Candela iulie august 2017

REVISTĂ DE TEOLOGIE ȘI CULTURĂ A ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR ANUL XXV Nr. 7–8 iulie–august 2017

Hirotonia noului Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuţilor, preacuviosul părinte arhimandrit Damaschin Luchian, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei împreună cu un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Duminică, 23 iulie 2017)

†IPS Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

A vorbi despre Limba Română este ca o zi de duminica Astăzi suntem nevoiţi, cu durere, să constatăm că în decursul istoriei poporului nostru nu s-au mai înregistrat atâtea frământări şi mutaţii sociale, culturale, economice şi nu în ultimul rând spirituale, cum vedem astăzi.

Asistăm la o înstrăinare crescândă faţă de principiile, învăţăturile moralei creştine; în acelaşi timp numărul tinerilor pregătiţi în şcolile din perioada anterioară evenimentelor din Decembrie 1989 pentru a purta steagul „biruitor” al socialismului spre viitorul luminos al comunismului ateu, păşesc în număr tot mai mare pragul sfintelor biserici şi poartă permanent pe piepturile lor semnul jertfei şi al biruinţei: sfânta cruce; cred că tinerii, cei atraşi de tentaţiile libertăţii nesănătoase – libertinajul – nu după mult timp se vor întoarce la calea principiilor moralei creştine, milenare de

două ori, singurele care au călăuzit toate generaţiile neamului nostru românesc, generaţiile întregului continent european primind pecetea creştină pe cultura, arta, gândirea bătrânului nostru continent; se vor întoarce la trăirea vieţii în duhul omeniei, al cinstei, al dragostei de muncă, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Cor. 10, 23).

Tinerii noştri ieşiţi de pe băncile şcolilor şi universităţilor vrând nevrând intră în vâltoarea problemelor societăţii din care fac parte, mai ales în vâltoarea frământărilor politice, chiar ca spectatori şi nu neapărat ca participanţi activi. În această vâltoare se întreabă, fireşte, fiecare pe ce cale să apuce sau cum să privească sau să judece cele din jurul lor fără a-şi tulbura pacea sufletului sau a-şi rata o carieră, un drum, o activitate folositoare atât pentru sine cât şi pentru poporul din care face parte, ca în acest fel să îndeplinească cuvintele aceluiaşi Sfânt Apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Cor. 10, 24). În acest context, sărbătorind Ziua Limbii Române, se cuvine să ne aducem aminte de cât de importantă este limba noastră pentru păstrarea identităţii noastre ca neam. Conştiinţa românească s-a manifestat prin limbă şi prin monumentele istorice. Ambele au fost pilonii prin care glasul conştiinţei româneşti a vorbit păstrând mereu vie unitatea de neam şi Lege între toţi coborâtorii din Decebal şi Traian, indiferent de numele sub care istoria i-a înregistrat. De aceea considerăm că dacă a vorbi despre limba română este ca o dumini-

Candela, iulie-august 2017

1

că, cum spunea unul dintre marii noştri scriitori, pentru noi, Ziua Limbii Române trebuie să fie ziua sărbătorii conştiinţei noastre naţionale, arâtând măsura desăvârşirii unui Neam.

Autenticitatea simţirii româneşti a celor de demult şi a noastră se vede din modul în care ştim să păstrăm nealterat fondul lexical, să-l îmbogăţim cuviincios şi să fim fără de zăbavă în a ne păstra curăţenia sufletească, ca neam.

Fiecare neam, fiecare popor îşi are figurile sale de vârf ale spiritualităţii, care, printr-o osteneală neprecupeţită întru propăşire, se ridică la demnitatea de simboluri ale existenţei lui perene, la semnificaţia de exponenţi ai firii sale inconfundabile între alte seminţii. Sunt făcliile aprinse ale conştiinţei, care, strălucind în timpul vieţii cu potenţa de lumină a astrelor, continuă, şi după apusul lor pământesc, să răspândească razele benefice ale cugetului înălţător şi veşnic, aidoma „stelei ce-a murit” din bine cunoscuta poezie a marelui nostru Luceafăr.

Toţi aceştia, care au dat strălucire identităţii noastre româneşti, au luat la rândul lor, strălucire din limba şi cugetul nostru românesc.

De aceea fericitul îndru adormire Alexe Mateevici scria: Limba noastră-i o comoară, În adâncuri înfundată”.

Dastoria de a păzi această comoară ne revine nouă tuturor. Şi piatra cea mai grea atârnă pe umerii dascălilor, părinţilor şi al slujitorilor Sfintelor Altare. De chipul în care vom şti să păstrăm vie limba noastră, atârnă înşăşi modul în care va fi intrarea noastră în veşnicie. Şi poate ar trebui să cugetăm mai des la Scara Sfântului Ioan pe care o vedem în pictura bisericilor noastre voievodale. De vrem să urcăm pe scare veşniciei trebuie să ne ostenim. Aşa şi cu limba noastră.

De aceea astăzi, cuvintele „Luceafărului”, glasul conşiinţei româneşti, sunt mai vrednice de păstrat ca niciodată: „Măsurariul civilisaţiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să 2

fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc.

Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acelor principii, care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii, care să le fie tuturor comune, sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă1 numai, nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei.

Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără idee a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucrări proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina2 cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, — astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, să o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleaşi naţiuni.

— Declarăm a înţelege, deşi nu concedem3, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii... cui? (Echilibrul p. 85-86)

* Textul a fost luate din: Clasicii români, comentaţi sub îngrijirea Domnului Nicolae Cartojan, profesor universitar. Mihai Eminescu, Scrieri politice, ediţia a III-a, comentate de Dumitru Murăraşu, doctor în litere, Editura scrisul românesc, Craiova (fără an).

Clasa cultă (cu acelaşi sens e întrebuinţat cuvântul inteligenţa în tot cursul articolului).

2 Germanism pentru scenă.

3 încuviinţăm 1

Candela,iulie-august 2017

Hirotonia întru arhiereu a Preasfinţitului Părinte Damaschin Dorneanul †IPS Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Cuvânt la slujba de ipopsifiere a Părintelui Arhimandrit Damaschin Este un moment de aleasă bucurie duhovnicească pentru că slujirea oamenilor este o slujire de dragoste, modestie, înţelepciune, pricepere. Această slujire a oamenilor suntem datori să o facem fiecare, dar în mod deosebit, părinţii duhovniceşti; preotul de la parohie, stareţul de la mănăstire şi ierarhul (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh). Este o slujire pe care o socotim permanent ca fiind încredinţată prin inspiraţia Sfântului Duh, pentru că noi de multe ori gândim în multe feluri, însă proverbul nostru spune „omul plănuieşte, Dumnezeu hotărăşte!”. Aşa a fost şi cu alegerea părintelui Damaschin în slujirea pe care o va primi mâine cu ajutorul lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm că Biserica va avea un slujitor potrivit rânduielii ei, să ne bucurăm pentru că cerinţele duhovniceşti vor fi împlinite şi mai bine, şi mai mult decât până acum, pentru că fiind singur se înţelege că nu am putut răspunde totdeauna la solicitări. Este adevărat că solicitările dumneavoastră sunt foarte multe.

De exemplu, una dintre marile şi multele solicitări a fost să facem cât mai multe schituri şi mănăstiri. O solicitare, o dorinţă sfântă. Eu însă le spun aşa la credincioşi: e adevărat, dar să vedem ce avem noi în mănăstire; şi am să spun că avem mulţii (călugări), da, dar dacă te duci într-o cazarmă, cum era pe atunci, şi acum mai puţin, vezi mulţi ostaşi. Dacă, Doamne fereşte, începe un război, nu toţi din cazarmă merg pe front îndată, ci după multe exerciţii în domeniu. Aşa şi aici. Deci trebuie un timp, trebuie o experienţă ca să putem face faţă la slujirile acestea cu mari răspunderi.

Este greu să povăţuieşti pe oameni, însă ceea

ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Deci pe toate să le facem cu ajutorul lui Dumnezeu, de aceea la începutul lucrului zicem permanent „Doamne ajută”. La fel zicem şi în seara aceasta „Doamne ajută” părintelui Damaschin, să fie slujitor potrivit rânduielii bisericeşti. Amin.

Predica la hirotonia întru arhiereu a Părintelui Arhimandrit Damaschin

Venind momentul pentru a propune Sfântului Sinod două persoane. Pentru a fi aleasă una dintre ele, a trebuit sfătuire. M-am sfătuit, sigur, cu o parte dintre preoţi, mai ales de la Cancelaria Arhiepiscopiei, apoi am făcut cunoscut Înalpreasfinţitului Mitropolit Teofan, cum e firesc, şi am mers la Preafericitul Părinte Patriarh, prezentând pe cei doi, părintele Damaschin şi părintele Grichentie, apoi a urmat celelalte etape în vederea momentului de faţă. Părinţii sinodali au votat pe unul dintre cei doi, iar majoritatea au votat pe Preasfinţitul Damaschin. Țin să mulţumesc, sigur, bunului Dumnezeu, dar rămân cu o bucurie mare că Preafericitul Părinte Patriarh a avut o încredere deplină în cele spuse de mine, atât pentru părintele Damaschin, cât şi pentru părintele Grichentie.

Deci m-au crezut pe cuvânt, Părintele Patriarh şi preasfinţiţii părinţi sinodali au luat aminte la prezentarea pe care a făcut-o celor doi Înalpreasfinţitul Teofan, potrivit rânduielii canonice, şi au votat, că Duhul Sfânt a inspirat, şi iată am ajuns aici.

Slujirea arhierească este o slujire sfântă şi prea sfântă. Cum trebuie să fie arhiereul, fiecare ştim câte ceva. Ca să mai spun ceva, o povaţă, Preasfinţitului episcop-vicar Damaschin, pentru momentul de faţă, este de prisos, pentru momentul de faţă cea mai frumoasă

Candela, iulie-august 2017

3

povaţă a dat-o Preafericitul Părinte Patriarh în cuvântul rostit. Și a doua povaţă este cuvântul pe care l-a rostit Înaltpreasfinţitul Teofan când i-a înmânat cârja pastorală. Și eu aş spune aşa Preasfinţitului Damaschin: să citească lunar şi mai des cuvântul Prefericitului părinte Patriarh Daniel şi cuvintele rostite de Înalpresfinţitul Teofan şi o carte plină de învăţături, printre multe altele, numită „Proloage”. Când îmi amintesc, acolo este un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur pentru luna lui noiembrie ziua 24, şi pe acela să îl citiţi, că este atât pentru episcop, cât şi pentru preoţi; iar dacă fiecare dintre noi, slujitorii sfintelor altare, am citi aceste cuvinte cel puţin o dată pe lună, cred că am fi mai buni.

Pentru cinul monahal eu recomand deseori ca la trapeză în cuvântul de folos să se citească şi Rânduiala Călugăriei, şi atunci multe se vor îndrepta. Avem nevoie de multă rugăciune să ne facem mai buni cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin nevoinţele noastre duhovniceşti. Să ne rugăm pentru toată lumea, pentru mai marii ţării noastre, cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi eu adaug mai ales pentru oamenii din justiţie care sunt asaltaţi de oameni politici.

4

Desigur, să ne rugăm, şi în frunte să fie Preasfinţitul Damaschin, ca să le lumineze mintea şi să facă dreptate în retrocedarea unui bun pe care l-am avut în proprietate şi nu în administrare. La vârsta mea sunt obişnuit cu multe lucruri din acestea pentru că am trăit şi înainte de a veni regimul comunist, şi în timpul regimului comunist, şi după. Şi se zice că regimul comunist era foarte aspru, dar avea şi oameni buni. Însă, cu referire la monumentele istorice, şi nu puţine avem noi aici, cei din regimul comunist aveau conştiinţa acestor valori. Cei de astăzi i-am judecat foarte aspru, dar am zis „Dumnezeu să-i ierte” şi de aceea avem nevoie de rugăciune pentru înţelegerea cuvenită. Şi, dacă în urma rugăciunilor, Dumnezeu nu va îndeplini cererea noastră, aceasta şi altele, să zicem din toată inima că, pentru păcatele noastre, administrarea bunurilor pământeşti având multe ispite, Dumnezeu va rândui.

Vă mulţumesc tuturor, sigur nu în ultimul rând autorităţilor de stat centrale şi locale prezente aici, domnului Opanschi din partea Departamentului Cultelor, şi celorlalţi.

Sănătate şi bucuria mântuirii la toată lumea. Amin.

Candela,iulie-august 2017

†IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Predica la slujba de ipopsifiere a Arhimandritului Damaschin După slujba Vecerniei, în ajun de mare sărbătoare, Învierea Domnului Hristos, zi de duminică mâine, zic după această frumoasă slujbă de seară, urmează slujba liturgică de chemare la arhierie a părintelui arhimandrit Damaschin. Înainte de împlinirea acestei rânduieli, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Pimen, rostesc în faţa dumneavoastră câteva cuvinte ca încercare de a arăta semnificaţia acestei slujbe care se întâmplă rar, foarte rar, în viaţa Bisericii noastre, ultima dată împlinindu-se această lucrare cu multe decenii în urmă aici la Suceava, când Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen a trecut prin aceeaşi lucrare binecuvântată, lucrare prin care, cu mila Domnului, va trece şi părintele arhimandrit Damaschin.

După împlinirea în săptămânile precedente a chemării la arhierie a părintelui Damaschin la nivel sinodal, chemare făcută de către arhiereii Bisericii, se împlineşte astăzi prin îmbrăcarea acestei chemări în haină liturgică. La propunerea Înaltpreasfinţitului Pimen, în consultare cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi cu Mitropolitul de la Iaşi, vlădica Pimen a propus candidaţi pentru slujirea de episcop-vicar în Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Sinodul Sfintei Mitropolii a Moldovei şi Bucovinei a dezbătut şi analizat recomandarea Înalpreasfinţitului Pimen şi, la rândul său, prin vot, ierarhii Sinodului Mitropolitan au trimis propunerile Moldovei către Sfântul Sinod al Bisericii noastre. În Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină a Sfântului Sinod, candidaţii au fost întrebaţi, au fost cercetaţi canonic pentru a vedea dacă împlinesc condiţiile impuse de sfintele canoane din Statutul Bisericii noastre pentru această frumoasă, dar deopotrivă grea, slujire în viaţa Bisericii. Apoi votul Sfântului Sinod a decis ca pentru slujirea de episcop-vicar aici la Suceava să fie chemat părintele arhimandrit Damaschin.

Ceea ce s-a împlinit atunci sinodal, cu mila Domnului, împlinim acum liturgic. Şi anume, persoana desemnată de Înaltpresfinţitul Arhiepiscop Pimen, adică consilierul administrativ – neavând aici, actualmente, vicar-administrativ – în mod solemn în faţa Sfântului Altar va anunţa pe cei de faţă despre chemarea pe care părintele arhimandrit Damaschin a primit-o prin alegerea Sfântului Sinod de acum câteva săptămâni. Apoi, părintele Damaschin va da citire răspunsului său la această chemare, consemnându-se de către el şi apoi în proces verbal de către arhierei, aici de faţă, cele împlinite în această seară, pentru ca acestea să fie aşezate apoi în arhiva Sfintei Arhiepiscopii şi în arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Această chemare, pe deoparte, şi răspunsul celui chemat, pe de altă parte, constituie un moment important din viaţa Bisericii, din viaţa celui chemat, cu semnificaţiile care decurg din această chemare şi din acest răspuns.

Se împlineşte şi în viaţa Bisericii noastre ceea ce este descris în istoria mântuirii în Vechiul Testament şi Legământul cel Nou. Profetul şi judecătorul poporului ales, Samuel, aude chemarea Lui Dumnezeu „Samuele, Samuele” (1 Rg 3, 4) şi acesta în cele din urmă răspunde „vorbeşte Doamne, robul Tău te ascultă” (1 Rg 3, 10). Sfântul Prooroc Isaia aude, de asemenea, cuvânt din partea Dumnezeului cel Atotputernic de chemare la slujirea prorocească: „pe cine voi trimite Eu ca să lupte pentru Noi, zice Domnul”, această întrebare o aude profetul Isaia şi îi răspunde „trimite-mă pe mine, Doamne” (Is 6, 8). În acelaşi sens, Sfântul Prooroc Ieremia aude cuvânt din partea lui Dumnezeu „înainte să te naşti tu, înainte să fi zămislit în pântecele mamei tale, Eu te-am ales pe tine să propovăduieşti cuvântul adevărului poporului meu”, Sfântul profet Ieremia răspunde „sunt tânăr, Doamne, şi nu pot eu să grăiesc. Să nu zici că eşti tânăr, căci Eu voi fi cu tine, te voi sfinţi şi tu vei împlini voia pe care ţi-am arătat-o ţie” (Ir 5, 8). În Legământul cel Nou, sfinţii apostoli, aşezaţi pe ţărmurile Mării Galileea, aud cuvânt de la Domnul Hristos „veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4, 19), iar ei,

Candela, iulie-august 2017

5

descrie sfântul evanghelist, lăsându-şi mrejele, lăsându-şi corabia, au mers după Domnul Hristos. Pe Sfântul Apostol Pavel, în drumul său către Damasc, Domnul Hristos îl cheamă pe acesta la apostolat şi îi spune „te-am ales din seminţia ta şi dintre neamuri, ca să te trimit la acestea, ca să le luminezi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, de la împărăţia lui Satan la Dumnezeu” (FA 26, 16-18). Şi ceea ce este prezent în Legământul cel Vechi şi în Legământul cel Nou a fost preluat de-a lungul istoriei Bisericii noastre până astăzi, pe de o parte chemarea lui Dumnezeu, pe de altă parte răspunsul omului, şi în mod special al celui chemat pentru slujire specială în viaţa Bisericii. Pentru că, dacă pentru slujirea de călugăr sau de călugăriţă în Biserică, tânărul sau tânăra fac solicitare, cer stareţului, şi cu binecuvântarea mai marelui mănăstirii, să primească acest mare şi greu jug al călugăriei, pentru arhierie nu se solicită, ci este doar chemare de la Dumnezeu prin oamenii Bisericii, arătând prin aceasta că crucea arhieriei este cea mai grea slujire a Bisericii, cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea. Şi la această chemare cel care răspunde este chemat să înţeleagă căci cu el se împlineşte cuvântul din Scriptură „cel care aşează mâna pe coarnele plugului nu mai are voie să privească înapoi” (cf. Lc 9, 62). O dată ce în libertate răspunde prezent la chemarea Bisericii, rămâne în această slujire până la sfârşitul vieţii sale.

Dacă greutăţile arhieriei apasă greu pe fiinţa lăuntrică a episcopului, acesta nu are voie să coboare de pe cruce. De pe crucea arhieriei te pot coborî alţii, arhiereul însă nu are voie nici măcar în numele mântuirii sale să facă acest lucru, pentru că odată acceptată această slujire în Biserică, ea trebuie dusă până la capăt. Şi pentru ca această chemare şi acest răspuns să primească semnificaţia care se cuvine, toate se fac în faţa poporului lui Dumnezeu. Pe de o parte, chemarea se realizează în plenul Sfântului Sinod prin alegere, prin chemarea Patriarhului la arhierie, o dată ce ierarhii Sfântului Sinod şi-au spus cuvântul prin vot secret, apoi cel chemat răspunde chemării care i s-a făcut, mulţumeşte lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, Preacuratei Sale Maici, sfinţilor Bisericii, 6

precum şi rugăciunile fraţilor sinodali pentru ca responsabilitatea slujirii arhiereşti să fie îndeplinită cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.

Astăzi, în faţa arhiereilor, în faţa călugărilor, în faţa preoţilor şi în faţa poporului lui Dumnezeu, candidatul răspunde, nu în secret, ci în mod public asumându-şi această slujire şi această chemare. Îl rugăm pe Dumnezeu să dăruiască robului Său, părintelui arhimandrit Damaschin, putere să poarte această cruce, să rămână în ascultare faţă de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen, faţă de Sinodul Sfintei Mitropolii, faţă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, faţă de Sfântul Sinod al Bisericii noastre şi de Biserica Ortodoxă universală în ansamblul ei. Rugăciunile noastre şi ale dumneavoastră ale tuturor să-l însoţească pentru a da răspuns la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos despre toate cele pe care le-a împlinit în această viaţă, în slujirea până acum de monah, de preot şi de aici încolo în slujirea de arhiereu.

Să-l binecuvinteze Dumnezeu şi să ne binecuvinteze Dumnezeu cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin!

Candela,iulie-august 2017

†IPS Părinte Teofan,Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Slujirea arhierească – între lumina taborică și durerea răstignirii

Preasfinţia Voastră, Preasfinţite Părinte Damaschin, Iubite frate întru Hristos şi împreună lucrător în Via Domnului din Moldova, Înaltpreasfinţiţi şi Preasfinţiţi Părinţi, Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte, Distinse autorităţi, Iubiţi fraţi preoţi, Cinstit cin monahal, Iubiţi credincioşi, Înlăuntrul Dumnezeieştii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viaţa Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel, care ne cere „a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos” (Romani 15,5), a gândi conform gândului lui Hristos, a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16). În legătură cu hirotonia întru arhiereu şi în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfinţitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din „răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi” (Romani 15, 4).

Răbdarea şi mângâierea constituie definiţia stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfinţitul Episcop Damaschin urcă şi mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt.

Ca arhiereu, are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun şi cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârşite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spaţii nesfârşite şi adânci de bucurie duhovnicească. De la înălţimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieţii unor preoţi, călugări sau credincioşi mireni care trăiesc,

discret, dar real, viaţa în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor răstigni, şi a treia zi va învia (Matei 17,23). Arhiereul, chip şi prelungire a lui Hristos Dumnezeu-Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor la cea de Golgota.

Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani. În viaţa sa personală şi în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experienţa lărgimii şi lungimii, înălţimii şi adâncimii (Efeseni 3,18) Căii lui Hristos, Cel mort şi înviat.

Lumina taborică şi durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhiereşti.

Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiul „de a pătimi pentru El” (Filipeni 1,29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiţia stării arhiereşti, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre fiinţă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsi-

Candela, iulie-august 2017

7

mani şi urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie şi personală”, cum mărturiseşte un duhovnic din zilele noastre .

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmaşul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr; ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi; ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-şi crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor şi din partea inferiorilor” .

Cea mai mare greutate în viaţa arhiereului, ca, de altfel, pentru orice creştin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă şi suflet, în cuget şi în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale, sau educaţionale considerate ca reuşite personale, laudele, multe făţarnice, venite din partea oamenilor, relaţia uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se aşează în străfundurile fiinţei episcopului. Într-o atare situaţie, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputinţelor personale. „Lumea nu începe cu tine şi nu se sfârşeşte cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conştiinţa propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul şi, mai ales, rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate şi ale păstoriţilor, deschid larg porţile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălăşluiască în adâncul de taină al episcopului. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol 8

Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-şi fundamenteze viaţa şi lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înţelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înţelepciunea înţelepţilor şi în ştiinţa celor păcătoşi”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înţelepciunea oamenilor”, ci „în puterea lui Dumnezeu”; nu în „înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8). Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002 , Părintele Rafael Noica mărturiseşte că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvăţăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână” şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”. „Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică şi Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic şi răspunde pentru sine şi pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, „feţele bisericeşti”, să „osebim vremea” (Luca 12, 5457), în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El”. „Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică, şi ce nu ... ce anume va rămâne „neclătinat de porţile iadului” (Matei 16,18) ... şi ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiţi să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine, şi pe noi înşine şi pe iubita noastră Biserică şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume, să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri şi

Candela,iulie-august 2017

poticniri şi vânzări” (cf. Apocalipsa 13,7 ). „Biserica este chemată <<să se lămurească>> întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei Ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos, Domnul, scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum şi textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmaşii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici , ar trebui să şadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire şi Ceaslov.

Greutatea vieţii de arhiereu, greutatea vieţii de creştin, nu trebuie totuşi să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, adresându-se creştinilor, sunteţi din Dumnezeu şi mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4,4). „Nu vă temeţi, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael şi fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul.

Chiar dacă „noi creştinii suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva

curentului, într-un mare râu”, este absolut necesar să nu pierdem direcţia şi anume Hristos - Cale, Adevăr şi Viaţă. „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruinţa lui Hristos asupra duhului lumii este moştenirea cea mai de preţ pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creştin. Înrădăcinarea în biruinţa lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu şi pe tot creştinul din „om firesc” în „om duhovnicesc” care „judecă duhovniceşte” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat”. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alţii, să fie făcut cel din urmă, privelişte îngerilor şi oamenilor.

Candela, iulie-august 2017

9

Prin smeriri repetate şi prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine şi ani de furtună, prin răstigniri continue şi străfulgerări taborice, arhiereul îşi poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi” şi la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el şi în păstoriţii săi. Monah prin propria alegere şi arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric şi exterior camilafca monahală şi mitra împărătească, metaniile de rugăciune şi cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotţiitorului şi Atotştiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvinteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin, în-

tru cele ale voii Sale pentru slujire smerită şi curajoasă, răbdătoare şi demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, toţi ierarhii Sfântului Sinod, toţi preoţii şi credincioşii, toţi monahii şi monahiile pentru ca Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-şi continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei şi Rădăuţilor cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

PS Părinte Damaschin, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor

Cuvânt la primirea Sfintei Taine a Hirotoniei întru arhiereu Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici, Domnule Ministru Secretar de Stat, Distinşi reprezentanţi ai autorităţilor locale, Fraţilor şi surorilor în Hristos Domnul, Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hrisos, Care, prin Duhul Său cel Sfânt, m-a chemat a-I fi slujitor în Biserica Sa, pe care o mărturisim ca fiind „Una” şi „Sfântă”, şi pe care, noi, cei din cinul preoţesc, o slujim, în duh „sobornicesc” ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. Trecând cu vederea puţinătatea vârstei şi nedesăvârşirea sufleteasă, dar făgăduind a plini cu harul, Domnul îmi pune astăzi o cruce nouă, cea a arhieriei, şi îmi deschide calea spre o lucrare în care să fiu „gura” Lui şi „mâna” Lui întru învăţarea şi sfinţirea poporului binecredincios al Său.

Cu smerenie şi recunoştinţă, încep această sfântă misiune, sub îndemnul şi mesajul cuvintelor din Sfânta Scriptură care s-au citit astăzi la Sfânta Liturghie. Îmi va fi, aşadar, candelă a lucrării mele, adevărul că suntem datori să nu căutăm voia şi odihna noastră, ci slujirea 10

aproapelui la ce este bine, spre zidire. Am învăţat apoi că slăbiciunile noastre, ale celor neputincioşi, vor fi purtate de cei mai tari (cf. Rm 15, 1-2), dar şi că fiecare, la putinţa şi măsura lui, datori suntem a ne purta sarcinile şi slăbiciunile unii altora (cf. Ga 6, 3). Şi, îndeosebi în aceste vremuri tulburi, dator este arhiereul, dar şi fiecare preot, monah şi credincios, să vieţuiască în duhul Scripturii din care ne vin toată înţelepciunea şi răbdarea şi mângâierea şi nădejdea (cf. Rm 15, 4).

Iarăşi ne-a învăţat Domnul că nimeni nu poate să vindece de orbire sufletească pe alţii dacă mai întâi nu s-a tămăduit pe sine însuşi, prin credinţă şi pocăinţă, şi nimeni nu poate propovădui Evanghelia împărăţiei (Mt 9, 35) cu putere multă, decât izbăvindu-se de demonii patimilor care-l făceau să fie şi mut, şi orb. Şi aşa, curăţit fiind slujitorul, Dumnezeu poate, prin el, să lucreze minunat, făcând să amuţească gurile celor mai puţin credincioşi, pe care Biserica îi cheamă, cu dragoste să guste şi ei din frumuseţile vieţuirii creştine, şi să vadă că, da, bun este Domnul (Ps 33, 8).

Bun a fost Domnul cu mine, şi milostiv întru toate. Aflându-ne acum la finalul Dumne-

Candela,iulie-august 2017

zeieştii Liturghii, a Tainei dumnezeieştii recunoştinţe, dator sunt a mulţumi celor care, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, m-au însoţit pe calea acestei vieţi.

Le mulţumesc bunilor mei părinţi, Constantin şi Elena. Cât m-aş bucura ca în toate familiile, tatăl şi mama să-şi crească pruncii lor în aceeaşi atmosferă de dragoste şi răbdare, înţelegere şi cuminţenie, de care, cu mila Domnului, am avut şi eu parte.

Sentimente de recunoştinţă am şi pentru dascălii mei din şcoala primară şi generală, de la Seminarul Teologic „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava, şi pentru părinţii şi profesorii al căror ucenic am fost la altarul academic al Facultăţilor de Teologie din Iaşi, Bucureşti şi Sibiu.

Le sărut mâna părinţilor mei duhovniceşti care, de-a lungul anilor, mi-au primenit sufletul, şi îndeosebi părintelui meu stareţ şi duhovnic Nectarie, a cărui povăţuire, mai mult decât binevoitoare, mi-a dat de multe ori aripi, atunci când aveam cugetul împovărat. Cei 13 ani petrecuţi sub mâna lui în Sihăstria Putnei, dimpreună cu părinţii şi fraţii mei în Hristos, pe care îi voi preţui şi pomeni totdeauna, s-au aşezat ca o frumoasă şi plină de experienţe pagină a vieţii mele de monah şi preot.

Vin din mănăstire şi vreau să rămân în mănăstire, şi îi rog pe toţi părinţii stareţi şi maicile stareţe din preafrumoasele noastre mănăstiri să mă primească şi în obştile lor, ca pe un frate şi părinte. La fel, m-aş bucura să mă ştiu umăr lângă umăr cu fraţii preoţi, în slujirea credin-

cioşilor, şi împreună, ca într-o familie, să ne împărtăşim şi bucuria şi necazul, şi experienţa şi neîmplinirea. Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, Vă mulţumesc pentru că v-aţi luat osteneala a săvârşi chemarea Dumnezeiescului Har pentru nevrednicia mea. Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit Teofan, cu recunoştinţă mă rog Domnului să fiţi şi de acum înainte, cu înzecite puteri, propovăduitor şi arătător al lui Dumnezeu, aşa cum vă vădeşte numele. Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit Iosif, Înaltpreasfinţiţilor Părinţi Arhiepiscopi Teodosie al Tomisului şi Ioachim al Romanului şi Bacăului, şi Preasfinţiţilor Părinţi Nicodim al Severinului şi Strehaiei, Gurie al Devei şi Hunedoarei, Macarie al Europei de Nord şi Timotei Prahoveanul, vă rog, cu aceeaşi recunoştinţă, să mă însoţiţi prin sfat şi rugăciune pe drumul arhieriei. Prin Dumneavoastră, adresez mulţumiri tuturor părinţilor episcopi din Sfântul Sinod, şi, în chip deosebit, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care mi-au acordat încredere şi m-au încurajat, nedispreţuind tinereţile mele. Şi acum, cu inimă de fiu, mă îndrept către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Pimen, adevăratul păstor al Bucovinei. Eu aveam exact un an când, pe 24 iunie 1982, Înaltpreasfinţia Voastră primeaţi darul arhieriei, tot aici, în aceeaşi străveche catedrală a Sucevei, la care au liturghisit atâţia arhierei vrednici, timp de sute de ani. Primiţi-mă să vă fiu toiag la bătrâneţe, povăţuiţi-mă cu inimă de părinte, ca

Candela, iulie-august 2017

11

să se bucure duhul Înaltpreasfinţiei Voastre de ascultarea mea de ucenic, şi certaţi-mă cu blândeţe, ca să se înţelepţească sufletul meu din experienţa încercatelor cărunteţi ale Înaltpreasfinţiei Voastre. Dimpreună cu părinţii consilieri şi ostenitorii Centrului Eparhial, cărora le mulţumesc pentru organizarea aşezării mele în slujirea de episcop-vicar, reînnoim fidelitatea faţă de Înaltpreasfinţia Voastră. De asemenea, în curată legătură cu cei rânduiţi a sluji pe cetăţeni în instituţiile de stat, ne vom strădui să continuăm osteneala Înaltpreasfinţiei Voastre de a redobîndi, a păstra şi a da mai departe moştenirea sfântă pe care Dumnezeu, prin cei dinaintea noastră, ne-a lăsat-o în acest tăpşan de rai, Bucovina. Domniilor lor le mulţumesc încă de pe acum pentru colaborare, pe care mi-o doresc fructuoasă. Căci toţi ştim, că atunci când există sinceritate şi nepărtinire, iubire de adevăr şi iubire de ţară, multe lucruri frumoase se pot împlini împreună, spre slava lui Dumnezeu, spre binele oamenilor şi mulţumirea sufletească a tuturor, arvună a dreptelor răsplătiri de Dincolo. Ca icoană demnă de urmat a acestei împreună lucrări, stă şi întreaga activitate a domnului ministru secretar de stat, căruia îi mulţumesc pentru prezenţă şi cuvânt încurajator. Îmi deschid acum inima către dumneavoastră, iubiţi credincioşi. Prezenţa şi dragostea dumneavoastră, a tuturor, le iau ca un semn că nu mă veţi lăsa de unul singur în suirea Golgotei diaconiei episcopale. În rugăciunea smerită şi evlavia cuminte a dumneavoastră mă încred. Învăţ din răbdarea, munca şi înţelepciunea celor bătrâni, şi aş dori să fiu primit ca un prieten de către cei mai tineri. Dumne12

zeul nostru este viu, lucrător, primitor şi iertător. Şi omul viu, omul treaz, omul căutător este iubit de Dumnezeu, chiar şi când calcă pe alături. Fiţi lumini ai acestui Dumnezeu în lumea deznădăjduită şi secătuită de astăzi! Credeţi cuvintelor Lui care ne promit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20)! Curaj, ne spune Domnul, Eu am biruit (cf. In 16, 33), şi voi veţi birui!

Acestui Dumnezeu mă încredinţez şi eu, cerând ocrotirea Maicii Preacurate, a Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, ocrotitorul Sucevei, a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, a Sfinţilor Ierarhi Leontie, Dosoftei şi Iacob Putneanul, a Sfinţilor Cuvioşi Daniil Sihastru de la Voroneţ şi Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei, precum şi ale tuturor sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi care au odrăslit în pământul Bucovinei. Şi închei cu cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, rugând pe milostivul Dumnezeu: Doamne, Cel ce ai ales pe David şi l-ai luat de la turmele de oi, deşi era cel mai mic şi mai tânăr dintre fiii lui Iesei, apucă-mă de mâna mea cea dreaptă! Cu sfatul Tău mă povăţuieşte şi cu slavă mă primeşte, şi mă păstoreşte pe mine, păstorul, şi mă povăţuieşte pe mine, povăţuitorul, ca să pot păstori cu pricepere turma Ta. Dă Doamne putere şi tărie poporului Tău şi înfăţişează scumpa Ta Biserică slăvită şi fără de pată. Fă-ne să fim vrednici de staulul cel de sus, în locaşul celor ce se veselesc, întru strălucirea sfinţilor, ca în Biserica Ta toţi să spunem: slavă, turma împreună cu păstorii, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia toată slava în vecii vecilor. Amin.

Candela,iulie-august 2017

Cuvântul Domnului Victor Opanschi, Secretar de Stat pentru Culte la hirotonia și întronizarea Preasfinţitului Damaschin Dorneanul Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, Cinstiţi membri ai Sfântului Sinod, Preacucernici Părinţi,Preacuvioase Maici, Stimate autorităţi, Onorată adunare,

Mă bucur să fiu iarăşi aici, cu acest prilej de bucurie, când vechiul scaun al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor primeşte un episcop-vicar în persoana Presfinţitului Părinte Damaschin Dorneanul.

Presfinţitul Damaschin este un om tânăr, care şi-a închinat viaţa din tinereţe lui Dumnezeu şi oamenilor. A reuşit să dobândească deja o substanţială experienţă duhovnicească directă, iată de mai bine de un deceniu, în vechea sihăstrie ştefaniană a Putnei, care a dat Bisericii atâţia sfinţi şi rugători. Din dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, specifice bucovinenilor, Preasfinţitul Damaschin a ales calea monahală, găsind în tradiţia vie şi mereu actuală a Bisericii Ortodoxe, răspunsul la căutările vieţii de astăzi, aplecându-se cu atenţie şi rigoare, îndeosebi asupra marii tradiţii a paternităţii şi filiaţiei duhovniceşti şi devenind el însuşi, urcând treptele călugăriei, din ucenic, povăţuitor, din ascultător, duhovnic, şi învăţător înzestrat cu darul vorbirii directe şi cu discernământ. De aceea sunt convins că experienţa sa administrativă de la Mănăstirea Sihăstria Putnei este foarte importantă pentru cunoaşterea responsabilităţilor misiunii de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi, implicit, de sprijinitor al Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Pimen în lucrarea sa pastorală atât de vastă şi de complexă.

Cred că nu trebuie să amintesc nimănui din cei de faţă că Înaltpreasfinţia Sa este sufletul vieţii bisericeşti de aici din Bucovina, una dintre cele mai dinamice regiuni ale ţării, un loc în care tradiţiile credinţei creştin ortodoxe sunt păstrate cu maximă rigoare, atât de populaţia înaintată în vârstă, cât şi de către tineret. Cu o energie şi o putere de muncă extraordinară pe care nu le pot numi altfel decât inspirate

şi providenţiale, Înaltpreasfinţitul Pimen a ştiut să păstreze în anii comunismului şi să readucă la lumină, în libertate, bogăţia de daruri spirituale, dar şi culturale ale Bucovinei. Ca Secretar de Stat pentru Culte, am avut şansa de a colabora îndeaproape cu Înaltpreasfinţia Sa şi am fost foarte bucuros să revin de mai multe ori pentru a vedea finalizate proiecte foarte importante ale Arhiepiscopiei Sucevei, cum ar fi noua Catedrală sau Centrul Eparhial şi sper, Înaltpreasfinţia Voastră, să vă pot fi alături să vă îndepliniţi cât mai repede şi următorul vis, Seminarul. De aceea, Presfinţite Părinte Damaschin, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nu are să vă fie uşor şi că, dacă Înaltpresfinţia Sa şi Sfântul Sinod au dorit ca vicar pe cel mai tânăr arhimandrit al Arhiepiscopiei Sucevei, cum singur mărturiseaţi la alegere, aceasta este pentru că a dorit să aibă alături un om care să facă faţă la ritmul extraordinar de muncă al Înaltpreasfinţiei Sale. Preasfinţia Voastră, ca Secretar de Stat pentru Culte, vă transmit sincere felicitări pentru primirea demnităţii de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Aş vrea să îmi îngăduiţi să fac o paranteză şi să vă mărturisesc faptul că ieri am fost la Bucureşti foarte onorat să mă aflu alături de colaboratori apropiaţi ai Părintelui Patriarh Daniel şi să pot să îi adresez gândurile şi urările mele sincere şi ale colaboratorilor mei de la Secretariatul de Stat pentru Culte, dar şi din partea Guvernului României, cu ocazia zilei sale de naştere. Şi pentru că astfel de momente sunt, mai înainte de toate, prilej de bucurie şi de mulţumire, am vrut să îi exprim recunoştinţa mea pentru cooperarea cu Secretariatul de Stat pentru Culte şi pentru întreg sprijinul pe care îl acordă Părintele Patriarh instituţiei mele, felul în care răspunde solicitărilor noastre, prompt şi riguros, sfaturile şi sprijinul ce ni l-a acordat în momente dificile, m-au ajutat şi ne-au ajutat extraordinar de mult. Nu doar din colaborarea cu Secretariatul de Stat pentru Culte, ci şi din întreaga activitate a Preafericirii sale, pe care desigur o urmăresc îndeaproape de atâţia zeci de ani, se vede limpede că are un dar extraordinar, care din păcate lipseşte foarte adesea oamenilor publici, şi anume vi-

Candela, iulie-august 2017

13

ziunea, o viziune solidă, bine ancorată în tradiţie, şi atentă, receptivă la nevoile prezentului, care a făcut şi face posibilă în vremuri, nu uşoare, afirmarea importanţei şi rolului deosebit al Bisericii în societate.

Viaţa religioasă din ţara noastră are enorm de mult de câştigat din lucrarea Părintelui Patriarh. O lucrare atât de energică, de tenace şi profetică în sensul biblic al discernământului necesar pentru amendarea şi depăşirea crizelor prezentului. Astăzi, în România, glasul Bisericii se aude, iar prezenţa Ei, a credinţei în spaţiul public, sunt puternice şi clare în bună măsură şi datorită lucrării Părintelui Patriarh.

Dacă anul viitor, la centenarul Marii Uniri, vom vedea finalizată Catedrala Naţională, o biserică pe care românii o aşteaptă de peste 140 de ani, trebuie să recunoaştem că aceasta se datorează, mai presus de orice, energiei şi consecvenţei cu care şi-a asumat această misiune. Sfinţirea noii Catedrale Patriarhale va pune în valoare faptul că Biserica Ortodoxă este printre puţinele instituţii din România capabilă să ofere societăţii, marcate deseori de confuzie, un proiect identitar substanţial. Aş mai spune, ca întâistătător al Bisericii cu cel 14

mai mare număr de credincioşi, Părintele Patriarh Daniel este investit cu responsabilitatea, pe deplin asumată, de principal lider şi simbol al vieţii religioase din România. Este o responsabilitate deosebit de grea şi fără munca continuă a Preafericirii sale, a celorlalţi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea spirituală, educaţională, socială, filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, nu ar fi cunoscut un asemenea grad şi ritm de dezvoltare, iar glasul Bisericii Ortodoxe, şi cred, glasul tuturor cultelor religioase din România, ar fi mult mai puţin ascultat în spaţiul nostru public.

V-aş ruga, Presfinţia Voastră, să îmi permiteţi să vă transmit încă o dată întreaga mea preţuire, consideraţie şi să vă asigur de tot sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte, deci a Guvernului României, în nobila misiune la care aţi fost chemat. Vă doresc să aveţi parte de o lucrare spornică şi dinamică sub ascultarea şi îndrumarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Teofan şi, desigur, a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Pimen.

Candela,iulie-august 2017

Anul omagial al Sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti P.C. Pr. Dumitru-Dan NEGURĂ Parohia „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”, Vatra Moldoviţei, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc

Sfintele icoane. Teologie, simbol şi tradiţie iconografică Apariţia icoanei şi picturii bisericeşti în Biserică „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia Născut din Tatăl, plin de Duh şi de adevăr”.

(In. 1,14) Este firesc să ne întrebăm dacă acest text scripturistic nu vine în contradicţie, odată cu scrierea lui, cu legea iudaică care interzicea desăvârşit orice încercare de a reprezenta în vreun fel divinitatea. Până când icoana va deveni un mijloc prin care omul va putea dobândi harul şi puterea lui Dumnezeu, recunoscută şi apreciată în Biserică, va parcurge un lung drum anevoios luptând încă de la început cu mentalităţile vremurilor, cu interdicţiile vechi testamentare, cu dogma unirii ipostatice a celor două firi, cu formalismul dar şi cu naivitatea umană.

Interzicerea reprezentării iconografice în legea veche este clară: „Să nu-şi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt jos pe pământ şi din câte sunt în apele de sub pământ” (Ieş. 5,20); „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mână de meşter şi urâciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic!”. (Deut. 27,15) Aceasta avea ca scop, prin pronia divină, izbăvirea poporului iudeu de idolatrie şi, în acelaşi timp, atenţionarea omului că o distanţă de nedescris îl separă de divinitate.

Legea veche era lipsită de imagine, folosit

era doar cuvântul, ca transmitere, iar acest lucru era de înţeles: „Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti” (Ieş. 4,12), deşi au fost auzite pe munte sunete articulate, de către Moise, ochiul uman nu a putut percepe nici o reprezentare a Fiinţei divine, care să indice natura Sa. Nici la prima, nici la a doua urcare pe munte când a cerut insistent ca Domnul să se reveleze în chip nevoalat, Moise nu a văzut nimic.1 Nici din experienţa teofanică a lui Ilie nu rezultă că a văzut ceva (I Regi 19,11).

Dacă termenul icoană – εικον, de origine greacă, înseamnă imagine sau portret, limba ebraică biblică utiliza o gamă largă de termeni pentru a reprezenta o imagine: ţelem – idol sau imagine, a unui om sau animal, maskat, pesel, keţeb – reprezentare, idol om, animal, pe lemn, pe piatră apoi metal (I Regi 6,25, Ieş.

1,26). În templul lui Solomon existau heruvimii reprezentaţi, decoraţii interioare, florile de trandafir, lanţurile de aur, reprezentările unor copaci, dar nu erau prezentate chipuri.

Creştinismul şi iudaismul se separă prin anul 90, după sinodul apostolic din 49-50, aşa explicându-se insistenta reţinere de a se reprezenta persoanele Divinităţii ca de altfel şi chipul Maicii Domnului. Întruparea Domnului este argumentarea scripturistică a artei iconografice în perioada Noului Testament. Apar mai întâi unele elemente decorative ce conţin teme cu profunde semnificaţii teologice: viţa de vie „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5-6), peştele (Mt. 1,17), mielul, corabia, ancora, balanţa, porumbelul, fiecare dintre ele fiind bine cunoscute de către creştini. O mare parte din aceste simboluri erau gravate pe inele, cruci ori pandantive de către creştini aşa cum ne-o arată Clement Sf. Grigorie de Nyssa, „Viaţa lui Moise”, Traducere de D. Stăniloae, Bucureşti, 1982, p. 83 1

Candela, iulie-august 2017

15

Alexandrinul care în secolul III îndemna „Pecetea de pe inelele voastre să fie un porumbel sau un peşte sau o corabie împinsă de vânt favorabil sau o liră muzicală sau o ancoră sau un pescar, ca să ne aducă aminte de copiii noştri scoşi din apă”2.

Prin imagine Biserica nu poate decât să se conformeze mărturiei Sfinţilor Apostoli despre receptarea mesajului lui Hristos Domnul cu toată fiinţa lor când afirmă că ei nu propovăduiesc decât „ …ceea ce au văzut, au auzit, ceea ce au pipăit cu mâinile lor despre Cuvântul vieţii”(I Ioan 1,2).

Pentru cei neştiutori de carte imaginea s-a pretat mult mai bine la înţelegerea mesajului Sfintei Evanghelii. Caracterul mai restrictiv al imaginii a fost şi va rămâne încă ceva ce ţine de interiorul locaşului de cult sau al casei creştinului dar are locul său binemeritat fiind o continuare în culori a Sfintei Liturghii.

Catacombele marchează naşterea artei creştine dar să nu uităm că ele nu erau decât nişte cimitire unde oamenii mergeau să-şi cinstească morţii. În catacombele lui Priscilla, sec. II, deja întâlnim chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului cu Pruncul. Arta creştină iese din acestea (n. catacombe) după ce creştinismul este avansat în anul 313, sub împăratul Constantin cel Mare, la rangul de religie recunoscută de stat şi ia încet locul temelor de inspiraţie păgână. Inaugurat în 330, Constantinopolul va deveni de-alungul secolelor cetatea minunată care îmbină viaţa profană cotidiană cu sacrul.

După consolidarea Bisericii arta religioasă, în general cea picturală, capătă o amploare deosebită. De acum este reprezentat fără restricţii chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa cum a fost văzut de ochii multora, sursa de inspiraţie rămânând Sfânta Scriptură, care face portretul fizic al sfinţilor şi drepţilor, dublată de Tradiţie, care proiectează şi profilul moral al sfinţilor. Tradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii sale, numită „Sfântul chip”, în Occident şi „imaginea nefăcută de mână omenească”, în Orient. Legenda povesteşte că regele Abgar, fiind bolnav de lepră, dorea să-L vadă pe Iisus sau să-L invite la palatul lui din Edessa. Tri-

mite nişte supuşi care îl întâlnesc pe Iisus în Palestina însă dată fiind apropierea Paştilor, Mântuitorul nu a putut da curs invitaţiei. Totuşi îşi şterge faţa cu un ştergar iar chipul Lui, imprimat pe acesta, îi este trimis lui Abgar.

Astfel, conform Tradiţiei, ar fi luat naştere prima icoană. Tot potrivit tradiţiei, Sfântul evanghelist Luca este primul pictor creştin pentru că imediat după Cincizecime din mâna lui iau naştere primele trei icoane ale Fecioarei Maria: Fecioara cu Pruncul – eleusa, Călăuzitoarea, Fecioara fără Prunc dar datele despre ea sunt confuze. În sec. IV-V apar în biserici deja marile cicluri istorice reprezentând evenimentele Vechiului şi Noului Testament sub forma unor picturi monumentale. Tot acum au fost fixate majoritatea sărbătorilor principale ale Bisericii precum şi compoziţiile iconografice aferente care există şi astăzi în Biserica Ortodoxă.

Apar marii scriitori creştini care definesc şi se îngrijesc de picturile bisericeşti.

Actele sinodului quinisext din 691/692 (regula 82) constituie prima menţiune oficială la icoană şi importanţa ei. În acest text li se cerea pictorilor să nu-L mai reprezinte pe Hristos în mod simbolic prim mielul antic ci să-L înfăţişeze în chip omenesc. Urmează criza iconoclastă sub Leon III Isaurul care îşi atinge apogeul spre 730 apoi Sinodul de la Niceea 787 ce este hotărâtor. Victoria finală a Ortodoxiei va veni în anul 843 pe 11 martie sărbătorindu-se până astăzi în prima duminică din Postul Mare.

Teologia icoanei. Aspecte dogmatice şi liturgice. „Pentru că unii ne hulesc pentru că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv ne închinăm oare, unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin)3 După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel Mare, cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei dar originalul este

Clement Alexandrinul „Scrieri – Partea I”, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1982, p. 314

3

2

16

Sfântul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, ED. INST. Biblic şi de Mis. A BOR, Bucureşti, 2005, p.213

Candela,iulie-august 2017

cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Întruparea lui Hristos pune capăt legii iudaice iar cuvântului vechi testamentar îi este succedată vederea. Fiul este chipul Tatălui „Cel ce M-a văzut pe Mine, pe Tatăl L-a văzut” (In. 14,9) iar Sf. Ap. Pavel vede în Hristos „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col.1,15) izvor al creaţiei şi al restaurării într-o lume nouă „Dar în Iisus Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuşi şi-a descoperit întregul lui sens şi destin ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e lumina lumii, care luminează lumea, lumina în care se luminează lumea” (Dumitru Stăniloae)4 După învăţătura Bisericii întruparea constituie temeiul principal al zugrăvirii şi cinstirii icoanelor. Dumnezeu nu mai este nevăzutul, are chip şi acest chip poate fi reprezentat pentru că este chipul nostru „Dacă ai înţeles că încorporatorul s-a făcut om pentru tine atunci evident poţi să execuţi imaginea Sa umană.

Deoarece nevăzutul a devenit vizibil luând trup, poţi să execuţi imaginea aceea ce ai văDumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, Ed. Institului Biblic şi de Misiune a BOR, Bucureşti, 1997, p. 193 4

zut”5 Sfinţii Părinţi dezvoltând învăţătura revelaţiei despre posibilitatea zugrăvirii icoanelor, a chipului Dumnezeu-Om accentuează unirea ipostatică. Primele două sinoade ecumenice formulează definitiv Crezul, sinodul IV dezvoltând această mărturisire:„Iisus Hristos este unul şi acelaşi, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate întru toate asemenea nouă, fără de păcat.”„Hristos cel unic, fără de păcat, noul Adam, a restabilit în Sine adevărata umanitate, chipul omenesc care este adevăratul chip al lui Dumnezeu.”6 Ontologia icoanei după învăţătura Bisericii este dată de unitatea reală şi perfectă a firilor. Restabilind chipul lui Dumnezeu prin întrupare, se dă posibilitatea celor credincioşi să se bucure de vederea feţei lui Dumnezeu. Este ceea ce îşi propune icoana „icoana redă faţa omenească reală a lui Dumnezeu care a luat în mod real această faţă. Ca atare ea nu mai lasă loc aşa de mare imaginaţiei omeneşti ci corespunde realităţii obiective.”7 În întrupare ne este dată teologia icoanei, chipul lui Dumnezeu este restabilit în om, asemănarea este o posibilitate ce se realizează prin credinţă, fapte bune şi har avânduşi baza în faptul că Hristos S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, iar materia de care ne folosim în redarea chipului lui Dumnezeu devenit om a fost reînnoită prin întrupare şi chemată la îndumnezeire prin Înviere şi prin pogorârea Sfântului Duh. „În învierea prefigurată de Schimbarea la Faţă pe Tabor, Hristos sfinţeşte şi transfigurează materia care din acel moment poate să-L reprezinte pe El şi tainele mântuirii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu justifică şi postulează icoana fiindcă prin ea Dumnezeu pătrunde materia pe care El o renaşte luând trup care devine la rândul lui teofor”8; „Eu nu cinstesc materia ci pe creatorul materiei care S-a făcut materie pentru mine şi Pr. Prof. Ene Branişte, „Teologia icoanelor” în ST 15/1962 nr.3-4, p.183 6 Sergiu Bulgakoff, „Icoana şi venerarea ei”, p.90 7 Pr. Prof.Stăniloae, „De la creaţiune la întruparea Cuvântului” în Glasul Bisericii XVI nr. 12/62, p. 865 8 Michel Quenot, „Icoana fereastră spre absolut”, traducere de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.30 5

Candela, iulie-august 2017

17

care a binevoit să locuiască în materie şi să realizeze mântuirea prin intermediul materiei”9 (Sf. Ioan Damaschin).

Legătura dintre icoană şi prototipul său decurge din reprezentarea persoanei al cărei nume este înscris pe icoană, aşa încât cinstea acordată icoanei merge la modelul ei (Sinodul II ecumenic). Comparată cu icoana Mântuitorului, evanghelia este o icoană rostită pentru că Hristos nu a poruncit nimănui să scrie nici măcar cel mai neînsemnat cuvânt. Şi totuşi, chipul Său a fost conturat de Apostolii Săi şi păstrat până astăzi. Ceea ce este reprezentat pe de o parte prin cerneală şi hârtie este reprezentat în icoană prin diverse culori.

Icoana este hristologică în timpul primelor sinoade, ca martoră a întrupării, apoi devine pnevmatologică, răspunzând nevoii de definire a Duhului Sfânt şi a lucrării Sale în om, arătând în acelaşi timp efectul întrupării. Sf. Irineu ne spune: „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să poată deveni dumnezeu; Dacă tu ai înţeles că Cel netrupesc s-a făcut om pentru tine atunci evident că poţi să-L reprezinţi.

Pentru că Cel care nu are nici trup nici formă nici cantitate nici calitate, care depăşeşte orice mărime din cauza desăvârşirii naturii Sale, a luat condiţia robului Şi-a restrâns calitatea şi cantitatea, S-a îmbrăcat cu trăsături omeneşti, sapă în lume şi prezintă spre contemplare pe cel ce a voit să se facă vizibil”10. Icoana este prin urmare expresia unei lumi transfigurate şi cum harul este cel ce duce la transfigurare se înţelege că icoana este un autentic mijloc al harului. Redă concret învăţătura despre întrupare, moarte, înviere, înălţare şi despre parusia Domnului, într-un cuvânt, redă iconomia dumnezeiască. Biserica nu vede în icoane o simplă artă pentru a ilustra Sfânta Scriptură ci o corespondenţă totală de aceea îi atribuie icoanei aceeaşi semnificaţie dogmatică, liturgică şi educativă a Sfintei Scripturi. Ea transmite acelaşi adevăr ca şi scripturile bazându-se pe întâmplări reale exacte fiind pusă alături de Sfânta Scriptură, Sfânta Cruce ca o formă a revelaţiei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. Are un sens direct dar în acelaşi timp este Sf. Ioan Damaschin, „Despre cultul sfintelor icoane”, 16m P.G. 94, col. 1245 AC 10 Idem, P.G. 94, col. 1239 9

18

o reflectare a lumii superioare „Icoana ca şi Liturghia transmite învăţătura şi exprimă viaţa în har a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Prin Liturghie şi prin icoană revelaţia devine moştenire a credincioşilor şi lege a vieţii lor.” 11 Biserica dezvoltă prin icoană o categorie de imagine cu totul specială conformă cu natura sa condiţionată de scopul pentru care slujeşte. Este o împărăţie care „nu este din lumea aceasta” (In. 18,36) care există în lume şi pentru lume, pentru mântuirea ei. Pictura, arhitectura, muzica, poezia nu mai sunt forme de artă ci devin părţi ale unui întreg liturgic. Din forme de exprimare diferite, ele devin esenţa Bisericii, ca instrumente ale cunoaşterii lui Dumnezeu iar lucrul acesta ne arată că arta bisericească este liturgică. Vedem importanţa pe care Biserica i-o atribuie icoanei, atât de mare încât în biruinţa ei cinstirea icoanelor a fost proclamată ca biruinţa ortodoxiei. O cuprindem într-o formă concisă în condacul din Duminica Ortodoxiei „Cuvântul Tatălui cel necuprins din Tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se, şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat.” Deci mărturisind mântuirea îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul.

Prima parte a Condacului descoperă legătura dintre icoană şi dogma hristologică, ultima parte este răspunsul omului către Dumnezeu, acceptarea de către om a voii dumnezeieşti şi participarea la ea. Important este că acesta nu se adresează doar unei Persoane a Sfintei Treimi ci Maicii Domnului. Prin aceasta condacul devine o expresie liturgică a învăţăturii dogmatice despre întrupare. „Aşa cum negarea chipului uman al Mântuitorului implică negarea maternităţii divine, tot aşa afirmarea icoanei cere mai întâi de toate arătarea rolului Maicii Domnului, cinstirea ei ca o condiţie indispensabilă a întrupării, cauza faptului că Dumnezeu s-a făcut prezentabil”12 Dumnezeu-Omul Iisus Hristos a avut o mamă care poate fi reprezentată întrucât El purcede de la Tatăl care nu poate fi reprezentat, nu poate avea un chip creat prin artă.

Leonid Uspenski, Vladimir Lossky, „Călăuziri în lumea icoanei”, traducere Anca Popescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.41 12 Idem p. 43 11

Candela,iulie-august 2017

Oare ce chip ar putea corespunde dumnezeirii a cărei reprezentare este absolut interzisă în scriptura de Dumnezeu insuflată. Dar din momentul în care Hristos S-a născut dintr-o mamă, are şi El o reprezentare care corespunde chipului Maicii Sale. Dacă nu ar avea un chip reprezentat în arta icoanei ar însemna că nu s-a născut din mamă care poate fi reprezentată ci s-a născut doar din Tatăl dar lucrul acesta intră în contradicţie cu întreaga iconomie. Această idee este tema principală a tuturor Părinţilor care au apărat icoana.

Sf. Ioan Damaschin ca şi Părinţii Sinodului VII Ecumenic pun în contrast reprezentarea Fiului cu faptul că Dumnezeu Tatăl care, fiind de neînchipuit şi de nevăzut, nu poate fi reprezentat. „Aceştia se întrebau de ce nu-L descriem pe Tatăl Domnului Iisus Hristos?

Pentru că nu L-am văzut. Dacă L-am fi văzut şi L-am fi cunoscut ca pe Fiul Său am încerca să-L descriem şi să-L înfăţişăm şi pe El”.13 Înfăţişându-L pe Mântuitorul nu arătăm dumnezeirea sau umanitatea Sa, ci Persoana Sa în care ambele firi se unesc în chip de neînţeles: „Îi înfăţişăm Persoana pentru că icoana nu poate fi decât un chip personal, ipostatic, în timp ce firea, esenţa, nu au existenţă independentă ci se vede în Persoană”14 Deoarece icoana este imagine nu poate fi consubstanţială cu prototipul altfel ar înceta să mai fie o imagine, ar deveni prototipul, ar fi deofiinţă cu el, cu alte cuvinte, deşi cele două realităţi sunt esenţial diferite, există între ele o legătură cunoscută, o anumită participare a uneia la cealaltă: „În gândirea ortodoxă este foarte evidentă posibilitatea de a fi în acelaşi timp identic şi diferit, diferit ipostatic dar identic după fire (Sfânta Treime) şi identic ipostatic dar diferit după fire (sfintele icoane)”15. În a doua parte a condacului ni se descoperă împlinirea scopului lui Dumnezeu cu privire la om care revelează înţelesul şi semnificaţia icoanei. Dumnezeu l-a creat din nou pe om nemuritor înzestrându-l cu acest dar inDocumentul IV al Sinodului VII ecumenic Sf.Ioan Damaschin, „Credinţa Ortodoxă” – cartea a III-a, p.

6 PG 94 col 1004A 15 Leonid Uspenski, Vladimir Lossky, „Călăuziri în lumea icoanei”, traducere Anca Popescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.45 13 14

alienabil. Hristos, noul Adam, începutul noii făpturi, îl aduce pe om la scopul pentru care a fost creat primul Adam şi de la care el s-a întors prin cădere „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1,26). Firea omenească rămâne ce este, o fire a creaturii dar persoana omului, ipostasul lui, dobândind harul Duhului Sfânt se uneşte cu viaţa dumnezeiască schimbându-şi astfel existenţa de creatură. Harul pătrunde în firea sa, se amestecă cu ea, o umple ţi o transfigurează. Omul creşte întru viaţă veşnică dobândind încă de aici, de pe pământ, începutul acestei vieţi.

Prevederi canonice, juridice (regulamentare) şi ermineutice din trecut şi azi privitoare la icoane şi pictura bisericească Constituirea unor astfel de tipuri canonice este consecinţa evoluţiei îngemănate a arhitecturii şi iconografiei în condiţiile în care acestea ies la lumină din perioada persecuţiilor cu o zestre proprie, cu motive şi teme deja consacrate. Construcţiile noi ridicate la început prin grija imperiului cum ar fi Basilica Sf. Petru – Roma, Biserica Mare – Antiohia, Basilica Sf. Cruce – Ierusalim, Basilica Naşterii – Bethleem, Sf. Apostoli – Constantinopol şi-au deschis şantierele între 326-330, adică imediat după Sinodul I ecumenic. Ridicarea lor ţine de un program coerent, ce urmărea constituirea unei topografii simbolice axată pe simetria dintre noul Ierusalim, cetatea regilor/regelui Hristos şi noua Romă, cetatea lui Constantin. Deja din sec. II-III fresca excelează şi principalele scene din Vechiul Testament şi Noul Testament erau deja reprezentate. Ctitoriile acestea întemeiază marea tradiţie monumentală bisericească şi datorită iniţiativei familiei imperiale ele exprimă spiritualitatea creştină cu resursele artei princiare romane, încredinţate unor meşteri consacraţi. Expresia acestei concepţii ordonatoare este edificiul de tip aulic, basilical în absidele căruia stă tronul lui Hristos şi crucea eshatologică, semnul Său triumfal.

După frescă, mozaicul îşi etalează stilistic şi tehnic vastele resurse. Evoluţia iconografiei înregistrează dezvoltarea fazei portretistice, cristalizarea portretului de factură istorică şi sublimarea lui în icoană prin consacrare culti-

Candela, iulie-august 2017

19

că. Noi exigenţe apar în iconografie. Sf. Vasile cel Mare apelează la zugravi pentru a realiza echivalentul vizual al portretului aghiografic pe care ierarhul îl zugrăveşte în cuvinte martirului Varlaam (primul indice al portretului aghiografic). O altă mărturisire expresă privind locul imaginilor icoanelor o face Sf. Vasile în mărturisirea de credinţă adresată împăratului Iulian Apostatul (361-363) (acesta încerca să emite scenele creştine). În anul 400 există o corespondenţă între Olimpiodor, prefectul Constantinopolului şi fostul prefect, Sf. Nil Sinaitul, căruia i se cere sfatul pentru a decora o bazilică iar acesta îi răspunde ca în navă să zugrăvească scene din V.T. şi N.T. iar în absidă doar Crucea. Sf. Dionisie Areopagitul, teologul sublimului, oferă adevărate pagini de erminie zugravilor bizantini (despre serafimi, heruvimi, tronuri, prima ierarhie, a doua ierarhie).

Primele codificări ale erminiei bizantine sunt legate de numele patriarhului Fotie care, imediat după iconoclasm, încerca să sistematizeze tradiţia bisericească. Tot la el apar primele menţiuni în legătură cu intervenţia autorităţii bisericeşti provocate de unele abateri în pictarea icoanelor. O primă menţiune expusă despre icoane la un sinod ecumenic este datorată arhiepiscopului Ioan al Tesalonicului (Sinodul VI ecumenic – icoanele se vor face spre cinstirea sfinţilor cărora pictura le reproduce trăsăturile şi nu spre adorarea lor). Tot el spune că nu poate fi zugrăvită în icoană Persoana lui Dumnezeu Tatăl ci doar icoane ale Mântuitorului. Sinodul Trulan (691-692), prin canoanele 82 şi 100, consfinţeşte trecerea de la iconografia simbolică la iconografia canonică, proprie perioadei patristice: „Hotărâm, ca de acum înainte chipul Mielului Hristos, Dumnezeul nostru să se picteze pe icoane după figura omenească, în locul mielului cel vechi” (can.

82); „În nici un chip să nu se mai zugrăvească picturi care amăgesc vederea şi care strică mintea şi îndeamnă la aprinderea plăcerilor ruşinoase nici pe tablouri nici în alt chip întocmite” (can. 100). Cele două canoane vor fi reactualizate în disputa cu iconoclaştii apoi întărite în canonul I, Niceea 787.

După ce sunt ridicate anatemele asupra 20

zugravilor, părinţii statuează că doar meşteşugul reprezintă contribuţia lor specifică, întrucât conţinutul spiritual vine din învăţătura Bisericii. Sf. Maxim Mărturisitorul postulează capacitatea arhetipului de a se imprima în suport material în virtutea raţiunii.16 „Icoanele să fie expresii adevărate şi clare având la bază chipul omenesc şi universul creat. Icoana să nu închidă şi să nu se închidă, să nu-şi aibă suficienţa în sine ci să aparţină altei lumi, a aceleia pe care încearcă să o figureze, să o exprime şi în care de fapt icoana este ancorată. Ea va avea în viziunea Sf. Maxim subtilităţi specifice: dematerializarea, esenţializarea, relaţia persoanelor reprezentate cu fondul de lumină, detaliile de fizionomie precum şi cele de ordin cromatic.”17 Sf. Maxim se apleacă şi asupra aspectelor de natură mai specială (concretă), spre iconografia aplicată întemeind contemplarea naturală. Icoana se inspiră în continuare din teologie dar trebuie să inspire la rândul ei teologie de nivelul cel mai înalt. Sf. Ioan Damaschin identifică şase feluri de icoane stabilind şi o ierarhizare a acestora: Icoana naturală definită prin relaţia de filiaţie, orice fiu este icoana naturală a tatălui său. Fiul lui Dumnezeu îl poartă în El Însuşi pe Tatăl (este icoana prin excelenţă); Ideea sau sfatul privind crearea şi mântuirea lumii. Se deschid perspective deosebite iconografiei ca sistem coerent programatic pe teme şi icoane articulate astfel încât să ilustreze la propriu şi la figurat iconomia mântuirii; Chipul, „acesta prin fire este om dar prin poziţie şi imitare este chip al dumnezeirii”; Al patrulea rang al icoanei este acela prin care înfăţişăm în scris sau prin chipuri cele nevăzute şi necorporale (Dumnezeu, îngerii); Al cincilea tip de icoană include tipurile şi simbolurile ce înfăţişează mai dinainte cele viitoare; Ultimul rang îl constituie figurarea persoanelor virtuoase şi sfinte. „Criteriile acestor ierarhizări decurg din vrednicia persoanei înfăţişate, treimice, îngeDumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, Ed. Institului Biblic şi de Misiune a BOR, Bucureşti, 1997, p. 7 17 Adrian Matei Alexandrescu, „Icoana în iconomia mânturii, erminia picturii bizantina”, în S.T. nr. 3-4, 1998, p.67.

16

Candela,iulie-august 2017

reşti, omeneşti, pe de altă parte din faptul că tipurile şi simbolurile sunt clasificate pe un loc secund, putânduse prevedea un nou criteriu de ordin formal, expresiv sau plastic care dă întâietate reprezentărilor figurale faţă de cele tipic simbolice”18.

Icoana are ca scop aducerea aminte a celor întâmplate, a minunilor şi virtuţilor, se poate face în două planuri, prin scris ca oamenii prin citire să ia aminte de ele şi prin zugrăvire (anamneză).

Totodată Sf. Ioan Damaschin enumeră conţinutul tematic al programului iconografic într-o ordine care face să se vadă criteriul liturgic al praznicelor împărăteşti începând cu Buna Vestire şi sfârşind cu Înălţarea. În timpul patriarhatului Sf. Fotie s-a petrecut o schimbare în sistemul decorării bisericilor. El schimbă modul de alegere al subiectelor principiul istoric cedează principiului dogmatic, exact în vremea maximei răspândiri a tipului de biserică în cruce cu o cupolă.

Se pare că unul din primele exemple este dat de Biserica din Constantinopol a împăratului Mihail al III-lea în 864. Îi cunoaştem decoraţia graţie omiliei rostite de Sf. Fotie la sfinţirea acesteia: „Ai zice că cuprinde din priviri pământul cugetând la buna lui întocmire şi guvernare. Aşa a vrut pictura ca prin forme şi culori să exprime grija Creatorului faţă de noi … În pandantivi, o mulţime de îngeri alcătuiesc garda împăratului lor. În absidă, deasupra altarului, străluceşte Maica Domnului care îşi înalţă propriile mâine ca apărătoare. O mulţime de apostoli, de martiri, de profeţi şi patriarhi umplu şi decorează întreaga biserică cu imaginile lor”19.

Un sistem decorativ analog este menţionat în două discursuri rostite de împăratul Leon al IV-lea (886-912) cu prilejul sfinţirii bisericilor.

După renaşterea paleologilor, în disputele dintre isihaşti şi umanişti în pictură este utilizat mult principiul dogmatic. Pictorii şi mozaicarii nu se mai supun spaţiului interior al bisericii preferând juxtapunerea a numeroase reprezentări. Este introdus elementul tempoIbidem, p. 75.

Leonid Uspenski, „Teologia icoanei”, Ed. Anastasia,2009, p.207 18 19

ral, reprezentarea care se desfăşoară în fuga timpului, apare naraţiunea, reacţia psihologică, etc. Tot în această perioadă se înmulţesc reprezentările din interiorul altarului al căror subiecte sunt direct legate de Tainele Bisericii – Euharistia. Acest curent va crea sistemul iconostasului care îşi va primi forma clasică în Rusia secolului al XV-lea. În răsăritul ortodox circulau manuscrise sub denumiri precum „Erminia zugravilor” sau „Erminia zugrăviei” proliferând mediile artizanale şi monastice. Împrumutând deseori caracteristici care le apropie de cărţile populare dar revendicându-şi tradiţia bizantină de factură athonită îndeosebi prin invocarea unor nume celebre precum Panselin sau Teofan explicau adevărate reţete sau procedee tehnice sau stilistice ce trebuiau aşezate canonic în biserici. Aceste manuscrise au circulat şi în spaţiul nostru, amintim Erminia pentru meşteşugul zugrăviei care poartă numele „prea-smeritului între zogravi” Dionisie, ieromonahul cel din Furma, datat 3 aprilie 1843.

Prima parte a acesteia cuprinde foarte multe îndrumări practice privitor la materiale şi tehnica picturii în tempera şi fresca. Unele dintre ele sunt de o tradiţie bizantină străveche înaintând până în sec. X, mai veche decât „Cărticică a diferitelor arte (Theofilus prezbiter)” datat sec. XII. Putem spune că au elemente din Gemino Cemini 1400, Leonardo da Vinci 1499, Georgio Vasari 1568.

Partea a doua cuprinde un manual complet de iconografie creştină, cu materialul rânduit după V.T. şi N.T, bine sistematizat, luându-se ca bază practica pictorilor de la muntele Athos, folosite şi de români secole de-a rândul. O altă erminie, versiune nu chiar similară, anonimă, a fost publicată de Ghenadie Enăceanu, episcopul Râmnicului, după un manuscris din 1841 „Iconografia, arta de a zugrăvi biserici şi icoane” la Bucureşti în anul 1903.

Un alt manuscris care a circulat aparţinea zugravului Belisarie Paraschivescu din Şcoala de la Buzău. „Iară tu iubite ia aminte bine necruţând osteneala ci cu prea multă râvnă şi hărnicie să te iscuseşti şi pe deplin să înveţi meşteşugul acesta pentru că fiind de la Dumnezeu dat

Candela, iulie-august 2017

21

şi orânduit acesta este dumnezeiesc lucru. Şi aceasta este tuturor arătată de multe altele dar mai ales de închinata icoană, cea nefăcută de mână, în care El Însuşi, Dumnezeu Omul, Iisus Hristos, înfăţişându-şi prea sfântul său obraz i-o trimise lui Abgar pe dumnezeiasca Sa închipuire cea întru sfânta mahramă. Şi cum că şi preacuratei Maicii Lui se arată cu plăcere un lucru bun ca acesta le este tuturor cunoscut când ea îl binecuvântă pe Apostolul Luca grăindu-i: Darul celui născut din mine, prin mine împreună cu ele să fie.”20 Icoana în cultul ortodox: afirmare a credinţei ortodoxe, memorial biblic şi eclesial, chemarea la rugăciune şi sfinţenie, frumuseţe a Casei Domnului „Noi contemplăm ca într-o oglindă slava Domnului” (2 Cor. 3,18). Adevărul despre Dumnezeu este înveşmântat în această slavă tocmai pentru că este adevărul. Domnul se împodobeşte întru măreţie şi se îmbracă întru frumuseţe iar când îşi arată faţa Sa, lumina feţei Sale face să se înalţe din inima făpturi Sale o doxologie ca să cânte stăpânirea, puterea şi slava Sa. Dumnezeu face să strălucească din întuneric lumina, El a strălucit în inimile noastre ca să strălucească cunoştinţa slavei Lui pe faţa lui Hristos (2 Cor 4,5-6). El face din inima noastră un organ al cunoaşterii slavei dar şi ca s-o reflecteze „lumina Ta Doamne luminează peste feţele sfinţilor Tăi” cântă Biserica.

Icoana este o doxologie, ea strălucind de slavă şi cântând prin propriile sale mijloace.

Adevărata frumuseţe nu are nevoie de dovezi.

Este o evidenţă care se transformă în argument iconografic al adevărului dumnezeiesc. Viziunea iconografilor este o funcţie a credinţei pe care Sf. Pavel o definea: „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” Evrei 11,1 şi experimentează această lume nevăzută revelând prin aceasta lumina taborică.

Icoanele au în primul rând un rol didactic, instructiv fiind adevărate cărţi puse de către Biserică la îndemâna tuturor, atât ştiutori cât şi neştiutori de carte. „Icoanele sunt cărţi deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu şi spre cinstirea Lui, aşezate în Biserică şi

venerate.” (Leonte al Neapolei din Cipru) iar Sf. Ioan Damaschin consideră că „ceea ce este cuvântul pentru auz aceea este icoana pentru văz căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana”21.

Iconografia este un auxiliar preţios al Sfintei Scripturi, al predicii, catehezei, credincioşii având posibilitatea de a vedea şi de a învăţa prin aceasta viaţa şi faptele Mântuitorului, sfinţilor, mucenicilor. Totodată, se deschide un mijloc de contemplare al celor nevăzute pe care formele văzute ni le sugerează. Alături de Evanghelie, cu care este în legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc, contribuind astfel la propovăduirea dreptei învăţături creştine.

Sf. Nechifor Mărturisitorul zice „cine admite Scriptura neapărat va recunoaşte şi icoana căci dacă nu primeşte pe una nu va primi nici pe cealaltă”.

Icoanele sunt un ajutor în ridicarea omului până la înălţimea contemplaţiei spirituale. Ele ne procură o imagine sau o viziune spirituală a lumii cereşti acomodată posibilităţilor noastre de percepere şi cunoaştere. Sunt un memorial care ne amintesc de binefacerile lui Dumnezeu şi misterele Domnului Iisus Hristos, ne spune Sf. Ioan Damaschin. „Prin ele noi avem totdeauna amintirea lui Dumnezeu. Căci cuvântul Scripturii nu este întotdeauna citit în sfintele biserici dar reprezentarea prin icoană este în biserici ca un amvon perpetuu care seara, dimineaţa şi ziua ne istoriseşte şi aminteşte adevărul celor ce s-au făcut.” (Părinţii Sinodului VII ecumenic). Din rolul didactic decurge în chip firesc şi rolul educativ „Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununii şi mă aprind ca prin foc de dorinţa de a-l imita. Căzând la pământ mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui”.22 Văzând chipul Stăpânului nostru ne sfinţim prin El, vedem mântuitoarele Lui patimi, admirăm umilinţa Lui, contemplăm minunile Lui, slăvim puterea dumnezeirii Lui. Icoanele sunt un susţinător al vieţii creştine. Acestora li s-au atribuit virtuţi sau înrâuriri sfinţitoare asupra sufletelor celor care le

Erminia picturii bizantine după versiunea lui Dionisie din Furna, text îndreptat de C. Săndulescu Verna, Editura Mitropoliei Banatului

21

20

22

Sf. Ioan Damaschin, „Tratat despre sfintele icoane”, traducere de Dumitru Fecioru, p. 19 22 Ibidem, p. 45

Candela,iulie-august 2017

contemplă. Lumea înfăţişată în icoana ortodoxă este orientată integral către cea de dincolo, către veşnicie. Nu este o copie fidelă a realităţii acestei lumi ci imaginea, prototipul, simbolul omului duhovnicesc mântuit prin credinţa în întruparea lui Hristos. Orice icoană constituie o chemare la rugăciune spre o realitate transfigurată de Dumnezeu. Ele sunt oglinzi în care se reflectă veşnicia, cheile care deschid uşile lumii inteligibile, porţi sau ferestre deschise spre acel „cer nou şi pământ nou” pe care-l aşteptăm potrivit făgăduinţei (Apocalipsă 31,1).23 Prin ele în biserici ni se asigură posibilitatea unei legături neîntrerupte cu lumea cerească, un mijloc de întâlnire, comuniune între cel ce se roagă, pe de o parte, şi Dumnezeu şi sfinţii Săi, pe de altă parte. Cu ajutorul lor ni se procură sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu, un loc în care Hristos este prezent în chip haric, este locul unei apariţii, a unei prezenţe tainice a lui Hristos, Fecioarei sau sfinţilor cărora ne rugăm.

Icoana în viaţa creştinului ortodox: comuniune cu sfinţii şi cu Biserica Ortodoxă Încă de la botez credinciosul primeşte icoana sfântului al cărui nume îl poartă. La căsătorie părinţii binecuvintează pe tinerii soţi cu icoane iar la înmormântare icoanele sunt prezente alături de cel care urmează calea veşniciei. Întreaga viaţă pământească a credinciosului, mai ales evenimentele importante sunt supravegheate atent şi cu multă dragoste din lumea cerească pe care credinciosul o simte, cu care vorbeşte şi în care îşi pune toată nădejdea. Astfel, creştinul ortodox are conştiinţă că participă la marea familie a sfinţilor. Imediat ce-i treci pragul casei poţi simţi lumina din privirea sfinţilor şi Mântuitorului care luminează peste toate cele din cuprinsul vieţii sale. Într-adevăr creştinul ortodox are conştiinţa că participă la marea familie a sfinţilor. „Individualismul, izolarea în sine a omului contemporan mai ales deoarece orice rugăciune este comuniune cu cei aleşi ale căror priviri imobile şi fixe exprimă cu toate acestea un dinamism interior puternic”.24 Suport pentru meditaţie, rugăciune, icoanele ne duc spre Michel Quenot, „Icoana fereastră spre absolut”, traducere de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993 24 Ibidem, p. 32 23

contemplarea celor nevăzute. Casa lui Dumnezeu reflectă ordinea cosmosului, pardoseala reprezintă pământul, bolta reprezintă cerul, absida altarului reprezintă unirea celor două. Încă din sec. V, Dionisie Pseudoareopagitul declară că Biserica trebuie considerată o imagine a Bisericii cereşti. În consecinţă totul trebuie să se refere la lumea cerească iar icoana să deschidă lumea duhovnicească. Reprezentarea Pantocratorului, stăpân al lumii văzute şi nevăzute, ce împodobeşte turla, sugerează deschiderea spre cer, bolta absidei o reprezintă pe Maica Domnului, punte între pământ şi cer. Înconjurând altarul ca un zid protector, absida reprezintă liturghia cerească a îngerilor iar în registrul inferior comuniunea veşnică a apostolilor. Deasupra uşii de la ieşire este reprezentată de obicei Adormirea Maicii Domnului sau judecata din urmă, aceasta fiind o puternică chemare adresată creştinului care se întoarce acasă. Catapeteasma are un rol dublu. Pe de o parte separă pe credincioşi de altar, tronul lui Hristos iar pe de altă parte ca o punte îi uneşte cu lumea cerească. Icoanele expuse petetrapoduri sunt legătura directă a credincioşilor care în faţa lor se închină şi rostesc rugăciuni. „Icoana sfinţeşte locul în care se află, ea devine realmente o întâlnire pentru că a te ruga în faţa icoanei lui Hristos înseamnă a te ruga de fapt în faţa Lui. După cum în Euharistie forma pâinii şi a vinului nu este Hristos, ci locul prezenţei Sale reale, la fel icoana nu este Hristos ci locul prezenţei Sale duhovniceşti”25.

Cum Hristos este chipul Tatălui creştinul ce se roagă Mântuitorului şi se curăţeşte îşi recapătă treptat frumuseţea cea dintâi şi devine icoana lui Hristos.

Icoana în şcoală: semn al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni „Creşte un atlet pentru Hristos, învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune nimeni nu va putea să le desprindă, ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară. Tu eşti cel dintâi care te vei bucura de bunătăţi dacă ai un copil bun şi apoi Dumnezeu. Prin educarea copilului tău 25

Ibidem, p. 109

Candela, iulie-august 2017

23

lucrezi pentru tine însuţi”26 .

Atât părinţii dar şi şcoala şi Biserica urmăresc desăvârşirea persoanei, fiecare cu metodele ei. Biserica are un ascendent asupra şcolii deoarece ea desăvârşeşte ceea ce începe şcoala prin aportul Sfântului Duh în Sfintele Taine dând astfel dimensiunea duhovnicească a educaţiei. Această dimensiune se realizează prin şi în icoană care ar trebui să fie nelipsită în orice şcoală dar mai ales prezentă în multe chipuri în cabinetul de Religie. Pentru profesor icoana devine un suport material dar mai important devine un liant între Biserică şi şcoală, este pentru el un obiect de cateheză a Bisericii pe care o reprezintă. Pentru elevi icoana are o valoare de simbol devenind în acelaşi timp un ghid de lucru alături de, şi împreună cu manualul de Religie.

Icoana din perspectivă educaţională este o carte de credinţă care seamănă în sufletele elevilor seminţele înţelepciunii celei adevărate.

Prin limbajul liniilor, culorilor, ea descoperă elevului învăţăturile dogmatice, morale şi liturgice ale Bisericii. Un rol important îi revine profesorului de Religie care trebuie să se ridice la înălţimea aşteptărilor, pe de o parte, ale elevilor care trebuie să vadă în el un prieten plin de dragoste şi iubire iar pe de altă parte, a Bisericii care l-a însărcinat cu această misiune. Prin el ora de Religie realizată prin coparticipare poate avea o dimensiune dincolo de spaţiul didactic şi trebuie să aibă această dimensiune iniţiatică.

După aproximativ 50 de ani în care rând pe rând pe pereţii claselor s-au perindat Stalin, Gheorghe Dej, Ceauşescu etc., prezenţa icoanelor nu re prezintă decât o exorcizare firească a ateismului dar şi repunerea în drepturi a unei tradiţii creştine care printre altele a fost leagănul naşterii şcolii şi a reuşit cât de cât păstrarea integrităţii fiinţei româneşti. Auzim astăzi strigându-se „libertate”, „drepturi” şi aşa mai departe. Care este oare efectul acestor drepturi asupra educaţiei copilului în şcoală?

O totală indisciplină prin care copilul ordonă profesorului care abia reuşeşte să facă linişte în clasă. Să încercăm să facem diferenţa între Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”, tradusă de pr. prof. D. Fecioru, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 400 26

24

un copil educat în faţa icoanei şi unul educat după formele acestei civilizaţii aşa zis moderne, libertine, secularizate. De ce s-a dorit scoaterea icoanei din şcoală? Pentru că ea funcţionează ca un simbol de credinţă, încheagă, unifică, asamblează societatea umană bazată pe o axiologie normală. A desfiinţa icoana, a o scoate din şcoală sabotează această unitate a comunităţii care trebuie să aleagă liber ceea ce este de cuviinţă pentru membrii ei. Eliminarea icoanei amputează identitatea spaţiului comunitar instituindu-se anarhia, sciziunea, anihilându-se coeziunea şi coerenţa ansamblului social.

Profesorul de Religie este cel care poate face ca ora de Religie să devină liant, curs de introducere în creştinism, curs de istorie a religiilor dar el în acelaşi timp poate face ca ora să-şi atingă plenitudinea şi finalitatea atunci când elevii devin interesaţi şi practicanţi ai rugăciunii, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la trupul tainic al lui Hristos care este Biserica. Şi în şcoală şi în Biserică şi acasă icoana este un spaţiu de întâlnire cu două sensuri, între om şi Dumnezeu, între sfinţii lui Dumnezeu şi credincioşi iar această întâlnire are loc prin două moduri prin imagine şi prin rugăciune. „Tot astfel fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii în fiecare zi pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile cele trebuitoare. Tot aşa şi voi ca nişte sculptori, întrebuințați tot timpul vostru liber pentru a sculpta statui minunate lui Dumnezeu, îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor spre a-l dezvolta, care este defectul spre a-l îndepărta.” 27 Pictorul de icoane / de biserici: pregătire teologică, artistică şi duhovnicească Cel care intenţionează să studieze tehnica lucrării icoanelor înainte de a studia desenul, materialele şi metodele de utilizare ale acestora trebuie să înţeleagă caracterul sfânt al acestei arte, destinaţia ei supremă şi legătura foarte strânsă a acesteia cu viaţa Bisericii.

Iconografia nu este doar o artă ci este o artă 27

Idem p. 401

Candela,iulie-august 2017

bisericească, icoana este o carte despre credinţă. Cu cât este mai curată şi înălţătoare viaţa creştinului cu atât este mai accesibil sufletului său limbajul icoanei.

Pictorul trebuie să conştientizeze înainte de toate că icoana este un obiect sfânt. Chipul reprezentat pe ea primeşte după rânduiala Bisericii nume prin inscripţia ei. Prin aceasta icoana este însuşită de cel ce este reprezentat pe ea, se înalţă către prototipul ei şi devine părtaşă harului aceluia aşa încât printr-un comportament nedemn, neglijent faţă de icoană, nu pictura este batjocorită şi hulită, ci cel al cărui nume l-a primit prototipul ei. De aceea iconarul începător, chiar dintru început, trebuie să se cuprindă de evlavie iar pentru el pictarea icoanelor trebuie s-o recunoască drept o lucrare sfântă. Apoi să-i respecte pe toţi acei oameni care în curgerea veacurilor trecute s-au ostenit în această lucrare, au reuşit să elaboreze limbajul icoanei, au format marea ei măreţie artistică, cea cu adevărat bisericească. (mai întâi Sf. Ap. Luca iar după el renumiţi sfinţi părinţi şi iconari ai Bisericii).

Menirea icoanei este rugăciunea, din acest motiv cel ce trudeşte în lucrarea ei trebuie să nu uite ci să fie el mai întâi într-o permanentă rugăciune. Rugăciunea va tâlcui fără de cuvinte multe lucruri din alcătuirea icoanei, le va face mai apropiate, mai înţelese, le va arăta ca adevăr duhovnicesc, adevăr neîndoielnic. Denaturările sunt introduse în icoană din neîndemânarea, necunoaşterea sau din samavolnicia plină de obrăznicie a iconarului care neavând frica cea bună, se depărtează de la tradiţia iconografică şi strecoară în chipul bisericesc înţelepciunea sa, înţelepciunea trupului.

Biserica socoteşte că icoana poate fi zugrăvită doar de mâini curate, de aceea Sinodul celor 100 de capete (Moscova 1551) porunceşte iconarului să cinstească îndatoririle virtuoase.

El trebuie să fie „smerit, blând, evlavios, să nu grăiască în deşert, să nu fie arţăgos, să nu râdă, să nu fie invidios, beţiv, ucigaş, să păzească plin de grijă toată curăţia trupească şi sufletească şi trebuie să vină la părinţii duhovniceşti şi să se sfătuiască în toate cu ei, să se spovedească şi după învăţătura părintească să trăiască plin

de smerenie în post, rugăciune şi înfrânare”.

Sinodul nu a trecut cu vederea nici instruirea iconarilor în lucrarea lor şi sârguinţa cuvenită faţă de munca lor. „cu minuţiozitate extrem de mare (străduinţă) să scrie chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Preacuratei Maicii Sale şi al sfinţilor după chipul, asemănarea şi după fiinţa şi după cele mai bune modele ale iconarilor din vechime iar din gândirea de la sine şi după ale sale presupuneri să nu picteze cele ale dumnezeirii”. Dacă însă cineva dintre ucenici va începe „să nu mai vieţuiască după rânduielile şi poruncile acestui testament şi va trăi în necurăţie, beţie şi necinste, acela să fie îndepărtat de tot de la lucrarea icoanelor şi să i se poruncească să nu se atingă de acest lucru prea mare, temându-se şi luând aminte la ce spune Scriptura”. „Blestemat să fie tot cel ce săvârşeşte lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă” (Ier. 48,10). „Însă ţăranii neştiutori care până la această vreme au zugrăvit icoane, fără să fi învăţat aceasta şi cu de la sine putere şi îndrăznire să fie pedepsiţi aspru ca să înveţe de la meşteri buni şi cărora Dumnezeu le va da această înţelepţire, aceia să picteze iar căruia Dumnezeu nu-i va dărui aceasta, acela să se depărteze cu desăvârşire de la această lucrare”. Iconarului i se propune să lucreze la început doar după modele, supravegheat strict de cineva cu experienţă, care să-i aleagă modelele, să-l înveţe să înţeleagă această lume tainică a icoanei. Lucrând o icoană omul se pătrunde de ea, o cunoaşte multilateral şi involuntar, ajunge în contact cu acea lume care este cuprinsă de ea. În lucrarea icoanei poţi greşi fără să bagi de seamă, te poţi rătăci de la drumul cel bun.28 Cel care cunoaşte bine arta laică, natura, anatomia, multă vreme nu se poate obişnui cu particularităţile desenului iconografic, involuntar găseşte o serie de „greşeli”, denaturări, are tendinţa să schimbe câte ceva. Iconarului nu-i este îngăduit să urmeze cunoştinţele simţurilor sale deoarece în icoană este mai importantă vederea lăuntrică. Trebuie să primească cu credinţă, prin rugăciune, tot ceea ce i se pare de neînţeles iar înţelegerea şi pătrunderea vine cu experienţa.

Biserica primeşte arta dar numai atunci Monahia Iuliana, „Truda iconarului”, trad. de Evdochia Şavga, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p.58 28

Candela, iulie-august 2017

25

când în ea este păstrat adevărul bisericesc iar aceasta este cu putinţă atunci când pictorul însuşind tehnica are nu doar darul vederii duhovniceşti ci şi pe cel al materializării artistice a celor văzute.29 „Pentru aceasta dară câţi cu bună cucernicie şi cu râvnă lucrează lucrul acesta, iau de la Dumnezeu har şi binecuvântare. Iar câţi pentru a banilor iubire, cu lăcomie, fără evlavie şi cu nebăgare de seamă se apucă de lucrul acesta, bine să ia seama aducându-şi aminte de Iuda, iubitorul de argint şi a celor de un nărav cu dânsul, chinuiţi în focul gheenei din care toţi să fim izbăviţi prin mijlocirea rugăciunii Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor.”30 Stiluri şi tehnici de pictură bisericească/ materiale folosite în pictură Clasificate în funcţie de modul în care pigmenţii sunt diluaţi şi fixaţi pe suportul pictat putem vorbi de mai multe tipuri şi tehnici de pictură.

Pictura în ulei. Culorile de ulei sunt vopsele de uscare lentă compusă de particule fine de pigmenţi suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptată în scară largă începând cu sec. XV. Are o mare rezistenţă la uzură atât interior cât şi exterior iar calităţile de bază ale culorii în ulei includ uscare lentă (se va usca în câteva săptămâni), proprietatea culorii de a se îmbina cu suprafaţa permiţând treceri subtile de la o nuanţă la alta. Luminozitatea culorii conferă strălucire nuanţei intense. Spre deosebire de vopselele pe bază de apă, cele de ulei nu se usucă prin evaporare. Uscarea intervine în urma unui proces de oxidare. Culorile tradiţionale de ulei necesită un ulei ce se va întări treptat formând un strat impermeabil stabil.

Acest gen de uleiuri au fost numite uleiuri sicative (care se usucă). Cel mai des întâlnit este uleiul de in făcut din seminţe de in dar este folosit şi uleiul de: cânepă, mac, floarea soarelui, nucă, şofran, soia etc.

Pictura pe ulei se poate realiza pe orice suport însă materialul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, de exemplu hârtia trebuie să fie mai groasă dar şi pregătită cu o preparare Idem Erminia picturii bizantine după versiunea lui Dionisie din Furna, text îndreptat de C. Săndulescu Verna, Editura Mitropoliei Banatului, p.31 29 30

26

cu grund pentru a susţine culoarea. Întrucât uleiul distruge fibra textilă suportul picturii în ulei se acoperă cu o peliculă specială grund de culoare deschisă.

Pictura cu ceară. Este o tehnică la care s-a renunţat cu toate că era folosită mult în antichitate. Se folosea ceară curată de albine expusă 10-20 de zile la soare apoi topită repetat în apă curată. Diluată cu esenţe de terebentină, ceara astfel pregătită se amestecă pe paleta cu pigmenţi. Icoanele aveau avantajul că prezentau culori mate, catifelate, care nu se îngălbeneau în timp şi nu crăpau. S-a mai folosit şi o tehnică mult mai complicată pictura cu ceară caldă.

Acuarela. Se bazează pe transparenţă care lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei ceea ce conferă luminozitate, delicateţe. Uscarea imediată necesită o execuţie rapidă fiind o tehnică folosită mai mult pentru schiţe şi studii.

Fresca. Presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit în timp ce acesta este încă umed de unde şi denumirea „pe umed”. Astfel culorile se combină chimic cu suportul şi fixarea lor după uscare este definitivă. Pentru executarea frescei trebuie făcute unele operaţiuni preliminare. Înainte de toate pe perete se aplică un prim strat de tencuială mai granulată (mortar). Peste el se aplică un al doilea strat de tencuială mai poroasă numit arriccio peste care se poate trasa direct desenul în cărbune cu ajutorul schiţelor pregătitoare. Peste arriccio se întinde un al treilea strat de tencuială mai fină în timp ce acest strat este umed se efectuează rapid pictura cu pigmenţi rezistenţi la varul din pasta de bază a tencuielii. Deoarece aceasta se usucă foarte repede se pictează bucată cu bucată calculându-se suprafaţa care poate fi realizată într-o zi. Pictorul poate reveni la suprafeţele pictate în zilele anterioare pentru a le definitiva cu ajutorul îmbinării dintre două straturi de tencuială. Un pictor de frescă trebuie să ştie cât poate picta într-o zi, fie să picteze rapid şi precis pentru a evita pe cât posibil ulterioarele modificări pe uscat, care nu garantează persistenţa în timp a culorilor. Dacă înainte desenul pregătitor se trasa direct pe tencuială ulterior s-a trecut la desenul pe carton pentru ca în final cu ajutorul tehnicilor de pulverizare sau gravură directă,

Candela,iulie-august 2017

desenul să se transfere direct pe tencuială.

Tempera (de ou). Este una dintre cele mai vechi, răspândite şi durabile metode de pictură. Izvoarele acestei picturi se pierd în antichitate şi este considerată a fi o tehnică permanentă datorită rezistenţei sale la umiditate şi schimbările de temperatură. Ea necesită răbdare şi experienţă şi reprezintă tehnica cea mai utilizată în iconografie. Emulsiile de tempera formează propriul strat protectiv şi spre deosebire de cele în ulei nu îşi schimbă culoarea în timp uscându-se într-un timp foarte scurt. Aplicată într-un strat subţire de culoare tempera este translucidă precum acuarela dar aplicată în straturi mai groase devine opacă, mată. Deşi vopseaua tempera se usucă la atingere în câteva secunde pictura nu este cu adevărat uscată în profunzime decât după aproximativ 12 luni.

Vitraliul. Tehnică obţinută prin îmbinarea unor bucăţi de sticlă diferit colorate sau pictate. A început să fie folosit atunci când mozaicul era în declin fiind folosit mult în apus unde ferestrele în vitralii vor excela în complexitate. Tehnica necesită unelte şi cuptoare speciale pentru prelucrarea sticlei, colorarea acesteia făcându-se cu oxizi metalici rezistenţi la temperaturi foarte înalte, 1200 °C. Pentru realizarea unui vitraliu se face mai întâi un desen cât mai simplu împărţit în zone colorate apoi se face acelaşi desen pe un carton care se decupează după fiecare zonă colorată. Bucăţile de carton se lipesc pe sticla colorată potrivit culorii respective apoi se taie sticla la dimensiune şi se reface mozaicul din sticlă lipind cu şine subţiri de plumb bucăţile între ele.

Tradiţia iconografică românească, fidelitate dogmatică universală şi specific naţional Ceea ce uimeşte în arta bizantină este îndelunga păstrare a tradiţiei iconografice a unor principii care au rămas aceleaşi de-alungul secolelor şi azi valabile, credincioase aceluiaşi fir dogmatic. Sfânta Tradiţie constituie una din căile prin care s-a transmis Revelaţia supranaturală, cealaltă fiind Sfânta Scriptură. Tradiţia are însă două aspecte, unul static, în care Biserica recunoaşte fondul tradiţiei apostolice preluate de ea, care poate fi delimitat în timp şi unul dinamic. Acest al doilea aspect după

care Biserica a preluat şi dezvoltat conform nevoilor ei sâmburele static există încă şi nu se va termina până la sfârşitul veacurilor. Biserica trăieşte permanent în prezent, un prezent care este zidit pe o temelie trainică, Hristos, ca atare nu se surpă dar în acelaşi timp priveşte eshatologic. Ceea ce pare greu de înţeles în societatea de azi este faptul că tradiţia iconografică nu a fost şi nu poate fi tratată deosebit şi aparte de tradiţia Bisericii în general.

Iconografia ca şi pictura bisericească românească îşi au originea profund bizantină fiind legată conform cercetărilor de specialitate de cea de a treia etapă a dezvoltării ei din epoca paleologilor. Reprezentative sunt în acest sens primele biserici pictate din ţara noastră, Biserica Domnească de la Curtea de Argeş (1352-1356) şi Cozia (1390) a căror pictură se încadrează în concepţia autentică ortodoxă. „Şirul influenţelor locale este început de pictorul Dobromir din Târgovişte care a realizat pictura lui Neagoe de la Curtea de Argeş precum şi pictura veche a mănăstirii Tismana. El depăşeşte graniţele picturii tradiţionale prin promovarea unor caracteristici proprii în ceea ce priveşte lumina şi culoarea”.31 Mai târziu zugravul Pârvu Mutu precum şi zugravii Mănăstirii Hurez, localnici conduşi de Constantinos, grec de origine, ne oferă o pictură cu o atmosferă locală, plină cu trăsături noi de realism, strălucire coloristică şi lumină care se manifestă ascendent pas cu pas.32 Pătrunzând pe teritoriul nostru pictura religioasă bizantină va dobândi în acelaşi timp şi un caracter local prin apariţia unor elemente noi din arta populară care va pătrunde împreună cu alte elemente istorice, sociale, realiste altoite pe vechile trăsături bizantine. Aici este evidentă „marea libertate în interpretarea programului iconografic, în adoptarea stilului icoanelor şi al miniaturilor, în introducerea unor elemente de viaţă zilnică sub influenţa artei populare care îşi exercită cu putere acţiunea odată cu lărgirea rolului zugravilor de origine autohtonă.”33 Acest proces îşi are obârşia în zestrea folcloVictor Brătulescu, Frescele de la Biserica episcopală din Argeş, Bucureşti, 1942, în BOR nr. 56/1982 p. 535 32 Idem 33 Vasile Drăguţ, Pictura românească în imagini, Bucureşti, 1970, p.10 31

Candela, iulie-august 2017

27

rică moştenită de la traci, în latinitatea originii noastre cu atributele sale de echilibru, lumină şi culoare, în simţul artistic al ţăranilor mai întâi, creatori neobosiţi şi azi de artă populară.

Stilul picturii bizantine din perioada paleologilor era şi el rezultatul unui lung proces de evoluţie de-a lungul celor nouă secole care începe cu Iustinian (527-565) şi se întinde până la căderea Constantinopolului (1453). Apariţia bisericilor amintite de la noi coincide cu perioada plină de înflorire a picturii bizantine care îşi întinsese deja influenţa asupra Serbiei (Milesevo, Sopocani, Lesnovo).

Născută din fuziunea artei greco-romane cu cea veche răsăriteană, bogată în tradiţii, fresca religioasă este o continuare tainică a dogmei, o rugăciune plină de credinţă, în care emoţia, sentimentul, participarea este prezentă. Personajele au viaţă prin ele însele şi în acelaşi timp îndeplinesc funcţii simbolice. Pictorii îşi concentrează toate puterile în redarea expresiei feţei, a interiorului, neglijarea anatomiei, astfel putând să se explice alungirea corpurilor, chiar deformarea lor. Picioarele sunt mici iar mâinile îşi păstrează prin capacitatea lor de expresie o oarecare viaţă. Toate aceste trăsături aparţin artei bizantine din perioada paleologilor, perioade în care apar la noi primele monumente bisericeşti. Acesta este momentul de evoluţie al artei bizantine de la care porneşte pictura religioasă românească. Nu întârzie să apară meşteri români care se iniţiază în tainele acestei arte învăţând procedeele de la meşteri deja consacraţi, străini refugiaţi la noi.

Moldova este pionier în această tendinţă de emancipare a artei bisericeşti de sub puterea tradiţiei bizantine. Preţuiţi de domni şi boieri zugravii formează aici de timpuriu o şcoală autohtonă a cărei creaţie, conservată şi nealterată, uimeşte şi încântă şi azi fiind considerată unică în lume (mănăstirile din nordul Moldovei).

Mediul local, fauna şi flora, costumul unor personaje, aluzia la evenimente contemporane cum este războiul cu turcii sunt elemente care îndreptăţesc unanima opinie că autorii lor sunt zugravi locali. Voroneţul, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore sunt mărturii a unei concepţii noi realiste care a păstrat din pictura bizantină 28

tematica dar viziunea, stilul, culorile sunt specifice artei populare. „În primul rând observatorul la privirea de ansamblu a picturii e mai întâi scos din sine însuşi deoarece ceea ce vede nu este despărţit de mediul înconjurător ci se găseşte în mijlocul unui peisaj colorat cu verdele ca fond fundamental. De remarcat este şi faptul că prima vedere a acestor fresce se odihneşte în contemplarea lor ca într-un fel de saturare şi linişte”34. Stilul acesta s-a imprimat ca prototip bizantin, figura prelungită a unui ierarh, corporalitate grecească şi totodată detaşarea picturală, reprezentarea feţelor sunt un moment de necontestat al legăturii Vechiului Testament şi Noului Testament. De asemenea şi reprezentarea marilor evenimente ale mântuirii au fixate în trăsăturile lui esenţiale chipul lui Hristos transmis (mai ales cel de pe mahramă) ca şi diferitele forme ale chipului Maicii Domnului, reprezentarea îngerilor şi a sfinţilor. Cu toate acestea a existat fără îndoială încă din primele timpuri posibilitatea ca fiecare temă fixată să fie lăsată să devină iarăşi eveniment prin pictură încât să dea impresia că nu a existat o fixare mai dinainte a ei. „În felul acesta s-a născut şi în Moldova o modalitate proprie de necontestat a creaţiei picturale, Bizanţ după Bizanţ, totul este strict bizantin şi în acelaşi timp totul este foarte nou. Referitor la pictura exterioară unică în Moldova peretele ar fi conceput ca o membrană care ar oglindi şi condensa în exterior strălucirea cântării dinăuntru”.35 În interior se păstrează împărţirea cea mai strictă, prima încăpere fiind pridvorul în care omul se reculege. Pereţii sunt acoperiţi, de obicei, cu calendarul sfinţilor, în scene mici aşezate împrejur. Pronaosul este în esenţă o încăpere destinată credincioşilor pictura lui cuprinzând viaţa Maicii Domnului şi chipuri de sfinţi. A treia încăpere, naosul, este spaţiul principal al Liturghiei, în absidele laterale spaţiul destinat cântăreţilor. Naosul e dominat de turla centrală în care este pictat chipul lui Hristos Pantocrator. În chipul Acestuia se arată Fiul Omului care s-a întors de la Tatăl dar rămâne cu Biserica Sa până la sfârşit şi se Wilhem Nyssen, „Pământ cântând în imagini”, traducere de D. Stăniloaie, EIMBOR, Bucureşti, 1978, p.18 35 Idem, p.22 34

Candela,iulie-august 2017

va întoarce la plinirea timpului lumii. Acest chip al cupolei are sub el scene din viaţa pământească a lui Iisus. În abside apare, spre răsărit, Întruparea, dedesubt Cuminecarea apostolilor, ciclu Patimilor şi Schimbarea la Faţă. Spre apus este pictată judecata sau Adormirea Maicii Domnului. „Toţi cercetătorii de până acum au atribuit picturii moldoveneşti o semnificaţie teologică.”36 Însă trebuie avute în vedere şi împrejurările istorice în care s-a făcut această pictură. În acest context putem enunţa aici controversa modernă a identificării momentului istoric surprins în scena asediului Ţarigradului păstrată bine la Arbore, Humor şi Moldoviţa.

Schiţa compoziţională este construită în jurul unei cetăţi asediate. Locuitorii cetăţii împreună cu împăraţii şi preoţii sunt prezenţi pe ziduri în timp ce asediatorii cu artilerie (lipseşte la Arbore), cavalerii şi infanteria încearcă să supune cetatea. Din cer pogoară pale de foc şi picături de sânge asupra asediatorilor care la Humor şi Moldoviţa sunt îmbrăcaţi în haine turceşti. Toată scena se deschide prin apariţia unui cavaler creştin biruitor, care ieşind din cetate ucide comandantul oştilor păgâne. Biruinţa creştinilor din cetate a fost considerată urmare a unui ajutor ceresc şi a devenit în cultura creştină o imagine simbol a biruinţei credincioşilor asupra necredincioşilor. „Zugravii lui Petru Rareş nu au făcut decât să adapteze tema asediului şi deci întregul imn acatist realităţii lor transformându-l într-o invocaţie cu caracter demonstrativ naţional. Imaginea cetăţii asediate cumulează două sensuri. Ea reprezintă pe de o parte Constantinopolul iar pe de altă parte cetatea slăvită a Sucevei şi prin extindere întreaga ţară a Moldovei”.37 La fel şi în scena Judecăţii de Apoi se poate vedea un puternic instrument de stigmatizare a duşmanilor Moldovei cu scopul precis de a servi politica naţională a domnitorului.

Acţiunea de umanizare a vechii arte religioase, mânată de tendinţe realiste în care pământenii în viaţă îndrăznesc să-şi lase pictate portretele alături de sfinţi în ciclul liturgic cu înaltele lui semnificaţii se va accentua de-alunSorin Ulea, „Istoria artelor plastice din Româna”, vol. 1, p.366 37 Idem, p. 368 36

gul vremii pe măsura înmulţirii numărului de biserici, ctitorii domneşti, boiereşti, ale breslelor etc. Societatea medievală profund religioasă îşi modifică mentalitatea sub acţiunea renaşterii care se întinde în întreaga Europă.

Va părea firesc ca alături de scene religioase să întâlnim în tindele bisericilor episoade din viaţa locală, scene de vânătoare, hore uneori cu dansatori în costum naţional (Biserica Mântuleasa, Bucureşti, 1753; Biserica Negustori, Bucureşti, 1726; Biserica Colţea, Bucureşti, sfârşitul sec XVII), legende antice, răsunete ale luptei împotriva exploatării (Biserica Olăneşti, Gura Văii, Ursari, Titeşti, etc.). Boieri şi ţărani, nu se vor sfii să se lase zugrăviţi pe pereţii bisericilor, portretul votiv poate fi considerat precursorul artei moderne. Un factor nu mai puţin important în realizarea aceloraşi tendinţe îl reprezintă contribuţia icoanelor în care meşteri anonimi îşi revarsă harul frumosului nu numai în scop de mântuire ci şi pentru podoaba locuinţei domnitorului şi credincioşilor de rând (Polcovnicul, Furuginescu, mai târziu, Grigorescu).

Ardealul a dăruit artei noastre un nou gen de pictură religioasă, icoana pe sticlă în care meşteri ţărani simpli tratează cu o tehnică nouă pe înţelesul unei populaţii simple scene biblice. Viziunea lor e realistă căci înfăţişează viaţa sfinţilor ca şi pe cea a oamenilor de rând (Sf. Ilie conduce un car de tip ardelean, Adam e plugar, oamenii sunt îmbrăcaţi în costumele epocii, Eva toarce, etc.).

Icoana nu e numai un obiect de cult, ea capătă şi o funcţie pur estetică exercitând o acţiune de educaţie artistică asupra maselor româneşti care au deja cultul frumosului înnăscut, moştenit contribuind la crearea climatului artistic pe lângă cel religios.

Actualitatea, importanţa şi necesitatea Sfintelor icoane pentru viaţa şi misiunea Bisericii de azi Aşa cum învăţătura cu privire la scopul vieţii creştine – îndumnezeirea omului – continuă să existe, tot aşa şi învăţătura dogmatică despre icoană continuă să existe, să rămână vie în slujbele Bisericii Ortodoxe datorită căreia se păstrează atitudinea corectă faţă de icoană.

Pentru omul ortodox al zilelor noastre,

Candela, iulie-august 2017

29

icoana fie ea veche sau modernă este o artă vie de Dumnezeu inspirată care îl hrăneşte „Şi azi ca şi în vechime nu numai că icoana continuă să fie pictată după canon dar se redescoperă valoarea ei, semnificaţia ei pentru că acum ca şi înainte ea corespunde unei realităţi concrete, clare, unei experienţe vii care a rămas vie de-alungul timpului.”38 Iconografia ortodoxă este teologie în imagini şi culori iar adevărul acesta îl înţelegem îndeosebi dacă privim icoanele şi cugetăm la înţelesurile profunde ale imaginilor înfăţişate în ele, adică oameni şi evenimente în legătură de credinţă şi rugăciune cu lumina împărăţiei prea Sfintei Treimi.

Arta icoanei şi a picturii este arta realităţilor transfigurate de lumina sau harul împărăţiei cerurilor. „Ele sunt o realitate transfigurată sau transparentă îndreptată spre un mod nou de existenţă şi anume spre existenţa eternă pascală, spre existenţa sufletului şi a trupului în lumina învierii lui Hristos care umple cerul şi pământul şi cele de sub pământ, această lumină fiind scopul ultim al creaţiei şi slava sfinţeniei.”39 Icoana şi pictura bisericească sunt o artă proprie, specifică Bisericii, ele fiind veşmântul vizual al spaţiului liturgic şi prelungesc prezenţa harică a lui Hristos din Biserică în lume. „Vrem să avem pururi icoana Lui pentru că faţă Lui persistă pururi şi este în legătură cu noi, şi vrem întotdeauna ca prin icoana Lui să ne înălţăm inima şi mintea la faţa Lui nevăzută dar vie, şi pentru că vrem ca atunci când ne vom întâlni cu ea în viaţa viitoare să fim familiarizaţi cu ea, să o recunoaştem cu uşurinţă.”40 Credincioşii vor să aibă nu numai cuvântul lui Hristos cu ei până la sfârşitul veacurilor, cuvânt inepuizabil de iubire,ci şi faţa omenească a lui Hristos şi prin ea faţa iubitoare a spiritualităţii Lui dumnezeieşti, faţă iradiantă de maximă şi interminabilă comuniune între Leonid Uspenski, Vladimir Lossky, „Călăuziri în lumea icoanei”, traducere Anca Popescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.79 39 Daniel, patriarhul BOR, Pictura bizantină: expresia liturgică, vizuală a credinţei ortodoxe şi a vieţii sfinţilor, Ziarul Lumina, Marţi 23 mai 2017, p.5 40 Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a BOR, Bucureşti, 1997, p. 226

Dumnezeu şi cei ce cred. Din faţa aceasta iubitoare, interminabilă, porneşte şi cuvântul Lui de iubire inepuizabilă al cărui înţeles niciodată nu se sfârşeşte. Căci ei vor să ştie nu numai teoretic că acel cuvânt ce li se propovăduieşte este cuvântul lui Hristos, ci să-l lege real de faţa lui Hristos ca punct de plecare al Lui. Faţa aceasta este ea însăşi mulţime inepuizabilă de cuvinte, este faţa unei iubiri nesfârşite care vrea să se comunice. De aceea faţa lui Iisus reprezentată în icoane vorbeşte despre El, îl exprimă pe El, e un cuvânt nesfârşit al Lui. Credincioşii ştiu acest lucru despre icoane şi mai ştiu că acestea îi îndeamnă pe linia vieţii de model al lui Hristos şi al sfinţilor şi sunt convinşi că prin ele intră într-un contact direct, real cu Hristos Însuşi care este viu neîncetat, prezent în Biserică şi în orice loc unde ei îşi îndreaptă privirea spre icoane.

Leonid Uspenski ne arată că odată cu pătrunderea ortodoxiei în lumea secularizată asistăm astăzi la înfruntarea a două orientări total diferite despre om şi creaţie: antropocentrismul umanismului secularizat şi nereligios şi antropocentrismul creştin. În această confruntare el vede în icoană pionul sau rolul principal. „Semnificaţia esenţială a descoperirii în timpul de azi constă nu în faptul că începem să o apreciem (icoana) şi să o înţeleg mai mult sau mai puţin bine ci în mărturia pe care ea o aduce omului contemporan. Mărturia victoriei omului împotriva dezagregării, descompunerii, mărturia unui alt mod de viaţă care situează omul într-o perspectivă complet diferită faţă de Creatorul său, reorientându-i radical atitudinea faţă de lumea căzută, oferindu-i o altă viziune şi o altă cunoaştere a lumii prezente. ” 41

38

30

Leonid Uspenski, „Teologia icoanei”, Ed. Anastasia, 2009, p.286 41

Candela,iulie-august 2017

Pr.Tiberiu Fedoreanu Parohia Dorneşti

Icoane, pictura și pictorii Ortodoxiei

Trăim vremuri tulburi din diverse motive şi pe multiple planuri; e momentul când cam toate se află în declin, pe o pantă ireversibilă, aşa încât am fi ipocriţi, dacă am zice că Biserica nu are probleme.

Totul ţine de interpretare şi cum , în ultima vreme, şi românul e un mare interpret, uzează de noţiuni pe care nu le stăpâneşte şi ajunge aiurea, fiindcă nu mai vrea să meargă pe traseul bătătorit de strămoşii noştri, adică, la Biserica cea sobornicească, „stâlp şi temelie a adevărului”. (II Tim.3,15).

Se reactualizează răzvrătirile, frenetic invocate de toţi ereticii, care ne surprind nepregătiţi, cu câteva texte învăţate de la vechii eretici.

Lâncezeala e starea de spirit a celor ce nu prea veghează, iar aceasta deja atrage consecinţe îngrijorătoare, statisticile producând cifre nemiloase. În acest context ne străduim să prezentăm tuturor, dar mai ales nouă, spre trezire, aspecte ale iconografiei, care pot influenţa decisiv mântuirea multora.

Icoana ,,vorbeşte” lumii de azi despre o realitate în care ea nu mai crede: Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Ea arată ochilor noştri chipul lui Dumnezeu întrupat şi chipul omului făcut Dumnezeu după har. Nevoia de icoană se impune tocmai pentru faptul că ne arată că omul se poate îndumnezei.

Icoana ne arată frumuseţea lăuntrică a omului care e mult mai mult decât frumuseţea exterioară. Ea ne arată harul lui Dumnezeu prezent în suflet cu posibilităţi creatoare infinite. Frumuseţea exterioară se vestejeşte repede.

Icoana este punctul în care ne putem apropia mai concret de Hristos şi de sfinţi. Pentru că ne lipseşte foarte mult conştiinţa prezenţei lui Hristos, avem nevoie de ,,semnul” acesta care să ne mişte, să ne facă responsabili, să cultivăm o disciplină a trupului şi a gestului, să facem exerciţiul buneicuviinţe, al sfielii şi al

delicateţei.

Omul de astăzi are atât de puţină consideraţie faţă de icoană pentru că i-a slăbit credinţa, şi pentru că îl încântă mai mult reclamele sclipitoare şi imaginile care redau realitatea perfect. De multe ori vedem şi o împotrivire făţişă faţă de icoană care are la bază amăgirea că între spirit şi materie ar fi o luptă. Această amăgire îşi are rădăcinile în dualismul care spunea că materia e rea, sau că trupul e o închisoare pentru spirit, sau că materia nu se poate sfinţi, că spiritul decade prin trup.

Dar şi pentru omul credincios sunt anumite pericole. Spre exemplu înlocuirea trăirilor duhovniceşti cu cele sufleteşti. Adeseori entuziasmul, exaltarea, starea de excitaţie nervoasă, excentricitatea, însufleţirea poetică sau intelectualismul rafinat sunt percepute de oamenii laici ca treziri ale duhului pentru rugăciune, însă, de fapt, acestea sunt un surogat al rugăciunii. Aceleaşi stări pot fi aplicate şi în cele ce privesc atitudinea omului în faţa icoanei sau a imaginii religioase. Trei puteri sufleteşti îl robesc pe om: judecata împământenită, puterea impulsivă şi tendinţa de îndulcire. Dintre toate, mai ales îndulcirea imită mângâierea duhovnicească care ia chipul bucuriei duhovniceşti. Spre exemplu, oamenii socotesc a fi o stare duhovnicească exaltările estetice care, deşi sunt creatoare, ele aparţin timpului şi pământului, sunt trecătoare. Ele pot crea dispoziţia dar nu starea. De aceea, dacă ele devin scop al vieţii, pot amorţi duhul.

Din cauza acestei confuzii între simţirea duhovnicească şi sentimentul estetic, nici măcar nu se mai observă că în locul icoanei a apărut un tablou religios, o scenă de inspiraţie creştină, o aşa zisă ,,imagine sfântă”. Deja, în multe biserici, ele sunt puse alături una de cealaltă, fără ca această coabitare, chipurile ,,ecumenică”, să fie dezaprobată în vreun fel – decât în rare situaţii1.

Iconoclasm şi idolatrie moderne Există, parcă azi mai mult ca oricând, un trend (o tendinţă) păgubos de a descoperi, demitiza, desacraliza, în fine, de a desfiinţa misterul. Explozia ştiinţifică şi expansiunea tehnologică, ne-au găsit cu temele nefăcute Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 10 1

Candela, iulie-august 2017

31

şi ne-au propus confortul în locul simplităţii, consumul în locul cumpătării, viteza şi agitaţia zgomotoasă în locul bunei aşezări, ascunderea sau fuga de responsabilităţi în locul asumării. Ar părea să fie în sprijinul temei noastre utilizarea masivă a simţului vizual, însă, dimpotrivă e şi mai grav, în locul contemplării icoanelor reprezentând chipuri cuviincioase, suntem intoxicaţi cu imagini, violente, agresive, despuiate ale lumii căzute, dintotdeauna patronate de Lucifer.

Mai grav este că singuri ne aruncăm în torentul acesta şi nici nu sesizăm adevăratul pericol. La fel sunt târâţi şi copiii noştri, şi familii întregi de creştini. Nu întârzie să apară, necazurile, bolile, greutăţile de tot felul.

De aici vine şi dorinţa de a desfiinţa chipul cuviincios al Maicii Domnului sau al Mântuitorului Hristos din şcoli, pentru ca noua generaţie să fie şi mai predispusă a-şi imprima pecetea fiarei, din comoditate şi fără rezistenţă.

Nu dramatizăm, dar semnalăm această nouă situaţie delicată, pe care, cu siguranţă, cei mai mulţi dintre elevi sau studenţi, nu ştiu s-o gestioneze corect, ba chiar nici unii dintre noi.

Poate că, pentru unii dintre cei ce urmează cursuri de învăţământ, icoanele din clase se deschid ca nişte ferestre spre ceea ce merită cu adevărat să fie contemplat, urmat, râvnit.

Oare nu mai odihniţi, mai folosiţi şi mai cu spor la toate cele bune am fi dacă, în loc a privi toate deşertăciunile televizate sau distribuite pe internet, am privi atenţi la pictura vreunei biserici sau am contempla frumuseţea chipurilor ascetice ale icoanelor bizantine? Din experienţă am sesizat că un întreg complex mânăstiresc, tinerii sunt în stare să-l treacă cu vederea în maxim cinci minute. Nu-i prea interesează informaţiile esenţiale, se mulţumesc numai şi cu câteva fotografii sau cu o iconiţă cu magnet…

Idolatria cea spirituală ne-o descrie Sfântul Apostol Pavel: că din inimă ies beţia, mânia, desfrânarea, lăcomia, furturile…

Acest tip de idolatrie, combinat cu ignoranţa ne fac, chiar şi în sânul Bisericii, să avem derapaje periculoase: simonie, arghirofilie, goana după putere, mândrie şi neascultare, 32

lipsă de discernământ, apoi luxul, care a cam estompat sărăcia de bunăvoie, apoi slăbiciunile personalizate de dependenţă – cafea, tutun, alcool, pornografie, reţele de socializare, calomnia, batjocura, făţărnicia, confundată cu diplomaţia, pasiunile pentru sport, călătorii, aventuri, petreceri etc. Aceasta este icoana zilnic adorată şi căreia îi jertfim cu prisosinţă din timpul oferit spre mântuire.

Chiar dacă glasul liturghiei ne cheamă mereu la unitate şi iubire, parcă, pe zi ce trece, ne suntem tot mai ostili unii altora, tot mai egoişti. De aceea ne şi închidem în cercul nostru strâmt, după vorba lui Eminescu, şi nu mai putem ieşi în întâmpinarea celorlalţi.

Această stare este din plin valorificată de eretici, care rod în trupul Bisericii precum „cariul în lemn”, dar lansează şi săgeţi aprinse, pe care, cei firavi în credinţă, le primesc.

Dacă unii pe alţii suntem datori, nu numai să ne respectăm, ci să ne şi iubim, după porunca cea nouă adusă de Mântuitorul, a renunţa total la cei care au trecut din viaţa aceasta, denotă existenţa unor limite raţionale majore, căci se anulează valabilitatea cuvântului lui Hristos rostit către Marta cum că cel ce crede în El nu va muri niciodată.

Consider că greşeala esenţială a celor ce resping azi cultul sfinţilor constă tocmai în faptul că-s incapabili să vadă viaţa de dincolo, care a existat dintotdeauna şi care e o realitate identică cu aseitatea lui Dumnezeu. Aşadar, repudierea sfinţilor e tot consecinţa unui panteism, care nu vede dincolo de lumea aceasta nimic sau nu înţelege nimic din ceea ce este dincolo.

De aici reiese cât de simplu este să nu crezi, nici măcar după ce vezi, în taina venirii anuale a Sfintei Lumini la Ierusalim.

Oricum cine nu respectă pe sfinţi, nu acceptă nici cultul icoanelor, nici pe îngeri şi resping şi reprezentările lor, ceea ce contravine prescripţiilor divine întrucât imediat după ce a dat Legea Vechiului Testament, Acelaşi Dumnezeu porunceşte chipurile de îngeri pe perdeaua despărţitoare între Sfânta şi Sf. Sfintelor( Ieş.

26, 31). Aceştia sunt potrivnici şi geloşi sfinţirii umane depline, nu înţeleg nici asumarea crucii, nici rostul învierii. Îl confundă pe Hristos cu un domn Isus creat după mintea lor, care-şi

Candela,iulie-august 2017

desconsideră mama, niciodată zicându-i aşa, ci numind-o cu rostul ei esenţial de Femeie, prin care ni s-a adus răscumpărarea şi mântuirea. Aş zice mai curând că acest domn Isus invocat de ei este idolul lor, căci e o invenţie a lor, diferit de Hristos care e icoana Tatălui, Care a venit să-Şi dea viaţa, preţ de răscumpărare pentru mulţi, Care învaţă mereu smerenia şi ascultarea, nu răzvrătirea şi judecata semenilor. Lor li se potriveşte textul: „Nu vă cunosc pe voi, depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt.7,23) Aş lansa, cu oarecare rezervă, provocarea de a deveni acum cu toţii „iconoclaşti”, pentru a purifica tezaurul spiritual personal, dar şi pentru a demarca şi stopa afacerile, ca altădată Mântuitorul Hristos la Templu, întrebându-ne dacă nu cumva ne folosim puţin greşit de tot soiul de copii şi litografii, de iconiţe plasticate sau cartonate oferite, pentru preţul lor redus, cu multă mărinimie ca binecuvântări şi pe care, mai târziu, le descoperim, întâmplător, pe oriunde.(inclusiv cruciuliţe şi metanii).

Există şi pericolul insesizabil al profanării celor sfinte sau sfinţite, ori al bagatelizării sau, mai rău, al pervertirii sensurilor icoanei.

Ne mulţumim a avea atitudini superstiţioase legate de icoane, căci sunt folosite pe post de amulete, medalioane, conferindu-le atribuţii magice (să ne ferească de rău, să ne meargă bine, să avem noroc, etc): pe de-o parte, noi rămânând sub masca noastră de creştini vrednici (chiar şi de vrednici preoţi sau ierarhi), alimentăm constant şi consecvent patimile noastre, iar pe de altă parte, invocând în chip nepotrivit şi întâmplător ajutorul sfinţilor ori al Maicii Domnului sau al Mântuitorului Hristos în protejarea noastră de cele rele. E şi o încălcare a poruncii a III-a. Cred că s-a creat pentru oarecare motive, un curent periculos, capabil să ne atragă pe toţi în vârtejul lui, complăcându-ne în ideea că nu-i nimic grav.

Poate şi ştiţi cu toţii ce fel de negocieri se fac cu aşa numiţii producători (unii dintre ei fără alt Dumnezeu în afară de ban) de tot felul de iconiţe şi obiecte bisericeşti. Aş aminti aici grija scrisă în legiuirile vechi bisericeşti de a verifica minuţios acest aspect, pentru a se înlătura

abuzurile şi devierile.

E clar că, dacă sec. VIII-IX a declanşat iconoclasmul ca o mişcare potrivnică abuzului, apoi în sec. XVI- Reforma s-a ridicat contra celorlalte tipuri de abuz din biserica romano catolică, cu atât mai mult azi, când ştiinţa şi tehnologia au invadat, nu doar piaţa şi tarabele, ci şi universul (prin sateliţi) şi lumea (prin reţele) şi sufletele oamenilor (prin pasiuni), oricând există riscul respingerii, şi mai agresive de cum este deja, a unor elemente definitorii ale Bisericii.

Consideraţii asupra noţiunilor de idol şi de icoană

Porunca a II-a, care interzice chipul cioplit, se referă la idolii ca zei născociţi (inexistenţi), cărora păgânătatea le-a conferit diverse atribuţii izvorâte din concepţia panteistă cum că nu există un Dumnezeu diferit de lume. Idolul nu are în spatele lui o existenţă personală.

Trebuie să ne amintim aici episodul distrugerii de către Sfântul Gheorghe a idolilor din Capiştea împăratului persecutor Diocleţian, unde diavolii sălăşluiau. Idolul e produsul fanteziei umane şi nu are la baza sa o poruncă divină sau un model divin.

Idolii păgânilor pot să aibă forme de animale sau oameni, sau combinaţii (Amon). Alte reprezentări erau simboluri ale forţelor naturii - numite zei. Ei erau şi buni şi răi, apără şi ucid, încălzesc sau distrug. Puterea lor nu este absolută, ei înşişi au destule neputinţe. Există un război permanent între forţele naturii, între zeii care le reprezintă şi care antrenează şi oamenii. Rugăciunile sau jertfele aduse lor nu desăvârşesc pe nimeni, nu sfinţesc pe nimeni, ci ele-s modul de recunoaştere şi supunere a oamenilor faţă de aceşti idoli. Forţele naturale (idolii) se limitează reciproc.

Sf. Atanasie cel Mare zice că oamenii întorcându-se de la slujirea adevăratului Dumnezeu, au dat cinstea cuvenită Aceluia cerului, soarelui, lunii, stelelor, apoi animalelor, oamenilor. Aceasta e adevărată idolatrie.

Sfântul Ioan Damaschin face o distincţie clară între închinarea absolută (adorarea) ce se cuvine doar lui Dumnezeu: ,, Care e demn de adoraţie prin însăşi fiinţa Sa’’2 şi care se MG, 94, 1249 A; FTI, apud Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în O, nr.1, Buc., 1982, p.35; 2

Candela, iulie-august 2017

33

naşte în sufletul omului din admiraţie faţă de măreţia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, din mulţumirea pentru bunătăţile primite, din recunoaşterea neputinţelor firii omeneşti şi din pocăinţa şi mărturisirea păcatelor, şi închinarea relativă (venerarea), prin care aducem cinstea potrivită unor persoane sfinte, unor locuri sau lucruri sfinţite, unor simboluri (icoane, cruci etc.), unii altora, celor mai mari decât noi.

Venerarea e condiţionată de adorarea lui Dumnezeu.

Omul e icoana ziditorului său (Fac.1, 26) Dumnezeu e primul creator de icoană. ,, Cea mai deplină icoană a lui Dumnezeu este cea a lui Hristos. Hristos e modelul umanului ca chip deplin al lui Dumnezeu.”3 După definiţia icoanei, dată de Sfântul Ioan Damaschin, ea se aseamănă cu ipostasul celui reprezentat, dar se şi deosebeşte de el. Icoana ne spune că este o asemănare a ipostasului, a existenţei sale reale, dar niciodată identică cu prototipul . „icoana reprezintă ipostasul, dar nu-l reproduce în firea lui”4 Relaţia dintre icoană şi prototip e ca relaţia dintre tată şi fiu, dar nu în sensul aceleaşi fiinţe.

Icoana este ceea ce este şi numele; ambele ne duc cu gândul la cel reprezentat sau numit.

Aşa cum Biblia se impune deasupra literaturii şi poeziei universale, tot aşa şi Icoana se impune în faţa celorlalte creaţii omeneşti.

Icoana este o artă de inspiraţie dumnezeiască, e o împreună lucrare cu Dumnezeu şi e mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Paul Evdokinow spune ,,icoana nu are o viaţă proprie (precum tabloul); în ea însăşi nu e decât o scândură de lemn. Numai pentru că ea îşi trage valoarea teofanică din participarea la ,,Cel cu totul altfel”, prin mijlocirea asemănării, ea nu se poate închide în ea însăşi, ci devine un mijloc de iradiere…Icoana traduce o prezenţă energetică care nu e localizată, nici închisă, ci iradiază în jurul punctului ei de condensare”5.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizate şi icoana ca fereastră spre transcendenţa dumnezeiască, în O, nr.1, Buc., 1982, p. 19; 4 Idem, Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, în MMS, nr.3-4, Is., 1958, p. 250; 5 P. Evdochimov, L’art de l’icone, Bruger, 1970, p.154, citat de D. Stăniloaie în revista teologică „Mitropolia Banatului”, 3

34

Această perspectivă a avut-o Biserica încă de la început prin cele două icoane nefăcute de mână omenească, şi anume: mahrama Veronicăi şi mahrama regelui Abgar al Edessei. Acestea erau făcătoare de minuni, iar doctrina ortodoxă despre energiile necreate, oferă o explicaţie de sinteză, unitară, asupra trecerii, dar şi legăturii interioare dintre icoană şi prototip. În rugăciunea de sfinţire pentru icoana lui Hristos se menţionează aplicarea ştergarului lui Abgar de Edessa pe faţa lui Hristos, care a imprimat în el împreună cu chipul Lui şi puterea Lui, datorită căreia a vindecat pe prinţul Edessei căruia i l-a trimis. Prin aceasta se confirmă că chipul şi cuvântul cuiva sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din el. Apoi, în rugăciune, se cere ca icoanei să i se dea, prin Harul Sfântului Duh, puterea şi binecuvântarea chipului sfânt şi nefăcut de mână. Se cere deci prelungirea puterii acelei icoane şi în icoana sfinţită acum.

Sfântul Evanghelist Luca pictează pe Maica Domnului, dar şi pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi probabil şi altele.

Elemente ale iconografiei creştine sub formă de imagini simbolice şi alegorice se găsesc în catacombe, dar primele imagini ale iconografiei creştine s-au găsit pe mormintele martirilor; sunt scene din Vechiul Testament. În secolul al IV-lea e deja recunoscută şi atestată cinstirea sau cultul icoanelor, Sfântul Vasile cel Mare face referiri la tradiţia bisericii de a se închina spre Răsărit, de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci, de a cinsti icoanele, căci această cinste trece la prototipul icoanelor, adică la cel reprezentat pe ea şi, în fine, la Dumnezeu.

Dovada vechimii cultului icoanelor o probează bisericile monofizite, care, deşi n-au mai acceptat hotărârile ultimelor trei sinoade ecumenice, totuşi până astăzi se folosesc de icoane în exprimarea cultică.

Simbolul ca semn al prezenţei divine

Fiindcă suntem trup, aparţinem registrului teluric efemer, dar, pentru că suntem deopotrivă şi suflet, aparţinem şi veşniciei .

Având, deci, o alcătuire dihotomică, omul nu poate intra în relaţie cu lumea spirituală, în speţă cu Dumnezeu, ignorându-şi trupul, ci 1981, p. 644

Candela,iulie-august 2017

transfigurându-l cu ajutorul harului.

Pogorârea lui Dumnezeu pe pământ prin întruparea Logosului arată, nu numai că icoana e posibilă, ci şi că Dumnezeu Însuşi doreşte ca El să fie cunoscut prin puterile simţurilor omeneşti, din care cel mai desăvârşit este cel al văzului. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Noi nu suntem în stare să ne ridicăm până la contemplarea obiectelor duhovniceşti fără oarecare mijlocire, iar pentru ca să ne ridicăm în sus, avem nevoie de ceea ce este apropiat şi înrudit cu noi”6. Or, Dumnezeu ne arată pe tot parcursul existenţei omeneşti, chiar dinafara grădinii Edenului, că vine la noi, că nu ne-a abandonat, că Se revelează, că ne cercetează, propunându-ne slava Sa pentru a ne-o dori şi mai mult, prin mijlocirea simbolurilor. În Legea cea nouă, la fel se petrece şi cu sfinţii; ei nu mai ajung în locuinţa morţilor ca în Vechiul Testament, ci, din Împărăţia luminii, menţin, prin compasiune şi solidaritate, relaţia cu noi, în măsura în care suntem deschişi către această relaţie.

Simbolul este un indicator spre ceea ce e dincolo de el. E un deget arătat spre altceva ce nu se vede, dar la care spiritul uman e ajutat să gândească prin simbol. Lucrurile, doar în baza alegerii şi sfinţirii lor de către Dumnezeu, pot fi considerate simboluri şi exprimă relaţia lui Dumnezeu cu ele şi a Lui cu noi. În această idee Sfântul Ioan Damaschin nu se sfieşte să înalţe un adevărat imn materiei ca simbol şi sălaş al lui Dumnezeu: „Nu mă închin materiei, dar mă închin Făcătorului materiei, Celui Ce S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a lucrat, prin materie, mântuirea mea. Şi nu încetez să mă închin materiei din care s-a lucrat mântuirea mea. Dar nu o cinstesc ca Dumnezeu , să nu fie! Căci cum ar fi Dumnezeu ceea ce şi-a primit existenţa din cele ce nu sunt. Căci deşi trupul lui Dumnezeu e Dumnezeu, ca unul ce a devenit din pricina unirii ipostatice, fără schimbare, ceea ce e şi Cel ce L-a uns, întrucât a rămas 6

prin fire ceea ce era, trup însufleţit prin suflet raţional şi înţelegător, cu început, nu e creat. Dar cinstesc şi respect şi cealaltă materie, prin care s-a făcut mântuirea mea, ca pe una ce e plină de lucrarea şi harul dumnezeiesc.

Căci oare nu e materie lemnul Crucii de trei ori fericit? Nu e materie muntele cel venerat şi sfânt, locul Căpăţânii? Nu e materie piatra hrănitoare şi de viaţă purtătoare, mormântul, izvorul învieri noastre? Sau nu e materie cerneala şi cartea prea sfântă a Evangheliilor?

Nu e materie masa purtătoare de viaţă, care ne procură pâinea vieţii? Nu e materie aurul şi argintul din care se alcătuiesc crucile şi discurile şi potirele?(...) Nu ocărî materia, căci nu e de ocară. Nimic nu e de ocară, ceea ce a făcut Dumnezeu. Această cugetare e proprie maniheilor. Singurul lucru de necinste e (...) păcatul.”7 Simboluri ale Vechiului Testament Cultul sfintelor icoane are corespondent în simbolurile şi manifestările cultice ale Vechiului Testament Doctorandul Eugen Pentiuc aminteşte cum în Vechiul Testament ritualurile cultice exterioare erau primite de Dumnezeu Care le impusese. El rămâne ascuns prin fiinţă, dar se face cunoscut prin slava Sa, iar oamenii pot contempla această slavă a Lui. El îi conduce pe israeliţi prin pustie cu ajutorul stâlpului de Foc sau Nor, Se arată, atât în rugul de foc, cât şi în întuneric, dar trimite şi îngeri. ,,Comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni e posibilă şi realizată prin intermediul unor semne ( simboluri) alese de Iahve din realitatea imanentă’’8 Dintre simbolurile din cultul Vechiului Testament amintim: Cortul Sfânt (mai târziu Templul)- semnul şi locul distinctiv al prezenţei lui Dumnezeu; Chivotul- aşternutul picioarelor Lui; Heruvimii - statuete de aur masiv- reprezentări ale unor fiinţe spirituale despre care se vorbeşte în Facere 3, 24; toiagul lui Aaron; năstrapa de aur, tablele legii, altare etc.

Deci, în Vechiul Testament, Dumnezeu foSfântul Ioan Damaschin, Trei cuvântări de apărare loseşte semne şi simboluri, dar nu Se uneşte,

împotriva celor care luptă împotriva icoanelor, trad. din lb. rusă , Sankt-Petersburg, 1898, p.8, apud Arhim.V Kuzneţov, Icoana ortodoxă ca expresie a învăţăturii dogmatice a Bisericii, (trad. de Ion V. Georgescu), în O, nr.4, Buc.,1971, p592;

Sfântul Ioan Damaschin, Cuv.I despre icoane; P.G., col.1245 B. C., apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei, în ST, nr. 7-8, Buc.,1957 p 442; 8 Drd. Eugen Pentiuc, Fundamentarea veterotestamentară a cultului sfintelor icoane, în MMS, nr.7-9, Is., 1981, p. 475 7

Candela, iulie-august 2017

35

nu Se amestecă sau identifică cu ele, El rămâne în întunericul transcendenţei Sale, dar Se face prezent şi comunică cu omul prin elementele naturale.

Unele simboluri sunt esenţa unor revelaţii (Heruvimii – la Isaia; Fiul Omului şi Cel vechi de zile – la Daniel), altele sunt realităţi sau obiecte cu rol important în istoria asistată a poporului evreu (pomul vieţii, arca lui Noe, şarpele de aramă, carul de foc al lui Ilie).

Sensuri ale icoanei

În Ortodoxie icoana are mai întâi un rol liturgico-sacru, apoi spiritual, apoi unul pedagogic şi instructiv-educativ, iar la urmă de artă religioasă ,,Dacă cuvintele lui Hristos, redate în scris, sunt un fel de icoană sonoră a vieţii Lui personale divino-umane, sau a infinităţii Lui dumnezeieşti, în formă umană, de ce n-ar fi şi chipul feţei Lui umane, zugrăvit, icoana infinităţii Lui dumnezeieşti personale?’’9 Astfel, dacă în Vechiul Testament, El Îşi face simţită prezenţa prin elemente cultice şi nu numai, cu atât mai mult este prezent acolo unde este propovăduit prin cuvânt sau reprezentat prin imagini.

Icoana este ecoul istoric văzut al prototipului Hristos, al întrupării Cuvântului. Pe acest argument se şi întemeiază iconografia ortodoxă.

Cuvintele duc mintea la cunoaşterea lucrurilor pe o cale ocolită, pe când icoanele o duc pe o cale directă. Înseşi cuvintele sunt icoane ale lucrurilor şi au nevoie de raţionamente pentru a fi înţelese. Părintele Stăniloae zice că cuvântul e o imagine concentrată, iar icoana e un cuvânt desfăşurat.

Dacă Biblia e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu spre înţelepţire ,, Iar acestea s-au scris ca şi voi să credeţi, şi crezând viaţă să aveţi în numele Lui… picturile bisericeşti şi icoanele sunt Biblia nescrisă, Cuvântul care a luat trup şi formă, adică s-a înveşmântat în culori şi aşa cum Scriptura aduce răbdare şi mângâiere ( Rom 15), cu atât mai adânc te mişcă şi-ţi aduc un duh de pace chipul văzut a lui Hristos şi al tuturor prietenilor Lui, în ceata cărora dorim să şi vieţuim în veci.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizate…, p. 22 9

36

Icoanele creează o adevărată relaţie între închinător şi sfântul reprezentat pe ea. În realitate Hristos care e izvorul sfinţeniei primeşte închinarea şi răspunde la mijlocirea sfântului pe care-l invocăm în faţa icoanei. Astfel icoana devine locul întâlnirii dintre omul din lume cu sfântul ce a biruit prin har ispitele lumii, iar prin sfinţire, icoana e locul ,, în care Hristos sau sfântul e obişnuit să fie chemat şi să-şi reînnoiască venirea, prezenţa sau lucrarea’’10 Sfântul Teodor Studitul mărturiseşte: ,, Noi trebuie să credem că harul divin este prezent în icoana lui Hristos şi că aceasta comunică sfinţenia celor care se apropie cu credinţă’’11 Sfântul Apostol Pavel zice: Hristos e chipul Tatălui celui nevăzut (II Cor. 4, 4; Col 1, 15) Icoanele ne amintesc de sfinţii ale căror osteneli ne fascinează şi dorim să le imităm, ne pun înaintea ochilor evenimente din istoria mântuirii noastre şi cu scop pedagogic, spre a ne încuraja la lucrarea cu frică şi cu cutremur a propriei mântuiri, dar şi pentru a menţine o relaţie vie, comuniunea cu generaţiile anterioare, eliberate de zgura patimilor şi a neputinţelor omeneşti şi stabilizate în Bine şi Adevăr. În acest sens Sf. Apostol Pavel zice: ” Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” ( Evrei 13, 7) sau ” Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi.” (Filip 3, 17) ,,Venerarea icoanelor sfinţilor n-a fost considerată niciodată în Biserica Ortodoxă ca o diminuare a cultului de adorare adus lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, noi pictăm pe Hristos ca Domn în aşa fel că nu-l privăm de armata Sa. Sfinţii sunt… armata Domnului’’12 Pavel Florensky zice că concentrarea atenţiei e condiţia progresului spiritual, iar pictura de pe iconostas, la asta ne trimite, la a ne aţinti atenţia şi privirea într-un loc. „În icoană nu este nimic de prisos, care să împrăştie atenţia, dimpotrivă, totul concentrează, întraripează Ibidem, p. 24; Scrisoare către Plato despre cultul sfintelor icoane, în P.G., XCIX, 505 B, apud Pr. Asist. Dr. Nicolae V. Dură, Teologia icoanelor în lumina tradiţiei dogmatice şi canonice ortodoxe, în O, nr.1, Buc., 1982, p. 60 12 Ibidem, p.56 10 11

Candela,iulie-august 2017

duhul”13 Tot el clasifică icoanele în patru categorii: după sursa de apariţie a icoanei: 1). Icoane biblice, care se bazează pe o realitate dată de Cuvântul lui Dumnezeu; 2). Icoane portret, bazate pe experienţa personală şi pe memoria iconografului – contemporan cu figurile sau evenimentele relatate şi pe care a avut ocazia să le vadă nu numai ca pe nişte fapte de natură exterioară, ci şi spirituală, de iluminare; 3). Icoane pictate după tradiţii , bazate pe experienţa spirituală a cuiva, comunicate oral sau în scris, săvârşite cândva, în timpuri apuse; 4). În sfârşit Icoane revelate, pictate pe baza experienţei spirituale proprii a iconografului, în urma unei vedenii sau a unei arătări în vis.14 Sfântul Ioan Damaschinul zice: ,, Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu, căci dacă e cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu atât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea’’.15 Hristos şi icoana Lui există împreună, dar nu se confundă.

Paul Evdochimov subliniază de asemenea, icoana nu e Hristos, e imaginea lui Hristos, care operează o întâlnire în rugăciune cu prototipul. S-a vorbit în iconografie de stilul lui Andrei Rubleov, a cărui pictură semăna cu o adevărată rugăciune înălţată spre cer; asta trebuie, de fapt, să facă o pictură bisericească sau o icoană, să predispună la rugăciune. În Biserica Ortodoxă iconografia exprimă învăţătura de credinţă. Spre deosebire, Biserica Romano-Catolică desacralizează arta religioasă, din pricina doctrinei sale despre energiile create, o umanizează, o prezintă doar ochiului, iar mintea rămâne jos, nu ajunge la cele de dincolo. Mai mult chiar, în Apus se încalcă uşor Canonul 100 Trulan, din 692, prin care se interzicea pictarea necuviincioasă ce ar putea stârni pasiuni în privitori.

Aura din jurul capului sfinţilor nu e semnul distinctiv al sfinţeniei lor, ci lumina care izvorăşte din ei, după cuvântul MântuitoruArhim.V Kuzneţov, op.cit., p.587; Pavel Florenski , Iconostasul , Ed. Anastasia, 2009, pp. 227228 15 Pr. Asist. Dr. Nicolae V. Dură, „Teologia icoanelor în lumina tradiţiei…”, p.63 13 14

lui Hristos, Care zice că sfinţii vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu.

Icoana e parte implicită a Sfintei Liturghii, cât şi a liturghiei inimii. Sf Macarie Egipteanul aprofundează : „Sufletul care s-a învrednicit să se împărtăşească de Duhul Luminii Sale şi a fost iluminat de către frumuseţea negrăită a slavei Lui, după ce, mai înainte, Hristos l-a pregătit ca tron şi locaş al Său, devine tot lumină, tot chip, icoană, tot ochi: şi nu există nicio parte a sufletului, care să nu fie plină de ochii duhovniceşti ai Luminii”16 Icoanele şi picturile bisericeşti sunt tezaurul inestimabil de cultură şi spiritualitate al unui neam, care-şi atestă continuitatea şi veridicitatea principiilor de credinţă şi de viaţă de sute sau mii de ani. Aşa cum piramidele dovedesc cultura şi credinţele egiptenilor, la fel o Biserică ortodoxă te şi ,, teleportează’’ într-o altă lume, a păcii, a bunătăţii, a iubirii jertfelnice, a smereniei, virtuţi care biruiesc, atât timpurile, cât şi orice porniri trufaşe eronate.

Există icoane făcătoare de minuni. Prin sfinţire toate au această calitate de a face minuni, dar totuşi minunile ne implică prin credinţa personală: ,,Toate sunt cu putinţă celui ce crede’’(Mc.9,23).

Repere istorice ale crizei iconoclaste Iconoclasmul este mişcarea pornită în secolul VIII, atât împotriva cultului icoanelor, care cunoştea deja o mare amploare, cât şi împotriva exceselor şi abuzurilor pe linie materială a monahismului, în general şi a monahilor, în special.

De fapt, influenţat de ideile arabe şi mahomedane din zona originară a împăratului Leon al III -lea Isaurul (717-741), acesta iniţiază o propagandă directă împotriva icoanelor, chiar în rândul credincioşilor pentru a le şubrezi credinţa de veacuri. În 726 împăratul dă un edict prin care interzice cultul icoanelor în Imperiu, iar la 730, convoacă şi un sinod, unde se dau hotărâri potrivnice cultului icoanelor.

Pe lângă aceste măsuri creştinii sunt efectiv persecutaţi a se dezice de doctrina în cauză.

Lupta a fost de durată, cu accente dramatice, Macarie Egipteanul, „Omilii duhovniceşti”, în P.G., XXXIV, 452, apud Pr. Dr. Ion Dură, Icoană şi Liturghie, în O, nr.1, Buc., 1982, p. 89 16

Candela, iulie-august 2017

37

continuată şi de alţi împăraţi: - Constantin Copronim (841-775) întăreşte printr-un alt sinod , în 754, hotărârile predecesorului său; - Leon V Armeanul face acelaşi lucru în 815; - Teofil în 832 încearcă acelaşi lucru.

Trebuie subliniat faptul că de fiecare dată iconofilii au contrat acţiunile iconoclaştilor, pe de-o parte, datorită personalităţii teologului icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin, care a elaborat trei tratate împotriva vrăjmaşilor icoanelor, pe de altă parte, prin convocarea în oglindă a câte unui sinod, cel din 787, Sinodul al VII-lea ecumenic.

Ca şi în cazul anterioarelor erezii anatematizate de către Sinoadele ecumenice, şi acum, se formulează doctrina Bisericii, a cinstirii sfinţilor, a sfintelor moaşte şi a sfintelor icoane. Am putea spune, astfel, că meritul iconoclasmului este definirea învăţăturii celei drepte de credinţă cu privire la acest aspect al vieţii Bisericii dintotdeauna atât de important.

Printre hotărârile Sin. VII ec. se include şi datoria de a cinsti antimisele, care apar în 692, odată cu necesitatea de a mărturisi comuniunea de credinţă cu episcopul ortodox.

Din textele hotărârilor sinodului se degajă ideea continuităţii, a succesiunii credinţei pe baza mărturiilor vremurilor vechi şi a Tradiţiei Bisericii transmisă de Sfinţii Părinţi, călăuziţi de harul Sfântului Duh, a căror comuniune o căutau prin ascultare. În consecinţă neacceptarea cultului icoanelor era expresia clară a căderii în erezie, prin care se leza autoritatea însăşi a Duhului proniator al Sinoadelor.

Lupta contra sfintelor icoane nu s-a încheiat nici prin Sinodul VII ecumenic, nici prin restabilirea acestui cult, care a consacrat până în ziua de azi Duminica Ortodoxiei, ca simbol şi sărbătoare a biruinţei. După cum deja am constatat, iconoclasmul coexistă paralel cu Ortodoxia, din când în când, desprinzând câte o „frunză” stingheră din trupul ei.

Ilară pare afirmaţia teologului german Felicetti Liebenfels: „ Iconoclaştii, după ce au şters icoanele de pe pereţii bisericilor (după761), au zugrăvit pe ei, fel de fel de pomi şi animale, încât credeai că te afli într-o grădină de zarzavaturi sau într-o casă de păsări”17 17

Felicetti Liebenfels, „Geschichte der Byzant. Ikonenmalerei“,

38

Lucrurile sunt, însă, mai profunde: ştergerea icoanelor de pe pereţi n-a însemnat şi radierea lor din memorie, fiindcă nu e o treabă la îndemână; au simţit nevoia să înlocuiască picturile, dar s-au condamnat singuri, căci au renunţat la „prieteni” şi s-au coborât în regnul animal.

A existat şi un iconoclasm moderat sau mascat; adepţii acestui curent, deşi nu acceptau cultul icoanelor, erau de acord să păstreze ca simboluri Crucea şi Evanghelia, dar fără închinare.

Despre Erminii

Erminiile sunt manualele călăuză ale pictorilor; ele conţin teologia icoanelor Sinodului VII ecumenic şi regulile stabilite pentru a menţine limitele dogmatice şi canonice ale picturii.

Mai înainte chiar, la 629, Can. 82 Trulan hotăra pictarea chipului Mântuitorului Hristos, nemijlocit de simboale (mielul, Păstorul Cel Bun, peştele).

Sinodul de la Moscova din 1553 a precizat ca iconografia bisericească să se orienteze după dispoziţiile Sinodului VII ecumenic, dar a lăsat deschisă posibilitatea abordării de teme iconografice noi. În 1674 s-a compus Erminia de la Ierusalim, pentru a fi răspândită în toată Ortodoxia, iar în 1729 a apărut cea mai completă Erminie, a lui Dionisie de la Furna.

La noi, Manuil Halepliu (sec XIX) alcătuieşte cea mai completă erminie românească, după trei erminii greceşti, dar introduce şi elementele folclorului românesc.

Dacă Biserica veghează asupra autencităţii scrierilor duhovniceşti prin hotărârile sinodale şi canoane, tot ea este cea care are grijă de autenticitatea ,,artei divine”. Paul Evdochimov aminteşte de Sinodul celor o Sută de Capete din 1551, care cere episcopilor <<să vegheze ,,fiecare în dioceza cu o deosebită grijă şi atenţie ca iconografii să se înfrâneze de la închipuiri şi să urmeze tradiţia…Cel pe care Dumnezeu l-a lipsit de dar, să fie oprit de la zugrăvirea icoanelor…Icoana lui Dumnezeu nu trebuie să fie încredinţată celor care o sluţesc şi o necinstesc”. Meşteşugul şi talentul, deşi necesa1956, p.39, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, p.270

Candela,iulie-august 2017

re, sunt departe de a fi de ajuns. Era cerută o a treia condiţie: sfinţenia vieţii, un suflet de artist purificat prin asceză şi rugăciune şi dublat de o facultate contemplativă>>18 . În ce priveşte conştiinţa canonica a Bisericii, aşa numitul conservatorism al ei, trebuie spus că aceasta nu reprezintă o cramponare în forme stilistice arhaice de ca şi cum creativitatea eclesială ar fi secat, ci ea reprezintă piatra de încercare de care s-au poticnit nulităţile şi s-au perfecţionat adevăratele talente. Canonul îl ridică pe artist la nivelul spiritual pe care l-a atins omenirea. Pavel Florenski spune: ,,A ţine seama de un canon înseamnă a avea conştiinţa că te afli în relaţie cu umanitatea, că ea ,,n-a trăit zadarnic”, că nu s-a aflat în afara adevărului şi că, ajungând la un adevăr verificat şi purificat de generaţii şi de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins şi întărit de un canon. Se impune în primul rând, să se înţeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligenţă al umanităţii şi, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul săşi pună întrebarea cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual adevărul lucrurilor? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu raţiunea individuală, în forme general umane, deschide izvorul creaţiei. Dimpotrivă, artistul care din slăbiciune şi orgoliu, evită formele comune ale umanităţii rămâne la un nivel inferior, incapabil să-l depăşească, nivelul respectiv nemaiputând fi considerat personal, ci inconştient şi întâmplător. […] Dacă un scriitor teolog ar începe să istorisească viaţa Maicii Domnului, fără a ţine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul să se întrebe pe ce izvor s-a bazat? Şi dacă n-ar primi un răspuns, mulţumitor, nu va avea dreptul să-l acuze pe teolog de neadevăr? Atunci de ce să considere pictorul teolog neadevărul drept un apanaj al său, pictând-o pe Maica Domnului”.19 Toată lucrarea celor care făuresc icoane şi picturi murale bisericeşti se supune ideii conştiinţei soborniceşti, aşa încât, cu siguranţă te afli în rânduiala succesiunii apostolice respecPavel Evdochimov, op.cit.,p.185 19 Pavel Florenski, „Iconostasul” , Ed. Anastasia 2009, p.232236 18

tând erminiile.

Teologia ortodoxă este chemată de la început să critice şi să condamne fără concesii autonomia şi socotinţa individuală pe toate planurile şi în toate formele ei. Pictorul de icoane nu se simte un creator al ideii sale proprii, al adevărului său, ci doar unul care materializează adevărul suprem.

Pictori şi zugravi bisericeşti Ioan Gură de Aur zice: Cine vrea să fie un bun teolog şi un bun predicator, este nevoie să înveţe mai întâi sensul adânc al icoanei creştine (…) ea producând un rod sfânt în cei ce o studiază”20 La slavi, primul iconograf a fost Sf. Metodie, cel întocmai cu Apostolii, episcop al Moraviei şi luminătorul popoarelor slave. În Rusia este cunoscut Cuviosul Alipie – iconarul, nevoitor al Mănăstirii Pecerska – Kiev, despre care se spune că imaginea văzută în icoană, făcea să strălucească însuşi chipul duhovnicesc al virtuţii. În secolul XIII, în istorie este menţionat ca iconar iscusit episcopul Petru, Mitropolitul Moscovei (prăznuit la 21 decembrie). Ar mai fi Rubliov (4 iulie – 1415), Sava, Alexandru şi Daniil Ciornăi, Cuviosul Dionisie Glusitki (1 iunie), Nil Sorski şi alţii. Toţi aceşti iconari cu viaţă sfântă, vedeau în meşteşugul icoanei o slujire a lui Dumnezeu.

La greci au existat cel puţin trei perioade de înflorire a iconografiei, una înainte de sec XIV, supranumită epoca macedoneană, alta până în sec. XV, având ca maestru arhicunoscut pe Manuil Panselin, iar următoarea, sub semnul lui Teofan Cretanul, epoca paleologilor. Acesta din urmă păstrează cel mai fidel stilul vechi bizantin. Datorită autorităţii recunoscute în materie de pictură, aceştia au influenţat considerabil stilurile de pictură din toate ţările ortodoxe, inclusiv la noi.

Pictura bisericească la români: A devansat, cronologic, literatura sacră ; S-a îndepărtat de erminii prin umanizarea personajelor biblice (portretul vestic). A devenit treptat autoportret Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici despre pocăinţă şi sfântul Vavila”, Sibiu, 1938, pp.13-20, apud Arhid. Prof.

Ioasaf Ganea, Despre sfintele icoane (Icoana ortodoxă), în O, nr.1, Buc., 1982, p.96 20

Candela, iulie-august 2017

39

A suferit influenţa artei populare (în lumină şi culoare) La conturarea unor trăsături proprii au contribuit personalităţi importante ale picturii româneşti ( stilul neoclasic-sec al XIX-lea): Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Constantin Lecca, Negulici şi alţii.

Ca stiluri se practică pictura pe frescă şi în ulei, iar din 1650, cu specific românesc ardelenesc, pictura pe sticlă Un lung şir de zugravi anonimi pregătesc emanciparea de sub rigorile erminiei (sec XIV-XV): Biserica Domnească de la Argeş(1362-1366) şi Biserica de la Cozia(1390):Sunt primele biserici pictate la noi, în concepţia artistică ortodoxă autentică.

Influenţe locale: pictori (colorit folcloric: lumină şi culoare) -pictorul DOBROMIR din Târgovişte, zugrăveşte: Biserica lui Neagoe de la Argeş; Biserica Mănăstirii Tismana; Biserica Mănăstirii Dealu (cu zugravii Zitianu şi Storciu)-1515 Mănăstirea Bistriţa(cu pictorii români Dumitru şi Chirtoc)-1519 -CONSTANTINOS (pictor grec adus de Constantin Brâncoveanu). Pictează Mănăstirea Hurezi. Se depărtează de stilul bizantin şi introduce portretele votive ale lui Constantin Brâncoveanu şi ale familiei sale şi alte portrete -DASCĂLUL PÂRVU MUTU ZUGRAVUL - pictorul Cantacuzinilor Cu el începe eroziunea canoanelor bizantine. Introduce portretul votiv şi autoportretul în picturile din Bisericile: Filipeştii de Pădure( 1602); Măgureni(1699) şi Borzeşti(1694). Şcoli de pictură Meşteşugul zugrăvitului se învăţa mai ales în mănăstiri. Şcolile apar mai târziu, la sfârşitul sec. XVIII Fiecare pictor de renume aduce în jurul său zugravi, formând adevărate şcoli, unde s-au format personalităţile ale picturii. Astfel au funcţionat: • Şcoala lui ,,Pârvu dascăl zugravu Mutul”-sec. al XVII-lea • Şcoala lui Ioan Zugravul-1785, sub îndrumarea episcopului Filaret • Şcoala preotului Badea din Câmpulung 40

(sec. al XIX-lea) Între anii 1780-1880 la mănăstirile Cernica, Căldăruşani şi Pasărea a existat o şcoală de pictură, care a respectat erminia şi stilul bizantin, cu puţine influenţe apusene; o atestă picturile murale şi icoanele din bisericile mănăstirilor.

• Şcoala de la Cernica -biserici pictate: Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe icoane Pictorii de aici nu şi-au semnat operele. Se ştie că aici a lucrat zugravul Fotache şi pictorul Helain.

Icoanele împărăteşti sunt opera lui Nicolae Pocovnicu.

• Şcoala de la Căldăruşani- îşi începe activitatea în 1793 sub îndrumarea călugărului Timotei.

• Şcoala de pictură de la Buzău - înfiinţată în 1228 de episcopul Chesarie - patriot şi animator cultural. Pentru renovarea şi pictarea unor lăcaşuri, îl aduce din Moldova pe Nicolae Teodorescu- zugrav talentat şi intelectual, acesta adună la Buzău zugravi şi pictori talentaţi: Gheorghe Tattarescu(nepot), Dimitrie Teodorescu, Costache Dumitrescu, Belizarie C. Paraschivescu (grec), D. G. Nicoleanu, Nicolae Solescu şi alţii.

Pictorii acestei şcoli îmbină stilul rusesc cu cel occidental, pictura este realistă, armonioasă şi expresivă.

Pictori de renume din sec. al XIX-lea NICOLAE POCOVNICU - întemeietorul şcolii de pictură de la Cernica şi Căldăruşani Este iniţiatorul stilului românesc în pictura bisericească Trăsături: - Păstrează erminiile bizantine cu elemente apusene şi locale - Pictarea unor portrete de ctitori în tindele bisericilor.

- A lucrat la pictarea bisericilor Sf. Nicolae şi Sf. Gheorghe de la Cernica -A pictat biserica Mitropoliei din Bucureşti( înlă turată în 1933) şi biserica cimitirului din Mănăstirea Pasărea NICOLAE TEODORESCU (n. 1786 sau 1797- Focşani) - întemeietorul şcolii de pictură de la Buzău - se iniţiază în pictura bisericească de la 12

Candela,iulie-august 2017

ani, la Căldăruşani.

Studiază pictura la Iaşi, din 1828-la Buzău A zugrăvit biserici, icoane, epitafe, portrete, tablouri: biserica episcopală din Buzău - în total 17 biserici şi un mare număr de icoane şi două portrete de episcopi ( peste 50 de ani de pictură).

Pictează în foiţă de aur sau clar-obscur GHEORGHE TATTARESCU - n.

Focşani 1820, nepotul şi elevul lui N. Teodorescu Studii: 8 ani la Buzău (atestat - 1845 ca pictor bisericesc), 6 ani la Roma A pictat 54-56 de biserici: Zlătani (1858), paraclisul de la Antim (1859), Creţulescu (1863), Coltea (1871), biserica Albă din Bucureşti (1873), catedrala Mitropoliei din Iaşi (1884), biserica episcopiei Huşilor (1888) ş.a.

Pleacă de la pictura laică şi se consacră celei religioase A fost foarte apreciat de mitropoliţii vremii S-a îndepărtat mult de stilul bizantin tradiţional N-a ţinut seama de erminia bizantină.

A fost un inovator A înlocuit pictura în frescă cu pictura în ulei Chipurile zugrăvite de el sunt expresive, de o frumuseţe clasică, în culori vii, care plac privirii Unii istoriografi îi apreciază noutatea stilului, alţii îi impută tocmai faptul că a abandonat stilul tradiţional bizantin şi a adoptat neoclasicismul pe zidurile unor clădiri în stil bizantin DIMITRIE TEODORESCU - elevul lui N Teodorescu şi Gh, Tattarescu - a pictat(probabil) 39 de biserici - ultima, pictată în 1912, biserica de la Ruşetu-Brăila - a pictat icoane: ,,Încoronarea Maicii Domnului’’-1879 de la mănăstirea Răteşti; epitafuri (din paraclisul episcopiei Buzăului) - a adoptat stilul lui Tattarescu şi anume pictura în ulei, personaje puţine, individualizate şi expresive, scene biblice de sine stătătoa-

re. Pictura sa place schitului şi impresionează.

NICOLAE GRIGORESCU( n. 1838) -Începe de timpuriu să picteze icoane (îndrumat de pictorul catolic Chladex) la biserica din Băiar şi la mănăstirea Căldăruşani -În 1856 execută pictura murală a bisericii de la mănăstirea Zamfira-operă de debut -îmbină stilul tradiţional bizantin cu cel neoclasic( în 3 luni) -1858-pictează Agapia- părăseşte definitiv canoanele erminiei şi adoptă un nou curent, având ca şi caracteristici: realismul, umanismul, colorismul.

-pictează în ulei şi se inspiră pentru figurile izolate de la persoanele din jurul său, oameni vii, cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită în pictura religioasă.

-aici, N. G., în scurta sa carieră de zugrav bisericesc, atinge apogeul. Pictura sa se deosebeşte de a celorlalţi pictori contemporani: ,, Ea nu e neoclasică, e grigoresciană’’ -pleacă la Paris şi se dedică picturii laice.

CONSTANTIN LECCA(1810-1887)- profesor, om de cultură, paşoptist Pictează: biserica Sf Nicolae din Şcheii Braşovului; biserica Modena Dudu din Craiova Împreună cu Mişu Pop pictează un număr însemnat de biserici: Curtea Veche- Bucureşti (1852), Sf. Zvătirina (1853), Radu Vodă (1863), apoi biserica Sf. Nicolae din Câmpulung.

Alături de Gh. Tattarescu, este considerat reformatorul stilului în pictura bisericească, înlocuind stilul bizantin cu cel neoclasic, occidental.

MIŞU POPP(1857-1893) - adept al stilului neoclasic La Braşov îl cunoaşte pe Lecca. Pleacă împreună la Bucureşti şi pictează bisericile amintite mai sus. În 1855 pleacă singur la Tg. Jiu, unde pictează şi biserica domnească şi biserica Gârbovu. Revine în Ardeal şi pictează schitul Trăsiei

Candela, iulie-august 2017

41

şi bisericile din satul Lung, Cernăt, Toderiţa, Râşnov, Tântari şi altele din regiunea Braşovului. În sec. al XIX-lea s-a produs, în pictura religioasă românească o desprindere din vechile canoane bizantine. Pictura s-a laicizat, chipurile sfinţilor s-au umanizat. Sfinţii nu mai sunt asceţi eterizaţi, ci oameni vii, asemenea credincioşilor care li se închină. Este o pictură modernă, plină de lumină, strălucire, culoare, simplitate, fără excese. O pictură care i-a unit pe pictorii laici cu zugravii de fresce sacre.

Maeştri ai picturii laice, zugravi de biserici Deşi este o pictură care a plăcut şi place ochiului, pictura religioasă a sec. al XIX-lea nu a răspuns întru totul cerinţelor artei ortodoxe româneşti.

Aşa se explică faptul că pictori laici consacraţi, de la începutul secolului al XX-lea, care au abordat pictura religioasă, s-au îndepărtat de stilul picturii complet umanizate a secolului al XIX-lea. Ei s-au apropiat mai mult de stilul românesc tradiţional.

Amintim aici pe Ştefan Luchian, care împreună cu Arfacino, a pictat biserici din Tulcea, din Alexandria (catedrala), biserica Brezoianu din Bucureşti. În oferta făcută primăriei din Alexandria, el arată că ,,Biserica a fost şi este pentru artă şi va rămâne câmpul larg, unde artistul să-şi poată aşterne cugetarea, concepţia şi forţa talentului său.’’

NICOLAE TONITZA- pictează biserica din Netezeşti şi pe cea a schitului Durău; ŞTEFAN DUMITRESCU- pictează bisericile din Asău şi Agăş( jud. Bacău).

GHEORGHE POPESCU - moşteneşte, continuă şi îmbogăţeşte tradiţia picturii bisericeşti primită de la tatăl său, al cărui ucenic este de timpuriu; lucrează mai mult frescă, dar şi 42

mozaicuri.

Acordă o atenţie sporită în evidenţierea personajelor feminine – graţie, frumuseţe şi prospeţime a unor frumoase românce; adoptă motive decorative din arta populară, adaugă martiri din Dobrogea. A fost foarte prolific alături de soţia sa pictând multe biserici printre care : catedrala din Constanţa, Galaţi, catedrala din Piteşti, biserica Plevnei ŞTEFAN CONSTANTINESCU- biserica Sf Treime – Tei Bucureşti; Are vocaţie de clasic; elimină registrele, continuă vechea artă populară cu specific românesc. Are un stil personal, interpretând lumea înconjurătoare printr-un joc de lumini şi umbre.

GHEORGHE VÂNĂTORU- pictează biserica Iancu Nou Bălănescu, Biserica ortodoxă de pe malurile Iordanului, Capela episcopală din Arad, Biserici din Odobeşti, Galaţi, Reşiţa; Foloseşte intens culorile negru, albastru şi verde, cu tentă bizantină, dar fără a neglija zestrea spirituală românească; Are multe expoziţii în ţară şi străinătate.

N. STOICA- biserica Dichiu Aceşti pictori urmează o cale de mijloc: respectă stilul bizantin, dar ţin seama şi de realizările în domeniul umanizării portretelor. Se declară independenţi faţă de ceea ce nu cadrează cu stilul ortodox al picturii religioase

Un fel de încheiere

Sfântul Dionisie Areopagitul zice că pe Dumnezeu Îl cunoaştem după numele Lui şi, alături de el, o întreagă pleiadă de Sfinţi Părinţi mărturisesc că pe Dumnezeu Îl recunoaştem după lucrările Sale în lume, după felul în care ni S-a revelat El, dându-ne şansa de a ne apropia de El. Sfântul Apostol Pavel confirmă

Candela,iulie-august 2017

această idee: „după ce Dumnezeu mai înainte ne-a vorbit în multe rânduri şi în multe chipuri, prin Prooroci, în zilele din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr.1,1-2) Mântuitorul Hristos, referindu-Se la cei ce nu-s capabili de înţelegerea lucrurilor în profunzime şi aspirarea spre transcendent, Îşi justifică folosirea pildelor în propovăduirea adevărurilor ( „ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă” Lc. 8,10) legând cele două simţuri principale prin care se înfiripă credinţa în sufletul omenesc. De fapt, fără credinţă, nici auzul, nici văzul nu sunt în stare să ni-L prezinte pe Dumnezeu.

Dar alături de apostolii Săi, Mântuitorul merge chiar mai departe: „Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi...”(Lc.24,37-38). Putem spune, fără a greşi, că nu cuvântul Său încurajator i-a scos din necredinţă şi din teamă pe apostoli, ci vederea Lui şi atingerea de El. Apostolii reprezintă slăbiciunea firii noastre umane, opacă şi greoaie în a se desprinde de imanent şi a se deschide spre lumea lui Dumnezeu. Numai credinţa şi harul, care o susţine, îi ajută să vadă dincolo şi să creadă ceea ce nu disting cu ochii trupului.

Am putea zice că înseşi arătările Mântuitorului de după învierea Sa sunt icoane, în sensul că li-L fac prezent apostolilor, într-un anumit moment şi într-un anume loc din istorie, pe Cel Ce era deja în Împărăţia Sa. Evangheliile sunt subţiri în a explica unde Se găsea Hristos după Înviere în intervalul în care nu era cu apostolii, căci în perioada celor patruzeci de zile până la Înălţare L-au văzut destul de rar.

Umbra subzistă în corp permanent, chiar dacă nu se vede, zice Părintele Stăniloae, deci, ca şi umbra, şi icoana lui Hristos devine tuturor văzută, atunci când se arată întipărindu-se în materii.

Acesta este rostul icoanei, de a ne arăta, nu doar că cineva a existat în istorie, ci că acel cineva (sfânt sau Hristos) e mereu viu într-o existenţă supraistorică.

Avem obligaţia de a-L purta permanent pe Hristos în istorie, nu doar la nivel teoretic.

Aceasta-i Tradiţia: păstrarea integrală a lui Hristos Cel istoric, pentru ca credincioşii să fie

într-o neîntreruptă legătură cu Hristos Cel din cer. De aceea a venit Hristos în istorie, ca să ne ţină în legătură cu El mereu prin icoană, nume, cuvânt.

Valoarea iconografiei bisericeşti stă în forţa ei intimă de evocare şi de împărtăşire a unei realităţi transcendentale. Or, pentru aceasta, e nevoie ca credinciosul să gândească acest transcendent şi să participe la el.21 Chiar dacă nu toţi am avut sau avem atelier deschis pentru pictarea bisericii, suntem conştienţi de importanţa resurselor umane, materiale şi financiare necesare. Nu e doar o problemă de patrimoniu bisericesc, ci şi o dovadă incontestabilă a frumuseţii spirituale a lumii pe care o râvnim, a identităţii şi continuităţii noastre creştine de-a lungul istoriei.

Patriarhul Nichifor Mărturisitorul face o remarcă cu totul deosebită, pe care v-o propun ca temă de meditaţie: pictura contribuie la menţinerea unităţii în credinţă, cu ajutorul ei evitându-se varietatea interpretărilor şi înţelegerea eronată a învăţăturii de credinţă, căci, în timp ce cuvintele nasc tot felul de dispute, „credinţa câştigată prin cele văzute e în afară de orice echivoc”.22 Dacă, în trecut, nici ctitorii, nici pictorii n-au precupeţit niciun efort, nu s-au zgârcit în a o îmbrăca în veşmânt de nuntă pe mireasa lui Hristos, care este Biserica, este rândul nostru să conştientizăm apartenenţa noastră la o cultură universală prin valorile inestimabile pe care le deţinem, având misiunea de a le păstra şi îmbogăţi, la o familie creştină inconfundabilă, la un neam şi o țară (regiune) de Dumnezeu binecuvântate, toate acestea alcătuind icoana Ortodoxiei noastre sau faţa văzută a doritei Împărăţii.

Buzescu, Pr. Prof. N. C., Sensul icoanei în concepţia lui Paul Evdokimov, în O, nr.1, Buc., 1982, p. 132.

22 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, p. 255 21

Candela, iulie-august 2017

43

Slujirea preoțească Pr. Vasile Bogdan Negrea

Slujirea preoţească astăzi

Motto: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii.

Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii.” (Sfântul Grigore de Nazianz, Cuvânt despre Preoţie)

Cuvintele acestea, rostite de unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, evidenţiază câteva dintre calităţile necesare ale preotului creștin, calități care sunt valabile pentru toți slujitorii sfințiți ai Domnului din toate locurile și din toate timpurile. Meditând la aceste cuvinte, se cuvine mai întâi să cercetăm puțin asupra câtorva aspecte generale ale preoției creștine.

Mântuitorul a întemeiat instituţia preoţiei creştine, la Cina cea de Taină când după ce a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său, S-a adresat ucenicilor Săi, zicându-le: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 12, 19).Această poruncă, de a se aduce până la sfârşitul veacurilor, pe altarele Noului Aşezământ, fără întrerupere, Jertfa cea fără de sânge, reprezintă un temei sigur al orânduirii puterii sacerdotale în Biserica Creştină.

Preoţia este taina prezenţei în Biserică a Mântuitorului Hristos până la sfârşitul veacurilor. El a spus înaintea Înălţării Sale la ceruri: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Sfântul Apostol Pavel a văzut în lucrarea preoţească „puterea în stare să-l ridice pe credincios deasupra lui însuşi, să-l unească în mod real cu Hristos.(...)Demnitatea preoţească întrece orice idee şi vrednicie. Ea este o diaconie a nemuririi şi a nestricăciunii vieţii veşnice, după modelul arătat de Domnul”1, care Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel, Ortodoxia, Anul XXXI, nr. 2, Bucureşti 1979, p. 273 1

44

S-a făcut pe Sine „slujitor altarului şi cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul”(Evrei 8,2). În continuare, preoţia este văzută, de marele apostol, în rolul ei esenţial ca „slujire a împăcării”, întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire: „Toate sunt de la Dumnezeu, zice el, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării”.(2 Cor. 5,18).

Preoţia Noului Testament a fost continuată de preoţia Sfinţilor Părinţi. Ea a fost receptată ca o „taină şi un tezaur ale cărei bogăţii şi străluciri au uimit şi au fermecat până şi pe cele mai mari genii ale omenirii şi pe cei mai renumiţi sfinţi ai Bisericii.”2. „Preoţia este – după Sfântul Ioan Gură de Aur – semnul iubirii lui Hristos şi semnul iubirii turmei pe care Hristos o încredinţează păstorului”3. În concepţia aceluiaşi mare Părinte al Bisericii, preoţia creştină este „ceva unic în lumea întreagă, este taina prin care cerul se leagă cu pământul, cele vremelnice cu cele eterne, cele trecătoare cu cele netrecătoare, este culmea frumuseţilor, pe care omul le poate cuceri încă în această viaţă fiind”4.

Sfântul Efrem Sirul, impresionat peste măsură de măreţia preoţiei, se exprimă: „Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşat al preoţiei! Slujbă sfântă, sublimă, de nepreţuit, cu care Hristos după venirea Sa pe pământ, a binevoit să însărcineze pe nevrednicele Sale făpturi! Vă rog în genunchi, cu lacrimi şi suspine, să cinstiţi acest tezaur al preoţiei – tezaur pentru cei care ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi cu vrednicie”5.

Sfântul Simeon, episcopul Tesalonicului Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, S. T. , seria a II-a, Anul II, 1950, p. 190 3 Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, (cartea II, 1), traducere, introducere si note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 61 4 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, art. cit. , p. 195 5 Sf. Efrem Sirul, Cuvânt depre preoţie, în Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 162 2

Candela,iulie-august 2017

vorbeşte într-un mod sublim în Tratatul său despre preoţie, despre această mare taină: „Prin taina preoţiei, preotul devine însuşi serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaş, le deţine şi le săvârşeşte(...).

Prin taina preoţiei am devenit heruvimi care văd pe Cel ce vede toate şi purtătorii de foc care ţin cărbunele cel viu.

Prin taina preoţiei noi suntem tronul pe care se odihneşte Hristos Cel ce este pretutindeni şi veşnic neobosit.

Prin taina preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc jos pe pământ liturghia pe care îngerii o slujesc sus în ceruri. (...)

Prin taina preoţiei noastre se face şi se arată, se dă şi se poartă, se sălășluieşte şi se îmbracă, se mânie şi se împacă, se îmblânzeşte şi se împărtăşeşte Cel ce se împarte pururea şi niciodată nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.”6 Concepţia despre preoţie a Sfântului Grigorie de Nazians, era atât de măreaţă, încât a devenit deosebit de sever cu sine însuşi, când a fost vorba să primească această sfântă misiune. Considerându-se nevrednic a împlini slujba preoţiei, marele teolog spunea despre preot că acesta stă alături de îngeri, preamăreşte pe Dumnezeu alături cu arhanghelii, aduce jertfe la altarul cel de sus, restabilind chipul lui Dumnezeu în om, slujind lumii celei de sus, ba ceva mai mult devenind întrucâtva dumnezeu şi pe alţii dumnezei făcându-i7.

Dacă Sfânta Scriptură elogiază chipul preotului prin frumoase calităţi religioase, morale şi sociale, acesta fiind după modelul lui Hristos, exemplu de bunătate, de dreptate, de ospitalitate, preotul patristic nu reprezintă altceva decât continuarea şi dezvoltarea preotului biblic. Preotul patristic e un om de înaltă cultură pe care şi-o măreşte şi şi-o desăvârşeşte continuu, având şi o misiune cu scop civilizator, de a schimba inimile oamenilor cărora le-a predicat Evanghelia.8 Atât preotul biblic cât şi cel patristic vor constitui importante modele în conturarea Simion Tesaloniceaul, Despre preoţie, Migne P. G. 155, p 956957, apud. Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea op. cit. , p. 197 7 Sfântul Grigorie de Nazians, Despre fugă, cap. 73 8 Cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, art. cit. , p. 165-166 6

chipului păstorului de suflete, care va trebui să devină preotul.

Păstorirea sufletelor sau conducerea pastorală este după Sfântul Grigorie Dialogul, arta cea mai înaltă, „arta artelor”9 (ars et artium regie animarium). „Numai omul împodobit cu cele mai alese virtuţi şi înarmat cu toată ştiinţa veacului şi stăpân pe arta conducerii sufletelor poate să fie bun preot, un bun păstor de suflete.”10 Ca exemplu de păstor desăvârşit îl putem lua pe Mântuitorul Iisus Hristos care este modelul suprem, desăvârşit şi ideal al preotului creştin ca păstor suprem de suflete, ca „Păstorul cel Mare al oilor” după cum Îl numeşte şi Sfântul Apostol Petru (I Petru 5,4).

Punându-se în contrast cu păstorii dinaintea Lui, care veneau numai să fure şi să profite, Mântuitorul spunea despre Sine: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale.”(Ioan 10, 10-11) “Nimeni n-a realizat mai bine şi mai integral idealul păstorului celui bun sau chipul adevăratului preot creştin, în stare să se sacrifice pentru turma sa, decât Hristos Însuşi.

El ne-a dat pilda supremă de dragoste pentru omenire, jertfindu-se pentru ea.”11 Părinţii care au scris despre preoţie, după ce înfăţişează pe preot ca săvârşitor al tainelor şi mijlocitor al harului dumnezeiesc, îl urmăresc în activitatea sa, în mijlocul credincioşilor. Slujirea la altar este importantă, dar nu exclusivă. De fapt ea reprezintă un izvor pentru misiunea preotului în rândul credincioşilor.

Ca păstor, preotul are în faţa lui o datorie permanentă de a purta de grijă pentru membrii turmei sale.

Părintele Stăniloae arată faptul că de la acesta „se aşteaptă în toate împrejurările leac eficace, cuvânt sigur, tămăduitor, întăritor şi luminător. Unde apare el, şi el trebuie să apară pretutindenea, trebuie să ştie să apară ca o ultimă instanţă, care nu dă greş. Toţi trebuie să câştige din prezenţa lui, din cuvintele lui, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, E. I. M. B. O. R. , Bucureşti 1996, p. 30 10 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, op. cit. , p. 36 11 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 26 9

Candela, iulie-august 2017

45

din atitudinea lui.”12 Dacă din punct de vedere spiritual, naşterea credincioşilor în duh, la o viaţă nouă, o realizează preotul prin sfintele taine, conducerea acestei creşteri, dezvoltarea lor din puterea harului, o realizează prin păstorire.

Dar acestea nu pot fi puse în practică fără o viaţă pilduitoare, o iubire nesfârşită şi o înţelepciune mereu educată.

Autoritatea preotului păstor, atârnă în foarte mare măsură de înţelepciunea lui, cu care va şti calea şi modul contactului său cu oamenii în societate.

Preoţii nu sunt prinţii Bisericii, nu sunt moştenitorii vreunei împărăţii pământești şi nu vor primi vreun titlu nobiliar din ceruri. Ei sunt tocmai urmaşii umili ai sfinților apostoli care au arat cu trupurile lor noroaiele acestei lumi pentru a pune sămânţa Evangheliei în păgâni. Preoţii sunt oamenii care pătrund în fiecare casă, indiferent de nivelul ei de igienă materială sau spirituală, care se roagă la căpătâiul celor bolnavi, se ating de cei muribunzi, îi caută pe cei rătăciți, îi ajută pe cei săraci.

“Omul pierdut, purtător de reverendă, semn al morţii, e slujitorul Celui înviat pentru veşnicie. Rosteşte cuvintele de dezlegare, şi din cer smerindu-Se infinit, Dumnezeu desfiinţează păcatul şi rana din suflet. Binecuvintează cu mâini de ţărână şi Împăratul veacurilor dăruieşte pace de sus, pace tuturor.

Introduce mâna sa în apă tremurând şi apa ascultătoare de Oceanul infinitei iubiri nu se mai strică niciodată. Străpunge pâinea mică de la Proscomidie, şi Însuşi Împăratul, Miel şi Arhiereu, se junghie în taină în cerurile iubirii Sale. Ridică mâinile către cer, şi Duhul Sfânt, Mângâietorul sfinţeşte Darurile şi universul pregătindu-le de rai. Poartă în căuşul palmelor Pâinea frântă care este Trupul cel nemuritor al lui Dumnezeu. Dăruieşte oamenilor fără să merite (nici el nici ei) puterea de a se hrăni cu Hristos prin Euharistie. Închide ochii celor ce pleacă din această viaţă şi se umple pe mâini de lacrimile de pocăinţă care şterg o viaţă de păcate.

Ascultă păcate înfricoşătoare care-l umplu de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în M. O. Anul IX, nr. 5-6, Craiova 1957, p. 305 12

46

întuneric, şi Hristos aduce iertarea şi lumina veşnice. Alungă toată ziua dracii de prin ungherele firii şi apoi se plânge de ispitele pe care le aduc aceştia familiei sale.”13 Acesta este preotul.

Trăim într-o lume secularizată, în care falsele religii, patimile, goana după bani, disperarea şi stresul sunt prezente tot mai mult în viața oamenilor. Trăim într-o societate aflată într-o profundă suferinţă fizică, morală și spirituală care nu ne poate lăsa indiferenţi, mai ales pe noi, preoții de azi. Avem un rol covârşitor, şi anume acela de a ne jertfi şi de a da dovadă de un eroism moral și spiritual ‚ pentru a schimba faţa acestei lumi.

De câțiva ani buni, în presa din România, apar destul de des, dezvăluiri scandaloase ,mai mult sau mai puțin adevărate, din viata unor slujitori ai Domnului, cu activități misionare îndoielnice. Ne putem da seama cu ochiul liber că se duce o campanie susținută de „vânătoare” a preoților de acest gen întrucât astfel de subiecte stărnesc senzaționalul.

Este exact ceea ce caută companiile din domeniul mass-media pentru publicul care iubește pâinea ... și circul.

Acest circ mediatic, pe seama unor confrați de-ai noștri, unii dintre ei chiar vrednici de plâns, nu face decât un mare deserviciu nouă, celorlalți preoți dar mai ales credincioșilor noștri. Pentru că, pe de o parte îi face pe cei cu credința slabă sau pe cei necredincioși să se îndreptățească de a nu mai călca pragul bisericii, iar pe de altă parte, celor credincioși le răcește dragostea față de preoți și Biserică în general.

Cu toate acestea, nu trebuie să ne descurajăm, nici să ne pierdem din forța și râvna cea bună cu care am pășit în ziua hirotoniei în această misiune. Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care sunt valabile pentru toți preoții creștini: “Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteţi tari. Voi sunteţi plini de slavă, iar noi plini de necinste.

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim muncind cu mâinile noastre.

Pr. Ioan Valentin Istrati, Sărmanii purtători de sutană, https:// doxologia.ro 13

Candela,iulie-august 2017

Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Corinteni 4, 10-13).

Acesta este imnul suprem al preoţiei în Biserică. Ea e puterea venită din cer, mai mare decât orice stăpânire a acestei lumi, de a binecuvânta umanitatea. Este forţa lui Dumnezeu dăruită unor oameni de lut, de a ierta păcatele, chiar şi celor care te condamnă la moarte.

E lumina de a iubi pe cei ce te urăsc, de a te ruga o viaţă întreagă pentru ucigaşii lui Hristos, de a păstra deschise rănile Crucii pentru ca Sângele lui Dumnezeu să curgă şi să vindece pământul întreg. E cutremurul de a-L frânge pe Dumnezeu pentru ca umanitatea să nu se frângă în moarte veşnică. E durerea de a fi blestemat şi de a binecuvânta mereu. E suferinţa de a fi judecat şi de a anula prin spovedanie judecata.14 Părintele Rafail Noica aduce un cuvânt de îmbărbătare pentru preoţii care duc cu multă responsabilitate și smerenie această lucrare sublimă a preoției. „Deci să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră nu este în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească.”15 În rândurile ce vor urma, voi aminti totuși, din puțina mea experiență în acest domeniu, unele neglijențe sau greșeli pe care unii din noi le săvârșesc uc voie sau fără voie și cu sau fără conștiință față de cea mai sfântă misiune a noastră, aceea de sacerdoți.

Există destule lipsuri de care se fac vinovați unii preoți, însă mă voi opri astăzi doar la una dintre ele, care este una dintre cele mai primejdioase și mai frecvente ispite care amenință și bântuie sufletul păstorului de suflete.

Vorbim aici despre ispita rutinei în activitatea noastră preoțească.

Un cunoscut preot din perioada interbelică, autor al unor eseuri de psihologie religioasă aplicată la zbuciumata viață a preotului denunță și descrie rutina ca pe un mare păcat Pr. Ioan Valentin Istrati, art. cit., https://doxologia.ro 15 Ierom. Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reîntregirea, AlbaIulia, 2002, p. 45 14

din viața slujitorilor sfințiți ai Domnului. El spune că: “Rutina este acea viață exterioară, pe care nimic n-o mai încălzește, când repetăm forme și rituri religioase fără să participăm cu sufletul la îndeplinirea lor. O asemenea viață este ca o casă nelocuită care rămâne tot măreață pe dinafară, dar stând părăsită simți un miros greu de pustietate și mucegai, când intri în ea.”16 Părintele profesor Ene Braniște, îi avertizează pe preoți, într-o carte adresată lor, că lipsa de simțire și de pietate lăuntrică, de evlavie pentru cele sfinte, de adeziune sufletească la cele săvârșite sau rostite, se observă la mulți dintre ei.

Părintele este mai sever arătând că, atunci când rutina apare în slujirea sacerdotală, dispare fiorul tainic pentru cele sacre fiind înlocuit cu sentimentul de obligație al unei datorii profesionale, din interes sau din obicei. Astfel, este dat exemplul “preotului care slujește mecanic, ca o morișcă sau un automat, care rostește și execută cele sfinte ca pe niște acte și formule magice, sau ca pe o poezie învățată pe de rost. Este preotul care recită molitfele și rugăciunile prescrise fără să se roage, care își deschide numai gura, dar nu și inima atunci când slăvește pe Dumnezeu în ecfonise, care nu plânge și nu-și zdrobește sufletul atunci când imploră mila cerului pentru păcatele lui și ale credincioșilor, care nu se înfioară și nu se cutremură atunci când cheamă Harul Sfântului Duh ca să sfințească darurile, care nu-și simte micimea și nevrednicia propriei ființe atunci când se apropie de măreția și curăția lui Dumnezeu cel prezent în înfricoșatele Taine”17 Aceste cuvinte ale părintelui Braniște nu trebuie să ne supere ci, dimpotrivă, să ne ajute să avem o atitudine cinstită de recunoaștere a propriilor noastre slăbiciuni, fără menajamente, fiindcă numai astfel le putem condamna și îndrepta.

Rutina în misiunea unui preot este de nedorit, mai ales că slujitorii altarelor au o responsabilitate în a-i însufleți pe alții. Acesta este mesajul transmis de Înaltpreasfințitul Părinte Pr. V. N. Popescu, Sufletul preotului în luptă cu ispitele, București, 1943, p. 10 17 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Despre Preoţie, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 107 16

Candela, iulie-august 2017

47

Arhiepiscop și Mitropolit Andrei Andreicuț la o întâlnire cu mai mulți preoți.

Părintele Mitropolit îi sfătuiește pe părinți astfel „Sunt momente în care cu toții suntem încercați de această stare de spirit. Ne simțim ca niște tăciuni care s-au stins. Sfântul Pavel spune că important în acest caz este ca Duhul să nu-l stingem. Este valabil mai ales în cazul nostru, al preoților, pentru că noi trebuie să-i aprindem pe alții”.

Soluția de a scăpa de această rutină a fost dată tot de Înaltpreasfințitul Andrei, și anume de a ține legătura cu Cerul. „Observăm această neputință în multe dintre unitățile noastre parohiale. Ele merg înainte, dar lipsește entuziasmul. Mijloacele de a ne scăpa de rutină le avem la îndemână. Unul dintre lucrurile cele mai importante este să avem o relație strânsă cu duhovnicul nostru și să ne ușurăm, la vreme potrivită, sufletul, adică să menținem legătura cu Cerul, pentru că păcatul este un paravan care ne frânge aripile sufletești și ne face neputincioși în lupta cu răul”.18 Un episcop ortodox român din afara țării noastre spunea într-o conferință că preotul nu trebuie să uite niciodată că este slujitorul lui Hristos pentru a fi, pornind de la El, prin El şi împreună cu El, slujitor al oamenilor, aducând în atenţia celor prezenţi un alt aspect important: relaţiile fraterne între preoţi. Slujirea ca preot presupune comuniunea în exerciţiul misiunii preoţeşti. Slujirea creează între preoţi legături de fraternitate care nu îngăduie diviziunile, rivalitatea sau indiferenţa, ci sunt principiu de stimă şi de ajutorare reciproce pentru binele şi folosul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos.19 Preasfinția Sa a atenționat asupra pericolului rutinei în activitatea misionară a preotului ortodox de astăzi.

A rămâne static, indiferent, absent, a rămâne în rutină înseamnă a te sustrage de la misiunea Bisericii, înseamnă a deveni atemporal sau asocial. Preotul trebuie să ţină seama de

nevoile lumii moderne şi să imprime acesteia un mod de viaţă, de trăire şi de cunoaştere, potrivit principiilor şi normelor morale cuprinse în Sfintele Evanghelii. Adaptată la aceste stări şi cerinţe, lucrarea Bisericii devine activă şi dinamică.

Sfântul Ioan de Kronstadt îl îndemna pe ucenicul său, Serghei Bulgakov cum trebuie să se comporte ca preot în relația cu credincioșii pe care îi păstorea, pentru a nu interveni obișnuința și formalismul în activitatea pastorală.

“Slujbele pe care ți le cer credincioșii fă-le cu evlavie. Pregătește-te cu mare atenție pentru Liturghie. Nu ridica ostentativ privirile în sus în timpul slujbei. Nu face pe actorul. Ține-ți deschisă ușa, primește pe oricine, nu refuza pe nimeni. Nu refuza banii din orgoliu atunci când ți se oferă. Spovedește pe tot omul care vine la tine ca și când i-ar fi aceluia ultima spovadă, cea de dinaintea morții.”20 Un părinte rus, preot al micilor comunități de emigranți ruși din Franța, mai întâi la Nissa, apoi la Paris, îndemna pe ceilalți frați preoți să formeze în parohiile lor, pentru a dinamiza viața duhovnicească, mici nuclee de căldură duhovnicească, “mici bisericuțe de familie” în care oamenii să intre în comuniune. Preotul este dator să conducă aceste grupuri care își pot propune mai multe scopuri: să studieze Evanghelia sau rânduiala slujbelor bisericești, să vină în ajutorul bolnavilor și bătrânilor.

Principalul este să le oferim oamenilor posibilitatea de a se cunoaște unii pe alții.

Nimeni nu își poate cunoaște mai bine propriul suflet și deci vocația pentru preoție decât acela care aspiră către preoție sau este deja preot.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei ce au intrat în preoție fără să fie vrednici de ea, nu au nici o scuză chiar dacă au fost îndemnați sau constrânși de alții să primească hirotonia.

“Nimeni nu îndrăznește să spună că va zidi o casă dacă nu e arhitect; nimeni nu încearcă să se apropie de un bolnav dacă nu cunoaște medicina. Dar cel ce are să primească sarcina 18 IPS Andrei Andreicuț, Rutina, alungată prin păstrarea purtării de grijă de atâtea suflete nu se va cerlegăturii cu Cerul, www.radiorenasterea.ro 19 PS Timotei al Spaniei și Portugaliei, Întrunirea preoţilor ceta mai întâi pe sine însuși? Va primi slujirea din Protopopiatul Comunităţii de Madrid, Spania, www. basilica.ro

48

Pr. Aleksandr Elceaninov, Jurnalul unui preot, Ed. Sofia, București, 2016, p. 201 20

Candela,iulie-august 2017

aceasta chiar dacă este cel mai nepriceput om numai pentru că îi poruncește cutare, pentru că îl silește cutare sau pentru ca să nu se supere cutare.”21 Un preot fără vocație ocupă în ogorul Bisericii un loc care nu îi aparține de drept, pe care l-a uzurpat și care poate că se cuvenea altuia făcut pentru slujirea lui Dumnezeu. Oricât de multă bunăvoință va manifesta, el nu va avea niciodată elanul, însuflețirea, dragostea și entuziasmul în împlinirea datoriei pe care le dovedește preotul de adevărată vocație.

Sfântul Grigorie Teologul osândește foarte aspru pe cei care sunt atrași spre preoție numai din dorința de a face din ea un izvor de câștig și de huzur. Vorbind despre unii preoți din vremea lui, el spune că aceștia “intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate și cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Și sunt aceștia la număr aproape mai mulți decât cei pe care îi păstoresc. Slabi în credință, ticăloși cu toată strălucirea lor.”22 Fericitul Augustin spunea că pe ce se înghesuie spre diaconie, preoție și episcopat, fără ungere din partea lui Dumnezeu, adică fără vocație, îi va ajunge aceeași pedeapsă ca și pe leviții Core, Datan și Abiron care au fost înghițiți de vii în pământ pentru că au îndrăznit să revendice preoția, rezervată fiilor lui Aaron (vezi cartea Numeri, cap.16).

Cu toate acestea, există și situații speciale în care vocația pentru preoție se definește, ori se dezvăluie mai târziu fiind stârnită sau provocată de împrejurări neobișnuite. Nu este deci de mirare că sunt cazuri în care unii dintre cei ce au absolvit școli teologice și au fost hirotoniți, fără o vocație precisă pentru preoție sau fără prea multă convingere și tragere de inimă, prin strădania și stăruința lor în învățătură și în rugăciune, prin râvna lor cea bună ei pot deveni buni preoți și slujitori ai lui Hristos. Pentru unii ca aceștia este foarte potrivit cuvântul Fericitului Augustin: “Si non es 21 22

Sfântul Ioan Gura de Aur, op.cit., (cartea IV, 1), p. 124 Sfântul Grigore de Nazians, op.cit.,p. 216-217

vocatus, fac ut voceris!” (Dacă nu ești chemat, fă să fii chemat).23 În urma celor spune până acum, am putea concluziona că fiecare dintre noi a dorit și a acceptat demnitatea preoțească datorită vocației pe care am simțit-o fie din copilărie, fie mai târziu. Așa cum am mai spus aici, lumea în care trăim nu mai este deloc favorabilă Bisericii și reprezentanților acesteia. Dacă acum douăzeci și cinci – treizeci de ani respectul și atașamentul oamenilor față de preoți era unul vizibil, în aceste timpuri s-a înmulțit numărul celor care sunt potrivnici și lipsiți de orice bun simț față de cler. Trebuie să încercăm cât mai mult să înlăturăm rutina și formalismul din tot ceea ce facem pentru credincioșii pe care îi păstorim. Știm cu toții că se pot face foarte multe activități folositoare prin care să-i atragem pe oameni pentru a păși cât mai des pragul bisericii. O dată când eram elev la seminar, am auzit un preot zicând: “eu sunt la biserică și îi aștept pe oameni să vină acolo pentru a-i ajuta. Ușa este deschisă. Cine va intra în biserică și îmi va cere ajutorul, îl va primi.” Cred că este mare nevoie ca noi, preoții, să nu mai așteptăm doar pe acele persoane care ne caută în biserică. Este bine să ieșim în afara spațiului eclesial și să-I căutăm pe toți cei care au atât de mare nevoie de hrană spirituală și de prezența unui părinte duhovnicesc în viața lor.

23

Pr. Prof. Ene Braniște, op.cit.,p. 63

Candela, iulie-august 2017

49

Din trecutul Bisericii și Neamului Pr. Dumitru Valenciuc

Întru pomenirea faptelor Mitropolitului Visarion al Bucovinei Ocupați fiind cu sărbătorile lunii august, trecem, aproape an de an, nepăsători peste ziua de 10 august - zi în care ar trebui să ne aducem aminte nu numai de trecerea la Domnul a vrednicului mitropolit Visarion Puiu, ci şi despre cumplita nedreptate adusă memoriei celui care a redat demnitatea firească Mitropoliei Bucovinei, cea care, până la întronizarea sa, nu era decât sucursala unui partid politic pe care, din decenţă, nu am să-l numesc.1 Bun cunoscător al realităţilor din eparhia pentru care fusese ales, în cuvântul său de la întronizare, se adresa poporului binecredincios din Bucovina „ De aceia, nu făgăduinţă doresc să fac în clipa de faţă, ci următoarea rugăminte: Să muncim cu toţii la reînvierea vieţii morale creştine, fără care repede se destramă chiar cele mai puternice întocmiri sociale, iar viaţa unui popor se preface în iad grozav. Şi spre asemenea ţintă, toată lumea cârmuitori, legiuitori, judecători, profesorii de toate gradele învăţământului nostru, toate autorităMai dureros este faptul că un pretins „doctor în istorie” (care nu are curajul să-şi publice lucrarea în baza căruia i s-a acordat titlul!) aducea, mai deunăzi, grele acuze memoriei marelui mitropolit! Cu durere, aştern aceste rânduri, Părinte doctor în istorie pentru că mă văd nevoit să amintesc faptul că „documentele” pe care le menţionai, erau simple articole de presă de partid. Ziarul – cred, singurul care ţi-a căzut în mână – numai în 1937 are 38 articole şi peste 100 de note împotriva mitropolitului Visarion, care tocmai înțărcase bălaia de la Fondul religionar pentru adepţii partidului a cărui voce o reprezenta. În ceea ce priveşte credibilitatea ştirilor de presă vehiculate de jurnaliştii angajaţi politici, cred că distinsul profesor Dr. Mihai Iacobescu, îţi va fi vorbit destul… Păcat că nu a avut cine să-l audă!

1

50

ţile oraşelor, laolaltă cu noi păstorii de suflete, avem înalta datorie a lucra împreună, ţelul final al tuturora fiindu-ne acelaşi pentru ţara aceasta şi poporul ei”.2 Mitropolitul Visarion nu venea la Cernăuţi să domnească!

Venea, prin canonică alegere, fără amestec politic, de la Eparhia Hotinului. O eparhie săracă dar, „omul sfinţeşte locul”. Cei 12 ani de păstorie la Bălţi s-au concretizat în construirea a 18 biserici, între care şi monumentala catedrală a oraşului, 53 fiind în curs de construcţie, iar la alte 241 s-au făcut importante reparaţii; construirea a 52 case parohiale şi reşedinţa episcopală, repararea a 15 case parohiale, iar la alte 23 s-au făcut reparaţii capitale; obţinerea pe seama eparhiei a unor proprietăţi imobile în oraşele Bălţi, Hotin şi Soroca; organizarea învăţământului teologic prin înfiinţarea Seminarului teologic, a Seminarului monahal şi a Şcolii de cântăreţi bisericeşti din mănăstirea Dobruşa (1923), a Şcolii de gospodărie sătească din mănăstirea Jabca . Preocupat de buna organizare a eparhiei a trecut la înfiinţarea unor instituţii absolut necesare clerului eparhial: Fabrica de lumânări din Bălţi (1933), Atelier de obiecte bisericeşti (1931), Banca clerului (1934), Sanatoriul clerului (25 iunie 1934), Fondul de binefacere (1933), din care au fost ajutaţi nevoiaşii, orfanii şi văduvele de clerici.

Viaţa monahală a cunoscut cea mai autentică regăsire. Nu numai că a triplat numărul aşezămintelor monahale dar, a şi stăruit pentru reîntemeierea gospodăriilor acestora, înfiinţarea de ateliere de pictură, lemnărie, fierărie, de ţesut covoare, astfel ca monahii să părăsească plimbatul după milostenii şi să-şi procure cele necesare traiului cu sudoarea palmelor.

Cuvântarea I. P. S. S. Mitropolit Visarion la înscăunare în „Foaia Ordinăciunilor”, nr.19 din 25 nov. 1935, p.89.

2

Candela,iulie-august 2017

Milosteniile episcopului Visarion erau mereu prezente acolo unde nevoia nu putea fi biruită altfel: Şcoala de arte şi meserii din Iaşi - 300.000 lei, Şcoala profesională de fete „Sf. Sava”- 300.000 lei, Internatul Facultăţii de Teologie Bucureşti - 500.000 lei, Seminarul „Veniamin” - 300.000 lei.3 Cine oare îşi mai aduce aminte că episcopului Visarion i se datorează iniţierea unor acţiuni de interes obştesc cum ar fi: dezvoltarea pe bază de plan urbanistic a oraşului Bălţi, alimentarea cu apă şi curent electric, canalizarea oraşului, construcţii de şosele şi poduri, dezvoltarea transportului feroviar, construirea unui aerodrom, abator, pieţe alimentare, baie publică, maternitate ? Nu întâmplător, la Bălţi, în zilele noastre i s-a ridicat un bust, spre neuitarea faptelor sale! Nu întâmplător o importantă arteră de circulaţie, îi poartă numele!

Ales Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei, intronizat la 10 noiembrie 1935, Visarion Puiu, deosebit de energic şi ferm în acţiunile sale, s-a dovedit a fi ierarhul care, după fericita spusă a unui distins istoric „nu s-a urcat pe tron, ci s-a urcat pe cruce” căci jertfă au fost lucrarea sa în eparhia păstorită până atunci de şeful unui partid politic.

A preluat Fondul bisericesc, temeiul bazei materiale al mitropoliei Bucovinei, cu o situaţie dezastroasă în urma împrumuturilor făcute în 1934 şi 1935 în sumă de 120.000.000 lei, cu dobânzi înfricoşător de mari. Să amintesc aici că, pe vremea predecesorului său, oameni politici îşi plăteau anume plăceri cu bonuri de lemn din pădurile Fondului ? Întâi, s-a îngrijit de salarizarea preoţimii care, vreme de trei ani şi jumătate nu primise integral salariul. Prin grija sa şi cu ajutorul mitropoliei în fruntea căreia se afla, în timpul arhipăstoriei sale, în cuprinsul Bucovinei isConst. N. Tomescu, 10 ani de la reînființarea Episcopiei Hotinului 1923-1933, Bucureşti, 1933.

3

torice „au fost construite peste 50 de biserici, dintre care, 4 în oraşul Cernăuţi („Sf. Nicolae” , „Sf. Ap. Petru Pavel”, „Pogorârea Sfântului Duh” Horecea Urbană şi „Sf. Treime” Clocucica).

Peste 200 de biserici au fost renovate , multe fiind înzestrate cu obiectele de cult necesare. El este acela care a readus în posesia Bisericii Ortodoxe Române, Biserica „Învierii”, ctitoria Doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş, care fusese luată cu forţa şi dată uniţilor de către stăpânirea austriacă!

Cele 131 de monumente din eparhia Bucovinei au cerut eforturi financiare deosebite, multe având de suferit din cauza indiferenţei cu care au fost tratate. Încă din 1936, mitropolitul Visarion a pus la dispoziţia Comisiei Monumentelor Istorice suma de 3 000 000 lei, pentru începerea lucrărilor de restaurare a monumentelor istorice din Bucovina: a) Biserica „Sf. Dumitru” din Suceava; b) Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Suceava; c) Biserica „Sf. Treime” din Siret; d) Biserica „Sf. Onufrie” (Mănăstioara); e) Biserica Arbore; f) Biserica Burdujeni-Târg; g) Mănăstirea Suceviţa a primit, pentru repararea chiliilor, suma de 704 839 lei, în 1936; h) Sume importante au primit, din fondurile Mitropoliei şi Biserica „Sf. Înviere” din Suceava, Biserica „Sf. Nicolae” Suceava, Mănăstirea Dragomirna, Biserica şi clopotniţa Bisericii „Sf. Gheorghe” Suceava.

La Putna, Căminul „Nicolae Iorga” stă mărturie pentru interesul arătat protecţiei monumentelor.

Este bine cunoscut şi faptul că Visarion Puiul a sprijinit cu elan şi acţiunile legate de edificarea monumentală a Palatului Cultural din Cernăuţi, palat ce a fost construit după proiectul întocmit de arhitectul bucureştean Horia Creangă, prin osârdia profesorului

Candela, iulie-august 2017

51

universitar Grigore Nandriş, preşedintele de atunci al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. În acest scop a fost încheiată o convenţie între Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Mitropoliei Bucovinei. Prin urmare, Direcţia Fondului Bisericesc se obliga să investească în acea impunătoare construcţie capitalul necesar de cel puţin 40 milioane lei2. Deşi a avut de înfruntat opoziţia făţişă a ministrului Ion Nistor, Visarion Puiu a continuat să sprijine construirea Palatului Cultural (azi Casa Ofiţerilor)4.

Fără îndoială, una din cele mai mari realizări ale Mitropolitului Visarion este reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, desfiinţată sub presiunea greco-catolicilor, adăpostiţi sub pulpana oştilor austriece5.

Este locul să amintim aici că, în perioada 1936–1939, Mitropolia Bucovinei a acordat şi alte importante ajutoare financiare pentru susţinerea Ortodoxiei: a) Catedrala Ortodoxă din Satul Mare – 1.000.000 lei; b) Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim – 1.000.000 lei; c) Catedrala din Soroca – 2.100.000 lei; d) Catedrala din Hotin – 200 000 lei; e) Catedrala din Tuşnad Băi – 100 000 lei; f) Seminarul din Balamad, Patriarhia Antiohiei – 100 000 lei; g) Mitropolitul Eulogie, pentru Internatul Teologic din Paris – 50 000 lei; h) Mitropolitul Hrisostom, pentru „Revista Pan Ortodoxă”, Atena – 50 000 lei; j) R. P. Marti, Facultatea de Vezi, pe larg: C. Loghin, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862–1942). La 80 de ani . Istoric şi realizări, Cernăuţi, 1943.

5 Un mare act istoric al Mitropoliei Bucovinei: Prima adunare eparhială a episcopiei Maramureşului în Cernăuţi, în „Foaia Ordinăciunilor”a Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Bucovinei, Anul LXIX, Nr. 20, 15 decembrie 1937, p. 304.

4

52

Teologie din Strassbourg, pentru. studenţii români – 20 000 lei6.

Prin susţinerea unor studenţi străini la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, mitropolitul Visarion a făcut cunoscută ortodoxia românească. Amintim aici că, între alţii, au studiat la Cernăuţi, pe cheltuiala Mitropoliei, studenţii: Vodeniciarov Ivan (Bulgaria), Petrov Dumitru (Bulgaria), Haşcar Rudolf (Cehoslovacia), Vintilă Laurenţiu (Statele Unite ale Americii), Preot Saricoski Paavo (Finlanda), Barron Patrick (Anglia), Hannah Walton (Anglia), Harris Alan (Anglia )7.

Pentru a veni în sprijinul tineretului studios, mitropolitul Visarion, pe lângă contribuirile personale, totdeauna discrete, a aprobat numeroase burse şi ajutoare de studiu. Cu titlu de exemplu, le redăm în continuare pe cele acordate în anii financiari 1936/1937 şi 1938/1939: 1) Ioan Cârdeiu primeste o bursă de 3 000 de lei lunar, pentru a se perfecţiona în pictură la Şcoala Superioară de Belle Arte din Veneţia; 2) Un student la Şcoala de Belle Arte din Iaşi primeşte o bursă de 1 500 lei; 3) trei studenţi la Politehnică primesc suma de 6 000 lei; 4) trei studenţi în Teologie, suma de 3 000 lei; 5) În afară de acestea, s-au acordat ajutoare studenţilor universitari în valoare de 80 000 de lei, iar elevilor de liceu, de 60 000 de lei, un total de 258 000 de lei.8 6) Datorită bunelor relaţii stabilite între mitropolitul Visarion şi Misiunea Universitară Franceză din România, directorul acesteia, Georges Dementhon, a pus la dispoziţia mitropolitului Bucovinei o bursă de 14 500 franci francezi, pentru un preot care doreşte să-şi completeze studiile şi să se specializeze la o facultate de teologie catolică sau protestantă din Strasbourg sau Montpellier (Franta)9; 7) La 18 august 1937, mitropolitul Visarion, împreună cu comitetul de direcţie al Fondului Bisericesc, a aprobat crearea a două burse a câte 2 000 de lei lunar, „preferinţă săraci”, la Secţia Silvică de pe lângă Şcoala Politehnică din Bucureşti10; 8) În anul şcolar 1938/1939, mitropolitul VisariFapte şi gânduri pentru Biserica Bucovinei, Bucureşti,1937, p.

62.

7 Ibidem.

8 Fapte şi gânduri…p.435 9 „Foaia Ordinăciunilor”., 1937, p. 162.

10 Ibidem, p. 212.

6

Candela,iulie-august 2017

on a acordat: 10 burse a 4 500 lei anual pentru Liceul Ortodox „Mitropolitul Silvestru” din Cernăuţi; 10 burse a 4 500 lei pentru elevii Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava; 10 burse pentru elevii Liceului de Fete „Elena Doamna” din Cernăuţi; 6 burse a 4 500 lei pentru Internatul Liceului Industrial de Fete din Cernăuţi; 5 burse a 2 700 lei pentru Liceul de Băieţi din Câmpulung; 5 burse pentru Liceul de Băieţi din Rădăuţi; 5 burse pentru Liceul de Băieţi Storojineţ11; 9) Pentru Internatul Teologic, în anul şcolar 1937/1938 s-au stabilit 40 de burse, câte 10 pentru fiecare an de studiu12; 10) Se acordă 4 burse pentru Colegiul „Sf. Vasile” din Strasbourg, pentru cei care vor să se specializeze13. Au plecat pr. Marian Dumitrescu, diacon Boris Totoescu, Valerian Marti şi pr. D. Mateiciuc14. Îndepărtarea mitropolitului Visarion era un fapt aşteptat. Motivul principal este subliniat în broşura Averile bisericeşti din Bucovina, publicată după noiembrie 1939: „În zilele noastre, însă, Fondul acesta este cunoscut mai mult din faima neplăcută, datorită chipului abuziv în care s-au făcut exploatările sale forestiere, după revenirea Bucovinei la patria-mamă, adecă anii politicianismului, cum şi cu prilejul încercărilor deghizate ce se fac uneori, oglindite în presă, pentru ca aceste averi să fie luate sub administrarea statului, în socotinţa că ar fi mai lesne folosite de diverşi profitori, ceia ce ar constitui şi o nouă secularizare de averi bisericeşti, tocmai într-o vreme când ele, printr-o mai bună gospodărire, pot da roade nebănuit de însemnate”15.

Răspunzând, la 20 aprilie 1958, părintelui Casian Bohatyreţ, mitropolitul Visarion afirmă: „Se vede bine acum motivul politicienilor, ce a subminat situaţia mea de atunci (urmărit ani de zile să fie îndeplinit, în complicitate cu câţiva sinodali, îndeosebi Mitropolitul Bălan, pentru că îi luasem eparhia Maramureşului, de care el nu se îngrijea). Apoi isprava Partidului politic Liberal, dorind tot de mult să pună mâna pe Fond, iar, ca să-l poată avea mai lesne, agăţau şi pe rege (În proiectul lor „Foaia Ordinăciunilor”, 1938, p. 281. „Foaia Ordinăciunilor”., 1937, p. 250.

13 „Foaia Ordinăciunilor”., 1937, p. 250.

14 „Foaia Ordinăciunilor”., 1938, p. 43.

15 Averile bisericeşti din Bucovina, 1939, p. 6.

dintâi, pentru «Patronatul» aceluia prevedeau cinci milioane anual.)”16. Iată, Părinte Doctor în istorie, de ce a fost demis Mitropolitul Visarion Puiu! Pentru că a apărat proprietăţile Bisericii bucovinene! Pentru că nu a dorit ca Biserica al cărei arhiereul era, să fie preş politicienilor!

La plecarea din Cernăuţi, cu o simplă geantă de călătorie, cu nelipsitul baston al pribeagului, a refuzat să fie condus. Pe jos, s-a îndreptat spre gară. Ajuns pe peron a fost întâmpinat de şuierul locomotivelor: era salutul ceferiştilor către fiul de ceferist care a onorat în chip strălucit scaunul de mitropolit al Bucovinei româneşti. Îndură-se Prea Milostivul Dumnezeu, să vedem osemintele lui aduse să odihnească în pământul sfinţit al Patriei!

11 12

16

D. Stavarache, op. cit., p. 285.

Candela, iulie-august 2017

53

Prof. Oana Onesim

Preafericitul Părinte Patriarh Justinian Marina ,,Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței și apărătorilor ei;am crezut că numai știința unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei.”(Testamentul Patriarhului Justinian) Actul de la 23 august 1944, care a facilitat drumul spre instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări de ordin politic, social și economic.

Schimbările politice de după anul 1944 au cerut din partea Bisericii noastre o mare capacitate de adaptare la noua situație, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după revoluția comunistă din 1917, ca și de primejdia desființării, așa cum se întâmplase cu toate cultele din două țări comuniste: Albania și China.

Prin tactul și clarviziunea unor ierarhi de prestigiu între care trebuie pomenit în primul rând Patriarhul Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română s-a acomodat noii situații din țară, a renunțat la anumite laturi ale activității sale, dar în felul acesta a fost salvată însăși existenţa, și în același timp - și-a putut continua activitatea - în anumite limite. Practic, după 1944, Biserica a fost înlăturată cu totul din viața statului, a devenit o instituție marginalizată, mai concret spus ,,tolerată” de conducerea atee a statului, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial și la lăcașul de cult al fiecărei parohii.

P.F. Justinian a fost un mare patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, prin care Biserica a străbătut cea mai grea perioadă comunistă, aceea a lui Stalin și Gheorghiu –Dej. Și oameni ca el se nasc o dată la un secol, la două sau la trei; pare un fel de miracol de neexplicat de ce, totuși, într-o perioadă atât de grea, el a izbutit nu numai să facă Biserica să supraviețuiască, dar și să o consolideze.

S-a vrut și a fost Părinte al tuturor păstoriților săi. Patriarhul Justinian, care a dominat viața noastră bisericească timp de aproape 54

treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă și bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuțită, voință de cremene, dârz în înțelepciune și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiții. A fost și un geniu al rezoluției.

90% din populația țării nutrea credința că vin americanii și ne salvează. Dar Patriarhul spunea: ,,Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un dușman inegal. Eu vreau ca, pe durata acestei stăpâniri, preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este posibil.”

I-a vrut pe preoți la altar, nu în pușcării; cu toate acestea, preoții, cu miile, au fost arestați și aruncați în închisori, cu condamnări grele.

A fost tributul pe care l–a plătit Biserica noastră și una din suferințele mari ale Patriarhului Justinian. S-a rugat pentru noi. În acei ani grei însuși Patriarhul Justinian a fost supus unui ,,regim forțat” de șase luni la Mănăstirea Dragoslavele.

Patriarhul a pretins libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza și libertatea credinciosului de a crede și de a-și manifesta credința.

Cea mai crâncenă bătălie pe care au dus-o comuniștii, vreme de două decenii, a fost ceea ce s-a numit ,,lupta de clasă”, în care ,practic ,a fost distrusă aristrocația și burghezia. Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă; el spunea: ,,Aceasta contravine principiului iubirii creștine; Biserica este deschisă și bogatului și săracului, și fostului bogat și fostului sărac; nu face discriminări.” Lupta de clasă a fost o imensă crimă a Partidului comunist. Ne gândim doar la ca-

Candela,iulie-august 2017

nalul Dunăre–Marea Neagră, în care, practic, a fost distrusă toată elita românească. Pentru aceasta, Patriarhul spunea: ,,Statul trebuie să fie conștient că se găsește în fața unei Biserici numeroase, așa cum am moștenit-o eu; nu este simplu ca într-o țară de mărimea României, să ai 9000-10000 de biserici, peste 11.000 de preoți, foarte multe mânăstiri, cu foarte mulți călugări și călugărițe.” Și toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comuniști să-și dea seama că Biserica, prin simpla ei existență, reprezintă o forță, în primul rând morală. Și nu ezita să le spună uneori: ,,Voi, pentru ca să țineți un miting, recurgeți la mijloace coercitive, îi amenințați pe proprii voștri membri de partid, pentru ca să–și lase lucrul sau casa și să vină la miting, în timp ce popa de la biserică trage de o funie și adună 2-3 mii de oameni; atât îi trebuie. Și voi care pretindeți că sunteți realiști, trebuie să vă dați seama de această realitate.”.Patriarhul Justinian a găsit o Biserică foarte săracă și devastată de război, ca și țara de altfel.

A luptat pentru reorganizarea bibliotecilor iar actuala Bibliotecă a Sfântului Sinod, realmente glorioasă, este opera lui.Spunea cu un fel de mândrie: ,,Multe din cele ce facem aici se duc ,nu durează,dar biblioteca rămâne.”

Era conștient că trebuie să aibă un cler cât mai cultivat și mai luminat. A izbutit să înființeze șapte Seminarii Teologice și să mențină două Institute Teologice: cel de la București și cel de la Sibiu.

De mare mirare este aplecarea lui ca fost preot de mir pentru viața monahală: a iubit foarte mult mănăstirile. Călugării nu și-au explicat niciodată îndeajuns această simpatie pentru monahism. Nu vă imaginați cât a iubit mănăstirile! A înființat Seminarul Monahal pentru călugări la Mănăstirea Neamț și două seminarii monahale pentru călugărițe: unul la Mănăstirea Văratec, mutat apoi la Agapia și unul la Plumbuita, mutat apoi la Hurezi. În 1959, prin decretul de stat 410 au fost desființate mai multe mănăstiri și schituri ortodoxe, sute de călugări și călugărițe fiind scoşi cu forța din ele și trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unități de stat.

În acelaşi an, au fost desființate cele două seminarii pentru călugărițe. Tot în 1959 au fost exmatriculate toate studentele din Institutele teologice. De acum înainte, nu s-au mai acceptat în şcolile teologice fete, călugărițe şi călugări. În Bucureşti a început nefericita acțiune de demolare a peste 20 de biserici, dintre care unele erau monumente istorice sau de artă: mănăstirile: Cotroceni, Văcăreşti și Pantelimon; bisericile Sf. Spiridon-Vechi, Sf.Vineri, AlbăPostăvari, Enei, Spirea Nouă, Sf.Treime, Dudeşti şi altele. În pofida atâtor restricții şi supravegheri, ierarhii, călugării şi preoții de mir au ştiut să fie mereu la datorie, în mijlocul credincioşilor, cultivând tradițiile creştine strămoşeşti, contribuind la valorificarea patrimoniului cultural--artistic național şi la refacerea sau zidirea unor lăcaşuri de închinare, dar, mai ales, predicând adevărurile veşnice ale Evangheliei lui Hristos. De fapt, Biserica a fost singura instituție care a propagat o altă învățătură decât „cea materialistă-ateistă” oficială.

II . Rugăciunea, izvor de putere în temnițele comuniste Dacă regimul communist ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului,nu a fost

Candela, iulie-august 2017

55

distrugerea fizică - afară de lagărele de exterminare și de lupta de clasă - ,ci eroziunea sau distrugerea lui morală. De aici lupta împotriva culturii, cele două valori interioare ale omului. În închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin credință și rugăciune, și prin cultură. Dar pentru aceasta îți trebuie niște instrumente minime. În închisoare se învăța teologie. Marii noștri teologi, părintele Stăniloae, profesorul Teodor Popescu și mulți alții, patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau.

Se învăța de la ei teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune și de a o trăi.

Era interzisă cu desăvârșire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să facă slujbe.

Deținuții au început să scrie pe pereți, cu o bucată de sârmă, un text, fie de rugăciune, fie de cultură, o poezie sau un citat dintr-un scriitor. Când administrația a surprins aceste mijloace, atunci a zugrăvit toți pereții, stropind, ca să creeze reliefuri pe care să nu se poată scrie.

Atunci deținuții au inventat scrierea pe talpa bocancului. Și anume, puțin var ras de pe perete și cu puțină emulsie de săpun, făcute pastă, cu care se ungea talpa bocancului, și apoi, cu ceva ascuțit, se putea scrie.

Când a fost surprinsă și aceasă metodă, au schimbat bocancii și au pus tălpi de cauciuc striat, pe care să nu se poată scrie. Atunci s-a scris pe limba de la bocanc și, într-o zi, s-a confiscat de la toți bocancii limba.

S-au mai folosit și bucăți de scândură, furate de undeva, și pe care, tot cu var și cu săpun, folosind puțină smoală furată de pe pereții toaletei, se scria o rugăciune sau un text, se învățau și limbi străine, dar acestea erau mijloace mai rare.

Atunci s-a inventat codul Morse pe ață.

Adică se scoteau fire din cămașă și se realiza o ață, pe care făceau noduri, iar două noduri unul lângă altul era linia din alfabetul Morse, nodul mai îndepărtat fiind punctul, și așa, ața, în metri și kilometri, se făcea ghem și se putea transmite un text. Au fost capitole întregi din Noul Testament pe care unii deținuți mai 56

vechi le știau pe de rost. Se țineau predici la țeava de calorifer cam douăzeci de minute în fiecare duminică (1960).

Era aproape obligatoriu pentru orice deținut, să-și ușureze șederea, să învețe imediat alfabetul Morse, nu numai să emită, dar și să recepționeze.

Regimul de teroare a fost cumplit, și de aceea, rugăciunea și credința au fost singurele mijloace de supraviețuire, pentru că ele îți dau și putere fizică, și putere să înduri foamea, disprețuind-o. Pentru că altfel te găsești la limită.

Nu este oare o minune că Petre Țuțea a petrecut în pușcărie cruntă șaisprezece ani și a murit de abia după 80 de ani, fiind încă și întreg la minte?! Alt exemplu este cel al părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog român, n-a trecut și el prin aceste suferințe și a murit aproape la 90 de ani?! A scris până în clipa în care a murit. Părintele Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai României a făcut 14 ani detenție politică și a murit la vârsta de 97 de ani. Părintele Iustin Pârvu, tot un mare duhovnic, a făcut 17 ani de detenție politică și a ajuns venerabila vârstă de 94 ani. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a făcut șase ani detenție politică în afară de celelalte închisori prin care a trecut și a ajuns frumoasa vârstă de 90 de ani.

Acestea sunt minuni de la Dumnezeu!,

Candela,iulie-august 2017

FLORI ALESE DIN ÎNVĂŢĂTURILE PĂRINȚILOR LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI (Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. , Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile.

Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei De ce ia numai pe aceștia trei cu El? Îi ia doar pe aceștia pentru că fiecare dintre ei a fost ridicat la o cinste mai înaltă decât oricare dintre ceilalți. Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan, fiind iubit foarte mult de către Iisus, iar Iacov, prin răspunsul său dimpreună cu ceilalți ucenici: putem să bem acest pahar (Mt. 20, 22), prin faptele și ascultarea sa. Căci atât era de zelos și urât de iudei, încât Irod și-a imaginat că le-a făcut o foarte mare favoare iudeilor, omorându-l (cf. Fap. 12, 1-3; Irod …a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan și văzând că este pe placul iudeilor…).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.

Cu siguranță, Domnul S-a schimbat în acea slavă cu care va veni mai târziu în împărăția Sa. Schimbarea Sa a fost accentuată de splendoare și nu a redus cu nimic înfățișarea Sa exterioară, căci presupunem că trupul Său a devenit spiritual. Chiar și veșmintele I s-au schimbat într-un alb atât de puternic, încât un alt evanghelist spune: albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Mc. 9, 3).Ceea ce poate înălbitorul pământesc să facă este ceva material și supus atingerii, nu supranatural și ceresc, care păcălește ochii, putând fi văzut doar în vedenie (Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei Adevărat, Iisus strălucea precum soarele, arătând că este lumina care luminează pe tot cel ce se află în această lume (In. 1, 9). Soarele este soare pentru ochii trupești, iar Hristos este soare pentru ochii inimii. Veșmintele Sale sunt un simbol al Bisericii, căci veșmintele, dacă nu stau pe cel ce le-a îmbrăcat, cad grămadă la pământ. Pavel a fost precum cea mai de jos margine a acestor veșminte, el însuși spunând: Sunt ultimul dintre apostoli. La un veșmânt, marginea este ultima și cea mai mică parte a sa. Dar, așa cum acea femeie care s-a atins de marginea veșmintelor lui Iisus și s-a vindecat, la fel și Biserica, care s-a format între neamuri, a fost mântuită prin predica Apostolului Pavel.

(Fericitul Augustin, Predica 78,) (Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, Hristos se schimbă la față pentru a-Și face şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui cunoscută slava de pe cruce, pentru a mâns-au făcut albe ca lumina. gâia pe Petru și pe ceilalți când vor fi martori Pătimirilor Sale și ca să ridice mintea lor la o Candela, iulie-august 2017

57

înțelegere mai înaltă. Cei care L-au însoțit în munte aveau mai apoi să vorbească despre slava pe care trebuia să o împlinească în Ierusalim, adică despre slava Pătimirilor și a morții Sale pe cruce. Însă Hristos nu numai că i-a dus la o gândire mai înaltă, ci a ridicat virtuțile lor pe o treaptă superioară pentru ca mai apoi să poate îndeplini poruncile ce li se vor da, pentru că tocmai le spusese: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24) .Le-a pus apoi înainte pe Moise și pe Ilie, care erau gata să moară de zece mii de ori pentru cele rânduite Dumnezeu și pentru cei încredințați spre păstorire. Fiecare dintre ei pierzându-și viața, și-au aflat-o, căci amândoi au vorbit cu curaj înaintea tiranilor, unul cu cel egiptean, celălalt cu Ahab, vorbind în numele oamenilor fără de inimă și neascultători și erau pe punctul de a fi pierduți chiar de oamenii pe care i-au salvat, căci amândoi și-au dorit să îndepărteze pe oameni de la idolatrie. Cei doi nu erau oameni învățați. Moise grăia cu anevoie și era gângav, iar Ilie avea acea cruntă înfățișare (4 Reg. 1, 8), însă amândoi respectau de bună voie sărăcia.

Moise nu s-a ostenit pentru câștigul lumesc, iar Ilie nu avut al său nimic altceva decât cojocul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Atunci când cărturarii și fariseii încercau să-L ispitească pe Iisus, El nu a vrut să le dea semnele ce ei le cereau, ci i-a lăsat fără cuvânt de apărare cu răspunsul pe care l-a dat. Însă, de data aceasta, le dă apostolilor un semn din cer pentru a le întări credința, coborând pe Ilie din locul unde se ridicase, iar pe Moise ridicându-l din cele mai de jos.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei

Nu căuta să faci trei colibe, ci caută doar adăpostul Evangheliei, în care se recapitulează legea și proorocii [observația lui Ieronim este menită să arate strânsa legătură dintre Vechiul (legea și prorocii) și Noul Testament – n. tr.].

Vrând să construiești trei colibe, nu faci decât să pui la un loc pe cei doi slujitori cu Domnul lor. Caută doar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, Căruia trebuie să te închini în coliba inimii tale.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei) Petru nu știa ce vorbește pentru că înainte ca Domnul să pătimească, să învieze și să aducă biruință asupră morții și stricăciunii, era imposibil ca Petru să fie cu Hristos și să i se permită să intre în corturile ce se sunt în cer. Aceste lucruri vor fi posibile doar după ce Domnul va învia și se va înălța la cer.

(Sfântul Chiril al Alexandriei) Emoționat așadar de revelațiile lucrurilor tainice, apostolul Petru, nesocotind cele lumești și urând cele pământești, a fost cucerit de o izbucnire a dorinței de a avea parte de lucrurile veșnice. Umplându-se de bucurie la vederea celor ce se petreceau înaintea sa, își dorea să rămână cu Iisus acolo unde se împărtășea de slava văzută a Sa. De aceea a și spus Petru: bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: „Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Însă Domnul nu i-a răspuns la propunere, nu pentru că ar fi fost rea, ci doar pentru că nu era potrivită, deoarece lumea putea fi mântuită doar prin moartea Sa. Iar în atenționarea Domnului, credința credincioșilor este chemată să fie cu băgare de seamă. Îndurând ispitele acestei vieți, trebuie să înțelegem că înainte să cerem slavă, trebuie să cerem îndurare. Șansa cea bună de a conduce pe alții nu poate veni înaintea unei vremi de suferință.

(Sfântul Leon cel Mare)

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui (Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos Ilie una. i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Apuci pe un drum greșit, Petre, precum în Acesta ascultaţi-L”. al loc spune evanghelistul că nu știi ce spui.

Cred că Dumnezeu, vrând să schimbe gân58

Candela,iulie-august 2017

dul lui Petru de a face trei colibe, în care, dacă ar fi fost după el, ar fi vrut să locuiască, îi arată un alt adăpost, unul mai bun și mai presus decât oricare altul: norul. Coliba la aceasta slujește, să aducă umbră celui care intră în ea și să-l adăpostească, lucru pe care l-a făcut și norul cel strălucitor. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât parcă era un cort divin, atât era de strălucitor, ca să fie ca un model al învierii ce va să vină. Pentru că norul cel strălucitor aduce umbra sa peste cei drepți, îi ocrotește și-n același timp le aduce lumină și-i luminează. Cine ar putea fi acest nor strălucitor care îi umbrește pe cei drepți? Este poate puterea Tatălui, din care vine vocea care spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit îndemnând pe cei care sunt umbriți de către El să asculte doar de Domnul și de nimeni altcineva? Dumnezeu vorbește, ca întotdeauna, prin cei prin care voiește El s-o facă. Poate că norul cel strălucitor este Sfântul Duh, umbrind pe cei drepți și predând cuvintele lui Dumnezeu și spunând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Chiar m-aș aventura să spun că norul cel strălucitor este chiar Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei) (Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Pentru că Petru a întrebat fără chibzuință, nu se învrednicește ca Domnul să-i răspundă, însă răspunde Tatăl în locul Fiului, ca să se împlinească cuvântul Domnului: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (In. 8, 18). Norul se arată strălucind cu putere și-i umbrește pe cei de acolo, ca cei ce caută corturi sau colibe lumești făcute din ramuri să ajungă să fie ocrotiți de umbra unui nor strălucitor. Apoi se aude și vocea Tatălui din cer, care mărturisește și-l învață pe Petru adevărul fără pic de greșeală și de fapt, învață, prin Petru, pe toți apostolii că Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Lui trebuie să-I faci colibă și Lui trebuie să I te închini. Fiul Meu este deosebit de slujitorii Săi, Moise și Ilie. Ei, împreună cu

tine, vor pregăti un sălaș pentru Domnul lor în lăcașul sfânt al inimii lor.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei) O voce din nor s-a auzit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Eu mă voi face cunoscut prin predica Sa și voi fi preaslăvit prin smerenia Sa, de aceea să-L ascultați fără să șovăiți. El este Adevărul și Viața, El este puterea și înțelepciunea Mea. Ascultați-L pe Cel pe care L-au prefigurat tainele legii și despre care au cântat gurile prorocilor. Ascultați-L pe Cel Care a răscumpărat lumea prin sângele Său, Care a legat răul și toate puterile sale (Apoc.

20, 2) și Care a rupt datoria păcatului și legăturile nedreptății. Ascultați-L pe Cel care a deschis calea către rai și Care prin durerea crucii pregătește pentru voi scările care duc în împărăția Sa. (Sfântul Leon cel Mare, ) (Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.

De ce s-au poticnit la auzul acestor cuvinte?

Căci mai înainte, o voce asemănătoare se auzise la Iordan, fiind de față și mulțimea, însă nimeni nu s-a cutremurat. Iar după aceea, chiar și după ce au spus că a fost tunet, tot nu s-au înspăimântat (In. 12, 28-29). Cum de acum au căzut cu fața la pământ? Au căzut la pământ pentru că era singurătate, și înălțimea muntelui, și o deplină liniște, și o transfigurare plină de fior, și o lumină curată și un nor cere se întinsese. Toate acestea i-au înfricoșat. În orice parte ar fi privit, erau uimiți de ceea ce vedeau și de aceea au căzut cu fața la pământ, atât de teamă, cât și pentru a se închina.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, ) Prin vorbirea lor împreună se arată că cei doi proroci au vestit și ei același lucruri ca Iisus, chiar dacă au făcut-o într-un chip enigmatic. Cuprinși de spaimă la auzul lor, ucenicii au căzut cu față la pământ, de unde mai apoi i-a ridicat Iisus. Acest lucru ne arată că, dacă Iisus nu s-ar fi întrupat, dacă n-ar fi devenit un Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și dacă

Candela, iulie-august 2017

59

n-ar fi întărit natura umană, ea n-ar fi fost în stare să reziste la auzul vocii lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 199,) (Mt. 17, 7) Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.

Din cauza a trei posibile motive au împietrit de teamă: fie pentru că știau că sunt păcătoși, fie pentru că au văzut că sunt acoperiți de un nor strălucitor, fie pentru că au auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl. Slăbăciunea umană nu poate suporta vederea unei asemenea slave dumnezeiești, căci tremură din toată inima și din tot trupul său și cade la pământ… Dar Iisus S-a apropiat şi s-a atins de ei. Pentru că zăceau întinși la pământ și nu se puteau ridica, făcându-I-se milă, a venit și S-a atins de ei pentru ca prin atingerea Sa să le alunge teama și să redea putere trupurilor, zicând:Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Pe cei pe care i-a vindecat cu atingerea Sa, acum îi vindecă și de teamă prin porunca nu vă temeți. Mai întâi este alungată frica, pentru ca mai să poată fi împărtășită învățătura de credință.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei ) (Mt. 17, 8) Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.

Fiți cu băgare de seamă la amănuntele acestui verset și vedeți dacă nu cumva l-am putea tâlcui astfel: Ucenicii au înțeles că Fiul lui Dumnezeu vorbise cu Moise pentru că El spusese mai înainte despre Dumnezeu că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască și au înțeles mărturia lui Moise despre Dumnezeu pentru că nu erau în stare să suporte strălucirea Sa și s-au smerit pe sine sub atotputernica mână a Sa. Însă, după atingerea Cuvântului, și-au ridicat ochii și au văzut doar pe Iisus lângă ei, fără nimeni altcineva. Moise, adică Legea, și Ilie, adică proorocul au devenit una cu Evanghelia, adică cu Iisus. N-au rămas în continuare trei, ci au devenit una. Gândiți-vă la aceste lucruri într-un chip duhovnicesc.

(Origen, Comentariu la Matei)

ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Cu cât erau mai mari lucrurile care se spuneau despre El,cu atât le era mai greu oamenilor din vremea aceea să le priceapă. Iar ocara crucii avea să complice toate acestea și mai mult, de aceea le-a cerut să nu spună nimănui nimic despre schimbarea Sa la față. Apoi le-a adus aminte din nou de Patimi și aproape le-a pomenit și motivul pentru care le-a poruncit să țină totul în taină. Căci nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată nimic, ci (să aștepte – n.tr.) până când Fiul Omului Se va scula din morți, fără a le pomeni nimic de chinurile ce avea să le îndure, ci doar despre partea bună, a Învierii. Cerându-le aceasta, s-au supărat ucenicii? Chiar deloc, pentru că tăcerea care se ceruse de la ei se referea doar la vremea de dinainte de răstignire, pentru ca după aceea să se învrednicească de primirea Duhului. Minunile aveau să mărturisească pentru ei și orice ar fi spus de acum încolo, ar fi fost mai ușor de înțeles. Pentru că evenimentele petrecute au vestit puterea Sa mai lesne decât orice trâmbiță, evenimente pe care nimic nu ar fi putut să le împiedice să se petreacă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, ) (Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

O prefigurarea a viitoarei împărății și a slavei biruinței Sale a fost văzută pe munte. Hristos nu voia ca oamenii să cunoască cele petrecute pe munte pentru că n-aveau să le creadă din cauza măreției lor și pentru că după o asemenea arătare în slavă, crucea care avea să urmeze ar fi făcut ca mințile care n-au învățat tainele dumnezeiești să se poticnească.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei)

(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi 60

Candela,iulie-august 2017

Calendar de suflet şi simţire românească AUGUST

IULIE

1 iulie 1915 - Forțele germane se predau în Africa de sud-vest.

1 august 1914 - Germania declară război Rusiei. Mobilizare generală în Germania

1 august 1914 – Consistoriul ortodox stabi9 iulie 1914 – scrisoarea împăratului Franleşte modalitatea de acordare a asistenţei relicisc Iosif I, cu privire la moartea Arhiducelui gioase în spitalele Crucii Roşii Francisc Ferdinand 3 august1914 - România își declară neutra18 iulie - 3 august 1915 - Cea de a doua bălitatea. tălie de la Isonzo.

4 august 1914 – Apel către săteni ca să se 18 iulie 1915 – a fost arestată Maria Scaroajute reciproc la lucrul câmpului tiac din Cernauca şi învinovăţită că la intrarea ruşilor în localitate pentru că s-ar fi exprimat 5 august 1914 - Austro-Ungaria declară răzirevenţios la adresa Împăratului. La 6 August boi Rusiei.

1915, Scarotiac a fost condamnată la doi ani 5 august 1914 - Preotul român Nicolai Giumuncă silnică, fiind închisă în temniţa din Unrumia din Borăuţi, judeţul Zastavnei, a fost garisch-Hradisch din Moravia. arestat şi transportat la direcţia de poliţie din 25 iulie 1914 - a apărut decretul lege nr 158 Cernăuţi, ca urmare a denunţului cetăţeanuprin care au fost suspendate unele drepturi şi lui Iţic Scharf, că este rusofil. Interogat, ţinut libertăţi ale cetăţeanului. închis 3 zile, a fost eliberat.

25 iulie 1914 - un decret-lege anunţă popu5 august 1915 - Germanii ocupă Varșovia. laţia că pe viitor crimele vor fi judecate de cur6 august 1914 - Austria declară stare de răzţile marţiale. boi cu Rusia, care se angajase să sprijine Ser28 iulie 1914 - un număr mai mare de cetă- bia. ţeni organizează o demonstraţie patriotică în 6 august 1914 - primele trupe austriece au faţa palatului guvernatorului de la Cernăuţi. trecut hotarul Rusiei în Basarabia. Au avut 29 iulie 1914 - începe Primul război mondi- conflicte cu armata rusă la Balamutca, Colinal – Austro-Ungaria declară război Serbiei căuţi şi Răchitna. Cu greu au ocupat Noua 30 iulie 1914 – Manifestul împăratului Suliţă unde au întimpinat o rezistenţă mai Francisc Iosif I cu privire la declararea războ- mare. iului cu Serbia.

7 august 1914 - Părintele Corneliu Tomovici (1861- 1918), cunoscut filantrop, paroh 30 iulie 1914 – apare epistola pastorală a mitropolitului Vladimir de Repta cu privire la în Zvineace (Coţmani), fiind denunţat că „urmărea cu atenţie lucrul soldaţilor, care săpau izbucnirea războiului. tranșee în grădina parohiei şi adeseori mergea 30 iulie 1914 - în Austria se decretează mo- la Nistru”. A fost judecat şi, deşi nu i s-a găsit bilizarea generală, chemându-se sub arme nici o vină a fost închis Graz. A murit în spitatoate rezervele şi toţi miliţienii. lul din Drogobâci la 16 nov.1918.

9 august 1914 – Consistoriul primeşte ordinul de a lămuri populaţia asupra emiterii bancnotei de 2 coroane.

Candela, iulie-august 2017

61

10 august 1914 - Comandamentul Diviziei No. 43, telegrafic, cere ca „Preotul Hleuca din Jucica veche în baza denunţului pichetului de jandarmi se va aresta imediat fiind rusofil şi se va transporta în interiorul monarhiei”.

dubios”.

11 august 1914 - Cântăreţul bisericesc din Dihteniţ, Parftenie Macovievici a fost arestat fiindcă se exprimase că „nici în Rusia nu este rău de trăit”. El a fost escortat la curtea marţială a Diviziei Nr. 43 din Cernăuţi, de unde la 25 august 1914 a fost ridicat şi deportat la Olmutz, iar mai târziu internat pe rând în lagărele din Hainberg, Oberhollabrunn, Thalerhof, Gmiind, Enzersdorf im Thale şi Sitzendorf, eliberat în martie 1917.

18 august 1914 – Generalii ruşi Brusilov şi Ruski încep ofensiva în Galiţia

17 august-19 septembrie 1914 - Bătălia de la Tannenberg (1914) între Rusia și Germania, terminată cu victoria importantă a germanilor și pierderi rusești mari.

18 august 1916 - Bulgaria a atacat Dobrogea românească. Declarația de război a fost făcută abia a doua zi.

19 august 1914 - „K. u. k. Armeegruppenkommando General der Infanterie von Koevess” dispune ca fiecare locuitor, care va fi găsit cu arma în mână sau în locuinţa căruia se vor găsi arme, să fie ucis pe loc, localităţile din cari se va împuşca asupra armatelor austriece să fie încunjurate, aprinse şi date pradă flăcărilor, iar vinovaţii să fie ucişi. În Bucovina va fi făcut cunoscut la 22 august 1914.

12 august 1914 - Preotul român Nicolai Giurumia din Borăuţi, judeţul Zastavna, a fost arestat a două oară, transportat la Cernăuţi, iar de aici la Stanislau, A fost acuzat că „încercase să îndemne populaţia la ură contra integrităţii teritoriale a Austriei”. Deşi a fost găsit nevino19-20 august 1914 – Armata rusă obţine vicvat, a fost trimis la lagărul din Thalerhof fiind toria de la Gumbinnen, în Prusia Orientală. „element suspect”.

20 august 1914 - Ruşii alungă patrulele aus12 august 1914 - Comandamentul jandar- triece aflate pe teritoriul basarabean. meriei în Cernăuţi, comunică pichetului de 20 august 1914 – Trupele ruse înaintează jandarmi din Jucica veche „că Hleuca, fiind spre Konigsberg în Prusia orientală şi spre om inofensiv, nu se va aresta ci se va observa şi numai la caz de bănuială motivată va fi ares- Lemberg în Galiţia. tat şi transportat în interiorul monarhiei”.

22 august 1914 – ţăranul Matei Iacubivschi din Clivodin (Coţmani) a fost arestat fiind 13 August 1914 - Iordachi Guşuleac din Lucaviţa lângă Cernăuţi, pentru „o vorbă nechib- considerat „rusofil înfocat”. Neputându-se zuită” a fost arestat şi ţinut în arestul tribuna- dovedi vreo vină, a fost internat în lagăr până lului din Cernăuţi până în septembrie 1914, la sfârșitul războiului. fiind eliberat de ruşi. La 16 februarie 1916 a 22 august 1914 - Preotul Vasile Ariciuc fost din nou arestat pentru aceeaşi vină, dar (1875-1932) preot la Toporăuţi, a fost arestat din lipsă de martori, a fost eliberat la 31 martie şi închis la Cernăuţi, târât în faţa tribunalelor 1916. din Gura Humorului şi Viena, a fost internat 13 august 1916 – Este arestată Ileana Bla- în lagărul de la Thalerhofff, de unde i s-a fixat nar, soţie de învăţător din Câmpulung, pentru domiciliul obligatoriu la Gratz, pe toată perivina de a-şi fi vizitat soţul refugiat în Româ- oada războiului. nia. şi trimisă la Thalerhof.

22 august 1914 - Părintele Ioan Şorş preot ul din Borăuţi a fost arestat şi depus în închiso17 august 1914 - Preotul Cornel Tomovici rile Stanislau şi Mişcoltz, internat apoi la Thadin Zviniace (Nistru) îşi aşteptă pe drum soţia care trebuia să sosească de la Vrânceni. lerhof.

Trecând astfel de două ori pe lângă tranşeele 22 august 1914 – A fost arestat monahul săpate de soldaţi, a fost arestat, raportul jan- Chiril Cozarchevici (1845-25 mai 1917) de la darmului acuzându-l că Tomovici a voit „să Mânăstirea Dragomirna. A fost închis la Cerexploreze forţa şi direcţia de marş a trupelor năuţi şi Stanislau, fiind apoi internat la Thanoastre”. Neputându-se dovedi vreo vină, an- lerhof. I s-a fixat domiciliul Şvanberg (Stiria), cheta a fost sistată dar el fost deportat şi in- unde a şi murit. ternat pentru durata războiului fiind „element 62

Candela,iulie-august 2017

23-25 august 1914 - Bătălia de la Krasnik. rică după săvârşirea serviciului divin, fiind Armata I-a austro-ungară înfrânge Armata a transportat la Cernăuţi şi de aici la Stanislau IV-a rusă. cu acuzaţia că intrând Ruşii în comună el îi 23 august 1914 - prima luptă între trupele întimpinase cu pâine şi sare. De aici a fost trimis la Satmar în Ungaria apoi la Miscolcz, austriece şi ruseşti lângă satul Rarance. unde se refugiase curtea marţială din Stanis24 august 1914 – au fost arestate 11 persoa- lau. În Miskolcz fără să fi fost interogat vrene din Rarancea între care Dionisie Clem, Şte- odată, fu eliberat primind permisiunea de a fan Paulovici, George Teodoriuc, fiind acuzaţi pleca acasă. că au ovaţionat la intrarea armatei ruse în sat.

29 august 1914 - Ruşii au atacat din nou, Din 24 august 1914 până în 20 ianuarie 1915 pornind de astădată din Basarabia în Bucoviaceşti 11 ţărani şi ţărance fură transportaţi pe rând la Cernăuţi, la Stanislau şi la Miscolţ, dar na în sectorul între Prut şi Nistru în patru coneputându-le dovedi vreo vinovăţie, au fost loane paralele. Jandarmii austrieci se retrag în sudul Bucovinei şi în munţii Galiţiei. eliberaţi.

29 august 1916 - în Suceava, după decla24 august 1914 - mai mulţi soldaţi austrieci raţia de război a României, are loc o manifesfură găzduiţi în casa ţăranului Petru Coşman, taţie românească.

Stoica, un inimos funcţionar cu care au avut discuţii banale. A doua zi Coşman a fost arestat şi i se făcu perchiziţie. Nu român din Burdujeni (România), a pornit cu s-a găsit nimic compromiţător. A fost eliberat alai din Burdujeni, fiind întâmpinaţi la Cetade ruşi în septembrie 1914, dar în martie 1915 tea lui Ştefan cel Mare de bătrânul profesor a fost arestat din nou şi în iunie 1915 internat de la liceul de băieţi, Severin Procopovici. Un cor format din cetăţeni suceveni au interpretat la Thalerhof. cântecele „În ţara mândră a fagilor” şi „Pe al 26 -30 august 1914 –Bătălia de la Tanenberg; nostru steag”. ruşii sunt înfrânţi.

30 august 1914 - Preotul George Dracinschi 26 august 1914 – Ofensivă rusă în Galiţia. din Tăuteni, judeţul Zastavnei, şi Vera, fiica Austro-ungarii aflaţi în retragere restabilesc sa în vârstă de 14 ani, au fost arestaţi şi transfrontul în faţa Lembergului. portaţi la Zastavna şi de aici, pe jos până la o 27 august 1914 – Ofensiva rusă în Galiţia în comună lângă Colomea, în Galiţia şi cu trenul direcţia Lemberg; oraşele Halici şi Tarnopol până la Stanislau. Au fost evacuaţi Sătmar şi apoi la Mişcolţ. sunt ocupate de ruşi.

Comandantul curţii marţiale din Lemberg 27 august 1916 - România intră în război de cu sediul în Muncaciu, la 19 septembrie 1914 partea Antantei. Armata ei este înfrântă în câdispuse să se sisteze acţiunea contra preotului teva săptămâni.

George Dracinschi „nefiind momente sufici28 august 1914 - au fost arestaţi preoţii or- ente pentru urmărire”, dar ordonă ca acesta todocşi Ilarion Ivanovici din Cadobeşti (jud. să fie internat în lagărul din Thalerhof pe toată Zastavna) şi Ioan Şorş din Borăuţi lângă Nis- durata războiului „fiindcă e element suspect”. tru şi trimişi la curtea marţială din Stanislau, 31 aug. 1914 - Locotenentul Franz Trobey a fără raportul explicativ al jandarmeriei. împuşcat în Horodenca pe cetăţeanul Mihail 28 august 1914 – ţăranii Miron şi Vladimir Melnic, de profesie gropar, fără vină.

Ucraineţ din Jucica veche fiindcă „se ocupă de 31 august 1915 - S-a redeschis ancheta în mai multă vreme cu spionaj în folosul Rusicazul preotului Ignatie Carage şi abia la 25 ei”. Trimişi în faţa Curţii marţiale din Mişcolţ, octombrie 1915 s-a dispus sistarea acţiunii peşi-au dovedit nevinovăţia, iar la 21 Octombrie 1914 s-a dispus închiderea anchetei, ordonân- nale. du-se internarea lor în lagăr fiindcă amândoi consideraţi elemente nesigure.

28 august 1914 - preotul român Eusebie Usatiuc, din Slobozia-Rarancea, jud. Cernăuţi a fost arestat în momentul când ieşi din biseCandela, iulie-august 2017

63

Sf. Gherman, arhiepiscopul Constantinopolului,

Cuvânt de zidire

Cuvânt la preacurata adormire a Sfintei Născătoarei de Dumnezeu Cel dator pururea laudă pe propriul lui binefăcător. Cel mântuit nu ignoră acoperământul mântuitorului lui. Cel ce nu-și poate plăti datoria prin fapte, măcar încearcă prin cuvinte să-și exprime recunoștința față de ocrotitorul său. Pentru aceea și pe tine, Născătoare de Dumnezeu, îndrăznesc să te laud ca pe una care ai, mai presus de cuvânt și de gând, străine minuni. Cutezând, îți trimit ție și eu cu bucurie cuvintele cuvântului tău. Caută la smerenia robului tău, înalță gura celui smerit și pe mine, cel flămând de slavoslovia ta cu dor, umple-mă cu dobândirea bunătăților tale, ca, fiind povățuit în cuget de ajutorul tău să nu preget a te mări pe tine, Stăpână.

Căci tu ai spus pe drept cuvânt, că te vor ferici pe tine toate neamurile oamenilor, pe tine, cea de nimeni mărită după vrednicie, pe tine ceea ce compătimești pururea strâmta și nesăbuita sărăcie a cugetului lăudătorilor tăi. Ce voi spune mai întâi și ce voi păstra pentru la urmă? Aduce-voi laude petrecerii tale în trup împreună cu oamenii sau voi aplauda slava mutării tale după duh asemenea unui somn de viață purtător? Înfricoșătoare sunt ambele.

Spăimântătoare fiecare dintre ele. Întorcându-se, cuvântul constă în istorisirea laudelor tale. Dar continuând, începe lauda subiectului de acum, a cinstitei și slăvitei tale mutări, Maica lui Dumnezeu. Căci când te-ai mutat de la cele pământești, te-ai urcat în chip vădit la cele cerești. Cu toate acestea, nici mai înainte nu erai nepărtașă celor cerești, nici, mutându-te, nu ai părăsit cele pământești. Fiindcă te-ai făcut mai înaltă decât cetele cerești și te-ai arătat mai înaltă decât făpturile de pe pământ. Căci 64

cu adevărat, și cerurile le-ai împodobit și pe cei de pe pământ i-ai strălucit, Născătoare de Dumnezeu. Cerurile, fiindcă odată cu statornicirea neamurilor oamenilor au fost rânduiți îngeri să poarte de grijă de viața acestora, să-i povățuiască, să-i chivernisească și să-i păzească cu inimă nestrămutată în credința către Dumnezeu. A statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Și Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El și-i va izbăvi pe ei. Dar prin înșelarea și idolatria oamenilor jalnici care trăiau atunci și care întinau văzduhul cu grăsimea jertfelor, au fost luați îngerii de la toată petrecerea împreună cu oamenii. Dar a luat de la ei Dumnezeu și Duhul cel Sfânt. Dar când tu ai născut în vremurile din urmă pe Cuvântul cel dintru început al lui Dumnezeu și Tatălui, odată cu nașterea ta și oștirile îngerilor s-au plecat din cer, lăudându-L pe Dumnezeu cel născut de tine și strigând slavă întru cei de sus și să vină pacea pe pământ, încât nu a mai fost nici un zid al vrajbei între îngeri și oameni, între cer și pământ. Ci a fost o singură

Candela,iulie-august 2017

împreună-petrecere și o singură slavoslovie, răspunzând una alteia, trimisă Unuia Dumnezeu în Treime de fiecare din cele două cete, de îngeri și de oameni. Și Tatăl Fiului Unuia Născut mărturisind nașterii celei cu trupul fără tată strigă către El: Eu astăzi Te-am născut. Și iarăși: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut. Este limpede că astăzi nu prezintă recenta existență a dumnezeirii Unuia Născut, ci adeverește venirea Lui cu trupul.

Iar acel Te-am născut arată prezența thearhică și împreună-lucrătoare a Duhului Sfânt întru Tatăl. Fiindcă nu este străin Duhul de Tatăl.

Căci prin bunăvoirea și trimiterea de la Tatăl, S-a sălășluit întru tine Fecioara și Maica, iar Tatăl Își atribuie Sieși lucrarea Preasfântului Duh, pentru aceea, reînnoind ieșirea din tine cu trupul a Fiului Lui prin Duhul, zice: Eu astăzi Te-am născut. Și Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut are aceeași semnificație, și anume că este vrednică de crezare firea mai înainte de veci a dumnezeirii în Unul Născut, cea împreună veșnică cu Tatăl și arată și înomenirea Lui cu trupul firească și neînchipuită la sfârșitul vremurilor din tine, Pururea Fecioara. Din pântece mai înainte de luceafăr Scriptura a numit ieșirea prin naștere a Luminii celei mai înainte de cer și pământ, ca să arate că mai înainte de toată făptura văzută și nevăzută, Unul Născut a fost născut fără de început de Tatăl, Lumină din Lumină. Și prin pântece a însemnat pântecele tău ca să arate venirea cu trup din tine a Unuia Născut. Iar mai înainte de luceafăr a arătat noaptea aceea mai înainte de zori [în care S-a născut cu trup].

Iar prin luceafărul de dimineață a indicat bine ziua. Fiindcă născând noaptea lumina pentru cei ce ședeau întru întuneric, mai înainte de luceafăr a numit ceasul nașterii tale. Căci în ceasul acela păstorii sălășluiau în câmp, păzind strajele nopții. Aceasta este slava adăugată prin tine puterilor celor cerești. Căci dacă nu s-ar fi adăugat, nu ar fi cântat îngerii Slavă întru cei de sus Celui deja slăvit, la vremea când a venit negrăita ta naștere. Dar care este luminarea și celor de pe pământ? Anume că prin trupul tău cel fără de prihană omul a devenit cetățean în ceruri și păstorii cu îngerii s-au amestecat. Căci pe de o parte, îngerii s-au

plecat [...], iar oamenii, înălțați fiind la slăvita vrednicie de sus a lui Dumnezeu, au fost învățați cu privire la deoființimea cea fără de început și mai dinainte de veci, prin naștere, nu prin creație, a Fiului față de Tatăl.

Dar iarăși, Preasfântă maică a lui Dumnezeu, cerul și pământul, ca să zicem așa, prin tine au fost împodobite, cum atunci este cu putință ca tu să-i lași orfani pe oameni de vegherea ta, prin mutarea ta? Să nu fie să cugetăm noi acestea! Căci așa cum petrecând în lumea aceasta, nu ai fost străină de sălașurile cele cerești, nici mutându-te acum, nu te-ai înstrăinat cu duhul de petrecerea împreună cu oamenii. Fiindcă te-ai arătat și cer cuprinzător al lui Dumnezeu cel Preaînalt, din pricina sânului tău încăpător pentru această purtare. Și iarăși pământ duhovnicesc ai fost pentru El din pricina puterii cuprinzătoare a trupului tău. Încât pentru aceasta este potrivit a crede că atunci când ai plecat din lumea aceasta ai fost de-a pururea împreună-locuitoare cu Dumnezeu, și mutându-te de la cele omenești, nu i-ai părăsit pe cei din lume. Totuși, deopotrivă ne întrebăm cei ce suntem obișnuiți să ne închinăm ție: pentru ce nu am fost învredniciți și noi să te întâlnim cu trupul? Pentru aceea îi și numim de trei ori fericiți pe privitorii cei care s-au desfătat de viețuirea împreună cu tine, fiindcă au avut-o pe Maica vieții contemporană lor. Dar altminteri, ca și cum ai fi petrecut cu noi trupește, așa și ochii sufletului nostru se desfată văzându-te pe tine duhovnicește în fiecare zi. Și așa cum ai petrecut cu trupul împreună cu cei mai vechi decât noi, tot așa și cu noi petreci duhovnicește. Și marele tău acoperământ pentru noi caracterizează convorbirea noastră. Și toți auzim glasul tău și glasul tuturor ajunge în auzul urechilor tale. Și cunoscuți fiind de tine, prin ajutorul tău cunoaștem apărarea ta ocrotitoare. Căci nimic nu este care să se interpună, mă refer la despărțirea sufletului și trupului, între cunoașterea ta și a robilor tăi. Căci nu i-ai lăsat pe cei pe care i-ai mântuit. Nu i-ai părăsit pe cei pe care i-ai adunat laolaltă, fiindcă trăiește duhul tău pururea și trupul nu a suferit stricăciunea îngropării. Pe toți îi cercetezi și cercetarea ta este asupra tuturor, Maica lui Dumnezeu, încât, chiar dacă ochii noștri

Candela, iulie-august 2017

65

sunt ținuți ca să nu te vadă pe tine, Preasfântă, tu în mijlocul nostru sălășluiești arătându-te în chip felurit celor vrednici. Căci trupul nu se împotrivește puterii și lucrării duhului tău.

Căci Duhul tău suflă unde voiește, fiindcă este curat și nematerialnic, nestricăcios și fără de pată și duh împreună-petrecător cu Duhul cel Sfânt și ales de dumnezeirea Unuia Născut.

Căci tu potrivit cu ceea ce s-a scris ești „în frumusețe” și trupul tău feciorelnic este cu totul sfânt, cu totul curat, sălaș al lui Dumnezeu.

Pentru aceasta și este străin de pământeasca desfacere. Deși omenesc, s-a schimbat la viața cea nestricăcioasă. Teafăr și preaslăvit, viu și neadormit. Întrucât nu era cu putință să fie ținut închis în mormântul morților, fiind vas primitor de Dumnezeu și templu însuflețit al preasfintei dumnezeiri a Unuia Născut. Pentru aceea, Născătoare de Dumnezeu, credem că petreci împreună cu noi.

Cu adevărat, cu adevărat iarăși voi spune cu mulțumire: deși te-ai mutat, nu te-ai despărțit de neamul creștinesc. Nu te-ai depărtat de lumea aceasta stricăcioasă, deși ești părtașă vieții celei nestricăcioase, ci te apropii de cei ce te cheamă pe tine. Te afli împreună cu cei ce te caută cu credință. Vederile stătătoare ale trupului netrecător sunt lucrările Duhului vieții care suflă pururea. Căci cum ar fi putut desfacerea trupului să te întoarcă în praf și pulbere pe tine care ai izbăvit pe om din stricăciunea morții prin Întruparea Fiului tău? Teai mutat, așadar, de la cele pământești, ca să arăți adeverită taina înfricoșătoarei întrupări, adevărate și nu aparente, pentru ca, răbdând tu plecarea de la cele vremelnice, Cel ce S-a născut din tine să fie crezut Dumnezeu și om desăvârșit, că a ieșit Fiu din Maică adevărată, supusă legilor și necesităților firii, la porunca dumnezeieștii hotărâri și când a cerut-o timpul vieții. Căci tu, având trup ca și noi, nu ai putut să scapi de întâlnirea cu moartea cea de obște a oamenilor. În ce chip și Fiul tău și Dumnezeul a toate și El Însuși a gustat aceeași moarte cu trupul pentru faptul că a fost om muritor din neamul nostru. Căci făcând minunea în propriul Său mormânt de viață făcător, a făcut-o și în de viață primitorul tău mormânt la adormirea ta. Încât deși ambii au primit tru66

puri adevărate și nu aparente, totuși nu au lucrat cu nici un chip stricăciunea. Nici nu era cu putință ca tu fiind ulcior de Dumnezeu încăpător să te desfaci în țărâna descompunerii stricăciunii morții. Fiindcă Cel deșertat întru tine era Dumnezeu de la început și Viață mai înainte de veci și trebuia ca Maica Vieții să fie împreună cu Viața și adormirea ei să fie ca un somn, iar mutarea să-i fie ca o trezire din somn, ca una care este Maica Vieții. Căci așa cum pruncul caută și dorește pe propria lui mamă și mamei îi este drag să petreacă împreună cu pruncul așa și tu, având inimă de mamă iubitoare către Fiul tău și Dumnezeu era potrivit să te întorci la El. Iar Dumnezeu, care avea față de tine dragostea Fiului față de maica Sa, trebuia să Se facă împreună-petrecător cu tine. În acest chip suferind ieșirea din viața celor trecătoare te-ai mutat la sălașurile cele nestricăcioase, unde Dumnezeu sălășluiește împreună cu Care și tu sălășluind, Născătoare de Dumnezeu, nu te desparți nicicând de petrecerea împreună cu El. Căci tu ai fost Lui cu trupul casa odihnei Lui, și El Însuși îți este ție locaș al odihnei după mutarea ta, Prealăudată. Aceasta este odihna Mea în veacul veacului, adică trupul cu care tu L-ai încins pe el, Născătoare de Dumnezeu, cu care credem că nu numai în veacul acesta S-a arătat Hristos, ci și în veacul cel viitor Se va arăta când va veni să judece viii și morții. Așadar, ca una care ești Lui odihnă veșnică te-a luat pe tine nestricăcioasă la El, vrând să te aibă aproape, cum s-ar spune, și să fie aproape de grăirile tale și de inima ta. Pentru aceea toate câte le ceri de la El, ca de la un fiu iubitor, ți le dă, și rugămințile tale către El, ca un Dumnezeu Atotputernic, le împlinește Cel ce este binecuvântat în veci. Amin.

Candela,iulie-august 2017

Varia Dumnezeu există şi El ne apără neîncetat Sunt Preotul Iconom Stavrofor Antone Gheorghe, de la Parohia Şaru Dornei,Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc.

Până acum, am avut în general, parte numai de bucurii şi împliniri în toate, atât pe latură duhovnicească cât şi pe latură pastoral-misionară şi administrativă. Cu toate studiile terminate în Bucureşti, fiind de acolo, liceul şi apoi armata, care m-a luat din Seminarul Teologic Bucureşti. O dată cu terminarea Seminarului dar şi a Facultăţii din Bucureşti în 1989, Bunul Dumnezeu a hărăzit să o întâlnesc pe viitoarea mea soţie şi preoteasă din Bucovina Ilişeştiului, de care se leagă amintiri frumoase despre marele compozitor român Ciprian Porumbescu.

Dar, anul acesta, 2017, am avut parte de mari încercări: două incendii devastatoare în care avem pierderi uriaşe de zeci de miliarde de lei. În 29 martie a luat foc, datorită unui localnic neatent, paşunea, focul existinzându-se la corpul de clădiri (casa de oaspeţi, casa de prăznuire, anexe şi altele).

Conform raportului Poliţiei şi Pompierilor,au ars atunci 400 metrii pătraţi de clădiri, 100 metrii garduri din bârne acoperite cu tablă.

Cum un necaz nu vine niciodată singur, la 5 iunie 2017, un fulger a trăsnit stâlpul electric iar coloana de cabluri a luat foc şi s-a propagat de la contorul exterior la cel interior unde a ars mocnit în garaj. La deschiderea garajului, în contact cu aerul, pe amândoi preoţii, eu şi fiul meu, ne-a venit asupra noastră foc şi gaze toxice. în garaj aveam maşina iar lângă maşina erau depozitate butelii încărcate care au explodat, canistre cu benzină şi motorină,

cositoare,drujbă,lumânări,ceară topită pentru biserică, unelte şi alte bunuri.De asemenea, au ars grajdiul de animale, o bucătărie, un dormitor şi anexele pentru depozitarea uneltelor.

La al doilea incendiu în aceeaşi zi şi ora (12.00) de luni după Rusalii, pictorul şef al echipei de pictori care actualmente pictează biserica ce o avem în construcţie, a căzut fîsurându-şi coloana vertebrală.

Vreţi minuni!? Iată, noi suntem pe picioare şi medicii prieteni au crezul că, în special eu, după primul eveniment dramatic şi după atacul de panică suferit, nu voi mai putea fi om. Nu mai avem nimic! Toate s-au mistuit şi din 4 clopote, steaguri, icoane, covoare, veselă etc. suntem mai săraci şi orfani ca niciodată.

Dar, poate, Dumnezeu a vrut să spele păcatele acestui loc şi a credincioşilor şi mie în primul rând mi-a oferit ocazia să mai exist ca om şi preot!

Cu ajutorului bunului Dumnezeu care neîncetat ne ajută şi face minuni, noi, cei doi preoţi, Antone Gheorghe şi Antone Ştefan, avem încrederea că le vom reface. Proiectele sunt deja în derulare iar noi şi d-voastră ca neam românesc, fiţi binecuvântaţi, Amin!

Candela, iulie-august 2017

67

Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române În zilele de 4 și 5 iulie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfășurat ședințele de lucru ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul acestor ședințe s-au luat următoarele hotărâri: Anul 2019 a fost declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești”.

A fost aprobată solicitarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei de canonizare a Cuviosului Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Proclamarea oficială va avea loc în ziua de 6 august 2017, urmând ca Sfântul Cuvios Pafnutie să fie prăznuit anual în ziua de 7 august.

A fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2017, a pomenirii Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul la data de 2 decembrie. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat troparul, condacul, sinaxarul și icoana acestuia.

Au fost aprobate mai multe texte liturgice: Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium – 6 aprilie; Slujba și Acatistul Sfinților Mucenici Pasicrat și Valentin de la Durostorum – 24 aprilie; Acatistul Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii – 23 noiembrie.

S-a hotărât organizarea Întâlnirii Internaționale a Tineretului Ortodox în anul 2018 la Sibiu, orașul reședință al Mitropoliei Ardealului.

68

A fost hotărâtă înființarea extensiei universitare a Facultății de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” a Universității din București la Roma, Italia.

A fost aprobată înființarea specializării Artă Sacră în cadrul Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, începând cu anul universitar 2017-2018. În contextul fenomenului secularizării de azi, este necesară înnoirea vieții duhovnicești și morale a slujitorilor bisericești de toate rangurile, a viețuitorilor din mănăstiri și schituri, precum și a credincioșilor mireni din parohii și din toate instituțiile bisericești. În acest sens, Sinoadele mitropolitane din Patriarhia Română vor analiza periodic aspectele privind disciplina clerului și mirenilor și vor propune Sfântului Sinod soluții concrete de promovare a vieții duhovnicești.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

Candela,iulie-august 2017

Știri din Eparhie Momente istorice în Eparhia Sucevei şi Rădăuţilor, unde în 23 iulie 2017, a avut loc hirotonirea întru arhiereu a părintelui arhimandrit Damaschin Luchian, ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu titulatura „Dorneanul“, în şedinţa de lucru din 4 iulie 2017. Slujba Hirotonirii a avut loc în Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava şi a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, împreună cu un sobor de ierarhi membri ai Sfântului Sinod, în prezenţa a mii de credincioşi.

Rânduiala de anunţare şi chemare a candidatului la treapta arhieriei a fost săvârşită sâmbătă seara, după Vecernie, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava. La slujbă au fost prezenţi patru ierarhi, membri ai Sfântului Sinod - Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord -, preoţi, monahi şi credincioşi, atât din Arhiepiscopia Sucevei, cât şi din Arhiepiscopia Iaşilor.

Chemarea solemnă a părintelui arhimandrit Damaschin Luchian la treapta arhieriei a fost făcută de către părintele Vasile Baltag, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Preacuviosul Ipopsifiu Damaschin a răspuns acestei chemări, mulţumind Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan şi ierarhilor prezenţi în Catedrala Arhiepiscopală. După această rânduială, a fost înscris în condică pro-

cesul-verbal prin care s-a constatat chemarea Ipopsifiului Damaschin Luchian la treapta arhieriei, pentru slujirea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, document semnat de către ierarhii delegaţi, precum şi de către candidat.

Părintele Mitropolit Teofan a rostit cu această ocazie un cuvânt despre semnificaţia şi importanţa chemării în treapta de ierarh, iar în finalul slujbei de seară a rostit un scurt cuvânt Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

Hirotonia noului episcop-vicar al Eparhiei Sucevei Duminică, 23 iulie, după slujba Utreniei, IPS Părinte Mitropolit Teofan a săvârşit în Catedrala Arhiepiscopală rânduiala examinării şi desemnării Ipopsifiului Damaschin Luchian la treapta arhieriei. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a fost înconjurat de un sobor de ierarhi format din Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, Înaltpreasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Candela, iulie-august 2017 69

Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, şi Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Preacuviosul Părinte Ipopsifiu Damaschin a fost adus în mijlocul bisericii de arhim. Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei, şi de arhim. Nectarie Clinci, stareţul Mănăstirii Sihăstria Putnei, spre a prezenta ierarhilor prezenţi, în frunte cu Părintele Mitropolit, sfintele mărturisiri ale credinţei ortodoxe. Astfel, candidatul la hirotonia întru arhiereu a rostit Simbolul credinţei, a mărturisit despre însuşirile Persoanelor necuprinsei Dumnezeiri, a mărturisit cu privire la înomenirea Fiului şi Cuvântului ipostatic al lui Dumnezeu şi despre firile diferite din Unul şi acelaşi Hristos Dumnezeu şi a făgăduit să păstreze totdeauna, cu sfinţenie, canoanele, tradiţiile, legiuirile, regulamentele şi hotărârile Bisericii noastre. După acest dialog de cercetare, Episcopul-vicar ales Damaschin a iscălit pe Sfânta Evanghelie aflată pe masa aşezată dinaintea arhiereilor coliturghisitori mărturisirea citită în Catedrala Arhiepiscopală. În continuare, a fost săvârşită Sfânta Liturghie de soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi.

După cântarea întreit sfântă „Sfinte Dumnezeule“, IPS Părinte Mitropolit Teofan a săvârşit Sfânta Taină a Hirotoniei întru arhiereu pentru ipopsifiul Damaschin. După hirotonie, în faţa Uşilor Împărăteşti, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a prezentat poporului pe noul Episcop-vicar eparhial, Preasfinţitul Părinte Damaschin Dorneanul, căruia i-a oferit veşmintele şi însemnele arhiereşti: sacosul, omoforul, crucea pectorală, engolpionul şi mitra. În omilia rostită după Evanghelie, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a vorbit despre menirea ierarhului şi principalele sale îndatoriri. „Adevărata cale a unui stăpân (arhiereului ne adresăm prin «vlădică», adică «stăpân») este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alţii, să fie făcut cel din urmă, 70

privelişte îngerilor şi oamenilor“, a evidenţiat ierarhul.

IPS Teofan a subliniat că arhiereul trebuie să aibă mereu atenţia îndreptată către Hristos şi către cei pe care îi păstoreşte, slujirea sa fiind caracterizată de trezvie: „Prin smeriri repetate şi prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine şi ani de furtună, prin răstigniri continue şi străfulgerări taborice, arhiereul îşi poartă crucea.

Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi şi la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el şi în păstoriţii săi. Monah prin propria alegere şi arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric şi exterior camilafca monahală şi mitra împărătească, metaniile de rugăciune şi cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotţiitorului şi Atotştiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin, întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită şi curajoasă, răbdătoare şi demnă în Biserica Sa“.

La finalul Liturghiei, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a dat citire Actului Patriarhal prin care Preasfinţitul Părinte Damaschin este recunoscut ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, cu titulatura de „Dorneanul“: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 4-5 iulie 2017, a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Damaschin Lucian în postul vacant de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi a aprobat ridicarea sa la treapta arhieriei, urmând a purta titulatura Dorneanul“. În continuare, IPS Părinte Teofan şi IPS Arhiepiscop Pimen au îmbrăcat cu mantia arhierească pe Preasfinţitul Damaschin şi i-au înmânat cârja arhierească, zicând cuvintele: „Primeşte toiagul acesta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie; şi celor ascultători să fie de la tine toiag de reazem şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţezi pe el ca toiag de deşteptare, toiag de certare“. Noul arhiereu a binecuvântat poporul în noua sa demnitate.

Au urmat apoi cuvântul Înaltpreasfinţitu-

Candela,iulie-august 2017

lui Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, care l-a felicitat pe noul episcop-vicar, şi cuvântul d-lui Victor Opanschi, secretar de stat pentru culte. În finalul evenimentelor a adresat câteva gânduri Preasfinţitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, care a făcut referire la noua misiune ce o are de îndeplinit Cine este noul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților Părintele Damaschin (Ioan-Daniel) Luchian s-a născut pe data de 24 iunie 1981 în comuna Dornești, judeţul Suceava, fiind cel de-al doilea copil al părinţilor Constantin şi Elena Luchian. Formarea teologică a dobândit-o la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Mitropolit Dosoftei” Suceava, apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, secția Pastorală, fiind licențiat în urma susținerii lucrării Paternitate și filiație duhovnicească în Ortodoxie. Continuitate și înnoire, alcătuită sub coordonarea Pr. Prof.

Dr. Ioan-Cristinel Teșu. Între anii 2006-2008 a urmat cursuri postuniversitare de masterat în cadrul Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian” din Bucureşti, secţia Doctrină şi Cultură, finalizate cu lucrarea de disertație Paternitate și filiație duhovnicească în scrisorile Sfinților Varsanufie și Ioan din Gaza, îndrumător Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă. Din 2015 este doctorand al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, cu o lucrare despre Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Elemente de antropologie teologică, sub coordonarea Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr. În anii 2009 și 2010 Părintele Damaschin Luchian a urmat cursuri de training manager proiecte cu finanțare externă, organizate de Asociația Profesională de Management Regional, Suceava, iar între 2014-2016 a urmat cursuri de formare de formatori, organizate de Centrul de Formare și Inovare al Fundației Varlaam, Iași și Institutul de Dezvoltare Personală, București. În ceea ce privește ascultările pe care le-a avut în Biserică, părintele Damaschin a fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria Putnei pe data de 19 iulie 2004, apoi tuns în monahism pe 18 decembrie 2005. A fost hirotonit

ierodiacon de către Preasfințitul Calinic Botoșăneanul pe 25 martie 2006, după care, pe 28 aprilie 2006 a fost hirotonit preot de către Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Hirotesia întru protosinghel a avut loc pe 9 noiembrie 2009, iar cea întru arhimandrit pe 25 martie 2012. În ședința din 4 iulie 2017, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe părintele Damaschin Luchian în postul de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, cu titulatura „Dorneanul”.

Dintre activitățile administrative și cultural-misionare ale părintelui Damaschin Luchian enumerăm: (2001-2004) redactor la postul de Radio „Trinitas” al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în cadrul Departamentului Teologic; emisiuni/rubrici realizate: Cuvântul care zidește, Mari duhovnici în dialog, Lumini pentru suflet, Cuvânt de folos duhovnicesc, Pelerini la locurile sfinte, Cuvintele credinței, Răspunsuri duhovnicești, File de Pateric; știri din viața Bisericii; reportaje, intervenții și transmisiuni de la evenimente bisericești și cultural-misionare; (2004-2017) coordonator al cancelariei Mănăstirii Sihăstria Putnei; (2005-2017) casier-contabil al Mănăstirii Sihăstria Putnei și responsabil cu contabilitatea primară a două societăți comerciale pendinte de mănăstire; (2006-2017) ghid al Mănăstirii Sihăstria Putnei; (2009-2016) responsabil cu managementul implementării a trei proiecte

Candela, iulie-august 2017

71

cu finanțare europeană nerambursabilă, desfășurate prin Programul Național pentru Dezvoltare Rurală din România (PNDR); (2011) conferință în cadrul programului „Cu vinerea-n lacrimi, cu duminica în gând”, organizat la Casa de Cultură din Rădăuți; (2011-2016) membru supleant în Consistoriul Superior Biseri­cesc Monahal; (2013-2017) invitat pentru a susține prelegeri în cadrul Atelierului de formare pentru tinerii preoți hirotoniți din Arhiepiscopia Iașilor, organizat la Centrul Social-Cultural „Sfântul Ilie“ din Miclăuşeni, jud.

Iași; (2015) coordonator al concursului (desfășurat la nivel național) „De ce este importantă ora de Religie pentru mine?”; (2016) training pe teme de spiritualitate ortodoxă la Școala „Varlaam Mitropolitul” și la Colegiul „Sfântul Nicolae” din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei; (2016) prelegere despre „Împlinirea/formarea călugărului astăzi” în cadrul Sinaxei stareților și starețelor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților; (din 2014) membru al Centrului de Formare și Inovare al Fundației Varlaam, sub patronajul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei; (2009-2017) responsabil cu gestionarea site-ului Mănăstirii Sihăstria Putnei (www.sihastriaputnei.ro).

Activitatea publicistică a noului Episcop-vicar al Sucevei și Rădăuților numără lucrări de autor ca Paternitate duhovnicească în scrisorile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan și Sfinții Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei. Dosar aghiografic și lucrări de coautor ca Sfânta Mănăstire Sihăstria Putnei sau Imne bizantine. Ultimele studii alcătuite sunt „Cuviosul Paisie de la Neamț la Academia duhovnicească din Kiev. Semnificațiile unui gest”, în „Revista Teologică”, publicație oficială a Mitropoliei Ardealului, anul XXVI (98), nr. 2/2016, p. 56-79 (lb. română), p.

80-106 (lb. engleză), „Sistemul lecturilor biblice în Săptămâna Sfintelor Pătimiri”, în „Studia Doctoralia Andreiana”, nr. 1/2017 (sub tipar), „Săptămâna Mare şi Postul Mare - extensie în sens invers sau joncţiune?”, în „Studia Doctoralia Andreiana”, nr. 1/2017 (sub tipar). De asemenea, părintele Damaschin este coordonator al aparițiilor editoriale îngrijite de Mănăstirea Sihăstria Putnei, apărute la Ed. Gedo, Cluj-Napoca (Sfinte rugăciuni ale creștinului or72

todox, 1/2007, 2/2009, 3/2010; Carte de rugăciuni, 2010; Acatistier, 1/2008, 2/2009; şi o colecţie de Acatiste (şi Paraclise) Mănăstirea Sihăstria Putnei, loc de sfințire a vieții și îndrumare a pelerinilor, 2013), precum și cel care a cules și diortosit texte pentru lucrări apărute la Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (Cuvinte pentru monahi, 2009; Din Viețile Sfinților (două volume), 2014; Monumentele din Moldova de Nord de la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea, 2014; Nihilismul. Rădăcina Revoluţiei în epoca modernă, 2017). „2017-Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română” la Colegiul Tehnic ,,Petru Mușat”Suceava S-a creat o frumoasă tradiție la Colegiul Tehnic ,,Petru Mușat” Suceava, în ultimii zece ani, ca, an de an, cu binecuvântarea și participarea Î.P.S.Părinte Arhiepiscop Pimen, să organizăm activități religios –culturale spre folosul moral și cultural al elevilor,studenților și profesorilor.

Activitatea de anul acesta, din 30 mai, a fost închinată omagierii Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian Marina și apărătorilor ortodoxiei în Patriarhia Română. Manifestarea a fost organizată de Colegiul Tehnic ,,Petru Mușat”Suceava, Mănăstirea Dragomirna ,Parohia Șcheia I Suceava și Seminarul Teologic Liceal Ortodox, ,Sfântul Mitropolit Dosoftei” Suceava în parteneriat cu Universitatea ,,Ștefan cel Mare”Suceava, Colegiul Tehnic ,,Samuil Isopescu “Suceava, Liceul Tehnologic ,,Mihai Eminescu” Dumbrăveni și Scoala Gimnazială ,,Mihai Halunga “din Hânțești.

Ne-am bucurat de prezența distinșilor oaspeți: Î.P.S.Părinte Arhiepiscop Pimen,Conf. univ.dr.Carmen Balan, profesor asociat al Facultății de Științe ale Educației,Universitatea Suceava; lector univ.dr. Geta Moroșan, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Universitatea Suceava; asistent univ. dr. lector Gina Puică în cadrul Lectoratului de Limba Română al Universității ,,Ștefan cel Mare “din Cernăuți.

Prin această manifestare am dorit să sădim în sufletele celor prezenți dragostea de țară,

Candela,iulie-august 2017

de Biserică și de adevăr și să promovăm cele două valori pe care le-au cultivat cei care au suferit în închisorile comuniste: Credința și Cultura. Marile personalități omagiate au fost: Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian Marina, Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, preotul Constantin Virgil Gheorghiu, preotul Daniel Sandu Tudor, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu.

Participanții au fost încântați de prelegerile înălțătoare ale invitaților,de prezentările Pawer-point, de momentele poetice și muzicale.

La final am participat cu toții la slujba de sfințire a bibliotecii C. T. ,,Petru Mușat”, slujbă oficiată de I.P.S. Părinte Arhiepiscop Pimen.

Biblioteca se bucură de un număr de câteva mii de volume dar și de un număr mare de cititori și a fost renovată și reamenajată prin grija și bunăvoința doamnei director prof.dr.

Maria Teodoreanu.

Colectivul organizatoric a fost format din :consilier cultural preot prof.dr.Paul Valenciuc,director prof.dr.Maria Teodoreanu, dir. adj. prof. Niculina Ciosnar, director, arhid. prof. dr. Bogdan Hrișcă, prof. Oana Onesim, prof.

Valentina Filip, prof. Liliana Bilan, prof. Alina Luca, prof. Mihaela Galan, prof. Ștefania Macovei, stavrofora Macrina Săucinițanu, preot Cezar Onesim, prof. Ofelia Ducec.

Profesor Oana Onesim Colegiul Tehnic „Petru Mușat”- Suceava

Școala de vară, VIII „Mâini dibace, minți agere – ediția a III-a”, 7 – 12 aug. 2017 Tradiţia organizării Școlilor noastre de vară, la Parohia „Acoperământul Maicii Domnului” din Suceava, a început în anul 2010, din dorința unor tineri, pe atunci liceeni și studenți, de a se întâlni și pe timpul vacanței, într-o încercare de folosire utilă a timpului liber. Era un mod plăcut de a ne îmbogăţi cunoştinţelor și de a ne apropia de valorile culturale, religioase și naţionale. Astăzi, o parte din beneficiarii de odinioară ne sunt alături ca voluntari, coordonatori de activități.

La început, Școlile noastre de vară aveau un caracter preponderent teoretic (prezentări, dezbateri…). De câțiva ani, deoarece și vârsta

medie a celor interesați să participe a scăzut (predomină elevii din clasele primare și gimnaziale), încercăm să diversificăm cu activități practice. Este a treia ediție, în această structură și sub acest titlu: „Mâini dibace, minți agere”.

Activitățile sunt organizate pe ateliere: de pictură bizantină, de sculptură, de cusături tradiționale; și mici ateliere de quilling, origami, tehnica șervețelului, de împletituri din ață și mărgele, de artă culinară etc. Pentru prima dată, la cererea unor copii, am adăugat și o lecție practică de bătut toaca. Și pentru că este vacanță, nu puteau să lipsească activitățile recreative.

Parohia noastră are ca principal partener, în acest proiect, Asociația „Mereu Tineri” din Suceava, asociația participanților de odinioară.

Ca și în anii trecuți, am încercat să atragem în realizarea activităților și instituții de învățământ, prin participarea cadrelor didactice, ca și coordonatori, și a elevilor, ca beneficiari, dar si alte instituții. Avem bucuria de a ne fi parteneri: Școala Gimnazială Nr. 10 Suceava, Liceul cu Program Sportiv Suceava, Școala Gimnazială „Ion Creangă” Suceava, Liceul Tehnologic Iorgu Vârnav Liteanu, Școala Gimnazială Gulia, Școala Gimnazială Măriței, Școala Gimnazială „Jean Bart” Suceava.

Programul detaliat al activităților noastre poate fi consultat pe blogul Asociației Mereu Tineri: http://asociatiamereutineri.blogspot.ro și pe https://www.facebook.com/ASOCIATIAMEREUTINERI/ Pr. Paroh Gheorghe Husarciuc Parohia „Acoperământul Maicii Domnului” Suceava Tabăra „Vacanţă în tinda Bisericii În contextul Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti, prima zi a Taberei „Vacanţă în tinda Bisericii” a prilejuit întâlnirea celor 45 de participanţi (cu vârste între 6 şi 19 ani) cu maestrul Ioan Pintilii Karciucas, care, cu dragoste, răbdare şi generozitate, le-a împărtăşit din tainele pictării icoanei. Puşi pentru prima oară în faţa unei astfel de „provocări”, copiii au învăţat că „truda iconarului” nu este o simplă expresie, ci o

Candela, iulie-august 2017

73

realitate a acestei îndeletniciri care cere rugăciune, răbdare şi multă jertfă. Cel de-al doilea atelier s-a desfăşurat sub îndrumarea acuarelistului Alexandros Pintilii Karciucas, care şi-a învăţat discipolii să vadă dincolo de realitatea imediată şi cum aceasta devine artă. În cea de-a doua zi, cu toţii au plecat cu cântec la Pepiniera de la Prisaca Dornei, care aparţine de Ocolul Silvic Vama, unde au fost aşteptaţi de specialişti în domeniu. Aceştia au prezentat într-un mod atractiv atât tehnologia creşterii puieţilor de conifere, problemele care trebuie rezolvate pentru a avea o pădure sănătoasă, precum şi datoria de a avea grijă de mediul natural. Apoi, prin strădania inimoasei mediciniste Alexandra Şalvar, participanţii la tabără au învăţat cum să acorde primul ajutor. Încântarea a fost mare când au trebuit să pună în aplicare cele învăţate.

A treia zi s-a desfăşurat sub semnul prăznuirii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul prin participarea la Sfânta Liturghie. S-au exprimat impresii legate de zilele petrecute împreună şi propuneri pentru următoarea ediţie. Surpriza întregii tabere a fost prezenţa în mijlocul copiilor a IPS Părinte Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, care a venit cu daruri şi cuvinte de învăţătură izvorâte din înţelepciunea iubirii Înaltpreasfinţiei Sale faţă de Dumnezeu şi Biserică. Cu mult tact şi pricepere, auditoriul a aflat că succesul în viaţă şi dobândirea mântuirii constă în muncă şi rugăciune, ascultare de părinţi şi duhovnic, iubire de frumos şi adevăr, iar ceea ne face OAMENI este punerea în practică a învăţăturii Mântuitorului. „Şcoala este ca o pepinieră. Sunt fel de fel de situaţii, sunt fel de fel de ispite, dar dacă avem o educaţie civic-religioasă şi cunoştinţe temeinice, desigur că lăsăm cele rele deoparte şi le îmbrăţişăm pe cele bune”, le-a spus ierarhul participanţilor la tabără.

După imensa emoţie şi bucurie prilejuită de întâlnirea cu Înaltpreasfinţia Sa, copiii au încheiat tabăra în cântec şi joc românesc la lumina focului de tabără, cu speranţa că şi în anul următor vor fi din nou împreună. Veselia a fost la ea acasă pe parcursul celor trei zile, iar jocurile de echipă sau individuale au arătat forţa tinereţii şi exuberanţa trăirii la maxim 74

a fiecărei poticniri sau a fiecărui succes, astfel încât, în final, nu au existat învinşi şi învingători, ci doar prieteni buni.

Muţumirile noastre se îndreaptă către Bunul Dumnezeu, către arhipăstorul nostru, către voluntari, către familiile de bine care au fost de mare ajutor, către Şcoală şi autorităţi locale. Aceasta a fost, pe scurt, povestea taberei noastre. Dacă v-a plăcut, vă aşteptăm cu drag, la anul....(Preot Simion Mîndrilă) Preotul Gheorghe Brădăţanu a trecut la cele veşnice.

Slujba de înmormântare a avut loc sâmbătă, 5 august 2017, unde s-au adunat preoţi de pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, cărora li s-au alăturat alţi slujitori din diverse eparhii, foşti colegi, colaboratori sau elevi ai părintelui.

După săvârşirea Sfintei Liturghii, slujba înmormântării a fost săvârşită de către Preasfinţitul Părinte Damaschin, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, în sobor de preoţi şi diaconi. În cuvântul rostit cu acest prilej, Preasfinţitul Părinte Damaschin a amintit de perioada când părintele Gheorghe Brădăţanu era la Centrul eparhial şi era trimis cu problemele administrative de la Mănăstirea Sihăstriei Putnei. „Mi-l amintesc pe părintele Gheorghe de felul cum avea grijă şi ţinea ordinea actelor administrative. Mi-a rămas în minte scrisul lui frumos şi mi-a rămas în minte cum m-a primit pe mine, un călugăr simplu venit din vârf de munte. Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu ca să particip la înmormântarea părintelui Gheorghe, la cel care dintru început a pus umărul la Centrul eparhial. Părintele Gheorghe a fost părintele dumneavoastră pentru atâţia ani cât a slujit aici, el a fost acela care v-a botezat copiii, i-a cununat şi a înmormântat pe cei dragi, el a fost acela la care dumneavoastră v-aţi dus uitând că este dimineaţă, ori că este seară, ori dacă părintele nu se simţea prea bine, or dacă a avut ispite la serviciu. Dacă aţi avut nevoie de o rugăciune de dezlegare sau un sfat, aţi mers la el. A fi preot astăzi nu este mare cinste.

Astăzi, a fi preot este un jug de cinci ori mai greu faţă de un creştin obişnuit. Un preot al

Candela,iulie-august 2017

lui Dumnezeu, sfinţit, care vine în faţa Sfântului Altar, ţine în mâna lui Trupul Domnului şi din mâna lui se împărtăşeşte întreaga comunitate. Responsabilitatea pe care o are un preot este de inimaginat, nu se poate compara cu nici o altă ocupaţie. Părintele Gheorghe pleacă dintre noi cu strângere de inimă, aşa cum şi noi vom pleca, pentru că nu ştim ce răspuns vom da în faţa Celui care ştie toate. Ar trebui să ne rugăm pentru două lucruri, şi anume: pentru iertarea păcatelor sufletului adormitului părintelui, fratelui nostru, Gheorghe, şi rugaţi-vă şi pentru cei care rămân, însoţiţi-i şi pe ei, oferindu-le un cuvânt bun, o mângâiere sau o îmbrăţişare. Primeşte Doamne, sufletul adormitului părinte Gheorghe întru Împărăţia Ta, şi aşa cum, Doamne, L-ai primit a fi slujitor în faţa Sfântului Altar aici, în Biserica cea pământească, fă-l pe el pentru veşnicie, dimpreună cu toţi cei drepţi ai tăi, la Altarul Tău cel ceresc, ca să se bucure sufletul lui, dimpreună cu trecerea alături de draga lui soţie Elena, dimpreună cu toţi cei adormiţi din neamul lui.”

Cuvinte de evocare a personalităţii părintelui Gheorghe au avut şi pr. Gheorghe Hostiuc, care a activat ca inspector religios la Centrul eparhial, şi care a prezentat importantele date biografice ale părintelui, gen. Ion Burlui şi prof. univ. Mihai Iacobescu.

O viaţă dedicată slujirii Bisericii Preot, iconom stravofor şi publicist, Gheorghe Brădăţanu s-a născut în ziua de 19 mai 1950, în localitatea Pâraie, din comuna Mălini.

După şcoala primară în satul natal şi doi ani la Colegiul „Nicu Gane” din Fălticeni, a urmat studiile la Seminarul Teologic Ortodox din Caransebeş.

A absolvit în anul 1976 Institutul Teologic Universitar din Sibiu, ca apoi să fie hirotonit diacon la Catedrala din Oradea, unde a activat şi ca muzeograf şi secretar. În anul 1982 a fost transferat la Parohia „Sfinţii Voievozi”, din Pâraie, fiind hirotonit preot de mitropolitul de atunci al Moldovei, IPS Teoctist Arăpaşu. S-a căsătorit cu doamna preoteasă Elena, care a activat ca învăţătoare la şcoala gimnazială din Pâraie, împreună având 4 băieţi ce au efectuat şi ei studii în teologie, 3 dintre aceştia fiind preoţi.

La sfârşitul anilor 1980 devine preot misionar al Protoieriei Fălticeni, iar în anul 1989 este ales protopop. După 1990, preotul Gheorghe Brădăţanu a devenit consilier administrativ bisericesc la nou înfiinţata Arhiepiscopie a Sucevei şi Rădăuţilor. A activat şi ca preşedinte al Unităţilor de Cult Proprietare de Păduri din Protopopiatul Fălticeni.

De pe urma poziţiilor administrative care le-a avut, a contribuit la materializarea unor iniţiative legate de construcţia unor obiective: Biserica „Sfinţii Voievozi” şi Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Pâraie, care au fost construite cu ajutorul credincioşilor din comuna Mălini, Catedrala „Învierea Domnului” şi Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Fălticeni şi Schitul „Sfântul Gheorghe” din Broşteni. În plan publicistic a reînfiinţat Societatea Liga Culturală în parteneriat cu Muzeul de Artă Ion Irimescu, a editat foaia religioasă „Biserica străbună”, a colaborat cu diverse publicaţii: „Candela” (revista Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor), „In memoriam”, „Candela Moldovei”, „Telegraful român” (Sibiu), „Crai Nou” (Suceava) şi „Opinia fălticeneană” şi a contribuit la realizarea programului de televiziune locală „Pâine pentru suflet”.

A publicat diferite lucrări, cea mai reprezentativă fiind lucrarea din anul 2005 - „Ştefan cel Mare şi Sfânt în poezia română. Antologie”. (Pr. Georgian Rotar)

Candela, iulie-august 2017

75

LUNA IULIE 1.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Bogdana, din municipiul Rădăuți, județul Suceava; la ora 1800 a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Putna, județul Suceava.

2. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Putna, județul Suceava.

3.

Audiențe. Lucrări de birou.

4.

A participat la Ședința de lucru a Sfântului Sinod.

5.

A participat la Ședința de lucru a Sfântului Sinod.

6.

Audiențe. Lucrări de birou.

7.

Audiențe. Lucrări de birou.

8.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Biserica cu hramul Sfântul Mare Mucenic Procopie din Parohia Milișăuți, Protopopiatul Rădăuți. La ora 1700 a slujit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan” din Suceava.

9.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Țibeni, Protopopiatul Rădăuți.

10. Audiențe. Lucrări de birou.

11. Audiențe. Lucrări de birou.

12. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a Consiliului eparhial.

13. Audiențe. Lucrări de birou.

14. A participat la Ședința de lucru a Sinodului Mitropolitan.

15. A cercetat Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Buciumeni. La ora 1700 a slujit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan” din Suceava.

16. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut 76

cuvânt de învățătură la Catedrala cu hramul “Pogorârea Sfântului Duh” din municipiul Rădăuți, județul Suceava.

17. Audiențe. Lucrări de birou. A primit la Centrul eparhial pe Excelența Sa, domnul Andrei Grinkevich, ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Belarus în România.

18. Audiențe. Lucrări de birou.

19. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 18 a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Piatra Tăieturii, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

20. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea “Piatra Tăieturii”, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

21. Audiențe. Lucrări de birou. A participat Ședința de lucru a Sinodului Mitropolitan.

22. A primit la Reședința Arhiepiscopală pe Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. La ora 1800 a săvârșit slujba Vecerniei la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan” din Suceava, iar după aceasta împreună cu Înaltpreasfinșitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Nicodim,Episcopul Severinului și Strehaei și Preasfințitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord au oficiat ipopsifierea pentru PCuv. Părinte Arhimandrit Damaschin, ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în slujirea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

23. Împreună cu Înaltpreasfinșitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie,

Candela,iulie-august 2017

Arhiepiscop al Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Preasfințitul Părinte Nicodim,Episcopul Severinului și Strehaei, Preasfințitul Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei și Preasfințitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord a slujit Sfânta Liturghie în catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava; în cadrul Sintei Liturghii a fost săvârșită hirotonia în treapta de Episcop, a PCuv. Arhim. Damaschin Luchian, pentru slujirea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

24. Audiențe. Lucrări de birou.

25. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a Permanenței Consiliului eparhial.

26. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700 a slujit slujba Privegherii la Capela cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din incinta Spitalului Județean “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, unde a primit delegația Mitropoliei Durostorului din Silistra – Bulgaria, care a adus în dar o icoană ce adăposteșet un fragment din Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou. 27. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Capela cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din incinta Spitalului Județean “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

28. Audiențe. Lucrări de birou.

29. Împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

30. Împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților a oficiat slujba de sfințire a Capelei cu hramul Nașterea Maicii Domnului din apropierea Schitului Salaș și a Bisericii Schitului Salaș, unde împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul a săvârșit Sfânta Liturghie.

31. Audiențe. Lucrări de birou.

Luna august

1.

Audiențe. Lucrări de birou.

2.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a Permanenței Consiliului Eparhial. A vizitat tipografia de la Mănăstirea Cămârzani.

3.

Audiențe. Lucrări de birou.

4.

Audiențe. Lucrări de birou.

5.

A oficiat slujba de sfințire a picturii interioare, a slujit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Schitul „ Sfântul Ioan Iacob și Sfânta Ana, mama Maicii Domnului” din localitatea Mestecăniș, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală “ Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

6.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Slatina, Protopopiatul Fălticeni; a oficiat slujba de sfințire a troiței, în localitatea Bogdănești, Parohia Bogdănești, județul Suceava.

7. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Neamț.

8.

Audiențe. Lucrări de birou.

9.

Audiențe. Lucrări de birou.

10.

Audiențe. Lucrări de birou.

11.

Audiențe. Lucrări de birou.

12.

A cercetat Mănăstirea Voroneț, județul Suceava.

13. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei de Nord și Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a săvârșit slujba de sfințire a bisericii, Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Schitul Icoana Veche, din apropierea Mănăstirii Neamț, județul Neamț.

14.

Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1800 a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Put-

Candela, iulie-august 2017

77

na, județul Suceava.

15.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Putna, județul Suceava.

16.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Putna, județul Suceava.

17.

A participat la Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

18.

A participat la Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

19.

A cercetat Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Buciumeni, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel nou” din Suceava.

20.

A oficiat slujba de sfințire a Unității medico-sociale, a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, din orașul Dolhasca și a săvârșit Sfânta Liturghie în cadrul aceleiași unități.

21.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat tipografia și fabrica de lumânări de la Mănăstirea Cămârzani, județul Suceava.

22.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a permanenței Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

23.

Audiențe. Lucrări de birou.

24.

Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1600 a săvârșit slujba de Te-Deum și a deschis cea de a XI – a ediție a Colocviului de la Mănăstirea Putna, organizat prin Fundația “Credință și Creație – Academician Zoe Dumitrescu – Bușulenga – Maica Benedicta” cu tema “Pater et Filius. Continuitate în cultura română și europeană”.

25.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

26. Împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

27. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropoli78

tul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșanul, Episcop Vicar al Spaniei și Portugaliei a săvârșit slujba de sfințire a picturii interioare și Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

28.

Audiențe. Lucrări de birou.

29. Împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

30.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Schitul Sihăstria Râșcăi, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava.

31.

Audiențe. Lucrări de birou.

În fiecare zi în care Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, a fost în localitate a vizitat căminul de bătrâni „Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”, aflat în grija sa deosebită.

Candela,iulie-august 2017

ITINERARIU PASTORAL AL PREASFINTITULUI PĂRINTE DAMASCHIN, EPISCOP-VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUT ILOR Luna august

1.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

2.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. A participat la Ședința de lucru a Permanenței Consiliului Eparhial.

3.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

4.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. A slujit slujba Privegherii la Biserica cu hramul “Sfântul Ioan Iacob de la Neamț” din incinta Seminarului Teologic Liceal Ortodox “Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamț.

5. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, și Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop – vicar patriarhal, a săvârșit Sfânta Liturghie la Biserica cu hramul “Sfântul Ioan Iacob de la Neamț” din incinta Seminarului Teologic Liceal Ortodox “Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamț. A slujit slujba de înmormântare a Preacucernicului Părinte Gheorghe Brădățanu, de la Parohia “Pâraie”, comuna Mălini, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava. La ora 1900 a slujit slujba Privegherii la Mănăstirea Sucevița, județul Suceava.

6.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Sucevița, județul Suceava.

7.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

8.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

9.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

10.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

11.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

12.

La ora 1900 a slujit slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

13.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

14.

La ora 1800 a slujit slujba Privegherii și Prohodul Maicii Domnului, la Mănăstirea Humor, județul Suceava.

15.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Humor, județul Suceava. La ora 1800 a slujit slujba Privegherii la Mănăstirea Zosin, județul Botoșani.

16. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale si Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul Părinte Galation, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop - vicar patriarhal, a slujit slujba de sfințire a Paraclisului cu hramul “Sfinții Martiri Brâncoveni” de la Mănăstirea Zosin, județul Botoșani, urmată de Sfânta Liturghie.

Candela, iulie-august 2017

79

17.

A participat la Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

18.

A paricipat la Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii al Bisericii Ortodoxe Române.

19.

A participat la Sfânta Liturghie, la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava; la ora 1700 a slujit slujba privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

20.

A oficiat slujba de sfințire a Bisericii, urmată de Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură, Mănăstirea Săcrieș, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

21.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

22.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

23.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

24.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

25.

A participat la Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

26.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Lămășeni II, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava. A oficiat slujba de mulțumire pentru familiile care au împlinit 25 și 50 de ani de la căsătorie.

A vizitat Biserica cu hramul “Sfânta Ecaterina și Sfântul Mercurie” și Biserica cu hramul “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea Rădășeni, protopopiatul Fălticeni. La ora 1900 a săvârșit slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

27. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și 80

Bacăului, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșanul, Episcop-vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei a săvârșit slujba de sfințire și Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria Putnei.

28.

A săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

29. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, a săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou”, din Suceava.

30.

A participat la Sfânta Liturghie, săvârșită în Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

31.

A slujit slujba de înmormântare pentru domnul Constantin Leonte, în Parohia Bragadiru, din Arhiepiscopia Bucureștilor.

Candela,iulie-august 2017