptea mă prinde într-un bar cu o gașcă de eu-
O joacă de copii
ropeni sărbătorind cu bere si vodka ziua de naștere a unei cehoaice. A doua zi, la etajul 12 în Ulan Bator, Paul ma brifează: să mă feresc de hoţi, care sunt demersurile pentru a obţine viza pentru China, necesară în cazul în care vreau să merg cu Transmongolianul, cu ce se mănâncă agenţiile de voiaj…etc. Pistez mai multe agenţii. Preţuri bune, planuri interesante, dar toate trase la indigou după modelele europene. In cele din urmă decid să plec cu agenţia lui Minjin. Integrarea într-un vis mă tentează mai mult decât o excursie perfectă cu un ghid ce cunoaște pe de rost codurile mele culturale. Planul de bătaie l-am făcut într-un bar, la un pahar cu apă plată și lămâie. Eu vroiam 12 zile in Gobi, Erdene – soţul lui Minjin și viitorul meu șofer, ghid si bucătar - stabilește 7. Eu îi spun că din cauza unei ameţeli ce mă sâcăie constant nu pot consuma grăsimi, alcool, zahăr și că prefer cât mai mult trekking și cât mai puţin timp în mașină. Erdene dă din cap că a înţeles. Desface o hartă uriașă și îmi arată câteva puncte pe care le vom vizita. Peste 1000 de kilometri prin deșert, până aproape de graniţa cu China. Noaptea la cort, masa vegetariană. În zece minute planul e făcut, apa baută, preţul negociat: 600 de euro, all inclusive. Ziua 1 Două zile mai târziu dimineaţa m-a prins iar în apartamentul lui Erdene și Minjin. De data asta făcând conversaţie cu Perla de Argint, bebelușa lor de 8 luni. La ora 10 ghidul,
FOTO: ITRAVEL
bucătarul și șoferul, încă dormea. Minjin dormea. Prăbușit pe canapeaua din living fratele ei dormea și el. Eu eram spălată și rucsacată de la ora 9, oră la care teoretic trebuia să pornim. Speriată de perspectiva petrecerii unei dimineţi grandioase în apartament, la 10,30 am decis să tulbur apele în pădurea adormită și am bătut în ușa dormitorului. Odată trezit Erdene a intrat direct în viteza a cincea. În mai puţin de o oră jumate s-a spălat, a mâncat, a încărcat mașina, a făcut cumpărăturile. Doi pupici lui Minjin și încă vreo patru Perlei de Argint și Perlei de Aur (cele două fetiţe ale lor) și duși am fost. Munţii golași au lăsat curând locul unor vaste spaţii plate, mărginite în toate parţile doar de cupola cerului. Privirile se impiedică rar de o stâncă sau o moviliţă de oase... Oriunde te-ai afla, linia orizontului îţi trece prin palmă… Pustiul se combină cu norii. Din acest motiv peisajele variază la infinit și sunt în fiecare clipă unice. Magia dispare doar atunci când soarele limpezește tot cerul.... Mergem întins. Nu există indicatoare, GPS-ul e singurul mod de a te orienta. Nu există asfalt. Doar urmele altor mașini și din când în când câte un drumeag de pământ. Drumul este aici peste tot. Peste tot pe unde vrem să trecem. Senzaţia e stranie. E ca și cum am naviga pe o mare de nisip și pietre. O mare infinită, fără ţărmuri, fără nici un far. Pe seară, după o lungă baie de infinit ne oprim la Ikh Gazryn Chuluu un platou cu nisip pe care se înghesuiesc 20 de kilometri de creste de granit. Cuiburi de vulturi pe vâr-
Două gazde primitoare
Între pustiu şi cer
FOTO: ITRAVEL
furile lor, iar la bază, oase măcinate de vânt. Nici ţipenie de om. Imbrăcate în norii și culorile furtunii stâncile îmi oferă un spectacol impresionant. Un lins rapid cu șervetele umede pe post de duș, un trenning gros pe post de pijama, un bol de orez fiert pe post de cina și prima noapte la cort poate începe. Vroiam să privesc stelele dar vântul puternic și oboseala cumplită m-au înghesuit rapid în sacul de dormit. Neavând nimic de ros, ameţeala nu a venit. In schimb, pe la vreo două noaptea m-am pomenit cu un alt musafir: frigul. M-am îmbracat cu cele trei geci și dacă puteam mi-aș fi tras și rucsacul pe mine. Degeaba, frigul nu s-a lăsat convins. A stat cu mine până în zori. Ziua 2 Dimineaţa după o cană cu apă caldă și un măr tăiat cubuleţe explorez la picior zona. Un trekking de vreo oră printre stanci urmat de popasul la primul Ovoo: o bârnă de lemn îmbrăcată în drapele de rugăciune și înconjurată de o moviliţă de pietre. Amplasate în vârful unor munţi sacrii sau pe coline înalte, Ovoo-urile permit mongolilor să comunice cu spiritele naturii. Sunt un fel de poartă între oameni și divinităţile naturii. Ne invârtim de trei ori in jurul Ovoo-ului, în sensul acelor de
FOTO: ITRAVEL
ceasornic, și apoi adăugăm o pietricică moviliţei de la bază. Călătoria prin Mongolia abia acum începe, cu pietricica prin care anunţ Mamei Natura sosirea mea. La orele amiezii ne scufundăm iar cu mașina în infinit și mergem întins ore întregi. Din loc în loc întâlnim turme de capre, cai liberi fără șei, grupuri răzleţe de cămile îmblănite, gazele speriate, veveriţe de pământ, șoricei. Rar de tot și câte un mongol strunind, călare pe motocicletă, o turmă de căpriţe. Orele trec… Una după alta. Mi s-a lipit fundul de scaunul mașinii. Nu ne-am oprit nici să mâncăm, nici să facem un popas de-un ceai. Nimic. Doar drum întins prin infinit. Puţin după ora 17 ajungem la ceea ce se cheama aici un orășel: un mănunchi de câteva zeci de suflete locuind iurte și căsuţe cu acoperiș multicolor, tupilate între garduri de lemn. Străzi inexistente, doar uliţe pline de colb. La unul dintre puţinele magazine ale orașului nici o legumă, nici o carte. Doar vodka, îngheţată și dulciuri. Poposim la iurta lui Nerugul, un foarte popular interpret de Morin Hoor (un fel de vioară cu gât de cal). O duzină de insigne și medalii, precum și o diplomă afișate pe partea opusă intrării, mă informează că gazda este «un tezaur uman al Mongoliei». În timp ce Erdene pregătește cadourile de bun găsit (prăjiturele, vodka, biscuiţi), gazda prepară ceaiul. Un ceaun uriaș în care pune la fiert apă, sare, lapte și diverse iebruri. Prima porţie o oferă ofrandă Mamei Natura. O altă porţie mai mică o așează pe altarul improvizat în iurtă. Apoi ne servește pe noi. Ceai sărat, în boluri uriașe și un platou cu bucăţele de zahăr, pâinici și stafide... Stăm întinși pe covoare bem ceai și povestim… în japoneză. Unica limbă în care posedăm toţi patru rudimente de
vocabular. Bărbaţii trag pe nas un soi de praf maro. Plante măcinate care nu au nimic în comun cu drogurile, îmi explică, Erdene. Incerc și eu, dar nu reușesc decât să-mi înfund nasul și să mă înnec. La iurta lui Nerugul aveam să testez și primul wc zburător. Tronând în peisaje extraordinare, cu o vedere de-ţi taie suflarea, toate wc-urile din Gobi sunt solid ancorate. Care cu bolovani, care cu pinioane și sârmă, care cu tuburi adânc înfipte în pământ. Cu toate acestea vântul dansează cu ele și odată intrat în interior te simţi ca Iuri Gagarin în momentul decolării. În delirul meu îmi imaginam că oamenii ăștia când se satură de lume și viaţă, se închid în wc, ridică ancora, trag un fâs care să-i propulseze pe curentul de aer potrivit și apoi navighează hai-hui purtaţi de vânt. Câteva cărţi cu imagini și un tub pentru făcut baloane de săpun m-au transformat rapid în prietenul copiilor. Puștii mă atrag repejor în joaca lor și înainte să-mi dau seama ce se întâmplă mă trezesc în mijlocul satului alergând prin clobul uliţei după fragile baloane de săpun. Cu alaiul de puști am colindat tot satul. Am fost la un templu unde puștii m-au învăţat câteva ritualuri simple, m-am cocoţat până la Ovoo-ul orașului, m-am dat huţa în parc și evident am făcut multe cumpărături la magazinul cel cu îngheţate. La întoarcerea la iurtă, l-am găsit pe Nerugul îmbracat în straie de sărbătoare. Chemase și alţi prieteni artiști pentru a-mi oferi ad-hoc un concert privat. Muzica lor nu seamănă cu nimic din ce cunosc eu. E o îmbinare de foșnet de vânt, galop de cal și voci venite din străfundul pământului. Mi-o oferă simplu dimpreună cu un alt imens bol cu ceai. Dormim la grămadă, pe niște saltele speciale întinse direct pe jos.
JOI, 2 IULIE 2015
6 Hai - Hui
Toate wc-urile din Gobi sunt solid ancorate
Ziua 3 După o scurtă vizită la o peșteră micuţă din care claustrofobia m-a scos în mare viteză, ajungem le o zonă ciuruită de găuri. Tot pământul cârtiţat cu meticulozitate. Erdene ridică geamurile mașinii și apasă pe accelerator. E mai bine așa, îmi spune el fără alte explicaţii. Dincolo de ferestrele fumurii se profilează curând grupuleţe de oameni. Căutători de aur, îmi spune Erdene. Lucrează în echipe de câte trei. Unul sapă, unul supraveghează un aparat cu aer comprimat în timp ce al treilea analizează ce a rămas în sitaă. Pământul Mongoliei e plin de aur. Dar nomanzii se împotrivesc implantării unor exploatări minere. Pământul e preţios pentru ei și copiii lor. Nu vor alterarea lui. Din acest motiv intreprinderile minere nu au loc aici. În schimb aventurierii de orice fel care utilizează doar sapa și nu alterează natura sunt toleraţi. După–amiază ajungem la locul cel mai spectaulos din Gobi: Khermen TSAV un loc de unde marea a dispărut odată cu dinozaurii. Totul însă arată ca și cum asta s-ar fi întâmplat abia ieri. De sus, de pe culmi, imaginile sunt similare celor pe care le văzusem atunci când m-am scufundat în Marea Roșie. Faleze, moviliţe de nisip…Totul e la fel. Doar culorile diferă. Tentaţia de a plonja e mare. La căderea nopţii ne facem culcuș în mașină. Erdene tușește non stop. N-apucăm să vedem prea multe stele căci cerul se umple de nori. Erdene îmi povestește viaţa lui de poliţist, vânătoarea de lupi, aventurile cu agenţia tatălui său. Adormim târziu împăturaţi pe două scaune. Ziua 4 Dimineaţa, o lovitură puter-
În vârful muntelui de nisip
Căprarul îşi lustruieşte motocicleta
FOTO: SIMONA IACOB
nică în cauciucul mașinii mă trezește brusc. Erdene își testează mașina. Nu tu masă, nu tu bună dimineaţa. Mă poftește cu o cană de apă caldă în care infuzează câteva boabe de nisip aduse de vânt și un măr tăiat cubuleţe. Toate servite pe un câmp de șerveţele cu care se ștersese la nas. Îl întreb unde e masa pliantă. Mă întreabă mirat la ce-mi trebuie masă la un măr. Îi spun râzând că tocmai pentru că am doar un măr masa devine utilă. Ea poate face diferenţa între a ronţăi un măr și a lua micul dejun. Nu cred că m-a înţeles. Părăsesc fără regret câmpul cel cu serveţele și înnot în peisaje. Mașina avansează lent iar Erdene cu capul pe geam nu-și ia privirea din pământ. După mai multe insistenţe catadicsește să îmi explice că suntem într-o zonă în care se găsesc ouă de dinozaur. Noa bun așa, o vreme aștept liniștită ca ghidul să-și găsească oul și să facem altceva. Vremea trece, oul nu se arată, mă plictisesc. In cele din urma îi spun lui Erdene că prefer să cobor și să mă plimb. Mă lasă în mijlocul câmpului și o taie cu mașină cu tot după un dâmb să caute ouă. Când ghidul se decide în sfârșit să plecăm este pentru a ajunge la falezele roșii unde, ia ghiciţi, cu zeci de ani
Primul Ovoo
in urmă au fost găsite imense ouă de dinozaur. Erdene mă descarcă pe culmea unei falezem, îmi pune în braţe un walkie-talkie și dispare iar cu mașină cu tot. Evident după ouă de dinozaur. Noa ui așa mă trezesc singură și extrem de ameţită în mijlocul pustiului într-un loc în care și dacă prin miracol întâlnesc un mongolez nu pot comunica cu el decât prin pantomimă și desen. Încurajator! Pe nesimţite între mine și ghidul obsedat de ouă de dinozaur și mare bucătar de cuburi de mere începe să se instaleze tot nisipul deșertului. Modul lui de a se comporta este total diferit de cel al celorlaţi ghizi pe care i-am întâlnit în Sahara sau Japonia. Nu-l înţeleg și asta mă întristează. În lipsa unei soluţii mă retrag în nuca mea și tac. Necăjit că nu a găsit ouăm Erdene tace și el. Suspendaţi între nori și nisip, navigăm prin infinit ascultând tăcerea. Seara ne prinde iar pe drum… Eu nu mai vreau în cort, Erdene nu mai vrea în mașină. Soluţia e simplă: cerem adăpost în iurta unor nomazi. Zis și făcut. Începem să călărim nemărginirea în căutarea unei iurte. Dupa vreo jumate de oră distingem la orizont o pată albă: iurta unui căprar. Ușa se dă la o parte și suntem poftiţi înăuntru.
FOTO: SIMONA IACOB
FOTO: ITRAVEL
Cu micul nomad
FOTO: SIMONA IACOB
O iurta mică în care își duc viaţa căprarul, nevasta lui și doi copii. Înăuntru decorul e sumar: câteva covoare groase pe jos, o sobă plasată fix în centru, două cufere și o banchetă. Dincolo de ușă însă nemărginirea se lăfăie în formele ei cele mai spectaculoase și mai frumoase. Toată ţara asta e un sublim peisajm iar oamenii locuiesc în tablouri de proporţii gigantice. Bem iar ceai și povestim. Le arăt gazdelor fotografiile din telefonul meu. Imaginile făcute aiurea prin Gobi îi distrează teribil. În special una dintre fotografii în care mor de frig și sunt cu toate hainele pe mine. Dintr-un colţ bine dosit căprăreasa scoate un borcan cu pietricele multicolore. Îmi arată că sunt pentru inele. Vrea să mi le ofere pe toate mie. Gestul ei mă emoţionează. îl rog pe Erdene să îi spună că n-am să uit cadoul ei, dar că nu pot să-l primesc. E un cadou mult prea mare. Dormim iar la gramadă. E iunie, dar afară ninge. Căprăreasa mă acoperă cu o pătură groasă. După ce o așează pe umerii mei, o netezește. Gestul ei vorbește mai mult decât
Adăpost în iurta unor căprari
FOTO: ITRAVEL
Într-un câmp cu capre
FOTO: ITRAVEL
o mie de cuvinte. Dimineaţa căprarul își lustruiește motocicleta. Puștiul cel mare își face de lucru cu caprele trăgându-le de corniţe. Se plictisește repde și se apucă de făcut baloane de săpun. Celebrăm primele raze ale răsăritului făcând baloane de săpun într-un câmp cu capre. Mai bem un ceai, zâmbim congelaţi într-o fotografie polaroid pe care o oferim gazdelor și pornim iar la drum… Ziua 5 Ajunși la munţii de nisip din Khongoryn Els, Erdene își pune aparatul foto în gât și se cocoaţă pe cocoașa muntelui. Cu mari eforturi, eu reușesc să urc doar până la jumătatea lui. Cobor dezamăgită. Erdene voios îmi povestește cât de frumos este pe culmi și câte fotografii a reușit să facă. Eu zâmbesc și ronţăi o bucată de amărăciune. Erdene se comportă ca un turist, nu ca un ghid. Când să pornim, o pană ne blochează la baza muntelui de nisip. Într-o jumate de oră, Erdene reușește de unul singur să înlocuiască roata problematică. Pornim iar,
Lapte proaspăt de capră
dar nu facem nici zece metri și a doua roată are pană. Erdene târâie mașina vreo 200 de metri până la un grupuleţ de iurte. Am avut noroc, îmi spune el. Avem unde dormi și oameni care sa ne dea o mână de ajutor. Nu mă pricep la reparat mașini, așa că îl las cu pana și plec să escaladez iar muntele. De data asta am reperat un grup de turiști veniţi cu un ghid. Mă iau după cărăruia pe care au creat-o ei. Până la jumătatea muntelui ascensiunea e ușoară. Apoi începe un perete aproape vertical. Picioarele se scufundă în nisip. Fiecare pas necesită mult efort. De undeva din vârful muntelui o voce groasă mă îmbărbăteaza în engleză: Hai! Aproape ai ajuns! Nu te lăsa! Hai! După aproape o ora, în aplauzele turiștilor aflaţi pe culme, am ajuns și eu sus! Ocazie să fac cunoștintă cu un vânt teribil și posesorul vocii încurajatoare: un moș simpatic din Olanda. La întoacere găsesc mare vânzoleală la iurta noastră. Erdene se chinuie se repare roata. Mongolezi cu aparate telefonice preistorice se agită încercând să găsească o altă roată de vânzare. Șansele sunt foarte mici. Suntem în pustiu, la 40 de kilometri de potecă prăfoasă de prima așezare în care am putea găsi un cauciuc de vânzare. Erdene îmi cere toţi banii pe care îi am. Cererea lui mă sperie. Îmi defilează prin cap toate poveștile cu turiști și baștinași morţi în deșert. Sunt în mijlocul pustiului, habar nu am să vorbesc în mongoleză și buzunarele goale clar îmi vor reduce orice șansă de a gasi o soluţie rapidă de a ajunge în Ulan Bator. Îi dau totuși banii, dar înainte îl întreb ce va face cu ei. Mai târziu avea să-mi explice că întrebarea mea îl intristase.
FOTO: SIMONA IACOB
JOI, 2 IULIE 2015
Hai - Hui 7
Semne de civilizaţie
Nerugul oferă un concert privat
Ziua 6 Toată noaptea Erdene a meșterit. Habar nu am ce, dar în zori una dintre roţi era reparată. Întâmplarea a făcut să apară și un jeep cu o turistă. După lungi negocieri, șoferul jeepului ne-a vândut o roată. Eram pe punctul de a pleca când Erdene a decis să schimbe roata cârpită cu cea nouă, proaspăt cumpărată. Am explodat. Verzi și nemestecate i-am trântit toate nemulţumirile mele. O frântură de clipă o lacrimă și-a făcut apariţia în colţul ochilor lui. A privit în altă parte, apoi zâmbind m-a întrebat dacă poate să schimbe roata. I-am zambit și eu. Pe la amiază, cu roata ce nouă fixată am pornit în sfârșit la drum. N-am făcut mai mult de zece kilometri și în mijloc de nicăieri, ne-am întâlnit cu un căprar. Călare pe motocicletă, omul încerca să prindă două căpriţe pe care le pierduse de vreo lună. Ne-am oprit să-i dăm ajutor. Când să plecăm, trosc iară pană. Pe roata cea nouă. Norocul nostru, căprarul nu plecase încă. S-au pus amândoi pe meșterit roata. Habar nu am cât a durat. Eram în buricul nicăierului și timpul se oprise. Când clepsidra timpului a repornit era deja seară. Neam pus iar pe căutat o iurtă unde să înnoptăm. Două ore de bâtuit prin pustiu… În cele din urmă am dat peste o iurtă mititică locuită de un alt căprar și nevasta lui. Ne-au primit cu dărnicie înăuntru. Cum erau la cina ne-au poftit și pe noi la un bol uriaș de
După o noapte de frig
FOTO: ITRAVEL
FOTO: SIMONA IACOB
orez cu carne. Apoi am băut iar ceai și am ascultat multe povești cu lupi. La miezul nopţii gazdele și-au îmbrăcat hainele groase și au plecat să doarmă în camioneta lor. «De acolo supraveghem mai bine căpriţele și putem repede ochii lupii» ne-au spus ei. Mai târziu Erdene avea să-mi explice că nu a crezut nici o clipă în povestea lor. Că în mod sigur căprarul și nevasta lui au plecat să doarmă în camionetă pentru că iurta lor era foarte mică și nu era loc să ne întindem confortabil toţi patru. Ziua 7 Ultima vizită am făcut-o la Yolyn Am, muntele pe care gheaţa nu se topește niciodată. Cum mă obișnuisem deja, Erdene mi-a servit un rezumat de două propoziţii despre muntele cu gheaţă și vulturii lui, după care și-a trântit aparatul de fotografiat în gât și a dispărut grăbit săși facă selfiuri cu munţii. Am bântuit printre munţi de una singura ronţăind din vreme-n vreme o altă bucăţică de amărăciune. La orele amiezii am ajuns în sfârșit la civilizaţie. Un oraș cu restaurante, apă, șosele, internet. După atâtea mere tăiate cubuleţe, în sfârșit o masă sănătoasă. Îmi comand o salată și un piept de pui cu orez. La sfârșit Erdene îmi cere să plătesc jumate din consumaţia totală. Îi dau banii mirarea: «Din câte mi-ai spus mâncarea e asigurată pe toată durata excursiei. Sau când spui mâncare te refereai doar la cele șase mere, patru cartofi, doi morcovi, două cutii de nuddles și două boluri de orez pe care le-am mâncat în total în șapte zile». E prima dată când îl văd nervos. Mă poftește în mașină, trântește ușa și îmi spune că nu am înţeles nimic. Pornim spre Ulan Bator, muzica la maxim, fiecare închis în nuca lui. După 6 ore de tăcere asurzitoare mi-am spus că trebuie să fac ceva. Că nu mă pot despărţi în acest mod de un om care timp de șapte zile a fost înge-
rul meu păzitor într-un deșert mai mult decât inospitalier. I-am spus că sunt tristă și că din păcate cunosc doar versiunea mea de poveste, că aș vrea să cunosc și versiunea lui. Tace. Continui să vorbesc. În cele din urmă începe și el să vorbească. În cuvinte puţine și gesturi multe mă ajută să intru în pielea lui. Înţeleg că dealul cu banii nu prea i-a convenit și că a sperat până în ultimul moment să mai găsească un turist pe care să-l lipească de grup, că de multe ori încerca să-mi explice câte ceva dar engleza pe care o știe el e foarte sumară și de cele mai multe ori avea sentimentul că nu-l înţeleg, că nu-l ascult sau mai rău, că nu mă interesează. Am înţeles că drumul a fost extrem de epuizant pentru el. Am realizat încet că amândoi am interpretat cuvinte și gesturi într-un mod greșit, că în multe cazuri n-am înţeles niciunul dintre noi ce aștepta celălat. Îmi spune că îi pare rău că nu m-am bucurat de excursie. Zâmbesc. Îi spun că acolo unde totul e perfect, nu exis-
În interiorul iurtei
FOTO: ITRAVEL
tă povești. Poveștile încep cu o problemă. Perfecţiunea, echilibrul e sfârșitul poveștilor. Iar mie îmi plac poveștile. Ne-am despărţit bucuroși că nisipul dintre noi dispăruse și podul ce ne leagă e mult mai înalt și mult mai solid decât diferenţele noastre. Câteva zile mai târziu, povestind cu turiștii întâlniţi în gară și mai apoi în aeroport aveam să aflu întâmplări stranii din deșert. Turiști care s-au pălmuit până la sânge pentru mărunţișuri de genul nerespectarea orei de întoarcere la jeep sau statul în calea aparatelor de fotografiat ale altor turiști, «întinând» decorul cu un cot, cu umbra sau cu spatele. Am auzit și povești proaspete despre șoferi care prin nechibzuinţa lor au pus în pericol viaţa pasagerilor, ghizi care au insultat în modul cel mai urât oamenii pe care trebuiau să-i ajute. Gobi este fără îndoială un loc aparte în care toate defectele sunt amplificate. Nu pot decât să mă bucur ca eu și Erdene am trecut frumos testul deșertului.
FOTO: SIMONA IACOB
Instantaneu pentru eternitate
FOTO: ITRAVEL
Fascinaţi de baloane de săpun
FOTO: SIMONA IACOB
JOI, 2 IULIE 2015
8 Hai - Hui
Încet, încetişor pe ruta Transsiberianului În aşteptarea unei noi excursii, m-am aciuat la un alt couchsurfer european, o specie rară de bursuc cu ţepi de arici şi inimă de turtă dulce. Scorbura lui, un vast apartament în buricul Ulan Batorului. Mi-a oferit o cameră cu vedere spre oraş şi baie separată. Nici la un hotel de cinci stele nu găseam mai bine. Bursucul - om așezat, cu toate semnele de adunare, de scădere și de egal bine ancorate într-o realitate populată de leneși, fraieri și incompetenţi - e total destabilizat de modul în care îmi plănuiesc eu excursiile: în funcţie de direcţia temporară a vântului și de potenţialul poveștii. Nimic practic, nimic bazat pe calcule. În faţa vântului din părul meu, bursucului îi cresc ţepii. Plănuiesem să petrec câteva zile cu el, dar repede mi-am spus că e mai bine să o tai înanite ca ţepii să-i devină mai mari decât inima de turtă dulce. Am împărţit frăţește ultima felie de pâine prăjită, dărăburind-o la nesfârșit iar apoi cu numărul de telefon al lui Minjin scris pe mână și un bilet la clasa I m-am înfiinţat în Gara din Ulan Bator. Pe ruta Transsiberianului cu 40 de km/oră Planul iniţial era să călătoresc cu Transsiberianul (aripa care leagă Moscova de Beijing prin Mongolia). Pentru asta aveam însă nevoie de o viză de China sau Rusia. O viză care teoretic se obţine ușor, practic pe baza unor documente false. Cum la falsuri nu mă pricep deloc, am decis să merg pe ruta Transsiberianului însă cu un tren personal de la Ulan Bator pana la Sukhbatar, ultima localitate mongoleză înainte de graniţa cu rușii. Un orașel cu 19.000 de locuitori, purtând generalului Sukhbatar, un soi de Lenin al Mongoliei. Cei 320 de kilometri dintre capitală și Sukhbatar sunt strabătuţi de tren în 9 ore. Numai bine, am timp să văd pe îndelete peisajele, pasagerii, gările. Trenul are aspect de muzeu ambulant dar e confortabil: saltele moi, pături de lână groasă, cearșafuri albe,
scrobite, apă caldă, ceai gratis la discreţie, radio. Fiecare vagon de clasa I are escortă și stewardese drăguţe. Cușetele de clasa I au patru paturi. Două jos, două la cucurigu. La clasa a II -a vagoanele sunt ticsite cu paturi. Locul bagajelor e într-un cufăr al cărui capac e chiar patul. Orice hoţ, înainte de a pune mâna pe valiză trebuie să ia in braţe pasagerul! Un tren cu vedere spre spectacolul vieţii Chiar lung fiind, drumul e departe de a fi monoton. Peisajele se declină într-o multitudine de tablouri panoramice fabuloase. La fel ca și în Gobi, totul, absolut totul pare desprins dintr-un basm. Nu există nimic urât, inestetic. Oriunde ai privii ochii se umplu de frumos, de majestuos, de splendid. Munţii golași, lasă treptat locul unor păduri de brazi. Galbenul pustiului alternează cu verdele crud al ierbii. Locul iurtelor solitare este luat de așezări cu căsuţe piticoate, care nu îndrăznesc să-și ridice acoperișul din pământ de teamă să nu tulbure peisajul. Căsuţele, gardurile, acoperșiurile toate sunt multicolore. Arhitectul șef pe aici pare a fi un copil zglobiu si capricios. Odată la cinci minute trenul se bulucește într-o gară măruntă unde moţăie cinci minute. Vreme puţină pentru mongolezul călător, care musai în timpul ăsta să-și dea jos bocecluţele, caprele și copiii. Pe peron toate fetiţele, indiferent că vin, că pleacă, că așteaptă pe cineva, au pantofi cu paiete și rochiţe albe de păpuși. Arată ca scoase din cutie. Oricât de sărăcăcioasă e îmbrăcămintea părinţilor și fraţilor, fetiţele arată ca niște adevărate prinţese.
Gesturile revederii sunt discrete
FOTO: SIMONA IACOB
Oraşul Sukhbatar, din tren
FOTO: SIMONA IACOB
Cu un tren personal de la Ulan Bator pana la Sukhbatar
Gesturile revederii sunt discrete. Nimeni nu strigă, nimeni nu se pupă zgomotos, nimeni nu se strânge în braţe până la sufocare. Toată emoţia e concentrată în priviri și în vârful degetelor palmei. Palma care se ridică gingaș pentru a desena în aer un semn aproape imperceptibil de rămas bun. Habar nu am când au trecut cele nouă ore de călătorie. Spectacolul vieţii m-a ţinut lipită de geam. Hotel de armăsari Ajunsă în Sukhbatar îmi încerc norocul la două hoteluri situate lângă gară. În primul, proprietarul îmi indică o cameră învăluită într-o pâclă de fum. Înăuntru disting o gașcă întreagă de mongolezi beţi jucând poker. Sigur de el, proprietarul îmi explică într-o engleza aproximativă că îi dă pe toţi afară și în 10 minute, am camera. Îi mulţumesc frumos și îi spun că nu e cazul să le strice oamenilor petrecerea. Încerc la hotelul din vecini. Proprietara vorbește niţel rusa. Camera pe care mi-o indică e spaţioasă, baia e cât camera dar nu are decât un wc și o chiuveta… Îi întind un zâmbet înghesuit între un spasivo și un dasfidania și mă fofilez grăbit afară. Bântui pe străzi căutând un hotel. Nimic, doar uliţe cu praf și blocuri comuniste. La o benzinarie dau peste trei mușterii veseli într-o mașină.
Prieteni noi la graniţa cu ruşii
Îi întreb de un hotel. Oamenii nu vorbesc nici rusa, nici engleza, doar o pantomimă extrem de vagă. Nu înţeleg nimic din gesturile lor. În cele din urmă unul dintre ei îmi face semn să urc. O clipă ezit, apoi îmi spun că geamurile sunt jos și în caz de ceva mă pun pe urlat. Bine agăţată de rucsac urc în spate și pornim. Mongolezul de lângă mine își amintește brusc un cuvânt în engleză: beautiful. M-il tot repetă rânjindu-mi în faţă și pocnindu-mă peste nas cu un puternic damf de vodka. Mă fac că plouă. În mai puţin de cinci minute iacătă-mă în faţa celui mai cel hotel din oraș. Le mulţumesc cumetrilor cu un zâmbet larg și înainte să le treacă vreo nouă idee prin cap o tulesc pe ușa hotelului. 35 de euro pe noapte pentru camera single. Camera drăguţă. Frigiderul e plin cu vodka iar în sertarul de la noptieră descopăr 6 prezervative. Tulai, ăsta e hotel de armăsari. După un duș pe cinste încerc să găsesc un șofer cu care să bântui a doua zi prin zonă. Recepţionera nu vorbește nicio limbă cunoscută. Nu vorbește defel. Doar zâmbește. Îi desenez, fac pantomimă. Ea zâmbește. În disperare de cauză, trec la o nouă strategie. Îi arat numărul de telefon ce îl am scris pe mână și pantomimic vorbind, o rog să sune. La capătul celălalt al firului Minjin îi traduce în mongoleză că sunt în căutarea unui șofer care să vină cu mine o
FOTO: ITRAVEL
zi întreagă. Că vreau să văd pădurea EJ MOD și apoi ce o vrea el să-mi arate. Fratele recepţionerei e taximetrist. Două telefoane mai încolo și planul e fixat: 15 euro/ zi, ora de plecare 10. Ej Mod, pădurea mitică A doua zi, la ora stabilită un moșulet călare pe o Toyota mă aștepta în faţa hotelului. Încă un telefon lui Minjin ca să mă asigur că omul a înţeles ce și cum, și pornim. Prima oprire la un magazin de unde Mister Man, cum l-am botezat, îmi indică o pungă în care coabiteaza pașnic dulciuri, orez, beţișoare parfumate, chibrituri, o cutiuţă de lapte. Din gesturile lui deduc că am nevoie de ea pentru ofrande. Ej Mod, în traducere Mama copac, este o pădurice situată la circa 10 km de Sukhbatar. E unul dintre principalele locuri de pelerinaj ale Mongolilor. Legenda spune că toţi copacii acestei pădurici sunt locuiţi de spirite și că acestea îi vor îndeplini o dorinţă celui care vine în pelerinaj de trei ori. Ajunși în pădurice parcăm mașina în faţa unui cerc uriaș îngrădit cu pachete de ceai. În centru, mai mulţi copaci uscaţi decoraţi cu drapele de rugăciune. Facem trenuleţ: mister Man în faţă, eu în urmă, umbra lui, imitându-i toate gesturile. Începem prin a așeza pe o masă imensă biscuiţii și dulciurile. Aprindem apoi câteva beţisoare parfur-
FOTO: ITRAVEL
Pădurea Ej Mod
mate, după care ne învârtim în cercul cel cu gard de ceai în sensul acelor de ceasornic. Din loc în loc aruncăm cu orez și cu lapte. Habar nu am ce înseamnă toate astea. Si nici nu am pe cine să întreb. Mongoli veniţi aici sunt total absorbiţi de învârteala proprie și niciunul nu pare să știe vreo boabă engleză. După epuizarea orezului o iau la picior prin pădure. Mister Man rămâne la umbră lângă mașină. Pădurea e un straniu amestec de copaci uscaţi și copaci tineri, înfrunziţi. De frunze verzi, drapele de rugăciune și păsări. Copacii uscaţi nu mai au frunze, nici flori, dar au nenumărate păsări. Atât de multe încât ai senzaţia că a venit toamna și fructele lor au aripi. Cu pași mărunţi, tăcuţi, urmând mereu sensul acelor de ceasornic, oamenii se perindă de la un copac la un altul. Când ajung în faţa unuia uscat, vreme de câteva minute își lipesc fruntea de scoarţa lui lipsită de viaţa, apoi îl stropesc cu lapte și îi pun la rădăcini orez și dulciuri. E multă liniște în pădure. Liniște picurată printre pașii sfioși ai oamenilor, foșnetul vântului și ciripitul zglobiu al păsărelelor. Mi-e tare greu să mă desprind de pădure, dar mi-e teamă că Mister Man să nu se dezhidrateze cu totul și să-l găsesc smochinit pe buturuga pe care l-am lăsat.
FOTO: SIMONA IACOB
JOI, 2 IULIE 2015
Hai - Hui 9
Drapele de rugăciune
Toc-toi la graniţa cu ruşii Plecăm într-un nor de praf spre oraș și ne oprim în trombă la un restaurant «irlandez & american». Adunăm rapid o salată cu o supă, ne umplem cu apă și pornim iar. Habar nu am unde. Destinaţia aleasă de Mister Man nu figurează în ghidul meu de călătorie . O oră mai târziu, cu nările tapsiate de praful drumului și părul coafat în formă de scaiete ajungem într-un loc cu adevărat fabulos. Creste de granit, vulturi, statui impresionante cu Ginghis Han și fiul lui și o vedere panoramică la zeci de kilometri în jur. Suntem pe terasa lumii. Mister Man îmi spune că ne aflăm la graniţa
FOTO: SIMONA IACOB
cu rușii. Trebuie să am grijă pe unde calc să nu mă pomenesc pe teritoriul pentru care nu am viză. E lume multă pe creste, dar nici picior de european. Sunt atât de exotică încât mă simt ca ursul împăiat de la Felix. Un grup de coreeni ţine neapărat să-și facă poză cu mine, iar un alt grup de mongoli mă poftește să șed cu ei la o masă de piatră și-mi proptesc în faţă o porţie considerabilă din raţia lor de bere și vodkă. Încet la grup se alătură și alţi mongoli. Toţi curioși să vadă europeanca care bea bere cu ei. În curând ne-am strâns atâţia că nu mai încăpem într-o singură fotografie. Acolo pe creste, suspenda-
Nici ţipenie de om în sat
tă între Rusia și Mongolia am învăţat unul dintre cele mai haioase cuvinte mongoleze Toc-toi (echivalentul lui noroc în limba mongolă). Seara pe uliţi Bine hidrataţi cu bere o luăm iar spre oraș. Ne oprim pe drum într-un sătuc unde o iau la talpă pe straduţele cu colb. Casuţele mici, colorate, împrejmuite cu garduri de lemn, se strâng roată în jurul unui punct central: o baracă de bârne de unde se distribuie apa. Nu e nici ţipenie de om, nici un câine, nici un animal. Parcă dorm cu toţii toropiţi de atâta soare. La buticul comunal găsim un soi de
FOTO: SIMONA IACOB
îngheţată teribil de rea. Pare făină congelată. O mâncăm că e rece. Toc-toi! Un ultim popas la câteva statui uriașe ale fiului lui Ginghis han, unde vântul ma ia de păr și mă zguduie bine. Constat cu încântare că mi-a dat jos tapiseria din nas. Pe seară, la gară dau peste moșul cel olandez care mă ajutase să urc muntele de nisip în Gobi. Facem un circuit prin toate barurile oraselului (trei în total) și navigăm pe toate berile posibile. La 11 noaptea, ora închiderii peste tot. Mă retrag la hotelul cel de armăsari. Planuiam să dorm căci a doua zi trenul spre Ulan
Popas la statuia fiului lui Ginghis han
Bator pleca la 6 dimineaţa. Planul meu nu s-a potrivit cu cel al grănicerilor care toată noaptea au marșăluit cu tobe și muzică pe străzi. Nu știu dacă i-au impresionat pe rușii de peste munte, dar mie in mod sigur mi-au creat ceva emoţii situate undeva la joncţiunea dintre teamă și fascinaţie. Mongolia la mine în pat Pe drumul de întoarcere n-am mai reușit să stau trează. Spectacolul vieţii s-a derulat fară mine. Am dormit buștean. La circa trei ore de Ulan Bator, m-am trezit brusc. Ce-mi văzură ochii? Un moș și o babă instalaţi confortabil la mine în pat.
FOTO: ITRAVEL
Ţuce-i bunica, stăteau senini și se uitau pe geam. N-am apucat să mă dezmeticesc din uimire că trenul s-a oprit într-o altă staţie, unde ţusti alţi mongoli în pat la mine. Când am ajuns la Ulan Bator, stăteam înghesuită într-un colţ și împărţeam patul cu vreo șase mongoli. Toţi senini, toţi încărcaţi cu șapte mii de bocceluţe. Din goana leșinată a trenului personal, am învăţat o noua lecţie mongoleză: totul la comun. Așa cum normal este ca proprietarul unei iurte să acorde adăpost călătorilor, la fel de normal este ca și locatarul unei cușete de clasa I să primească toată populaţia stepei pe bucăţica lui de pat.
Pe urmele lui Ginghis Han Stabilisem cu Minjin o nouă excursie de 4 zile şi 3 nopţi în centrul Mongoliei. Trebuia să plecăm în 16 iunie, să dormim la iurtele nomazilor din stepă şi să ne întoarcem in 19 iunie seara in Ulan Bator. Cu două zile înainte Minjin decide să schimbe planul. Voi pleca în 16 dar numai în Parcul National Gorkhi-Terel şi seara mă voi întoarce în Ulan Bator. Altă schimbare, nu voi pleca singură ci cu o altă turistă, Melissa, o profesoară de matematică din Singapore. Noul plan nu prevede nici o reducere de preţ cu toate că numarul de persoane nu e același și nici numărul nopţilor petrecute pe traseu. Dar tursita cu care trebuie să călătoresc e ultrahaioasă așa că schimbarea de plan nu mă deranjează prea tare. Gorkhi-Terjl şi o cutie de brânză În ziua stabilită, vizităm stâncile din parcul Gorkhi-Terelj și marea statuie a lui Ginghis Han, cu Bik, fratele lui Minjin pe post de ghid. O cutie de brânză topită, un borcan de castraveţi muraţi, două mere și două iaurturi sunt tot prânzul pe care Minjin l-a prevăzut pentru noi trei. Încep să cred tot mai serios că mongolii ăștia au impresia că eu mă hrănesc prin fotosinteză și faptul că mă arată soarelui câteva ore pe zi îmi asigură toată energia necesară pe o săptămână. Bik ne deschide ușile la mașină, ne face poze, bate toate iurtele să ne facă rost de lapte de iapă, ne taie merele cubuleţe, caută metoda cea mai confortabilă să ajungem sus pe calul lui Ginghis (un soi de turn Eiffel al mongolilor), se oferă voluntar să ne ajute să ne căţărăm pe o stâncă în formă de broască. Orice mică dorinţă a noastră e ordin pentru el. E prima lui zi ca ghid turistic. Sărbătorim cu apă plată și multă voie bună debutul lui. După amiaza, un pod suspendat ne duce spre un templu budist. Profităm de liniște și absenţa oricărui turist pentru a medita și a învârti împreună tambururile de rugăciune. Pe drumul de întoarcere
aflu că planul s-a schimbat iar. Trebuia să plecăm în zori, dar pentru că Minjin a decis să alăture grupului nostru încă un turist va trebui să plecăm abia dupa ora 11. Îmi explică că e ora la care aterizează «di american gai». Fac un calcul rapid și concluzionez că nu vom pleca mai devreme de ora 14, ceea ce înseamnă încă o jumate de zi de excursie pierdută în apartament. Minjin modifică planurile după cum bate vântul cel aducător de bani. Indiferent de modificările aduse nu vrea nici în ruptul capului să reducă preţul excursiei. Mai mult, mă acuză că sunt egoistă, că nu mă gândesc la ceilaţi turiști care vin tocmai din America și vor să facă excursia asta. Acuzele ei mă lasă fără cuvinte. Știam eu că se împarte iurta, patul în tren, dar nu ma așteptasem să fiu nevoită să renunţ la o jumate de zi și căteva zeci de euro doar pentru a-i oferi unui american posibiliatea de a călători cu mine și lui Minjin posibilitatea de
Melissa cu Ed la dune
a tripla câștigul din această excursie. De unde văd eu lucrurile, gestul ei mi se pare pură avariţie. Dar nu vreau să o jignesc. Și nici nu vreau sa fiu nedreaptă. Până acum Minjin m-a tratat ca pe un prieten și în nenumărate cazuri a dat dovadă de multă generozitate. Tac și caut o soluţie. Noaptea a fost lungă. Hustai, teritoriul căluţilor ce reînvaţă libertatea A doua zi în zori vreau să renunţ la excursie și să o tai iar cu Transsiberianul în Gobi. Melissa mă convinge să rămân. La orele amiezii apare și Ed americanul, un medic urgentist extrem de simpatic. N-are valiză. I-a fost pierdută în aeroport. Îl depanez cu o cămașă și promisiunea să împart cu el deodorantul. Melissa îl aprovizionează cu gel de duș de trandafiri și pastă de dinţi. La ora 14, toţi trei plus Erdene care e iar șofer, ghid și bucătar, suntem în sfârșit gata de drum. Facem o mică escală la un supermarket. La intrarea în magazin, cu un zâmbet larg, Erdene mă invită să pun în coș tot ce poftesc. Una dintre fălci mi se desprinde și cade pe jos. Noroc că nu se vede. Înainte ca omul să se răzgândească pun în coș brânzâ topită, pește, castraveţi muraţi,
FOTO: ITRAVEL
mere și cola. Melissa adaugă o mulţime de nuddles iar Ed încheie aprovizionarea cu o duzină de beri. Erdene adună un sac de dormit nou din lână de cămilă. Cel subţirel în care am murit eu de frig în Gobi nu a mai fost reţinut pentru noua excursie. Falca mea rămâne pe jos. Cu multă voie bună și muzică militară mongolă atacăm parcul naţional Hustai. Locul e renumit în special pentru caii săi sălbatici. O subspecie de cai micuţi cu cap mare. N-au fost niciodată domesticiţi. Când ultimul căluţ sălbatic s-a stins în Mongolia în 1966, câteva rude ale sale se aflau în Grădinile zoologice din Europa. Comunitatea știinţifică a decis să repatrieze toţi căluţii și să-i reînveţe să trăiască liberi, în sălbăticie. Misiunea caluţilor este acum să perpetueze specia și sensul absolut al libertăţii. Îi găsim păscând liniștiţi printre munţi. Nici venirea noastră, nici aparatele de fotografiat îndreptate spre ei nu par să-i deranjeze. Libertatea nu rimeaza cu spaima de oameni. Iar la iurtă Seara poposim la o iurtă de nomazi. Gazdele ne așteaptă cu caii pregătiţi de o plimbare prin stepă. Mi-e teama să călăresc. Dar fascinaţia e mai mare decât teama. Erdene îmi întinde niște ciubote uriașe. «Sunt mai bune la călărie decât ghetele pe care le ai», mă asigură el. Apoi mă cocoaţă în șa, îmi ia calul de dârlogi și o pornim hai-hui la pas prin stepă. Plecată cu Ed, cămașa mea călărește extraordinar. Asta mă face să zâmbesc. După o primă cină îndestulătoare, un nou vailing de ceai și un nou somn la grămadă în iurtă, în zori îi ofer mezinului familei o cărticică despre vapoare. Îl văd citind ceva de acolo mamei sale. Când Erdene se întoarce în iurtă îl rog să le spună părinţilor și copilului că textul cărţii e în limba germană. Tatăl și mama copilului râd zgomotos. Puștiul le-a
Marea statuie a lui Ginghis Han
spus că e în limba enlgeză, și mai mult, le-a și tradus cartea. Râdem toţi. Dispar câteva minute la mașină. Când mă întorc îi rog să fie atenţi căci am un mesaj important. Scot din buzunar o medalie aurie de jucărie și în aplauzele generale o decernez celui mai bun traducător care a existat vreodată: a reușit să citească o carte nemţească în engleză și să o traducă în mongoleză. La început puștiul se codește să poarte medalia. Prin intermediul lui Erdene îi explic că ceea ce a facut el dovedește că e un băiat cu adevărat deștept. Ne facem toţi fotografii cu medaliatul și pornim iar la drum. Karakorum… doar vânt şi oase albite Tabăra de bază a lui Ginghis Han și mai apoi capitala celui mai mare imperiu pe care l–a cunoscut omenirea. Începând cu 1220, marele han, își plănuia aici noile războaie, noile expansiuni. Și tot aici își ţinea la adăpost familia. Zece ani mai târziu tot aici se ridica mândru Palatul celor 1000 de seninătăţi. Noul han, trona pe
FOTO: ITRAVEL
un podium uriaș într-o capitală cosmopolită. Anii de glorie au fost puţini: doar 50 la număr. Apoi a urmat o decădere fulgeratoare care a culminat cu distrugerea totală a orașului în 1388. Patru broaște ţestoase din piatră, marcând fostele porţi ale cetăţii, un templu budist, un pumn de căsuţe și iurte răsfirate în pustiu și câmpuri întregi de cioburi mărunte și spini e tot ce mai vezi azi din magnificul Karakorum. De pe culmi, de acolo de unde odinioară Ginghis Han își privea iscoditor trupele, imaginea e azi dezolantă: peisaj poetic mărginit de oasele albite ale unui căluţ. La Karakorum Erdene îmi pune în palmă un năsturel de metal pe care l-a găsit pe platoul unde odinioară se afla capitala. E pentru cascheta mea. Observase că pe unde mergem nu cumpăr nimic doar dacă găsesc un năsturel îl cos pe caschetă. La amiază ne invită la restaurant. Îmi comand doar orez cu pui. Chelneriţa îmi aduce în plus și o salată. O comandase pentru mine Erdene.
JOI, 2 IULIE 2015
10 Hai - Hui
Kharakorum, din punctul în care Ginghis Khan îşi privea pe vremuri trupele
Lingeam liniștiţi într-o parcare o îngheţată din cele cu aspect de făină congelată, când iaca un mongol dolofan cu un tricou roșu suflecat cât să-i acopere ţâţele și un pantalon scurt cu balonașe colorate. Se înfige în ușa poștei, scoate un telefon preistoric și în timp ce se mângâie agale pe buric, rostogolește leneș printre obrăjorii bucălaţi, cuvinte bolovănoase. Cu puţină vreme înainte le spusesem tovarașilor mei de drum, că potrivit unor statistici unul din 10 mongoli este descendent al lui Ginghis han și că musai să găsesc un stră-strănepot al marelui războinic cu care să-mi fac un selfie. La vederea dolofanului, îmi spun că poate el e strănepotul mult căutat. Pufnim cu toţi în râs și nu ne mai putem opri. Vizibil jenat, Erdene demarează mașina, pune muzica la maxim și vreun sfert de ceas se pune pe tăcut. Îi spun că îmi pare rău dacă l-am necăjit. Zâmbește. Volumul muzici scade și suntem iar toţi zâmbitori. Nisip şi dune la apus de soare Seara poposim la dunele de nisip. Dunele mult visate de Melissa. Cât ţine apusul, o
Fascinat de carte FOTO: MELISSA TAN
dăm cu toţii într-o mare și veselă prosteală. Facem poze caraghioase cu apusul și ne hlizim la cămile. Noaptea, într-un hotel de iurte împărţim iar bere și povești. Ed ne consultă pe toţi. Pe mine m-a pișcat urât o plantă asemănătoare urzicilor, lui Erdene îi curge sânge din nas, iar Melissa are spini în palme. După consult Ed cade direct într-un somn profund. Noi ne continuăm taclalele. Melissa ne povestește ceva despre un joc de pingpong care numai ping-pong nu e, iar Erdene ne adoarme ti vânătorești cu lupi cu povești și zăpadă până peste urechi. În zori iar restaurant: cafea, omletă, pâine cu unt și gem. Faimosul mic dejun cu o cană de apă cal-dă și un măr tăiat cubu-ă nu leţe parcă at niciodată. ar fi existat Restul dimineţii îl peocoţaţi pe cămile, trecem cocoţaţi nd în pas ușor și parcurgând legănat vreo câţiva kilon lungul drum al metri din mătăsii. nara excursie a cămăExtraordinara şii mele Un ultim popas la ruinele unei mănăstirii budiste ascunsă în feră cămașii mele o munţi, oferă zie să experimentenouă ocazie drenalină. Fluturând ze ceva adrenalină. rea lui Ed a luat cu pe spinarea untele caţărându-se asalt muntele pe stânci la care care abia înm să mă uit. drăzneam Eu cu Melissa ne-am mulţumit cu o cărare ușoară care a baza muntelui. Erșerpuia la dene, în papuci de plaja o lute și bătea non stop ase înainte din gură: cum că e mai bine im, cărarea e dificilă să ne oprim,
FOTO: MELISSA TAN
pentru mine și Melissa, riscăm să cădem, etc etc etc. L-am combătut cu glume și ne-am continuat drumul. Am ajuns fără mare dificultate la locul descris de Erdene ca fiind greu accesibil și extrem de periculos pentru mine și Melissa. O învârteala scurtă în jurul ruinelor, câteva poze colector și ne-am întors la mașină. Bilanţ cu pietricele Drumul spre Ulan Bator e lung. Câteva ore pe o șosea asfaltată, dreaptă ca o linie trasă între două margini ale infintului. Nemarginirea continuă dupa fiecare mică curbă. Face ce vrea aici. Mongolia e casa ei. Ne oprim la ultimul
traordinara excursie și apoi ne rugăm pentru drumurile ce ne așteaptă. Erdene adaugă ceva în limba mongolă, facem trei ture în pas alergător în jurul Ovoo-ului și adăugam pietricica noastră moviliţei de la baza stâlpului. Călătoria mea în ţinuturile mongole se încheia simbolic aici, la picioarele unui Ovoo cu o pietricică rituală pe post de punct. Îmi spun că fără îndoială am pierdut o jumătate de zi și o noapte la iurtă, din cele promise de Minjin în planul iniţial, dar am câștigat în schimb compania a doi oameni cu adevărat minunaţi: Ed si Melissa.
Parcul Gorkhi-Terjl
Câștigul mi se pare incomparabil mai mare și mai însemnat decât pierderea. Înainte să urcăm în mașin nă Erdene mă privește iscodi ditor. Nu îndrăznește să mă în întrebe cum a fost. Îi zâmbesc lar larg. Ochii lui îmi răspund cu un licăr vioi. De data asta nu m mai e nevoie să confruntăm di diversele versiuni ale aceleiaș iași povești. Sunt sigură că de ac acolo de unde Erdene vede lu lucrurile, povestea acestei ex excursii e și acum diferită de ve versiunea mea. Dar de data ac aceasta viziunile noastre curg în paralel, nu se mai înfruntă.
În Mongolia toate sunt Chinggis Khan.. străzile, statuile, aeroportul, pieţele. Tot. Până şi vodka FOTO: SIMONA IACOB
Rămas bun Mongolia Ovoo de pe traseu. Erdene își aprinde o ţigară și se asează la distanţă, ţ ca să facă poze. Îl invit alături de noi, la o rugăciune de final, comună. Ţinândune de mâini, într-un semicerc perfect îi mulţumim Mamei natură pentru ex-
Aventură pe două cocoaşe FOTO: MELISSA TAN
Ul Ultimele imagini din Ulan Bato tor sunt licărul voios din ochii lu lui Minjin când mi-a oferit o ve vestă tradiţională mongolă și zâ zâmbetul lui Erdene la aeropo port. Ţinuse să mă conducă, gr gratuit. A stat lipit de bariera de sticlă până am trecut punctul de control al frontierei. Stăte tea cot la cot cu rudele celor ca care plecau și mă conducea di din priviri. Privirile acelea do doldora de emoţii pe care le vă văzusem pe toate peroanele Tr Transsiberianului.
Căluţi sălbatici
Templul din Karakorum
FOTO: MELISSA TAN
FOTO: MELISSA TAN
Echipa din Karakorum
Sunt multe lucruri pe care nu le-am înţeles despre Minjin și Erdene, dar ce știu cu siguranţă e că dincolo de multele noastre diferenţe, dincolo de viziunile uneori opuse pe care le avem despre lume și viaţă există un pod extraordinar care ne unește. L-aș numi familie dar e prea mult, l-aș numi prietenie dar e prea puţin. Îl las fără nume și-l așez alături de toate acele bijuterii de suflet care fac ca viaţa să merite mereu să fie trăită.
FOTO: EDWARD CHU
FOTO: ITRAVEL