Candela martie-aprilie

Sf .Te odorSt udi t ul

Sf .Apos t olş iEv anghe l i s tLuc a

Sf .I oanDamas c hi n

2 0 1 7AnulomagialalSfintelorIcoane,aliconarilorşialpictorilorbisericeşti

Zi uaî nv i e r i i !ş i s ănel umi nă mc upr ă z nui r e a , ş i unul pea l t ul s ăneî mbr ă ţ i ş ă m.

Săz i c e m: f r a ţ i l or !ş i c e l orc ene ur ă s cpenoi ;s ăi e r t ă m t oa t epe nt r uî nv i e r e . Şi a ş as ăs t r i g ă m:Hr i s t osa Sf .Mc .Mont anuspr e ot ulş is oţ i as aMaxi ma î nv i a t di nmor ţ i , c umoa r t e apemoa r t ec ă l c â nd, ş i c e l ordi nmor mi nt ev i a ţ ă dă r ui ndul e .

Hr i s t osaî nv i a tdi n mor ţ i , c umoa r t e ape moa r t ec ă l c â ndş i c e l or di nmor mi nt ev i a ţ ădă r uSf .Sfinţ i tMuc e ni cI r i ne u,e p.deSi r mi um i ndul e !

Sf .I e r ar hiI l i eI or e s t ,Si mi onŞt e f anş iSav aBr anc ov i c i , mi t r opol i ţ i iTr ans i l v ani e i

An u l c o me mo r a t i vJ u s t i n i a nPa t r i a r h u l ş i a l a pă r ă t o r i l o rOr t o d o x i e i î nt i mpu l c o mu n i s mu l u i

ANUL XXVII, nr. 3-4, martie-aprilie 2017

PREŞEDINTE Înaltpreasfinţitul Părinte PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor REDACTOR RESPONSABIL pr. Ioan Paul Valenciuc, consilier cultural MEMBRI: pr. arhim. Melchisedec Velnic, exarh, pr. Vasile Baltag, consilier administrativ, pr. Gheorghe Saftiuc, consilier economic, pr. Petru Crăciun, consilier social-filantropic, pr. prof. Gheorghe Hostiuc, inspector Învăţământ religios, pr. Nicolae Horga, inspector bisericesc, pr. Cornel Oprişan, secretar eparhial Arhid. dr. Bogdan-Mihai Hrişcă directorul Seminarul Teologic Liceal Ortodox Suceava Departament informatic: Tehnoredactare computerizată şi culegere text pr. Ioan Paul Valenciuc

ISSN 1582-9626 Tiparul executat la Tipografia „Sf. Gheorghe” Mănăstirea Cămârzani Adresa redacţiei Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, str. Vasile Bumbac, nr. 14, cod 720034, Suceava email: candelasuceava@yahoo.com

Cuvânt la Învierea Domnului + IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor...........................................1 * Cum am învăţat să prăznuiesc Paştile? + PS Macarie Drăgoi, Episcop al Europei de Nord .........................................3 Cuvânt la Duminica Ortodoxiei + PS Nifon Criveanu al Huşilor........................................................................5 * Patriarhul Justinian Marina (1948-1977)- Articol comemorativ Pr. dr. Constantin Tudosă ..................................................................................7 * Psalmul 5 - Abordare isagogică, exegetică şi teologică (I) Asist. univ. dr. Stelian Paşca Tuşa ..................................................................14 Locuri sfinte ale israeliţilor înainte de construcţia Cortului Sfânt Pr. drd. Adrian Platon......................................................................................22 Specificul familiei şi al educaţiei în timpul Vechiului Testament Prof. Miriam Leon-Postolache ........................................................................26 Principiul educaţiei religioase temeinice şi durabile în epistolele Sfântului Apostol Pavel Pr. Prof. Gheorghe Hostiuc .............................................................................32 * Despre familia Mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări Pr. Cezar Onesim ............................................................................................37 * Flori alese din învăţăturile Părinţilor despre pocăinţă şi post Pr. cons. Ioan Paul Valenciuc..........................................................................42 * Calendar de suflet şi simţire românească....................................................44 * Cuvânt de zidire ............................................................................................46 * Varia ...............................................................................................................58 * Itinerariu pastoral al Înaltpreasfinţitului Părinte PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor în lunile martie-aprilie Pr. Cornel Oprişan ..........................................................................................67

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor publicate revine autorilor.

†IPS Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Cuvânt la Învierea Domnului

† PIMEN DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu - Tatăl, iar de la noi arhierească binecuvântare.

IUBIŢI CREDINCIOŞI, Bucuria sărbătorii Învierii Domnului este darul lui Dumnezeu; această bucurie sfântă o trăim în adâncul inimii noastre și o mărturisim cu salutul pascal: „Hristos a înviat!” la care răspundem: „Adevărat a înviat!”; încredințarea noastră nestrămutată în adevărul faptului Învierii este temeluită pe înseși cuvintele Mântuitorului spuse apostolilor Săi: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Mat. 17, 22 – 23).

Mântuitorul după ce a înviat, S-a arătat, pe rând, până la înălțarea Sa la cer, femeilor mironosițe, apostolilor și fraților, adică oamenilor adunați în jurul apostolilor, „prin multe semne doveditoare […] vorbind despre împărăția lui Dumnezeu” (F.A. 1, 3).

Faptul învierii Mântuitorului ne-a dat încredințarea neclintită că și noi vom învia cu trupul la obșteasca înviere (I Cor. 15 – 20); această încredințare ne-a fost împărtășită și în cuvintele: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40); de aici înțelegem că viața noastră nu se sfârșește odată cu moartea trupului, ci ea

continuă, sufletul fiind nemuritor; la obșteasca înviere sufletul se va uni cu trupul care va fi un «trup duhovnicesc» (I Cor. 15, 44); dacă la obșteasca înviere toate trupurile vor învia, nu toate trupurile se vor împărtăși de slava lui Dumnezeu; credința cea dreaptă, faptele de milostenie, viața de sfințenie chezășuiesc învierea spre viața veșnică întru fericire (Ioan 5, 29). În limbajul Sfintei Scripturi și cel al slujbelor pentru cei morți, moartea noastră cu trupul se numește adormire, iar trezirea din acest somn se numește înviere.

La obșteasca înviere, nu numai omul ci și întreaga creație a lui Dumnezeu, cerul și pământul se vor împărtăși de veșmântul duhovnicesc, de o înnorire, după cum spune Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie (Mat. 19, 28); atunci va fi „cer nou și pământ nou”, după cum citim în Cartea Apocalipsa (21, 1).

Faptul „înnoirii” omului și al întregii creații, credincioșii Bisericii noastre îl mărturisesc 1

prin pregătirea pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului; astfel, fac ordine și curățenie în casele lor de locuit și chiar în gospodărie, văruiesc atât interiorul cât și exteriorul caselor cu var care are culoarea albă, simbolul luminii slavei lui Dumnezeu și, odată cu aceasta, se înnoiesc și cu haine pentru trup, iar pentru suflet se înnoiesc prin Sfânta Taină a Pocăinței, mărturisindu-și păcatele și se împărtășesc cu Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos; în timpul slujbei la biserică țin în mână lumânarea aprinsă.

Chipul înnoit al omului înviat și al întregii creații ne este sugerat, înfățișat în sfintele icoane, pictate după canoanele – regulile sfintei noastre Biserici Ortodoxe; nimbul de aur care înconjoară capul sfântului, fondul de aur al icoanei arată tocmai starea de sfințenie, de înnoire petrecută după obșteasca înviere; în icoana ortodoxă totul este înfățișat într-un fel, exprimat în cuvinte consacrate, anume: „dematerializat dar nu derealizat; realist dar nu naturalist”; totul este duhovnicesc și nimic pământesc (I Cor. 15, 44); privindu-le și rugându-ne înaintea lor înțelegem și simțim că trupurile lor sunt cu adevărat temple ale Duhului Sfânt; sfinții sunt înfățișați în stare de rugăciune, de rugăciune împreună cu celelalte persoane sfinte pictate pe pereții sfântului locaș de închinare; ei se roagă împreună cu noi, simțim, deci, duhul de comuniune între ei, între ei și noi și, cu toții împreună, înălțând către Domnul rugăciuni de cerere, de laudă, de mulțumire și slăvire a lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, purtătorul de grijă, ajutătorul și Mântuitorul tuturor celor care-L iubesc, Îl cinstesc și-L mărturisesc prin faptele de milostenie, de ajutorare a „fraților prea mici ai Mântuitorului” (Mat. 25, 40).

la dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Psalmul 118 este una din călăuzele, unul din dascălii, povățuitorii și pedagogii care ne învață cum să trăim viața noastră pământească pentru a putea dobândi pe cea cerească. Poruncile lui Dumnezeu, împlinindu-le, ne dau pricepere, înțelepciune, tărie sufletească în toate cele pe care le gândim și le înfăptuim.

Greu a fost de trăit creștinește în timpul regimului comunist – ateu, dar astăzi se pare că este și mai greu; toate s-au răsturnat, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „cu josul în sus”: educația tineretului în școală, statutul familiei, legiuit de Dumnezeu care înseamnă căsătoria dintr-un bărbat și o femeie și nu ca în Sodoma care a fost pedepsită „cu ploaie de pucioasă și foc din cer de la Dumnezeu” (Fac. 19, 24), „nedreptatea și hoția sunt la ele acasă” și multe, multe fapte străine și chiar potrivnice legilor lui Dumnezeu, dăunătoare atât trupului cât și sufletului omului și” nu în ultimul rând, naturii creației lui Dumnezeu prin poluarea atmosferei și modificările genetice care șubrezesc sănătatea și scurtează viața tuturor: a oamenilor, a animalelor, a plantelor, ș.a.

Să ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să străbatem hățișul atâtor stări de lucruri nefirești luând pildă de la înaintașii noștri care au trăit în timpul regimului comunist – ateu; să ne pilduim de la mărturisitorii și martirii credinței noastre creștine care au umplut temnițele, de la cei care au dus crucea trăirii creștine în afara temnițelor, țara întreagă fiind o „temniță” în care omul nu avea dreptul și libertatea de gândire și înfăptuire pentru păstrarea a tot ce înseamnă valoare de ordin religios, moral, cultural și chiar economic.

Facem amintire în acest cuvânt pastoral doar de o singură persoană fără a uita pe majoritatea covârșitoare a fiilor Bisericii și ai neamului nostru românesc, anume de PărinDREPTMĂRITORI CREȘTINI, tele Patriarh Justinian care a stat dârz la cârma corabiei Bisericii, conducând-o pe valurile Trăim într-o lume foarte frământată, tulbu- vieții, atât de învolburate, cu înțelepciune și rată sufletește; o lume, care tot mai mult pare dăruire apostolică; astfel, a asigurat slujirea în că se înstrăinează de respectarea și împlinirea biserici a Sfintelor Taine, păstrarea și îngrijirea legilor și poruncilor lui Dumnezeu, porunci și valorilor de patrimoniu național, desfășurarea legi care sunt ca niște făclii călăuzitoare pe ca- neîntreruptă a învățământului teologic, a pulea vieții pământești, pe calea vieții care duce blicațiilor bisericești; a povățuit clerul și cre2

Candela, martie-aprilie 2017

dincioșii ca în slujirea și trăirea vieții lor, să fie prezentă și slujirea socială, ajutarea celor aflați în lipsuri și necazuri; a promovat dragostea pentru muncă, ca fiind „cea mai de preț comoară pentru om” (Pilde 12, 27).

IUBIŢI CREDINCIOŞI, Să trăim cu deplina încredințare să nu ne împuținăm sufletește, „Dumnezeu nu se lasă batjoco-

rit” (Gal. 6, 7), știind că „porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos” (Mat. 16, 18).

Rog pe Bunul Dumnezeu ca Sărbătoarea Sfintelor Paști să o trăiți cu pace, sănătate, întru bucuria mântuirii! În ziua luminată a Sfintelor Paşti vă întâmpin cu salutul pascal: HRISTOS A ÎNVIAT!

+Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Europei de Nord

Cum am învățat să prăznuiesc Paștile?

Cel mai probabil, cititorii s-ar aștepta ca un episcop să formuleze un răspuns teologic amplu, lung și îndesit de trimiteri bibliografice la întrebarea din titlu. Dar, gândul meu se îndreaptă cu bucurie și cu nostalgie, totodată, la una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrez din copilărie și adolescență: prăznuirea Paștilor pe plaiurile mele natale.

Satul meu din județul Bistrița-Năsăud unde trăiesc părinții mei, Spermezeu, la poalele Munților Țibleș, se învecinează cu altele două mai mici, Sita și Hălmăsău, încorporate administrativ în comuna Spermezeu. Pe atunci, așa cum se întâmpla în numeroase alte locuri din țară, nu toate satele aveau preotul lor. Unul singur trebuia să se descurce și să împlinească nevoile duhovnicești ale locuitorilor din cele trei sate. Acesta era și este până azi în apostolatul jertfelnic, Părintele Teodor Mureșan. În perioadele liturgice „obișnuite”, lucrul era mai lesne de făcut, dar ce să te faci de Înviere, când oamenii nu concepeau să nu aibă preot și să nu ia lumina de Paști de la altarul bisericii lor?!

Ce altceva decât să te împarți tuturor. Și aceasta a fost, ani la rândul, lucrarea Părintelui Teodor în noaptea de Înviere, la care am avut și eu fericitul prilej să particip însoțindu-l la fiecare Paști. Pentru a mulțumi sufletele din toate cele trei sate, ne adunam împreună cu Părintele Teodor în una dintre cele mai fruCandela, martie-aprilie 2017

moase peregrinări de noapte. Începeam Utrenia Învierii la miezul nopții în centrul comunei, la Spermezeu, apoi urcam pieptiș spre Sita, pentru a împărtăși oamenilor lumina de Paști, după care, în zorii zilei ne îndreptam spre Hălmăsău. Parcă eram asemenea mironosițelor care se grăbeau să ajungă la mormântul Mântuitorului. Așa ne simțeam, zorind să ajungem mai degrabă la altarul euharistic care este mormântul Învierii…

Drumul spre Hălmăsău era mai lung și trecea printr-o zonă împădurită. Ne făcuserăm un obicei, aproape un ritual din a opri și a asculta natura. Întotdeauna Părintele Teodor oprea mașina la Răstignirea (Troița) de la Joampe, un loc din inima pădurii și, după un moment de tăcere, ne atrăgea atenția: „a început liturghia cosmică a Paștilor”. Într-adevăr, în fiecare noapte a Învierii, întreaga creație era toată un cântec, așa cum nu simțeam în nicio altă noapte sau zi, în codrii țibleșeni, ca și în această sfântă noapte.

Odată ajunși înapoi la Spermezeu, slujeam cu mare bucurie și însuflețire Dumnezeiasca Liturghie în mijlocul credincioșilor înveșmântați în portul românesc tradițional, înnoit la fiecare Paști, în care predomină albul pascal.

Pentru noi, Paștile abia începeau. Întreaga zi era o sărbătoare continuă, cu obiceiuri din vechime care făceau ca noțiunea de liturghie după liturghie să aibă un conținut concret.

3

Flăcăii, în acea zi, trăgeau toată ziua clopotele și băteau toaca. Tinerele înconjurau biserica și făceau „podul”, intrând, apoi, cu rândul, în biserică. Simțeam în moduri foarte vii și concrete cum creația și comunitatea trăiau, continuu și plenar, marele praznic al Învierii.

De aici am rămas cu deprinderi și învățăminte care îmi îndrumă misiunea și slujirea aici unde am ajuns, peste ani – în Țările Nordice. Am învățat că nu e bucurie mai mare, pentru slujitor, decât a sluji Paștile împreună cu cei care-l așteaptă, dorindu-L pe Hristos Lumina lumii. De aceea, mă străduiesc să nu slujesc Paștile în același loc, aici în Țările Nordice, ci am căutat să ajung în comunități diferite, la cât mai mulți frați pribegi. Iar acum, la Paștile de anul acesta, voi ajunge în insulițele de români care, aflate departe, dincolo de Cercul Polar, în Norvegia, neavând preot, se gândeau că vor petrece încă o Înviere fără lumina euharistică… La început de Post Mare, vizitându-i, mi-au spus cu amărăciune: „Nu vom avea preot de Paști”. Le-am răspuns bucuros: „Nu veți avea preot, însă veți avea de Paști un episcop slujitor!”

Am mai învățat să caut și să admir liturghia cosmică, participarea întregii creații la Taina Crucii și a Învierii, ca un sunet continuu al clopotelor. Pentru aceasta e nevoie doar să ne 4

oprim, măcar pentru un moment, lângă o troiță (răstignire), la umbra luminoasă a Crucii pe care o avem fiecare de purtat, retrăgându-ne din zarva gândurilor lumii și căutându-l, de noapte mânecând, pe Hristos înviat în inimile noastre. În acest popas, vă pun la inimă o rugăciune a Crucii moștenită de la bunica mea Parascheva. Bunicii la noi în zonă i se spune Tâna (de la Bătrâna). Așadar, Buna mea, Tâna mea Parascheva, ca multe alte Bătrâne (Tâne) ale vechiului sat, nu știa carte, însă îl căuta pe Domnul cu propriile sale cuvinte, fiind înaintată în cultura cea adevărată a Duhului, în credincioșie și smerenie. Rugăciunea Sfintei Cruci, în versuri, mi-a marcat copilăria, umplând-o cu mireasma de neuitat a evlaviei din satul românesc de odinioară. Nu ar fi greșit dacă am căuta să avem și noi mai multă simplitate a inimii și mai multă cătare la fața Domnului, așa cum aveau străbunii noștri.

Sfântă Cruce armă tare, Feri-mă de supărare; Sfântă Cruce armă dulce, Fii cu mine încotro m-oi duce; Sfântă Cruce a lui Hristos, Să-mi fii mie de folos.

Cruce-n casă, cruce-n masă, Cruce în toți patru cornuri de casă.

Dumnezeu îi cu noi la masă, Maica Sfântă-i la fereastră, Îngerii împrejur de casă, Maica Sfântă îi cu poala întinsă Și pe noi toți ne cuprinsă.

Cruce în patul nost, Dumnezeu îi la capul nost, Dumnezeu ne-o apărat, De vrăjmașul necurat, De șarpele înveninat, De iadul întunecat.

Cruce Sfântă, adormi-mă, Maică Sfântă, acoperi-mă, Înger bun, trezește-mă, Doamne, mântuiește-mă. Amin!

Candela, martie-aprilie 2017

Nifon Criveanu al Huşilor

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea biruinţei credinţei creştine ortodoxe, biruinţa spiritualităţii şi a sfinţeniei, biruinţa Sfintei Cruci şi a sfintelor icoane, biruinţa adevărului creştin dumnezeiesc şi al dreptăţii dumnezeieşti. Şi este cum nu se poate mai bine venită sărbătoarea dreptei credinţe biruitoare într-o vreme ca a noastră, când, alături de o mişcare de trezire la viaţă creştină şi de înviorare a credinţei strămoşeşti, se vede la mulţi dintre creştini o dormitare a vieţii departe de Hristos, Domnul vieţii şi de viaţă dătător. Se vede la unii o rătăcire de la Calea vieţii şi de la Izvorul credinţei creştine, iar la cei mai mulţi se vede o înstrăinare de la cele spirituale şi o preocupare numai de cele materiale, o uitare de cele sufleteşti şi o purtare deosebită de cele trupeşti, o îndoială, o neîncredere, o uscăciune sufletească până la secetă. În viaţa societăţii şi a popoarelor se vede o răsturnare a primatului spiritual şi o înscăunare a primatului economic, cu convulsii şi schimbări radicale, agresive ale vieţii, cu goluri greu de umplut şi cu lipsuri anevoie de împlinit, cu dezorientare şi nesiguranţă mare.

Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei este deci ca un sunet de trâmbiţă a credinţei triumfătoare şi este, în acelaşi timp, o chemare de bucium la dreapta credinţă a părinţilor noştri, a părinţilor părinţilor noştri, a credinţei care a susţinut şi a mângâiat neamul nostru de-a lungul veacurilor de luptă şi de suferinţă prin care a trecut: a credinţei ortodoxe care a pătruns şi s-a înrădăcinat în adâncul fiinţei noastre, încât român şi ortodox este una, încât nu se poate închipui poporul român decât ortodox, încât credinţa ortodoxă şi naţionalitatea română sunt atât de firesc şi de organic legate, Candela, martie-aprilie 2017

că a lovi într-una înseamnă a lovi în cealaltă, iar a lăsa în suferinţă una înseamnă a face să sufere cealaltă; a credinţei care a fost sufletul organismului poporului român, care a păzit curat sufletul românesc naţional, care a lucrat cu putere mare la formarea, la păstrarea caracterului naţional, a unităţii naţionale a poporului român şi la făurirea sufletului nobil şi mărinimos al românilor; a credinţei care l-a făcut să trăiască demn şi cinstit, cu o viaţă îmbunătăţită şi împodobită de atâtea virtuţi creştineşti şi cetăţeneşti.

Mai mult, într-o vreme ca a noastră, când o navală de literatură obscenă şi o puzderie de scris imoral se răsfaţă în atâtea reviste şi gazete, în atâtea cărţi literare expuse în vitrină şi chioşcuri ca o sfidare şi ispitire a tineretului nostru, avem datoria morală de a scrie şi de a da tinerilor noştri o literatură sănătoasă şi ziditoare de suflet, o directivă de urmat.

Sărbătorind Duminica Ortodoxiei, nu este înţelept să ne mulţumim numai cu o arătare a înţelesului său adânc şi a marii sale însemnătăţi în trecut, ci se cade, mai ales, să o înţelegem ca pe o îndrumare şi ca pe o orientare pentru viaţa noastră creştinească de azi, precum şi ca pe un prilej binevenit de hotărâri pentru ziua de mâine.

Ortodoxia la noi, românii, este şi înseamnă întreg trecutul de viaţă religioasă morală şi naţională a poporului român, tezaurul spiritual şi moral al neamului, este dreapta credinţă păstrată cu sfinţenie în dogmele sfinte şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre. Este legea creştină, duhul apostolic, idealul de evlavie şi de omenie, este har şi pace, iubire şi milă, rugă smerită şi cucernicie, credinţă şi faptă, smerenie şi frică de Dumnezeu. Este tot trecu5

tul nostru de luptă, de suferinţă, de răbdare, de nădejde, de evlavie şi de datorie ctitoricească. Este şirul neîntrerupt al pravoslavnicilor creştini, părinţi şi strămoşi, care din neam în neam au păstrat curată credinţa în care au fost crescuţi şi îndrumaţi de mame evlavioase şi sfinte. Este cultul strălucit de frumos, cântare duioasă de strană, slovă şi duh religios, pomenirea morţilor noştri scumpi, sunt sfintele denii, şcolile în tinda bisericii şi bucoavnele bisericeşti, sunt tradiţiile străvechi şi datinile religioase.

Ortodoxia, pentru poporul român şi, mai ales, pentru săteanul român, este bisericuţa din deal, albă şi curată, în care atâtea suflete credincioase au intrat şi s-au rugat, s-au smerit, s-au uşurat de păcate, s-au luminat şi au plecat mai departe la casele lor. Este clopotniţa de la poarta bisericii, de unde porneşte în zare glas duios de clopot, vestitor de bucurii şi de dureri, de biruinţă şi de înfrângeri, de năvală a duşmanilor şi de alungare a lor. Sunt schiturile şi mănăstirile ce împodobesc pământul şi sufletul românesc, cetăţi de evlavie şi cuvioşie, făuritoarele vieţii duhovniceşti a poporului nostru. Sunt chipurile de sfinţi blânde şi 6

iertătoare, adesea înnegrite de fumul cădelniţelor de argint. Sunt luminile de ceară curată aprinse în sfeşnice de lemn, înflorate de mâini ce ştiu să lucreze şi să se închine.

Ortodoxia este candela ce arde în biserici şi în casele creştinilor, în faţa sfintelor icoane aprinse zi şi noapte de inimi pioase. E mirosul de tămâie care îmbălsămează cuprinsul sfintelor locaşuri şi alungă duhurile necurate din casele oamenilor. E ceaslovul îngălbenit şi ros de vremuri, cu filele picate de ceară, pe care au citit ochii rugători, în lacrimi adesea, şi din care au desluşit înţeles adânc pentru viaţă. E piatra pe care atâţia genunchi s-au smerit şi s-au plecat, îngreuiaţi de povara atâtor păcate. Sunt troiţele de la răscruci şi de la izvoare, sunt crucile de lemn şi cimitirele unde odihnesc părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi strămoşi.

Acesta fiind înţelesul Ortodoxiei, se cuvine, în această Duminică a Ortodoxiei, a biruinţei dreptei credinţe, să ne cercetăm inimile şi să ne verificăm credinţele noastre la lumina puternică a trecutului nostru ortodox.

S-o îndreptăm când este abătută, s-o sporim când este puţină, s-o împuternicim când este slabă. Mai mult, să purtăm de grijă şi de credinţa semenilor noştri, ca astfel poporul român să fie azi şi mâine un popor tare în credinţa lui, precum a fost ieri şi odinioară.

Numai astfel vom putea cânta cu Biserica noastră: „Cu noi este Dumnezu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”.

(Cuvânt de deschidere rostit de către episcopul Nifon Criveanu al Huşilor în sala Teatrului comunal din Huşi, 17 martie 1935, la sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei. Textul a fost extras din volumul Pe drumul datoriei. Cuvântări de episcopul Nifon Criveanu al Huşilor, Huşi, Tipografia şi Librăria „Universala”, George Cerchez, 1935)

Candela, martie-aprilie 2017

Pr. Dr. Constantin Tudosă Parohia Petia, comuna Bunești

Patriarhul Justinian Marina (1948 – 1977) - Articol comemorativ În şedinţele sale de lucru din 28-29 octombrie 2015, 25 februarie 2016 şi 16 decembrie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2017 să fie drept „Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti” şi „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” în Patriarhia Română, ca apoi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, să proclame în mod oficial, în prima zi a anului, 01 ianuarie 2017, după slujba de Te Deum, ceea ce s-a hotărât anterior în cadrul Sfântului Sinod.

Considerăm că este absolut important ca, potrivit hotărârilor Sfântului Sinod, amintite mai sus, în cadrul cărora anul 2017 este declarat între altele și anul comemorativ al vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina (1948 – 1977), să redăm după 40 de ani de la trecerea la cele veșnice, apusul pământesc a celui care a fost omul, preotul, ierarhul și patriarhul Bisericii nemului românesc, având expresia recunoştinţei pe care ierarhii, clerul şi credincioşii ortodocşi români o poartă celui neîntrecut în realizările sale în viaţa bisericească, ale căror urmări se fac simţite din plin până în vremea noastră. Căci, dacă astăzi avem o Biserică puternică şi înfloritoare, cu o autentică viaţă duhovnicească, cu o rafinată şi substanţială teologie, cu o organizare şi legislaţie solidă, cu o autentică trăire monahală, cu vocaţii înmulţite pentru slujirea pastorală sau Candela, martie-aprilie 2017

mănăstirească, cu conştientă şi rodnică angajare în apostolatul social, datorăm toate acestea spiritului organizatoric, geniului pastoral şi administrativ, ca şi orientărilor sănătoase şi realiste pe care vrednicul de pomenire, patriarhul Justinian Marina, în fruntea Sfântului Sinod de atunci, le-a imprimat Bisericii Ortodoxe Române. Începutul celui de al 77-lea an de viață și cel de al 29-lea an de patriarhat aveau să aducă Patriarhului Justinian „cununa dreptății” (II Timotei IV, 8), pe care Dumnezeu i-a pregătit-o încă de la alegerea și trimiterea ca păs7

tor, părinte, apostol și patriarh în Sfânta Sa Biserică a României. Dumnezeu l-a inspirat pe Patriarhul Justinian ca în ultimii ani ai vieții, să-și pregătească locul de veci la Mănăstirea Radu Vodă și să scrie pe lespedea mormântului tocmai această expresie „cununa dreptății” ca preț al luptei celei bune în viața pământească. Începând încă din primăvara anului 1975, Patriarhul Justinian - care suferea de boala Parkinson și diabet zaharat - i-a mărturisit fiului său - Ovidiu Marina (care era medic), că puterile i s-au împuținat. După o examinare medicală atentă realizată de medici consacrați, starea generală a Patriarhului s-a ameliorat, însă nu pentru mult timp. Spre sfârșitul toamnei anului 1975, Patriarhul Justinian iarăși nu se simțea bine, fapt care l-a determinat pe fiul său să aducă o comisie de medici care să-l consulte și să hotărască în privința tratamentului diabetului. După consultație, medicii au hotărât instituirea tratamentului cu insulină. „De atunci - mărturisea medicul său personal George Stan - și până a trecut pragul acestei vieți, am stat zilnic lângă Părintele Patriarh, de la ora 8 la ora 22, cu excepția zilei de duminică, deaoarece duminica mi se spunea pe la ora 14 că pot merge acasă, pentru a lua masa cu „soața”, cum îi plăcea Părintelui Patriarh sămi spună...În fiecare zi îl consultam pe Părintele Patriarh, îi controlam glicemia și-i făceam injecția cu insulină. Tot dimineața, în funcție de starea sa generală stabileam dacă poate sau nu să meargă la Cabinetul său de lucru și cât timp putea sta acolo...Tot timpul cât am stat în preajma Părintelui Patriarh Justinian, nu l-am auzit niciodată văitându-se și nu l-am auzit niciodată speriat de moarte, deaoarece - spunea el - noi nu suntem „ca cei ce nu au nădejde (I Tesaloniceni IV, 13), „ci ca unii ce avem convingerea că atât venirea nostră în lume cât și plecarea din ea constituie o rânduială de neschimbat a lui Dumnezeu, în fața căreia avem datoria să ne supunem cu toții” .

Pr. Constantin Pârvu, începând cu anul 1976, când a fost numit vicar administrativ patriarhal, pregătind în această calitate sesiunea organelor centrale bisericești, mărturisea despre Patriarhul Justinian astfel: „Mi-am dat 8

seama...că mulțimea anilor, greutățile și grijile înaltei răspunderi și demnități patriarhale, munca neîncetată și o viață întreagă în slujba Bisericii, dar mai cu seamă ședințele sinodale cu dezbaterea a zeci și zeci de probleme, pastorale, misionare, de doctrină, canonice, disciplinare, de învățământ teologic, de relații externe bisericești și cu celelalte culte, precum și cu organele de stat, cer din partea Patriarhului eforturi care îl epuizează. Pentru prima oară în viața mea de colaborator, după 12 ani de ședințe sinodale, i-am simțit oboseala acumulată în cei 29 de ani de patriarhat” . Începând cu luna ianuarie a anului 1977, viața bisericească în Patriarhia Română își urma cursul ei normal, cu vizite din afară, evenimente bisericești deosebite la care Patriarhul Justinian trebuia să fie de față. Institutul Teologic Universitar din București, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian, organizase acordarea titlului de Doctor Honoris Causa unor personalități bisericești din afară, care apreciau Biserica Ortodoxă Română, activitatea ei și pe Patriarhul Justinian. Patriarhul Justinian n-a putut participa la festivitate din cauza suferinței. Institutul Teologic pregătise acordarea titlului de Doctor Honoris Causa și Patriarhului Justinian, titlu pe care din modestie acesta refuzase să-l primească și alte titluri pe care Institutul Teologic Universitar din București dorise să i-l acorde. Totuși, în ziua de duminică 16 ianuarie 1977, în situația în care se afla, Patriarhul Justinian a acceptat decernarea acestui titlu în sala sinodală de ședințe a Sfântului Sinod din Palatul Patriarhal în prezența oaspeților care fuseseră distinși cu acest titlu, cu o zi înainte, înconjurat fiind de toți colaboratorii de la Administrația Patriarhală, Arhiepiscopia Bucureștilor și cadrele didactice de la Institutul Teologic. În legătură cu acest eveniment, Pr. Prof. Ene Braniște, care l-a admirat în mod deosebit pe Patriarh, a mărturisit. „L-am văzut pentru ultima dată în viață cu puțin timp înainte de sfârșitul inevitabil, în ziua de duminică 16 ianuarie din anul 1977, când i s-a înmânat de către Institutul nostru diploma de „Doctor Honoris Causa” titlu care fusese acordat cu o zi mai înainte și unor personalități bisericești ilustre din afara hotarelor Candela, martie-aprilie 2017

țării. Simțindu-se slăbit, Patriarhul n-a putut lua parte la slujbă, rămânând în Palatul Patriarhal. După Liturghie, în sala sinodală, a Palatului Patriarhal, bătrânul Patriarh a primit, cu modestie, titlul suprem prin care Întăistătătorul nostru cinstea și încununa - deși așa de târziu! - munca de o viață întreagă în slujba Bisericii și a culturii teologice românești. Noul doctor și-a citit cuvântul de răspuns, în care a mulțumit profesorilor și a expus în chip magistral, ideile, sentimentele și principiile care îl călăuziseră în activitatea sa, - pe care profesorul o aprecia - atât de gigantică, multilaterală și rodnică, depusă pe altarul slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor. A prezidat apoi cu dinstincția cunoscută, agapa din marea trapeză a Palatului Patriarhal dată în cinstea oaspeților străini, la sfârșitul căreia a vorbit și apoi neam luat rămas bun, sărutându-i cu respectul cuvenit dreapta arhierească de amfitrion primitor și amabil” .

A urmat apoi pentru Patriarh, o perioadă de suferință, spitalizare și tratament la Spitalul Elias din București, unde l-a surprins devastatorul cutremur din 4 martie 1977. În acest timp, Mitropolitul Iustin al Moldovei l-a suplinit pe Patriarh, din încredințarea sa în problemele importante ale Patriarhiei. În ziua de 26 martie 1977, Patriarhul Justinian urma să părăsească spitalul și să vină acasă înainte de ora prânzului. În dimineața aceea se aflau la reședința patriarhală pentru ca să-l întâmpine pe Patriarh, mai mulți ierarhi, printre care Mitropolitul Iustin și Episcopul Antonie, vicar patriarhal.

Medicul său personal (Dr. George Stan), ca cel care era și el prezent în aceeași zi alături de cei care așteptau venirea Patriarhului, relatează evenimentul privind momentul regretabil al aflării decesului marelui Patriarh, astfel: „Cu cât se apropia ora sosirii, cu atât eram mai emoționat, pentru că nu știam nimic despre starea sănătății Părintelui Patriarh Justinian la ieșirea din spital, după cum nu știam ce voi avea de făcut în continuare, deoarece la Palatul Patiarhal fuseseră aduse între timp tuburi de oxigen și multă aparatură medicală, încât aveai impresia că te afli într-o sală de reanimare.

Candela, martie-aprilie 2017

Trecuse de mult ora 12 și Părintele Patriarh nu mai sosea. Atunci ierarhii m-au rugat de mai multe ori să dau telefon la spital și să întreb de ce întârzie să vină cel pe care îl așteptam cu toții. De fiecare dată le spuneam: să mai așteptăm.

Atunci cineva - nu mai știu cine - a dat telefon la spital, a vorbit puțin și după ce a închis telefonul, a spus: Părintele Patriarh Justinian nu mai este printre noi.

Vestea m-a înmărmurit. M-am retreas într-un uncher al holului de la intrarea palatului, pentru a putea fi singur cu amintirile mele legate de marele meu binefăcător și ocrotitor, pe care l-am iubit mult pentru toate darurile sale sufletești și pentru toată dragostea părintească pe care mi-a arătat-o mie și tuturor credincioșilor Bisericii noastre. În acele clipe - deși părinții mei trăiau - m-am simțit orfan.

Am aflat după aceea că Părintele Patriarh plecase de la spitalul Elias spre reședința patriarhală însoțit în mașină de fiul său, profesorul doctor Ovidiu Marina. Deoarece nimeni din cei care-l vizitaseră la spital nu-i spusese nimic despre urmările catastrofale ale cutremurului din 4 martie 1977, când a „ajuns în Piața Victoriei și a văzut un bloc desfăcut și dărâmat, a întors privirea, adânc impresionat, spunând: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?” . Șocat, surprins și emoționat de dezastrele petrecute în Capitală, „i-a pierit graiul”, așa încât cei prezenți în mașină, „intuind sfârșitul, s-au întors din drum la spitalul Elias” .

Ceea ce s-a întâmplat mai departe, a descris în mod amănunțit, colaboratorul apropiat al Patriarhului, fostul Mitropolit al Clujului - Bartolomeu Anania -, care ca și martor al evenimentelor afirmă: „A fost dus înapoi la spitalul Elias. Împreună cu familia sa - cu fica sa Silvia, cu fiul său Ovidiu și cu soțul Silviei - am fost la Elias; era ordin să nu pătrundă nimeni în spital, mai cu seamă nici un preot.

Patrule împrejur; pe o anumită circumferiță în jurul spitalului, nici o uniformă preoțească nu trebuia să fie văzută. Intrase în Putere un fel de spaimă că evlavia poporului se va concentra în jurul Părintelui duhovnicesc și vor avea loc uriașe demonstrații religioase. Familia m-a prezentat la poartă drept mebmru al familiei 9

și, îmbrăcat civil, am pătruns în spital.

L-am găsit în morgă, întins pe patul de ciment; încă nu se răcise; câteva lumânări erau aprinse pe marginea patului; le aprinseseră câteva asistente medicale din spital. I-am făcut primele rugăciuni ale mortului. Urma ca a doua zi să-l transportăm la Catedrala Paatriarhiei, spre a i se face cuvenite slujbe de arhiereu. Între timp, m-am întâlnit acolo cu un fost coleg de la Facultatea de Medicină din Cluj, coleg de an; m-a recunoscut, m-a îmbrățișat și mi-a spus că el este profesor de medicină legală - și Șeful Institutului de Medicină Legală - și că îmbălsămarea Patriarhului s-a făcut sub supravegherea sa directă și că este foarte bine făcută. Am reținut acest lucru, pentru că l-am invocat a doua zi. Transportarea Patriarhului a fost oprită, interzisă și a trebuit să aflu de la Generalul Ghiorghiu, directorul spitalului, că urmează să fie introdus în frigider, congelat, până la noi ordine. Nu vă imaginați cum zbârnâiau telefoanele în toate părțile spitalului, cu fel de fel de ordine care veneau de sus, care de care mai draconice, să împiedice plecarea grabnică a Patriarhului către Biserica lui.

Atunci, m-am dus la Generalul Ghiorghiu și l-am invocat pe profesorul Terbancea și asigurarea pe care mi-a dat-o că Patriarhul este perfect îmbălsămat; ca atare, am adăugat eu, nu e nevoie să fie introdus în camera frigorifică, pentru că este îmbrăcat în veșminte arhierești, cu rugăciuni, și a-l introduce acolo înseamnă o adevărată profanare. Și astfel l-am convins pe general să-l lase mai departe în morgă. De abia a treia zi am fost în stare să-l scoatem din spital, cu carul mortuar, să-l ducem la Catedrala Patriarhiei unde așteptau preoți, călugări, călugărițe” . Între timp, în seara zilei de sâmbătă 26 martie 1977, în sunetul clopotelor, s-a săvârșit în Catedrala Patriarhală, prima slujbă de pomenire pentru Patriarhul Justinian.

A doua zi, dunimică 27 martie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a făcut cunoscut acest trist eveniment printr-o consemnare în Condica Palatului Patriarhal, care a apărut și în ziarele cotidiene. Această consemnare începe cu anunțul privind încetarea din viață a Patriahului Justinian Marina, adresat 10

de către înaltul for al Bisericii. După o scurtă biografie a acestuia, același for bisericesc anunță că „Ceremonia înmormântării va avea loc la Catedrala patriarhală din București, joi 31 martie, orele 10,30” . În aceeași zi, au fost anunțate toate Bisericile Ortodoxe surori, comunitățile ortodoxe române de peste hotare precum și Bisericile și organizațiile creștine mondiale. Au fost anunțați de asemenea, preoții și instituțiile bisericești din țară, precum și instituțiile și autoritățile de stat prin diferite comunicate.

Luni, 28 martie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sub președinția Mitropolitului Iustin, al Moldovei și Sucevei, locțiitor de patriarh, a hotărât constituirea comisiei pentru slujba înmormântării după datina străbună.

Responsabilitatea desfășurării funeraliilor a fost încredințată Episcopului Antonie, vicar patriarhal și Pr. Ioan Gagiu, directorul Administrației Patriarhale.

A doua zi, marți 29 martie, Patriarhul Justinian după ce a fost așezat în sicriu, a fost scos din spital și adus cu carul mortuar la Catedrala Patriarhiei, de unde preoții au transportat sicriul pe brațe și l-au depus pe catafalc în mijlocul bisericii. S-a oficiat apoi de către Mitropolitul Iustin împreună cu alți ierarhi, o slujbă de pomenire, la care au fost prezenți membrii familiei defunctului, vice-președintele Departamentului Cultelor Gheorghe Nenciu, unii conducători și șefi de culte, directori, consilieri și angajați ai Administrației Patriarhale și Arhiepiscopiei Bucureștilor, precum și numeroși credincioși.

Cu o zi înainte de înmormântare, miercuri 30 martie, au avut loc pregătiri pentru desfășurarea slujbei de înmormântare luându-se în calcul toate amănuntele legate de organizarea cortegiului funerar care avea să se deplaseze de la Catedrala Patriarhală la biserica Mănăstirii Radu Vodă din Capitală. Între timp au început să sosească înalții oaspeți de peste hotare care au depus coroane și jerbe de flori exprimându-și compasiunea față de familia îndurerată și față de membrii Sfântului Sinod . În dimineața zilei de joi, 31 martie, când a fost declarată zi de doliu pentru toată suflaCandela, martie-aprilie 2017

rea creștinească ortodoxă română din țară și de peste hotare, a avut loc la ora 9,00 o ședință sinodală solemnă de comemorare a Patriarhului Justinian, prezidată de Mitropolitul Iustin, la care au participat toți membrii Sfântului Sinod, oaspeți de peste hotare și reprezentanții Departamenului Cultelor.

Astfel, au fost prezenți: - Reprezentanți ai Departamentului Cultelor în frunte cu Președintele Ion Roșianu și Vicepreședintele Gheorghe Nenciu; - Delegații Bisericilor Ortodoxe surori: Prea Fericirea Sa Maxim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare și Arhimandritul Iosif din partea Bisericii Ortodoxe Bulgare; Mitropolitul Meletios al Parisului din partea Patriarhiei Ecumenice; Mitropolitul Ghermanos de Petras și Ahimandritul Teofan din partea Patriarhiei Ierusalimului; Mitropolitul Alexei de Tallin și Estonia, Protoiereul Nicolae Petrov și P. Voscresenski din partea Patriarhiei Moscovei; Mitropolitul Alexandros de Peristeri și Arhimandritul Pantelimon din partea Arhiepiscopiei Atenei și a toată Grecia; Mitropolitul Dorotei din Praga și a toată Cehoslovacia; Episcopul Germain de Saint Denis, Jean-Pierre Pahud, Rev. Pierre Deschamp din partea Bisericii Catolice ortodoxe din Franța; - Întâistătătorii și reprezentanți ai Bisericilor neortodoxe și ai organismelor ecumenice: Sanctitatea Sa Vasken I, Patriarhul suprem și Catolicosul tuturor armenilor, Arhiepiscopul Komitas din partea Bisericii Apostolice a Armeniei; Eminența Sa Cardinalul Roman Torella Vicepreședinte al Secretariatului pentru promovarea unității creștinilor de la Vatican, Rev. Eleuterio Fortino din partea Bisericii Romano-Catolice; De asemenea, tot din partea Bisericii Romano-Catolice au fost de față Arhimandritul Daniel Gelsi de la Mănăstirea Chevetogne (Bulgaria). Eminența Sa Humel, Episcop vechi-catolic din Austria, din partea Bisericii Vechi-Catolice. Eminența Sa John Satterthwaite, Episcop de Fulham și Gibraltar, din partea Bisericii Anglicane; Dr. Allan Brash, reprezentantul Dr. Philip Potter, Secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva; Dr. Glen Williams Secretarul general al Candela, martie-aprilie 2017

Conferinței Bisericilor Europene.

- Șefii cultelor din țară: Eminența Sa Iacob Antal, Episcop auxiliar romano-catolic de Alba Iulia; Eminența Sa Dr. Moses Rosen, șef-rabinul cultului mozaic și președintele Federației Comunităților evreiești mozaice din România .

Cuvântul de deschidere a fost rostit de Locțiitorul de Patriarh Mitropolitul Iustin Moisescu, după care, în numele Sfântului Sinod, Mitropolitul Nicolae Mladin a omagiat personalitatea și activitatea deosebită a Patriarhului Justinian. Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe și conducătorii delegațiilor ortodoxe surori, specificați mai sus, au prezentat mesaje de condoleanțe Sfântului Sinod și au evocat fiecare, aspecte care au caracterizat personalitatea defunctului. Au urmat apoi la cuvânt, conducătorii celorlalte delegații ale Bisericilor creștine: vechi-catolică, romano-catolică, anglicană și reprezentanții organismelor ecumenice internaționale, amintiți mai sus. Luările de cuvânt s-au încheiat cu șefii cultelor religioase din țară, care au scos în evidență ecumenismul practic local inițiat și realizat de Patriarhul Justinian între cultele din țara noastră.

Tuturor le-a răspuns cu mulțumiri Locțiitorul de Patriarh Iustin Moisescu pentru solidaritatea manifestată față de Biserica Ortodoxă Română la acest moment dureros privind pierderea inegalabilului ei conducător.

După încheierea ședinței sinodale de doliu, ierarhii ortodocși români și cei străini în calitate de oaspeți, care au fost rânduiți să facă parte din soborul slujitorilor la oficierea slujbei de înmormântare a Patriarhului Justinian, s-au îmbrăcat în veșmintele specifice acestui moment în Palatul Patriarhal. Astfel, au participat: Mitropolitul Iustin Moisescu, Locțiitor de Patriarh, Patriarhul Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare, Mitropolitul Meletios al Parisului, reprezentantul Patriarhului Ecumenic Dimitrios, al Constantinopolului, Mitropolitul Alexei al Tallinului și Estoniei, delegatul Patriarhului Pimen al Moscovei și a toată Rusia, Mitropolitul Ghermanos, reprezentantul Patriarhului Benedict al Ierusalimului, Mitropolitul Alexandros, reprezentantul Arhiepiscopului Serafim al Atenei și a toată Grecia, 11

Mitropolitul Dorotei de Praga și a toată Cehoslovacia, precum și alți mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi și arhierei, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române . Întregul cortegiu de slujitori și participanți a plecat din reședința Patriarhală în procesiune la ora 10,30, îndreptându-se spre Catedrala Patriarhală, unde era depus pe catafalc în mijlocul bisericii Patriarhul Justinian. În fruntea procesiunii și a soborului era dusă Crucea patriarhală purtată de Pr. Ioan Gagiu, directorul Administrației Patriarhale, apoi mitra patriarhală și omoforul patriarhal (ambele fiind piese importante care fac parte din vestimentația specifică unui ierarh) purtate de doi arhimandriți de la centrul patriarhal și preoții Constantin Pârvu, vicar administrativ patriarhal, Alexandru Ionescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Petru Alexandru, consilier cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și Nițișor Cazac, secretarul Cabinetului Patriarhal, care purtau pe perne, decorațiile, medaliile, disticțiile, insignele și ordinele primite din partea conducerii Statului Român, a altor state și Biserici de peste hotare cu care a fost distins în timpul vieții Patriarhul Justinian . În Catedrala Patriarhală au fost prezenți și reprezentanți ai autorităților de stat și locale: Ștefan Voitec, Vicepreședintele Consiliului de Stat, reprezentantul președintelui României, Ion Roșianu, președintele Departamenului Cultelor, Ion Jebeleanu, vicepreședintele Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste, Radu Abagiu, vicepreședintele Comitetului Executiv al Municipiului București, directorii în funcție ai Departamenului Cultelor și foștii conducători și funcționari superiori ai acestuia, iar lângă catafalc se aflau membrii familiei Patriarhului decedat .

A urmat desfășurarea cu solemnitate a slujbei de prohodire a Patriarhului Justinian și cuvântul Mitropolitului Iustin al Moldovei și Sucevei, Locțiitor de Patriarh, care a avut și protia slujbei. Adresându-se tuturor celor prezenți în Catedrală și celor care ascultau transmiterea slujbei, Mitropolitul Iustin a subliniat realizările importante pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru Ortodoxie ale Patriarhului Justinian, lucrarea sa ecumenică, 12

apostolatul social, realizarea unității Bisericii patriotismul și iubirea jertfelnică de Biserică, pentru care s-a dăruit până în clipa morții. A prezentat latura activității externe, a relațiilor cu Bisericile Ortodoxe surori, cu Bisericile Vechi-Orientale și cu marile Biserici creștine cu care s-a aflat în dialog și grija pentru frații români și fii ai Bisericii de peste hotare. A încheiat amintind că prezența ierarhilor români și străini de față la funeralii sunt dovezi ale prețuirii de care s-a bucurat marele Patriarh Justinian. Din partea autorităților de stat a luat cuvântul Domnul Ion Roșianu, Președintele Departamenului Cultelor, arătând meritele pe plan bisericesc și cultural ale defunctului.

S-au succedat la cuvânt reprezentanții Patriarhiilor istorice de Constantinopol, Ierusalim și Moscova și Sanctitatea Sa Vasken I, Patriarhul suprem și Catolicos al tuturor armenilor, care a evocat prietenia care l-a legat de Patriarhul Justinian.

După veșnica pomenire, slujitorii catedralei și preoții rânduiți au purtat pe umeri trupul Patriarhului Justinian și împreună cu soborul de ierarhi au făcut tradiționalul înconjur al Catedralei cu ecteniile cuvenite și așezând trupul neînsuflețit în carul mortuar, cortegiul a pornit spre mănăstirea Radu - Vodă, la locul de odihnă pregătit din timp de însuși Patriarhul Justinian, ca un adevărat gospodar. Pe traseul parcurs pe Aleea Marii Adunări Naționale, str. Bibescu Vodă, Bd. Dimitrie Cantemir, Bd. Mărășești și str. Radu - Vodă s-au făcut opriri la bisericile Sfântul Spiridon Nou, restaurată de Patriarh, la biserica Slobozia, pe care o salvase de la demolare și la Biserica Radu - Vodă, pe care tot el o scoase din mâinile conducătorilor ateiști. Mulțimea de credincioși, preoți, călugări și călugărițe au însoțit carul mortual pe tot traseul parcurs .

La mănăstirea Radu - Vodă, Episcopul Roman Ialomițeanul a îndeplinit rânduiala punerii în mormânt, după care pecetluindu-se trupul neînsuflețit, s-a pus capacul sicriului și s-a coborât în mormânt.

Toți cei de față au putut citi epitaful încrustat pe crucea de la căpătâi: „M-am luptat lupta cea bună, credința am păzit. Am ajuns la capătul vieții. De acum încolo mă așteaptă răsplata Candela, martie-aprilie 2017

dreptății pe care îmi va da-o Domnul, Judecătorul cel drept, în ziua aceea”. (Timotei, IV, 7-8), iar pe placa de mormânt se afla inscripția: „Aici odihnește în Domnul așteptând Învierea cea de apoi Prea Fericitul Părinte Justinian, Patriarhul României - 1948-1977 -, care unitatea Ortodoxiei străbune a făptuit, acest sfânt locaș și multe alte mănăstiri și biserici a ajutat și preînnoit. Sprijinitor culturii religioase a fost și cârma Bisericii Ortodoxe timp de 30 de ani cu destoinicie a purtat. N. 22. 02. 1901 - D. 26. 03. 1977. Veșnica lui pomenire”.

Pe marginea de jos a pietrei de mormânt stă înscris „Așteptând învierea morților și viața cea veșnică ce va să fie.

Domnul mă va izbăvi de orice păcat. Mă va mântui în Împărăția Sa cerească. Lui fie slava în vecii vecilor, amin” (II Timotei 4, 18).

La mormântul Patriarhului s-au depus nenumărate coroane, jerbe și buchete de flori de către cei veniți din țară și de peste hotare în semn de alesă cinstire a personalității marelui părinte al Bisericii Ortodoxe Române. De pretutindeni Întâistătători de Biserici Ortodoxe, de Biserici creștine și organizații religioase internaționale au transmis la Patriarhia Română scrisori, telegrame, mesaje de condoleanțe, împărtășind durerea și doliul Bisericii Ortodoxe Române pentru pierderea Patriarhului Justinian.

După terminarea slujbei înmormântării, reprezentanții conducerii de Stat, conducătorii Departamentului Cultelor, oaspeții străini, membri familiei patriarhului Justinian, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și mulțimea credincioșilor au adus ultimul salut acelui ce și-a zidit locaș pentru veșnicie.

La agapa de pomenire de la Palatul patriarhal au participat pe lângă menbrii Sfântului Sinod și membrii familiei Patriarhului Justinian, Ștefan Voitec, vicepreședinte al Consiliului de Stat, Eugen Jebeleanu, Radu Abagiu, vicepreședinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al Capitalei . Din partea Departamenului Cultelor au participat: Ion Roșianu președinte, Gheorghe Nenciu vicepreședinte și directorii Ion Lungeanu, Eugen Munteanu, Iulian Sorin și Ion Puiu. Toți distinșii oaspeți Candela, martie-aprilie 2017

au prezentat condoleanțe familiei Patriarhului Justinian și membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și apoi au semnat în cartea de onoare al cabinetului patriarhal. De asemenea, au fost prezenți directorii și consilierii Administrației Patriarhale și Arhiepiscopiei Bucureștilor, precum și membrii Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor.

O agapă de pomenire a fost pregătită și la cantina Institutului Teologic din București la care au luat parte Prea Sfințitul Iustinian Maramureșeanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Clujului, rectorul și prorector al Institutului, corpul didactic și peronalul administrativ, angajații superiori ai Administrației Patriarhale și Arhiepiscopiei Bucureștilor, doctoranzi și studenți teologi români și de peste hotare. Un scurt cuvânt de despărțire și pomenire a fost rostit de către Pr. Dumitru Popescu, prorectorul Institutului Teologic din București.

De asemenea, o altă agapă de pomenire pentru Patriarhul Justinian a fost oferită la cantina Seminarului Teologic din București.

Aici, au luat parte pe lângă Pr. Prof. I. Ionescu, directorul Seminarului Teologic și corpul didactic, elevii seminariști, angajați și muncitori din sectoarele Institutului biblic și de misiune Ortodoxă, precum și enoriași credincioși care au condus pe ultimul drum pe vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian.

Plecarea din lumea aceasta la cele veșnice a marelui şi inegalabilului patriarh Justinian Marina - la 26 martie 1977-, poate constitui un pios moment pentru a readuce în minţile şi în inimile tuturor credincioșilor și fiilor neamlui românesc, figura sa plină de demnitate şi autoritate hieratică, dar inundată şi înfrumuseţată de dragostea şi înţelegerea sa părintească, precum şi faptele şi realizările sale în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, care îl situează în galeria marilor ierarhi ai acestei vechi şi venerabile instituţii.

13

Asist. univ. dr. Stelian Paşca Tuşa Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj Napoca

Psalmul 5– abordare isagogică, exegetică și teologică (partea a I) Lamentația psalmistului1, încadrată de majoritatea specialiștilor în categoria rugăciunilor de dimineață2, scoate în evidență la fel ca în psalmul întâi, contrastul dintre oamenii virtuoși și cei păcătoși. Cu toate că abordează aceiași temă, diferențele dintre cele două texte psalmice sunt semnificative. Dacă în primul psalm autorul prezintă într-o manieră generală cele trei clase de păcătoși (nelegiuiții, păcătoșii/viciații și batjocoritorii – v. 1) care corespund principalelor stadii de decadență, în acest imn, poetul expune, în urma experienței personale, tipuri de oameni care prin atitudinea lor perfidă ucid atât trupul, cât și sufletul semenilor și luptă fățiș împotriva lui Dumnezeu (cei răi – v. 5; nebunii și cei fărădelege – v.

6; mincinoșii, ucigașii și viclenii – v. 7; cei ce rostesc neadevăruri, cei ale căror suflete sunt în stricăciune și lingușitorii – v. 10; și cei ce se răscoală împotriva Domnului)3. În privința celor virtuoși, autorul psalmului 5 oferă față de abordarea descrisă în psalmul întâi, o perspectivă mult amplă asupra calităților acestora, subliniind totodată și dorința lor de a se poziționa în sfera comuniunii, atât prin partiCând au tradus acest cuvânt, părinții Septuagintei s-au raportat la forma piel a verbului ‫( רטע‬atar) și ca atare în loc de înconjuri, au redat termenul prin încununezi. Traducerea este nepotrivită fiindcă de forma qal imperfect la care este folosit verbul în textul ebraic nu presupune acest sens. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, vol. 1 (Bellingham: Logos Research Systems, Inc., 2010), 88.

2 Textul psalmului a fost diortosit în urma consultării mai multor ediții (P.1651, B.1874, B.1936, KJV, FBJ și psalmii traduși de părintele Ioan Popescu-Mălăiești) care au avut ca sursă versiunea ebraică a Psaltirii.

3 M. Dahood încadrează această lamentație în subcategorie psalmi ai nevinovăției (conform subdivizării propuse de Hermann Gunkel). Mitchell Dahood, „Psalms,” în AB 19A (New York: Doubleday & Company, Inc., 1966), 29. S. Mowinckel îl încadrează între psalmii de încredere. Sigmund Mowinckel, The Psalms in Israel’s Worship, vol. 1, ed. D. R. ApThomas (Nashville: Abingdon Press, 1967), 220.

1

14

ciparea doxologică la ritualurile de dimineață (v. 4), cât și prin intrarea efectivă în locașul unde sălășluiește numele și slava lui Dumnezeu (v. 8, 12). Răutatea fără limite a celor păcătoși care culminează în revolta lor împotriva Domnului va grăbi osândirea și căderea lor, în timp ce încredințarea totală a drepților în voia lui Dumnezeu va aduce în sufletele acestora binecuvântare și desfătare veșnică.

Noțiuni de isagogie Evenimentul care a generat alcătuirea psalmului. Conținutul acestui text psalmic relevă într-o manieră evidentă faptul că autorul se găsea în mijlocul unui pericol iminent ce era generat de oameni violenți și vicioși4. Cu toate aceste, textul efectiv al psalmului nu ne oferă niciun amănunt notabil care să ne ajute să stabilim circumstanțele istorice în care acesta a fost redactat5. Dacă acordăm credit suprascrierii și considerăm că regele David ar fi autorul acestei lamentații, atunci cele mai probabile evenimente la care s-ar face referire în psalm ar fi, ori una din prigoanele suferite sub domnia regelui Saul, ori surghiunul din timpul rebeliunii fiului său Absalom6. Exegeții care se pronunță în privința acestei problematici tind să opteze pentru cel de-al doilea eveniment7, precizând faptul că în momentul alcătuirii acestui imn David revenise deja în Ierusalim și se ruga Gherasim Timuş, Note şi meditaţiuni asupra psalmilor, vol. 1 (Bucureşti: Tipografia „Gutenberg” Joseph Göble, 1896), 57.

Alois Bulai et al., Psalmii. Traducere, note şi comentarii (Iaşi: Sapientia, 2005), 25.

5 Charles Briggs şi Emilie Briggs, A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Psalms, vol. 1 (New York: C. Scribner’s Sons, 1906-07), 38.

6 Albert Barnes, Notes, critical, explanatory, and practical, on the book of Psalms, vol. 1 (New York: Harper & Brothers, 1868-69), 40.

7 Peter Craigie, „Psalms 1-50,” în WBC 19 (Dallas: Word, Incorporated, 2002), 85. Cf. Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 56.

4

Candela, martie-aprilie 2017

Domnului, în cadrul serviciului cultic de dimineață, să-l izbăvească de cei care s-au adunat în jurul lui Șeba, cel care a determinat o nouă răzvrătire a israeliților8. O parte dintre interpreții consideră că psalmistul nu face referire aici la amenințările oponenților săi din Israel, ci la niște adversari din exterior9. În acest sens mulți cred să autorul vorbește în numele conaționalilor săi aflați în robia babiloniană care trebuiau să facă față unor pericole iminente10. Așadar, având în vedere faptul că majoritatea exegeților privesc cu rezerve stabilirea contextului istoric care a stat la baza alcătuirii acestui psalm, este firesc ca în cadrul demersului nostru exegetic, relaționarea conținutului psalmului la un eveniment anume să fie minimă.

Autorul. În general paternitatea davidică a psalmului nu este contestată. Majoritatea exegeților consideră că textul consonează ca formă, stil și vocabular cu lamentațiile atribuite regelui poet11. Totuși, unii și-au manifestat rezerva față de această opinie sugerând că aluzia pe care autorul o face la templu/un locaș de rugăciune permanent (v. 8) și folosirea cultului doxologic concomitent de cel sacrificial, implică în mod necesar o datare posterioară perioadei în care a trăit David12. Ca atare, Charles Briggs a afirmat că este Rabbi David Kimhi, The longer commentary of R. David Kimhi on the first Book of Psalms, ed. R. G. Finch (New York: The Macmillan Company, 1919), 31. Cf. Eftimie Zigabenul şi Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol.

2, ed. Ştefan Voronca (Galaţi: Egumeniţa, 2006), 88. Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms (Cambridge: University Press, 1905), 20.

9 Franz Delitzsch, Biblical commentary on The Psalms, v. 1, ed.

Fancis Bolton (Edimburg: T. & T. Clakk, 1871), 119. George Phillips, The Psalms in Hebrew; with a critical, exegetical and philological commentary, vol. 1 (London: J. W. Parker, 1846), 36.

10 Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 69. „În psalmul 3 David era pe drum fugind dinaintea fiului său Abesalom (v. 1) și se plânge că sunt mulți, care s-au sculat contra lui. Acum el este în Ierusalim și se pregătește să intre în templu spre a se ruga Domnului ca să-l conducă întru dreptatea Lui, aplanînd drumul pe care are sp meargă și păzindu-l de nelegiuiții care îi păzezc calea.” Ioan PopescuMălăieşti, Psalmii, 1094. Cf. Iuliu Olariu, Explicarea Psalmilor din Orologiu (Caransebeş: f. ed., 1899), 73.

11 Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms (Boston: Leiben, 2004), 187.

12 „În acest caz, el vorbește din perspectiva poporului aflat în captivitate care a luat învățătură din această nenorocire, și cere să fie întorși din robie în pământul lor, promițând ca pe viitor să se schimbe și să nu mai slujească idolilor, ci să acorde atenție totală templului și să ia aminte la faptul că dacă cauza principală a captivității a fost robia, atunci întoarcerea lor va fi efectul virtuții și pocăinței.” Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms 1-51, ed. Robert C. Hill (Boston: Liden, 2005), 16-7. Cf. St. Jerome, „The Homilies on the Psalm,” în FC 8

Candela, martie-aprilie 2017

foarte probabil ca autorul să fi fost chiar un levit ce slujea la cel de-al doilea templu construit în timpul lui Zorobabel13. Însă termenul ‫( לָכיֵה‬heikal) – palat (pământesc și ceresc), templu care într-adevăr este caracteristic locașului de zid închinat Domnului, a fost utilizat și înainte de zidirea templului lui Solomon, indicând locul unde era așezat chivotul legii (cf. 1 Rg. 1, 9). Mai mult acest cuvânt putea fi folosit atât pentru cortul mărturiei, cât și pentru templul ceresc unde sălășluia Dumnezeu14.

Structura psalmului. Excluzând suprascrierea, exegeții au optat, fie pentru o împărțire în patru secțiuni, fie pentru una în cinci.

Având în vedere că interpreții care folosesc prima variantă de împărțire nu consonează în privința numărului de versete ce corespunde fiecărei secțiuni15, fapt ce implică anumite schimbări, am considerat că este mai indicat să asumăm cea de-a doua structurare, în care unitatea ideatică este mult mai bine exprimată. Astfel că, psalmul are următoare structură: suprascrierea (v. 1); rugăciunea prin care cere lui Dumnezeu să îi asculte cerințele (v.

2-4); Domnul nu îi acceptă lângă Sine pe cei păcătoși (v. 5-7); exprimarea dorinței de a intra în comuniune prin slujirea cultică (v. 8-9); cei păcătoși sunt osândiți și respinși (v. 10-11) și o rugăciune în care se invocă protecția și binecuvântarea lui Dumnezeu (v. 12-13)16. Interpretând psalmul într-o perspectivă ecelesiologică, Casiodor îl divide în trei părți: în prima evidențiază rugăciunea pe care Biserica o face pentru a fi ajutată în lupta sa cu schismaticii și ereticii; în cea de-a doua Aceasta cere să fie călăuzită de Dumnezeu pe calea ce adevărată, iar în ultima parte, după un avertisment adresat oponenților ei, arată binecuvântarea 48, ed. Marie L. Ewld (Wasinghton: The Catholic University of America Press, Inc, 1964), 15. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms 1-81, ed. Robert Hill (Atlanta: Society of Biblical Literature, 2006), 53.

13 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 39. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms. Translation and commentary (New York: Samson Raphael Hirsch Publications Society, 1960-66), 25. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 15. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 53. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 69. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 88. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 75.

14 Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 18.

15 Charles Briggs, The Book of Psalms, 38.

16 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 20. Vezi amănunte în Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1094-6.

15

și răsplata pe care o vor avea cei ce rămân fideli dreptei învățături17.

Analiză exegetică Versetul 1 (Suprascrierea) Maestrului de cântări, pentru flaut, un psalm al lui David.

La fel ca în cazul psalmului precedent, suprascrierea ne indică faptul că această lamentație a fost compusă, cel mai probabil de regele David, pentru a fi interpretată de maestrul de cântări, fie după o anumită melodie18, fie cu acompaniament muzical19. Având în vedere că o parte din termenii folosiți în acest verset au fost explicați la începutul psalmilor anteriori, ne vom focaliza atenția asupra sintagmei ‫( תֹוליִחְּנַה־ל ֶֽא‬el-hannehilot) care este utilizată doar aici în Vechiul Testament. Cei mai mulți exegeți consideră că termenul ‫ תֹוליִח ְנ‬provine din rădăcina verbală ‫( ללח‬halal) care înseamnă a găuri, a perfora și poate fi tradus în general prin instrumente de suflat sau mult mai specific prin flaute20. Însă, datorită faptului că în Sfânta Scriptură termenul uzual pentru acest tip de instrumente este ‫( ליִלָח‬halil) – flaut, fluier (3 Rg. 1, 40; Is. 5, 12), interpreții au ajuns la concluzia că acesta este probabil un nume mai deosebit pentru flaut ce definește un flaut dublu21. Această opinie nu a fost împărtășită de o parte din rabini care au susținut că acest cuvânt ar trebui tradus prin trupe, mai exact roiuri de albine (Baba Kamma 114a22, 81b) sau șuvoaie de oameni ticăloși (cf.

2 Rg. 22, 5). În acest sens textul psalmului ar face referire la niște trupele străine care s-ar apropia amenințător de Israel23. Pe de-altă parte, în Midrașul alcătuit la acest psalm se sugerează că termenul nehilot ar putea face trimitere la ideea de moștenire, însă potrivit lui Rashi acesta nu poate fi nicidecum înțelesul cuvânÎn acest sens oferim câteva exemplificări: Albert Barnes – 2-4; 5-8; 9-11; 12-13; Alexander Kirkpatrick– 2-4; 5-7; 8-10; 1113; Ioan Popescu-Mălăiești – 2-4; 5-8; 9-10; 11-13; Alois Bulai – 2-4; 5-9; 10-11; 12-13.

18 Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 187. Cf. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 220.

19 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 40. Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 72.

20 George Phillips, The Psalms in Hebrew, 39. Robert Bratcher, The Book of Psalms, 49.

21 Ioan Popescu-Mălăiești, „Suprascrierile psalmilor,” ST 1 (1931): 82-3.

22 http://www.come-and-hear.com/babakamma/ babakamma_114.html (accesat 18 octombrie 2013).

23 Cf. George Phillips, The Psalms in Hebrew, 39.

17

16

tului, fiindcă textul psalmului nici măcar nu are de-a face cu această idee24. Totuși, Rabi Samson atrage atenția asupra faptului că aici nu se pune accentul pe bunuri materiale, ci pe valori spirituale (precum credința, binele etc.) care trebuie păstrate pentru totdeauna25. De asemenea, e necesar să remarcăm aici faptul că și părinții Septuagintei au considerat că nehilot provine din rădăcina ‫( לחנ‬nhl) – a moșteni și ca atare au tradus sintagma amintită prin pentru cea care moștenește sau despre moștenitoare26.

Pornind de la această traducere, Sfinții Părinți au dezvoltat o perspectivă ecleziologică, arătând că psalmistul în chip prefigurativ cheamă Biserica să primească de la Mântuitorul Iisus Hristos drept moștenire întregul pământ, precum și bunurile veșnice promise celor care vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu27.

Versetul 2 Pleacă-Ți urechea spre cuvintele mele, Doamne! Înțelege cugetarea mea!

Cererile cu care debutează lamentația relevă faptul că psalmistul solicită încă de la început o atenție minuțioasă din partea lui Dumnezeu28. LuMayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 187.

Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 24.

26 Pentru a motiva această traducere care pare a fi nepotrivită pentru conținutul psalmului, unii au afirmat că aceasta indică cel mai probabil o melodie populară cunoscută muzicienilor de la templu. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 220. Peter Craigie, Psalms, 84. Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, XI. Liber Psalmorum (Iași: Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003), 373.

27 „Dar cine este cea care moștenește, se întreabă Sfântul Ioan –, căci pentru ceea ce moștenește este scris titlul de proprietate?

Biserica și totalitatea membrilor ei, despre care spune Pavel: «Pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită» (2 Co. 11, 2).” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, ed. Laura Enache (Iaşi: Doxologia, 2011), 58-9. Cf. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 15. St. Augustin, „Expositions on the Psalms,” în The Nicene and Post-Nicene Fathers 8, ed. Philip Schaff (Oak Harbor: Logos Research Systems, 1997), 11. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 81. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 69. Dydimus the Blind, „Fragments on the Psalms,” în PG 39, 1168 – Craig Blaising, et al., Ancient Christian Commentary on Scripture. Old Testament (Psalms 1-50), vol. 7, (New York: InterVarsity Press, 2004), 40. Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 16. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 88.

28 Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 53.

Sfântul Ioan atrage atenția asupra faptului că îndrăzneala psalmistului nu s-ar justifica dacă cererile sale n-ar fi drepte: „Cu îndrăznire cere aceasta, fiindcă cere astfel de lucruri pe care și El vrea să le dea. Dacă cineva cere lucruri nevrednice de Cel ce dăruiește, nu poate nădăjdui să primească”. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 63. Cf. St. Jerome, The Homilies 24 25

Candela, martie-aprilie 2017

crurile pe care le cere (plecarea urechii spre el şi ascultarea gândurilor nerostite) ne determină să corelăm starea interioară a acestuia cu cea a unui suferind care, datorită slăbiciunilor, nu poate să vorbească deslușit și prin urmare, îl roagă pe medic să-și plece urechea spre gura lui pentru a-i spune suferințele în care se află29. Cu alte cuvinte, prin această rugăminte David dorește mai întâi să fie ascultat, iar apoi să beneficieze de atitudinea binevoitoare și înțelegătoare a Domnului față de cele mai adânci năzuințe ale sale30.

Prin urmare, psalmistul îi cere lui Dumnezeu să aibă în vedere nu numai cuvintele pe care le rostește, ci și cugetările lui interioare care nu pot fi întotdeauna exprimate. În acest sens, Rabi Samson sesizează că termenul ‫רֶמֵא‬ (emer) – cuvânt, spusă indică gândurile care sunt suficient de limpezi pentru a fi exprimate în cuvinte, iar ‫( גי ִגָה‬hagig) – cugetare, meditație pe cele care sunt încă la stadiul de frământare interioară31. Majoritatea exegeților consideră că cel de-al doilea termen provine din rădăcina ‫( הגה‬hgh) – a cugeta (cf. Ps. 1, 2) și denotă fie rugăciunile inimii nerostite, fie murmurul sau suspinul ce izbucnește dintr-o supărare apăsătoare32. Intensitatea semnificativă a acestei manifestări sufletești i-a determinat pe traducătorii Septuagintei să redea termenul hagig prin κραυγή care înseamnă strigăt.

Sfântul Ioan Gură de Aur motivează această opțiune de traducere subliniind că: „Strigare aici nu numește intensitatea glasului, ci dispoziția minții. Fiindcă și lui Moise care tăcea i-a zis: «Ce strigi către Mine?» (Is. 14, 15). Nu i-a zis «Ce te rogi Mie?». Ci a zis: «Ce strigi către Mine?», fiindcă stătea înaintea Lui cu o dispoziție puternică a minții. Dar ca să te convingi că nici aici nu se referă la strigăt, ci la dispozion the Psalm, 16.

29 Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 262. Cf. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, ed. Agapie Corbu (Arad: Sfântul Nectarie, 2011), 65.

30 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 41. Robert Bratcher, The Book of Psalms, 50. În opinia episcopului Teodoret, psalmistul ar fi dorit să spună: „ Facă-se graiurile rugăciunii mele în lăuntrul urechilor Tale, şi cu milostivire auzi rugăciunea mea şi ia aminte cu dinadinsul la cuvintele cererii mele”. Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 16.

31 Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 25.

32 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 21. Cf. Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 31. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 120.

Candela, martie-aprilie 2017

ția minții, nu a spus ascultă strigarea mea, ci a zis: înțelege, adică pricepe, strigarea mea.”33.

Astfel că, David ne expune aici două tipuri de rugăciuni care izvorăsc în același timp din sufletul său, una este rostită, iar cealaltă negrăită (asemenea celei pe care o înalță Duhul Sfânt cu suspine de negrăit – Ro. 8, 2634), fiecare dintre acestea ajungând în felul ei la Dumnezeu35.

Versetul 3 Ia aminte la glasul strigătului meu, Împăratul meu și Dumnezeul meu, căci Ție mă rog.

Neliniștea sufletească a psalmistului este destul de intensă, de vreme ce acesta continuă să solicite Domnului să ia aminte la rugăciunile lui. David nu se rezumă doar la cele două manifestări orante menționate în versetul anterior (rugăciunea rostită și meditația interioară), ci înalță un strigăt sfâșietor după ajutor (‫ – ע ַוֶׁש‬șeva) care, de altfel, reprezintă o exprimare uzuală în lamentațiile orientale (cf. Ps. 22[21], 24; 28[27], 2;)36. Această manieră de raportare la Dumnezeu evidențiază, în opinia episcopului Diodor, fierbințeala cererii, deoarece persoanele care rostesc de mai multe ori aceiași rugăminte, fără să țină cont de faptul că se repetă, sunt cuprinse de o dorință foarte puternică37. Ca atare, psalmistul continuă să strige până în momentul în care Dumnezeu îi va oferi un răspuns solicitării sale38.

Apelativele pe care autorul textului psalmic le folosește atunci când se adresează direct Domnului au o importanță deosebită în iconomia acestui verset. Numindu-l pe Cel Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 63. Cf. Sf. Chiril al Alexandriei, „Tâlcuirea psalmilor I (1-8),” ed. Dumitru Stăniloae, MO 4 (1989): 51.

34 „De asemenea, și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într’ajutor; că nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuși mijlocește pentru noi cu suspine de negrăit;” (Ro. 8, 26) – BVA. 35 Acest strigăt – subliniază Sfântul Augustin – izvorât din cămara inimii, fără a fi rostit, ajunge la Dumnezeu: „căci glasul omului este auzit, iar suspinul sufletului este înțeles.

Dar și acesta din urmă este auzit de Dumnezeu, dar nu cu urechea Sa, ci în omniprezența Majestății Sale.” St. Augustin, Expositions on the Psalms, 11. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 82. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 117.

Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 20.

36 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1096. Cf. Alois Bulai, Psalmii, 24.

37 Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 17.

38 Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 82. Cf. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 69.

33

17

Căruia îi adresează rugăciunile atât Împăratul meu, cât și Dumnezeul meu, psalmistul face apel la statutul Acestuia de rege și judecător suprem39. Cu toate acestea, prin numirea de ‫( יִּכְלַמ‬malki) – Împăratul meu nu se face trimitere la stăpânirea pe care Dumnezeu o are asupra întregii lumi, ci doar asupra lui Israel.

Astfel că, Domnului i se amintește faptul că nu este firesc ca în regatul pe care îl stăpânește să triumfe nelegiuiții, ci numai cei care i se supun și-i slujesc40 și de aceea este solicitat să i-a atitudine. Dacă persoana care rostește aceste cuvinte este chiar regele David, atunci însemnătatea acestor cuvinte crește semnificativ41. În calitate sa de rege al lui Israel, acesta își manifestă supunerea față de adevăratul Împărat al poporului său pe care îl reprezintă în urma alegerii și ungerii sale42, și îl cheamă să facă dreptate, pedepsindu-i pe cei răi. Pe lângă acceptarea suveranității dumnezeiești, psalmistul lasă să se întrevadă și legătura strânsă pe care acesta o are cu Dumnezeu43. Aceasta reiese din folosirea particulei pronominale posesive (‫ – י‬al meu) la sfârșitul ambelor apelative, dar și din ultimele cuvinte ale versetului. Afirmând că numai Domnului se roagă, David dorea să sublinieze că toate năzuințele sale sunt îndreptate spre cel pe care îl recunoaște a fi singurul său Dumnezeu44.

Numele Elohim este asociat statutului de judecător suprem.

Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 32. Rabi Samson consideră că David corelează cererile sale cu dublul statul al lui Dumnezeu. „Prin urmare, David cere ca Domnul, în calitatea Sa de Rege să fie lângă el când se roagă, iar ca Dumnezeu să fie de asemenea lângă el în rostirile și-n gândurile sale.” Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 25.

40 Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 75.

41 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 41-2. Cf. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 120. Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 21.

42 Orice rege teocratic substituie prezența lui Dumnezeu pe pământ. Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 74.

43 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 64.

44 „Pentru că Tu domnești în mine, iar nu păcatul, de aceea este Dumnezeul meu. Ești Dumnezeul meu pentru că stomacul nu-mi este dumnezeu, aurul nu este dumnezeul meu, posta nu este dumnezeul meu. De vreme ce Tu ești virtutea și eu doresc să fiu virtuos, Tu ești Dumnezeul meu, Tu ești virtutea mea.” St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 17. Pe lângă aceasta, părinții apuseni au remarcat faptul că psalmistul a folosit în acest verset și cel anterior lui trei numiri diferite pentru divinitate: Domnul, Împăratul și Dumnezeu.

Atribuind fiecărei Persoane dumnezeiești unul din aceste nume, respectivii părinți au dezvoltat o interpretare trinitară.

St. Augustin, Expositions on the Psalms, 11. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 83. J. M. Neale, A commentary on the 39

18

Versetul 4 Doamne, dimineața vei auzi glasul meu; dimineața voi rândui rugăciunea mea înaintea Ta și voi priveghea.

Conținutul acestui verset relevă perseverența cu care psalmistul încearcă să obțină bunăvoința Domnului și implicit soluționarea cererii sale. În acest sens el face trimitere, atât la obiceiul său de a se ruga încă din zorii zilei45, cât și la dispoziția sa de a aștepta cu răbdare intervenția fermă a lui Dumnezeu. Așadar, pe lângă faptul că David implică în rugăciune întreaga sa ființă, acesta își înalță glasul spre cer dis-de-dimineață, punând un început bun zilei. Subliniind promptitudinea și zelul psalmistului spre rugăciune46, părinții tind să ofere termenului ‫ּב‬ ֹ ‫רֶק‬ (boqer) – dimineață și o interpretare spirituală.

Astfel că, Sfântul Ieronim consideră că acest cuvânt nu se referă la un interval temporal, ci mai degrabă marchează debutul unei fapte plăcute Domnului, deoarece Dumnezeu aude Psalms, 117-8.

45 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 42.

46 „E o mare podoabă a curăției a te înfățișa lui Dumnezeu îndată, dimineața.” Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor I, 51. Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 65. Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 17. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 55. Cuviosul Eftimie remarcă faptul că și creștinii se comportă asemenea „că îndată ce ne sculăm din așternut, aducem slavă lui Dumnezeu și Îi mulțumim, nu pentru că nu se cuvine a ne ruga în toată vremea […], ci pentru cu dimineața mintea este mai adunată și mai liniștită.”. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 89. În consonanță cu acesta, Rabi David susține că timpul cel mai prielnic pentru rugăciune este dimineața înainte de muncă.

Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 32.

Candela, martie-aprilie 2017

negreșit glasul omului când acesta începe să facă binele47. Această perspectivă interpretativă este asumată și de rabini, însă într-o cu totul altă direcție. Ei afirmă că pe lângă dimensiunea literală a termenului, cuvântul dimineață indică începutul unei perioade luminoase în care Dumnezeu face dreptate celor aleși, pedepsindu-i pe cei păcătoși48.

Ideea dezvoltată în prima partea a versetului primește o conotație mult mai amplă pe parcursul acestui stih prin corelarea rugăciunii psalmistului cu ritualurile pe care un sacerdot le îndeplinește înainte de a aduce jertfă. Așezare celor două acțiuni pe același plan se datorează verbului ‫( ְך ַרָע‬arakh) – a rândui, a pune în ordine, a aranja49, care este utilizat în Sfânta Scriptură cu precădere în textele ce fac referire la maniera în care leviții ordonează lemnele pe altar înainte de sacrificiile rânduite de Moise la începutul fiecărei zile (Lv. 1, 7-8, 12; 6, 5; Nm. 28, 4; cf. Fc. 22, 9)50. Exegeții sunt de părere că aici David nu face altceva

St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 17. „Prima folosire a cuvântului dimineață se referă la perioada zilei, iar cea de-a doua la vârsta tinereții unui om. De asemenea, acesta se poate referi la o întreagă zi de binecuvântare, determinată de întoarcerea omului la Dumnezeu. […] Și, dimineața mai poate fi relaționată cu zilele noastre din veșnicie.” Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 70. Pentru Sfântul Chiril dimineața „poate fi înțeleasă și ca timpul venirii Mântuitorului. Căci atunci vor fi primite toate rugăciunile”.

Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor I, 51. Sfântul Grigorie consideră că dimineața e timpul în care sufletul curat iese biruitor în lupta sa cu întunericul. Sf. Grigorie de Nyssa, „La titlurile Psalmilor,” în PSB 30, ed. Teodor Bodogae (Bucureşti: IBMO, 1998), 169. Cf. St. Augustin, Expositions on the Psalms, 12. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 83. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 118.

48 Rabi Samson susține că David chiar vorbește la un moment dat de o astfel de perioadă în care dreptatea și frica de Dumnezeu va domni peste toți oamenii, iar atunci va fi ca lumina dimineţii când răsare soarele și ca dimineaţa fără nori (2 Rg. 23, 4): „În zorii zilei mă rog lui Dumnezeu și cuget la alți zori în istoria omenirii. Îndrăznesc să vorbesc despre aceștia într-o manieră asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu și învăț să îi aștept. Timpul din zi în care mă rog (dis-de-dimineață) cheamă în sufletul meu gândul la acei zori ai unei noi dimineți din istoria umanității”. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 267. Cf. Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 188.

49 Acest verb este folosit adeseori pentru a indica și momentele ce premerg o rugăciune. Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5 – And Still a Need for Reassurance în http://psalms.schechter. edu/2010/03/psalm-5-of-words-and-personality.html (accesat 28 aprilie 2013). Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 42.

Peter Craigie, Psalms, 86. Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1097.

50 Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 74. Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 20.

47

Candela, martie-aprilie 2017

decât să ne sugereze faptul că înainte de a se ruga Domnului, el se îngrijește ca gândurile și cuvintele sale să fie în așa fel pregătite51, încât Dumnezeu să primească cererile sale precum prinoasele materiale pe care preoții le aduc pe altar în zorii zilei52. Pe lângă aceasta psalmistul își exprimă și disponibilitatea de a veghea cu răbdare, asemenea unui santinele53, ascultarea cererii sale și implicit pedepsirea oponenților săi.

Versetul 5 Căci Tu nu ești un Dumnezeu Căruia să-i placă răutatea; cel rău nu locuiește la Tine.

Afirmații din acest verset oferă cititorului posibilitatea de a înțelege mai bine atât motivele pentru care psalmistul caută ajutor și protecție la Dumnezeu, cât și disponibilitatea acestuia de a aștepta răbdător împlinirea cerințelor expuse în rugăciune. Aceste sentimente de încredere pe care David le manifestă în debutul lamentației sale se fundamentează pe sfințenia Domnului54. Fiind un Dumnezeu moral și drept, Acesta nu poate să iubească lucrurile ce-i sunt contrare și nici pe cei care fac fărădelege55. Ca atare Dumnezeul lui Israel nu se aseamănă întru nimic cu dumnezeii canaaniților care sunt cunoscuți pentru imoralitatea lor56, și nici cu cei cărora slujesc oponenții psalmistului. Părinții consideră că David vorbește aici în chip umbrit, fie despre idolii în care mulți au aflat plăcerea, fărădelegea și alte fapte rele57, fie despre duhurile rele care săvârșesc numai păcatul58.

Această idee este reluată și în cea de-a doua parte a versetului59 în care se afirmă că răul în sine sau mai bine zis cel care face răul60 nu poaErnst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 76.

Franz Delitzsch, Biblical commentary, 121. Cf. Charles Briggs, The Book of Psalms, 39.

51 52

Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 22. Cf. Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 42.

53

Franz Delitzsch, Biblical commentary, 121.

Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 32.

56 Plăcuțele descoperite la Ras Shamra ilustrează contrastul evident între zeitățile canaanite și Dumnezeul poporului ales.

Mitchell Dahood, Psalms, 30.

57 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 65. Cf. Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 90. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 118.

58 Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 55 59 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 43.

60 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii,1098. Robert Bratcher, The Book of Psalms, 51.

54 55

19

te să locuiască în preajma lui Dumnezeu nici aici, nici în Împărăția Cerurilor61. Între Acesta și păcătoși nu există nicio familiaritate62 sau părtășie, fiindcă aceștia din urmă se mistuie dacă rămân în preajma Domnului a cărui sfințenie este asemănată cu un foc mistuitor (cf.

Is 33, 14)63. Cu alte cuvinte îngăduirea răului nu presupune și aprobarea acestuia de către Dumnezeu64. Ca atare, cei păcătoși nu pot să beneficieze de protecția Domnului65, acest privilegiu fiind oferit numai celor ce se depărtează de tot ce este rău. În casa lui Dumnezeu pot să intre, după cum vom vedea în versetele imediat următoare, numai cei cu inima curată66. Din aceste considerente, psalmistul cere ajutorul Celui de Sus, bine știind că Domnul nu privește cu ignoranță pe cei care-i slujesc și sunt copleșiți de necazurile provocate de păcătoși, ci le răspunde numaidecât67.

Versetul 6 Nebunii nu vor putea să stea înaintea ochilor Tăi; Tu urăști pe toți cei ce fac fărădelege.

Dorind să certifice prin niște exemple adversitatea Domnului față de cei răi, psalmistul face trimitere la câteva tipuri de păcătoși68, indicând totodată și atitudinea pe care Dumnezeu o manifestă față de ei. Primii dintre aceștia sunt nebunii care nu vor putea nicidecum să rămână înaintea feței Domnului69. Această categorie definită în limba ebraică prin termenul ‫( םיִלְלֹוה‬holelim) include persoanele lipsite de Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 84.

Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 71.

63 St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 18. Cf. Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 75.

64 Rabi Samson afirmă că atunci când Dumnezeu îngăduie un rău în lume, Acesta are în vedere săvârşirea unui bine mai mare. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 28.

65 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 22 66 „Iar apropierea și iubirea Ta, Doamne (că aceasta înseamnă aici locuirea), nu o va dobândi niciun om rău și viclean, fiindcă, după același David, aproape este Domnul (nu de cei ce fac vicleșuguri), ci de cei zdrobiți cu inima (cf. Ps. 33, 18) și de cei ce se tem de Dânsul.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 90.

67 Diodore of Tarsus, Commentary on Psalms, 17. Cf. Peter Craigie, Psalms, 86. Charles Briggs, The Book of Psalms, 39.

68 Părinții apuseni consideră că aici psalmistul face referire la cei care păcătuiesc cu gândul, cu fapta și cu cuvântul. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 119.

69 În condițiile în care aceștia nu pot sta în proximitatea Domnului, nici acuzele pe care le-ar putea aduce împotriva psalmistului nu au cum să fie ascultate. Mitchell Dahood, Psalms, 31. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 78.

61 62

20

înțelepciune și moralitate (cf. Ecc 10,13)70 care pe deasupra sunt stăpânite și de sentimente accentuate de mândrie71. Deși se depărtează de înțelesul original al cuvântului ebraic, opțiunea de traducere a Septuagintei (παράνομοι – cei fărădelege) subliniază mult mai clar poziția pe care acest gen de persoane o au față de poruncile lui Dumnezeu. Starea lor de adversitate este surprinsă și de forma de hitpael imperfect (‫ – ּובְּצ ַיְתִי‬itiațțebu) a verbului ‫( בצי‬a sta, a-și lua poziția) care indică mai degrabă o stare interioară, decât o poziție fizică, ce accentuează revolta lor față de Domnul72. Însă comportamentul lor este lipsit de orice urmă de înțelepciune. Indiferent cât ar fi de aroganți și puternici ei nu vor putea nici măcar să se manifeste liber în preajma lui Dumnezeu73, darămite să I se împotrivească, fiindcă atunci când Domnul își dezlănțuie mânia, nimeni dintre păcătoși nu-i va putea rezista74.

Dacă pe nebunii/proștii/lăudăroșii care făceau parte din prima categorie Domnul nu-i putea suferi înaintea ochilor Săi, pe cei care săvârșesc fărădelegi75 îi urăște cu desăvârșire.

Nimic nu este atât de constant în Sfânta Scriptură ca afirmaţiile potrivit cărora Dumnezeu urăşte păcatul76. Însă această atitudine nu este decât o consecință ce a fost determinată de păcat77. Dumnezeu Care este iubire și implicit iubitor de oameni nu urăște decât fărădelege.

Dacă Acesta nu ar urî păcatul, atunci dragostea Sa nu ar mai fi cu adevărat pură78. Astfel că, în măsura în care păcătoșii urăsc adevărul Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 32. Cf. Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 43.

71 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 22. Această mândrie lipsită de înțelepciune este determinată, fie de încrederea prea mare în puterea lor, fie de slujirea altor dumnezei. Peter Craigie, Psalms, 86.

72 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1099. Cf. Charles Briggs, The Book of Psalms, 18.

73 Franz Delitzsch, Biblical commentary, 122.

74 Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 28.

75 „A înțeles prin cei ce lucrează fărădelegea pe cei ce păcătuiesc în viețuirea lor. Pe aceștia îi urăște Dumnezeu ca pe unii ce au căzut din adevăr.” Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor I, 51.

76 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 43.

77 Sfântul Ieronim susține că aici psalmistul îi are în vedere pe cei vicioși care sunt deja învechiți în păcat. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 18. Iar Casiodor afirmă că numai cei care persistă în fărădelegi până la sfârșitul vieții vor fi pedepsiți.

Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 84.

78 Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 75 70

Candela, martie-aprilie 2017

și luptă fățiș împotriva lui, în același chip și Domnul răsfrânge asupra lor urmările acestei confruntări pe care la urma urmei ei înșiși și le provoacă79. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că oricine intenționează să se apropie de Dumnezeu ar trebui să adopte o atitudine similară față de păcat: „Aici – subliniază el – se arată ura lui Dumnezeu față de cei ce fac rău, învățând pe cei ce vor să se apropie de El să se facă asemenea Lui, fiindcă astfel vor să se apropie de El să se facă asemenea Lui, fiindcă astfel nu pot să fie aproape de El. Dacă unui om bun nu este cu putință ca unul rău să îi fie aproape, fiindcă diferă de el prin modul de viață, cu cât mai mult un om viclean nu va fi aproape de Dumnezeu?”80.

Versetul 7 Tu pierzi pe toți cei ce grăiesc minciuna; Domnul îl disprețuiește pe bărbatul sângeros și viclean.

Cea de-a treia categorie de păcătoși pe care o are în vedere psalmistul este alcătuită din oamenii care luptă împotriva adevărului, înșelând sufletele semenilor lor prin minciună. Paradoxal, soarta lor este mult mai gravă decât a păcătoșilor deja amintiți care sunt lipsiți doar de comuniunea și dragostea lui Dumnezeu81. Poziționarea conștientă a acestora în afara adevărului determină inevitabil nimicirea lor82. Domnul, care este un Dumnezeu al dreptății și al adevărului83 nu poate avea părtășie cu cei care slujesc tatălui minciunii, celui ce niciodată nu a stat în adevăr (cf. In. 8,47), și prin urmare nu le poate oferi prosperitate și nici nu-i poate favoriza în vreun fel84. AnaSt. Augustin, Expositions on the Psalms, 12. Thomas de Aquino subliniază că Dumnezeu răsfrânge ura Sa asupra păcătoșilor pentru a determina întoarcerea lor de la fărădelegi (Commentaire sur les Psaumes, 71).

80 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 65-6.

81 „Să vedem acum ce este mai rău, să fii urât de Dumnezeu sau să fii dat pierzării. Omul pe care-l urăște Dumnezeu este nefericit cu adevărat nefericit, fiindcă se află în dușmănie cu Dumnezeu; cu toate acestea, el este încă viu, dar, mincinosul care este nimicit, a încetat să mai existe. Omul care minte este mul mai nefericit decât cel care face rău.” St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 19. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 84-5.

82 „Pe grăitorii de minciună îi urăște Dumnezeu ca pe unii ce au căzut din adevăr.” Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor I, 51. Sfântul Augustin afirmă că mincinoșii se nimicesc pe ei înșiși prin faptul că au ales cea ce de fapt nu există. St. Augustin, Expositions on the Psalms, 12.

83 Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 28.

84 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 43.

79

Candela, martie-aprilie 2017

lizând această sentința psalmistului, Părinții Bisericii au încercat să explice motivele pentru care cei ce grăiesc minciuna sunt atât de aspru pedepsiți85. Una din cauzele principale ar fi aceea că mincinoșii au ajuns să aibă un mod de viețuire viciat de propria lor îndeletnicire: trăiesc în răutate, urmăresc lucruri amăgitoare, caută numai plăceri, sunt lacomi și iubitori de avuții86. Cealaltă pricină fundamentală ține de modul în care cuvântul lor perfid influențează și pervertește sufletele șovăielnice ale semenilor. Astfel că, mincinosul nu se nimicește numai pe sine, ci în căderea lui atrage și pe alții spre pieire87. În viziunea patristică, profilul acestui tip de păcătos este asumat cel mai bine de eretici88. Sfântul Ieronim îi aseamănă pe aceștia cu niște ucigași de suflete și susține că pentru răul provocat sunt destinați unei condamnări sufletești definitive89.

Din ultima categorie de nelegiuiți amintită aici fac parte oamenii vicleni90 și cei însetați de sânge91 care urzesc neîncetat în inimile lor planuri de taină ce sunt menite să nimicească pe semenii lor92. Poziționarea celor vicleni în „Nimeni dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii e unul mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare împotriva ei. Dacă David zice către Dumnezeu: «Vei pierde pe toți cei ce grăiesc minciună» (Ps. 5,6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?” Sf. Ioan Scăraru, Scara în Filocalia 9, ed. Dumitru Stăniloae (București: EIBMO, 1980), 206-7. Amintind de minciuna rostită de moaștele egiptene care au ascuns adevărul lui faraon pentru a scăpa viețile israeliților nou născuți, Sfântul Augustin arată și o dimensiune pozitivă a minciunii. St. Augustin, Expositions on the Psalms, 12. În consonanță cu acesta, Toma de Aquino prezintă mai multe tipuri de minciuni. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 72.

86 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 67.

87 „Zicând pierde-vei, cu cuvântul acesta a arătat cât de mare munca [pedeapsa] celor ce spun minciuni. A zis aceasta vrând să înfricoșeze pe cei ce sunt îndemânatici și gata spre a spune minciuni, și prin frică să-i oprească de la plecarea cea către acest rău. Însă, poate a zis să-i piardă Dumnezeu, deoarece unii ca aceștia se netrebnicesc nu numai pe ei prin supunerea minciunilor, ci și multora se fac pricinuitori de pieire.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 91.

88 Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea psalmilor I, 51.

Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 84-5.

89 St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 19.

90 În opinia lui Casiodor, oamenii vicleni sunt aceia care în păcătoșenia minții lor caută să dobândească distrugerea unei persoane. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 84-5.

91 Rashi consideră că David are aici în vedere oameni asemănători lui Esau și urmașilor lui. Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 187.

92 Robert Bratcher, The Book of Psalms, 52. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 57.

85

21

preajma ucigașilor nu este deloc întâmplătoare, fiindcă defăimarea și înșelăciunea prin care acești oameni perfizi lucrează conduce în cele mai multe cazuri la aceiași finalitate93. Ca atare, Sfântul Ioan Gură de Aur nu are în vedere aici două tipuri de păcătoși, ci numai unul singur care îmbină în acțiunile lui caracteristicile specifice categoriilor amintite. Astfel că el numește ucigaș „pe cel ce uneltește, pe fățarnicul care una vorbește și alta gândește, care sub aparența unei fețe pline de bunătate, ascunde răutatea lupilor. Este are cu putință ceva mai rău? Căci de cel ce este dușman vădit te poți apăra. Dat cel care își ascunde răutatea sa și care se folosește în ascuns de răutate, fiind greu de vădit. Poate să lucreze multe lucruri înfricoșătoare.”94. Atitudinea Domnului față de acești oameni care sunt mai degrabă iubitori de sânge, decât ucigași și vicleni, nu doar mincinoși95 este disprețuitoare. Verbul ‫בַעָת‬ (taab) care definește această acțiune exprimă un dezgust evident, oroare, silă și scârbă96, deoarece faptele ce provoacă această manifestare sunt cu totul nefirești și detestabile. Adversitatea Domnului față de păcătoși, pe care psalmistul o amintește de fiecare dată când face referire la vreo categorie de păcătoși97, relevă faptul că Dumnezeu își oferă sprijinul numai celor drepți98.

Hans-Joachim Kraus, Psalms 1-59 (Minneapolis: Fortress Press, 1993), 156). Cuviosul Eftimie subliniază faptul că David unește pe omul viclean cu cel ucigaș, „fiindcă vicleanul, amăgind pe oameni cu cuvintele sale viclene și aruncându-i în primejdii și în pagube, se socotește că-i omoară.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 90.

94 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 67.

95 J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 119.

96 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1099. Cf. Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 22.

97 Episcopul Gherasim scoate în evidență faptul că pentru fiecare categorie de păcătoși Dumnezeu are un anumit tip de antipatie: „Oamenii răutăcioși nu vor avea relație cu Dumnezeu, cei îndărătnici nu vor sta chiar în prezența sa; nedrepții vor fi urâți de Dumnezeu; cei mincinoși vor fi sfărâmați de puterea sa; oamenii sângelui și ai vicleșugului, cum se exprimă textul, cor fi urâți în ochi săi.”. Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 60.

98 Charles Briggs, The Book of Psalms, 39. Cf. Peter Craigie, Psalms, 86.

Pr. drd. Adrian PLATON

Locuri sfinte ale israeliților înainte de construcția Cortului Sfânt Înainte de construcţia Cortului sfânt, evreii se închinau lui Dumnezeu acolo unde îi trăgea simţul religios sau acolo unde li se arăta divinitatea construiau un jertfelnic și aduceau lui Dumnezeu jertfă. Locurile sacre ale evreilor, înainte de construcția unui sanctuar zidit, erau acolo unde spațiile erau considerate purtătoare ale unei misterioase prezențe1.

Prima jertfă menționată de Sfânta Scriptură este cea adusă de Cain și Abel (Fc. 4,3-5).Cei doi frați ajung la conștientizarea stării euharistice, de mulțumire, și atunci afierosesc Domnului un loc și un rol2. Cain aduce lui Dumnezeu jertfă din roadele pământului însă fără a le alege pe cele mai bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că roadele pământului au fost alese la întâmplare de către Cain fără să-şi dea silinţa3, iar Abel aduce lui Dumnezeu jertfă din grăsimea4 celor dintâi oi născute, adică ceea ce era mai bun. Ce e drep calitatea sacrificiului nu e o măsură pentru valoarea sacrificiului, dar dacă calitatea este determinată de intenția bună, atunci de aici depinde și valoarea sacrificiului5. Jertfa lui Abel a fost mai bineplăcută înaintea lui Dumnezeu nu dintr-un subiectivism divin, ci din faptul că agricultorul Cain nu a ținut cont că pământul fiind blestemat,

93

22

Maurice Cocagnac, Les corps et le Temple, (Paris: Les Éditions du Cerf: 1999), 143.

2 Ioan Chirilă, Curs de Arheologie biblică, 1, (ClujNapoca:15.10.2002), 1.

3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri I, Omilii la Facere, în PSB 21, trad., introd. indici şi note Dumitru Fecioru, (Bucureşti:IBMO, 1987),, 216.

4 Jertfa adusă de către Abel este consistentă, din ceea ce avea mai bun aduce lui Dumnezeu, din oile cele mai grase, așa cum în visul lui faraon, Iosif tâlcuiește cele șapte vaci grase ca simbolizând șapte ani de bogăție, de rod bogat, iar cele șapte vaci slabe simbolizează cei șapte ani de foamete ce urmează; întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i oferim ceea ce avem mai bun căci El este cel care ne oferă toate bogățiile, Biblia sau Sfânta Scriptură. Diortosită de ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.

Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, (Bucureşti: IBMO, 2001), 20, în continuarea lucrării se va prescurta SSBVA. 5 Vasile Tarnavschi, Geneza. Introducere și comentar, (Cernăuți: Societatea Tipografică Bucovineană, 1911), 44.

1

Candela, martie-aprilie 2017

prin munca sa nu poate aduce roade bineplăcute Domnului6.

Spun exegeții că semnul extern de primire a jertfei lui Abel de către Dumnezeu este trimiterea focului din cer și mistuirea jertfei sale.

Dumnezeu ne arată că primește jertfa adusă dintr-o inimă cu credință, ,,prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain (Evr. 11,4)”,iar conținutul jertfei din ceea ce este mai bun. Nici Abel şi nici Cain nu au avut de la cine învăţa cum trebuie să aducă jertfa, însă conştiinţa lui Abel, gândul curat7 de a aduce din ceea ce avea mai de preţ a făcut să-i fie primită jertfa, ,,Dumnezeu a căutat la el” (Fc. 4,4). Dumnezeu primeşte jertfa lui Abel pentru voinţa sa, gândul său de a dărui ce avea mai bun, cele dintâi oi născute şi partea cea mai bună din ele şi o respinge pe cea a lui Cain datorită nerecunoştinţei sale, datorită nepăsării sale8. Atunci când faci un lucru cu dispreț, cu neglijență, Dumnezeu nu primește acel lucru, căci este făcut fără El9. Dumnezeu îl pedepsește pe Cain, căci el nu a putut îndura frumusețea și înfățișarea virtuții de care dădea dovadă fratele său10. Sacrificiul celor doi frați are o mare importanță, dovedindu-se faptul că Dumnezeu nu se uită numai la actul vizibil, ci pune mare preț pe sacrificiul intern, ce se exprimă prin acesta11.

După terminarea potopului Noe iese din corabie și zidește un jertfelnic unde aduce din toate animalele curate și din păsările curate ardere de tot(Fc. 8,20). Altarul12 ridiIlie Melniciuc-Puică, ,,Sensul tipic al jertfelor Vechiului Testament”, AȘUIT V (1999-2000), 256.

7 Sfântul ioan gură de aur, Scrieri I, 216.

8 Sfântul chiril al alexandriei, Scrieri II, Glafiere, PSB 39, traducere, introducere și note Dumitru Stăniloaie, (București: IBMO, 1991), 22.

9 Sfântul macarie egipteanul, Scrieri. Omilii duhovnicești, PSB 34, traducere Constantin Cornițescu, introd. indici şi note N. Chițescu, (Bucureşti: IBMO, 1992), 297.

10 Sfântul Ambrozie al milanului, Scrieri I. Despre Cain și Abel, vol. 50 în PSB, trad. Teodor bodogae, Nicolae Neaga, Maria Hetco, după textul latin publicat în colecția Corpus scriptorum ecclesiasticorum latinorum, vol. 32, Viena, 1897-1902, (Bucureşti: IBMO, 2007),., 133.

11 Mircea Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, (Caransebeș: Tipografia Diecezană, 1941), 53.

6

Altarul ( mizbêah ‫ ) ַחֵּב ְזִמ‬este locul unde se aduce un sacrificiu unei zeități. În Sfânta Scriptură altarele sunt împărțite în două tipuri: temporare sau private, construite pentru anumite ocazii și scopuri precise și altare ale templelor, Baruch J.Schwartz, ,,Altar”, în The Oxford Dictionary of the jewish 12

Candela, martie-aprilie 2017

cat de Noe este primul13 menționat în Sfânta Scriptură14. Din această jertfă cel care o aducea nu mai ținea nicio parte, ci toată era mistuită. Fiind cuprins de teamă că Dumnezeu va inunda pământul, Noe aduce jertfă lui Dumnezeu ,,rugându-L să păstreze de acum încolo ordinea de odinioară a lumii, fără să mai dezlănțuie vreodată un potop atât de mare, ci să-i pedepsească doar pe cei răi și să-i cruțe pe aceia care, datorită inocenței lor, dorește El să-i ocrotească și să-i ferească de groaza unui prăpăd”15. Dumnezeu primește jertfa lui Noe fiindcă știe intenția bună a acestuia, vede recunoştinţa sufletului său16 și decide ca să nu mai pedepsească astfel pământul. Motivul principal pentru decizia cruțării dumnezeiești, e acela că în sacrificiul dreptului Noe s-a manifestat nu numai mulțumirea pentru mântuirea și ruga pentru cruțarea viitoare, ci și dorința de a rămâne și în viitor în comuniune cu Dumnezeu17.Conștiința l-a făcut pe Noe să decidă18 aducerea de jertfă lui Dumnezeu, fiind recunoscător pentru bunătatea lui Dumnezeu.

Precum Abel a adus jertfă lui Dumnezeu din religion, eds. Zwy R.J. Werblowsky, Geoffrey Wigoder, (New York: Oxford University Press, 1997), 41; ,,Termenul mizbêah desemna locul unde se înjunghia sau se jertfea o victimă, sacrificiul sângeros fiind tipic la popoarele semite.

Cuvântul grecesc thysiastérion, al cărui uz a fost consacrat prin Septuaginta, are un înţeles mai larg: „loc unde se oferă”, şi nu desemnează decât altarele adevăratului Dumnezeu.

Când este vorba despre altarele zeităţilor păgâne, se foloseşte cuvântul bomós (înălţime, ridicătură). Caracteristică este în acest sens folosirea celor două cuvinte în prima carte a Macabeilor (1, 59), unde se vorbeşte despre altarul (bomós) lui Zeus, amplasat de către regele Antioh IV Epifanes al Siriei peste altarul (thysiastérion) lui Yahve”, Bizău, Altarul și Templul”, 213.

Acesta este primul loc din Sfânta Scriptură, unde este amintit un altar de jertfă, însă trebuie știut faptul că Abel și Cain au adus jertfa lor tot pe altar, SSBVA. 14 Thomas Constable, Dr. Constable’s Bible Study notes on Genesis, (2004), 81.

15 Josephus, Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, VIII, I, (București: Hasefer, 2004), 19.

16 Sfântul ioan gură de aur, Scrieri I, 335.

17 Tarnavschi, Geneza, 75.

18 Recunoștința pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu nu trebuie să fie una la comandă, ci trebuie să vină fără ezitare și fără întârzâiere, căci Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare cu minte luminată și binecuvântată pentru a-I mulțumi, iar cei care întârzie sau așteaptă o anumită comandă sunt nerecunoscători, constrânși sub o anumită formă să aducă mulțumiri Binefăcătorului, Yonge,c.d,trad. The works of Philo: Complete and Unabrigded, Questions and Answers on Genesis, I, 1088.

13

23

cele mai bune dobitoace, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, la fel şi Noe, mişcat de propriul lui suflet, conştientizând ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu îi aduce jertfă de mulţumire. Dumnezeu nu a așteptat ca un zgârcit plata pentru ajutorul dat lui Noe, ci l-a lăsat pe acesta să decidă, iar Noe și-a dat seama că adevărata recunoștință este aceea dăruită de bunăvoie19.

Patriarhii şi au construit propriile lor altare şi au adus jertfe pe ele fără să folosească preoţi. Altarele au fost ridicate în principal pentru a comemora un eveniment în care persoana respectivă a avut de-a face cu Dumnezeu.

Sichem20 este prima localitate unde opreşte Avraam când străbate ţara Canaanului aici era şi vestitul stejar Mamvri unde Dumnezeu i s-a arătat acestui patriarh(Fc. 18, 1-3).Sichem a fost un puternic regat canaanit în epoca egipteană Amarna. Pentru o perioadă de timp, acest regat cuprins între Valea Israel în partea de nord și Șiloh în partea de sud, valea Iordanului în est și Sharon în vest, a reprezentat puterea Sfântul Ambrozie al milanului, Scrieri I. Despre Noe și corabia lui, 219.

20 Sichem, vechi oraș cananit și israelit, situat între muntele Ebal și muntele Garizim, aşezarea iniţială este reprezentată astăzi de Tell Balata, localitate situată în extremitatea estică a văii dintre muntele Ebal la N şi muntele Garizim la S, la aproximativ 50 km N de Ierusalim şi 9 km SE de Samaria. S-au făcutexcavaţii importante la Tell Balata conduse de C. Watzinger (1907- 9), de E. Sellin şi colegii lui (între 1913 şi 1934), şi de G. E. Wright (1956-66) care au dezvăluit istoria acestui aşezământ începând cu mileniul al patrulea î.Hr. şi până la cca. 100 î.Hr., când cetatea elenă a ajuns la sfârşitul ei. Cu toate că în mileniul al patrulea î.H. a existat un sat chalcolithic de mărime considerabilă, cetatea a apărut cca. 1800 î.Hr. în Epoca mijlocie a bronzului şi a atins culmea prosperităţii ei în perioada hicsoşilor (cca. 1700-1550 î.Hr.). În timpul acestor ani au fost construite mai multe temple cu curţi interioare precum şi zidurile de cetăţii. Pe la 1600 î.Hr. a fost înălţat un zid masiv de piatră, zidurile mai vechi au fost îngropate, iar pe locul rezultat a fost construit un mare templu, 33x28 m, cu ziduri înalte de 5.5 m, Skolnik, Encyclopaedia, vol. XVIII, 429, care urma să rămână, cu unele transformări, până la cca. 1100 î.Hr. şi se prea poate să reprezinte în etapele ulterioare templul lui Baal-Berit (Jd. 9,4), cunoscut primilor israeliţi. Cetatea a rămas importantă până în sec. IX-VIII î.Hr., când a început să se deterioreze. Mormane de cărămizi căzute şi de dărâmături arse atestă distrugerea cetăţii de către asirieni în 724721 î.Hr. Timp de patru secole cetatea s-a întors la stadiul de sat până ce a dobândit viaţă nouă, după toate probabilităţile ca centru samarinean, între cca. 325 şi cca. 108 î.Hr., E. F. Campbell, Jr., şi J. F. Ross, „The Excavation of Shechem and the Biblical Tradition”, BA,XXVI, (1963), 2-26; E. Nielsen, Shechem, A TraditioHistorical Investigation, 1955, 3-357, G. E. Wright, Shechem, The Biography of a Biblical City, (New York:1965), 80-7; https://www. biblicaltraining.org/library/shechem.

19

24

majoră în zona centrală a Israelului21. Conducătorii regatului au căutat să extindă granițele regatului, subjugând anumite orașe-state și astfel crescând numărul de așezări în teritoriul lor. Imaginea orașului și țara Sichem în L.B.II, așa cum apare în cercetările arheologice, este destul de diferit. Aria orașului arată că era de aproximativ 4,5 ha, clădirile publice (fortificații, porți, temple), au fost în principal clădiri restaurate sau reclădite pe temelia celor din perioada mijlocie a bronzului22.

La Sichem, Avraam se oprește atunci când străbate Canaanul și ridică un jertfelnic lui Dumnezeu la stejarul Mamvri. Sichemul rămâne important și pentru Iacob care atunci când se întoarce din călătoria făcută în Mesopotamia la Laban, își așează cortul aproape de Sichem, cumpără locul23 pe care s-a așezat și înalță un jertfelnic chemându-l pe Dumnezeul lui Israel24 (Fc. 33,18,20). În semn de consacrare a locului lui Dumnezeu care i S–a revelat, a ars stejarul sub care se aflau chipurile idolilor pe cele două soții ale sale le aduseră de la Laban (Fc. 31,34)25. La Sichem au fost aduse și îngropate osemintele lui Iosif după ce israeliții s-au întors din Egipt, iar în timpul judecătorilor a fost reînnoit legământul sinaitic. Aici și-a avut reședința fiul lui Ghedeon, Abimelec care și-a omorât frații pentru a se proclama rege.

De la Sichem, Avraam pleacă spre sud la Betel, care se numea atunci Luz, dar după trecerea patriarhilor biblici pe aici, ca urmare a unor teofanii şi binecuvântări divine a fost denumită Betel26. Aici Avraam şi Iacob au ridicat jertfelnice. Avraam a zidit un jertfelnic la Betel (Fc. 12,7-8) și probabil în fiecare loc unde

Nadav Na’aman, Ancient Israel ‚s History and Historirgraphy.

The first Temple Period, vol. 3, (Winona Lake: Eisenbrauns, 2006), 5.

22 Na’aman, Ancient Israel ‚s, 5.

23 Iacob cumpără locul acela cu scopul de a mulțumi lui Dumnezeu și nu pentru vreo trebuință materială. Iacob este un model de viață în Dumnezeu, de a nu pune preț pe cele materiale, ci de a sluji în toate lui Dumnezeu, sfântul ioan gură de aur, Scrieri I, Omilii la Facere II, 256.

24 Acest jertfelnic pe care Iacob l-a ridicat în fața cetății Sichem l-a numit El-Elohé-Israel – denumire ce se traduce Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, SBVA, p.59.

25 Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, (Iași:Trinitas, 1997), 146.

26 Până la trecerea lui Iacov spre Mesopotamia localitatea se numea Luz. Ajungând în acel loc Iacob are o viziune și face o promisiune că dacă se va întoarce sănătos la casa tatălui său, acest loc va deveni loc sfânt pentru el ( Fc.28, 18-22).

21

Candela, martie-aprilie 2017

s-a oprit în drumul său spre sud27. Dumnezeu nu dorește nimic de la om după nenumăratele și nespusele lui binefaceri, ci doar suflet recunoscător care știe să-i mulțumească pentru toate28. Tot la Betel, Avraam îi aduce jertfă lui Dumnezeu atunci când se întoarce din Egipt prin partea de miazăzi29 a Canaanului.

Tot în acest loc a înălțat jertfelnic și Iacov în drum spre Mesopotamia. Aici s-a oprit să se odihnească și a avut o viziune, în urma căreia a construit un jertfelnic, dându-și seama că se află pe un loc sfânt. Piatra pe care a dormit a înălțat-o ca pe un stâlp comemorativ turnând pe ea untdelemn și vin în semn de consacrare30, promițând lui Dumnezeu dar că dacă drumul său va fi binecuvântat ca și jertfă, va zidi aici un jertfelnic și din toate ale sale va da zeciuială31. Călătoria i-a fost binecuvântată și a ridicat un jertfelnic în acest loc, el devenind inițiator ăn cele tainice32. Acest loc sfânt33, Betel, reprezintă o axă cosmică unde umanul și divinul se întâlnesc, strămoșii intră în legătură cu Dumnezeu, iar urmașii reînnoiesc această legătură34. Aici cei ce se închină aduc lui Dumnezeu jurăminte, sacrificii și zeciuială.

Spre a verifica credința lui Avraam, Dumnezeu îi poruncește să-și aducă fiul ca jertfă(Fc. 22,1-14). Avraam ascultă și se supune, iar sacrificiul pe care el vrea să-l ducă apare ca fiind cel mai deplin sacrificiu, lucru ce se va reflecta și în jertfa Mântuitorului de pe cruce35.

Avraam se supune lui Dumnezeu, însă îngerul Domnului l-a oprit36. Faptul că Dumnezeu Congar Yves, The mystery of the Temple, (Maryland: The Newman Press, 1961), 16.

28 sfântul ioan gură de aur, Scrieri I, Omilii la Facere, 413.

29 Această întoarcere a lui Avraam din Egipt prin partea de miazăzi a Canaanului este localizată ca fiind localitatea Negheb în SBVA, p. 34.

30 Turnarea de ulei peste o piatră era un act de cult răspândit în religia canaaneică, act pe care îl vor combate profeții mai târziu, Josephus, Antichităţi, XIX,2, 53.

31 Semen, Arheologia, 147.

32 sfântul chiril al alexandriei, Scrieri II, Glafiere,188.

33 Betel semnifică casa lui Dumnezeu, deci este un loc sfânt aici pentru că locuiește Dumnezeu, iar cel ce se închină intră în prezența sfântă a lui Dumnezeu, SSBVA. 34 Lindsay Jones, Encyclopedia,vol. VII, 4746.

35 Chialda, Sacrificiile, 54.

36 Diana V. Edelman, Philip R. Davis, Christophe Nihan, Thomas Römer, Opening the Books of Moses, ( L o n d o n : R o u t l e d g e , 2 0 1 4 ) ,h t t p s : / / b o o k s . g o o g l e . ro / books?id=G2veCwAAQBAJ&printsec=frontcover&hl=ro, Accesat în 10.02.2017.

27

Candela, martie-aprilie 2017

l-a oprit pe Avraam să-și jertfească fiul, arată că sacrificiul trebuie să fie doar de ordin intern, iar în exterior, animalul substituie omul.

Dumnezeu a verificat credința lui Avraam și pentru ascultarea sa i-a promis că neamul său se va înmulți și va lua în stăpânire Canaanul37.

O altă jertfă formată din pâine și vin ce reprezintă deplinătatea, este cea adusă de către regele Melchisedec (Fc.14,18). Sacrificiul intern adus de către Avraam simbolizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar sacrificiul adus de regele Melchisedec prefigurează jertfa euharistică ce se aduce sub forma pâinii și a vinului; dar și preoția lui Iisus Hristos, care aduce Sfânta Euharistie este așezată după rânduiala lui Melchisedec38. Prin sacrificiul simbolic a lui Avraam se opresc jertfele de copii, practicate de către canaaniți.

La Beer-Şeba39 Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu Avraam, cu Iacob, iar acesta a adus jertfă. La Beer-Șeba i s-a revelat lui Iacob, Dumnezeu și i-a reînnoit legământul făcut cu Avraam (Fc.26,23-25) și tot aici în urma unei alte teofanii Iacob aduce jertfă Domnului(Fc. 46,1-4)40. În cei 430 de ani petrecuți de evrei în robia egipteană, știm din Sfânta Scriptură căci cultul divin era practicat de evrei în ținutul Goșen, însă nu se cunosc cu exactitate spațiile cultice. Cu toată opoziția pe care au întâmpinat-o din partea egiptenilor, totuși israeliții au ținut zilele lor festive cât și unele practici cultice, precum circumciziunea sau neconsumarea sângelui animalelor necurate. Cu siguranță că această lungă ședere în Egipt a adus o influență din partea cultului egiptean, lucru pe care îl putem observa în pustiul Sinai când evreii au făcut vițelul de aur.

Josephus, Antichităţi, XIII,4, 44 Chialda, Sacrificiile, 54-55.

39 Beer-Șeba se află la hotarul de sud al seminției lui Iuda, la câțiva km este de actuala localitate Be’er Sheva, la sud de Hebron, lângă drumul ce face legătura cu Egiptul și Marea Roșie. S-au făcut mai multe descoperiri arheologice descoperindu-se fortificații ale unui oraș din perioada de început a Israelului și din perioada monarhică a regatului Iuda, acoperite de ruinele unei cetăți ce datează din perioada persană până în cea romană.

40 Semen, Arheologia, 147.

37 38

25

prof. Miriam Leon-Postolache Colegiul Naţional “Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi

Specificul familiei şi a educaţiei în timpul Vechiului Testament Pentru noţiunea de familie, limba ebraică biblică foloseşte termenul baith, ce are în vedere atât casa ce îi adăposteşte pe membrii unei familii (Iov 8,15), cât şi pe descendenţii unei familii (Facerea 18, 19).1 În Sfânta Scriptură, este adevarat, nu găsim cuvântul familiei2 . În loc de familie este folosit cuvântul casă. Însuşi Mântuitorul se exprimă în modul acesta. Vorbind despre familia lui Zaheu Vameşul, spune: “Astăzi s-a facut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 9). Sau Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, zice: “Corneliu era cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui” (Fapte 10, 2).

Omul a fost creat de la început bărbat şi femeie. Amândoi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 27), şi chemaţi la asemănarea cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om ţine de dimensiunea cugetătoare a fiinţei noastre şi este un dat. Asemănarea este încununarea chipului prin lucrare personală ce duce până la posibila îndumnezeire.

Atât în relatarea: Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (Facerea 1, 27), cât şi în cea de la Facerea 2,21-24: atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.

Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam:” Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”, femeia apare egală cu bărbatul, chiar dacă este numită după bărbat şi creată ca ajutor potrivit pentru el (Facerea 2, 18). În evreieşte, chiar numele comun cu care este denumită femeia (ishshah) este derivat Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1997, p.76.

2 Pr. Gheorghe Paschia, Familia si raporturile dintre membrii ei, in B.O.R., nr. 1-2/1985, p. 100.

1

26

din numele comun care denumeşte bărbatul (ish)- cum ar fi în româneşte “bărbat” şi “bărbată”. Adam, care punând vieţuitoarelor nume, nu găsise ajutor pe potriva lui, exclamă în faţa femeii: “De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (işa), pentru că este luată din bărbatul ei (iş)”.

Familia, casa, se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un barbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine, însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi 3 De observat că la origine, femeia nu este nici superioară, nici inferioară, nici egală stricto sensu bărbatului, ci pur şi simplu “pe potriva lui”, adică aşa cum se cuvine să fie spre 4 armonia fiinţială a umanului.

Scoaterea Evei din Adam, spune Parintele Stăniloae, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă”5. Şi bărbatul şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună. Această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală.

Explicând crearea Evei, Paul Evdokimov spune: „Nu există decât o suferinţă, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu ca persoană unică n-ar fi iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. La fel, fiinţa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Povestea biblică numeşte femeia „ajutor”, mai exact un „faţă către faţă”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Iar Biblia nu spune că nu e bine să „munceşti singur”, ci „să fii singur”, aşa încât femeia „va fi cu el” Fiinţa umană este o fiinţă conjugală”.6 Unii Sfinţi Părinţi vorbesc Teologia Morala Ortodoxa, vol. II, Bucuresti, 1980, p. 289.

Răzvan Codrescu, Op.cit.,p.14.

5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, Bucuresti, 1978, p. 180.

6 Paul Evdokimov, Taina iubirii.Sfinţenia unirii conjugale 3 4

Candela, martie-aprilie 2017

în acest sens chiar despre existenţa în Rai a unui „har al căsătoriei” (Clement Alexandrinul).

Sfânta Scriptură numeşte unirea conjugală a bărbatului cu femeia cu termenul de „cunoaştere” care, în prisma chipului lui Dumnezeu după care este creat omul, nu se explică ştiinţific, ci ca experiere a prezenţei fiinţei celuilalt care ni se oferă ca dar, însă în dăruirea noastră totală spre el.7 În actul cunoaşterii soţului de către soţie şi invers, deşi fiecare este o entitate aparte, atât bărbatul, cât şi femeia tind unul spre altul (Facerea 2,23), până într-acolo încât devin un singur trup (Facerea 2,24), potrivit planului lui Dumnezeu. Unitatea conjugală nu este o simplă juxtapunere a doi indivizi, nici numai unitate ca satisfacţie a trupului sau drept consecinţă a buneivoinţe a unuia faţă de celălalt, ci şi comuniune datorată darului desăvârşit al celor două persoane.

Consecinţa cunoaşterii, a iubirii şi a unirii celor doi soţi în inimă, în suflet şi în trup, este viaţa cea nouă, înţeleasă drept înnoire a vieţii celor doi, dar şi ca o nouă viaţă luată în consideraţie numerică.8 În ce priveste momentul instituirii familiei, Sfinţii Părinţi n-au o părere unanimă. Sfântul în lumina tradiţiei ortodoxe, Asociaţia Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p.58.

7 Pr. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria-Taină a dăruirii şi a desăvârşirii persoanei în “Studii Teologice” nr.3-4, 1992, p.131.

8 Ibidem, p.132.

Candela, martie-aprilie 2017

Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că la început Adam şi Eva au trăit în feciorie. Petrecând viaţa îngerească, nefiind supuşi poftei, n-aveau nevoie de legătură trupească. “După călcarea poruncii, a trăit bărbatul cu femeia; până atunci, trăiau în rai cu îngerii; nu erau aprinşi de poftă, nu erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost făcuţi cu totul nestricăcioşi şi nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”.9 Pe aceeaşi linie merge şi Sfântul Grigorie de Nyssa.

Ca urmare, bărbatul şi femeia (ipostasul patern şi ipostasul matern al uneia şi aceleiaşi umanităţi), au primit de la Dumnezeu, încă dintru început, binecuvântarea ( Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi...”(Facerea 1,28) ) şi nu porunca de a creşte şi de a se înmulţi, nefiind vorba, deci, de o obligaţie impusă autoritar, ci de o posibilitate de „rodire” în sensul sufletesc şi trupesc.

Sfântul Vasile cel Mare se opreşete asupra versetului de la Facerea 1,28 şi spune: „Creşteţi şi vă înmulţiţi. Există o dublă creştere: a trupului şi a sufletului. Or, creşterea sufletului este dezvoltarea cunoştinţelor în vederea desăvârşirii; creşterea trupului este dezvoltarea de la mic la mare. Animalelor lipsite de raţiune li s-a spus: Creşteţi, potrivit creşterii trupeşti, în sensul împlinirii naturii, dar nouă Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, P.S.B. 21, Bucuresti, 1987, p. 172.

9

27

ni s-a spus: Creşteţi, potrivit exigenţelor omului interior, în sensul progresului care duce la Dumnezeu. Creşteţi deci, cu acea creştere care este după Dumnezeu, cu acea desăvârşire care este a omului interior... Înmulţiţi-vă! Cui se adresează cu aceste cuvinte? Celor care se înmulţesc după Evanghelie. Umpleţi pământul, adică , trupul care v-a fost dat să slujească, 10 umpleţi-l cu fapte bune”.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că scopul căsătoriei omului este şi naşterea de prunci, dar , mult mai mult, scopul căsătoriei este evitarea desfrâului, deci “înfrânarea”.

A vedea scopul principal al căsătoriei în naşterea şi creşterea pruncilor, ar însemna să limităm căsătoria la legăturile trupeşti dintre soţi şi la consecinţele lor, ceea ce nu se potriveşte cu sensul creştin al căsătoriei. Se cuvine ca soţii să aibă în vedere nu numai naşterea, ci şi renaşterea, renaşterea fiinţei şi unirii lor la Hristos prin creşterea şi desăvârşirea soţilor în iubire.11 De la început voia lui Dumnezeu a fost aceea ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie caracterizată de fidelitate.

11

da îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii (Pilde 6,20-22).

Dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre ele, aceea de a le da o educaţie. Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex de predispoziţii care datorită unor influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi vor forma personalitatea.

Aceste influenţe şi predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în detrimentul acesteia. Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul a fost creat perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în scopul propriei sale perfecţionări.

Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru 13 care nu se poate face decât prin educaţie. În vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii.

De altfel, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe 29, 15 să se concluzioneze: Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.

Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea

12

13

Fericitul Augustin, dupa ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune în general tradiţia creştină: Adam şi Eva în Rai, deşi nemuritori, erau supuşi nevoilor fizice şi practicau unirea trupească. Numai că actul sexual nu era însoţit de pofta care-l provoacă şi-l însoţeşte după cădere. După cădere nu s-au adăugat organul, funcţia sau actul, ci pofta păcătoasă12 . Însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugetele cele rele şi în intenţia omului.

Vechiul Testament conţine diverse învăţături moral-sociale prin care se dezvoltă sentimentele de frăţietate şi iubire, reglementând raportul omului cu semenul său şi cu societatea în care trăieşte.

Dragostea şi respectul pentru om este o poruncă divină care se cere aplicată în raporturile dintre membrii de familie şi cu semenii.

Conform cărţilor Vechiului Testament, rolul preponderent în educaţie îl are familia.

Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăSf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, 1, P.G.45, Col. 272 ; S.C.160, p.236-237.

10

Pr. Dr. Vasile Răducă, Op.cit., p. 137.

Pr. Marin Braniste, Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre familie, in Studii Teologice, nr. 1-2/1957, p. 129.

28

Sorin Olariu, Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament, în Ecoul, an III, nr.5/2009, p.3.

Candela, martie-aprilie 2017

permanentă pentru formarea şi dezvoltarea copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori.

Cea mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe 3, 14-15, “dobândirea înţelepciunii e mai scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, 22, 3).

Pentru copii avea o deosebită valoare binecuvântarea tatălui şi mai ales cea dinaintea morţii acestuia (Facere 27, 4; 43, 15-22). Părintele avea dreptul absolut în căsătoria fiicelor sale pe care le şi putea vinde ca sclave, însă numai la poporul evreu (Ieşire 21,7). Durata autorităţii sale ţinea numai până la căsătoria copiilor săi14. În ceea ce priveşte scopul educaţiei în Vechiul Testament, acesta era însuşirea poruncilor divine sintetizate în Decalog şi rămase în mare parte universale şi etern valabile, atât pentru evrei cât şi pentru creştini. Majoritatea normelor morale din Vechiul Testament au fost preluate şi legiferate în diverse coduri, legi, norme şi convenţii ale societăţii omeneşti, în raport de evoluţia fenomenelor religioase, istorice, sociale, economice etc.

Astfel, se cuvine să evidenţiem următoarele aspecte marcante: -grija faţă de cei nevoiaşi (orfani, văduve, săraci, sinistraţi) (Ies. 22, 22-23); -dreptul la odihnă pentru om, animale, dar şi odihna deplină pentru pământ, instituind anul sabatic (Ies. 25, 4-7) şi anul jubiliar (Lev. 25, 8-17) în care pământul nu era lucrat; -dispoziţii care apără bunurile materiale şi morale ale oamenilor (Ies. 23, 1-7); asigură

pacea sau protejează familia (Deut. 20, 10 şi Lev. 15; 20, 10); -respectul pentru bătrâni, persoanele de vârsta a treia, este admirabil ilustrat în textul : Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului (Lev. 19, 23).

Chiar din primii ani ai copilăriei, mama era cea care se ocupa de educaţia copiilor, tatăl intervenind mai târziu, amândoi însă se străduiau să ofere tinerilor o profundă educaţie religios-morală, cu scopul de a face din ei convinşi împlinitori ai poruncilor dumnezeieşti descoperite lui Moise pe Sinai. Prin urmare, primul şi cel mai eficient factor educaţional era casa părintească, tatăl şi mama fiind cei dintâi dascăli ai copiilor lor.15 Menirea părinţilor de a se ocupa de educaţia copiilor lor se regăseşte în chemarea lui Avraam, care zice: L-am ales ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate (Facere 18,19).

Prin toată activitatea sa cotidiană, în calitatea sa de cap de familie, tatăl se simţea direct răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru casnicii săi, de aceea folosea orice prilej pentru a-i învăţa pe fiii săi despre Dumnezeul stră16 moşilor.

Prin urmare, aproape toată activitatea cotidiană era folosită ca o cale de învăţătură pentru fiii săi. Educaţia se oferea mai întâi prin exemplul personal şi după aceea prin învăţătură.

Numeroasele porunci, îndemnuri sau chiar aluzii cuprindeau şi prevederi referitoare la educarea copiilor în spiritul respectului pentru părinţi şi a combaterii imoralităţii. Porunca Decalogului este categorică în a impune respectul faţă de părinţi: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe meme ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (Ieşirea 20, 12).

Sfântul Chiril al Ierusalimului stăruie asupra unui lucru, pe cât de important, pe atât de neglijat, legat de viaţa familiei creştine: “Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti ostenelile celor care ne-au dat

Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică,E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 129.

15

14

Candela, martie-aprilie 2017

Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1997, p.84.

16 Ibidem, p.121.

29

viaţă şi a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplăti cu mai mult decat acestea, totuşi niciodată nu vom putea să-i naştem, dacă se vor bucura de tihna procurată de noi, ne vor întări cu binecuvântările, pe care, în chip înţelept, le-a răpit 17 Iacov” Ca metode educative, invocate în Vechiul Testament, menţionăm exemplul părinţilor, care trebuie să fie atenţi la consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând chiar la aprecierea prin mustrare, atunci când se cere: Mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va face plăcere sufletului tău (Pilde 29, 17).

Mustrarea trebuie să aibă, însă, un caracter constructive şi nu destructive. Dragostea părintească se cere a fi cumpănită şi oferită cu înţelepciune, astfel încât prin mustrare să se preîntâmpine plăcerile dăunătoare. Pentru situaţii aparte se invocă şi puterea de convingere a “băţului”, căci Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme. (Pilde 13,24).

Deşi în perioada vechitestamentară femeia apare în rolul predominant de supusă bărbatului, ea se bucura de respect din partea acestuia, care îşi îndruma şi fiii să-şi respecte mama: Fiule, să n-o părăseşti pe mama ta, cinsteşte-o în toate zilele vieţii tale, fă ce-i place ei şi să nu-i pricinuieşti amărăciune! Adu-ţi aminte, fiule, că ea a înfruntat multe primejdii pentru tine când te-a purtat în pântece. Şi când ea va muri, s-o îngropi lângă mine, în acelaşi mormânt.(Tobit 4, 3-4).

Aceeaşi idee o regăsim şi la Pilde 1,8; 6,2023; 19,26; 20,20 sau Is. Sirah 3, 1-16. Lipsa de respect faţă de părinţi precum şi lovirea acestora aducea după sine sentinţa de condamnare la moarte. (Ieşirea 21,15; Isaia 1,17; Levitic 19,3) Severitatea educaţiei era urmărită în mod programatic întrucât inocularea fricii faţă de Dumnezeu, constituia în opinia evreilor „începutul înţelepciunii”. (Pilde 1,7).

Nu era neglijat, pe lângă rolul principal al familiei în educaţie: Ruşine tatălui este fiul neînvăţat… Fiica înţeleaptă face bogat pe bărbatul său; iar cea fără de ruşine este de întrisSfântul Chiril al Alexandriei, Cateheza VII, Izvoarele Ortodoxiei 6, Bucureşti, 1943, p. 1999.

17

30

tare celei ce a născut-o. ( Is. Sirah 22, 3, 4) şi rolul preotului, care avea obligaţia de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte , şi cele curate de cele necurate şi care trebuia să înveţe pe fiii lui Israel toate legile pe care le-au poruncit lor Domnul prin Moise ( Lev. 10, 10 – 11). În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultă că omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul acesta nu se poate obţine decât prin educaţie.

Cărţile didactice cuprind numeroase reguli de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace, ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă, încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea celor trebuincioase existenţei, dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu tărie: Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!… sau: Mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită desăvârşeşte. (Proverbe XXII,27).

O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânăra generaţie a sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie înţeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun şi disciplină.

Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la pierderea demnităţii.

Educaţia mai implica şi cunoaşterea calculului matematic, însuşirea normelor de drept public şi particular.18 Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă 18

Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Op. Cit., p. 129

Candela, martie-aprilie 2017

apel la mânie şi la răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.

Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând, părinţii trebuie să fie consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii, pentru că fiul slobod se face obraznic (Is. Sirah 30,8).

De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi.

Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la bătrâneţe.

Educaţia are ca scop final dobândirea înţelepciunii: Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit priceperea.

Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat aur; ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe, nici un rău nu i se poate împotrivi şi e binecunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tine nu se aseamănă cu ea. (Pilde 3, 13 – 15 ).

Dobândirea înţelepciunii este o garanţie a intrării în împărăţia veşnică : Înţelepciunea este luminată şi cei care o iubesc o văd uşor, şi cei care o caută o găsesc…Începutul ei este pofta cea adevărată de învăţătură. Iar pofta de învăţătură are în sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea nemuririi… Şi nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu. (Is. Sirah 6, 12, 13, 17 – 19). Învăţătura are, într-un fel, un caracter bivalent: se poate folosi atât în folosul omului, Candela, martie-aprilie 2017

dar şi împotriva lui: Ştiinţa celui înţelept se va înmulţi ca un potop şi sfatul lui ca un izvor de viaţă. Cuvântul înţelept de-l va auzi cel ştiutor, îl va lăuda şi peste el va adăuga. Ca o casă în ruine este înţelepciunea prostului şi ştiinţa nebunului, cuvinte fără rost…Ca podoaba cea de aur este învăţătura la cel înţelept şi ca brăţara în braţul drept. (Is. Sirah 12, 14 – 23 ).

Vorbind despre urcuşul duhovnicesc, Sf. Maxim Mărturisitorul îl împarte în două trepte: 1- făptuirea şi 2- contemplaţia. Celei dintâi îi corespunde Vechiul Testament, celei de-a doua, Noul Testament.: “Cel dintâi curăţă firea omenească de toată întinăciunea, prin filosofia practică ( înţelepciunea lucrătoare), celălalt ridică mintea prin cunoaştere sau prin călăuzirea tainică a contemplaţiei, de la cele trupeşti, spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar probă despre aceasta este faptul că ucenicii trimişi sunt Petru şi Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contem19 plaţiei”.

Aceste precizări asupra familiei şi a rolului ei în educaţie în perioada Vechiului Testament ne fac să înţelegem mai bine sensul căsătoriei şi a educaţiei în sânul familiei postulate de Mântuitorul în Noul Testament. În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. După cum în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă. Mântuitorul Însuşi a iubit copiii şi i-a numit „moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei 19, 14). Şi sfârşind aceste idei legate de prezenţa familiei în Vechiul Testament, vom spune că modelul absolut de armonie sfântă ni-l dă casa din Nazaretul Galileii, în care bătrânul Iosif lucra, Maica Domnului păstra în inima ei cuvintele Fiului, iar Pruncul Mântuitor “le era supus” (Luca 2, 51).

Sfântul Maxim Mărturisitorul, către preacuviosul presbiter şi egumen Talasie. Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol.II1, Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 47.

19

31

Pr. prof. Gheorghe Hostiuc Inspector școlar

Principiul educaţiei religioase temeinice şi durabile în epistolele Sfântului Apostol Pavel

Învăţământul religios nu trebuie să fie conceput numai sub aspect teoretic. Fiind izvorât din viaţă el trebuie să se întoarcă tot la viaţă, la viaţa practică, concretă. Aşadar, învăţământul şi educaţia religioasă trebuie să fie temeinice şi durabile. În baza considerentelor de mai sus, cunoştinţele mijlocite prin învăţământ îşi verifică valoarea în faptele izvorâte din ele, fapte care duc la realizarea unei vieţi mai bune, mai îmbelşugate, mai luminoase. În creştinism, prin cateheză, acest principiu are o valoare deosebită prin faptul că fapta este lucrătoare spre mântuire. Mântuitorul Hristos ne învaţă limpede că lumea ne judecă după fapte (Matei VII, 20). Ne spune, de asemenea: Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri; (Matei VII, 21) Fiţi împlinitori ai cuvântului, şi nu numai auzitorii lui, ne mărturiseşte Sfântul Apostol Iacob (Iac.I, 22).

Practic, cateheza bine orientată deschide fiinţa credincioşilor faţă de semeni1, spre slujirea semenilor prin fapte concrete. Învăţământul devine practic numai atunci când este temeinic, adică când se depune un efort neobosit în prezentarea, desfăşurarea şi aprofundarea lui, iar dacă la toate acestea se adaugă interpretarea sensului lui propriu într-o lumină adevărată, el devine şi durabil. Pentru realizarea unor asemenea cerinţe, adică pentru practicarea unui învăţământ temeinic şi durabil, sunt definitorii câteva aspecte metodologice care se cer a fi respectate: Aspectele care se referă la fixarea şi consolidarea cunoştinţelor Se recomandă următoarele: • în predarea-învăţarea Religiei se va evita memorarea mecanică şi se va insista pe memorarea logică, întemeiată pe înCf. +Antonie Plămădeală, episcop vicar-patriarhal, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, p.278.

1

32

ţelegere; • repetarea nu se va face în aceeaşi succesiune în care s-a făcut memorarea iniţială, ci se va asigura integrarea cunoştinţelor în sisteme noi, insistându-se pe aspectele esenţiale; • se va folosi mult exerciţiul care are rol important în procesul învăţării cunoştinţelor religioase; • ca metode de realizare a principiului trăiniciei şi durabilităţii se mai recomandă: procedeul eşalonării celor ce urmează a fi învăţate, al comparaţiei şi al alternării activităţii.

Aspectele care se referă la controlul şi la evaluarea rezultatelor. Controlul, verificarea şi evaluarea rezultatelor sunt necesare pentru asigurarea unor condiţii favorabile, psihologice şi pedagogice, în vederea întăririi rezultatelor.

Pornind de la premisa că principiile didactice se corelează, intercondiţionează şi întrepătrund, în cateheză trebuie să fie respectată fidelitatea faţă de conţinutul credinţei, faţă de text, iar acest fapt se poate realiza numai dacă sunt respectate toate principiile didactice.

Educaţia religioasă are ca ideal informarea şi formarea omului. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos spune că este viaţa de veci. Dar, această viaţă nu poate fi primită oricum, ci printr-o cunoaştere specială: Aceasta este viaţa de veci: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care Lai trimis (Ioan XVII, 3). Deci este o vorba de cunoaştere, atât prin informaţie, cât şi prin formaţie.

Ca urmare, învăţătura religioasă trebuie să dezvolte în chip armonios făptura şi sufletul copilului şi toate facultăţile acestuia. Adică, ceea ce cuprinde cu mintea să poată săvârşi cu voinţa: tu care înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi? (Rom.II, 21) spune Sfântul Apostol Pavel, Candela, martie-aprilie 2017

iar mai departe, având în vedere dezvoltarea armonioasă a sufletului, apostolul zice: să nu înveţe în alt chip, gradaţie ce o recomandă şi ucenicului său Timotei: iar dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi să se înveţe mai întâi să cinstească casa lor şi să dea răsplătire părinţilor (I Tim.V, 4) şi apoi să înainteze cu învăţătura sănătoasă (Tit II, 1), pentru ca să împodobească învăţătura lui Dumnezeu Mântuitorul nostru în toate. (Tit II, 10) Educaţia temeinică şi durabilă nu presupune numai cunoştinţe strict religioase – idei, principii, norme, percepte – ci şi punerea copilului, a tânărului imediat în legătură cu viaţa de toate zilele, imprimând acestora adevărata conduită creştină. Această educaţie presupune trecerea de la idei la acţiuni, de la principii la practicarea lor, de la precepte creştineşti la fapte creştineşti. Învăţătura creştină trebuie să fie viaţă şi faptă, şi nu teorie. Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, dar cei ce îndeplinesc legea se vor îndrepta – zice Pavel. Prin urmare, trăirea adevărului este totul (Rom.II, 13).

Toată legea se cuprinde într-o poruncă: să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu vă nimiciţi unii pe alţii (Gal.V, 14-15), scrie Pavel în epistola către Galateni, îndemnându-i în ultimul capitol la fapta creştină: Să nu încetăm de a face binele, căci la vreme potrivită vom secera, dacă nu ne vom lenevi (Gal.VI, 9). În epistola către Filipeni, Pavel îndeamnă creştinii să urmeze pilda iubirii lui Iisus Hristos, referitoare la faptele credinţei: ...aveţi în voi simţirea care era în Iisus Hristos (Filip.III, 3, 5), Voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să stăpânească vasul său în sfinţenie şi în cinste, nu în patima poftelor, cum fac păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu (I Tes.IV, 3-5).2 În toate epistolele pauline se întâlnesc suficiente referiri care îndeamnă la trăirea adevărurilor creştine, la aplicarea învăţăturii dumnezeieşti. Învăţământul trebuie să fie temeinic şi durabil. Nu ne este permis să irosim timpul, nu trebuie să ne lansăm în fapte care duc la deziluzii, neîmpliniri, ci să urmăm faptele care 2

.Cf. Pr. Marin S. Diaconescu, op.cit.., p.19-20.

Candela, martie-aprilie 2017

duc la virtuţi morale şi calea desăvârşirii: Că de sunt prinoasele sfinte, este şi frământătura, şi de este rădăcina sfântă, sunt şi ramurile (Rom.XI, 16).

O condiţie esenţială a temeiniciei este definirea precisă a subiectului ce vei avea de arătat aşa cum reiese şi din următorul citat: Şi eu fraţilor, venind la voi, nu am venit cu cuvintele alese ale înţelepciunii, vestindu-vă mărturisirea lui Dumnezeu. Căci nu mi-am propus a şti ceva între voi decât numai pe Hristos şi pe acesta crucificat (Gal.VI, 14; Filip.

III, 8; I Tim.II, 6).

Cuvântul Domnului trebuie ales cu toată atenţia pentru ca să trezească interes pentru viaţa sufletească şi trupească. Însuşi Sfântul Apostol Pavel arată perseverenţa ce a pus-o în predarea cuvântului: Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi truda noastră, că ziua şi noaptea lucram ca să nu îngreuez pe cineva din voi şi v-am predicat evanghelia lui Dumnezeu (I Tes.II, 9; Fapte XX, 34) şi ne spune că a servit Domnului cu toată simţirea şi cu multe lacrimi şi ispite (Fapte XX, 19).

Apostolul Pavel a sădit în mod temeinic învăţătura sa în sufletul ascultătorilor, i-a îndemnat spre o învăţătură creştină sănătoasă, îndrumându-i să se ferească de învăţătura ne33

sănătoasă, greşită, mincinoasă şi nefolositoare:...căci dacă predic evanghelia aceasta nu-mi este pentru faţă, căci sunt dator, dar vai mie! de nu voi predica evanghelia. De fac aceasta de voie, am plată, dar dacă de silă totuşi sunt dator (1 Cor.IX, 1617); sau spunea presbiterilor adunaţi la Milet, referindu-se la faptele cele bune, mărturisitoare de credinţă: ...nu mă ocup de aceasta nici viaţa mea o socotesc mai preţioasă decât a sfârşi mersul meu cu bucurie şi slujba ce am luat-o de la Domnul Iisus Hristos (Fapte XX, 24).

Pentru noi, o educaţie religioasă temeinică şi durabilă este o necesitate absolută, mai ales dacă avem în vedere deceniile de privaţiuni într-ale credinţei creştine. Dascălii şi preoţii care predau Religia trebuie să nu supraîncarce sufletul elevului cu cunoştinţe inutile, ci trebuie, îndeosebi, să urmărească să-l deprindă a iubi pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, încât să-L simtă viu în sufletul lor.

Hotărâtoare este învăţătura şi stăpânirea cunoştinţelor în aşa măsură încât credinciosul creştin să fie cu adevărat stăpânul lor, să le poată folosi în orice timp şi împrejurare, să stăpânească esenţialul. Numai aşa sufletul credinciosului va fi legat şi de dragostea creştină nemărginită, de pricepere divină, de interes curat... şi toate acestea îl vor face să-şi trăiască o viaţă creştină plină de demnitate.

Principiul intuiţiei în epistolele Sfântului Apostol Pavel 34

Intuiţia se defineşte ca fiind influenţa nemijlocită a mediului extern sau intern asupra simţurilor noastre. Lipsite de acest izvor noţiunile şi cunoştinţele noastre nu pot avea nici un conţinut.3 Fundamentarea acestui principiu are la bază faptul că cunoaşterea se realizează prin treceri succesive de la concret la abstract şi invers. În practica religioasă, învăţământul intuitiv presupune ca generalizarea conţinuturilor, a informaţiilor să aibă la bază perceperea lucrurilor, a obiectelor, a fenomenelor din sfera religioasă. Deci, intuiţia este înţeleasă drept cunoaştere nemijlocită.

Considerăm interesante de prezentat afirmaţiile lui Aristotel şi, mai târziu a lui Locke: nimic nu este în intelect până n-a trecut mai întâi prin simţuri, iar marele pedagog Comenius recunoaşte valoarea intuiţiei când spune în Didactica Magna: pe cât posibil, omul trebuie să caute a se instrui nu din cărţi, ci din contemplarea cerului şi a pământului, a naturii înconjurătoare, să cunoască lucrurile, nu observaţiile şi mărturiile altora. Întru nimic nu trebuie să ne sprijinim pe simpla autoritate, în totul pe simţuri şi raţiune.4 În predarea lecţiei de religie, profesorul . Cf. Pr. Dr. Gh. Bâzgan, Principii omiletice în predica Sfinţilor Trei Ierarhi, în «Mitopolia Moldovei şi Sucevei», nr.3-6, 1979, p.295.

4 . *** Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.51.

3

Candela, martie-aprilie 2017

sau preotul nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere vârsta şi dezvoltarea sufletească a elevilor, mai ales în această trecere de la concret la abstract, la alcătuirea de idei, noţiuni, principii. În acest sens, este de subliniat faptul că, îndeosebi Religia, operează cu cele mai înalte concepte ale Revelaţiei Divine, dar pe care cel ce predă trebuie să ştie să le explice prin legătura lor cu viaţa umană, cât mai viu şi mai sensibil, şi prin reprezentare intuitivă. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, contempla Revelaţia divină în cuvinte, în acte şi imagini.5 Profesorul de religie va folosi următoarele modalităţi de prezentare a materialului intuitiv: • îl va aduce în faţa elevului în stare naturală; • va folosi imaginile materialului care nu poate fi expus; • va aduce elevul la locul respectiv pentru ca acesta să cunoască direct obiectele, lucrurile şi fenomenele despre care li se vorbeşte.

Materialul intuitiv trebuie să fie folosit în predarea, învăţarea religie, în strânsă legătură cu explicaţiile şi cu îndrumările verbale ale dascălului. Formele de îmbinare a materialului intuitiv cu explicarea verbală sunt: • îndrumarea cu cuvântul a elevilor ca să observe materialul intuitiv şi să dobândească cunoştinţe precise despre materialul expus; • conducerea elevilor cu ajutorul cuvântului ca să descopere o serie de legături şi cauze asupra lucrurilor şi fenomenelor religioase; • aşadar, cuvântul profesorului de religie, sau al preotului care predă religia, este mijlocul de comunicare a noilor cunoştinţe, iar intenţia confirmă, concretizează conţinutul comunicărilor verbale făcute de către el.

Materialul intuitiv folosit la lecţii trebuie să fie tipic şi esenţial, concludent şi substanţial.

La orele de Religie, intuiţia se realizează cel mai relevant prin următoarele metode: • povestirea faptelor (cu har dumnezeiesc, simţ sufletesc); • comunicarea (cu transpunere sufleteas-

că, simţ sufletesc şi variaţia tonului); • descrierea scenelor religioase, a imaginilor şi tablourilor etc.

Cu ajutorul principiului intuiţiei, faptele din trecut, emoţiile vii care au zguduit cândva conştiinţa ascultătorilor, pot fi retrăite pe baza unor istorisiri plastice, interesante, emoţionante, care trezesc conştiinţa, reînviind evenimentele în coloritul lor iniţial. Ţinând cont de acest principiu, Domnul nostru Iisus Hristos, aduce înaintea învăţăceilor Săi nenumărate exemple vii, din viaţa oamenilor şi din observarea naturii înconjurătoare, sau zugrăveşte imagini din ce în ce mai sugestive. Astfel, Sfinţii Apostoli puteau să perceapă mai bine şi cu ajutorul simţurilor, adevărurile de credinţă şi normele conduitei morale ce decurg din ele. Nenumărate parabole, antiteze şi analogii pe care le utilizează Învăţătorul, sunt grăitoare în acest sens. Este suficient să amintim aici parabolele din care ascultătorii puteau să intuiască imaginea Împărăţiei Cerurilor sau pe cea eshatologică a înfricoşătoarei Judecăţi.6 Studiind epistolele pauline desprindem frecvent învăţătura intuitivă a lui Pavel adresată diferitelor comunităţi creştine. Această învăţătură este relevată din mulţimea imaginilor vii presărate în predicile sale, din numeroasele asemănări care colorează minunat vorbirea Apostolului din graiul simplu şi clar, din descrierea împrejurărilor prin care a trecut, din limpezimea îndemnurilor sale sfinte, ca şi din usturătoarele mustrări, din dărnicia şi bunătatea inimii pe care le revarsă asupra comunităţilor de creştini întinse până la Roma şi mai ales din pilda vieţii sale. Toate acestea demonstrează că el învăţa în mod intuitiv, expunea dinlăuntrul fiinţei sale pentru a releva adevărul.7 La orele de Religie, intuiţia exterioară, senzorială nu este dominantă – rolul principal îl joacă intuiţia internă – experienţa mistică, mai ales. Ori, Sfântul Apostol Pavel se dovedeşte un inegalabil maestru al Cuvântului viu, plastic, colorat, interesant, care are o putere intuitivă de nebănuit.

. «Ortodoxia», nr. 3, 1968, p. 347.

. Cf. Magistr. Mihail Popescu, Mântuitorul ca Învăţător al Sfinţilor Apostoli, în «Studii Teologice», XIV (1962), nr. 1-2, p. 26.

7 . Cf. Pr. Marin S. Diaconescu, op. cit., p.10-11.

Candela, martie-aprilie 2017

35

5

6

Iată ce le spune oamenilor ce nu caută cu dinadinsul pe Dumnezeu, zugrăvind netrebnicia lor: Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să se înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge.

(Rom.III, 13,18) Şi iarăşi: este destul de intuitivă vorbirea lui Pavel când spune Efesenilor despre armătura spirituală a creştinilor: Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii; pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes.VI, 14, 16-17).

Desigur că asemenea exemple pot continua. Ele întăresc afirmaţia că vorbele, cuvintele, au un efect foarte puternic asupra copiilor, mai puternic şi mai atrăgător decât cele mai frumoase tablouri desfăşurate sub ochii lor.

Copiii au o imaginaţie vie, bogată, care trebuie folosită şi valorificată. Dar roadele depind de noi, de modul cum le transmitem învăţătura.

Semnificativă în acest sens este descrierea din epistola către Galateni când Sfântul Pavel le prezintă acestora faptele trupului şi roadele duhului şi le pune în faţă două tablouri atât de expresive, încât ei îşi puteau da singuri seama dacă sunt trupeşti sau sunt duhovniceşti: Faptele trupului sunt cunoscute: desfrânarea, necurăţia, destrăbălare, slujirea idolilor, fermecătoria, vrăjbile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, deosebirile, pizmuirile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora... ...Dimpotrivă, roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea... (Gal.V, 1923).

Desigur că în faţa celor două tablouri, fiecare se va clasa într-una din tabere: cea trupească, însemnând robie autentică, sau cea duhovnicească, ce înseamnă slobozenie deplină.

Parţial, adevărurile religioase se pot dobândi şi cu ajutorul intuiţiei externe, bazate pe simţuri, dar pregnant ele se descoperă înlăuntrul fiinţei umane – care este înzestrată cu simţul credinţei. Dar acest simţ trebuie trezit, 36

cultivat, îndrumat şi sporit. Sfântul Apostol Pavel a cântat pe coarda lăuntrică, folosind ca instrument cuvântul viu, pregnant, convingător.8 După cum am văzut, învăţământului religios îi este proprie intuiţia internă, care se adresează inimii şi prin inimă merge la minte. Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Ea poate fi mişcată prin cuvântul lui Dumnezeu transmis printr-o altă inimă închinătorului. Fiule, dă-mi inima ta – zice Sfânta Scriptură.9 O modalitate formidabilă prin care Apostolul Pavel transmitea – prin epistolele didactice – comunităţilor creştine adevărurile de credinţă era inegalabila lui personalitate creştină.

Deşi nu era teolog de profesie, el se mistuia ca un rug, arzând de dragoste pentru Hristos. Iată ce crez avea: Hristos este viaţa mea, iar moartea un câştig. În fiinţa lui Pavel a strălucit o îmbinare fericită dintre gând, vorbă şi faptă.

Iată de ce, dascălul şi preotul de astăzi trebuie să urmeze exemplul Apostolului neamurilor şi să fie cel dintâi şi cel mai de preţ mijloc de a intui adevărul creştin.

Urmaţi-mă pe mine, precum şi eu pe Hristos, zicea Pavel. Aşa să poată spune orice preot catehet.

Căci singuri ştiţi cum trebuie să călcaţi pe urmele noastre, că noi n-am fost fără rânduială când am fost la voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, şi cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi.

Nu doar că n-avem puterea aceasta, ci ca să vă dăm o pildă cu noi înşine, ca să faceţi ca noi. (II Tes.III, 7-9) Pilda vieţii învăţătorului e un mijloc de intuire a învăţăturii pe care o dă.10

. Ibidem, p.12. . Cf. Ibidem.

10 . Ibidem, p.13.

8 9

Candela, martie-aprilie 2017

Din trecutul Bisericii și Neamului Pr. Cezar Onesim- Parohia Șcheia I

Despre familia mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări Profesorul universitar Ștefan S. Gorovei, apropiat spiritual de Mănăstirea Dragomirna din Suceava și preocupat de familia mitropolitului Anastasie Crimca, scrie două articole pe această temă: primul a fost publicat în revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei, având titlul „Anastasie Crimca. Noi contribuții”(1979)1 iar al doilea articol publicat în revista Arhiva Genealogică, apărută sub patronajul Academiei Române, intitulat „Neamul Mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări(1997)”2 El descrie familia Crimca, activitatea lor culturală și socială, fiind inspirat, pentru încadrarea mitropolitului Anastasie Crimca în „patriciatul orășenesc” al breslei blănarilor și cojocarilor din Suceava, de Catastiful acestei bresle editat de Eugen Pavlescu în 1939 și apoi reeditat în volumul „Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria orașului”, volum coordonat de Vasile Gh. Miron, Mihai- Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu, Gavril Irimescu apărut la București în 1989.

Preocuparea istoricului îl constituie cele patru grupuri de „strănepoți ai Crimcăi” din Suceava, înrudiți cu Iftimia, fata clucerului Miron Ciolpan, căsătorită cu Toma Cantacuzino ce făcea parte din prima generație de Cantacuzini mutată în Moldova în secolul al XVIIlea. Această Iftimia Ciolpan va lăsa verilor și nepoților ei( „strănepoții Crimcăi”), cei cinci copii îi muriseră de prunci, părți de moșie din mai multe sate din ținutul Dorohoi, Hotin și Neamț, precum și vii la Cotnari. După decesul

ei, soțul în martie 1640 va răscumpăra aceste proprietăți de la rudele soției sale, „strănepoții Crimcăi”. Iftimia Ciolpan avea rude în neamul Barnovschi, Stroici și Bașotă. Soțul ei Toma se va recăsători și va avea cu a doua soție alți trei copii, două fete și un băiat.

Pe lăngă aceste documente amintite mai sus, profesorul Ștefan S. Gorovei aduce spre cunoaștere Documentul polon din 20 iulie 1564 cunoscut de istorici încă din 1965: „Ja, Gregorza, y ia, Jeremieyca, synowie Krymczini s Schochawy”. Cei pomeniți în acest document, Grigorie și Ieremiica, feciori ai Crimcăi(„fii ai lui Crimca”- numele de Krymczini fiind un genitiv posesiv) din Suceava, se împrumută de la Nikolai Schilnik, negustor din Lvov cu suma de 727 de zloți leșești. În acest document din 1564 se prezintă „cea mai veche atestare a neamului din care s-a ridicat mitropolitul Anastasie Crimca, în persoana acestor Grigorcea și Ieremiica, fii lui Crimca din Suceava”.3 Familia Crimca din Suceava era bine poziționată în breasla din care făceau parte, ei bucurându-se de încredere și în străinătate. Bătrânul lor tată Crimca l-ar fi cunoscut și pe domnitorul Petru Rareș. În secolul al XVII-lea în orașul Suceava exista o stradă „ulița Crimca”. Aici locuia „Ioan Crimca, Grigorcea- fiul său, Ionașcufiul lui Grigorcea”, deci trei generații ai acestei familii. Revenim la Documentul din 1640 cu donațiile Iftimei Cantacuzino în care se arată aceste rude din familia Crimca ce vor primi o astfel de moștenire:„Irina și cu Ștefan, feciorii 1 Ștefan S. Gorovei, Anastasie Crimca. Noi contribuții, în Lupului, și Stahie, feciorul Anghelinei, den târgu MMS, LV, 1979, nr.1-2, p.144-159 den Suceava, nepoții Irimiicăi, strănepoții Crim2 Idem, Neamul mitropolitului Anastasie Crimca. Noi precizări, în Arhiva genealogică, 1997, nr.1-2, p.119-124

Candela, martie-aprilie 2017

3

Idem, p. 120

37

căi”.4 Irimiica Crimca, fiu al unui Crimca, era bunicul Irinei, al lui Ștefan și al lui Stahie. El este același cu cel menționat în documentul polon din 1564. Potrivit datelor de înzestrare din 1640 ale Iftimiei Cantacuzino, Irimiica Crimca a avut urmași pe Irimiica, pe Onciul și încă doi băieți sau gineri( ascendentul preotesei Marica și ascendentul al lui Gavrilcea, feciorul lui Ștefan, „strănepotul lui Crimca”, fii lui Lupul din Liteni). Relațiile dintre Iftimia Cantacuzino și acești urmași nu se poate preciza cu exactitate, precum și nici ai mitropolitului Anastasie Crimca cu precizie, dar nu era o relație foarte îndepărtată.

Prima atestare al celui ce va ajunge mitropolit din această familie este din 1574/1577 când el va comanda diacului Nichifor din Suceava un Molitfelnic. Presupunând că avea 15-16 ani, rezultă că mitropolitul Anastasie s-a născut între 1558-1562. Prin urmare, tatăl său Ioan Crimca, aparține generației celor doi negustori Grigorcea și Ieremiica Crimca, fiindu-le frate, ori văr primar. Referitor la identitatea tatălui mitropolitului Anastasie Crimca, profesorul Ștefan S. Gorovei, revine cu accentuarea afirmației potrivit căreia Ioan Crimca menționat în Catastiful breslei blănarilor nu poate fi tatăl mitropolitului, deoarece acesta ar fi trebuit să se fi născut în jurul anului 1530, aparținănd astfel tocmai generației fraților Grigorcea și Ieremiica Crimca. De asemeni, din documente nu se observă că mitropolitul ar fi avut frați. Logica ne obligă că Ioan Crimca- tatăl mitropolitului, era nepot de frate al lui Ioan Crimca înscris în Catastiful breslei blănarilor, și deci văr primar al celor doi negustori din documentul polon de la 1564. În acest sens putem face o schiță genealogică: Crimca (n. Aprox. 1500) = ?

A.1. Ioan Crimca(n.aprox.1530) = ?

A.1.a. Grigorcea Crimca(atestat 1564) =?

A.1.a.1. Ionașcu Crimca A.1.b. Ieremiica Crimca(atestat 1564) =?

A.1.b.1. Lupul Crimca =?

A.1.b.1.a. Irina Crimca(atestată 1640) = ?

A.1.b.1.b. Ștefan Crimca(atestat 1640) = ?

A.1.b.2. Anghelina Crimca = ?

Idem, p. 121; cf. Gh. Ghibănescu, Ispisioace și zapise, II, 1, p.190 4

38

A.1.b.2.a. Stahie(atestat 1640) A.2. Crimca(n. în jur de 1530) A.2.a. Ioan Crimca = Cristina(†1595, Bis. Pătrăuți) A.2.a.1. Ilie Crimca(monah Atanasie) (n.c.1560-†1629, Mrea Dragomirna) Profesorul Ștefan S. Gorovei caută și semnificație numelui Crimca fie gândindu-se la Crimeia(Crâmul) cu Caffa și Mangopul care au fost cucerite la deceniul opt al secolului XV de păgâni. „Oare ar fi vreun neam de negustor crâmlineam „grec” din Mangop refugiat la Suceava în 1475? Slujba diacului Ilie Crimca pare a fi nu una militară, ci financiar-diplomatică, slujbă pe care o va îndeplini și în perioada slujirii ca mitropolit. În documentul din 1587 se afirmă că el a fost luat prizonier de cazaci: „a fost în prinsoare”, apoi apare o formulă interesantă: „după cum a făgăduit domnia noastră”.5 Avem în acest document mărturia unui episod necunoscut din viața de mirean a lui Ilie Crimca cu un prizonierat și o făgăduință domnească.”O altă posibilă origine a numelui Crimca, mai plauzibilă decât cea redată mai sus, ar fi că în Banat se folosește cuvântul crincă ca fiind „Oboroc lungăreț, făcut din scoarță de tei, cu care se aduce cucuruzul din holdă și care servește și de leagăn pentru copiii mici”.

Cuvântul ar deriva dintr-o formă sârbească corespunzătoare bulgărescului krinka, însemnând măsură pentru cereale. Să fi fost primul Crimca un sârb sau un refugiat bosniac refugiat după căderea acelor ținuturi sub stăpânirea otomană? „Ar putea fi o legătură între această origine sârbească și strădania mitropolitul pe tărâmul scrisului slavonesc într-o vreme când limba română era în plină ascensiune, în preziua revoluționarelor inițiative ale lui Varlaam?”6 Interesant este gestul Iftimiei Ciolpan, căsătorită Cantacuzino, care confirmă prin donațiile sale verilor și nepoților ei, „strănepoților Crimcăi”, faptul că ea avea o relație de familie cu nepoții mitropolitului Anastasie Crimca.

Totuși, să vedem cine a fost această Iftimie Cantacuzino. Este fiica lui Miron clucerul( Ciolpan) și ai Măriucăi Bașotă. S-a căsătorit cu Șt. S. Gorovei, op.cit., p.123; cf. T. Bălan, Documente bucovinene, I, Cernăuți, 1933, p. 96 5

6

Ibidem, p.124

Candela, martie-aprilie 2017

Toma Cantacuzino(n.cca.1591- † 6.02.1666, Mrea Golia- Iași), fiul lui Andronic Cantacuzino din Constantinopol, ajuns mare vistier în Valahia. Au avut împreună cinci copii morți în pruncie. Căsătoria lui Toma Cantacuzino cu o descendentă a unor boieri moldoveni și stabilirea lui în Moldova în 1616, când se pare că a avut loc și căsătoria lor, se dă posibilitate ca Toma Cantacuzino să intre în rândul boierimii pământene și să achiziționeze moșii în baza dreptului de protimisis(dreptul de preemțiune) în achiziționarea bunurilor imobile și alte avantaje în lărgirea patrimoniului prin zestrea soției și vasta relație de solidarități al neamului acesteia. În această vastă relație de neam se încadra și familia Crimca din Suceava. Toma Cantacuzino nu era lipsit de influență deoarece el mai avea alți patru frați cu situații deosebite: Constantin, care a fost mai întâi în Moldova paharnic, iar apoi a plecat în Muntenia în 1633 și s-a însurat cu nepoata lui Matei Basarab voievod, fiica lui Radu Șerban Basarab voievod.

A avut un fiu Șerban Cantacuzino ce va deveni mai târziu domn în Muntenia.Mihail care a fost primul dintre Cantacuzinii care a venit în Principatele române, fiind primit între boierii moldoveni. El va avea un fiu Dimitrie ce va ajunge domn în Moldova.

Dimitrie care va merge în Crimeia și va trece la islamism.

Gheorghe(Iordache) care se va stabili și el în Moldova. Va fi vistierul lui Vasile Lupu timp de peste 20 de ani și cumnat al acestuia.

Toma Cantacuzino, în calitate de vornic al Țării de Sus apoi al Țării de Jos, este menționat în 1662 mare caimacam(locțiitor de domn) de la moartea lui Ștefăniță Lupu până la venirea lui Dabija Vodă. A trăit cu prima soție Iftimia timp de 20 de ani cu care a avut cinci copii ce-au murit de prunci apoi, după decesul ei, s-a recăsătorit cu Anița fiica lui Voluntar Prăjescu și a avut trei copii: Ștefan Cantacuzino paharnicul căsătorit cu Vasilica a lui Gavril Paladi; Catrina Cantacuzino măritată cu hatmanul Velicico Costin, fratele lui Miron Costin și Nastasia Cantacuzino căsătorită cu vornicul Ioan Racoviță, tatăl lui Mihai Racoviță voievod.7

Toma și fratele său Iordache Cantacuzino erau înrudiți prin vornicul Costea Bucioc cu domnul Vasile Lupu. Vasile Lupu o ținea pe Tudosca fata lui Costea Bucioc din prima căsnicie, iar Bucioc a fost căsătorit a doua oară cu Candachia fiica lui Petrașcu Șoldan iar fiica lor Catrina s-a măritat cu vistierul Iordache Cantacuzino. Așadar, Iordache Cantacuzino și Vasile Lupu erau ginerii lui Costea Bucioc.8 Tudosca Lupu și Catrina Cantacuzino erau surori consagvine, iar Vasile Lupu și Iordache Cantacuzino erau cumnați. Frații Cantacuzino l-au sprijinit pe Vasile Lupu cu bani și relații la Constantinopol pentru a deveni domn al Moldovei. Așa se explică și încrederea ce-o avea Vasile Lupu față de cumnatul său Iordache pe care l-a ținut în întreaga sa domnie ca vistiernic. Toderașcu Cantacuzino, fiul lui Iordache, era văr primar cu Ruxandra fata lui Vasile Lupu și a Tudoscăi, care o va moșteni pe vara sa după ce se va stinge întreaga ei familie.

Deci, Iftimia Cantacuzino, soția lui Toma Cantacuzino, era în această alianță de familie ce domina viața politică a Moldovei de început de secol al XVII-lea. Prin mama sa Maria Bașotă era rudă cu domnitorul Miron vodă Barnovschi. Soțul ei Toma era considerat cel mai bogat boier din Moldova. În 1667 se pomenește că deținea: 24 de sate întregi, 8 jumătăți și 13 părți din sate în 11 ținuturi ai Moldovei. Toma Cantacuzino s-a preocupat și de mântuirea sufletului fiind ctitor al bisericii din satul Budești(Neamț) în 1664, a bisericii din Cândești(Suceava) unde și-a construit una dintre reședințele sale, a devenit al doilea ctitor împreună cu soția Iftimia prin refacerea între 1626-1627 a Mănăstirii Bisericani și construirea unui pridvor, a unei pivnițe și trapeze, al cărei prim ctitor era Pătrașcu Bașotă cu soția Grozava. Pentru acest gest Toma și Iftimia Cantacuzino erau trecuți în pomelnicul mănăstiresc și li se făcea slujba parastasului de două ori pe an: la 18 ianuarie( de Sf. Atanasie și Chiril) și 21 mai( de Sf Impărați Constantin și Elena). Toma Cantacuzino a sprijiit și Mănăstirea Golia din Iași, el fiind înmormântat aici alături de a doua soție Anița Prăjescu și de fiica Catrina soția hatmanului Velicico Costin.

7

8

Mihai Dim. Sturdza, Familiie boierești din Moldova și Țara

Candela, martie-aprilie 2017

Românească, vol III, București, 2014, p.357

Ibidem, p.359

39

Datorită faptului că Toma Cantacuzino cu soția lui Iftimia au restaurat Mănăstirea Bisericani, al cărei prim ctitor era Pătrașcu Zosim Bașotă cu prima lui soție Grozava, reținem că exista o relație de rudenie apropiată, Iftimia fiind fiica Măriucăi Bașotă și a lui Miron Ciolpan(†1609), nepoata lui Toader Bașotă(†1601) și a Anghelinei din Bodești. Iftimia era vară primă a lui Pătrașcu Bașotă al cărui tată era Anton Bașotă(monahul Zosim).9 Potrivit documentului din 1640, Iftimia neavând moștenitori va lăsa „verilor și strănepoților”(urmașii Crimcăi) moșii în ținuturile Dorohoi, Neamț și vii la Cotnari. Toma Cantacuzino va răscumpăra aceste moșii după decesul soției sale, fapt certificat în urma unui proces din 1643. Prin aceste moșii se sprijinea familia Bașotă care din punct de vedere financiar era în decădere.

La Procesul din 1643 se înfățișează rudele Iftimiei din partea familiei Bașotă: „nepoții lui Ionașcu Bașotă: Nicolae, popa Untilă și Udria Gânscă(fii Anușcăi); Grigorașcu cu surorile(fii lui Marmure); Nichita Maje și Ionașcu(fii ai lui Purice); și fiii lui Pătrașcu Bașotă(Toader și Zosim)”10. Cercetând arborele genealogic al familiei Bașotă vedem că fii lui Anton Bașotă sunt: Toader; o fiică măritată cu Maje; apoi Anușca căsătorită cu mazilul Batman; apoi Maria căsătorită cu Mera Marmure diac; Toader stolnic; Pătrașcu ce va ajunge mare logofăt căsătorit cu Grozava; și în cele din urmă Cârstina căsătorită cu Purice. Iftimia Ciolpan, soția lui Toma Cantacuzino, făcea parte din spița lui Toader Bașotă, fratele lui Anton Bașotă. Pentru că în spița lui Toader Bașotă nu existau în jurul anului 1640 urmași în viață, la procesul din 1643 se înfățișează urmașii lui Anton(Zosim) Bașotă care solicită partea de moșie a mătușii lor Iftimia Cantacuzino, proces pe care aceștia îl vor pierde.

Moșiile Iftimiei Cantacuzino vor rămâne în proprietatea lui Toma Cantacuzino în baza dreptului succesoral ce i se atribuie în urma decesului soției, al soacrei Maria și al copiilor.

Dar important pentru studiul nostru este prezentarea în acest document ce face subiec9

Ibidem, p.372

Idem, vol I, București, p.375; cf. Gh. Ghibănescu, Ispisioace și zapise, II/2, Iași, 1910, p.32-35 10

40

tul procesului al rudelor apropiate ele Iftimiei, unele din ele fiind acei „strănepoți ai Crimcăi”, chiar ai mitropolitului Anastasie Crimca, care decedase încă din 1629.

Care era relația Iftimiei Ciolpan(Cantacuzino) cu familia Barnovschi? Eftimia Barnovschi, sora domnitorului Miron vodă Barnovschi care va muri fără urmași, a lăsat în urmă doar trei surori: Sârbca căsătorită cu Gavrilă Mateiaș, Teodosia și Elena care va fi căsătorită cu Miron Ciolpan, fiul lui Grigore clucerul din familia Ciolpan, tatăl Iftimiei.11 Iftimia Ciolpan era nepoată de soră a domnitorului Miron Barnovschi și va lăsa moștenirea familiei sale „strămoșilor Crimcăi”. Miron Ciolpan a avut două fiice: Iftimia căsătorită cu Toma Cantacuzino și Safta cu Alexandru Costin postelnicul, tatăl cronicarului Miron Costin.12 Din documentul procesului din 1643 autentificat de domnul Vasile Lupu reiese cum că soacra lui Toma Cantacuzino ar fi Maria. De aici deducem cum că clucerul Miron Ciolpan a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Elena Barnovschi, sora lui Miron vodă Barnovschi, iar a doua oară cu Maria a lui Toader Bașotă.

Așa se explică relația de apartenență a Iftimiei Ciolpan la familia Barnovschi. Fiindcă mitropolitul Anastasie Crimca era considerat nepot de soră a lui Luca Stroici și cum familia Stroici era în relație genalogică cu familia Barnovschi care își lua și titulatura de „Movilă”, iar pentru faptul că Dumitru Barnovschi o ținea pe Elena(monahia Elisabeta) fiica lui Meletie Balica și a Șcheaucăi Movilă, rezultă că există o întrepătrudere familiară între aceste neamuri.

Miron Ciolpan avea rude și în familia Crimca, familie înrudită cu Stroiceștii. Familia Ciolpan își are originea în Șandru fiul lui Neagotă căsătorit cu Ana fiica lui Lazăr din Sfatul Țării și nepoata vornicului Oană din secolul al XVlea. Acest Șandru a avut un fiu pe nume Ciolpan care la rândul său a avut fii pe diacul Gheorghe Ciolpan și pârcălabul de Neamț Drăgan N. Stroicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova în sec.XIV-XVII, București, 1971, p.299. cf. DIR, XVII/2, p.37(DIR = Documente privind istoria României, seriile A, Moldova și B, Țara Românească, veac XIII-XV-XVII (până la 1625).

12 Ibidem, p. 299; cf. „Arhiva”, 1892, p.19 și „Arhiva genealogică”, II, 1913, p.228 11

Candela, martie-aprilie 2017

Ciolpan în secolul al XVI-lea. Șandru fiul lui Neagotă este începătorul familiei Ciolpan și al familiei Rugină din secolele XVI-XVII. Prin urmașii săi de spiță femeiască sunt și frații Bașotă din secolul al XVII-lea.13 Drăgan Ciolpan s-a căsătorit cu Nastasia fiica hatmanului Dan și nepoata postelnicului Cozma Șarpe și a avut un fiu Dumitru Ciolpan și nepot pe Pătrașcu Bașotă. Tot un nepot de-al lui Drăgan Ciolpan a fost Miron Ciolpan ce s-a căsătorit cu Marica fiica lui Toader Bașotă ce a fost soacra lui Toma Cantacuzino.

Așadar, Miron Ciolpan a avut două soții: pe Elisabeta sora lui Miron vodă Barnovschi și pe Maria(†1636) fiica lui Toader Bașotă. Pe această ultimă soție a lui Miron Ciolpan o va îngropa ginerele ei Toma Cantacuzino, așa cum reiese din procesul din 1643. Deci, fiica lui Miron Ciolpan era nepoata lui Miron vodă Barnovschi prin sora acestuia Elisabeta, iar Maria a lui Toader Bașotă era mama vitregă. De aceea Iftimia se va îngriji de „strănepoții Crimcăi” datorită relației de familie ce-o aveau cu Șcheauca Movilă, soacra lui Dumitru Barnovschi. Știm că monumentala biserică a Mănăstirii Dragomirna a fost zidită de mitropolitul Anastasie Crimca ajutat de Luca(Lupu) Stroici vornicul, ierarhul fiind considerat ca nepot de soră a vestitului boier Luca Stroici. Ca să descifrăm această inrudire trebuie să folosim un document din 25 iunie 1623 când Miron Barnovschi era hatman: „de la unchiul meu răposatul Simion Stroici vistiernicul deoarece dânsul n-a avut copii din trupul său”. Deci, cum era Simion Stroici unchiul lui Miron Barnovschi vodă? Sârbca sora lui Miron Barnovschi va avea o fiică Aftimia ce va fi botezată de Ionașcu Stroici(fiul lui Simion Stroici), iar altă soră, Elisabeta căsătorită cu Miron Ciolpan, va pune numele fiicei sale Iftimia. Așadar două verișoare de pe mamă ce au avut un nume asemănător sau mai bine spus același nume dar scris diferit pentru a se face o deosebire. Luca Stroici a fost mare logofăt al Moldovei între 1580- 1607, partizan al Poloniei, cărturar, boer de frunte și ctitor la Mănăstirea Dragomirna. Era fiul boierului Stroici de

la curtea lui Alexandru Lăpușneanu iar mama sa Anghelina era fiica lui Dumitru urmașul boierului Tăbucu, deținător al satului Boian.

Este menționat într-un document de înzestrare a satului Toporăuți către Mănăstirea Adormirea maicii Domnului din Iași cu apelativul „unchiul nostru”, în urma căsătoriei lui Simion Stroici, fratele lui Luca Stroici, cu Eftimia, mătușa lui Miron Barnovschi, aceasta fiind soră cu tatăl său. Dimitrie Barnovschi postelnicul, tatăl domnitorului, era căsătorit cu Elena, fiica lui Meletie Balica și soră cu Isac Balica hatmanul. Meletie Balica era căsătorit cu Șcheauca, fata lui Ion Movilă logofătul și era astfel cumnat cu Ieremia și Simion Movilă viitorii voievozi ai Moldovei. Meletie Balica era socrul pârcălabului Dumitru Barnovschi(căsătorit cu Elena Balica) și al lui Simion Stroici(căsătorit cu Eftimia Balica), fratele lui Luca Stroici. Deci Luca Sctroici era mai înaintat în vârstă decât domnitorul Miron Barnovschi. Luca Stroici(†1611) se va căsători cu Păscălina(†1616) fiica logofătului Gheorghe. Prin influența lui Luca Stroici și alte neamuri ale sale au înaintat în ranguri. E vorba de fratele său Simion Stroici ce va deveni mare vistiernic și Ilie Crimcaviitorul mitropolit Anastasie Crimca, fiul lui Ion și al Cristinei din Suceava care și-a dovedit vitejia ca supus al domnitorului Petru Șchiopu ce-i va dărui în 1587 moșia Dragomirna.

Această înrudire între familii Stroici- Barnovschi- Crimca- Ciolpan- Cantacuzino, a determinat o înlănțuire de evenimente istorice al Moldovei ce vor susține ideea de „Bizanț după Bizanț”(Nicolae Iorga) în principatele românești. Idealurile ortodoxe ale vornicului Luca Stroici- „părintele filologiei latino-române”(B.P. Hașdeu) scriind rugăciunea Tatăl nostru în limba română cu litere latine(1593); ale lui Miron Barnovschi vodă, un record-man în materie de ctitorii ortodoxe raportate la anii de domnie, ce a cerut testamentar ca trupul său să fie înhumat la Mănăstirea Dragomirna, contribuția familiei Cantacuzino la stabilitatea financiară și administrativă a Moldovei erau mijlocite prin rugăciune de mitropolitul Anastasie Crimca, descendent al Movileștilor, 13 N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara ce le înainta divinității spre folosul neamului Românească și Moldova în sec.XIV-XVII, București, 1971, noastru românesc. p.286

Candela, martie-aprilie 2017

41

FLORI ALESE DIN ÎNVĂŢĂTURILE PĂRINȚILOR DESPRE POCĂINŢĂ ŞI POST

După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. „Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală”. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă”. (Marcu Ascetul) Cel ce păcătuieşte fără să fie silit, cu greu se pocăieşte, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală. Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu. (Marcu Ascetul)

De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă. (Marcu Ascetul) Sunt foarte puţini aceia care îşi cunosc cu de-amănuntul toate greşelile lor şi a căror minte nu e răpită niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu. Căci precum ochii noştri cei trupeşti, când sunt sănătoşi pot vedea toate, până şi ţânţarii care zboară în aer, dar când sunt acoperiţi cu albeaţă sau de niscai urdori, chiar dacă vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte şters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simţul vederii, tot aşa şi sufletul, de îşi va subţia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar şi cele mai mici greşeli ale sale ca foarte mari şi va vărsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulţumire. Căci s-a spus: „Drepţii se vor mărturisi numelui Tău”. Dar de va stărui în dragoste de lume, chiar dacă ar săvârşi vreo ucidere, sau altă faptă vrednică de mare pedeapsă, o va privi foarte liniştit, iar celorlalte 42

greşeli nu le va da nici o însemnătate, ci le va socoti adeseori ca isprăvi. De aceea nu se va ruşina netrebnicul nici chiar să le apere cu căldură. (Diadoh al Foticeii) Câţi ne facem părtaşi de sfânta cunoştinţă vom avea parte fără îndoială şi de împrăştierile fără de voie. „Am însemnat, zice dumnezeiescul Iov, şi ceea ce am greşit fără voie”. Şi a făcut aşa cu dreptate. Căci dacă nu ar înceta cineva de-a pomeni pururi pe Dumnezeu şi dacă n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cădea în greşeala de voie sau fără de voie. Trebuie prin urmare să aducem îndată Stăpânului mărturisire întinsă şi despre greşelile fără de voie, adică să împlinim cu prisosinţă canonul obişnuit (căci nu este om care să nu facă greşeli omeneşti), până se va încredinţa conştiinţa noastră prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora. „Căci de vom mărturisi, zice, păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte păcatele noastre şi să ne curăţească de toată nedreptatea”. Trebuie să luăm aminte la simţirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva conştiinţa noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns lui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai bună decât conştiinţa noastră, chiar dacă ar fi cineva deplin încredinţat că nu mai ştie nimic necurăţit în sine. Prea Înţeleptul Pavel ne învaţă zicând: „Dar nici pe mine nu mă judec. Căci deja nu ştiu nimic întru mine, dar nu mă îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce mă judecă pe mine este Domnul”. Dacă deci nu ne vom mărturisi cum trebuie şi pentru greşelile fără voie, vom afla în noi în vremea ieşirii noastre o oarecare frică nelămurită. Trebuie să Candela, martie-aprilie 2017

ne rugăm şi noi cei ce iubim pe Domnul, ca să ne aflăm atunci în afară de orice frică. Căci cel ce va fi atunci în frică nu va trece slobod peste căpeteniile iadului. Fiindcă are, ca şi aceia, în frica sufletului o mărturie a păcatului său. Dar sufletul ce se veseleşte în dragostea lui Dumnezeu, în ceasul dezlegării, se înalţă atunci cu îngerii păcii deasupra oştilor întunecate. Căci dragostea duhovnicească parcă îl într-aripează, dat fiind că a împlinit fără lipsuri legea. De aceea cei ce ies cu o astfel de îndrăznire din viaţă vor fi răpiţi până în prezenţa Domnului împreună cu toţi Sfinţii. Iar cei ce se tem chiar şi numai puţin în ceasul morţii vor fi lăsaţi în grămada celorlalţi oameni, ca unii ce se află sub judecată; căci ei vor trebui să fie cercaţi prin focul judecăţii şi aşa să primească partea ce li se cuvine după faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu şi împăratul Iisus Hristos.

Fiindcă El este Dumnezeul dreptăţii şi a Lui este bogăţia bunătăţii Împărăţiei, de care ne va face parte nouă celor ce-L iubim pe El, în veac şi în toţi vecii vecilor. Amin. (Diadoh al Foticeii) Să stăm deci, fraţilor, întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor. Să nu dăm pricină de sminteală cunoştinţei noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui Dumnezeu, până când se va dezrobi şi ea dimpreună cu noi, ca să se facă între noi ei ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: „Împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el”… şi cele următoare. Pârâşul este conştiinţa, fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi. (Isaia Pustnicul) Uneori trupul e bolnav şi de trebuie să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău căci ostenelile trupeşti nu trebuie să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci trebuie lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării de la anumiCandela, martie-aprilie 2017

te bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: “Iată am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor”, “mâncaţi-le nimic cercetând”, şi: “Nu cele ce intră în gură spurcă pe om”. Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului. (Evagrie Ponticul) Când dracul pântecelui, luptând mult şi adeseori nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinţei celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Daniil, viaţa lui săracă şi seminţele, şi aminteşte şi de viaţa altor oarecari pustnici care au trăit totdeauna aşa, şi sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea măsurată, de la o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvinteze trupul şi să blesteme inima. Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se reţină de la pâine, untdelemn şi apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. Desigur aceasta să nu o facă spre săturare şi să o facă numai o dată pe zi. M-aş mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care Sfântul Pavel a numit-o şi “tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns”. Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească, să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: “L-am biruit!”. (Evagrie Ponticul)

43

Calendar de suflet şi simţire românească taşii căzuţi în război.

Martie 1 martie 1916 – se cere „cruţarea” de ali15 martie 1915 – are loc la Ateneul Român mente pe timpul războiului. un congres al „Românilor de peste hotare 3 martie 1915 - au fost spânzuraţi de jan- aflători în ţară” la inițiativa lui Emilian Sludarmul Clepş Ludovic locuitorii Mihai Dem- şanschi, Vasile Stoica şi Simion Mândrescu.

Istoricul Ioan Nistor a refuzat să ia parte. Barciuc şi Petrea Zavadiuc din Mămăieştii-Noi. 5 martie 1915 – Lipovanul Dimitrie Iarmi- bu Delavrancea a vorbit in numele „Ligii cullow se întorcea acasă de la Lucaviţa. Arestat, turale” şi ţinând unul din cele mai frumoase a fost dus în faţa curtea marţială din Rădăuţi. discursuri ale sale.

15 martie 1918, la Suceava, au fost arestaţi Deşi a fost găsit nevinovat, a fost internat în studenţii Aurel şi Traian Tomoioagă, fiind lagăr ca element nesigur.

5 martie 1915 - iunie 1916 - a funcţionat acuzaţi că au colaborat cu refugiaţii români şi o curte marţială în Cernăuţi care purta titlul că luaseră parte activă la serbarea aranjată în august 1916 la cetatea Sucevei, glorificând sta„Feldgericht Oberstlieutenant Papp” tul român. Au fost trimişi la Cernăuţi de unde, 5 martie 1915 – iunie 1916 a funcţionat cur- după 43 zile de chinuri au fost eliberaţi. tea marţială în Rădăuţi (k. u. k. Feldgericht 15 martie 1918 a fost arestat profesorul de des Etappen Bezirkskommandos Radautz). la liceul de băieţi din Suceava, Severin Proco7 martie 1916 – se ordonă trimiterea clopo- povici. A fost trimis la Cernăuţi apoi la Lemtelor rechiziţionate la Debreczen berg. Din Lemberg judecătorul militar la tri10 martie 1915 – preoţimea este obligată să mis din nou la Cernăuţi unde a stat până în 15 sprijine procurarea de metale pentru scopuri- octombrie 1918, când a fost eliberat. le războiului.

17 martie 1918 - a fost arestat profesorul de 13 martie 1917 - A fost semnat Docu- liceu Eusebie Cosmiuc învinuit fiind că a lumentul de la Viena de către cancelarul Be- crat încontra intere¬selor statului austriac. thmann-Hollweg și ministrul de Externe 18 martie 1918 - La Buftea România semaustro-ungar Ottokar Czernin. El prevedea nează tratat de pace preliminară cu Puterile anexarea României la Austro-Ungaria în caz Centrale. de victorie a puterilor centrale în Primul Răz21 martie 1915 - Iftemie Larionescu din Răboi Mondial dăuţi a fost arestat. Adus în faţa judecătorului 14 martie 1918 - a fost arestat Simion Ivano- militar el fu învinuit că a săvârşit crima de lavici, profesor la liceul de băieţi din Suceava şi esa maiestas şi că a tulburat liniştea publică. transportat la Lemberg, unde rămase până în La 18 Aprilie 1915 curtea marţială s-a întru4 septembrie. De aici a fost transferat la arestul nit achitându-1 pe Larionescu, fiindcă vina garnizoanei din Viena unde a fort închis până sa nu s-a putut constata. Colonelul Ianiczek, 17 octombrie. comandantul curţii marţiale din Rădăuţi, fi14 martie 1915 - preoţimea este provocată ind nemulţumit de sentinţa a trimis dosarul să sprijine ridicarea de monumente pentru os- la marele cartier cerând redeschiderea proce44

Candela, martie-aprilie 2017

sului. Curtea marţială în ziua de 14 Iulie 1915 condamnă pe Larionescu la un an temniţă, ziua intrării în arest fiind calculată cu 21 Martie 1915 fiind închis în temniţa din Troppau în Silesia. A fost eliberat la 16 mai 1916.

9 aprilie 1918 - Unirea Basarabiei (noul stat independent Republica Democratică Moldovenească) cu România.

21 martie 1918 a fost arestat George Palamarescu, profesor Ia liceul de băieţi din Suceava, fiind acuzat că nutreşte sentimente poli¬tice protivnice Austriei şi că a sprijinit armata română. Întemniţat în penitenciarul tribuna¬lului din Suceava, la 28 martie 1918 a fost escortat la Cernăuţi şi apoi la Lemberg.

La 1 mai 1918 a fost escortat la Viena şi închis într-o celulă a cazărmii Rossauer. la 16 octombrie 1918 a fost eliberat, între alţii, şi profesorul George Palamarescu.

27 aprilie 1916 – Se revine, insistându-se asupra obligaţiei de întreţinere a cimitirelor militare şi a mormintelor eroilor

11 aprilie 1916 – se anunţă semnarea împrumutului al IV-lea de război.

10 aprilie 1917- au fost eliberaţi preoţii Dionisie Kisielewski, Emilian Macovievici, Ilarion Prelici, Anton Tofan, monahul din Chiril Cozarchievici din Dragomirna.

12 aprilie 1918 - Tânărul Arcadie Colomiţchi a fost arestat din nou şi transportat la Viena, închis fiind în cazarma Rossauer. A 26 martie 1917 „Documentul de la Viena”, fost pus în libertate, după grele interogatorii, semnat de Bethmann-Hollweg, cancelarul la 16 oct. 1918.

Germaniei și contele Ottokar Czernin, minis24 aprilie 1918 - Tratatul de pace de la Butrul de externe al Austro-Ungariei, prin care curești, dintre România, pe de o parte și Gerîn caz de victorie se atribuie Austro-Ungariei mania, Austro –Ungaria, Bulgaria și Turcia, pe teritoriul României. de altă parte. Pacea, înrobitoare pentru țara 29 martie 1915 – au fost arestaţi Teodor şi noastră, nu a fost niciodată ratificată de către Gafiţa Hurjui şi transportaţi la curtea marţială regele Ferdinand, tratatul devenind nul. din Rădăuţi fiind denunţaţi ca admiratori ai 29 Aprilie 1915 - Preotul Ignatie Carage din ţarului. Curtea marţială a stabilit că crima de Mămăieştii vechi şi transportat la curtea marlaesa maiestas a fost comisă şi la 7 Mai 1915 l-a ţială din Rădăuţi, pe motiv că în timp de pace condamnat pe Teodor Hurjui la un an şi jumă- întrebuinţase în biserică cărţi bisericeşti tipăritate muncă silnică şi a înăsprit această pedeap- te în Rusia în care numele Ţarului nu era şters, să cu petrecere în celulă separată în decursul că la intrarea trupelor austriece în comună în lunilor I, IV, VII, X, XIII şi XVI. Gafiţa Hurjui 19 Februarie 1915 lăsase să se tragă clopotele a fost condamnată la un an muncă silnică cu bisericii; dovedindu-şi nevinovăţia a fost elipetrecere în celulă separată în decursul lunilor berat la 6 Mai 1915.

I, IV, VII şi X. Aprilie 1 aprilie 1916 apare, al Bucureşti, „Revista Bucovinei”.

4 aprilie 1918 - A doua fază a Ofensivei de primăvară (Operațiunea Georgette). Rezultatele sunt dezamăgitoare pentru germani.

6 aprilie 1917 - Statele Unite ale Americii declară război Germaniei.

8 aprilie 1916 –preoţimea este îndemnată să sprijine acţiunea de strângere de lenjerie pentru armată Candela, martie-aprilie 2017

45

Cuvinte de zidire Sf. Asterie al Amasiei CUVÂNT LA ÎNCEPUTUL POSTULUI Omul este o fiinţă compusă din trup văzut şi din suflet raţional şi imaterial, destinat să fie ceea ce este. Natura şi vrednicia acestor două părţi con­stitutive amintite mai sus ale omului nu sunt, de aeeeaşi valoare; corpul a fost creat ca un or­gan ce se miscă pentru a sluji sufletului stăpânitor; sufletul a fost rânduit ca să conducă şi să împărăţească, ca unul ce este superior trupului. Sufletul a primit de la minte şi raţiune puterea de discernământ şi prin cercetarea deosebirii dintre cele bune şi cele rele, cunoaşte pe Dumnezeu, făcătorul şi creatorul celor prezente şi a celor ce le percepem prin simţuri, dar şi a celor nevăzute, pe care mintea incorporală le sesizează prin cugetare şi intuiţie. Sufletul, ca un prieten al lui Dumnezeu, prin practicarea dreptăţii şi a virtuţii, are dragoste de filosofie, se supune legilor şi poruncilor ei, se îndepărtează, pe sineşi cât mai mult posibil de poftele trupeşti, se apropie de Dumnezeu şi se străduieşte pe cât poate să-ţi împroprieze binele; se ocupă apoi cât mai mult mai cu seamă cu însăşi filosofia cea sfântă, numita înfrânare. Prin ea mintea rămâne neturburată, nu primeşte amestecul necurăţeniilor ce-i vin de la pântece sau oare care altă parte, aşa că are deplină libertate şi putere de a gândi şi contempla pe cele cereşti şi pe cele înrudite minţii.

Prin urmare toţi câti sunteţi şcolari ai filosofiei, iubitori de cele înalte şi ucenici ai Cu46

vântului, iubiţi timpul ce ne stă în faţă, primiţi cu bucurie sfântul post de patruzeci de zile ca pe un dascăl al castităţii, mamă a virtutii, îngrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fără orânduială în viaţă, ca pe o liniştire a sufletelor, ca pe un echilibru al vieţii şi ca pe o pace bine încheiată, şi neturburată. Asprimea şi sfinţenia postului adorm patimile, sting iuţeala şi mânia, racoresc şi potolesc furtuna ce clocoteşte din pricina prea multei mâncări. Şi după cum în timpul verii, când razele fierbinţi ale soarelui ard pământul, fac bine celor înfierbântaţi şi nădusiţi vântul de la nord, alungând năbuşeala cu adierile sale plăcute, tot aşa şi postul, dăruieşte aceeaşi uşurare, alungând în-fierbinţeala pricinuită în trup de prea multe mâncări.

Postul face atât de mult bine sufletului, dar Candela, martie-aprilie 2017

nu mai puţin foloseşte şi trupului. Împuţinează materiile grase din corp, scade greutatea trupului, îmbunătăţeşte starea vinelor pe cale de a se rupe din pricina prea multului sânge, le mai lărgeşte puşin, ca să nu se întâmple cu ele ceea ce se întamplă cu canalele; căci acestea, dacă primesc mai multă apă, decât capacitatea lor, se sparg, ne mai rezistând din pricina prea multei cantităţi de apă vârâtă cu sila pe ele. Prin post capul se bucură de o stare paşnică şi liniştită; nu i se sbat arterele şi nici creierul nu se întunecă prin ridicarea în sus a aburilor. Înfrânarea este libertatea stomacului. În post scapă şi stomacul de silnica robie de a fierbe ca un cazan în vederea mistuirii. Ochii văd limpede şi neîntunecaţi; este îndepărtată ceaţa pe care saţiul obişnuia s-o întindă peste ochi. Picioarele calcă sănătos, iar puterea mâinilor e nesdruncinată. Respiraţia regulată şi măsurată, nesilită de niciunul din duhurile tulburătoare dinlăuntrul trupului. Gândirea celui ce posteşte pe clară şi desluşită, mintea curată; şi într-adevăr în post sufletul are chipul lui Dumnezeu, când îşi îndeplineşte nesupărat şi netulburat propriile lui funcţiuni, ca si cum n-ar fi în trup, deşi este în trup. Somnul este liniştit şi fără năluciri. Şi ca să trec sub tăcere pe cele mai multe, spun că postul este pace deobşte a sufletului şi a trupului, viaţă netulburată, trai echilibrat, vieţuire ce veseleşte pe Dumnezeu şi întristează pe diavol.

După cum duşmanul când vede că, vrajmaşul său priveghează, că este veşnic atent, că se înarmează cu grijă, că face exerciţii de luptă, socoteşte pregătirea lui osârduitoare drept propria sa înfrângere, tot astfel vrăjmaşul mântuirii noastre urăşte grija amănunţită ce-o avem de virtute şi o socoteşte propria sa nenorocire.

Pentru aceasta află, omule, că îngerii sunt păzitori şi paznici apropiaţi ai casei celui ce posteste; iar ai casei celui ce petrece în desfătări în postul acesta de patruzeci de zile, păzitori sunt dracii, prietenii mirosului de carne friptă, îndrăgostiţii de sânge, tovarăşii de beţie. Pentru că şi duhurile, atât cele ale sfinţilor cât si cele necurate se apropie de cei cu care se potrivesc şi de prieteni. Lucrul acesta se poate vedea şi la păsări. Porumbeilor le place

să stea în locuri curate şi să umble prin holde, culegând boabe pentru ei şi puii lor. Turtureaua stă, cu plăcere pe ramurile copacilor cântând plăcut şi subţire. Corbul cel lacom, însă, stă lângă măcelar şi croncăneşte gros şi neplăcut împotriva celor care vând carne.

Astfel să iubim înfrânarea ca să fim iubiţi de îngeri; să urâm desfătarea cea nestăpânită pentru ca nu cumva odată cu ea să atragem asupra noastră şi tovărăşia dracilor. Niciun om care trăieşte la desfătări nu ajunge virtuos; niciun om care-şi petrece vremea în ospeţe nu este ucenic al virtuţii; niciun om iubitor de plăceri nu este sfânt; niciun om care trăieşte pentru trup nu este părtaş al împărăţiei cerurilor.

Du-te cu mintea la începutul neamului omenesc1 şi vei găsi că experienţa este martoră a cea ce blamăm noi. N-am fi primit porunca de a posti, dacă n-ar fi fost călcată legea primei înfrânări. Pântecele n-ar fi fost numit vrăjmaş, dacă n-ar fi introdus păcatul sub pretextul plăcerii. N-ar fi fost nevoie de plug, de boi care ară, de brazdă, de seminţe, de apă de udat, de schimbarea anotimpurilor, de iarna care îngheaţă totul şi de vara care evaporă şi usucă pe toate şi de toate greutăţile anului, dacă din pricina desfătării de o clipă a strămoşilor noştri n-am fi fost osândiţi la aceste munci. Dimpotrivă am fi dus o altă viaţă decât aceasta ce-o vedem, pe care nădăjduim să o dobândim iarăşi, când, prin înviere, ne vom dezbrăca de această viaţă plină de patimi. În aceasta constă binefacerea pogorâirii lui Dumnezeu către noi, în a ne readuce la vrednicia de altă dată; Dumnezeu, prin marea sa iubire de oameni, ne-a împărtăşit cu ea, dar noi, prin uşurătatea noastră, n-am păzit harul. Postul este icoană a vieţii viitoare, imitare a unei vieţuiri nestricăcioase. Acolo nu sunt nici băuturi,, nici desfătări.

Lasă pe cel dintâi om, mergi mai departe şi numără pe cei de după, el! Cine l-a făcut pe dreptul Noe să aibă urâte purtări, să-si desgolească mădula-rele, pe care legea porunceşte să le acoperim, fără să-şi dea seama?2 Cine a făcut pe obraznicul Ham să râdă de beţia tatălui său, ca să se nasca două păcate din1 2

Candela, martie-aprilie 2017

Facere, III, 1-24.

Facere, IX, 21 - 26.

47

tr-un singur păcat? O singură beţie a lipsit şi pe tată de acoperământul cel cuviincios şi pe fiu de libertate.

Dar iarăşi când mă uit la copiii lui Ili preotul şi mă gândesc la acea istorie3, găsesc o grămadă de nenorociri, legate unele de altele prin aceeaşi cauză: pântecele şi nesăturarea.

Fiii lui Ili, folosindu-se de preoţia tatălui lor pentru plăceri şi desfătări, au pângărit jertfele şi au oferit pârga jertfelor pântecelui în locul lui Dumnezeu. A urmat apoi desfrânarea, sora bună a desfătării cu mâncări. Peste toate acestea a venit judecata lui Dumnezeu, care a adus o osândă aspră şi cumplită. Din pricina fiilor lui Ili un popor vrăjmaş a pornit cu război împotriva Ierusalimului. Şi ca să scurtez povestirea mulţimei de nenorociri, tinerii desfrânaţi au murit în luptă, patria împreună cu cei ce păcătuiseră s-a primejduit, chivotul lui Dumnezeu a fost luat în robie de vrăjmaşi, iar bătrânul preot tatăl lor, a murit la auzul atâtor nenorociri. A fost adus un roi atât de mare de nenorociri peste oraş de dragul gâtlejului.

Să postim deci cu toţii, dar mai cu seamă să postească familiile preoţilor, ca unii ce au în casă un dascăl al înfrânării şi au în cămin poruncile cele întelepte. Ar fi în adevăr absurd ca fiii bancherilor să se priceapă la socoteli şi să cunoască valoarea metalelor preţioase, fiii fierarilor să ştie să umble cu focul şi cu nicovala, iar fiii preoţilor, rudele sau alţi oameni apropiaţi lor să se împotrivească scopului pentru are a fost destinat să trăiască conducătorul şi stăpânul casei.

S-a vătămat din pricina pântecelui şi Isav, fiul mai mare al lui Isaac4. Isav de meserie era vânător. Odata, întors acasă, după ce făcuse cale lungă după vânat, a fost cuprins de nestăpâinită foame faţă de mâncarea ce a văzut-o la fratele său şi pentru un blid cu linte a văndut fratelui său dreptul de întâi născut.

Din pricina aceasta i s-a furat şi binecuvântarea părintească5. Astfel, puţin câte puţin, s-a înstrăinat de virtute şi de Dumnezeu şi a pierdut slava patriarhilor. S-a despărţit de înrudirea cu Israil, a ajuns barbar şi străin şi s-a născut din el astfel de popor.

I Împăraţi, IV, 1-19.

Facere, XXV, 27 - 34.

5 Facere, XXVII, 1- 40.

3 4

48

Această boală a adus şi pe poporul Vechiului Testament la călcarea sfintelor şi dumnezeieştilor legi. În timp ce Moise era în munte pentru a primi legea făgăduită, iudeii s-au îndepărtat de felul lor de viaţă, s-au dedat la îmbui-bări cu mâncare şi băutură şi la jocuri6; pe nesimţite, alunecând şi călcând în picioare viaţa cea ordonată, au fost atraşi de diavol la necredinţă. De aici deci facerea vitelului de aur, închinarea la diavol, participarea lui Aaron la întinăciune, stricarea legii, sfărâmarea plăcilor legii, suirea lui Moise a doua oară pe munte. Într-un cuvânt toate acelea pe care le deplânge istoria îşi au început şi pricină în mâncarea nemăsurată.

Vreau să vă mai dau şi un alt exemplu petrecut în timpurile de mai târziu, dar de aceeaşi putere în ce priveşte fapta. Împăratul Saul era pe câmpul de luptă şi conducea bătălia cu multă grijă. Saul a oprit pe popor ca să manânce vreun fel de mâncare în acea zi şi a pecetluit cu jurământ hotărârea lui; pedeapsa neascultării poruncii era moartea7. Toată oştirea a primit cu supunere porunca lui; numai fiul împăratului, Ionatan, trecând pe lângă, o stupină, biruit de pofta de miere, şi-a înfipt vârful sceptrului în faguri şi a gustat din miere. Era aproape să fie omorât dacă tot poporul nu s-ar fi împotrivit pornirii tatălui lui şi împăratului care era hotărât să prefacă ameninţarea în faptă8.

Pe lângă exemplele spuse mai sus se mai pot aduna din Scriptură nenumărate altele, din care să se vadă lămurit ce bunătăţi săvârşesle înfrânarea şi dimpotrivă câte nenorociri aduce îmbuibarea nestăpânită cu băuturi şi mâncări. Postul este tovarăşul sfinţilor; postul este începutul oricărei fapte bune. Şi după cum meşterii nu pot fără unelte să-şi îndeplinească meseria lor, tot aşa şi sfinţii, chiar dacă sunt ajutaţi de haruri duhovniceşti, nu pot fără post să săvârşească minuni şi semne.

Prin post Elisei a înviat un mort şi 1-a însufleţit9; prin post Moise a văzut pe Dunmezeu; prin post Daniil a biruit înşelăciunea şi rătăcirea Asirienilor10; prin post chiar şi Domnul a Ieşire, XXXII, 1 - 35.

I Împăraţi, XIV, 24-45.

8 IV Împăraţi, IV, 34 - 35.

9 Ieşire, XIX, 1 - 25.

10 Daniil, I, 6 - 20.

6 7

Candela, martie-aprilie 2017

înfrânt ispitele diavolului11; prin post şi apostolii săvârşeau cererile făcute pentru lucrurile mari; prin post Ninivitenii au îndepărtat ameninţarea cu moartea12. Şi ca să spunem pe scurt, postul este ru-rugător către Dumnezeu, vrednic de cinstit, mijlocitor vrednic de credinţă; postul dobândeşte îndată lucrurile pentru care aduce rugăciune lui Dumnezeu. Prin urmare toţi cei care sunteţi bărbaţi credincioşi şi iubitori mai mult de Dumnezeu decât de plăceri, cu bucurie si cu veselie apropiaţi-vă de zilele înfrânării! Cel care-i trist la începutul luptelor nu-i luptător viteaz. Nu te întrista ca un copil dus la şcoală! Nu murmura împotriva curăţeniei acestor zile! Nu aştepta cu nerăbdare sfârşitul săptămânii, cum aştepţi sosirea primăverii după iarna cea amară! Nu dori Sâmbăta ca să te îmbeţi, ca un iudeu! Nu număra zilele postului mare, ca un năimit trândav, care aşteaptă sfârşitul angajamentului său ca să-şi ia simbria. Nu te întrista că din cel dintâi ceas cosul casei tale nu mai scoate fum şi nici bucătăreasa nu mai stă lângă foc.

Dăruieşte ceva şi sufletului, nu totul trupului. Sufletul este hrănit prin depărtarea de mâncări, iar trupul prin săturarea cu mâncări.

Dar pentru că sufletul este unit cu trupul şi pentru că acestea două, cu totul despărţite potrivit firii lor, au fost unite prin purtarea de grijă şi arta Creatorului, să ne gândim cum ar putea trăi şi sufletul şi trupul împreună, fără ca să lipsim pe vreunul din ele de trebuinţele corespunzătoare.

Eşti alcătuit, omule, din două părţi. Nu mai spun că sufletul este mai de preţ si că se cuvine ca lui să-i dai cea mai multă atenţie şi bunăvoinţă. Judecă şi pe unul şi pe altul ca un om cât mai raţional şi un judecător drept. Îngăduie puţin şi, dacă vrei, voi lua apărarea sufletului, întocmai ca apărarea unei femei cinstite, împotriva acelora care o nedreptăţesc şi o calomniază. Sufletul este sfânt şi necorporal; nemuritor şi nepieritor; nu se înrudeşte cu pământul şi cu cele de pe pământ, ci cu Dumnezeu. Fiind curat se bucură de cei curaţi; fiind de origine imaterială evită pe cele materiale. Dar când a primit poruncă să chivernisească vasul cel făcut din pământ, 11 12

Matei, IV, 2.

Iona, III, 7 - 10.

Candela, martie-aprilie 2017

stă lângă lut ca o roabă supusă stăpânului, îl păzeşte, se îngrijeşte de el, până ce-i va veni porunca ce-i îngăduie să se despartă de el. Înfrânarea de la mâncare este deci folositoare sufletului care însufleţeşte trupul, iar folosirea de alimente este necesară, organului pământesc. Nu se caută multul, ci bunul. Împărţeşte-mi timpul anului! Dă şase luni celui condus, trupului, iar pe celelalte conducătorului, sufletului. Cererea e dreaptă! Niciun judecător nu va fi atât de iubitor de trup şi atât de părtinitor ca să nu dea dreptate celor spuse! Eu, însă, voi merge şi mai departe! Nu susţin ca anul să fie împărţit în două părţi. Dimpotrivă, las trupului zece luni şi ceva. Să mi se dea patruzeci de zile de cumpătare, ca să mă liberez puţin de întinăciune, răcind prin înfrânare lutul.

Acestea, creştini, sunt drepte şi de necontrazis, fie că le judecă Dumnezeu, fie că le judecă omul. Iar tu, judecătorule, ai venit la timp şi hotărăşte în procesul dintre suflet şi trup. Ucide aşadar, creştine, viaţa molesitoare ca una ce este tinerească! Eşti bărbat, nu gândi cum gândesc copiii. Copilul plânge dacă nu capătă miere. Dacă nu le vei da carne sau vin se aruncă la pământ şi tremură şi plâng atât de mult încât supără pe toata lumea.

Mi-e ruşine de întristarea ce o au cei lacomi cu pântece, când se hotărăsc la post. Mereu cască, se culcă puţin, se scoală şi iarăşi sunt siliţi să se culce. Se silesc să-şi petreaca ziua în nesimţire şi se supără că soarele întârzie atât 49

de mult până să apună. Spun că zilele sunt mai lungi ca de obicei. Îşi închipuie că au dureri de stomac, că li s-a torturat sufletul, că-i doare capul, că li s-a schimbat dispoziţia sufletească cu toate că acestea sunt simptomele îmbuibării şi nu ale postului. Vin cu neplăcere la masa aceasta frugală, murmură împotriva verdeţurilor, batjocoresc legumele, ca şi cum ar fi fost create fără niciun rost; caci cei cărora le place mâncările grase şi îmbelşugate încep să şi fi-losofeze împotriva măncărurilor ce aduc cumpătarea. Beau apă ţinându-şi respiraţia ca şi cum ar bea o doctorie dată de doctori. Mulţi oameni, din pricină că în post nu pot bea vin, inventează alt fel de vin ca să-şi mângâie pofta de vin prin aceste false născociri. Alţii fac mâncari gustoase din legume şi ajung dibaci născocitori ai desfătării. Dar asta e o naivitate şi o prostie. Caracterul înfrânării stă în libertatea de voinţă şi de gândire, nu într-o josnică viclenie care caută să dea aparenţă de înfrânare. Cere plăţi pentru faptele săvârşite potrivit legii virtuţii; iar plata şi recompensa sunt făgăduite lucrătorilor nevicleni, nu celor vicleni.

Nu falsifica postul ca să nu păţeşti ce păţesc cărciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi de pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu care falsifici asprimea postlului prin mâncări de post pregătite cu multă grijă şi artă? Nu pretexta boli închipuite! Nu huli postul, spunând că te îmbolnăveşte! Dimpotrivă, postul îţi dă sănătate! Nu pretexta pretexte de păcat împreună cu oamenii ce umblă după plăceri! Din pricina obiceiului tău rău înfrânarea ţi se pare dusman. Nimic din ceea ce este natural nu-i cu neputinţă de suportat. Iar dovadă a celor spuse sunt toate popoarele barbare care nu cultivă vie şi nici nu beau vin, ci au ca băutură apa ce izvorăşte de la sine din pământ şi n-are nevoie de a fi cultivată. Cu toate că beau apă, totuşi sunt recunoscuţi de toţi ca oameni viteji şi foarte buni luptători; şi, după cum se vede, cei cumpătaţi biruiesc pe cei ce beau mult vin şi pe beţivi. Trupurile lor sunt uşoare şi rezistente, se urcă cu uşurinţă pe cai; sunt iscusiţi, îndrăzneţi şi buni ochitori cu arcul.

Au siguranţă în mişcările lor şi îndrăzneală, şi ştiu să găsească soluţii fericite în încurcături.

50

Nu huli deci apa, spunând că te îmbolnăveşte, te slăbeşte şi vatămă pe cei care o beau. Viaţa de toate zilele îţi dă pe faţă compania.

Pentru ce vorbesc despre vin? Sciţii nomazi, locuitorii Bosforului şi cei care stau pe râul Rin, n-au casă şi nici cămin. Vieţuiesc în corturi şi-şi fac corturile din lână şi pieile oilor şi din alte acoperăminte întâmplătoare.

Din pricina asta nu fac pâine, nu cunosc plugul, nu ară pământul. Cum au să cunoască acestea ei care n-au învăţat să cultive grâul şi alte multe ale pământului? Cu toate acestea trăiesc, fără pâine şi fără vin, sunt viteji şi luptători vrednici în luptele împotriva tuturor popoarelor dintre care pe multe le-au biruit.

Nu i-a vătămat de loc faptul ca n-au mâncat pâine si n-au băut vin. Obiceiul moştenit de la parinţi a ajuns pentru ei o a doua natură.

Pentru care motitv am amintit de acestea? Ca să arătăm că educaţia şi exerciţiul formează pe om aşa cum voim şi intenţionăm.

Obişnuieşte-te cu înfrânarea şi, cu timpul, înfrânarea îţi va fi un tovarăş uşor de suportat.

Dimpotrivă, dacă vei avea ca tovarăşi şi prieteni desfătările şi ospeţele, nu vei iubi niciodată postul, ci ţi se va părea împovărător, străin şi neobişnuit. Traiul înfrânat şi cumpătat este o icoană a vieţii viitoare nestricăcioase. Atunci când ne vom dezbrăca de acest trup patimaş, vom trăi liberi, nu vom mai fi siliti să slujim pântecelui şi să fim robi celorlalte patimi; tot aşa şi acum, dacă vom îndepărta multa silnicie ce ne-o face stomacul şi poftele, vom fi aproape de viaţa nestricăcioasă ce o asteptăm.

Ca să spunem pe scurt, să fugim cât putem de a umbla dupa plăceri. Este cu neputinţă ca aceeaşi persoană sa fie şi iubitor de plăceri şi iubitor de Dumnezeu. Cel care iubeşte trupul va iubi vrând nevrând şi bogăţiile, iar cel care iubeşte bogăţiile este un orm nedrept; iar cel care va fi nedrept, va trece cu uşurinţă şi peste poruncile credinţei şi va călca legile înţelepţilor; cu uşurinţă va săvârşi faptele ce-i sunt oprite, iar prin asta îşi va a-duna în jurul său toate bogăţiile ce pot să-i îngăduie orice desfătare şi va dărui plăcerii, ca unei stăpâne, toate jafurile făcute cu nedreptate.

Nu fugi de greutăţile înfrânării; dimpotrivă pune în faţa greutăţii înfrânării nădejdile ce le Candela, martie-aprilie 2017

ai şi vei trece cu uşurinţă peste îndepărtarea de mâncări gustoase. Spune-ţi ţie însuţi cuvintele bunei credinţe: «Amar este postul, dar dulce e raiul. Împovărătoare este setea de vin, dar aproape este izvorul din care cel care bea nu va înseta în veci13. Nestăpânit este corpul, dar mai puternic sufletul cel necorporal. Moartă este puterea, dar aproape învierea. Spune şi tu pântecelui ce te sileşte cuvintele Domnului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu”14. Postul nu înseamnă foamete, ci o mică amânare. Postul nu-i o pe­deapsă ce şi se impune din afară, ci o îndepărtare de bună voie de mâncări; nu o silnieie primită în chip de rob, ci o faptă săvârşită şi cugetată în mod cu totul liber. Roagă-te şi vei avea putere să duci la bun sfărşit postul; cheamă pe Dumnezeu, şi îndată, vei căpăta ajutor.

Du-te cu mintea la vechea istorie a namului omenesc şi vei vedea că cei care si-au înfrânat trupul pentru credinţă n-au fost nici mai slabi în ce priveşte puterea, nici mai trişti la înfăţişare sare, nici mai puţin frumoşi la chip decât cei care trăiau în desfătări, care mâncau tot felul de bunătăţi şi care beau vin curat şi neamestecat. Acel împarat al Asirienilor, care trăia mai pentru trup, care era legat de un trai desfătat şi îmbelşugat ca de o iesle, a poruncit paharnicii şi oamenii lui de servici la masă şi în general toţi cei ce slujeau traiului îmbelşugat şi desfătat să fie aleşi cu grija; trupul sănătos, să fie frumoşi la chip pentru ca şi ochiul să se desfăteze de cele ce vede în jurul său nu numai gura şi gustul. Printre slugile alese de a sluji împăratului erau si trei tineri din poporul robit al lui Israil. Aceştia se hrăneau numai cu seminţe, caci n-au vrut să mănânce din mâncările ce se serveau la masa împărătească, din pricină că erau pângărite prin amestecul cu jertfele idoleşti. Trebuiau să evite şi vinul din pricina libaţiei ca şi orice fel de carne pentru motivul aratat mai sus. Şeful slu- gilor îi silea să mănânce ceea ce le punea înainte pentru ca nu cumva din pricina înfrânării să-şi piardă frumuseţea chipului lor şi să-i găsească împăratul vină şi să-l pedepsească pentru că tinerii n-au fost bine hrăniţi şi îngrijiţi. Dar ei i-au spus: “Lasă şi îngăduie-ne! Nu vom părea

împăratului mai puţin frumoşi decât cei care se ospătează cu mâncări alese şi gustoase şi nici nu se vor ofili feţele noastre. Nu te teme că tu vei duce împăratului nişte slugi urâte la chip.

Meşterul care ne-a făcut ne va da frumuseţe şi vei afla prin experienţă, că postul este cel care se îngrijeşte de frumuseţea noastră”. Şi asa s-a şi întâmplat. Cei trei tineri înfloreau şi i-au întrecut în frumuseţe pe toţi ceilalţi ce se hrăneau cu carne15.

Dar cu Samson ce-a fost? N-a fost învăţat să postească încă de pe când sugea la pieptul mamei lui? Îngerul Domnului i-a poruncit maicii sale că trebuie să păzească pe copil de vin şi de orice mâncare aleasă şi gustoasă16. Şi cine era aşa de puternic ca Samson? Care luptător a fost aşa de vestit? Singur era în stare să se bată şi a biruit o armată întreagă de duşmani şi o mulţime nenumarată. Odată, fără sabie şi fără suliţă, a luat o falcă de măgar şi a doborât la pământ o mie de duşmani, folosindu-se numai de osul acela17.Ai şi tu astfel de nădejdi şi vei putea să posteşti. Sârguieşte-te şi te vei împuternici. Da-ţi auzul spre cunoaşterea învăţăturilor celor tainice şi vei uita de mâncare, ca şi poporul care urma pe Iisus când învăţa cu fapta şi cu cuvântul. Să ne ruşinăm noi, neînfrânaţii şi iubitorii de plăceri, de Elinii şi Iudeii care postesc dar şi fără niciun ţel; căci ei se păgubesc degeaba prin faptul că nu mănâncă. Totuşi postesc ca să servească de exemplu şi imbold celor virtuoşi. Creştinilor li se cuvine să aibă o viaţă, curată şi o gândire plină de evlavie şi cuvioşie. Creştinilor care au credinţa cea curată şi adevărată. Cei care duc o viaţă morală fără să aibă o credinţă curată şi adevărată mi se pare că se aseamănă cu aceia care zidesc fără temelie sau cu cei care încheie o corabie fără carenă. Aşa sunt Evreii cei greu de învăţat şi de convins.

Mă cuprinde râs puternic când îi văd pe cei desculţi, îmbrăcaţi în haine albe, colindâdn uliţele; insulta lui Moisi, ruşinea profeţilor lui Avraam; robi ai nebuniei cei ce erau fii ai libertăţii; neînvaţaţi şi nelegiuiţi; aşa numiţii ucenici ai legii, au pierdut nădejdea împlinirii legii, pentru că n-au primit cu înţelegere sim-

Ioan, IV, 13 - 14.

14 Matei, IV, 4.

16

13

Candela, martie-aprilie 2017

Daniil, I, 4 - 19.

Judecători, XIII, 3 - 4.

17 Judecători, XV, 15 - 17.

15

51

boalele viitorului cuprinse în Lege. Căci toate faptele săvârşite de Moisi erau preînchipuiri ale celor ce aveau să se îndeplinească în vremurile de mai târziu, chiar sărbătoarea corturilor, comemorarea trâmbiţelor, la fel tăierea împrejur, azimile, ierburile amare. Toate acestea erau indicaţiuni ale vieţuirii în Hristos, schiţate mai dinainte celor care aveau să fie iniţiaţi încetul cu încetul spre desăvârşire.

Eu, creştinul, robul celui răstignit, am un rost când postesc, căci postesc fie că mă curăţesc pentru nădejdea învierii, fie că suspin şi mă întristez ca un rob iubitor de stăpân din pricina patimilor Domnului meu. Dar spune-mi pentru care pricină posteşti tu, fiul ucigaşilor lui Hristos, strănepotul celor care au junghiat mielul, cel care ai moştenit de la părinţi moştenirea sângelui vărsat, strănepotul celor care au făcut o astfel de rugăminte pentru ei şi pentru copiii lor18. Dacă posteşti pentru că te pocăieşti de păcatele pe care le-ai săvârşit, îţi sprijin gândul tău, dar părăseşte faptele celor credincioşi şi grăbeşte-te spre Biserica celor credincioşi. Vino la sângele Mielului şi stropeşte-te cu el! Cură ţirea ta se va săvârşi prin sângele prin care ai săvârşit păcatul. Dar dacă şi acum eşti legat prin aceleaşi vechi păcate, ce rost mai are oprirea de la mâncări? Sau faci ca şi crocodilii Nilului, care, după cum se spune ,,jelesc peste căpăţânile oamenilor pe care i-au mâncat, plâng uciderea lor, dar nu se pocăiesc de ceea ce au făcut (căci cum ar putea să se pocăiască animalele lipsite de raţiune şi acvatice?), ci plâng că acele căpăţâni nu mai au pe ele carnea pe care s-o poată mânca! Aşa este şi înfăţişarea postului. Cântece şi dansuri mijlocesc şi introduc postul, lucru potrivnic înfăţişării postului. Postul se înţelege că este un pedagog al unei vieţi strânse şi modeste pe când cântecul indică o revărsare de bucurie, pricinuită de plăceri multe şi nestăpânite.

Adu-ţi aminte aici de spusele lui Moisi că trebuie să posteşti în ziua a zecea a lunii a şaptea19. Luna a şaptea indică ziua a şaptea iar ziua a zecea indică ceasul al zecelea în care Domnul şi-a dat duhul pe cruce. În fiecare faptă sunt caractere speciale şi înfăţişări care arată dispoziţia interioară a sufletului. Tu pen18 19

Matei, XXVI, 25.

Levitic, XVI, 29.

52

tru ce amesteci cele neamestecate şi frământi la un loc pe cele despărţite? Evreii au şi alte sărbători. Pe una o numesc sărbătoarea corturilor, iar alta aud că le aduce aminte de trâmbiţe. Au uitat că prin aceste sărbători prăznuiesc tainele creştinilor. Facerea cortului este o profeţie lămurită a acestei Biserici pe care a întemeieat-o Cuvântul. Din pricina aceasta împodobesc cu frunze şi înfrumuseţează intrarea cortului cu fructe, spre închipuirea noii Biserici pline de roade, crescută din lege.

Sărbătoarea trâmbiţelor deşteaptă sufletele ca să se pregătească pentru înviere, după cum zice Pavel: “Căci la glasul trâmbiţei cei morţi vor învia”20. Acelaşi lucru ne învaţă însuşi Dumnezeu şi Mântuitorul zicând: “Va trimite pe îngerii lui cu trâmbiţă şi cu glas mare şi va aduna pe cei aleşi ai lui de la cele patru vânturi, de la marginile cerurilor pănă la marginile lor”. 21 Când vor auzi Evreii aceste cuvinte ale noastre poate că vor întrebuinţa această obiecţie că prăznuiesc aceste sărbători în amintirea mi-nunilor de demult şi ca o laudă de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în Muntele Sinai, când a sunat trâmbiţa la darea legii. Dar nu ştiu nebunii, că chiar atunci când s-a dat legea, trâmbiţa a fost întrebuinţată tot simbolic. Cel care primeşte legea pentru ca să-şi orânduiască viaţa lui, trebuie să se teama de pedeapsa ce-i vine de pe urma călcării legii. Pen­tru aceasta Dumnezeu, după ce a dat oamenilor în scris poruncile vieţii noastre, a adăugat îndată şi glasul trâmbiţei, simbol al învierii morţilor, pentru ca ucenicii porunicilor, prin credinţa în înviere, uitându-se mai dinainte la judecata viitoare, să păzească necălcate dogmele legiuirii dumnezeieşti. Aşadar şi postul şi sărbă-toarea corturilor şi a trâmbiţelor sunt taine ale credinţei noastre; au fost arătate acoperit în vechime, iar la timpul hotărât s-au realizat, când Dumnezeul şi Mântuitorul nostru s-a arătat în trup. Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin

20 21

I Corinteni XV, 52.

Matei, XXIV, 31.

Candela, martie-aprilie 2017

Sf. Ioan Gură de Aur

Omilie la Florii „De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta.”(Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul Candela, martie-aprilie 2017

este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl 53

ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl 54

veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă.

Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici.

Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se Candela, martie-aprilie 2017

poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea.

Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin (din “Omilii la Postul Mare”).

Candela, martie-aprilie 2017

Sf. Luca al Crimeii

Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă - Cuvânt la Miercurea Mare Astăzi am ascultat pericopa evanghelică despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii şi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat?

Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfârşit, pătrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, iar a vă învăţa să faceţi, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci şi mai mari ca ele nu se găsesc în cărţile omeneşti.

Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub acoperământul nopţii merg, ca pharisees1nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi, „făcând sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte: „Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui” (Ps. 2, 1).

Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia: „Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asu55

pra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea” (Ps. 40, 7-8).

Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5) – căci în adâncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.

Pentru ce vreţi să-L omorâţi, nenorociţilor?

Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vânturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (In. 11, 47-48).

Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia! Punând pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor. Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhi56

ereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunânduse orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.

Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi” (Mt. 23, 13).

Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.

Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginţi. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit?

El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea Candela, martie-aprilie 2017

de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol!

Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică. Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei,s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?”

(Mt. 26, 7) – şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine „(Mt. 26, 10).

O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.

Să urmăm ei şi dragostei ei faţă de Domnul.

Oare nu suntem păcătoşi cu toţii? Avem cumva multă dragoste? Şi avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă râuri de lacrimi ori să spargă într-un avânt evlavios vas de mult preţ pentru Domnul?

Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti când s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedrepCandela, martie-aprilie 2017

tate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine.

Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea şi nemulţumirea, ci trebuie să cugetăm şi la noi înşine cu adâncă sinceritate: oare nu este şi în noi ticăloşia acestor cărturari, farisei şi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia şi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gândim dacă nu este şi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este.

Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului şi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire şi viclenie, trebuie să ne gândim şi noi: nu cumva ne prefacem în faţa oamenilor că suntem buni, curaţi, evlaviosi, cum se prefăceau fariseii? Din păcate, mulţi sunt şi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiţi pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află şi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alţii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.

Să luăm aminte la inima noastră, să cântărim ce iese din noi şi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Să ne amintim de lucrul acesta şi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va ierta toate păcatele. Amin.

57

Varia Pr. dr. Ilie Rusu

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

Datina de a colora, de a împistri, de a încondeia ouăle, cunoscută la multe popoare din timpurile cele mai vechi, este la creştinii din Bucovina, practica artizanală de căpătâi în preajma Sfintelor Paşti. În unele localităţi bucovinene, Moldoviţa, Ciocăneşti, Izvoarele Sucevei, ş.a., ea se practică şi la Ispas sau Rusalii şi chiar şi la Sf. Gheorghe, dacă sărbătoarea nu cade în „Săptămâna luminată”. În legătură cu colorarea ouălor, poporul are numeroase legende: - Şase surori măritate au vrut să ucidă pe a şaptea soră nemăritată, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi ai săi. Pietrele cu care • au vrut să o ucidă, s-au colorat însă în diferite chipuri. Astfel sora a rămas în viaţă şi în amintirea acestei minuni, oamenii au început • să coloreze ouăle în Duminica Paştilor, când s-a petrecut întâmplarea. O altă legendă susţine că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care cei răi l-au bătut pe Hristos. În altă variantă ouăle reprezintă darurile pe care oamenii buni le-au făcut copiilor de judecători, ca să-şi îmbuneze cu ele părinţii în ajunul osândei Mântuitorului, sau, culoarea ouălor roşii închipuie sângele nevinovat al Domnului, vărsat spre mântuirea oamenilor. După alţii, ouăle roşii perpetuează ouăle date de Maria Magdalena neamurilor cu zisa: „Hristos a Înviat!” şi răspunsul „Adevărat a Înviat!”

Unii creştini cred că ouăle roşii perpetuează tradiţia ouălor albe înroşite printr-o minune săvârşită, pe taraba unei precupeţe, care n-a crezut în Învierea Domnului. La vestea 58

adusă de apostoli, ea a răspuns: „ Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa n-a înviat Hristos!”, iar ouăle sale s-au înroşit îndată în coş. Altă legendă spune că, pe când Simion mergea la câmp, având în traistă o pâine şi câteva ouă albe, 1-a ajuns Hristos, ducându-şi crucea în spate. Simion a luat-o şi i-a dus-o până la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mântuitorului. Mai pe urmă, aşezându-se să mănânce, a găsit pâinea şi oule albe devenite ouă roşii. Se spune că de atunci a început înroşirea ouălor. Spun alţii că ouăle s-au înroşit după Înviere, când Hristos a blagoslovit găinile. În altă legendă se spune că cei răi, alungând pe Hristos Mântuitorul, au început a arunca în urma lui pietricele mărunte, care îndată se prefăceau în ouă de diferite colori. Unii au început să le adune şi astfel Hristos a scăpat. În sfârşit, ouăle roşii perpetuează amintirea acelor ouă ale unei copile care, aflând de Învierea Domnului, a plecat să vestească pe maica sa. Pe drum s-a întâlnit cu nişte evrei, care auzind-o, n-au crezut, ci au spus: „atunci va învia Hristos când aceste ouă se vor înroşi ! » Şi cu adevărat ouăle s-au înroşit imediat.

Ouăle roşii - se mai spune - amintesc pe cele cu care, la Învierea Domnului, fiecare copil s-a pomenit că le are în mâini, sau pe cele pe care paznicii mormântului lui Dumnezeu le aveau cu asupra lor. După alţii ouăle roşii sunt ouăle din coşarcă Maicii Domnului, care au stat sub crucea pe care era răstignit Hristos şi unde au fost picurate cu sânge. Ouăle negre închipuie chinurile şi durerile lui Hristos.

Dincolo de aceste obiceiuri mai mult sau mai puţin ortodoxe enumerate mai sus,colorarea ouălor se face în săptămâna patimilor.

Obişnuit se începe de marţi sau joi şi se isprăveşte vineri. Niciodată însă gospodinele credincioase nu caută să lucreze la ouă în zilele Candela, martie-aprilie 2017

de sec, miercuri şi vineri. La noi în Bucovina, se zice chiar, că numai în Joia mare e bine să se coloreze ouăle, ca să nu se strice în cursul anului.

Plecându-se de la asemenea evenimente importante, la care s-a adăugat evlavia creştină cu influenţele inerente fiecărui popor, s-a ajuns de la vopsit la încondeiat şi „ împistrit” artistic. În vechime, pe lângă simpla vopsire (fărbuire) a ouălor, existau în toate aşezările dintre Obcinile Bucovinei, două tehnici clasice: încondeiatul cu pensula sau cu peniţa şi împistritul, folosindu-se ceara şi tehnici de meşteşug arhaice care transformau meşterii în adevăraţi creatori, individualizându-se creaţiile în aşa fel, încât se puteau recunoaşte după arta fiecăruia..

La Ciocăneşti, localităţile reprezentativă pentru arhitectura tradiţională unde în ultimii ani se organizează Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate, unde casele de aici renumite pe drept, sunt împodobite cu motive geometrizate ordonate ,pui sub formă de brâie, cingători, motive florale creştine chiar - au lucrat la început ouă încondeiate, creatoarele populare Oltea Gervan, Ileana Candrea şi Leocadia Roată, învăţate se pare de un bărbat - „bădiţa secretaru” Dumitru Giosan. Peste munte, în satul Botuş-Fundu Moldovei, cea mai cunoscută creatoare populară a fost Eleonora Moroşan. Tot din „pleiada pionierelor” în arta ouălor încondeiate mai fac parte: la Breaza de Sus ,Ioana Severin, la Breaza de Jos, Similica Alexandroaiei, la Pojorâta, Elena Porcilescu, la Valea Putnei, Rafira Ţăran, iar pe Vatra Moldoviţei, Ecaterina Haucă, Elena Pascan, Ana Niga, Rodica Huţuleag şi multe altele. Astăzi sunt în zona Câmpulung-Moldovenesc şi Vatra Dornei, peste 800 de artiste populare care au devenit, prin tinereţea lor şi a modelelor, demne urmaşe ale celor mai sus amintite şi oferă siguranţa că arta populară a încondeiatului va dăinui. Întru-un timp al provocărilor, al discursurilor prea pline dar fără noimă, suntem tentaţi să alegem prea uşor, un Crăciun fără Naştere,un An Nou numai cu revelion, o Bobotează fără Agiazmă, Sfintele Paşti fără Înviere, dar cu iepuraşi, o viaţă uitând de moarte dar coCandela, martie-aprilie 2017

piind viaţa veşnică. De aceea, oul încondeiat este şi el o tentaţie, o provocare, la noi creştinii are finalitate în sfinţirea ce i se atribui la Sfintele Paşti.

Astfel, pentru creştinul adevărat , oul încondeiat, dincolo de căutările stereotipe,de origini şi vechime, de simboluri, de respectarea unor tipare sau tradiţii, de îndemânare artistică, de tehnici, de îndeletniciri aducătoare de venit sau imagine, de ocuparea unui timp, sau de împlinirea unei atenţii, el oul încondeiat este un deplin exerciţiu spiritual în perceperea deplină a Învierii din morţii a Domnului nostru Iisus Hristos. Altfel, oul încondeiat nesfinţit în spaţiul sacru al Bisericii şi neactualizat de timpul Învierii, este o pierdere de timp şi ca artă şi ca sacrament. O pierdere de timp împărţită, pentru cel care îl creează, îl studiază, îl admiră sau îl procură. Pe când oul creat, studiat, admirat, procurat, dus în coş la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru a fi sfinţit de preot, sfinţeşte deplin timpul şi spaţiu, credinciosul, familia, comunitatea lui. Îndemn să avem ouă frumos încondeiate pentru un Paşti al bucuriei depline, pentru o Înviere care să nu fie în afara Luminii Lui Hristos, pentru o sărbătoare nu a luminilor ci a Luminii. Îndemn tinerii să fie preocupaţi de această artă străveche, actualizată acum din belşug, dar fără a pierde ţelul ei sublim şi sfânt, bucuria că Hristos a biruit prin Creaţie, Adevăr şi Dragoste, prin Jertfă şi prin Înviere.

Hristos a Înviat Ciocăneşti, Bucovina, 2017, Aprilie, 59

Miniaturile Psaltirii de la Dragomirna – Mărturie a artei creștine

vintele: „Psalmii conţin teologia întreagă”.

Maica Stareță a Mănăstirii Dragomirna, stavrofora Macrina Săucinițanu a prezentat pe scurt importanța Psaltirii de la Dragomirna. „Codexul miniat de la Dragomirna face mărAcest an declarat de Patriarhia Română – turie despre ”meșteșugul copierii și împodobiAnul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor rii manuscriselor cu ornamente și miniaturi”, și al pictorilor bisericești este un bun prilej textul are o organizare liturgică, împărțit pe pentru a evidenția opera marilor creatori de catisme, fără indicații tipiconale. Manuscrisul artă printre care și cărturarul – ctitor al Mă- este scris pe pergament și cuprinde 198 de panăstirii Dragomirna - mitropolitul Anastasie gini organizate in 25 de caiete.

Crimca.

Acest exemplar de lux, de mari dimensiuni Cu binecuvântarea Inalpreasfințitului Pi- este unica psaltire ilustrată din istoria artei men Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădă- medievale românești, bogat ilustrată cu 32 de uților, Mănăstirea Dragomirna organizează în miniaturi, fiecare catismă având la început și perioada 6 -17 martie, în colaborare cu Universitatea Națională de Arte din București expoziția: Miniaturile Psaltirii de la Dragomirna – Mărturie a artei creștine.

Expoziția intinerantă de facsimile, reproduse după Psaltirea de la 1616, creată în scriptoriul de la Dragomirna de mitropolitul Anastasie Crimca a ajuns la București, la Galeria Universității Naționale de Arte din București, după două vernisaje ce au avut loc la Suceava și la Iași.

Rectorul Universității de Arte – Prof. Univ.

Dr. Cătălin Balescu a deschis vernisajul expoziției printr- un cuvânt adresat numerosului public prezent în sală cu referire la istoricul artei bisericești din Țările Române. Cătălin Balescu a spus că această expoziție este „o modalitate de promovare a culturii vechi, singura formă de tradiție matură în pictură și în reprezentările autentic românești”. În cultul și în viața Bisericii, Psalmii lui Da- la sfârșit o decorație”. vid sunt des utilizați, toate cele Șapte Laude Mitropolitul Anastasie Crimca a avut perau în cuprinsul lor, psalmi. Psaltirea a consti- manent în minte elementul naţional pe care l-a tuit pentru credincioşi o carte de rugăciune, imortalizat în opera sa, pe care a închinat-o lui de comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Vasile Dumnezeu după cum se observă în reprezencel Mare sublinia importanța psaltirii prin cu- tările – autoportret. În toate miniaturile apare 60

Candela, martie-aprilie 2017

coroana voievozii români; instrumentele muzicale folosite sunt tulnicele, cobzele, tobele şi trompetele iar fondurile de arhitecturi au cetăţi crenelate şi turle de biserici moldoveneşti însemnate cu o cruce.

Maica Stareță a vorbit și despre obiectul acestei expoziții. „Sunt expuse 61 de reprezentări care constituie ilustrații în plină pagină, frontispicii, vignete, chenare din împletituri și text în limba slavonă”. Expoziția este rodul sârguinței maicilor de la „Atelierul de miniatură și caligrafie Mitropolit Anastasie Crimca”. Maicile s-au străduit să reproducă cât mai fidel miniaturile din Psaltirea de la 1616, folosind pigment cu emulsie de ou, pigment auriu cu soluție de gumă arabică, tuș negru și roșu pe o hârtie care imită pergamentul. Pentru tânara generație aceste miniaturi și dăruirea Mitropolitului Anastasie Crimca reprezintă un model de urmat și o cale în căutarea sinelui artistic.

Părintele prof. Ioan Moldoveanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” s-a adresat în cuvântul său, în special publicului tânăr – studenți la arte, viitori pictori, realizatori de expoziții și restauratori de biserici.

Părintele Moldoveanu a evidențiat personalitatea complexă a mitropolitului Anastasie Crimca care a avut „capacități și capabilități Candela, martie-aprilie 2017

excepționale” enumerând date biografice, realizări ctitoricești și produse artistice ale Școlii de miniatură patronată de marele cărturar, care „a declansat o școală fără precedent, nimeni nu s-a ridicat la înălțimea a ceea ce a realizat Anastasie Crimca”.

Profesorul teolog a menționat că „La Dragomirna, la 1769 s-a tradus prima Filocalie în limba română în vremea Sf. Paisie Velicicovchi, prin crearea curentului neoisihasm, mănăstirea având rolul, nu numai de a conserva arta ci și de a crea cultura scrisă teologică”.

Prof. Univ. Dr. Cătălin Balescu, la sfârșitul expunerilor, a invitat pe cei prezenti, în mare parte studenți ai Universitătii Naționale de Arte, să contempleze expoziția și le-a recomandat să viziteze Mănăstirea Dragomirna – un monument de ahitectură și artă care dovedește „maturitatea și eleganța gândirii arhitecturale românești”.

Lector Univ. Dr. Elena Dumitrescu s-a ocupat în amănunt de organizarea acesei expoziții, mesajul domniei sale a putut fi citit pe invitația afiș: „Expoziția noastră nu face altceva decât să aducă în prim plan icoana, imaginea creștină, imaginea sfântă ca model de unitate, de comuniune a omului cu Dumnezeu. Icoana se ridică din artă dar o depășește cu mult, pentru că ea reprezintă lumea transfigurată”.

Pictura este dogmă în culoare după cum spunea Sfântul Ioan Damaschin. Compoziţiile din miniaturile de la Dragomirna prezintă o deosebit de mare valoare prin însemnătatea lor doctrinară, artistul face și astăzi misiune prin opera lăsată urmașilor. Reproducerile după Psaltirea de la 1616 au scopul de a ne introduce în atmosfera duhovnicească a Postului Mare pe care Alexander Schmemann o descrie ca o „tristețe strălucitoare”, o perioadă de rugăciune și de veghe.

Postul Mare este o călătorie spre profunzimea umanității noastre, este o perioadă de pocăință pe care Psalmistul David o recomandă prin conținutul psalmilor și prin imaginile pictate în Școala de miniatură de la Dragomirna.

61

Pr. prof. dr. Florin Grigorescu

RECENZIE Pr.dr. Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, 440 p.,

Cultura teologică românească și nu numai s-a îmbogățit la finele anului trecut cu o lucrare monografică de excepție dedicată celui mai longeviv patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Justinian Marina, lider al clerului român între 1948 și 1977. Apărută la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, această carte cuprinde nu mai puțin 440 de pagini și un număr de 16 planșe la anexe.

Autorul acestui studiu complex - pregătit initial ca și teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din Suceava - părintele Constantin Tudosă activează la Parohia Petia de lângă Fălticeni tot ca preot de țară – asemenea părintelui Ioan Marina, care prin conjuncture evenimentelor de la jumătatea secolului al XX lea a fost chemat la treapta de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române - caz singular în istoria Bisericii noastre strămoșești.Această lucrare apare ca un binevenit preambul al comemorării în anul acesta – 2017 – a 40 de ani de la mutarea la cele veșnice a patriarhului Justinian – prilej cu care a fost declarat la nivel național prin hotărâre sinodală Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Analiza părintelui Constantin Tudosă realizată pe firul istoric a personalității Patriarhului Justinian Marina include parcurgerea traseului său biografic paralel cu cel al activității sale, așezat pe temelia contextului politic, social, economic și mai ales raportat la relațiile Biserică - Stat existente în ultimele decenii ale secolului al XX-lea.

Noutatea lucrării rezultă din lărgirea sferei investigaţiilor pornind de la Arhivele pe unde a trecut preotul și mai târziu ierarhul – Arhivele Arhiepiscopiei Râmnicului, Arhivele Centrului Eparhial de la Iaşi şi mai ales Arhivele Centrale ale Patriarhiei Române – la care se adaugă bineînțeles Arhivele Naționale Is62

torice Centrale și Arhivele C. N. S. A. S. de la București, acestea din urmă fiind mai puţin folosite de către cei care au abordat această temă.

Structurată în șase capitole lucrarea despică tema mai în întâi în mod contextual – prin Relațiile Bisericii Ortodoxe cu Statul la începutul dictaturii comuniste din România(capitolul I ), pentru ca apoi să fie prezentate Reperele asupre vieții și activității din Vâlcea a preotului Ioan Marina (capitolul al II lea), continuând – prin decesul soției sale și intrarea sa în monahism cu numele Justinian la Mănăstirea Cetățuia din Iași - cu analiza Activității în treapta ierarhică de arhiereu în Moldova(capitolulal III lea); pentru ca miezul lucrării să îl constituie capitolele intitulate Patriarhul Justinian - activitatea internă (capitolulal IV lea), Patriarhul Justinian - activitatea externă (capitolul al V lea), iar în final să fie puse pe tapetul mărturisirilor gândurile celor care l-au cunoscut personal - capitol intitulat Patriarhul Justinian Marina în conștiința contemporanilor și urmașilor (capitolul al VI lea).

Patriarhul Justinian a reușit să acătuiască un corpus legislativ foarte complex, a reorganizat învățământul teologic supus numeroaselor presiuni ale regimului ateist, a reorganizat viața monahală mai ales prin înființarea acelor ateliere meșteșugărești în cadrul măCandela, martie-aprilie 2017

năstirilor care a dus la înflorirea acestora atât econimică cât și în privința creșterii numărului de monahi, fapt care a „înfricoșat” autoritățile comuniste, numindu-i adesea în notele informative ai Securității „armata neagră” a Bisericii, și care i-a determinat în final să adopte și să aplice în mod mârșav și nedrept, acel decret 410 din 1959 care a „răstignit” monahismul românesc. Pe același plan, Patriarhul s-a străduit ca, în ciuda desființării orelor de religie din școli, tineretul să fie catehizat, însă din nefericire autoritățile comuniste care s-au impus în Biserică prin Departamentul Cultelor, nu au acceptat această acțiune a Bisericii absolut necesară, fapt care a dus la încetarea acesteia. În privința intensificării zelului pastoral al preoților, Justinian a înființat acele cursuri misionare de pregătire a preoților, dorind ca aceștia să devină competenți în lucrarea lor cu înaltă ținută academică, pentru că - în viziunea sa - o armată bine pregătită putea să facă față oricărui asalt al comuniștilor. Un act de mare curaj al Patriarhului Justinian a fost prima canonizare a unor sfinți români în Biserica Ortodoxă Română în condițiile în care statul comunist căuta să limiteze sau să reducă cât mai mult orice acțiune de amploare a acesteia.

Activitatea publicistică și editorială a Patriarhului Justinian, constă în primul rând în editarea vastei opere în 12 volume intitulată sugestiv Apostolat social care constituie o mărturie vie despre implicarea sa ca Patriarh, în toate problemele Bisericii și ale societății românești în mijlocul căreia și-a desfășurat activitatea, apoi reeditarea cărților bisericești prin apariția de ediții noi necesare exercitării cultului în Biserică și a unor cărți de folos duhovnicesc pentru creștini, precum și mai ales editarea sau apariția a unor reviste noi de specialitate bisericești în condițiile cenzurării dure a tuturor aparițiilor editoriale culturale la noi în țară, și bineînțeles reeditarea unor periodice bisericești deja existente în cadrul Bisericii până atunci.

Activitatea social-culturală și filantropică analizată în acest important capitol, constă în depunerea oricărui efort a Patriarhului Justinian ca cel care a fost iubitor de artă, de a restaura și construi chiar, multe lăcașuri de cult, în Candela, martie-aprilie 2017

condițile în care era aproape imposibil acest lucru. În privința promovării artei religioase, Justinian înzestrat cu un deosebit simț de observație și de apreciere a frumosului, a căutat nu numai să zidească, să restaureze, să renoveze și să consolideze lăcașurile de cult, ci să le împodobească cu o pictură tradițional-ortodoxă, după canoanele și erminiile bisericești, prin înființarea acelor școli speciale de pictură dar și de comisii de pictură bisericească.

Concluziile pe care pasionatul într-ale istoriei părinte Constantin Tudosă le trage după analiza zecilor de dosare ale A.C.N.S.A.S – ului sunt demne de forța prezenței omului providential care a fost Justinian Marina pentru Biserica Ortodoxă Română și perioada extrem de delicată în care a activat: ,,un om de o mare probitate morală pătruns de înalta misiune pe care o avea de îndeplinit pentru poporul român. Şi nu întâmplător rapoartele informatorilor strecuraţi în preajma ierarhului ni-l înfăţişează ca pe un om devotat Bisericii şi misiunii sale de a cărui colaborare loială cu regimul se îndoiau. Nu greşim dacă afirmăm în lucrarea noastră că în ciuda intenţiei iniţiale a regimului nu numai de a despărţi Biserica de Stat ci de a o supune cât mai complet, Biserica Ortodoxă Română a făcut în aceşti ani importanţi paşi spre dezvoltarea şi afirmarea sa în spiritul misiunii înalte pe care o avea de a fi păstrătoarea şi apărătoarea fiinţei naţionale a poporului, apărătoarea limbii, a culturii, a istoriei, a speranţei întru ieşirea României de sub acest regim instaurat în ţara noastră odată cu tancurile sovietice”.

Meritul autorului constă în așezarea conștiincioasă, serioasă, plăcută, cu multă acrivie analitică pe filonul istoric, cu obiectivitatea cercetării documentelor din arhivele statului mai întâi și apoi ale Biericii în mod special pe talgerul aducerii aminte a personalității acestui Patriarh care numai prin lucrarea Arhiereului Celui Veșnic – Hristos Mântuitorul lumii a reușit nu numai să mențină corabia Bisericii Ortodoxe Române în vremuri pline de furtuni, ci și să o facă să meargă în sens ascendent, cu vizibile realizări în toate domeniile de activitate ale unei instituții cu destinație dincolo de mundan.

63

ȘTIRI DIN EPARHIE Ajutor al preoţilor din Protoieria Fălticeni vic Silva Bucovina, reprezentat de către ing. pentru copiii din Broşteni La aproximativ 30 km de municipiul Fălticeni, în comuna Drăguşeni, se află satul Broşteni, un cătun izolat în care îşi duc traiul 67 de familii. Se ajunge aici pe un drum sinuos, iar peisajul este trist. Foarte multe dintre case sunt părăsite, ori dărăpănate, pentru că în mare parte multe dintre familii au plecat în pribegie, în străinătate, şi nu s-au mai întors, iar cei rămăşi sunt în general oameni în vârstă care se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor.

Singurele instituţii în care comunitatea găseşte sprijin este Biserica şi grădiniţa din mica localitate. Modesta grădiniţă a fost recent reabilitată prin implicarea directorului Petrică Munteanu şi a educatoarei Victoria Bradu, care fac naveta zilnic de la Drăguşeni pentru a ajuta cei 15 copii care se află în grija lor, dar care întâmpină dificultăţi materiale. Grădiniţa este curată, dar are un aer auster. Într-o sală de clasă spaţioasă, cei 15 micuţi stau la mici măsuţe, sorbind cuvântul doamnei educatoare. Dar nu este de ajuns. Sunt copii vioi dornici de activitate. Vor să înveţe, dar şi să se joace.

Acestei dorinţe a lor au răspuns o parte din preoţii Protoieriei Fălticeni. Aflând de situaţia precară a grădiniţei de lipsa de jucării şi materiale didactice, aceştia au dorit să săvârşească în această perioadă a Postului Mare o faptă bună pentru a împlini cuvântul Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Mt. 5, 16).

La iniţiativa părinteleui protoiereu Adrian Dulgheriu, şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, în colaborare cu Ocolul Sil64

Rareş Hrestic, preoţii au continuat acţiunile cu caracter social-filantropic derulate încă de anul trecut. Astfel, marţi, 7 martie 2017, preoţii implicaţi în această acţiune - pr. Dumitru Mujdei (Parohia Drăguşeni), pr. Constantin Nistor (Parohia Fântâna Mare), pr. Florentin Gheorghiu (Parohia Boura), pr. Vasile Damian (Parohia Ţoleşti), pr. Mircea Martiniuc (Parohia Ciumuleşti), pr. Claudiu Coman (Parohia Ioneasa), pr. Tudor Andrioaia (Parohia Spătăreşti), ierom. Alexie Ichim (Mănăstirea Groşi - Boroaia), pr. Cătălin Nechiforeasa (Parohia Broşteni). Pr. Nicolae Lăzărică (Parohia Oniceni) împreună cu pr. protopop Adrian Dulgheriu s-au deplasat la grădiniţa din Broşteni, unde au împărţit daruri celor mici, constând în fructe, dulciuri, cărţi, jocuri şi jucării şi materiale didactice.

La acţiune a fost prezent şi directorul Petrică Munteanu, care a mulţumit în numele copiilor şi al şcolii pentru darurile primite, exprimându-şi dorinţa de a continua astfel de acţiuni ce au menirea de a evita abandonul şcolar şi de a facilita tuturor elevilor accesul la educaţie.

(Preot Georgian Rotar) ** * Candela, martie-aprilie 2017

FESTIVALUL - CONCURS NATIONAL de Muzică Corală Religioasă Ortodoxă „BUNA VESTIRE” ediţia a XXVII – a, 2017 În data de 26 martie 2017, la Botuș, comuna Fundu Moldovei, judeţul Suceava, cu binecuvântarea Inaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi implicarea Consiliului Judeţean Suceava, Centrului Cultural „Bucovina”, Primăriei, Consiliului Local Fundu Moldovei, Inspectoratului Școlar Județean Suceava, Căminului Cultural Botuş şi Societăţii de cultură „Dimitrie Gusti” Fundu Moldovei, s-a desfăşurat ediţia a XXVII – a a acestui festival.

Deschiderea oficială a festivalului s-a făcut prin urcarea pe scenă a corului parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” Botuş, comuna Fundu Moldovei, dirijor: prof. Gabriel Coşoreanu.

Din juriul Festivalului Concurs au făcut parte : •Lect. Univ. Dr. Costel Mirel Nechita – compozitor și dirijor, Iași, preşedintele juriului; •Lect. Univ. Dr. Zamfira Dănilă - Universitatea de Arte „George Enescu”, Iaşi; •Lect. Univ. Dr. Dorina Iuşcă - Universitatea de Arte „George Enescu”, Iaşi; •Prof. Emil Forfotă – dirijor, Câmpulung Moldovenesc; •Prof. Oana Botezat – consultant artistic, Centrul Cultural “Bucovina”, Suceava; •D-l Ovidiu Foca – director, Casa de Cultură Rădăuţi; •Conf. Dr. Bogdan Neculau – redactor, Radio Iaşi; •Prof. Dr. Luminița Raveica Țăran – Fundu Moldovei.

La secţiunea - coruri copii au participat: 1. Corul de copii „Divina Armonie” al Scolii gimnaziale „Dimitrie Gusti” din Fundu Moldovei, dirijor: prof. Loredana Blidari; 2. Corul de copii “Străjerii Datinilor” din Straja, dirijor: Ionuț Cotos; 3. Corul de copii “Nikolaos” din Sadova, dirijor: prof. Iustinian - Ioan Mândrilă; 4. Corul de copii al Școlii Gimnaziale din Berchișești, dirijori: Nistor Mihai Bodan și Candela, martie-aprilie 2017

Oana Tîrnovan; 5. Corul de copii „Crizanteme” al parohiei “Cuvioasa Parascheva”, sat Pleșești, comuna Vulturești, dirijor: Gabriela Maria Lungu; 6. Corul de copii „Floarea Speranţei”, Ilişeşti, dirijor: prof. Maria Scalco; 7. Corul de copii “Vivat” al Școlii Gimnaziale “Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc, dirijor: prof. Otilia Mahu.

La această secţiune s-au acordat următoarele premii: • Premiul I, cu media 9,67 - Corul de copii “Vivat” al Școlii Gimnaziale “Bogdan Vodă”, Câmpulung Moldovenesc, dirijor: prof. Otilia Mahu.

• Premiul II, cu media 9,37 - Corul de copii „Divina Armonie” al Scolii gimnaziale „Dimitrie Gusti”, Fundu Moldovei, dirijor: prof. Loredana Blidari.

• Premiul III, cu media 9,09 - Corul de copii “Nikolaos”, Sadova, dirijor: prof. Iustinian - Ioan Mândrilă .

• Premiul III, cu media 9,03 - Corul de copii “Străjerii Datinilor”, Straja, dirijor: Ionuț Cotos; La secţiunea : coruri licee cu profil muzical şi teologic a fost prezent un singur cor 1. Corala “Panta Rhei” a Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Suceava, dirijor: prof. Marian Palade.

Acesta a luat locul I, cu media 9,54.

Tot un singur cor a fost prezent și la secţiunea: coruri licee cu alt profil Corul Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, dirijor: prof.

65

Bogdan-Ilie Faraon, iar juriul i-a acordat premiul ll, cu media 8,42.

La secţiunea : coruri aşezăminte culturale au participat: 1. Corul mixt “Troița” din Siret, dirijor: Florin Gabriel Varga; 2. Corul „ Vânătorii lui Stefan cel Mare” din Vânători, Neamț, dirijor: prof. Cristina Petrariu; 3. Corul „Dulcea Bucovină” din Gura Humorului, dirijor: prof. Roxana Oțet; 4. Corul „George Enescu” din Dorohoi, Botoșani, dirijor: prof. Gușulei Gheorghina ; 5. Corul Asociației Culturale “Kolomeika” din Siret, dirijor: prof. Zirca Ianoș.

La această secţiune s-au acordat următoarele premii: • Premiul I, cu media 9,18 - Corul „George Enescu”, Dorohoi, Botoșani, dirijor: prof.

Gușulei Gheorghina.

• Premiul II, cu media 8,88 - Corul „ Vânătorii lui Stefan cel Mare”, Vânători, Neamț, dirijor: prof. Cristina Petrariu.

• Premiul II, cu media 8,63 - Corul mixt “Troița”, Siret, dirijor: Florin Gabriel Varga.

• Premiul III, cu media 8,55 - Corul Asociației Culturale “Kolomeika”, Siret, dirijor: prof. Zirca Ianoș.

• Premiul III, cu media 8,48 - Corul „Dulcea Bucovină”, Gura Humorului, dirijor: prof.

Roxana Oțet.

La secţiunea : coruri parohiale s-au înscris: 1. Corala mixtă „Vox Campus” a parohiei „Sf. Nicolae” din Capu Câmpului, dirijor: preot Ciprian Curcă; 2. Corul mixt „Sfinții Voievozi” al parohiei “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Grănicești, dirijor: Lăcrămioara Petrovici ; 3. Corul de copii al bisericii „Sfântul Dumitru” din Câmpulung Moldovenesc, dirijor: pr. Liviu Solovan; 4. Corul mixt „Milcovia” al parohiei „Sf. Gheorghe” din Broșteni, Neamț dirijor: Daniel Bahnea.

La această secţiune s-au acordat următoarele premii: Premiul I, cu media 9,49 - Corul de copii al bisericii „Sfântul Dumitru”, Câmpulung Moldovenesc, dirijor: pr. Liviu Solovan.

66

Premiul II, cu media 9,18 - Corul mixtă „Milcovia” al parohiei „Sf. Gheorghe”, Broșteni, Neamț dirijor: Daniel Bahnea.

Premiul III, cu media 8,28 - Corul mixt „Sfinții Voievozi” al parohiei “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Grănicești, dirijor: Lăcrămioara Petrovici .

Marele Premiu al festivalului a fost acordat: Coralei mixte „Vox Campus” a parohiei „Sf. Nicolae” din Capu Câmpului, cu media 9,94, dirijor: preot Ciprian Curcă.

Pe lângă corurile amintite mai sus, în afara concursului, în recital, au participat: 1. Corala „Academica” din Câmpulung Moldovenesc, dirijor: prof. Emil Forfotă.

2. Corala mixtă “Ciprian Porumbescu” din Suceava, dirijor: pr. prof. Ionuț Lucian Tablan Popescu.

3. Corala “Sfântul Leontie” din Rădăuți, dirijor: Ovidiu Foca.

La iniţiativa Inaltpreasfinţiei Sale Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, tipografia Centrului Eparhial a tipărit aproape 1000 de cărţi din „Din viața și învățăturile Părintelui Zosima, de Fedor M. Dostoevschi”, fiecare corist primind în dar o carte şi o iconiţă, ca binecuvântare.

La deschiderea festivalului au participat şi personalităţi din viaţa publică şi culturală a judeţului Suceava, preoţi şi foarte mulţi credincioşi. Şi ediţia din acest an a fost o reuşită deplină prin numărul formaţiilor prezente, calitatea deosebită a interpretării, ospitalitatea generoasă a gazdelor, toate constituindu-se într-o jertfă la altarul cântului, închinat iubirii de Tară și Dumnezeirii.

A consemnat: Prot. Goraş Aurel

Candela, martie-aprilie 2017

Luna martie 1.

Audiențe. Lucrări de birou. A săvârșit Denia Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

2.

Audiențe. Lucrări de birou. A săvârșit Denia Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

3.

Audiențe. Lucrări de birou. A participat la Reuniunea semestrială de management instituțional, desfășurată în sala de festivități a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

4.

La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

5.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei, în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

6.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Mănăstirea Podul Coșnei din localitatea Coșna, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

7.

Audiențe. Lucrări de birou. A participat la Sinaxa 8.

Audiențe. Lucrări de birou.

9.

Audiențe. Lucrări de birou.

10.

Audiențe. Lucrări de birou.

11.

A cercetat Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Bogdănești, județul Suceava; la ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

12.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

13.

Audiențe. Lucrări de birou.

14.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Fabrica de lumânări de la Mănăstirea Cămârzani.

15.

Audiențe. Lucrări de birou.

16.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Mănăstirea Podul Coșnei din localitatea Coșna, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul SuCandela, martie-aprilie 2017

ceava.

17.

Audiențe. Lucrări de birou.

18.

La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

19.

A săvârșit sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Volovăț, Protopopiatul Rădăuți, județul Suceava.

20.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Căminul de Copii de la Vatra Dornei, a vizitat Mănăstirea Podul Coșnei, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

21.

Audiențe. Lucrări de birou.

22.

Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

23.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a Consiliului Eparhial.

24.

Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

25.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Moldovița, Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava; la ora 1700 a slujit slujba Privegherii în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

26.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Buciumeni, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava.

27.

Audiențe. Lucrări de birou.

28.

Audiențe. Lucrări de birou.

29.

Audiențe. Lucrări de birou. la ora 1600 a săvârșit Denia CanonuluiSfântului Andrei Criteanul, în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

30.

Audiențe. Lucrări de birou.

31.

Audiențe. Lucrări de birou. la ora 1600 a săvârșit Denia Acatistului Bunei Vestiri, în Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

67

68

Candela, martie-aprilie 2017