Candela mai-iunie 2017

†IPS Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Non scholae sed vitae discimus.

Nu pentru şcoală (notă, diplomă) învăţăm, ci pentru viaţă Învăţam, din experienţa şi cunoştinţele altora, legi şi principii de viaţă valabile universal. Învăţătura de carte cere un efort, ea este o muncă nu cu braţele, ci cu mintea călăuzită de principii morale, valabile în toate timpurile, necesare pentru toţi oamenii care doresc să aibă demnitate şi să fie cinstiţi de toţi cei din jur.

Principiile moral-creştine dau puterea necesară voinţei în realizarea a tot ce înseamnă bine, adevăr, frumos de ordin moral; sunt principii de viaţă formulate de oameni ca urmare a culturii lor şi sunt principii de viaţă formulate, date de Dumnezeu, Care este izvorul înţelepciunii minţii omului. De aceea în şcoală, la începerea orelor de curs, până la venirea la conducerea ţării a regimului comunist-ateu se rostea rugăciunea, la fel şi la sfârşitul orelor de curs aceasta ţinând seama de cuvintele Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Pentru şcolarii moldoveni, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul a alcătuit un manual şcolar, numit Bucvariu, pentru că începea cu învăţarea scrierii literelor alfabetului. Apoi, acesta, continuă cu învăţături şi rugăciuni necesare şcolarului pentru formarea lui sufletească, dobândirea de cunoştinţe, luminarea minţii şi dobândirea unui frumos comportament în societate.

Cartea este un depozit de cunoştinţe universale. Cartea şcolarului este un dascăl care este prezent şi ne învaţă şi atunci când nu ne aflăm în şcoală, ci în casa părintească, ea este

prezentă în faţa ochilor noştri şi o citim şi o recitim pentru a ne rămâne în minte şi în inimă învăţăturile ei.

Cartea este scrisă, alcătuită de o persoană şi citindu-o mintea şi inima noastră simte, în chip tainic, prezenţa celui care a alcătuit-o, ceea ce nu se întâmplă cu cele pe care le citim cu ajutorul calculatorului, cuvintele, cunoştinţele care ni se oferă prin intermediul internetului fiind asemenea fructelor culese dintr-un pom fără frunze, care îşi au rostul şi frumuseţea lor.

Orice creştere, dezvoltarea spre maturizare atât în lumea faunei, cât şi a florei are nevoie de un mediu corespunzător şi o persoană care să îndrume creşterea; pentru tânărul om, la 1

vârsta de copil, mediul este şcoala, îndrumătorul este învăţătorul. Creşterea, dezvoltarea este un proces care se desfăşoară treptat, este o lege a firii omeneşti ca şi a naturii; timpul este mai îndelungat sau mai scurt. Procesul de dezvoltare al plantelor, al animalelor, al oamenilor are loc într-un cadru de ambianţă, de comuniune; comuniunea dă frumuseţe şi sprijin în formarea şi trăirea vieţii; în şcoală elevii se ajută între ei, se apropie sufleteşte, se bucură împreună, căci singurătatea, individualismul macină sufletul omului. În şcoală învăţăm pentru îmbogăţirea şi luminarea minţii dar, mai ales, pentru trăirea virtuţii dragostei de ajutorare şi preţuirea reciprocă. Este o lege pusă de Dumnezeu, într-o pădure de conifere, de exemplu, trebuie să fie şi arbori care rezistă mai bine la bătaia furtunii, având în vedre că rădăcina coniferelor este razantă şi nu pivotantă. Şcoala este locul, cartea este agentul laboratorului formării caracterului omului; rugăciunea dă trăinicia şi frumuseţea trăirii vieţii omului pentru că prin rugăciune trăim în comuniune sufletească cu Dumnezeu; cine pierde legătura sufletească cu Dumnezeu, pierde legătura sufletească şi cu oamenii, spune marele scriitor rus Dostoievski; trăirea vieţii este un proces, o lucrare permanentă de dobândire de cunoştinţe şi de dăruire celui care are nevoie de ajutorul tău; începutul îl facem în sânul familiei, ducerea la bun sfârşit are loc în şcoală şi cu ajutorul cărţii pe care trebuie să o citim şi să ne însuşim cele scrise în cartea respectivă, în deosebi cartea de citire despre care Eminescu spune următoarele: „… o carte de citire pentru clasele primare este o carte în care se cuprind descrieri ale ţării proprii, istorii din trecutul ei, caracterizarea personajelor mari ale poporului, bucăţi d eliteratură populară şi arte. O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională, ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată… ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici o silă, căci nu se învaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor, ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi ce se-ntâmplă a trăi pe aceeaşi bucată 2

de pământ, într-un popor ce menţine o ţară…

Să nu se uite că această carte de citire nu s eînvaţă pe de rost, că secretul compunerii ei e de a fi interesant scrisă şi conformă cu nivelul de înţelegere al copiilor şi că ea îi creşte şi instruieşte pe aceştia în mod liber, fără a-i obosi.

Prin varietatea materiilor, ea dă libertate elevului de a fi atras cu deosebire de-o seamă din ele: unul va citi cu plăcere articole de ştiinţă naturală, altul pe cele istorice, un al treilea pe cele geografice; pentru fiecare dispoziţie intelectuală înnăscută e câte ceva în ea.

Noi nu zicem prin asta că nu trebuie să se înveţe agronomie. O carte bine şi pe înţeles scrisă asupra materiilor economice e de neapărată necesitate pentru şcoalele rurale; dar pentru aceasta nu trebuie a se sacrifica scopul educaţiunii naţionale, pe care-l urmăreşte cartea de citire şi pe care în ţările Apusului l-a şi ajuns” (Cartea de citire, 12 iulie 1880, în volumul Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizu, Iaşi Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, p.

224-225).

† PIMEN Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Candela, mai-iunie 2017

+Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfinţii Putneni – rugători smeriți şi luptători curajoși pentru credinţă şi neam

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 6-7 iunie 2016, a aprobat canonizarea ca sfânt a Mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, ierarh cu viaţă curată şi sfântă, apărător al dreptei credinţe, evlavios şi înţelept, bun dascăl şi părinte duhovni­cesc, mare ctitor şi păstor neobosit al obștii creștine, foarte atent la problemele sociale şi economice din timpul său. În aceeași ședință de lucru a fost aprobată canonizarea ca sfinţi şi a trei dintre ucenicii Mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, şi anume Cuvioşii Părinţi de la Mănăstirea Sihăstria Putnei: Sila, Paisie şi Natan, monahi nevoitori, statornici în dreapta cre­dință şi în viața sihăstrească, fiind pilde de rugăciune fierbinte, de smerenie, de înfrânare, de milostivire şi de înțeleaptă povă­ țuire duhovnicească.

Mitropolitul Iacob Putneanuls-a născut la data de 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. A fost crescut în duhul adevăratei evla­vii, iar la vârsta de numai 12 ani a intrat în viaţa monahală. S-a format duhovniceşte în obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, fiind ucenic al Mitropolitului Antonie al Moldovei (1730-1740). Pentru „înţelepciunea de bătrân” şi viaţa sa aleasă, a fost hirotonit preot la vârsta de 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales Episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, în 1750, a fost ales în scaunul de Mitropolit al Moldovei, la Iași. Între 1750 şi 1760 a desfă­șurat, ca mitropolit, o in­ten­să activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărți folositoare de suflet. A înfiinţat o tipografie, unde în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă şi învăţătură în limba română, de mare folos în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

Candela, mai-iunie 2017

Pentru românii din Transilvania, amenințați să renunţe la credința lor strămoșească, Mitropolitul Moldovei a tipărit cărți spre apărarea dreptei credințe, a hirotonit preoți și a trimis antimise în parohiile din Maramu­reș și ținutul Clujului, unde nu era episcop. Îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţilor săi, deoarece, după cum spunea, „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”, a înfiinţat şcoli și a tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) din Moldova și a înfiinţat, pentru copiii satului Putna, prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, reuşind traduce­rea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăstirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat şi alte mănăstiri şi biserici: Mănăstirea Doljeşti, Biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala Episcopală din Suceava şi Catedrala Mitropolitană din 3

Iaşi, Mănăstirea şi Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, precum și alte locaşuri sfinte. În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eliminarea unor forme de asuprire socială (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (des­fiin­țarea vădrăritului în 1756), dar mai ales a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora.

Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob Putneanul a cerut hanului tătarilor, în anul 1758, să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, solicitând domnitorului să îndeplinească unele cerințe ale mulțimii, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători nedrepți ai vremii sale, din pricina cărora, în cele din urmă, a hotărât să renunţe la scaunul mitropolitan, în anul 1760, refuzând să accepte impunerea din nou a dărilor împovărătoare pentru popor.

Locuind ultima parte a vieţii la Mănăstirea Putna, Sfântul Iacob Putneanul a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovni­cește şi material. Astfel, mănăstirea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremu4

rile grele care aveau să vină odată cu ocuparea Bucovinei de către armatele Imperiului Habsburgic, în anul 1774, şi recunoașterea acestei stări de fapt de către Imperiul Otoman şi Imperiul Țarist în anul 1775.

Retragerea la Mănăstirea Putna i-a fost prilej Mitropolitului Iacob Putneanul de adâncire în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de suflet. În acest sens, el spunea că „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Sfintele Paşti din anul 1778, a mers la Schitul Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, în 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul bisericii mari a Mănăstirii Putna, fiind nou ctitor al ei.

Purtându-şi cu hărnicie şi cu vrednicie crucea slujirii arhiereşti, iar cu blândeţe şi smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Sfântul Iacob Putneanul şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului, prin școală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povă­țuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci şi smeriți, care a dus o viaţă de sfânt”.

Cuvioșii Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al 18-lea în Schitul Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință sau asceză și de liniște în care se retrăgeau monahii iubitori de mai multă rugăciune și nevoință duhovnicească.

Cuviosul Sila s-a născut în anul 1697, în ținutul Botoșa­nilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a mers la Schitul Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al Candela, mai-iunie 2017

schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie. În toamna anului 1753, după ce a trecut la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către Mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Schitului Sihăstria Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea Mitropolitului Iacob Putneanul, a zidit o biserică nouă de piatră, cu hramul Buna Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele necesare, precum și o nouă trapeză și chilii. Ajuns cunoscut duhovnic și povă­țuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de cre­dincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei - Constantin Cehan Raco­viță și Grigorie Calimachi -, precum și de înalți dregători, arhierei şi egumeni, pe toți povățuindu-i cu înțelep­ciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț Sila, monahii din Schitul Sihăstria Putnei se ocupau de caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți. Cuviosul Sila și-a petrecut ultimii ani de viață în multe lipsuri și încercări, ca urmare a ocupării Bucovinei de către armatele Imperiului Habs­burgic, în anul 1774, și a restricţiilor impuse de noua stăpânire.

Schitul Sihăstria Putnei nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să împrumute bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Cuviosul Sila a pus stareţ al Schitului Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan (în 1781), apoi și-a cerut iertare de la toți.

La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Schitul Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care l-a iubit și slujit întreaga sa viață.

Cuviosul Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie de lângă Suceava, de unde a trecut apoi la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la Candela, mai-iunie 2017

Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. El nu a fost niciodată stareț al Schitului Sihăstria Putnei, dar era un rugător fierbinte, sprijinind în credința ortodoxă pe mulţi, mai ales în vremea stăpânirii străine.

De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se altor virtuți ale sale, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc. Împreună cu stareții Sila și Natan, Cuviosul Paisie a fost martor al greutăților din anii de stăpânire străină, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

Cuviosul Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Paș­cani. A fost mai întâi vie­ țuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Schitul Sihăstria Putnei, unde a primit schima mare cu numele Natan. Cuviosul Natan a fost un duhovnic foarte înţelept, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui Mitropolit Iacob Putneanul. Toto­dată, viețui­torii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.

De asemenea, el a lucrat mult la caligrafierea de manuscrise și la alcătuirea pomelnicelor ctito­ricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț al Schitului Sihăstria Putnei de către Cuviosul Sila, înainte cu aproape doi ani de trecerea acestuia la cele veșnice. Deși îna­intat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, Cuviosul Sila, călăuzind obștea încre­dințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației străine.

La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în sărăcie materială, dar curăție spirituală, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Naște­rii Mântuitorului Hristos, în data de 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice 5

a celor trei Sfinți Cuvioşi ieroschimonahi Sila, Paisie şi Natan, Schitul Sihăstria Putnei a rămas pustiu din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit Sihăstria Putnei, a văzut o lumină cerească dea­supra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La puțin timp după aceasta, în ziua de 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului Sihăstria Putnei, în pronaosul vechii biserici au fost descoperite mormintele celor trei cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene precum ceara și răspândind bună mireasmă. În anii următori s-au săvârşit numeroase vindecări minunate la racla cu moaștele cuvioșilor.

Așadar, astăzi, cinstim în mod solemn pe Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Pomenirea Sfântului Iacob Putneanul se va săvârşi în fiecare an, în ziua de 15 mai, data când a trecut la cele veșnice, iar pomenirea Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan, ucenicii săi, se săvârşeşte în ziua următoare, 16 mai, pentru a fi cinstiți îndată după părintele lor duhovnicesc.

Cei patru Sfinţi Putneni, a căror canonizare a fost proclamată solemn în această zi binecuvântată de Dumnezeu, 14 mai 2017, se adaugă celor peste 100 de sfinţi străromâni şi români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române, astfel încât nu există nici o lună în calendarul Bisericii noastre în care să nu fie pomenit cel puțin un sfânt român. Prin numeroşii sfinţi români, canonizaţi în diferite etape (19501955, 1992, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 şi 2016), poporul român înţelege şi se bucură că are mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Prea­sfintei Treimi, care-l ajută să-şi păstreze credinţa creştină ortodoxă, ca fiind temelia mântuirii sale, să o transmită generațiilor tinere, să cultive sfinţenia vieţii şi faptele iubirii milostive.De aceea, ca români, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinții din poporul român, daruri pe care, însă, ei le-au cultivat prin credință, nevoință şi suferinţă, 6

prin rugăciune și fapte ale iubirii smerite şi milostive.

Sfinţii rugători din ceruri, din toate timpurile şi locurile, dar mai ales sfinţii din neamul nostru, ne-au ajutat să trecem prin marea şi dureroasa încercare de fidelitate sau credincioşie faţă de Hristos, şi anume prigoana regimului comunist. Însă, după multe suferinţe şi umiliri, cu ajutorul Preasfintei Treimi, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, majoritatea poporului român a rămas credincioasă lui Hristos. Când, în anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa, cu stăruinţa şi înțelepciunea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, a canonizat mai mulţi sfinţi (proclamaţi solemn în 1955), atunci, de fapt, se pregătea tainic poporul român pentru o luptă duhovnicească dureroasă, lupta din anii grei ai persecuţiei comuniste împotriva credinţei în Dumnezeu. În acele vremuri ostile Bisericii şi religiei în general, foarte mulţi ortodocşi români au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii lor. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 ca fiind și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. În rândurile acestor mărturisitori şi apărători ai credinţei din timpul regimului comunist, alături de Patriarhul Justinian se aflau numeroși ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini, dar mai ales cei peste 1.800 de preoți ortodocși români care au fost arestați și anchetați, judecaţi formal şi aruncați în închisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre Marea Neagră, unde mulţi dintre ei au pătimit mult şi au murit în condiţii de mare suferinţă.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra dreapta credinţă vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană.

După anul 1990, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, ucenic al Patriarhului Justinian, s-a gândit că avem nevoie în continuare să pomenim pe cei care sunt cinstiţi de Candela, mai-iunie 2017

Dumnezeu cu darul sfințeniei mântuitoare şi luminătoare. Astfel, în anul 1992 au fost trecuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Române mai mulţi sfinţi din toată ţara, dar mai ales de aici, din Moldova, ca de pildă: Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul, Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, duhovnicul marelui voievod Ştefan cel Mare.

Au urmat apoi alte canonizări de sfinţi români, încât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei avem ca sfinţi noi trecuţi în calendar, din anul 1992 până în prezent, 22 de sfinţi, dintre care 18 canonizaţi înainte de anul 2016, la care se adaugă acum cei patru Sfinţi Putneni canonizaţi în 6-7 iunie 2016 şi proclamaţi azi, 14 mai 2017, la sfânta Mănăstire Putna. Însă această canonizare de noi sfinţi în aceste vremuri nu este întâmplătoare, deoarece există în timpul de faţă noi încercări privind păstrarea credin­ței ortodoxe şi a unității Bisericii. Mai precis, astăzi avem mare nevoie de rugăciunile sfinților, deoarece ne aflăm într-un război spiritual nevăzut care se nu­mește secularizare, adică organizarea vieţii omului şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Timpul acesta de secularizare ca sărăcire şi uscăciune sufletească sau lipsă de iubire smerită şi milostivă ne determină să cerem ajutorul mai multor sfinţi rugători pentru noi. De ce? Pentru că lupta cu duhurile rele care caută să-l îndepărteze pe om de Hristos nu se poate duce numai prin voinţă individuală sau printr-o încredere exclusivă a omului în propriile forţe, ci totdeauna biruința duhovnicească se dobândește în primul rând cu ajutorul Duhului Sfânt şi al sfinților lui Dumnezeu, învăță­ tori şi rugători pentru noi.

Ca iubirea noastră să se încălzească şi să sporească, avem nevoie şi de rugăciunea altora pentru noi şi mai ales de rugăciunile sfinţilor.

Uneori ne rugăm mai mult, alteori mai puţin, uneori ne rugăm mai atent, alteori ne rugăm mai superficial. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul ne învaţă aşa: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de Candela, mai-iunie 2017

tine” (Despre legea duhovnicească, 25). Deci, iată de ce avem nevoie de mulţi rugători, mai ales în vreme de slăbire a credinţei!

Să-i rugăm pe Sfinţii Putneni, pe toţi sfinţii neamului românesc şi pe toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe Universale, să lumineze, să încălzească şi să întărească sufletul nostru cu rugăciunile lor, pentru a merge pe calea mântuirii, care este unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice!

Mulţumim distinşilor ierarhi care au răspuns invitaţiei Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor de a fi prezenţi astăzi aici, la Mănăstirea Putna, la proclamarea ca sfânt a unui mare ierarh, Mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei, şi a celor trei ucenici ai săi, Cuvioşii Sila, Paisie şi Natan.

Mulţumim cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici de la mănăstiri, care astăzi au venit aici ca să arate bucuria lor pentru canonizarea şi proclamarea celor patru Sfinţi Putneni.

Mulţumim preoţilor de la parohii prezenţi aici, darşi celor care, în iubire faţă de Hristos şi în ascultare faţă de Biserică, păstoresc pe credincioşi pe calea mântuirii.

Mulţumim părintelui stareţ Melchisedec al Mănăstirii Putna, părintelui stareţ Nectarie al Mănăstirii Sihăstria Putnei şi tuturor părinţilor de la aceste două sfinte mănăstiri, dar şi tuturor sponsorilor şi donatorilor care au contribuit la organizarea acestui mare eveniment al proclamării canonizării celor patru Sfinţi Putneni. Mulţumim autorităţilor prezente şi dumneavoastră tuturor, iubiţi credincioşi şi credincioase, care v-aţi rugat astăzi împreună cu noi.

Cu mulţumire sfântă, să ne bucurăm pururea de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de rugăciunile sfinţilor, spre slava Prea­sfintei Treimi şi binele Bisericii lui Hristos. Amin! † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Cuvânt rostit la Mănăstirea Putna, în ziua de duminică, 14 mai 2017, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Iacob Putnea­nul, Mitropolitul Moldovei, şi a Sfinţilor Cuvioși Sila, Paisie şi Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei.

7

Pr. drd. Adrian Platon

Fenomenologia spațiului sacru o perspectivă biblică Spațiul sacru ca mediu de cuprindere creează pentru om posibilitatea originării în Dumnezeu1. Paradigma spațiului sacru este Grădina Edenului, ,,apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină2 în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Fc. 2,8), iar spațiul sacru este centrat pe pomul vieții, care simbolizează euharistia, ,,și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieții3 și pomul cunoștinței binelui și răului”(Fc. 2,9). Intrarea omului în spațiul sacru este de fapt o intrare în Dumnezeu sau o reoriginare în Dumnezeu. Protopărinţii Adam şi Evam, prin păcatul neascultării au pierdut calea paradisiacă a îndumnezeirii, însă Dumnezeu după cădere nu a părăsit omul. Primii oameni fiind alungați din Grădina Edenului și pierzând comuniunea cu divinitatea, au înIoan Chirilă, Curs de Arheologie biblică, Napoca:15.10.2002), 1.

1

1, (Cluj-

,,Și Domnul Dumnezeu a sădit un Rai în Eden” (Fc. 2,8) - în ebraica: gan = gradina. Septuaginta îl prefera pe parádeisos = paradis, rai, spre a-i sublinia caracterul cu totul special, Biblia sau Sfânta Scriptură. Diortosită de ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.

Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, (Bucureşti: IBMO, 2001), 20, în continuarea articolului se va prescurta SSBVA. 2

Când omul cade pradă ispitei diavolului, are acces la pomul cunoștinței, însă ajunge mai târziu să realizeze că această cunoștință poate aduce să te înalțe, dar nu să te mântuiască, fiindcă prin ea însăși nu te duce la pomul vieții, pentru simplul fapt că la pomul cunoștinței ai ajuns furând, nu așteptând să-ți fie dăruit. Dumnezeu ca și stăpân este singurul îndreptățit să-l dăruiască, deoarece dacă ceva îți este interzis, atunci trebuie să aștepți să-ți fie dăruit. Pomul cunoștinței binelui și răului și pomul vieții din Grădina Raiului, ar fi constituit obiectul dăruirii lui Dumnezeu, dacă omul ar fi lucrat în sensul asemănării cu El, Chirilă, Curs3, 2.

3

8

ceput să-l caute pe Dumnezeu, deoarece i-a cuprins nostalgia pierderii acelui spațiu sacru primordial. Necesitatea spațiului sacru a apărut în momentul căderii în păcat, când omul realizează efectele căderii.Creația revendică un spațiu anume destinat conștientizării realității legăturii Creatorului cu Creația, iar acest loc este reprezentat de o structură a spațiului scaru, ce are principala menire de a reașeza creația în cadrul manifestării sfințeniei divine.

Pronia dumnezeiască pregăteşte omenirea pentru mântuire şi nu o lasă de izbelişte. De-a lungul istoriei Vechiului Testament, Dumnezeu se află mereu în mijlocul poporului ales, protejându-l şi conducându-l spre îndeplinirea scopului său final. Poporul pe care Dumnezeu l-a pregătit este poporul evreu, care sub îndrumarea lui Dumnezeu va aştepta venirea Izbăvitorului şi împlinirea misiunii Sale.

Sacrul este centrul de gravitaţie al fenomenului religios. Centralitatea spațiului sacru este alcătuită de către cele două dimensiuni exprimate de cei doi pomi: cunoaștere și viață. ,,Centralitatea spațiului sacru este de fapt pnevmatică și hristofanică, fiindcă Hristos ne-a învățat că trebuie să răspândim cuvântul Său în întreaga Creație și că El locuiește în noi numai când împlinim poruncile Lui și inima noastră este cuprinsă de Duhul Sfânt”4. În unele sisteme teologice, sacrul a fost şi este conceput sub chipul unei realităţi impersonale, misterioase, inteligente şi inabordabile. În alte sisteme teologice, imaginea sacrului corespunde cu cea a unei autorităţi suverane şi justiţiare. În sfârşit, există teologii care relevă proprietatea sacru4

Chirilă, Curs 3, 3.

Candela, mai-iunie 2017

lui de a fi un subiect deschis spre comuniune cu subiectul uman. Reflexul acestor abordări teologice constituie baza schemelor structurale ale culturii universale5.

De-a lungul istoriei omeneşti, raportările omului la sacru au cunoscut o îndelungată şi diversă serie de avataruri strâns legate de factorii complecşi de cultură şi civilizaţie în sfera cărora s-au dezvoltat diferitele culturi religioase ale lumii, sacrul plasându-se mereu în sfera indestructibilei legături dintre finit şi infinit, dintre trecător şi etern, dintre spirit şi materie, omul căutând să-şi explice în termenii proprii unei anumite etape de dezvoltare intervenţia divinului, sacrului în linearitatea sa terestră6.

Forma detaliată a locului sacru nu este dată de necesitaţile ori de imaginaţia oamenilor, ci ea este oferită de divinitate. Ea poate servi ca un microcosmos pământesc al unui pământ cosmic ce este locuinţa divinităţii. Locul sacru este singurul loc de pe pământ, potrivit pentru coborârea divinităţii. Aici se intersectează tărâmul ceresc cu cel pământesc şi omul îşi poate aduce rugăciunile şi ofrandele sale lui Dumnezeu7. Descoperirea sau proiectarea unui fix – Centru, echivalează cu Crearea Lumii fiindcă manifestarea sacrului întemeiază şi fondează, din punct de vedere ontologic lumea. În întinderea omogenă şi nesfârşită în care nici un punct de reper nu este posibil iar orientarea nici măcar nu se poate efectua, hierofania dezvăluie acel punct fix, ca Centru8.

Un moment semnificativ pentru descoperirea unui loc sacru este relatat de către Sfânta Scriptură în descrierea visului lui Iacov. Iacov plecând de la Beer-Șeba spre Haran și asfințind soarele, găsește un loc unde să doarmă punându-și sub cap o piatră oarecare. Însă în somn îi apare o scară care se sprijinea pe pământ, iar îngerii urcau și coborau pe ea. La capătul scării este Dumnezeu care-i spune făgăduința moștenirii unui pământ al său și al Nicolae Morar, Dumnezeu – comuniune de persoane,paradigmă a comuniunii umane, în Orizontul Sacru, vol. coord. Corneliu Mircea, și Robert Lazu, (Iași: Polirom, 1998), 151.

6 Christian Tămaș, Dimensiunea contemporană a sacrului, în Orizontul Sacru, vol. coord. Corneliu Mircea și Robert Lazu, (Iași: Polirom, 1998), 193.

7 Stancu, Templul, 18 8 Eliade, Sacrul, 22.

5

Candela, mai-iunie 2017

neamului său, dar și toate binecuvântările de care va avea parte (Fac. 28,10-11). Iată că popasul lui Iacov a reprezentat descoperirea unui loc sacru, care părea nesemnificativ, însă prin arătarea lui Dumnezeu devine loc sfânt. Iacov visează scara cerului, calea de legătură între om și divinitate. Mircea Eliade arată că descoperirea unui spațiu sacru se face printr-o descoperire, printr-un semn sau când nu se descoperă, el este provocat. Locul nu este sacru decât în momentul consacrării sale, al sfințirii sale9.

De aceea locul sacru este punct de întalnire între cer si pământ, între oameni şi Dumnezeu. Există o serie de arhetipuri fundamentale şi simboluri universale, valabile pretutindeni în familia umană, ce se referă la localizarea, ontologia şi simbolismul spaţiului sacru10. ,,Astfel lipsa de omogenitate a spaţiului, scindat între aspectul său profan şi cel sacru, revelat de cele mai multe ori printr-o teofanie, consacrarea sa, care este de fapt o repetare simbolică a genezei cosmosului, ideea de centralitate a lumii locuite de o anumită societate religioasă ce se autocaracterizează ca fiind microcosmos, sunt idei care deşi se găsesc mai mult sau mai puţin în majoritatea religiilor, au fost valorizate în mod diferit”11. Spațiul sacru este mediul în care locuiește Dumnezeu, dar în care creatura laudă dumnezeirea din sânul unității realizate cu aceasta12.

Noţiunea de sfinţenie este strâns legată în iudaism de Dumnezeu, care este numit: ,,Iahve cel Sfânt’’. Dumnezeu este sfânt nu numai în fiinţa Sa, ci sfinţeşte şi lucrurile, locurile sau persoanele care îi sunt consacrate, şi care devin la rândul lor sacre. Cu privire la sensul cuvântului ,,sacru’’, la evoluţia şi semnificaţia sa în limbajul Vechiului Testament s-au scris numeroase studii.

Noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt redate în Vechiul Testament prin termenii qadhoş – sfânt şi qodheş – sfinţenie. Semnificaţia principală a termenului qadhoş – sfânt este aceea de rezervat lui Dumnezeu, adică separat de Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură-Cuvântul cuvintelor, (ClujNapoca:Renașterea, 2010), 231-2.

10 Eliade, Sacrul, 24.

11 Eliade, Sacrul, 23.

12 Ioan Chirilă, Curs de Arheologie biblică, 2, (ClujNapoca:22.10.2002), 1.

9

9

tot ceea ce este profan, creat pentru a fi pus la dispoziţia lui Iahve13. Termenul qadhoş are o dublă semnificaţie, în primul rând se referă la ceea ce este sfânt prin natura sa, adică sabatul şi numele lui Dumnezeu, iar în al doilea rând se referă a ceea ce devine sfânt prin consacarea, adică întâi-născuţii dintre oameni şi animale, persoanele şi lucrurile consacrate precum şi acţiunile sfinte ale oamenilor. Termenul qodesh – sfinţenie mai are şi semnificaţia de templu. În Vechiul Testament sfinţenia implică mai mult relaţia lui Dumnezeu cu făpturile Sale şi ea se manifestă pe calea revelaţiei supranaturale căci ceea ce este în ea însăşi ca atribut al Fiinţei divine, nu poate fi cunoscut pe cale naturală de către mintea omenească14.

Până la construirea locaşului de închinăciune, oamenii L-au adorat totuşi pe Dumnezeu în forme mult mai simple, dar nu oriunde, ci numai în acele locuri în care Dumnezeu Însuşi a preferat să-şi arate slava Sa faţă de om, deoarece nu orice loc era adecvat pentru astfel de manifestări, fiindcă majoritatea popoarelor întinaseră pământul cu sacrificii idoleşti. Primele locuri sacre nu era dependente de o clădire sau de un lucru zidit de mână omenească.

Stâncile, copacii, grotele, dealurile erau socotite de oameni ca fiind locuri ale prezenței divine și ale sacrului.

Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamna de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lasa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă şi nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenţei sale, fiind evident mai ales în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construire a spaţiului sacru15. Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezintă rupturi si spărturi; unele porțiuni de spatiu sînt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici“, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate‑ți încălțămintea din piPetre Semen, „Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament. Teză de doctorat”, TV 4-7(1992): 19 14 Semen, „Învățătura despre sfânt”, 34.

15 Eliade, Sacrul,, 23.

cioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt“ (Ieș. 3, 5).

Sacrul înseamnă, cum am văzut, realul prin excelentă, adică puterea, eficienta, izvorul vieții și al fecundității. Nu este nicidecum vorba de o lucrare omenească, pentru că nu prin strădania sa izbutește omul să consacre un spațiu. Ritualul prin care omul construieste un spațiu sacru este de fapt eficient doar în măsura în care reproduce lucrarea divinităţii.

Spaţiu sacru prin urmare nu apare în primele cărţi ale Vechiului Testament ca un loc consacrat, rezervat lui Dumnezeu, ci ca un loc ce este despărţit de impuritatea acestei lumi, o zonă oarecum transcendentă a cărei sfinţenie este subînţeleasă datorită prezenţei lui Iahve în interiorul său, dar nu în sensul unei separări sau izolări de lume. Fiindcă păcatul l-a cuprins pe om, Dumnezeu îşi descoperă sfinţenia Sa omului cu îndemnul ca şi acesta să devină sfânt.

Pe de o parte Dumnezeu îşi arată sfinţenia Sa oamenilor, dar pe de altă parte El sfinţeşte lucruri, locuri şi persoane. Dumnezeu nu este legat de timp şi de spaţiu, fiindcă niciun Templu nu-L poate cuprinde16, dar El şi-a ales un loc în care să fie adorat de oameni şi în care să asculte rugăciunile celor ce se închină Lui. ,,Spațiul sacru este mediul de coființare a Ființei supreme și a ontosului creat, întorcător în Dumnezeu prin coființare”17, ,,părtășie la firea dumnezeiască”(2 Pt. 1,4).Spațiul sacru, însuși în aproape toate ipostazele sale apare ca un loc ,,de zonă rezervată, sustrasă, dacă nu interzisă abordărilor curente, necesită precauții, pregătiri, purificări, transformări al ființei pentru ca ea să se poată confrunta adecvat cu prezența Celui ce locuiește sanctuarul”18.

Dumnezeu cel Sfânt intră în dialog cu poporul său în anumite locuri pe care le sfinţeşte şi care vor reprezenta pentru ei locaşuri sfinte în care îi vor cere ajutor Domnului şi vor primi cu sfinţenie poruncile Sale.

13

10

Eliade, Sacrul, 23 Chirilă, Curs,4.

18 Chirilă, Sfânta Scriptură, 232-3.

16 17

Candela, mai-iunie 2017

Pr. Laurenţiu Nicolae Stamatin

Să cunoaştem Vechiul Testament: Cântarea Cântărilor Cântarea Cântărilor este un poem de dragoste, cu o dezvoltare nelineară şi neprogresivă, sinuoasă, arborescentă1. Cuvintele de iubire sunt adresate de mire şi de mireasă, cu prilejul nunţii, reprezentând cântece nupţiale sau epitalamuri. Tradiţia a atribuit acest text lui Solomon, de altfel pomenit pe alocuri, însă unii autori au considerat că scrierea datează din perioada de după întoarcerea din Exilul babilonic, aproximativ secolele V-IV î.Hr. Parcurgând cele opt capitole ale cărţii, cititorul neavizat se poate întreba cum au fost introduse aceste texte în canonul biblic, deoarece unele din imaginile ilustrate prin cuvinte frizează erotismul. Explicaţia este foarte simplă: poemul a fost considerat ca o alegorie a poveştii de dragoste dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. În mai multe locuri ale Vechiului Testament, Dumnezeu este descris ca un mire sau soţ, iar relaţia dintre ei este descrisă în termeni nupţiali: Isaia 54, 5-6; 62, 4-5; Ieremia 2, 2; 31, 32; Ezdra 16, 8-38; Osea 2, 4-22.

Alegoria este preluată şi în Noul Testament, pentru a zugrăvi în cuvinte profane relaţia de iubire dintre Hristos şi Biserica Sa: II Corinteni 11, 1-2; Efeseni 5, 25-322. Totuşi, intenţia de a exagera în privinţa alegoriei a fost condamnată de Biserică, iar Origen, ca şi Fericitul Ieronim, recomanda ca această carte să nu fie citită decât de persoane care au împlinit 30 de ani3. De altfel, există mai multe interpretări ale Shir Hashirim ‫ ))םי ִריׁשַה ריׁש‬- Canticum Canticorum (Vulgata) Aσμα ᾎσμάτων (Septuaginta). Comentariile la această carte sunt foarte multe. Printre exegeţi amintim: Origen, Hipolit din Roma, Teodor din Antiohia, Bernard de Clairvaux, Rabbi Akiba ben Iosif etc. Vezi şi Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea Cântărilor, traduse şi comentate de Petru Creţia, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 184.

2 „În mire trebuie să înţelegem pe Hristos, în mireasă Biserica, cea fără pată sau zbârcitură […] mirele şi mireasa sunt două simfonii armonic acordate, mireasa cântând cu fecioarele, şi mirele cu însoţitorii săi” (Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 1, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” - în continuare se va cita PSB, Vol. 6, traducere de pr. prof. T. Bodogae, pr. prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 310-311).

1

Vezi apoi cazul lui Teodor de Mopsuestia. Totodată, el afirma că poemul a fost compus de către Solomon cu ocazia căsătoriei cu fiica lui Faraon (J. Carl Laney, Answers to 3

Candela, mai-iunie 2017

acestei creaţii poetice: interpretarea alegorică preferată de creştini şi mozaici, teoria dramatică, teoria ciclului matrimonial, teoria cunoscută sub numele de „Adonis-Tammuz” etc4.

Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndemna astfel pe cititorii Cântării Cântărilor: „Să nu accepţi interpretarea vulgară, superficială a cuvintelor, crezând că această carte este expresia iubirii trupeşti, carnale”; cuvintele Sulamitei nu sunt cuvintele unei femei obişnuite, ci sunt cuvintele Miresii lui Hristos, care este Biserica. La fel învăţa şi Sfântul Grigorie de Nyssa, avertizând asupra înţelegerii „erotice” a dialogului dintre cei doi îndrăgostiţi5.

Dacă ne debarasăm de înţelesurile imediate, rudimentare ale cuvintelor, putem accede la cunoaşterea lui Dumnezeu: „Toate acestea le aflăm prin pătrunderea cuvintelor din text, prin care învăţăm că măreţia firii lui Dumnezeu nu e hotărnicită de nici o margine şi că nu e vreun hotar în cunoaşterea celor cercetate [...] trebuie să se poarte astfel ca toată desăvârşirea cunoaşterii, la care poate ajunge firea omenească, să i se facă început al poftirii celor mai înalte”6. De asemenea, Origen atrăgea atenţia asupra derapajelor exegetice la care ar putea fi supus cel care citeşte şi interpretează în sens strict literar povestea de dragoste din poemul biblic: „Dacă acestea nu le înţelegem în sens duhovnicesc, oare însemnează că sunt basme? Dacă nu cuprind o oarecare taină, nu sunt oare ele nevrednice de Dumnezeu? Cel care ştie să tâlcuiască duhovniceşte Scripturile, sau cel puţin are intenţia aceasta, trebuie să Tough Questions from Every Book of the Bible: A Survey of Problem Passages and Issues from Every Book of the Bible, Grand Rapids, Michigan, Kregel Publications, 1997, p. 123).

Samuel J. Schultz, The Old Testament Speaks, New York, Harper & Row, 1960, p. 295.

5 Ioan Sorin Usca, Ioan Traia, Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Vol. XIV: Cărţile lui Solomon, Bucureşti, Editura Christiana, 2010, pp. 363-364.

4

Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Scrieri I, PSB 29, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p.194195; Petre Semen, Liviu Petcu (coordonatori), Părinţii Capadocieni, Iaşi, Editura Fundaţiei Academice „Axis”, 2009, p. 321.

6

11

tindă din toată puterea pentru a nu trăi după trup şi după sânge, pentru ca să devină vrednic de tainele duhovniceşti, şi ca să mă folosesc de o expresie mai tare, el arde de pasiunea celor duhovniceşti, de iubirea spirituală, căci există şi o dragoste spirituală”7. Tocmai de aceea, logosul dezbrăcat de sensul lui mistic îşi pierde verticalitea, consistenţa, se aplatizează în mod iremediabil. Aşadar, verbul din Canticum Canticorum transformă „nupţiabilul” într-un „limbaj divin”8.

Este important de subliniat faptul că femeia - personaj principal este numită doar o singură dată în textul sacru: „Întoarce-te, Sulamita ! Întoarce-te, faţa să ţi-o privim ! Ce priviţi la Sulamita, ca la hora din Mahanaim?” (Cântarea Cântărilor 7, 1). Numele de Sulamita este o formă feminină a lui Selomoh (Solomon, şelomo - cel care aduce pacea), precum la greci avem Irina din Irineos, la germani Friederica din Friederich etc9. Ea pare a fi când o ciobăniţă, când o prinţesă, iar iubitul pare a fi când rege - Solomon, când un păstor. Este adultă, deşi fraţii ei o numesc „mica surioară” şi îi poartă de grijă (Cântarea Cântărilor 8, 8).

Este aducătore de împlinire, de pace, pentru iubitul ei (Cântarea Cântărilor 8, 10). Spre deosebire de alte locuri scripturistice unde copii sunt văzuţi prin prisma autorităţii tatălui, aici Sulamita este preferata mamei, „singură născută în casă” (Cântarea Cântărilor 6, 9) 10. Sentimentele de dragoste şi le exprimă într-un cor de femei din Ierusalim.

Sulamita este de o frumuseţe fără seamăn11, 7

Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 2, p. 312.

Baghiu Bogdan, Scurtă istorie a logosului, Iaşi, Editura Lumen, 2011, p. 192.

8

Nicolae Neaga, Personalităţi feminine în epoca Vechiului Testament, în „Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 9-10, septembrieoctombrie 1959, p. 672.

9

Se poate ca acest nume să fie un pseudonim. M. H. Pope şi W.F. Albright asociază numele ei unei zeiţe a dragostei din Mesopotamia, Sulmanitu. Vezi Tremper Longman, The New International Commentary on the Old Testament: Song of Songs, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans Publications, 2001, pp. 192-193.

11 Ea se descoperă pe sine a fi negresă: sehora de la sahar - a fi negru, închis la culoare (Linda Day, Carolyn Pressler, Engaging the Bible in a Gendered World: An Introduction to Feminist Biblical Interpretation in Honor of Katharine Doob Sakenfeld, Louisville, Westminster John Knox Press, 2006, p.132). „Cum neagră fiind şi lipsită de culoare albă, ea 10

12

în descrierea ei folosindu-se epitete deosebit de inspirate, comparaţii şi metafore luate din floră, faună, arhitectură, toate reflectând gingăşie, tandreţe, farmec, vigoare: „miresmele tale sunt balsam mirositor, frumoasă ca sălaşurile lui Chedar, cea mai frumoasă dintre femei, ochi de porumbiţă sunt ochii tăi, porumbiţă eşti, părul tău turmă de capre, gâtul tău e turnul lui David, cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, mai dulce decât vinul este mângâierea ta, grădină încuiată, fântână acoperită, izvor pecetluit, două jumătăţi de rodii sunt obrajii tăi, ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă, ca oastea de război temută, [...] trupul tău e snop de grâu, gâtul tău e stâlp de fildeş, părul ţi-e de purpură, dinţii tăi par turmă de oi tunse, ca finicul eşti de zveltă” etc12. Aceleaşi inspirate figuri de stil le întâlnim şi în descrierea mirelui: „narcisul din câmpie, crinul de prin vâlcele, mărul între copaci, gazelă, pui de cerb, capul lui e aur curat, părul lui, pană de corb, trandafir mirositor sunt obrajii lui, buzele lui, la fel cu crinii roşii, braţele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite, pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat, stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate” etc. Peisajul este mirific, luat parcă dintr-un basm oriental, cu toate ingredientele necesare creării unui cadru propice pentru etalarea sentimentelor de iubire.

Ei se întâlnesc în secret şi par să fie forţaţi să facă lucrul acesta. Relaţia lor se bazează pe o perfectă reciprocitate, fără o ierarhie exterior impusă, fără prejudecăţi. Ei se iubesc sincer şi par să treacă peste toate vicisitudinile de ordin social pentru a-şi împlini aşteptările. Ei se exprimă direct, fără reţinere şi fără mediere.

Dragostea lor este curată, exprimată într-un limbaj romantic, plin de efuziuni: „Sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise” (Cântarea Cântărilor 5, 6), „că-s bolnavă de iubire” (Cântarea Cântărilor 5, 8), „marea nuţi poate stinge dragostea, nici râurile s-o poto-

poate fi totuşi frumoasă? Ea a arătat pocăinţă pentru păcate şi convertirea i-a dat frumuseţe [..] Ea se smereşte pentru negreala ei” (Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 6, pp.

317 şi 319).

12 Roland Edmund Murphy, O. Carm, Wisdom Literature: Job, Proverbs, Ruth, Canticles, Ecclesiastes, and Esther, Vol. XIII, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans Publications, 1981, pp. 119-123.

Candela, mai-iunie 2017

lească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela” (Cântarea Cântărilor 8, 7)13.

Unii autori au considerat că textul a fost scris de o femeie. Ba, mai mult, ea ar fi fost una dintre soţiile neevreice ale lui Solomon14.

Alţii văd în acest text o imagine răsturnată a referatului creaţiei din Cartea Facerea: „Ca o consecinţă a întâmplării din grădină, are loc o ruptură în cadrul creaţiei, se produce o lipsă de armonie între bărbat şi femeie, un dezechilibru în relaţiile sociale, supunerea femeii şi, prin implicaţie, dispariţia satisfacţiei sexuale mutuale. Fără Cântarea Cântărilor, povestirile preponderente din Biblie referitoare la femei ar fi cele în care femeile sunt penalizate şi condamnate pentru sexualitatea lor, izolate […] Cântarea Cântărilor apără echilibrul în relaţiile bărbat-femeie, incitând la reciprocitate şi nu la dominaţie, la interdependenţă şi nu la aversiune […] Ea ne conjură să nu-i punem piedici iubirii, ci să lăsăm relaţiile să se pârguiască, înflorind potrivit mersului lor firesc”15.

Oricum, ni se înfăţişează dragostea sub semnul „ludicului şi nu al lubricului”16. În Sfânta Scriptură nu mai întâlnim nicăieri un text în care sexualitatea feminină să capete forme atât de puternice, să se exprime atât de deschis. Graniţele dintre realitate şi ficţiune par a se estompa în faţa efuziunii sentimentelor împărtăşite reciproc de cei doi îndrăgostiţi. Doar prezenţa fraţilor şi a paznicilor cetăţii par a impune unele restricţii, binevenite de altfel. „Cântarea Cântărilor este un poem, nu o diatribă, nu un argument, nu o prescripţie.

Astfel, ni se prezintă un cuplu şi atitudinea lui în faţa problematicii dragostei frumoase, simple, curate. Nu se întrezăreşte nici o urmă de Witness Lee, Life-Study of Proverbs, Ecclesiastes, Song of Songs, Anaheim, Living Stream Ministry, 1995, p.55-62.

Vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, traducere de Dumitru Fecioru, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1945.

14 „Revue de théologie et de philosophie et compte-rendu des principales publications scientifiques”, Vol. 25, New York, Johnson Reprint, 1965, pp. 389-390.

13

Renita Weems, în The Women’s Bible Commentary, Carol A. Newson et Sharon H. Ringe (éd), Londres, SPCK, 1992, p.160; Pauline Bebe, Femeile şi iudaismul. Dicţionar, traducere de Janina Ianoşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 295.

15

Gary Staats, Joshua Through Song of Solomon, Winebrenner Theological Seminary Course, Findlay, Ohio, 2008, p. 330.

16

Candela, mai-iunie 2017

discriminare, de anxietate bolnăvicioasă, nici un spirit de frondă. Totul este atât de natural, de normal, de armonios! Este imaginea perfectă a omului îndrăgostit”17.

Deşi a fost interpretată ca o alegorie dragostei lui Dumnezeu faţă de poporul Său18, totuşi, numele Celui Sfânt nu apare nicăieri în cuprinsul celor opt capitole. Doar cuvântul shalhevetyah (flacără divină) din capitolul 8, versetul 6, tradus doar prin „flacără”, poate da impresia prezenţei divine (shekinah)19.

Rabi Akiva consideră această carte ca fiind „Sfânta Sfintelor” (Kodesh Kodashim) între cărţile Vechiului Testament (Mishna Yadayim 3:5)20. Totuşi, el recomandă citirea ei doar la slujbele din sinagogă: „Dacă la o petrecere, cineva va cânta o pericopă sau va rosti un vers din Cântarea Cântărilor, se prea poate ca toţi cei prezenţi să-l dezaprobe” (Sanhedrin 101a).

Foarte interesant este şi un alt punct de vedere: „Se ştie că Solomon, căzând în patima lucrurilor lumeşti, a influneţat în mod negativ poporul lui Dumnezeu, fapt care se prezintă ca o pată neagră în istoria evreilor. Astfel, credinţa în Dumnezeu a fost înlocuită cu iubirea către Sulamita, mai palpabilă, mai aproape de el; şi aceasta, în timp ce majoritatea poporenilor, în speţă femeile din harem, erau absorbite de splendoarea împăratului lumesc. Numai Solomon a îndrăznit să purceadă la o aşa ro-

Benjamin J. Segal, The Song of Songs. A Woman in Love, Jerusalem, Gefen Publishing House, 2009, p. 159.

18 Hesheq - dragostea Părintelui ceresc pentru poporul Său (Yudit Kornberg Greenberg, Encyclopedia of Love in World Religions, Vol. 1, Santa Barbara, California, ABC-CLIO Publishing House, 2008, p. 504). „În Cântarea Cântărilor, alteritatea bărbat-femeie simbolizează unirea nupţială dintre Dumnezeu şi poporul Său, deosebirea din lumea creată fiind totodată simbol pentru deosebirea dintre creat şi necreat” (Pr. Nicolae Dascălu, Teologie socială şi delicateţe pastorală, în „Lumina”, an IX, nr.30 din 6 februarie 2013, p. 6).

19 Ambele cuvinte se termină în yah – de la Yahve. Vezi Zohar 1:245a; 3:54b (The Zohar, Translation and Commentary

by Daniel C. Matt, Vol. 5, Stanford, California, Stanford University Press, 2009, p. 138).

17

„Dacă toate cărţile Bibliei sunt sfinte, Cântarea Cântărilor e Sfânta Sfintelor; căci întreaga lume a fost creată numai pentru ziua în care a fost dăruită Cântarea Cântărilor”. Moses Rosen comentează astfel acest pasaj: „Marele Akiva voia să spună prin aceste cuvinte că viaţa n-ar fi meritat să fie trăită dacă omul n-ar fi putut să se înalţe pe aripile cântului” (Moses Rosen, Învăţături biblice, Bucureşti, Fundaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 1978, p. 83). Comparaţia o întâlnim şi la Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 1, p. 309).

20

13

cadă, în detrimentul adevăratei religiozităţi a poporului”21. În secolul XVI, Rabi Shelomo Alkabets (1505-1576) venea cu o viziune nouă despre „Kodesh Kodashimul Vechiului Testament”.

Astfel, în persoana Sulamitei el vedea întruchiparea Torei, iar sub înfăţişarea lui Solomon se ascundeau exegeţii biblici, uluiţi de frumuseţea învăţăturilor sale. Tocmai de aceea, unii înţelepţi iudei concepeau experienţa spirituală/rugăciunea/lectura cuvintelor sacre ca un „dialog erotic”, ce sfârşea iremediabil într-un extaz mistic (Sefer Hasidim 14).

Sulamita este un personaj impresionant, deopotrivă natural, teluric, dar şi mistic. Prin ea se glorifică dragostea curată, sfântă, neamestecată cu frivolităţile, pasiunile şi bucuriile

unei lumi vulgare. Prin ea se elogiază familia statornică în dragoste, fidelitatea conjugală, se ilustrează superioritatea monogamiei în contrast cu poligamia, se proclamă triumful sentimentelor sincere asupra intereselor meschine care umbresc afectivitatea, precum dorinţa de a poseda cât mai mulţi bani, avere, ranguri sociale. Spunând că „iubirea ca moartea e de tare”, Sulamita se situează într-o altă dimensiune, luându-l de-a dreapta şi pe iubitul ei.

Astfel, sub puterea acestei afecţiuni biunivoce, se sfărâmă toate stereotipiile, se potenţează o iubire cosmică, care aparţine concomitent atât lumii pământeşti, dar şi sferelor cereşti.

Tocmai de aceea, în finalul creaţiei poetice, Ierusalimul cel lumesc devine Ierusalimul cel de sus, o paradigmă a păcii şi a iubirii eterne.

The Amplified Olt Testament-Job to Maleahi, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1962, p. 443.

21

Asist. univ. dr. Stelian Paşca Tuşa Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj Napoca

Psalmul 5– abordare isagogică, exegetică și teologică (II) 1. Maestrului de cântări, pentru flaut, un psalm al lui David.

2. Pleacă-Ți urechea spre cuvintele mele, Doamne! Înțelege cugetarea mea!

3. Ia aminte la glasul strigătului meu, Împăratul meu și Dumnezeul meu, căci Ție mă rog.

4. Doamne, dimineața vei auzi glasul meu; dimineața voi rândui rugăciunea mea înaintea Ta și voi priveghea.

5. Căci Tu nu ești un Dumnezeu Căruia să-i placă răutatea; cel rău nu locuiește la Tine.

6. Nebunii� nu vor putea să stea înaintea ochilor Tăi; Tu urăști pe toți cei ce fac fărădelege.

7. Tu pierzi pe toți cei ce grăiesc minciuna; Domnul îl disprețuiește pe bărbatul sângeros și viclean.

8. Dar eu, întru mulțimea milei Tale, voi intra în casa Ta și mă voi închina, pătruns de frica Ta, spre templul Tău cel sfânt.

9. Doamne, călăuzește-mă întru dreptatea 14

Ta, din pricina celor ce mă pândesc; netezește calea Ta înaintea mea�.

10. Căci în gura lor nu este nimic temeinic, lăuntrul lor este stricăciune. Gâtlejul lor este mormânt deschis; cu limba lor lingușesc.

11. Osândește-i, Dumnezeule! Să cadă prin înseși planurile lor. În mulțimea fărădelegilor lor aruncă-i pe ei, că s-au răsculat1 împotriva Ta! 12. Și se vor veseli toți cei ce se încred2 în Septuaginta traduce acest termen prin παράνομοι – cei fărădelege.

2 Textul grec, latin și etiopian inversează se deosebește de varianta ebraică fiindcă realizează o mică inversiune: în loc de netezește calea Ta înaintea mea folosește îndreaptă înainta Ta calea mea, chiar dacă Origen amintește în Hexapla că în unele manuscrise ale Septuagintei, traducerea grecească este identică cu cea ebraică. Cu toate acestea, schimbarea apărută în urma traducerii nu schimbă sensul cerinței, ci îl nuanțează sub o altă formă. Acest fapt este evidențiat de majoritatea părinților (J. M. Neale, A commentary on the Psalms: from primitive and mediaeval writers and from the various office-books and hymns of the Roman, Mozarabic, Ambrosian, Gallican, Greek, Coptic, Armenian, and Syrian rites, vol. 1 (London/ New York: J. Masters/Pott and Amery, 1869), 120. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, ed Jean-Éric Stroobant de Saint 1

Candela, mai-iunie 2017

Tine; în veci vor sălta de bucurie, că Tu îi ocrotești. Și se vor desfăta întru Tine cei ce iubesc numele Tău.

13. Căci Tu, Doamne, binecuvântezi pe cel drept și cu bunăvoința Ta îl înconjuri3 precum un scut.4 Versetul 8 Sintagma‫( י ִנֲא ַו‬vaani) – dar eu rostită de psalmist în debutul celei de-a treia secțiuni (v.

8-9), are menirea de a sublinia contrastul dintre cel virtuos care beneficiază de milostivirea lui Dumnezeu și cei păcătoși care nici măcar nu sunt acceptați în proximitatea templului5.

Cu alte cuvinte, în timp ce unii sunt respinși și îndepărtați cu dezgust de la fața Domnului, alții se bucură de protecția Lui6. Chiar dacă acceptarea celui credincios în relația de comuniune se datorează, potrivit psalmistului, doar milei dumnezeiești7, nu trebuie să presupu-

Éloy (Paris: du Cerf, 1996), 72). Episcopul Teodoret afirmă că ambele variante se ţin de o înţelegere bine-credincioasă: „că, ori calea noastră de s-ar îndrepta înaintea lui Dumnezeu, nu vom lua cercare a rătăcirii; ori calea lui Dumnezeu de s-ar îndrepta înaintea noastră, pe dânsa vom călători şi vom alerga cu sârguinţă către dânsa.”. Teodoret de Cir, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai proorocului împărat David, ed.

PS. Iosif al Argeşului (Petru Vodă: Sfânta Mănăstire Sfinţii Arhangheli, 2003), 17.

3 Cu toate că grecescul παραπικραίνω – a amărî implică o nuanțare ce include sensul verbului în sfera mâniei, acesta nu are greutatea termenului ebraică ‫( ה ָרָמ‬marah) – a se răsculă.

Septuaginta. Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, vol. 4/I, ed. Cristian Bădiliţă (Bucureşti: Polirom, 2006), 50 și Ioan Popescu-Mălăieşti „Psalmii,” BOR 10 (1905): 1103.

4 Lit. a căuta refugiu. Adeseori Dumnezeu este prezentat în psalmi ca o cetate impenetrabilă în care sufletele hărțuite de dușmani își pot afla adăpost (Ps. 18[17],2). Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms: A commentary (Cincinnati: Union of American Hebrew Concregatons, 1938), 21.

5 Rabbi David Kimhi, The longer commentary of R. David Kimhi on the first Book of Psalms, ed. R. G. Finch (New York: The Macmillan Company, 1919), 33.

6 St. Jerome, „The Homilies on the Psalm,” în FC 48, ed.

Marie L. Ewld (Wasinghton: The Catholic University of America Press, Inc, 1964), 20. Încredințat fiind că beneficiază mila lui Dumnezeu, psalmistul conștientizează că răutatea dușmanilor lui devine inofensivă. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms. Translation and commentary (New York: Samson Raphael Hirsch Publications Society, 1960-66), 28.

7 „Deși el nu se simte vinovat de fărădelegile amintite, ideea că are înaintea lui pe atotputernicul Creator îl face să recunoască că nu are niciun drept de a fi ascultat, ci poate numai să-l roage: întru mulțimea milei…”. Iuliu Olariu, Explicarea Psalmilor din Orologiu (Caransebeş: f. ed., 1899), 75. „După ce mai sus [David] [subl. ns.] a vorbit cuprinzător despre felurile răutății, arătând cu sunt urâte lui Dumnezeu, se întoarce apoi spre ființa sa, și zice că va intre în casa lui Dumnezeu, slujind Lui cu curăție și cu silință, nu ca un îndreptat pentru bunătățile

Candela, mai-iunie 2017

nem că aceasta este oferită aleatoriu. Termenul ‫( דֶסֶח‬hesed) care de altfel, este cuvântul cel mai potrivit pentru a exprima mila, face parte din câmpul lexical al conceptului de legământ8 şi poate fi tradus cu dragoste neclintită, bunătate şi iubire. Acest cuvânt este utilizat în Vechiul Testament pentru a exprima dragostea lui Dumnezeu în urma legământului, îndurarea, permanenta purtare de grijă pe care Dumnezeu o are pentru Israel şi care se exercită, atât în vremurile de stabilitate în credinţă, cât şi în cele grele. Conceptul hesed face trimitere la o legătură instituționalizată, presupune drepturi şi obligaţii, cere o atitudine favorabilă din partea ambelor părţi pe o perioadă mai lungă de timp9 și impune reciprocitate. Dacă psalmistul nu ar fi fost o persoană inocentă, acesta nu ar fi beneficiat de bunătatea Legiuitorului și nu i s-ar fi permis să intre în locul unde sălășluiește slava Sa10.

Atitudinea pioasă pe care psalmistul intenționează să o aibă în interiorul casei Domnului relevă și ea faptul că acesta este un om virtuos.

Prosternarea cu frică înaintea lui Dumnezeu era considerată în Orient modalitatea cea mai reverențioasă prin care o persoană își exprima devotamentul și venerația față de superiorul lui11. În acest context frica reprezenta un răspuns adecvat12 și implicit rodul milostivirii sale, cu ca un miluit de Dumnezeu…” Eftimie Zigabenul şi Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. 2, ed. Ştefan Voronca (Galaţi: Egumeniţa, 2006), 92. Cf. Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12, 1169 – Craig Blaising, et al., Ancient Christian Commentary on Scripture. Old Testament (Psalms 1-50), vol. 7, (New York: InterVarsity Press, 2004), 43. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms 1-81, ed. Robert Hill (Atlanta: Society of Biblical Literature, 2006), 59.

8 Peter Craigie, „Psalms 1-50,” în WBC 19 (Dallas: Word, Incorporated, 2002), 87. Cf. Septuaginta, 50.

9 Referinţele continue ale lui Osea la acest termen sugerează preocuparea deosebită a profetului pentru ca Israel să răspundă cu aceeaşi loialitate şi dragoste iubirii lui Dumnezeu.

Ioan Chirilă, Cartea profetului Osea. Breviarum al gnoseologiei Vechiului Testament (Cluj-Napoca: Limes, 1999), 145.

10 Mitchell Dahood, „Psalms,” în AB 19A (New York: Doubleday & Company, Inc., 1966), 32.

11 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms (Cambridge: University Press, 1905), 23.

12 Sfântul Ioan atrage atenția că închinarea întru frică constituie maniera cea mai potrivită de rugăciune înaintea lui Dumnezeu, „nu precum fac mulți rugători: plictisiți, căscând, toropiți de somn, ci cu frică și cutremur. Cel care se roagă astfel părăsește toată răutatea și este condus de mână către orice virtute, Îl face pe Dumnezeu milostiv pentru el.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, ed. Laura Enache (Iaşi:

15

dumnezeiești care îi permitea să se apropie de sanctuar. Este important să menționăm aici și faptul că unii dintre exegeți consideră că psalmistul nu se afla în curtea interioară a Cortului Sfânt/Templului13 când și-a exprimat dorința de a intra în casa Domnului. Forma de imperfect a celor două verbe care poate fi tradusă cu un viitor și particula‫( לֶא‬al) – spre sugerează faptul că psalmistul și-a îndreptat privirea spre sanctuar, fie dintr-un loc apropiat, fie de undeva din depărtare, așa cum făcuse odinioară profetul Daniel în Babilon (Dn 6,1)14.

Gestul acestuia exprimă, în viziunea rabinilor, o evidentă dorință de apropiere sufletească de Cel a Cărui slavă sălășluiește între aripile heruvimilor din Sfânta Sfintelor, de Cel Care îl protejează de uneltirile perfide ale păcătoșilor15. Părinții Bisericii interpretează tot într-o perspectivă spirituală textul și susțin că psalmistul are în minte mai degrabă Ierusalimul cel Ceresc16. Pe lângă aceasta, părinții dezvoltă și o interpretare eclesiologică considerând că templul prefigurează trupul spiritual al Bisericii care se zidește treptat cu mila și harul lui Dumnezeu17 prin venirea celor credincioși la Hristos18.

Doxologia, 2011), 68. Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 79 și George Phillips, The Psalms in Hebrew; with a critical, exegetical and philological commentary, vol. 1 (London: J. W. Parker, 1846), 38.

13 Persoanele neconsacrate sacerdotal nu avea voie să intre în interiorul sanctuarului, ci numai în curtea acestuia. Albert Barnes, Notes, critical, explanatory, and practical, on the book of Psalms, vol. 1 (New York: Harper & Brothers, 1868-69), 44. Mai multe detalii privitoare la însemnătatea termenului ‫( לָכיֵה‬heikal) – palat (pământesc și ceresc), templu și la disputele exegetice privitoare la sanctuarul la care face acesta referire vezi în Franz Delitzsch, Biblical commentary on The Psalms, v.

1, ed. Fancis Bolton (Edimburg: T. & T. Clakk, 1871), 122-5.

Gherasim Timuş, Note şi meditaţiuni asupra psalmilor, vol. 1 (Bucureşti: Tipografia „Gutenberg” Joseph Göble, 1896), 62.

14 Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 13.

15 Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5 – And Still a Need for Reassurance în http://psalms.schechter.edu/2010/03/psalm-5of-words-and-personality.html (accesat 28 aprilie 2013). Cf. Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms (Boston: Leiben, 2004), 187.

16 Cassiodorus, Explanation of the Psalms, vol. 1, ed. P. G. Walsh (New York/Mahwah: Paulist Press, 1990), 85. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 119.

17 „Totuși – ne atenționează Sfântul Ioan – harul și mila, oricât de har ar fi și oricâtă milă, pot să mântuiască numai pe cei care vor să fie mântuiți și să aibă har, iar nu pe cei ce se împotrivesc harului și care nu vor să primească darul.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 67.

18 St. Augustin, Expositions on the Psalms, 13. Evagrius of

16

Versetul 9 Pe lângă faptul că cererea pe care psalmistul o expune aici oferă sens și justifică prezentarea antitetică dezvoltată în versetele anterioare, aceasta reprezintă și punctul crucial19 în care lui Dumnezeu i se cere să intervină salutar în favoarea celui ce și-a exprimat dorința de a intra în comuniune cu El20. Înainte de a preciza motivul principal pentru care solicită ajutorul dumnezeiesc (teama de dușmani21), autorul îl roagă pe Dumnezeu să se apropie de el și să-l călăuzească22. Origen subliniază aici vigilența profetului care de îndată ce a conștientizat pericolul la care s-a expus când s-a hotărât să meargă pe calea cea dreaptă, nu și-a îngăduit să lupte de unul singur împotriva celor ce se ridică asupra lui, ci a strigat către Domnul săși întindă mana sa ocrotitoare pentru a-l călăuzi nevătămat printre cursele dușmanilor23.

Unii dintre exegeți24 consideră că dreptatea la care se face trimitere aici nu se referă neapărat la virtute, așa cum s-a afirmat în general25, ci mai degrabă la atributul dumnezeiesc potrivit căruia Domnul oferă celor credincioși binefacerile promise, iar celor păcătoși pedeapsa Pontus, „Notes on the Psalms 5.8,” în AnSac 2:455 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 43.

19 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 23.

20 Hans-Joachim Kraus, Psalms 1-150: A Commentary, vol. 1, ed. H. C. Oswald (Minneapolis: Augsburg Publishing House, 1988), 156.

21 Rabi Benjamin consideră că în acest verset înmulțirea uneltirile oponenților reprezintă motivul pentru care Dumnezeu este nevoit să intervină în favoarea psalmistului.

Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5.

22 „Dacă atunci când intrăm într-un oraș avem nevoie de cineva care să cunoască drumul, cu cât mai mult, vrând să călătorim la cer, avem nevoie de ajutorul de sus pentru a ne arăta calea, a ne întări pași și a ne conduce de mână. Căci sunt multe poteci care se îndepărtează de cale […] și mulți dușmani uneltesc împotriva noastră, vor să ne abată pașii, să ne înșele și să ne ducă pe altă cale. Fiindcă așa de mari sunt piedicile, așa de mari atacurile, călăuzește-ne Tu Însuți. Căci avem nevoie de ajutor de la Tine.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 69. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 59.

23 Origen, „Selection from the Psalms,” în PG 12, 1171 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 43. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 86.

24 Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 82.

25 În opinia Sfântului Ioan, dreptatea însumează totalitatea virtuților cerute de Dumnezeu, nu de vreo autoritate omenească, „căci este o dreptate a oamenilor, care constă din aplicarea legilor exterioare și care este ieftină și imperfectă și nu este determinată numai de gândurile omenești”. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 68.

Candela, mai-iunie 2017

pentru fărădelegile lor. Această perspectivă se potrivește mult mai bine contextului dezvoltat de psalmist, deoarece în repetate rânduri acesta face apel la judecata Domnului.

Precauția autorului privitoare la cei care caută să-l nimicească este pe deplin justificată.

Psalmistul nu are de-a face cu niște oponenți predictibili și ușor de biruit, ci cu una din cele mai perfide categorii de vrăjmași. Termenul ‫( י ָר ְרֹוׁש‬șorerai) ce provine din verbul ‫( רֹוׁש‬a privi de jur împrejur) face trimitere la oamenii vicleni ce stau la pândă asemenea animalelor sălbatice (cf. Ier 5,12; Os 13,7), întind curse26 și așteaptă orice moment de vulnerabilitate în care să poată dezlănțui un atac decisiv27. Conștient fiind de aceasta și având încredințarea că luptă pentru o cauză dreaptă28, psalmistul îi mai cere Domnului să îndrepte și să netezească înainte lui calea Sa29, adică să o facă dreaptă, clară, curată, cunoscută, ușoară, netedă și lipsită de curse30. În aceste condiții, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că Domnul face ceea ce i se cere, fiindcă acest lucru ține de El, însă omului în revine datoria de a se strădui să se învrednicească de privilegiu călăuzirii dumnezeiești31. Ca atare, purtarea de grijă a Domnului și izbăvirea din cursele întinse de pânditori32 este vitală pentru cel care pășește pe calea cea dreaptă.

Rashi consideră că cele două cereri expuse în acest verset nu sunt deloc întâmplătoare.

Dacă Domnul nu i-ar fi împlinit psalmistului dorința, ar fi favorizat pe cei pe care nici măcar nu-i suferă în preajma Sa și ar fi lăsat pradă răului pe omul ce umbla în căile drepte33.

St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20.

Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1001. Hans-Joachim Kraus, Psalms, 156.

28 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 45.

29 Interpretând în sens duhovnicesc conceptul de cale, părinții o identifică, fie cu Hristos, fie cu textele Sfintei Scripturi.

Cf. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20. J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 120.

30 „Fă calea Ta dreaptă înaintea mea și nu mă lăsa să rămân șovăielnic mult timp pe calea cea adevărată în care este bine să merg, potrivit voii Tale.” Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 29. Cf. Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 33.

31 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 69. Sfântul Ieronim exprimă aceiași idee când afirmă că: „De mine ține să îmi așez pașii în calea Ta și de Tine să mi-i călăuzești.”. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20.

32 Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 63 33 Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 188.

26 27

Candela, mai-iunie 2017

Versetul 10 Pentru a fi încredințat pe deplin că Dumnezeu nu va ezita să-l izbăvească de cursele celor ce-i pândesc pașii, psalmistul descrie trăsăturile negative ale acestora, subliniind mai întâi faptul că niciunul dintre ei nu se află în adevăr34. Cuvintele dușmanilor săi sunt lipsite de sinceritate și ca atare nicio promisiune sau declarație nu pot fi luate în considerare. Pe baza spuselor lor nu se poate fundamenta nimic statornic, chiar dacă aparent atitudinea lor este prietenească35. Această manifestare ipocrită36 este condiționată de cea de-a doua însușire care de fapt îi determină modul de acționare. Atunci când latura interioară a unui om este compromisă, cele ce ies pe gura lui nu pot exprima decât realitatea ce se află în inima lui (cf. Mt 15,18-1937)38. Opțiunea Septuagintei de a traduce termenul ‫ב ֶרֶק‬ (qereb) – lăuntru prin καρδία – inimă diminuează parțial amploarea stricăciunii interioare pe care textul ebraic o implică. Cuvântul qereb sugerează că persoanele la care face referire psalmistul au întreaga ființă compromisă, atât structura lor rațională, cât și cea sentimentală39.

Conștient fiind de răul pe care acești oameni malițioși îl pot face semenilor, autorul Sfântul Augustin se întreabă cum poate fi adevăr în gura celor care sunt mistuiți de păcat și suferă din cauza lui? St. Augustin, Expositions on the Psalms, 14. Părinții identifică trăsăturile acestui gen de persoane cu cele manifestate de eretici. Neavându-l pe Hristos, gura lor nu poate rosti adevărul, ci numai minciuna sau cel mult un adevăr denaturat.

St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 20-1. „Aceasta o zice proorocul pentru dogmele cele moarte și pentru hulele cele puturoase ale ereticilor, ori pentru cuvintele cele împuțite ale neastâmpărării lor.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 93. Cf. Eusebius of Caesarea, „Commentary on Psalms,” în PG 23, 117 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 44.

35 Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 34. „Deși par a fi prieteni, ei sunt dușmani.” Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 189.

36 Cele rostite cu gurile lor sunt diferite de cele de se află în inimile lor. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 73.

37 „Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Mt 15,1819).

38 Casiodor afirmă că limba urmează intențiile minții, iar prin mișcarea ei firească împlinește voința inimii. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 86. În acest sens, Rabi Samson accentuează faptul că gura omului nu rostește adevărurile obiective, ci numai pe cele asumate și trăite în interior. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 30.

39 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1102. Cf. Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 45.

34

17

a asemănat gâtlejul lor cu un mormânt deschis40. Limbaj metaforic utilizat aici este menit să sugereze pe de o parte setea nesfârșită a dușmanilor de a înghiți41 pe cei virtuoși, iar pe cealaltă de a scoate în evidență urâciunea lor sufletească. Comparând stricăciunea lăuntrică a oponenților săi cu mirosul greu ce este emanat de un mormânt neacoperit, psalmistul dorește să sublinieze faptul că într-un climat impregnat de moarte42, cuvintele acestora provoacă vătămarea trupească și spirituală a celor ce cred în spusele lor. Această categorie de oameni este mult mai periculoasă decât fățarnicii care sunt asemănați de Mântuitorul Hristos cu mormintele închise și văruite pe dinafară (Mt 23, 27). Cu toate să sunt morți sufletește din cauza păcatelor lor, aceștia atrag cu nesaț în groapa stricăciunii lor și pe alții (cf.

Rm 3,13)43. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că în mod normal dușmanii psalmistului ar fi trebuit să-și ascundă pornirile pentru a nu lăsa să se întrevadă boala care-i macină, așa cum trupurile moarte sunt acoperite de îndată cu țărână. „Dar aceștia, cu privire la cuvintele lor aducătoare de moarte, fac dimpotrivă, în loc să le înmormânteze în adâncul inimii și să le înece acolo, le rostesc în public și le etalează în văzul tuturor, pe mulți vătămându-i.”44 Având în vedere că spusele lor nu se află în adevăr, acești oameni lipsiți de scrupule așează un văl peste pornirile lor necurate, rostind vorbe lingușitoare pline de vicleșug ce ademenesc45. Această atitudine perfidă ne descoperă o nouă perspectivă asupra răutății lor. Pe lângă faptul că nu-și ascund intențiile lor păcătoase, aceștia învăluie vicleșugul lor în înseși cuvintele spuse de ei urzind curse fără scăpare46. Folosindu-se de sensul primar al verbului „Și nu a zis simplu groapă, ci groapă deschisă, ca să atare și mai mult că este spurcăciune.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 70. Cf. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 86.

41 Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 83.

42 Peter Craigie, Psalms, 88. Cf. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 126 și Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 64.

43 J. M. Neale, A commentary on the Psalms, 121.

44 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 70.

45 Lingușeala lor ipocrită reprezintă o încercare de ascundere a intențiilor negative. Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 13. Cf. Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1102.

46 „Vezi un alt chip al răutății. Unii ascund în suflet vicleșugul lor, dar cu limba rostesc cuvinte dulci. Alții se folosesc atât de mult de răutatea lor, încât învăluie vicleșugul în înseși cuvintele lor și prin ele, urzesc vicleșuguri și uneltiri.” Sf. Ioan 40

18

‫( קַלָה‬halaq) care înseamnă a netezi și implicit

de limbajul metaforic din verset, Iosif Olariu arată că alunecarea într-un gâtlej deschis se face mult mai ușor când limba e netedă, lunecoasă47. Ascunderea intențiilor adevărate prin cuvinte lingușitoare determină căderea liberă în groapa stricăciunii.

Versetul 11 Ținând cont de descrierea pe care psalmistul a făcut-o oponenților săi, cerința imperativă ce este expusă chiar la debutul versetului devine legitimă și firească. Întinarea lăuntrică, viclenia și deprinderea acelora spre răutate trebuia pedepsită de Dumnezeu48, iar rugăciunea lui onestă trebuia ascultată numaidecât49. Cu toate că la prima vedere verbul ‫( םַׁשָא‬așam) – a greși, a se simți vinovat, nu lasă loc milostivirii dumnezeiești, forma de hifil a acestuia, presupunând o perspectivă cauzală, permite să se întrevadă un act de bunătate, termenul‫( םֵמיִׁשֲא ַֽה‬haașimem) putând fi tradus prin lasă să se pocăiască, să-și ispășească greșeala50. Această nuanțare pozitivă este subliniată și de Sfântul Ioan Gură de Aur care deși are ca suport varianta greacă a textului ce este ușor diferită (κρῖνον αὐτούς – judecă-i), accentuează faptul că psalmistul Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 70. „Mai grele decât graiurile ce se grăiesc sunt cele ascunse: că, folosind vicleşuguri, ei lucrează nenumărate rele împotriva aproapelui.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18. „Cel ce este viclean este și mincinos, iar cel ce este mincinos nu este și viclean, căci răutatea vicleșugului este mai rea decât a minciunii.” Eftimie Zigabenul, Psaltirea, 93.

47 Iuliu Olariu, Explicarea psalmilor, 77. Cf. Alois Bulai et al., Psalmii. Traducere, note şi comentarii (Iaşi: Sapientia, 2005), 25.

48 Unii exegeți au considerat că atitudinea psalmistului nu este în duhul iubirii promovate de moralitatea noutestamentară. Însă ținând cont de contextul în care aceste cuvinte au fost rostite și de faptul că în Vechiul Testament intervenția directă și promptă a lui Dumnezeu în vederea pedepsirii păcatului era una firească, cerințele lui era cât se poate de corecte. Chiar și așa, Părinții Bisericii vor nuanța textul și vor sublinia faptul că psalmistul a fost cât mărinimos când a cerut corijarea lor.

Pentru detalii vezi George Phillips, The Psalms in Hebrew, 4042. Hans-Joachim Kraus, Psalms, 157.

49 F. Delitzsch semnalează că psalmistul nu a folosit întâmplător în acest context numirea de Elohim. El a făcut prin aceasta apel la calitatea de judecător a lui Dumnezeu. Franz Delitzsch, Biblical commentary, 127. „Pedepsește-i, Dumnezeule. Lasă-i să știe că ești conștient de soarta oamenilor. Tu vei judeca la sfârșit; judecă și acum în prezent. Tu vei judeca umanitatea; judecă pe fiecare în parte. Pe cei care au refuzat să te cunoască ca Tată, lasă-i să te simtă ca Judecător.” St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 21.

50 Rabbi Benjamin Segal, Psalm 5.

Candela, mai-iunie 2017

nu cere efectiv pedepsirea păcătoșilor. „Vezi și aici blândețea rugăciunii. Căci nu a zis pedepsește-i, ci judecă-i pe ei și fă să înceteze răutatea lor. Deșarte fă uneltirile lor – ceea ce înseamnă că se și roagă pentru ei să nu îngăduie să se afunde și mai mult în răutatea lor.”51. Cu alte cuvinte, psalmistul a dorit să spună că de vreme ce aceștia sunt cu adevărat păcătoși, Dumnezeu trebuie să-i privească și implicit să-i trateze ca atare. El nu voia ca Dumnezeu să-i declare vinovați, ci numai să constate stare lor demnă de osândă52.

Atitudinea părintească a psalmistului față de dușmanii săi poate fi sesizată și din metodele de corijare pe care le propune. Acesta îi cere mai întâi Domnului să-i lase pe păcătoși să suporte consecințele faptelor lor pentru a-i putea conștientiza mai bine de răul pe care l-au urzit53. Apoi sugerează că ar fi bine ca ei să fie aruncați în mulțimea fărădelegilor lor54, pentru a fi lăsați pradă pornirilor lor potrivnice firii, ca astfel să dorească îndreptarea (cf. 1 Co 5,5). Indiferent dacă aceste măsuri pedagogice aveau să conducă spre un rezultat pozitiv, ceea ce a cerut psalmistul este până la urmă just. Oponenții săi merită să aibă parte de roadele strădaniilor lor păcătoase, iar el să scape de conspirația pe care acești au uneltit-o55. În locul fericirii pe care au căutat să o obțină prin urzeala lor răutăcioasă, aceștia urmau să primească pedeapsa pe care o meritau din plin56.

Așadar, solicitările psalmistului sunt pe deplin justificate dacă ținem cont de faptele reprobabile ale uneltitorilor săi. Acestea însă primesc și mai multă legitimitate pe fondul Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 103. Cf. Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 84.

52 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 71. Sfântul Augustin consideră că cerința este mai degrabă o profeție, decât un blestem. „Pentru că nu a dorit ca aceasta să se întâmple, ci ca ei să conștientizeze ce se va întâmpla. Deoarece aceasta nu se întâmplă lor fiindcă își dorește el, ci pentru că ei merită ca această să li se întâmple.” St. Augustin, Expositions on the Psalms, 15. Cf. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 22.

53 Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 46.

54 Casiodor consideră că dacă aceștia vor cădea în gândurile lor păcătoase atunci nu vor mai gândi răul, văzând ce câștigă de fapt. Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 87.

55 Atrăgând atenția asupra mulțimii păcatelor lor, psalmistul arată motivul pentru care Dumnezeu se opune reușitei acestora. Albert Barnes, Notes on the book of Psalms, 46.

56 George Phillips, The Psalms in Hebrew, 39-40. Cf. Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 35.

51

Candela, mai-iunie 2017

răzvrătirii păcătoșilor împotriva Domnului57.

Vorbele lingușitoare și gândurile lor ascunse nu reprezintă doar o amenințare pentru cel drept, ci și o insultă pentru Dumnezeu58.

Psalmistul roagă pe Dumnezeu să dea curs judecății divine nu neapărat pentru că acești s-au ridicat împotriva sa, ci pentru că mai întâi s-au răsculat împotriva Lui și a legilor morale59. Indiferent dacă acești păcătoși s-ar fi răzvrătit împotriva autorității regelui care era reprezentantul Domnului în popor sau dacă s-ar fi ridicat împotriva unui simplu slujitor pios, acțiunea lor reprezenta o sfidare a autorității dumnezeiești60.

Versetul 12 Ultima secțiune a psalmului (v. 12-13) accentuează și mai mult contrastul61 dintre păcătoși și persoanele virtuoase care nu au încetat să creadă în dreptatea Domnului. Pedepsirea nelegiuiților prin propriile fapte, le oferă drepților posibilitatea de a se bucura de justețea judecății divine62. Însă bucuria lor extatică nu se datorează doar acestui fapt, ci mai degrabă Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 31. „Deci să fie aduşi sub judecata Ta – o Stăpâne! – şi să fie învinuiţi de acelea pe care le măiestresc asupra noastră, şi să se înveţe cu cercarea că ţes ţesătură de păianjen, şi să se pedepsească după vrednicia îndrăznirii lor.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18. Cf. Theodore of Mopsuestia, Commentary on Psalms, 61.

58 Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 74. Rabi Solomon afirmă că orice act de violență este considerat a fi un gest de răzvrătire împotriva Domnului. Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 21.

57

Peter Craigie, Psalms, 88. „Pacienții bolnavi au provocat pe Bunul Doctor atunci când prin încăpățânarea lor nesimțitoare au refuzat remediile care le-ar fi adus scăparea.” Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 87.

59

Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 31. Scoțând în evidență zelul psalmistului pentru Dumnezeu, Sfântul Ioan laudă înțelepciunea acestuia: „Nu înseamnă pentru mine nimic cele ce mi se întâmplă mie, ci pentru Tine sufăr. Aceasta ține mai degrabă de un suflet înțelept, faptul de a nu căuta răzbunare pentru ale sale și a se arăta zelos în a sta în a sta împotriva insultelor aduse lui Dumnezeu.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 71. Cf. Gherasim Timuş, Note asupra psalmilor, 65.

61 Mitchell Dahood, Psalms, 36.

62 Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 25. Cf. Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 33. „Şi aceasta îi va umple de veselie pe cei ce au crezut întru Tine. Şi le va da lor dulceaţa veşnică nu pieirea acelora, ci purtarea Ta de grijă, fiind încredinţaţi că vei locui întru dânşii, şi vei umbla întru ei şi îi vei arăta pe dânşii casă afierosită Ţie.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18.

60

19

încredințării că Dumnezeu îi ocrotește în permanență63. Această realitate este mult mai bine exprimată de textul grec. Traducătorii Septuagintei au folosit aici verbul κατασκηνόω – a trăi, a locui pentru a sublinia că motivul bucuriei lor nesfârșite nu se datorează neapărat ocrotirii de care au parte, ci faptului că Dumnezeu va sălășlui la un moment dat în sufletele lor64. Părinții Bisericii folosesc această nuanță textuală pentru a face trimitere, fie la îndumnezeirea omului65, fie la prefigurarea misterului euharistic66. Casiodor susține că niciun dar omenesc nu poate fi comparat cu această promisiune: „Poate fi oare vreun dar proporțional cu faptul că Însuși Domnul tuturor celor zidite ni se oferă nouă? Un om generos ar putea să dea în dar proprietățile sale, însă Dumnezeu, Binele de necuprins, se oferă pe Sine ca răsplată. Ce poate concura momentul în care Dătătorul tuturor binecuvântărilor începe să ne plinească?”67. Spre deosebire de bucuriile oferite de cele materiale, această bucurie dumnezeiască, pe lângă faptul că nu suportă niciun tip de comparație, este și veșnică. Expresia‫םָלֹועְל‬ (leolam) – în veci implică cea mai îndelungată durată de timp imaginabilă68.

Starea de beatitudine la care psalmistul face referire în acest verset este condiționată, pe lângă încrederea în Dumnezeu, de iubirea numelui Său. În condițiile în care ‫( םֵׁש‬șem) – numele lui Dumnezeu constituie semnul ce indică prezenţa personală şi lucrarea nevăzută Spre deosebire de dușmani care nu cred în Domnul, drepții au parte de bucurie fiindcă se simt ocrotiți. Rabbi David Kimhi, The longer commentary, 35.

64 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1104.

65 „Este țelul oamenilor buni să primească moștenirea promisă lor, să urmeze Domnului, să îl aibă alături întotdeauna, în concordanță cu lucrurile care au fost promise, când s-a zis: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2Co 6,16). Eusebius of Caesarea, „Commentary on Psalms,” în AnSac 3:379 – Craig Blaising, ACCSOT (Psalms 1-50), 45.

66 St. Augustin, Expositions on the Psalms, 15.

67 Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 88.

68 Peter Craigie, Psalms, 88. „Toate celelalte bucurii nu au nimic mai stabil decât apele râurilor, într-atât sunt de instabile și trecătoare. Dar bucuria în Dumnezeu rămâne în veac, fiind îndestulătoare și durabilă, neîntreruptă de nicio împrejurare neașteptată, ci devine mai înaltă prin obstacolele înseși.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 71. Ieronim afirmă că aici se face referire la fericirea cea veșnică. St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 22.

63

20

a Acestuia69, folosirea sintagmei a iubi numele Domnului reprezintă în fapt felul cel mai adecvat de a spune că Domnul este iubit pe potriva modului în care S-a descoperit pe Sine. În acest sens când Dumnezeu s-a revelat lui Israel, Acesta Şi-a făcut numaidecât cunoscut numele pentru a putea fi chemat, adorat și iubit70. Fiind o mărturie a fidelităţii şi a proniei, Numele a devenit izvorul mântuitor, turnul de scăpare pentru cei care căutau protecţie şi ajutor. De aceea, în psalmi, lui Yahwe i se cerea să ajute, să intervină, să mângâie, să elibereze şi să protejează pe cei aleşi care îi cereau sprijin de dragul numelui Său. În acest fel, Numele devenea garanţia şi fidelitatea promisiunilor, precum şi semnul prezenţei salvatoare (Ps. 23[22], 3; 25[24], 12; 31[30], 3; 106[105], 8; 109[108], 20; 148, 5, 13)71. „Numele, susţine Hans-Joachim Kraus, nu este doar o simplă garanţie, ci o auto repercusiune şi o auto manifestare a Domnului în poporul Său. Numele este Dumnezeu Însuşi, o manifestare a lui Yahwe ad extram [...] Din acest motiv, psalmiştii sunt conştienţi şi convinşi de faptul că acest Ernst Hengstenberg, Commentary on the Psalms, 87.

Yahwe era prezent în numele Său în aşa fel încât orice invocare sau chemare făcută în numele Lui îl viza în chip direct. În vechiul Orient, şi în majoritatea religiilor, exista o credinţă potrivit căreia divinitatea trebuia să îşi facă cunoscut numele său oamenilor pentru a putea fi invocat şi folosit în structurile cultice. Era de neconceput ca într-un un serviciu liturgic să lipsească numele acelui dumnezeu. cf. HansJoachim Kraus, Teologia de los Salmos, ed. Victor A. Martinez de Lapera (Salamanca: Ediciones Seguime, 1996), 24.

71 Marcel Viller et al., Dictionnaire de Spiritualité ascétique et mystique, vol 11 (Paris: Beauchesne, 1981), 400.

69 70

Candela, mai-iunie 2017

nume nu este ceva gol, pentru că totul este cum un scut. Pavăza la care se face referire aici cuprins în El: dreptatea şi izbăvirea, viaţa şi nu este una obișnuită, ci una de dimensiuni răscumpărarea, cunoştinţa şi înţelepciunea”72. considerabile. Specialiștii consideră că scutul (‫ – הָּנִצ‬ținnah) la care face referire aici psalmisVersetul 13 tul avea o formă dreptunghiulară ce acoperea Starea exaltată de fericire a psalmistului descri- întregul corp al soldatului77. Ceva asemănăsă în versetul anterior prin trei verbe (a se veseli, tor avea și uriașul Goliat (1 Rg. 17,7); scutul a sălta de bucurie, a se desfăta), este pricinuită de acestuia era ținut de purtătorul lui de arme78. revărsare binecuvântării dumnezeiești. Chiar dacă Astfel că protecția pe care Domnul o oferă cepericolul nu este îndepărtat în totalitate, chiar dacă lui drept este impenetrabilă, de vreme ce îl amenințarea răufăcătorilor continuă să răspândeas- protejează pe cel drept din toate părțile79. Procă teamă, harul Domnului revărsat cu prisosință punând o interpretare spirituală, Sfântul Ioan peste cel virtuos oferă liniște și învăluie sufletul susține că omul trebuie să fie pregătit de lupîntr-o bucurie ce nu poate fi descrisă sau exprimată tă până în clipa morții. În acest sens, Domnul plenitudinar prin cuvânt73. Subliniind bineface- îi vine omului în ajutor protejându-l permarile ce sunt dobândite în urma binecuvântă- nent „căci felul acesta de război nu rabdă să rii lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur74 îl vadă neînarmat pe soldat, ci atunci se poate consideră că nimic nu ar trebui să fie mai de lipsi de armură, când războiul este încheiat; și preț pentru un om ca acest dar. Și pentru a ne războiul se termină când sufletul se desparte convinge de acest fapt îl oferă ca exemplu pe de trup. […] trebuie mai cu seamă să ne îndreptul Iov care deși se afla în suferință, dis- tărim, să ne încingem platoșa, scutul și coiful preț și într-un zbucium apăsător, cunoscând și celelalte arme și neîncetat să mulțumim lui mângâierea binecuvântării cerești, socotea gu- Dumnezeu. Atunci vom arunca asupra diavonoiul palat, iar bubele mărgăritare75. lului săgeți cumplite, atunci îi provocăm răni Dacă pentru un soldat, scutul este obiectul de moarte demonului, atunci cununile sunt care îi oferă cea mai bună apărare în timpul strălucitoare.”80. unui atac de la distanță sau într-o luptă corp la corp, pentru psalmist protecția cea mai efiDimensiune teologică 76 cientă este oferită de bunăvoința Domnului .

Mila la care facere referire psalmistul în Câtă vreme Dumnezeu se arată binevoitor versetul 8, este, într-o anumită măsură, o cafață de cel drept, nimic rău nu-l va putea vătă- litate intrinsecă a fiinţei lui Dumnezeu, de ma pe acesta. Comparația folosită de psalmist aceea uneori numele de Milostivul (Rahmana) pentru ilustrarea acestui adevăr este elocven- era suficient pentru a-l descrie pe Dumnezeu tă: bunăvoința îl înconjoară pe cel drept pre- (cf. Tob. 6,18). Din acest motiv, poporul ales l-a perceput întotdeauna pe Dumnezeu ca fi72 Hans-Joachim Kraus, Teologia de los Salmos, 25. ind izvorul milei, Cel care oferă necondiţionat 73 „Chiar dacă binecuvântarea nu este atât de evidentă, de nimeni şi în deplină libertare dragostea Sa iar atacurile și suferința încă vânează pe cel drept, acel dar dumnezeiesc de care Domnul în face conștient celor aleşi. Această perspectivă este exprimadatorită purității sale, îl va înconjura precum un scut tă paradigmatic în Decalog, unde Dumnezeu protector (cf. Nm 33,55) în așa fel încât nenorocirile îi judecă pe cei care îl urăsc şi arată milă, cenu-i vor putea perturba liniștea și pacea lui interioară.” lor care îl iubesc şi păzesc poruncile Lui (cf.

Rabbi Samson Hirsch, The Psalms, 33.

Iş. 20,5-6; Dt. 5,9-10). Chiar dacă în acest caz, 74 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 72.

75 Cele două sintagme au fost preluate din canonul Sfântului mila este condiţionată de raportarea omului la Andrei Cretanul (Canonul cel Mare, ed. Bartolomeu Anania Legământul încheiat pe muntele Sinai, Dum(Cluj-Napoca: Renașterea, 2008), 31).

Rabbi Solomon Freehof, The Book of Psalms, 21. „Voia Ta cea bună şi multa iubire şi dragoste părintească a Ta s-au făcut nouă şi armă aducătoare de biruinţă, şi cunună de biruinţă.” Teodoret de Cir, Tâlcuirea psalmilor, 18. Cf. Thomas D’aquin, Commentaire sur les Psaumes, 74.

76

Candela, mai-iunie 2017

Franz Delitzsch, Biblical commentary, 127. Alexander Kirkpatrick, The book of Psalms, 25. Mitchell Dahood, Psalms, 36.

78 Ioan Popescu-Mălăiești, Psalmii, 1104.

79 St. Jerome, The Homilies on the Psalm, 24. Mayer Gruber, Rashi’s Commentary on Psalms, 189.

80 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, 74.

77

21

nezeu nu poate fi constrâns sub niciun chip să ofere milă cui nu voieşte. Din experienţa poporului ales, mila lui Dumnezeu, chiar şi faţă de cei ce greşesc, poate fi nemărginită (2 Rg. 24,14; Plg. 3, 22)81. Cu toate acestea mila lui Dumnezeu nu este oferită iraţional; chiar dacă Dumnezeu a tolerat răzvrătirea lui Israel o perioadă lungă de timp (Ne. 9,17; Ir. 3,12), la sfârşit, mila dumnezeiască s-a retras lăsând loc judecăţii (Plg. 2,2; Za. 1,12). Însă, chiar şi atunci când Dumnezeu pedepseşte, mila poate fi cerută şi nădăjduită (Ps. 56,1; Is. 55,7), fiindcă aceasta este coordonata de bază a relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său, care l-a sfârşit înclină balanţa în favoarea celui din urmă.

Astfel că în această relaţie, mila este privită ca o calitate dumnezeiască care îl determină pe Dumnezeu să susţină o legătură cu un popor care nu merită sub niciun chip să fie parte a legământului. Prin conceptul de hesed, mila îşi extinde înţelesul spre o loialitate bazată pe o dragoste milostivă, o loialitate care menţine legământul în ciuda opoziţiei lui Israel (Ps. 24,6; Za. 7,9). Mila lui Dumnezeu care este mediată prin legământ, devine o promisiune veşnică de protecţie, călăuzire şi semn al prezenţei personale a lui Dumnezeu (Ps. 22,7).

Fiindcă Domnul este izvorul acesteia, mila pe care o oferă este gratuită şi nemeritată (Fc. 19,16; Iş. 33,19). În cadrul relaţiei divino-umane, mila lui Dumnezeu este strâns legată de iertare (Nm. 14,19; Dn. 9,9) şi călăuzeşte spre obţinerea ei (Ps. 50,1; Ir. 3,12). Aşadar, având în vedere faptul că mila este folosită în favoarea omului pentru a-l elibera din robia păcatului, ea poate fi înţeleasă ca un liant care determină redobândirea comuniunii cu Dumnezeu (Dt. 4,31; Os. 2,19)82.

Paști. Versetele 2 și 4 intră în alcătuirea troparului de la ceasul I care se cântă în Postul Mare. Versetul 3 este stih la mărimurile Polieleului din 29 august și intră în alcătuirea prochimenului de la Ceasul 6 prima săptămână a Postului Mare, în ziua de marți. Versetele 3 și 4 sunt folosite la Vecernia din prima săptămână a Postului Mare, în ziua de marți. Versetele 8-10 formează rugăciunea rostită de preot la intrarea în biserică. Iar versetul 13 se citește la Ceasul 6 în prima săptămână a Postului Mare, în ziua de luni83.

Actualizare Descrierea pe care psalmistul o face Domnului în această lamentație este inedită. Punându-l mai întâi pe Dumnezeu în raport cu cei drepți, iar mai apoi cu cei păcătoși, psalmistul creează o imagine complexă a modului în care Acesta se comportă cu cele două categorii. Astfel că Dumnezeu își pleacă urechea la cuvintele drepților, le înțelege cugetarea, i-a aminte la strigătul lor, le aude dis de dimineață rugăciunea pioasă (v. 2-4), le permite accesul în sanctuar, în proximitatea sfințeniei Sale, în călăuzește spre dreptate, le netezește căile, le oferă bucurii celor ce nădăjduiesc în el, îi ocrotește, le oferă desfătare veșnică, și binecuvântează și îi protejează de orice rău (v. 8-9 și 12-13). Când îi are în vedere pe cei vicioși, psalmistul subliniază că Domnului nu-i place răutatea, nu-i suportă în proximitatea Sa pe cei răi, nu le permite nebunilor să stea înaintea ochilor, nu-i iubește pe cei ce fac fărădelegi, îi pierde pe cei ce fac fărădelegi, îi disprețuiește pe bărbații sângeroși și vicleni, îi osândește și le dejoacă planurile și îi aruncă pe răzvrătiți în mulțimea fărădelegilor lor (v. 5-7 și 11).

Această perspectivă oferă mult confort sufletesc celor drepți. Chiar dacă vremelnic sunt Utilizare cultică copleșiți de suferințe sau necazuri, Dumnezeu Psalmul 5 se citește în fiecare sâmbătă sea- este categoric de partea lor. Mai devreme sau ra la vecernie în cadrul catismei întâi (Ps. 1-8). mai târziu, intervenția Sa decisivă va confirma Separat se citește întotdeauna la ceasul I peste spusele psalmistului și va înălța fruntea virtuan și suplimentar în cadrul slujbelor ceasu- oșilor peste capetele celor păcătoși. rilor împărătești, la Crăciun, Bobotează și la David Freedman, The Anchor Bible Dictionary, vol. 5 (New York: Doubleday, 1996), 380.

82 Walter Elwell, Evangelical Dictionary of Biblical Theology (Grand Rapids: Baker Book House, 1997), s. mercy.

81

22

Vezi Athanasie Negoiță, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1940), 65, 71, 128, 139.

83

Candela, mai-iunie 2017

2017 Anul omagial al sfintelor icoane și al pictorilor bisericești Pr. Prof. dr. Emilian Adrian Gavrilean1 ICOANA – EXPRESIE A TAINEI ÎNTRUPĂRII LUI DUMNEZEU ȘI A ÎNDUMNEZEIRII OMULUI ,,Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.”2,,Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.”3,,Cu adevărat, mare este taina creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup …”4 ,,Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui …”5 ,,Întru lumina Ta vom vedea lumină”6

Anul acesta se împlinesc 1230 de ani de la întrunirea Sinodului VII Ecumenic (Niceea 787), care a condamnat iconoclasmul și a restabilit cultul sfintelor icoane. ,,Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi lumea modernă e solicitată, obsedată de tot ce e vizual”7, exclama la mijlocul secolului XX marele psiholog şi critic de artă René Huyghe, înlocuind un alt termen mai vechi civilizaţia cărţii8 dat de Lucien Febre cu ceva timp în urmă. În lucrarea sa de referinţă ,,Dialog cu vizibilul”, finul psiholog al artei descrie o întreagă fenomenologie a imaginii, demonstrând într-un sens liniar şi evolutiv modul artistic de comunicare al oamenilor de la începuturi şi până în timpul său, considerând că aşa cum ,,tradiţia orală practicată de vechile societăţi a fost înlocuită de descoperirea tiparului în secolul al XV-lea, în secolul al XIX-lea apariţia fotografiei a făcut ca textul să cedeze în faţa imaginii, dezvăluind şi cauza ei principală: nevoia de viteză, setea necontenită de accelerare ce obsedează epoca noastră.”9 Preot slujitor la Parohia ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Gura Humorului, Protopopiatul Suceava II, Licențiat în Teologie Pastorală și Arte Vizuale – Pictură, Doctor în Arte Vizuale, pictor și profesor de Arte Plastice la Colegiul ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava 2 Facerea I, 3; 3 Facerea I, 31; 4 I Timotei 3, 16; 5 Ioan 1, 14; 6 Psalm l 35, 10 7 René Huyghe, Dialog cu vizibilul, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 19;22; 8 Idem, Puterea imaginii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 20; 9 Idem, Dialog ..., p.31; 1

Candela, mai-iunie 2017

În această ,,civilizație a imaginii” există pe de parte o oportunitate binecuvântată a pune în lumină importanța icoanei în viața credinciosului, imaginea sacră a icoanei fiind una ce ține în mod ontologic de dimensiunea imagistică a lumii iar pe de altă parte, icoana este încă atacată de iconoclaștii contemporani care, după atâția ani de la Sinodul VII Ecumenic încă nu au înțeles că icoana este imaginea sacră prin excelență care dă mărturie peste veacuri de taina cea mare a creștinătății - ,,arătarea lui Dumnezeu în trup” și de consecințele acestei ,,arătări” asupra omului și asupra întregului univers. În ultimul timp au fost publicate și la noi o mulțime de cărți de către autori autohtoni, mai mult sau mai puțin avizați sau traduși diverși autori străini, mai mult sau mai puțin creștini, având ca temă icoana. Slujitorii sfintelor altare au la dispoziție astăzi un bogat material informativ în privința icoanei și atunci când sunt puși în situația de a explica credincioșilor învățătura despre cinstirea sfintelor icoane pot să vorbească frumos despre aceasta. Că este ,,biblia neștiutorilor de carte”, că este o ,,fereastră văzută spre cele nevăzute” sau că decorează spațiul liturgic în așa manieră încât îl ,,transpune pe credincis în cer”, ș.a.m.d.

Departe însă de a fi doar ,,biblia neștiutorilor de carte”, de a îndeplini doar un rol catehetic sau unul decorativ, icoana ortodoxă de tradiție bizantină prin limbajul ei specific este purtătoare de har, ne pune în legătură cu Dumnezeu și cu casnicii Săi atât în spațiul liturgic cât și în cel laic în mod real. Icoana autentică ne împărtășește de har, ne sfințește privirea și ne ajută să pătrundem cu ochii credinței dincolo de materialitatea acestei lumi.

Icoana ține de mărturisirea dogmei Întrupării. Dogma întrupării divine are două aspete esențiale: ,,Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Pe de o parte, Dumnezeu vine în lume, participă la istoria ei, ,,sălășluiește printre noi”; pe de altă parte, apare scopul acestei Întrupări – adică îndumnezeirea omului și, de aici, transfigurarea 23

întregii creații, înălțarea Împărăției lui Dumnezeu. Biserica reprezintă în această lume începutul Împărăției viitoare. Aceasta este rațiunea ei de a fi. De acea, toate converg spre acest scop: orice existență, orice manifestare a creației umane, inclusiv creația artistică.

Cuvântul ,,icoană” vine din grecescul,,eikon” și înseamnă chip, reprezentare iar iconografie, din grecescul ,,eikonografia” care înseamnă ,,scriere de imagini”. Pe vremea când imaginile creștine erau în formare, Bizanțul desemna prin aceste cuvinte orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală și indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată.

Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de șevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic.

Noi suntem chemați să dăm mărturie despre importanța icoanei în societatea de astăzi după cuvintele Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan care spune că ,,orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist …”10 Înțelegem așadar cât de importantă este taina icoanei și a mărturisirii ei în viața creștinului și cât de înverșunată lupta care se dă pentru zădărnicirea și distrugerea ei.

Iconoclasmul nu a luat sfârșit odată cu Sinodul VII Ecumenic ci el a continuat de-a lungul istoriei sub diferite forme până în ziua de astăzi (protestantismul, revoluția franceză, revoluția bolșevică, comunismul) și încă este în plină desfășurare fie din partea cultelor neoprotestante care în mod intenționat și tendențios confundă cultul sfintelor icoane cu închinarea la idoli, fie din partea seculariștilor și materialiștilor atei care vor să scoată icoana din spațiul public, fie din partea fiecăruia dintre noi care, fie prin indiferență, fie prin ignoranță tolerăm proliferarea în bisericile și parohiile noastre a unor imagini religioase de calitate îndoielnică, pietiste, false sau kitsch care nu au de-a face cu iconografia.

Principalul argument folosit de iconoclaștii 10

I Ioan, IV, 2-3;

24

creștini dintotdeauna în combaterea cinstirii sfintelor icoane este acela conform căruia cultul icoanelor reprezintă o încălcare fragrantă a poruncii a doua a Decalogului, care ar interzice orice tentativă de artă sacră. Este argumentul pe care și cultele neoprotestante îl induc în mod subtil în mentalul colectiv ducând fie la o relativizare a importanței și valorii icoanei pentru o parte din intelectualii care o consideră un simbol și ca făcând parte din arta populară ca meșteșug tradițional fie pentru tinerii care, nu de puține ori își întreabă cu multă sinceritate profesorii de religie în școală dacă icoana este ,,chip cioplit”, pentru că așa au auzit ei.

De aceea vom porni studiul de față argumentând în mod științific distincția dintre icoană și idol în imagistica Vechiului Testament urmând ca apoi să evidențiem originile apostolice ale cultului sfintelor icoane, modul cum biserica a precizat coordonatele dogmatice ale reprezentărilor iconografice în perioada Sinoadelor Ecumenice, felul cum s-a apărat și și-a formulat dogma cinstirii icoanei în perioada iconoclastă din secolele VIII-XIX urmând ca în final, să evidențiem conținutul și semnificația icoanei în viața Bisericii.

Lumea – icoană văzută a celor nevăzute Existenţă absolută, Dumnezeu a creat lumea din nimic, în mod liber, odată cu timpul, progresiv şi prin puterea cuvântului Său, proiectând încă de la început o pecete vizuală asupra lumii: ,,și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.”11 Această lucrare a Dumnezeiescului Iconograf, numită de Sfântul Vasile cel Mare ,,Hexameron”12 de la cele şase zile ale creaţiei, este pusă în legătură cu sfera muzicii care presupune impuls şi rezonanţă, dar şi cu cea a dialogului care presupune o chemare şi un răspuns.

Dumnezeu vorbeşte şi lumea răspunde creator, îndeplinind voinţa Creatorului. În acest sens lumea ne apare ca fiind creaţie a ,,imaginaţiei dumnezeieşti”, cum spunea Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, un act în care simplul fapt de a gândi instituie Geneză I, 31 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. de Dumitru Fecioru, în colecţia PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986; 11 12

Candela, mai-iunie 2017

fiinţa, iar faptul că ,,Dumnezeu imaginează lumea înseamnă că o aşează dinaintea Sa ca pe ceva cu totul distinct de Sine.”13 Văzut din ,,perspectiva vizuală a divinităţii”14, Universul este prin creaţie ,,o gigantică hologramă”15, o proiecţie divină a Celui Care, după cuvintele Sf. Ioan Damaschin, ,,a văzut toate mai înainte ca ele să existe, purtându-le veşnic în cugetarea Sa şi fiecare fiinţă după a Lui veşnică cugetare volitivă – care este o predeterminare, un chip (eikon) şi un model – îşi primeşte existenţa la momentul predeterminat.”16 Iată începuturile lumii ca ,,primul act al revelației Dumnezeiești”, ca icoană văzută a acelor nevăzute, ca simbol!, ,,Lumea întreagă e, în fiinţa ei şi poate deveni pentru om mediul prin care acesta străvede transcendenţa. Lumea întreagă e, deci, în fiinţa ei, simbol.

Dar omul trebuie să descopere acest caracter de simbol al ei,”17 afirma în chip revelator Marele teolog contemporan Dumitru Stăniloae, într-una din lucrările sale dedicate icoanei.

Așadar formele iconice, simbolurile îşi au originea în actul creator al lui Dumnezeu. Lumea ca icoană a Divinului Iconograf este o operă contemplativă, iar ,,gândirea” lui Dumnezeu despre fiinţe şi lucruri alcătuieşte o măreaţă Teologie Vizuală, o iconosofie. Fiecare lucru îşi are ,,logosul” său, raționalitatea sa, strâns legată de fiinţa concretă. Această legătură este dată de acel fiat dumnezeiesc: ,,Să fie lumină!”

Este corespondenţa potrivită dintre forma şi conţinutul, logosul său, intima lor întrepătrundere, potrivirea lor tainică.

Formele conceptuale au prins contur în cele materiale şi aceasta graţie luminii primordiale revărsate de Dumnezeu asupra cerului, pământului netocmit şi gol şi întunericului care era deasupra adâncului dintru început.

Crearea lumii în felul acesta anticipează ,,taina cea mare a creştinătăţii, din veac ascunsă şi de îngeri neştiută,” cum spunea Sf. Apostol Pavel, ,,arătarea lui Dumnezeu în trup”18 în PerAndrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.78-79; 13

Gabriel Memelis, op.cit., p.100; Şerban Fotea, Semiotica cuantică a limbajului Arhetipal, Ed. Lumen, Iaşi, 2006; 14 15

Ibidem, p. 98, apud, Sfântul Ioan Damaschin, Expositio Accurata Fidei Orthodoxae, I. 9, P.G., t.94, col.837 A; 17 Dumitru Stăniloae, op.cit., p.96; 18 I Timotei 3,16; 16

Candela, mai-iunie 2017

soana Mântuitorului Hristos. Ori pentru acest fapt Părintele Ceresc trebuia să pregătească ,,atelierul” acestei lumi pentru ca la plinirea vremii ,,degetul” Duhului Sfânt să zugrăvească Icoana cea ,,nefăcută de mână” a lui Dumnezeu. Astfel, energiile divine necreate a lui Dumnezeu pătrund și luminează materia din interior, dând formele și culorile necesare acestei ,,icoane”. Lumea creată de Dumnezeu este una a văzutului şi nevăzutului, a simbolului care îndeamnă la contemplaţia formelor din ea şi a îmbogăţirii ei în sens creator.

Raţiune, Logos, Energie sunt elementele prin care Divinul Iconograf ni se descoperă ca izvor al tuturor formelor în această ,,megaicoană” a lumii, fără însă a se confunda cu ea în mod panteist. Formele conceptuale ale acestei icoane devin ,,teo-forme”, iar materia din care este făcută ea este una pe care fizica cuantică o numeşte ,,o concentrare de spirit şi de energie”19, o ,,teo-materie”.

Pentru a înţelege puţin din taina creării lumii ca icoană merită să facem o paralelă între cosmogonia biblică şi arta zugrăvirii icoanei, între arta Singurului şi Divinului Iconar şi aceea a celui care se străduieşte să ajungă ,,după asemănare”.

Prin analogie, meşterul iconar, înainte de a se aşeza la lucru, îşi amenajează în primul rând atelierul şi îşi pregăteşte materialele. Îşi iluminează întâi mintea şi sufletul prin rugăciunea specifică tagmei20, apoi se aşează în zona cea mai luminoasă a atelierului, în dreptul ferestrei. În realizarea unei icoane se recomandă lumina naturală. Materialele pe care maestrul trebuie să le pregătească sunt scândura din lemn (recomandată este cea de tei), apa, cleiul de peşte, praful de cretă, pigmenţii, gălbenuşul de ou, foiţa de aur, ş.a.m.d. Aceste materiale, care sunt şi cele mai importante, fac parte din regnul vegetal, mineral şi animal, deci din toată creaţia. De altfel, toată creaţia este chemată să participe la realizarea icoanei Fiului. Simbolismul acestor materiale este în strânsă legătură cu lumina.21 Vezi, ,,Dumnezeu și știința” …

Rugăciunea iconarului, apud Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000,p.22 19 20

Astfel, teiul este copacul asociat liturgic cu Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, frunzele lui au forma limbilor de foc şi se împart credincioşilor ca şi binecuvântare în ziua 21

25

Dacă ar fi să găsim un corespondent material al fuziunii dintre spirit şi materie, al teo-materiei despre care am amintit în realizarea icoanei, acela nu ar putea fi altul decât foiţa de aur utilizată ca fond al icoanei.

Acestea sunt doar cele mai importante materiale pe care şi le pregăteşte pictorul iconar, sămânţa primordială a lumii: cerul, pământul şi lumina începutului pătrunse de Duhul Sfânt Care le-a încălzit şi le-a iluminat astfel încât să devină suport real al celor ce se vor zugrăvi.

Icoana este singura dintre operele de artă care în procesul realizării ei are nevoie de etape de lucru bine stabilite şi definite, traducând prin aceasta într-un fel Hexameronul creaţiei.

Trecerile dinspre proplasma întunecată spre forma finală se face treptat prin ,,lame de lumină”, semnificând zilele creaţiei care debutau dinspre seară spre dimineaţă.

Dacă Lumea este creată în acest mod iconic de Artistul Suprem cum se explică existența idolului și a idolatriei în creația lui Dumnezeu?

Istoria imagistică a umanității între idol, simbol și icoană Unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei și ai teologiei icoanei în țara noastră în timpul regimului comunist, uneori cu prețul unor mari sacrificii și privațiuni22 a fost cel mai mare te-

Praznicului. Apa care se combină cu cleiul de peşte sau cu gălbenuşul de ou ne aminteşte de megaatelierul dumnezeiesc pregătit la facerea lumii şi de Duhul lui Dumnezeu care se purta pe deasupra apelor. Cleiul din os de peşte ne aminteşte de fosforul pe care îl conţine acest element şi care are proprietatea de a înmagazina şi de a răspândi lumina.

Dacă apa face referire la adâncurile creaţiei, praful de cretă utilizat în prepararea blatului împreună cu cleiul ne înalţă pe piscurile creaţiei ca loc de îngemănare între cer şi pământ. Elementele amintite conturează deja un axis mundi al creaţiei, recapitulând toate regnurile. Pigmenţii ne pun înainte culorile, aceste ,,fiice ale luminii” şi cele ,,şapte minuni ale lumii care în accepţiunea marelui filosof Lucian Blaga sunt cele şapte culori ale curcubeului”, apud Dan Mihăilescu, Limbajul culorilor și al formelor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.56;

Dumitru Stăniloae (1903-1993) între anii 1959-1963 a fost întemnițat de regimul comunist în închisorile de la Jilava și Aiud punându-i-se în mod nedrept și nejustificat eticheta de ,,legionar”.

Părintele fusese închis pentru că frecventase întâlnirile ce aveau loc la Mănăstirea Antim ale ,,Rugului Aprins” între anii 1955-1958 și pentru că publicat în revista Gândirea articole cu tentă ,,naționalistortodoxă”. Destinul său seamănă foarte bine cu al altui mare profesor al Institutului Teologic din București, si anume Teodor 22

26

olog creștin contemporan părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae care, a publicat în revistele teologice ale Bisericii din perioada aceea păstorite de Patriarhul vrednic de pomenire Justinian, o serie de studii iconologice de o inegalabilă profunzime teologică și care, din păcate, sunt prea puțin reeditate în ziua de astăzi.23 În studiul: ,,Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei”24 marele teolog caracterizează istoria umanității ca mișcându-se ,,între idol, simbol și icoană, fiecare din acestea exprimând un anumit raport al ei cu Dumnezeu: idolul, un raport negativ, iluzoriu, de înstrăinare de Dumnezeu, simbolul și icoana, etapa de pregătire și cea de realizare a mântuirii. Idolul, simbolul și icoana corespund păgânisM. Popescu. La fel si Teodor Popescu si a fost anchetat în ianuarie 1959 fără o motivație clară, tot ca legionar, condamnat si si-a ispășit pedeapsa la Aiud, fiind eliberat tot pe 15 ianuarie 1963! Mai mult, în dosarul de penitenciar al lui Stăniloae, există o adresă din 13 august 1962 prin care D.G.P.C.M. cere comandantului de la Aiud câte o adeverință caracterizare despre fiecare dintre cei doi: Dumitru Stăniloae si Teodor M. Popescu. Aceste lucruri ne fac să credem că ei au fost arestații cu scopul de a îndepărta pe cei mai buni profesori ai Institutului si a lovi indirect în Patriarhul Justinian, care îi proteja.

Legătura cu „Rugul Aprins” a fost în cazul lui Stăniloae numai un pretext. Ambii profesori erau în primul rând cărturari, fără implicări notabile în viața politică, pentru care se pare nu aveau înclinație.

Amândoi au avut în perioada interbelică tendințe naționaliste, dar au tratat problema la modul pur teoretic, fără a fi legați de o doctrină politică anume. După 1945 amândoi își făceau datoria la catedră fără a supăra pe nimeni. Mai mult, ambii scriseseră si unele articole de complezentă la adresa puterii comuniste, cum făcea multă lume, continuând însă să învețe pe studenți la modul cât se poate de serios valorile perene ale credinței creștine. În condițiile isteriei de la sfârșitul anilor ’50, atât Stăniloae si cât si Popescu au fost arestați tocmai pentru autoritatea lor științifică, de care unii se puteau folosi, pentru a-si legitima din punct de vedere teologic unele atitudini. Astfel că, deși ei nu si-au făcut decât datoria de profesori, la un moment dat au fost considerați un potențial pericol pentru putere comunistă si au fost arestați. După mărturiile unora, la Aiud părintele le-ar fi vorbit deținuților despre importanța icoanei în viața creștinului.

23 Printre cele mai importante menționăm: ,,Revelația prin acte, cuvinte și imagini”, apărut în Ortodoxia, Nr. 3, 1968; ,,Considerații în legătură cu sfintele icoane”, în Gândirea, Nr. 3 din 1942; ,,De la creație la întruparea cuvântului și de la simbol la icoană”, în Glasul Bisericii, Nr.12 din 1957; ,,Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei” în Studii Teologice, Nr.7-8 din 1957; ,,Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX” în Studii Teologice, Nr. 3-4 din 1979 și ,,Idolul ca chip al naturii divinizate și icoana ca fereastră spre transcendența dumnezeiască” în Ortodoxia, Nr. 1, din anul 1992. Toate aceste studii au fost adunate și publicate în volumul Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, la Ed. Anastasia, București, 2005. În lucrarea de față ne-am folosit de studiile publicate în acest volum.

24 Părintele Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.82-117;

Candela, mai-iunie 2017

mului, Vechiului și Noului Testament..”25 În clarificarea distincției dintre icoană și idol, părintele Stăniloae consideră că este foarte important a preciza valențele pe care le are conceptul de simbol la modul general și apoi în scrierile scripturistice.

Simbolul între transcendent și imanent ,,Simbolul în general, în sensul creștin al cuvântului, își are temeiul în deosebirea lumii de Dumnezeu, dar în același timp în legătura ei cu Dumnezeu ca creator al ei. Simbol în sensul acesta creștin general poate fi orice lucru și ființă din lume, în orice timp, prin urmare și azi.”26 Despre simbol, la modul general părintele Stăniloae spune că acesta ,,este un indicator spre ceea ce e dincolo de el. El nu e o realitate pentru sine, ci în funcție de o altă realitate pe care o simbolizează. E un deget întins spre altceva, care nu se vede, dar la care spiritul omului este ajutat să gândească prin simbol. (…) … orice lucru prin funcția de simbol e un chip al unei realități deosebite de el, nu ceva de sine stătător. El e o scară care ajută spiritului să urce la realitatea simbolizată. Caracterul de chip și de mijloc de înălțare a minții dincolo de el sunt în fond una și aceași însușiire pe care o are simbolul.”27 Dar pe lângă sensul acesta general pe care îl aveau simbolurile și care putea fi aplicat întregului univers, părintele Stăniloae precizează că în Vechiul Testament, simbolurile aveau și ,,un sens special”, ,,profetic”, ,,preînchipuind pe viitorul Mesia, adică Întruparea Cuvântului.”28 Aceste simboluri ,,corelate transcendenței”29, specifice iudeo-creștinismului erau investite cu o putere pe care nu o aveau exclusiv prin natura lor. Astfel, toiagul lui Aaron a devenit simbol al omului înnoit, al lui Hristos, după ce a făcut să înverzească în chip miraculos.

De asemenea mielul înjunghiat la Paștile legii vechi primește o putere mai presus de fire: în momentul inițial al instituirii lui ca simbol mesianic, o putere manifestată fizic prin salvarea primilor născuți ai evreilor de la moarte, iar după aceea, pentru tot locul și timpul, o putere manifestată pe plan nevăzut, prin Ibidem, p.84; Ibidem, p.69; 27 Ibidem, p.86-87; 28 Ibidem, p.69; 29 Ibidem, p.87 25 26

Candela, mai-iunie 2017

menținerea evreilor într-o legătură specială cu Dumnezeu. În sensul acesta simbolurile speciale, profetice sunt anticipări și temeiuri ale icoanei, ca reprezentare a Cuvântului Care se va Întrupa.

Dar până la Întruparea Mântuitorului Hristos, omenirea era înclinată în a transforma simbolurile generale în idoli care, cu toate că indicau o realitate deosebită de sine, acea realitate era însă din lumea imanentă. Spre deosebire de simbolurile speciale, idolul ,,nu înalță spiritul la o transcendență, ci dimpotrivă îl înlănțuiește în cele văzute. Idolul este expresia unei atitudini și concepții spirituale panteiste, care nu admite o realitate transcendentă celor imanente și nu trăiește raportarea la ea … Idolul e un chip care și-a pierdut funcția de chip al divinității, legând spiritul de realitatea imanentă, ca realitate ultimă și absolută, ca Dumnezeu. (…) Pe de altă parte, idolul nu se identifică cu simbolurile laice, având și el un caracter religios ca și simbolul mozaic și creștin. De aceea susține și el o simțire religioasă și un cult. Astfel, idolul este rodul unei religiozități, care divinizează forțe sau părți ale naturii imanente, uneori amestecate cu forțele demonice îmbrăcându-le într-un nimb religios absolut… De aceea, idolatria este cultul creațiunii, sau al unei false divinități.”30 Idolul și simbolul La argumentul iconoclaștilor că icoana ar fi închinare la idoli, părinții sinodali au apelat tocmai la prețioasa precizare a deosebirii dintre idol și simbol arătând că chiar Vechiul Testament, dacă le-a interzis oamenilor chipurile cioplite, nu le-a interzis anumite așa zise simboluri, care constituie o anticipare pentru icoane. Ei făceau așadar, o deosebire netă între idol și simbol, cum nu făceau adversarii icoanelor. ,,S-ar putea spune că apărătorii icoanelor au făcut pentru prima dată în istoria gândirii această precizare în mod conștient”31, consideră părintele Stăniloae. ,,Prin ea a putut fi împăcată în conștiința creștină contradicția aparentă din Vechiul Testament între interdicția chipurilor cioplite (Ieșire 20,4-5) și porunca de a se turna doi Heruvimi în Cortul sfânt (Exod 21, 18-21), sau de a se turna 30 31

Ibidem, p.86-87; Ibidem, p.86;

27

un șarpe de aramă ca semn al lui Hristos (Numeri, 25, 8-9). Spre deosebire de iconoclaști care rezolvau dificultatea simplist, nesocotind porunca cu privire la Heruvimi, la șarpele de aramă și la altele asemănătoare,pe motiv că Dumnezeu nu se poate contrazice, Sf. Teodor Studitul zice: ,,O ce nebunie! Negația oprește a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu altceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmația vrea să ridice pe Israel, pe cât este posibil, pe o cale simbolică, prin anumite chipuri și forme, la contemplarea și slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este și chipul întregului Cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?”32 În sensul acesta Patriarhul Nichifor spunea: ,,Căci precum s-a oprit israeliților să facă asemănarea vreunora dintre creaturi spre a le înfățișa spre slujire și închinare celui străin și viclean, tot așa s-a poruncit după aceea să se facă cele din Cort, care s-au construit spre slava și cinstea lui Dumnezeu legiuitorul și ca ale Lui proprii.”33 Icoana și idolul Distincția dintre idol și simbol vine să clarifice distincția dintre icoană și idol. Despre idol, părintele Stăniloae spune că este ,,un chip al naturii divinizate” iar despre icoană că este ,,o fereastră spre transcendența dumnezeiască.”34 Simbolurile îngăduite și poruncite de Vechiul Testament au funcție provizorie și profetică.

Ele pregătesc lumea pentru Hristos, deodată cu care va intra în funcție icoana. Ele au roluri de tipuri ale adevărului ce va veni. Sfinții Părinți au scris mult despre semnificația aceasta a simbolurilor Vechiului Testament. Ele dau o cunoștință despre Dumnezeu, dar una redusă, obscură, pentru că Dumnezeu însușii nu e revelat în ele decât ca în umbre, Revelația deplină și-o va face El în Hristos, în care Dumnezeu vine în maxima apropiere și lumină. Icoana, înfățișând pe Hristos pentru cei ce nu l-au văzut, reprezintă acest mare spor în cunoștința lui Dumnezeu. În disputa iconoclastă, vrăjmașii icoanei nu acceptau decât revelația lui Dumnezeu prin Ibidem, p.86; Ibidem, p.94; 34 Ibidem,p.215 32 33

28

Cuvânt, nu și prin acte și imagini, așa cum o înțelegea întreaga tradiție a Bisericii. Iconomahii nu recunoșteau în fond nici o revelație a lui Dumnezeu prin creatură, deci nici o revelație în Hristos, și reduceau de aceea simbolul cât și icoana la idol. Ei recunoșteau doar o revelație prin cuvânt, asemănându-se cu protestanții de mai târziu. În sprijinul distincției dintre icoană și idol mai trebuie să precizăm că Sfânta Scriptură afirmă deosebirea categorică sau contradicția dintre idol și icoană prin înșiși termenii deosebiți ce-i folosește pentru ele. De cele mai multe ori, Vechiul Testament folosește pentru ,,chipul cioplit” termenul de ,,eidolon” care înseamnă ,,idol” iar pentru termenul de ,,chip” a lui Dumnezeu folosește exclusiv termenul de ,,eikon”, adică ,,icoană”.

Părintele Stăniloae spune că spre deosebire de idol, icoana ,,este o fereastră sesizabilă a lumii spre cea ce e mai presus de lume …Nefiind un chip al forțelor sesizabile ale naturii, icoana pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual și transcendent naturii și prezența Lui coborâtă la noi, se folosește nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman. Dar în ea omul e valorificat după spiritul lui purificat de pasiuni, nu după trupul lui aplecat prin pasiuni spre natură. Ea își are în această privință un temei în Sfânta Scriptură care spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu…. Ființa umană este iconică prin faptul că poate să actualizeze în mod culminant realitatea umană a chipului lui Dumnezeu … Faptul că omul prin firea lui e legat și de trup și prin acesta și de natură, dar și de Dumnezeu Cel pur spiritual, îl situează la mijloc între natură și Dumnezeu, ca inel de legătură între amândouă.”35 Natura se sfințește și ea prin om.

La baza icoanei stă o altă concepție despre om decât cea de la baza idolului. E o concepție care vede pe om în relație cu Dumnezeu Cel mai presus de natură, Cel cu adevărat infinit, întrucât de la El vine prin om o noutate continuă în natură și nu o lasă nici pe ea și nici pe om închiși în repetiția monotonă a lor. Fiind un chip al transcendenței lui Dumnezeu, icoana ne ajută să transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu. Icoana ne arată vizual coborârea în mod real a lui Dumnezeu în istorie și ridicarea omului și a istoriei, la 35

Ibidem, 222-223;

Candela, mai-iunie 2017

fel de real în veșnicia lui Dumnezeu. Icoana face parte din iconomia lui Dumnezeu cu lumea și răspunde la acel deziderat și strigăt al umanității ,,Arată-mi Fața Ta Doamne și se va mântui sufletul meu!” Icoana mărturisește încă de la început această arătare originile ei fiind apostolice.

Geneza icoanei ne

Complementaritatea între cuvânt și imagi-

Geneza icoanei stă în strânsă legătură cu geneza imaginii despre care am amintit mai sus creștinii dintru început ai Bisericii având o înțelegere foarte clară a sensului și a semnificației imaginii, atitudinea lor față de imagine a fost mereu aceeași, dat fiind că decurgea din învățătura despre Întruparea lui Dumnezeu. Încă de la început Biserica a propovăduit lumii creștinismul nu numai prin cuvânt cât și prin imagine. Revelaţia lui Dumnezeu descrisă în imaginile verbale scripturistice şi-a găsit un ecou desăvârşit în imaginile vizuale iconice: ,,Cuvântul S-a făcut trup … și am văzut slava Lui.” Sfântul Ioan Damaschin este teologul ortodox care a susţinut şi argumentat cel mai intens analogia şi complementaritatea dintre cuvânt şi imagine sau mai bine zis dintre imaginea verbală şi cea vizuală în contextul liturgic creştin. Prima analogie între imaginea verbală şi cea vizuală stabilită de Sfântul Ioan se referă la ,,materialitatea” cuvântului scris în raport cu cea a imaginii pictate: ,,ceea ce într-un loc este reprezentat prin cerneală şi hârtie, este reprezentat în icoană prin diverse culori sau un alt material. Ceea ce este cuvântul pentru auz, este imaginea pentru văz sau mai exact ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura o arată în chip tăcut prin reprezentare”36, spune Sf. Ioan.

Aşadar atât Evanghelia, cât şi Icoana conţin şi comunică acelaşi adevăr, aceeaşi cunoaştere şi prin aceleaşi mijloace – imaginea verbală, fixată în scris şi cea vizuală zugrăvită în icoană.

Creștini din Biserica primară au înțeles conținutul și semnificația primelor icoane în Sf. Ioan Damaschinul, Exposé précis de la foi orthodoxe, cartea 4, cap.16 – De l’icône P.G.,vol. 94,col.1172, apud, Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p.50; 36

Candela, mai-iunie 2017

lumina revelațiilor cuprinse în Vechiul Testament. Astfel, jertfa lui Isac, mielul, șarpele de aramă îl prefigurează pe Hristos. Estera – mijlocitoarea poporului înaintea regelui, vasul de aur conținând pâinea cerească, toiagul lui Aaron, prefigurau pe Fecioara. Împlinirea acestor simboluri profetice se realizează în Noul Testament prin două imagini esențiale: cea a Mântuitorului Hristos și cea a Prea sfintei Maici a lui Dumnezeu, întâia ființă umană îndumnezeită. De aceea, primele icoane, apărute odată cu creștinismul, sunt cele ale lui Hristos și ale Fecioarei. Iar Biserica, afirmând aceasta prin tradiție, întemeiază pe aceste două imagini – veritabili poli ai cultului – întreaga ei iconografie.

Primele icoane ale Mântuitorului Hristos și ale Maicii Domnului La sfârșitul secolului al XVIII, savantul englez Gibbon și cel german Th. Klauser au răspândit în mediile academice o așa-zisă teză științifică conform căreia primii creștini ar fi fost ostili icoanelor, atitudine preluată din iudaism, și că acestea ar fi fost introduse în Biserică pe la începutul secolului al IV- lea în mod ilicit de masa credincioșilor proveniți din rândul păgânilor, fenomen pe care ierarhia Bisericii l-ar fi combătut aprig la început, bazându-se pe porunca a doua a Decalogului, sfârșind prin a-l accepta ca pe un compromis în cele din urmă.

Folosită des de iconoclaștii contemporani, această teză pe lângă faptul că este lipsită de originalitate (a fost folosită și de iconoclaștii secolelor VIII-IX), este infirmată de mărturiile primilor istorici ai Bisericii care erau obiectivi în scrierile lor, de descoperirile arheologice din anii 70 ai secolului trecut de la Dura Europos din Siria și de reanalizarea frescelor catacombelor creștine de la Roma. În primul rând trebuie să afirmăm că Părinții celui de-al VII – lea Sinod Ecumenic au mărturisit într-un glas: ,,Tradiția pictării icoanelor există încă din vremea propovăduirii apostolice”. Acest fapt este confirmat și de relatările primilor istorici ai Bisericii creștine.

Astfel, în secolul VI, istoricul Evagrie Scolasticul în ,,Istoria bisericească” amintește 29

de portretul imprimat de Hristos pe o bucată de pânză și trimis lui Abgar al Edesei spre vindecare, în urma unei scrisori trimise de cel din urmă cu rugămintea de a fi vindecat de o boală incurabilă. Această icoană numită în Ortodoxie ,,imaginea nefăcută de mână omenească” iar în catolicism ,,Sfântul Chip” s-a păstrat multe secole având o istorie foarte interesantă. Ea a fost adusă de la Edesa la Constantinopol în 944bși depusă în Biserica Sfânta Sofia de către Constantin Porfirogenetul.

După Cruciada din 1204 i s-a pierdut urma în mod misterios. Ea se mai numește și ,,Sfânta Mahramă” iar Părinții participanți la Sinodul VII s-au referit la ea în mai multe rânduri.

Un alt istoric bisericesc, Eusebiu din Cezarea afirmă în ,,Istoria bisericească” (325) că în vremea sa existau portrete autentice ale lui Hristos și ale Apostolilor pe care le-a văzut personal. Nu poate fi suspectat de exagerare întrucât era iconoclast. Astfel, Eusebiu descrie o statuie ridicată de femeia cu scurgerea de sânge vindecată de Hristos (Mat. 9, 20-23; Mc. 5, 25-34; Lc. 8,43-48 ,,Se spunea că această statuie – afirmă Eusebiu - reproducea trăsăturile lui Iisus; ea a existat până în zilele noastre, așa încât am văzut-o noi înșine atunci când am fost în orașul acela. Și nu e de mirare că păgânii de odinioară, care primiseră binefacerile Mântuitorului nostru să fi făcut așa ceva, de vreme ce noi înșine am văzut niște imagini ale Apostolilor Petru și Pavel și chiar ale lui Hristos Însuși păstrate cu ajutorul culorilor de pe tablouri: era firesc, fiindcă cei vechi aveau obiceiul de a-i cinsti astfel, fără gânduri ascunse, ca pe niște salvatori, potrivit datinei păgânești ce exista pe acolo.”

Potrivit tradiției ortodoxe, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ar fi pictat, puțin după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria, corespunzând celor trei tipuri cunoscute până astăzi: ,,Milostiva” (Eleusa), ,,Călăuzitoarea” (Odighitria) și ,,Rugătoarea” (Oranta) sau a ,,Semnului”. În prezent există o mulțime de asemenea icoane atribuite Sfântului Luca, 21 în Occident și la Muntele Athos, din care opt la număr sunt la Roma. Desigur, nu se poate susține că aceste icoane au fost pictate chiar de mâna Evanghelistului, însă, icoane30

le numite ale sfântului Luca fac parte dintr-o tradiție căreia el ia furnizat prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor Sfântului Luca. Aici, Tradiția Apostolică trebuie înțeleasă așa cum o înțelegem când este vorba de Liturghie sau de Regulile Apostolice: acestea din urmă urcă până la Apostoli nu pentru că ar fi fost scrise de propria lor mână, ci pentru că au un caracter apostolic și o autoritate apostolică.

Cea mai veche mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de Sfântul Luca datează din secolul VI. Ea este atribuită lui Teodor, numit ,,anagnostul” un istoric bizantin din prima jumătate a secolului respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. Teodor ne spune că pe la 450 a fost adusă la Constantinopol o icoană a Fecioarei Călăuzitoare care era atribuită Sfântului Apostol Luca. Împărăteasa Eudoxia, soția Împăratului Teodosie al II - lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, sorei sale Pulcheria.- Uspensky p.33-35;

Arta icoanei în primele trei veacuri

Arta icoanei avea să se nască în adâncurile pământului, în catacombele romane în perioada persecuţiilor, acolo unde primii creştini, retrăgându-se, se recunoşteau între ei prin primele semne creştine: peştele, crucea, mielul, ancora şi se rugau în atmosfera pereţilor zugrăviţi cu scenele religioase ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi ale lumii păgâne.

Primele semne iconografice aveau să fie plămădite din suferinţele şi jertfele martirilor Bisericii primelor trei secole şi să se nască din această dorinţă arzătoare de ,,a face vizibil transcendentul” şi de a-l perpetua în timp. ,,Catacombele marchează naşterea artei creştine”37, iar în elaborarea acesteia creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era ,,creştin înainte de Hristos”, tot ce era risipit în ea sub forme de ,,fărâme de adevăr” şi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei.38 Michel Quenot, Icoana – fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,1993, p.15; 38 Vezi Apologeţi de limbă greacă, trad., note şi indice de pr. Prof.

T. Bodogae, pr. Prof. Olimp Căciulă, pr. prof. D. Fecioru, PSB vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980 şi Apologeţi de limbă latină, trad. De prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul 37

Candela, mai-iunie 2017

,,Acest proces de adunare, spune teologul rus Leonid Uspensky, nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul de creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne care, prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se crede adeseori, ci o încreştinare a artei păgâne.”39 Arta catacombelor a fost o artă care a urmărit în primul rând propovăduirea adevărului de credinţă prin imaginile simbolice care au avut un impact mult mai puternic asupra acelora cărora s-a adresat. Interesantă este sinteza pe care primii creştini au făcut-o între simbolurile şi imaginile Vechiului Testament, cele ale Noului Testament şi cele ale neamurilor (simbolurile mitice). Aceasta denotă conştientizarea universalismului creştinismului de către primii creştini. În misiunea lor de propovăduire a creştinismului, atât prin viu grai, cât şi prin imagini iconice, primii misionari creştini au recurs cu multă înţelepciune la un limbaj simbolic, care pe de o parte încifra ceea ce nu se putea divulga de la bun început păgânilor (Sfintele Taine), iar pe de altă parte punea în lumină anumite simboluri mitice compatibile cu învăţătura creştină. ,,Astfel, pentru a face mai bine cunoscute învăţăturile în faţa convertiţilor de origine păgână, Biserica primară utiliza anumite mituri şi simboluri antice, făcând oarecum din ele un fel de ecou al creştinismului.”40 Cele mai numeroase simboluri utilizate de creştinii catacombelor sunt simbolurile hristice, adică cele care au legătură cu Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, apoi sunt cele legate de martirii şi profeţii Vechiului Testament, cu ecouri în suferinţa lor misionară şi cele mai puţine, ce-i drept, legate de Maica Domnului.

Astfel, cel mai des utilizat simbol în catacombele veacului I d.Hr. este cel al mielului care apare în strânsă legătură cu imaginea umană a lui Hristos în ipostaza Bunului Păs-

tor.41Ca principal simbol al lui Hristos, mielul a înlocuit multă vreme imaginea directă a lui Hristos chiar şi în scenele istorice – precum Schimbarea la Faţă sau Botezul, în care nu doar Hristos Însuşi, dar chiar şi Apostolii sau Sfântul Ioan Botezătorul erau reprezentaţi sub formă de miei.42 În primele imagini iconografice ale catacombelor, în secolul I, Mântuitorul Hristos apare reprezentat şi sub câteva înfăţişări umane, preluate în înţeles simbolic din mitologia antică. Astfel a fost reprezentat sub chipul lui Orfeu, cu lira în mână, înconjurat de animale.

Semnificaţia este că ,,aşa cum Orfeu îmblânzea cu lira sa fiarele sălbatice şi vrăjea munţii şi copacii, la fel Hristos îi atrăgea pe oameni prin dumnezeieştile Sale cuvinte şi domolea forţele naturii.”43 Unul dintre simbolurile cele mai răspândite în primele veacuri creştine a fost şi acela al peştelui. Importanţa atât de mare pe care o are simbolul peştelui în textele evanghelice a contribuit cu siguranţă la adoptarea acestui simbol de către creştini.44 Mai ales că imaginea pescarului şi a peştelui desemnează printre altele predicatorul şi pe cel convertit. Semn al fecundităţii în antichitate, apoi al erotismului în lumea romană, peştele devine figura condensată a Crezului creştin. Compus din cinci litere, cuvântul grec care desemnează peştele, anume ,,IHTIS”, scoate în evidenţă formula: ,,Iisus Hristos Theou Uios Sotir” care se traduce - ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. În imaginile din catacombe deseori acest simbol este pus în legătură cu Botezul, Biserica şi Euharistia, iar vechile inscripţii funerare creştine consemnează utilizarea peştelui ca simbol euharistic de la un capăt la celălalt capăt al lumii Simbolul peştelui, ca imagine a lui Hristos cel euharistic, trimite către alte două simboluri des întâlnite în primele secole, dar de această dată fitomorfe: viţa-de-vie şi spicul de grâu.

Papadopol şi prof. David Popescu, PSB vol. III, Ed. IBMBOR,

Asemenea imagini, des întâlnite în catacomba romană a Domitiliei, sunt de inspiraţie biblică: Iezechiel 3-4;David (Psalmul 22); Ioan 10, 14; Matei 15, 24; 42 Vezi mozaicurile bazilicilor paleocreştine din Roma ,,Sfântul Vitalie”, ,,Sfântul Apolinarie”, ,,Sfinţii Cosma şi Damian” din

Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 37-47; 40 Leonid Uspensky, op.cit., p.38-39;

secolele II-IV, 43 Leonid Uspensky, op.cit., p.39; 44 Cel mai des este întâlnit în următoarele locuri: Mat. 4,19; Mc.1,17; Mt.7,9-11; 13,47-48; Lc.5,10;

Bucureşti, 1981; 39

Candela, mai-iunie 2017

41

31

Viţa-de-vie. Deşi la prima vedere pare a fi un element plastic decorativ, semnificaţia ei este una eclesiologică şi sacramentală. Leonid Uspensky spune că viţa şi mlădiţele viei sunt cu referire la Hristos şi la Biserica Sa: ,,Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele.”45 Dacă în primele imagini ale catacombelor Hristos a fost reprezentat mai ales prin simboluri, Fecioara Maria a fost mereu înfăţişată direct. Ea apare încă din secolul II în diferite teme iconografice, de pildă Buna-Vestire (catacomba Prisciliei) şi Închinarea magilor.

Un exemplu cu totul specific îl constituie cea mai veche reprezentare cunoscută a Fecioarei cu Pruncul. Este vorba despre o frescă din catacomba Prisciliei în care, alături de o femeie cu voal pe cap care ţine un copil în braţe, mai sunt reprezentate un personaj biblic arătând cu degetul spre o stea şi simbolul peştelui. Sunt indiciile că personajul central cu copil în braţe este Maica Domnului cu Pruncul, cea mult profeţită în Vechiul Testament de Sfinţii Prooroci.

Cele mai numeroase reprezentări ale Maicii Domnului în primele III secole se regăsesc în scena închinării magilor. Reprezentată de 12 ori în catacombe, această scenă avea să răspundă unei probleme foarte spinoase în acea epocă: aceea a locului cuvenit neamurilor în Biserică. ,,Magii veniţi să-L adore pe Hristos erau vlăstare ale Neamurilor, vlăstare ale Bisericii Neamurilor, ale Bisericii ne-evreieşti. Iată de ce, atunci când reprezentau închinarea magilor, creştinii din primele veacuri subliniau locul creştinilor ne-evrei în Biserică, adică legitimitatea slujirii acestora în paralel cu slujirea creştinilor israeliţi.”46 Tot în catacombe avem imaginile (directe sau simbolice) ale profeților, martirilor și îngerilor, pe scurt – întreaga varietate a iconografiei creștine. Într-o analiză succintă a primelor imagini iconografice din catacombe se desprind o serie de caracteristici care vin să contureze semnificația liturgică, teologică și sfințitoare iconografiei încă de la originile ei. Acestea sunt: atitudinea de rugăciune a personajelor sfinte reprezentate. Existența a o mulțime de ,,orante” care personifică rugăciunea sau Biserica 45 46

Ioan, 15,5; Leonid Uspensky, op.cit., p.43;

32

aflată în rugăciune. Imaginile sunt reduse la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate. Artiștii anonimi n-au avut ca intenție să stârnească o bucurie estetică prin lucrările lor.

Ca stil, arta catacombelor romane reprezintă doar o ramură a artei creștine primare – ramura greco-romană care s-a păstrat cel mai bine – o artă care are ca trăsătură de bază naturalismul, adică tendința de a reproduce natura sau obiectele vizibile.

Avem și ramura orientală – frescele din sec.

III de la o biserică creștină de la Dura-Europos caracterizată de A. Grabar astfel: ,,spațiu restrâns, figuri plate cu contururi apăsate, corpuri isocefale, fără volum și greutate, o artă expresivă, care nu pretinde să imite percepția optică și nici să dea iluzia realității materiale.”47

Icoana ortodoxă în secolele IV-VI

Secolul IV debutează prin urcarea pe tronul Imperiului Roman a primului împărat creștin Constantin cel Mare, secondat e maica sa, Elena, fapt petrecut în urma victoriei purtate în chip miraculos a lui Constantin, împotriva rivalului său Maxențiu la Ponce Milvius în anul 312. În urma viziunii cu semnul sfintei Cruci împăratul pornește la luptă întrarmat cu acest semn, iese învingător, se urcă pe tronul Imperiului Roman iar în anul 313 dă celebrul Edict de la Milan care pune capăt sângeroaselor persecuții asupra creștinilor.

Domnia Sfinților Împărați Constantin și Elena marchează perioada de înflorire a creștinismului, de înflorire a monahismului, de sporirea a numărului celor ce intrau în Biserică, de construire și pictare a primelor biserici, de formare a canonului liturgic și a celui iconografic. Este perioada pelerinajele la Locurile Sfinte, a Sinoadelor Ecumnenice și a conturării stilului bizantin.

Asemeni primelor icoane care s-au plămădit în adâncurile pământului, avea să-și facă apariția și Lemnul Sfintei Cruci tot din adâncurile pământului prin săpăturile efectuate la porunca Sfintei Împărătese Elena și descoperit prin rânduială dumnezeiscă la Ierusalim.

Icoana şi Crucea aveau să apară din sânurile 47

Ibidem, p.49;

Candela, mai-iunie 2017

pământului, din materialitatea acestei lumi, din elementele plămădite de generaţii de urmaşii vechiului Adam şi desăvârşite de Noul Adam, Iisus Hristos - Artistul Suprem. Semnul Sfintei Cruci avea fie reprezentat pretutindeni. În secolul V apare la Constantinopol prima biserică pictată la interior și primele date ale unui program iconografic. Sf. Nil Sinaitul, unul din ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur după ce a ridica o biserică îl învață pe un anume prefect Olympiodor care dorea să o picteze cu scene de vânătoare, și scene din natură astfel: ,,… este stângaci și pueril să seduci ochii credincioșilor cu asemenea imagini (…) fă în așa fel ca mâna celui mai iscusit pictor să acopere ambele laturi ale bisericii cu imagini din Vechiul și Noul Testament astfel încât, privind chipurile zugrăvite, cei care nu cunosc alfabetul și nu pot citi Sfintele Scripturi să-și aducă aminte de faptele curajoase ale celor care I-au slujit lui Dumnezeu fără ocolișuri; astfel, se vor lua mai degrabă la întrecere cu virtuțile vrednice de veșnică pomenire care i-au făcut pe acei slujitori ai lui Dumnezeu să prefere cerul pământului și pe cele nevăzute celor văzute.”48 Se evidențiază în textul de mai sus și rolul catehetic și moralizator al imaginilor iconografice.

Este important de precizat că în epoca formării artei sacre existau două curente artistice principale ale căror rol a fost preponderent.

Exista, pe de o parte arta elenistică (Alexandria) caracterizată prin armonie, măsură, grație, ritm, eleganță și arta creștină de la Ierusalim, de sorginte orientală (siriană) caracterizată de un realism istoric care friza pe alocuri naturalismul brutal. Bisericii din Constantinopol i-a revenit rolul de a elabora formele cele mai adecvate ale artei sacre, adică limbajul pictural cel mai precis – ceea ce deja în secolul VI – începea să se contureze ,,stilul bizantin” termen care va fi în mod arbitrar aplicat artei tuturor popoarelor ortodoxe.

Perioada cuprinsă între secolele IV-VI mai este cunoscută și perioada de aur a bisericii întrucât acum, odată cu apariția ereziilor, Biserica a avut ocazia ca prin intermediul Sinoadelor Ecumenice și a unor sinoade locale să-și 48

Ibidem, p.50;

Candela, mai-iunie 2017

formuleze învățăturile de bază ale credinței cuprinse în dogme și canoane. Formulările dogmatice de la Sinoadele Ecumenice cu privire la Sf. Treime, la Mântuitrorul și la Maica Domnului intră sub formă literară nu numai în programul liturgic, cântări și rugăciuni ci și în iconografie formându-se astfel canonul iconografic.

Canonul iconografic

Canonul iconografic este o mărturisire a credinței și cuprinde principiile după care o imagine este sau nu icoană, sau o icoană este sau nu în conformitate cu Sfânta Scriptură în ce privește reprezentarea Persoanelor Sfântei Treimi - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, a Maicii Domnului și a sfinților în general.

Reprezentarea Sfintei Treimi și a Persoanelor Sfintei Treimi în iconografie Dumnezeu Tatăl, singurul izvor al Persoanelor în Sf. Treime, Cel ce deţine unitatea fiinţială este în totalitate indescriptibil. În acest sens teologii bisericii şi primii iconografi s-au ferit să-L reprezinte antropomorf, ci doar sub formă de simboluri. Cele mai vechi simboluri ale Tatălui în acest sens sunt mâna care coboară din înalt şi binecuvintează49, ca în iconografia Botezului şi tronul gol încadrat într-un clipeus50, ca în formula iconografică a Hetimasiei. În privinţa Sf. Duh, la fel de indescriptibil, Acesta nu poate fi reprezentat altfel decât sub înfăţişările vizuale pe care le-a ales cu ocazia diverselor teofanii: porumbelul – la Botezul lui Hristos, nimbul de lumină – la Schimbarea la Faţă, limbile de foc – la Cincizecime. Reprezentarea Duhului Sfânt se face doar în acest context şi nu ori de câte ori este vorba despre o lucrare a Sa, aşa cum face iconografia decadentă când Îl înfăţişează sub forma porumbelului în icoana Bunei-Vestiri sau în unele icoane ale trinităţii51.

Mâna lui Dumnezeu se referă la cuvântul Sf. Ap. Pavel de la Cincizecime care spune că Iisus a fost ,,înălţat prin dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 2, 33) şi reprezentarea ei semnifică prezenţa sau intervenţia lui Dumnezeu.

50 Clipeus = disc de lumină; 51 În iconografia Sfintei Treimi se cunosc două tipuri necanonice.

Acestea sunt Paternitatea şi Treimea nou-testamentară. În Paternitatea Tatăl este înfăţişat sub forma unui bătrân şezând pe un tron şi ţinând în braţe un copil (Fiul) care, la rândul lui ţine în braţe un medalion în care se află înscris un porumbel (Duhul). În aşa-zisa variantă nou-testamentară Fiul este înfăţişat şezând pe nori de-a 49

33

Cele mai vechi tipuri iconografice ale Sfintei Treimi sunt simboluri prin excelenţă: Tronul Hetimasiei52 şi cei trei îngeri care l-au vizitat pe Avraam la Stejarul Mamvri, reprezentare care a fost consacrată canonic în Troiţa Sfântului Cuvios Andrei Rubliov. Această reprezentare are avantajul că sugerează plastic, dincolo de orice alegorism, plenitudinea ipostatică a realităţii tainice a Duhului Sfânt, precum şi desăvârşita lui egalitate cu celelalte persoane treimice, cu excluderea clară a oricărui subordinaţianism (arianism), în deplin acord cu hotărârile celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol 381) care a consacrat învăţătura corectă cu privire la cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi în ultimele cinci articole din simbolul credinţei.

Ieromonahul Gabriel Bunge, în captivantul studiu dedicat Troiţei lui Rubliov, subliniază faptul că ,,vizita celor trei bărbaţi (îngeri) la Avraam nu este o arătare a Preasfintei Treimi Însăşi, ci o vedere profetică a misterului Acesteia”53, Troiţa fiind o reprezentare simbolică. Precizările pe care Bunge le face în studiul său acestui tip iconografic sunt deosebit de concludente în privinţa reprezentării vizuale a dogmei Sfintei Treimi, Una în fiinţă, dar întreită în Persoane.54 dreapta unui bătrân (Tatăl), între ei planând deasupra un porumbel (Duhul). Aceste reprezentări eretice (arianiste) tronează încă din nefericire pe foarte multe iconostase din bisericile ortodoxe actuale.

Vechimea lor în iconografia unor ctitorii voievodale româneşti nu justifică cu nimic neconcordanţa pe care o au cu învăţătura de credinţă creştină fixată la cele şapte sinoade ecumenice dar nici nu ştirbesc valoarea teologică şi dogmatică inestimabilă pe care o are iconografia veche în ansamblul ei.

52 Tronul este simbolul Tatălui, Evanghelia- simbol al Fiului, iar porumbelul aşezat pe Evanghelie – simbol al Duhului Sfânt. În legătură cu reprezentarea Duhului sub formă de porumbel în această formulă iconografică, părintele N. Ozolin susţine că este ,,perfect acceptabilă pentru că nu descrie modul de manifestare a Duhului (ca în cazul Botezului), ci face parte dintr-o reprezentare simbolică a Sfintei Treimi ce nu poate fi descrisă altfel”, apud, Iconografia..., p.72; 53 Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau ,,Celălalt Paraclet”, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p.33-34; 54 ,,Cei trei vizitatori ai lui Avraam, spune G. Bunge, fiind înţeleşi ca nişte îngeri, reprezentarea este din punct de vedere formal angelologică. Este însă ea oare angelologică şi în conţinutul ei, cu alte cuvinte cele trei figuri reprezintă îngeri şi numai îngeri? Foarte probabil că nu. Împotriva acestui fapt pledează identitatea aproape desăvârşită a figurilor neatestată în niciun fel de textul Scripturii.

Tripla repetiţie a unui anumit simbol, a unei litere etc, este întradevăr din vechime un mijloc stilistic preferat pentru reprezentarea Sfintei Treimi, în Sine cu desăvârşire nevizualizabilă”, apud, G. Bunge, op.cit., p.63;

34

Genialitatea lui Rubliov a fost aceea că s-a străduit pe cât i-a stat în putinţă să ,,vizualizeze nu numai identitatea fiinţei, cât şi particularităţile îndividuale ale tuturor celor trei persoane în îngerii care le simbolizează”55, scoţând în evidenţă şi ,,proprietăţile personale” prin atitudine, gestică, mimică.

Reprezentarea Mântuitorului Hristos în iconografie ține cont de dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi constituie fundamentul de bază al reprezentării icoanei şi al tuturor simbolurilor iconografice. Ereziile hristologice care au culminat cu iconoclasmul şi lucrările celor şapte Sinoade Ecumenice şi a mai multor sinoade locale care au dus în final la triumful Ortodoxiei şi la stabilirea canonului iconografic au contribuit la elaborarea unor simboluri menite să evidenţieze învăţătura de credinţă.

De exemplu precizările dogmatice ale primului Sinod Ecumenic (Niceea 325) care a afirmat dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl aveau să se resimtă în întreaga iconografie în privinţa modalităţilor plastice de redare ale dumnezeirii Mântuitorului Hristos - ,,Unul Născut Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel deofiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut...”56 Astfel una din trăsăturile marcante ale creaţiilor artistice din secolele IV-VI este aceea că în niciun alt interval de timp din istoria artei creştine nu au fost ilustrate atâtea pasaje din Evanghelii în care Iisus este arătat în slava Sa prin mijlocirea simbolurilor. Din păcate multe din icoanele bizantine ale acestei perioade nu au ajuns până la noi fiind distruse în timpul iconoclasmului (secolele VIII-IX).

Slava dumnezeiască a lui Hristos avea să fie reprezentată de artiştii creştini prin următoarele simboluri: nimburi, mandorle, anumi55

Ibidem, p.145-146;

Fragment din primele articole ale crezului. Biserica avea să demonstreze începând cu Sinoadele Ecumenice că prin intermediul imaginilor nu numai predică, dar şi combate erezia, iar artiştii care nu conştientizau atunci că în mâinile lor stătea destinul evoluţiei artelor vizuale în viitor au făcut eforturi remarcabile de a sublinia prin simboluri cele ce ţin de reprezentarea dumnezeirii Mântuitorului, care nu poate fi reprezentată altfel decât prin asemenea mijloace transfiguratoare.

56

Candela, mai-iunie 2017

te inscripţii, lumina şi tipuri iconografice ale Mântuitorului, ca de exemplu Hristos pe tron şi Hristos în slavă.

Nimbul şi mandorla, simboluri anterioare creştinismului provenind din acel disc luminos numit ,,clipeus”57, au fost adoptate de iconarii creştini din dorinţa de a face realităţile spirituale invizibile să fie vizibile, primind în acelaşi timp sensuri autentic creştine în strânsă legătură cu lumina. Astfel, în polimorfismul iconografic58 al lui Hristos, ca şi în iconografia Praznicelor Împărăteşti, canonul iconografic a stabilit ca regulă reprezentarea Chipului Domnului înconjurat de nimbul cruciat, însoţită de iniţialele οΩν (,,Cel Ce Este”)59, monogramat şi stelat; în icoanele Adormirii Maicii Domnului şi ale Învierii a stabilit ca normă reprezentarea Mântuitorul în mandorla romboidală; iar în Icoana Înălţării şi a Schimbării la Faţă în mandorla elipsoidală.

58

Sfinţilor Îngeri trebuie să precizăm că acestea sunt prin excelenţă simbolice întrucât le atribuie acestora o înfăţişare omenească pe care şi-au asumat-o uneori, dar care nu este proprie naturii lor adevărate. Adăugarea aripilor este un simbol important al acestei iconografii, aripile semnalând transcendenţa şi imaterialitatea, natura spirituală, ca şi viteza suprafirească de deplasare.

Istoricul de artă Glenn Peers surprinde în studiul său asupra reprezentării bizantine a îngerilor60, printr-o vastă documentare, argumentele dogmatice şi soluţiile plastice pe care părinţii iconofili ai Bisericii le-au adus în timpul iconoclasmului în favoarea reprezentării îngerilor, al căror paradox consta în necorporalitatea lor care se lăsa parţial percepută sub diverse înfăţişări (umane, animaliere sau cosmologice: stâlpul de nor, stâlpul de foc ).

Cu toate însuşirile metafizice ale îngerilor, în primele secole ale artei creştine pictorii, mozaicarii şi sculptorii le-au dat înfăţişare umană deoarece, de cele mai multe ori, îngerii sunt descrişi în referatul biblic ca arătânduse în chip de om. Dealtfel, reprezentarea lor antropomorfă este cea mai potrivită întrucât ,,arată că sunt fiinţe raţionale; căci singur omul, dintre toate făpturile vii, a fost înzestrat cu inte-

59

60

Reprezentarea Maicii Domnului și a Sfinților Îngeri în iconografie În 431, Sinodul de la Efes a condamnat erezia lui Nestorie, care nu admitea unirea ipostatică a firilor divină și umană în Hristos, respingând, prin urmare, maternitatea divină a Fecioarei – Numită Născătoare a lui Iisus, sau Născătoare a lui Hristos. Sinodul a proclamat atunci maternitatea divină atribuindu-i solemn numele de ,,Născătoare de Dumnezeu” (Teotokos). De atunci încolo, reprezentarea ei solemnă – tronând cu Pruncul pe genunchi și cu îngerii în preajmă (Maica Domnului Platitera), precum şi reprezentarea celor trei însemne (steluţe) pe frunte şi pe cei doi umeri care indică taina purureafecioriei ei au devenit o normă pentru iconografi În privința reprezentărilor iconografice ale

În studiile efectuate asupra iconografiei Cincizecimii, părintele Nikolai Ozolin arată că originea aureolei ca şi a mandorlei trebuiesc căutate în reprezentările de pe sarcorfagele romane, dar şi în unele reprezentări din Egiptul Antic şi arta coptă, unde portretele funerare erau reprezentate ,, fie înconjurate de un disc rotund, fie plasate în interiorul unei cochilii. Încă din acest stadiu iniţial, imago clipeata reprezintă, face prezent pe cineva care prin definiţie nu este sau, mai degrabă, nu mai este vizibil deoarece e mort”, apud, op.cit., p.57; 57

Polimorfia=posibilitatea de a avea mai multe înfăţişări; Aceste iniţiale greceşti provin din ebraicul ,,YHVH” şi desemnează numele lui Dumnezeu ,,Eu sunt Cel Ce Este” (Ieşire 3,14);

Candela, mai-iunie 2017

Glenn Peers, Trupuri imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011;

35

lect şi cu raţiune.”61 Simboluri prin excelenţă în ipostaza antropomorfă, îngerii sunt reprezentaţi împreună cu o serie întreagă de simboluri care oferă şi ele indicii preţioase în înţelegerea lor. Astfel, potrivit lui Mihail Psellos, aripile indică mişcarea lor de înălţare către ceruri; globul ţinut adeseori în mâini sugerează repeziciunea mişcării lor, căci sfera are o astfel de formă, încât, atingând numai un punct pe pământ, în orice moment, poate ajunge într-o clipită oriunde ar dori; panglica din păr arată curăţia şi castitatea firii lor neprihănite62. Iconografia sfinţilor îngeri conţine un polimorfism bogat, potrivit rangurilor şi numelor pe care le poartă în ierarhia cerească şi în lucrarea lor pământească. Erminiile picturii bizantine au stabilit îndrumări clare în acest sens.

Astfel, pe lângă reprezentările antropomorfe, cetele de îngeri care stau foarte aproape de Scaunul Sfintei Treimi sunt reprezentate în iconografie mult mai stilizate, doar sub forma unor elemente de simbol cum ar fi aripile şi cercurile. Aşa sunt reprezentaţi de exemplu Heruvimii, Serafimii şi Tronurile.

Canonul iconografic și Sinodul Quinisext din secolul VII În privința formării canonului iconografic, un moment de referinţă în istoria iconografiei creştine, în special, şi a fenomenului artistic vizual, în general s-a petrecut În secolul VII (în anul 692) când Biserica creştină, în cadrul unui Sinod numit Quinisext, sau ,,Sinodul Trulan” a luat atitudine în legătură cu obiceiul primelor veacuri, mai ales în Apus, de a-L reprezenta pe Mântuitorul Hristos sub forma unui simbol: mielulul, aşa cum a fost arătat cu degetul de Sf. Ioan Botezătorul la apa Iordanului şi prezentat lumii prin cuvintele: ,,Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”63 Canonul 82 al acestui Sinod hotărăşte următoarele: ,,Pe anumite picturi (graphais) se află mielul pe care Înaintemergătorul Îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur Ibidem, p.265; Ibidem, p.265; 63 Ioan 1, 29; 61 62

36

că onorăm figurile (typous) şi umbrele – ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm (protimômen) harul şi adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat – după firea Sa omenească (antrôpinon charactera) – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem să-I pomenim locuirea (politeias) în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea (apolutrôseos) pe care a dăruit-o lumii.”64 Deşi, la prima vedere, s-ar părea că Părinţii Bisericii au urmărit prin acest canon anularea reprezentării simbolurilor în icoane, totuşi, în ultima sa parte, canonul arată importanţa reprezentării ,,prin picturi”, deci prin diverse modalităţi plastice ,,locuirea în trup a lui Hristos Dumnezeu”.

Sinodul Quinisext, prin canoanele sale, reglementează nu numai reprezentarea simbolurilor în icoană, ci demonstrează în mod extraordinar că, deşi e strâns legată de simbol, icoana ortodoxă nu se poate reduce la un simbol, după cum nu poate fi reprezentat printr-un simbol Cel Care constituie însuşi fundamentul realizării ei. Hristos este ,,Unul din Sfânta Treime” Care în mod real a venit pe pământ, a pătimit, a murit şi a înviat şi una este icoana Sa, dar modalităţile plastice, simbolurile sunt diverse. Deşi face parte din categoria simbolului, ,,icoana este deosebită de simbol, căci chipul simbolului e altul decât chipul celui simbolizat”65, spune părintele D. Stăniloae. Icoana prezintă adevărul de credinţă printr-un întreg univers de simboluri.

Odată cu Canonul 82 se va numi ,,icoană” numai figurarea modului în care omenitatea lui Hristos poartă pecetea divino-umanităţii Sale, modalitatea prin care Chipul Lui poartă marca comunicării teandrice divino-umane.

Simbolul a rămas în icoană ca şi necesitate de condensare a dogmelor şi posibilitate de oglindire a adevărului de credinţă.

Frumuseţea icoanei nu este una exclusiv esArhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1991, p.143; 65 Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.149-150; 64

Candela, mai-iunie 2017

tetică în înţelesul uman, ci una dogmatică, a adevărului de credinţă.

Sinodul Quinisxt a mai dat două canoane foarte importante în privința reprezentării imaginilor sfinte. Astfel canonul 73 interzice reprezentarea Sfintei Cruci pe sol, sau pe pardoseli, iar prin canonul 100 se interzice reprezentarea în biserici a altor feluri de imagini decât a celor care au ca bază Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

dactic și nici aspectul lor estetic, ci însăși temelia credinței creștine. Așa se explică fermitatea ortodocșilor în apărarea icoanelor, intransigența lor, ca și acceptarea tuturor sacrificiilor.

Dar care au fost cauzele care au declanșat iconoclasmul, cum s-au desfășurat luptele iconoclaste, ce învățături s-au fixat atunci și care au fost urmările acestora pentru Biserica creștină? Iată câteva întrebări la care vom răspunde în cele ce urmează.

Lupta împotriva sfintelor icoane din secolele VIII-IX

Cauzele declanșării iconoclasmului Cauzele declanșării iconoclasmului sunt de ordin politic și religios. În primul rând El a fost declanșat și susținut în partea de Răsărit a imperiului de câțiva împărați care, încălcând principiul simfoniei bizantine de guvernare sau amestecat în problemele doctrinare ale Bisericii.

Invazia arabilor și musulmanilor în Palestina și Siria care s-au alăturat evreilor formau în principal tabăra iconoclastă. La aceștia s-au alăturat diferite secte creștine de coloratură dochetistă, influiențate adică de învățătura potrivit căreia Întruparea divină ar fi fost iluzorie, ireală. La Sinodul VII Ecumenic, Sf. Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, spunea că iconoclaștii sunt influiențați de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheei și de două secte monofizite: fanaziaștii și teopaschiții. Cu toții aduceau două argumente religioase de bază: interdicția Vechiului Testament cu privire la reprezentarea imaginilor și învățătura despre Întruparea lui Hristos.

Printre cauze mai amintim venerarea excesivă a sfintelor icoane și unele exagerări din partea unor creștini și sacerdoți, precum și o reprezentarea a sfinților în spiritul realismului, fără oglindirea slavei dumnezeiești din partea unor pictori.

Perioada cuprinsă între secolele VIII-IX coincide cu ceea ce s-a numit generic - iconoclasmul, adică lupta împotriva reprezentării și cinstirii sfintelor icoane. Iconoclasmul a fost o perioadă deosebit de întunecată pentru Biserică. Mai ales pentru cea din Răsărit. În cursul acelei perioade s-a distrus tot ce se putea distruge și de aceea avem atât de puține icoane din epocile precedente. ,,Peste tot unde se găseau icoane – spunea un contemporan – ele erau distruse, arse, aruncate la pământ sau șterse”. Un mare număr de ortodocși au fost executați, torturați sau închiși, iar proprietățile lor confiscate. Alții au fost izgoniți sau exilați în provincii îndepărtate.

Lupta iconoclastă i-a oferit însă prilejul Bisericii să se apere și să-și formuleze învățătura dogmatică cu privire la importanța icoanei în viața creștinilor. Răspunsul teologic al Bisericii față de erezia iconoclastă își menține și astăzi întreaga valoare. Încă de la începutul iconoclasmului, ortodocșii au înțeles pericolul pe care acesta îl reprezenta pentru dogma fundamentală a creștinismului. Într-adevăr, dacă existența însăși a icoanei se sprijină pe Întruparea Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Întruparea este, la rândul ei, susținută și probată prin imagine. Altfel spus, icoana este un garant al realității deloc iluzorii a Întrupării divine.

De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Iată de ce, atunci când Biserica apără imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor diCandela, mai-iunie 2017

Desfășurarea luptelor iconoclaste Luptele iconoclaste sau întins pe o perioadă de 100 de ani, cu o pace doar de 27 de ani și au început din inițiativa împăratului Leon III Isaurul care, influiențat de episcopii din Asia Mică, ostili cultului icoanelor și declarând că ,,este împărat și preot” a dat un decret în anul 730 de distrugere a icoanelor în imperiu, de37

cret semnat și de patriarhul iconoclast Anastasie, care-l înlocuise pe Sf. Gherman. Primul gest iconoclast a fost distrugerea icoanei de deasupra intrării în palatul imperial fapt ce s-a soldat cu izbucnirea unei revolte ce a dus la vărsări de sânge, episcopi exilați, credincioși persecutați și torturați până la moarte.

Iconoclasmul a avut 2 mari perioade: a) Între anii 730-787 sub domnia lui C-tin Copronimul, urmașul lui Leon, iconoclasmul a atins apogeul. Persecuțiile au fost comparabile cu cele din perioada lui Dioclețian. La Sinodul iconoclast de la Hieria din 754 au fost anatematizați Sf. Gherman, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gheorghe al Ciprului. Mulți iconari au emigrat în masă în Italia, în Cipru, în Siria, și în Palestina. Biserica Romei prin reprezentații ei au apărat iconografia și au avut de câștigat din privința pictori iconari care se exilaseră la Roma,. În anul 780 împărăteasa Irina, soția lui Leon al IV –lea care murise între timp, împreună cu patriarhul Nichifor a convocat sinodul VII Ecumenic. Atunci când Sinodul și-a deschis lucrările la Constantinopol, trupele instigate de episcopii iconoclaști i-au împiedicat desfășurarea. După ce trupele au fost înlocuite, Irina și-a reluat inițiativa convocând sinodul la Nicea în 787. Un decret imperial și un discurs al Patriarhului Nichifor garantau libertatea unui schimb de vederi, iar ereticii erau invitați să-și expună învățăturile. Ca răspuns, de partea ortodoxă, un diacon citea punct cu punct contraargumentele. Sinodul a restabilit venerarea icoanelor și a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieții bisericești. Pacea nu avea să dureze decât 27 de ani, după care a început ce-a de-a doua perioadă iconoclastă. b) Împăratul Leon V Armeanul (813-820) a considerat că ar avea șanse mai mari de a conduce imperiul și o mai mare susținere dacă ar repune hotărârile precedentului Sinod iconoclast. Neobținând un compromis din partea Sf. Patriarh Nichifor a convocat un nou sinod la Constantinopol în urma căruia Ortodocșii au fost din nou martirizați, iar icoanele, cărțile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în școli și figura în manuale. A continuat și pe vremea

împăraților Mihail II și Teofil până la împărăteasa Teodora care fiind ortodoxă a restabilit definitiv cultul icoanelor împreună cu patriarhul Metodie la Sinodul de la Constantinopol din anul 843. Sinodul a confirmat dogma venerării icoanelor formulată de Sinodul VII Ecumenic, a aruncat anatema asupra iconoclaștilor și a stabilit sărbătorirea Triumfului Ortodoxiei în prima Duminică a Postului Mare, când icoanele urmau să fie venerate în toate bisericile.

Trebuie să precizăm că iconoclasmul s-a produs și în Apus dar, în cazuri izolate și fără distrugeri mari și victime ca în Orient. Problema iconoclastă a fost rezolvată în Răsărit și apoi însușită de Biserica Romei. Unul din incidentele mai semnificative în Apus în privința iconoclasmului a fost atunci când în anul 599, episcopul Sereniu al Marsiliei a zvârlit icoanele afară din biserici, distrugându-le sub pretextul că poporul le rezerva o adorație necuviincioasă. Sfântul Papă Grigorie cel Mare a lăudat zelul cu care episcopul se împotrivise adorării imaginilor, dar l-a blamat pentru distrugerea lor. ,,Nu trebuia totuși – scrie el – ca icoanele să fie distruse. Ele sunt puse în biserici pentru ca neștiutorii de carte să poată citii, privind pereții, ceea ce nu pot citi în cărți.

Ar trebui frate, să păstrezi icoanele, nelăsând poporul să le adore.” Primind scrisoarea Papei, Sereniu a părut să se îndoiască de autenticitatea ei. Atunci, în anul 600, Sf. Grigorie cel Mare i-a scris din nou, cerându-i să potolească tulburarea pe care gestul său o provocase, să repună icoanele în biserici, și să explice poporului felul în care trebuie venerate. Sf. Grigorie adaugă: ,,Trebuie să deosebim adorarea icoanei de faptul de a învăța, prin icoană, cea ce trebuie adorat în istoria sfântă. Ceea ce este Scriptura pentru cel învățat, aceea este icoana pentu cel neștiutor. Prin ea, chiar și cei lipsiți de învățătură văd ce trebuie să urmeze: ea este citirea celor ce nu cunosc literele. De aceea, icoana înlocuiește citirea, mai ales pentru străini.”66 Violența iconoclaștilor a favorizat în Apus, la Roma dar și în alte locuri (mai ales în Franța) cultul sfinților și al moaștelor. În epoca iconoclastă, numeroase moaște de sfinți au 66

38

Leonid Uspensky, op.cit. p.69;

Candela, mai-iunie 2017

fost mutate în Franța. După cum vedem, Biserica Romei nu a cedat ispitei iconoclasmului. Dimpotrivă, în fața iconoclasmului Bisericii Bizantine, ea s-a arătat fermă în venerarea icoanelor, a sfinților și a moaștelor.

Erezia iconoclastă și răspunsul ortodox cu privire la sensul și conținutul icoanei Pentru început este important de remarcat faptul că iconoclasmul nu se opunea deloc artei ca atare. Departe de a fi dușmani ai artei, iconoclaștii o favorizau. Ei nu persecutau decât reprezentările lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților. În acest sens, iconoclasmul sec.

VIII-IX poate fi, o dată mai mult, apropiat de protestantism, cu singura diferență că iconoclaștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați.

Dimpotrivă, aveau mare plăcere în a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentări animaliere, etc. În primul rând, obiecțiile iconoclaștilor care în mare sunt aceleași ca și sectelor neoprotestante de astăzi vin dintr-o neînțelegere corectă a dogmei hristologice.

Iconoclaștii considerau că icoana este de aceeași natură cu cel pe care-l reprezintă și că singura icoană a lui Hristos poate fi considerată Sfânta Împărtășanie. Or pentru ortodocși, Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru că sunt identice cu prototipul lor. Sfintele Daruri nu se prefac în imaginea ci în ,,prea curatul Trup și scumpul Sânge” ale lui Hristos.

Iconoclaștii nu văd decât două posibilități în cazul imaginii lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat: fie, reprezentându-L pe Hristos, reprezentăm natura Sa divină; fie reprezentându-l pe omul Iisus, Îi reprezentăm firea umană, despărțită de dumnezeirea sa. Ambele soluții sunt eretice, iar o a treia cale nu există.

Ortodocșii în schimb, care au pe deplin conștiința deosebirii dintre natură și persoană, găsesc tocmai această a treia cale, care anulează întreaga dilemă iconoclastă. Icoana nu reprezintă natura, ci persoana, explică Sf. Teodor Studitul. Atunci când Îl înfățișăm pe Domnul, nu-I reprezentăm nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana Care, potrivit termenilor dogmei de la Calcedon, unește în Sine în chip negrăit - ,,neamestecat și neâmărțit” – Candela, mai-iunie 2017

cele două naturi. Icoana este legată de prototip pentru că îi reprezintă persoana și îi poartă numele. Datorită acestei legături, ,,cinstirea acordată imaginii, trece asupra prototipului” – spuneau Părinții celui de-al VII – lea Sinod Ecumenic citându-l pe Sf. Vasile cel Mare care spunea acestea încă din secolul III. Iconoclaștii atacau și reprezentarea Maicii Domnului și a sfinților de aceea Sf. Ioan Damaschinul le-a zi că reprezentarea lor ține de cinstea care li e acordă: ,,Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi și pe cele ale sfinților, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinților (…) Nu te lupți împotriva icoanelor, ci a sfinților.”67 Negând imaginea omenească a lui Dumnezeu, iconoclaștii negau prin urmare sanctificarea materiei în general. În acest fel, ei renunțau la orice sfințenie pământească, refuzând până și posibilitatea sfințirii sau a îndumnezeirii omului. Altfel spus, refuzând consecințele Întrupării iconoclasmul submina întreaga iconomie a mântuirii.

Odată ce respingeau venerarea sfinților, iconoclaștii sfârșesc logic prin a respinge venerarea moaștelor și, în general, a tot cea ce este material, de aceea tot Sf. Ioan Damaschinul le zice: ,,Nu ador materia, ci pe creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a voit să locuiască în materie și Care, prin cele materiale, mi-a adus mântuirea.”68 Iconoclaștii reproșau și faptul că nu există vre-o rugăciune capabilă să sfințească icoanele. De aceea Sf. Teodor Studitul le-a răspuns: ,,Dumnezeirea este deopotrivă prezentă în cruce și în alte obiecte dumnezeiești, dar nu în virtutea vreunei identități de natură ci datorită relativei lor participări la Dumnezeire, de vreme ce se împărtășesc din har și din slavă.”69 Iconoclaștii aduceau și argumentul interdicției din Vechiul Testament la care ne-am referit pe larg, și argumente precum că în Noul Testament nu există nici o indicație referitoare la datoria de a picta sau de a venera icoanele și nici nu ar fi vreun temei nici în tradiția Mântuitorului, nici în cea a Apostolilor, nici în cea a Părinților. Sf. Teodor Studitul a spus: ,,HrisIbidem,p.86 Ibidem, p.86 69 Ibidem, p.86 67 68

39

tos nu a poruncit nicicând scrierea vreunui cuvânt. Și totuși Apostolii i-au descris chipul, păstrându-L până în ziua de astăzi. Or, ceea ce, pe de o parte, este descris cu cerneală, pe hârtie, este reprezentat, pe de alta, prin felurite culori și alte materiale.”70 Dar iconoclaștii ascunseseră, distruseseră textele care menționau istoria sfintei mahrame.

Iconoclasmul a fost judecat ca erezie. Părinții au ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât și în practică, iconoclasmul recapitula toate greșelile și ereziile din trecut; el apărea ca însumare a unui mare număr de greșeli și erezii.

Asupra iconoclaștilor a fost aruncată anatema, iar lucrările lor au fost confiscate. La inițiativa delegaților papali, în mijlocul Catedralei Sfânta Sofia (unde avea loc Sinodul) a fost pusă o icoană pe care toată lumea a venerat-o în chip solemn.71 70

Ibidem, p.87

Redăm în cele ce urmează textul solemn rostit la Nicea în care este formulată dogma venerării icoanelor: ,,Păstrăm, fără a introduce ceva nou, toate predaniile bisericești scrise, sau nescrise, care ne-au fost încredințate. Una dintre ele privește reprezentarea imaginilor pictate întrucât corespunde istoriei propovăduirii evanghelice, spre credința în adevărata și nemincinoasa Întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul și spre al nostru folos. Căci cele ce se arată una pe alta, se înseamnă neîndoielnic reciproc.Așa fiind, umblând noi pe calea împărătească și urmând dumnezeiasca învățătură inspirată de Sfinții noștri Părinți și de Tradiția Bisericii Sobornicești – despre care știm că este locaș al Sfântului Duh – hotărâm cu toată știința și cu întreaga cercetare că, precum sfânta și de viața făcătoare cruce, la fel sfintele și cuvioasele icoane pictate în culori, făcute di mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop trebuie postate în sfintele locașuri ale lui Dumnezeu, pe vasele și pe veșmintele sacre, pe ziduri și pe lemn, în Case și pe drumuri, fie că este vorba de icoanele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele ale sfinților îngeri sau ale oamenilor sfinți și venerabili. Căci, ori de câte ori îi vedem înfățișați în imagini, suntem înclinați, prin contemplație, să ne aducem aminte de prototipuri câștigăm mai multă iubire pentru ei și suntem mai degrabă chemați să-i mărim sărutându-i și arătându-le cinstire, dar nu pe măsura adorației, care, potrivit credinței noastre, nu este cuvenită decât naturii dumnezeiești, ci în același fel în care cinstim chipul sfintei și de viață făcătoarei cruci, ale Sfintei Evanghelii sau ale altor obiecte sacre, cărora le arătăm cinstire prin tămâie sau lumânări, potrivit cucernicului obicei al celor vechi. Căci cinstea arătată imaginii urcă spre prototipul acesteia, iar cel care venerează icoana venerează de fapt persoana înfățișată de ea. Aceasta este, într-adevăr, învățătura Sfinților noștri Părinți, aceasta este tradiția Sfintei Biserici Sobornicești care a răspândit Evanghelia până la 71

40

Perioada post-iconoclastă În secolul IX arta profană se apropie de arta sacră. Biserica poate acum să-și pună amprenta asupra artei profane. Dacă în vremea iconoclasmului, împărații erau în fruntea ereziei, având inițiativa persecutării ortodocșilor, acum împăratul bizantin este obligat să-și dovedească dreapta credință în fața Bisericii.

Acest fapt se reflectă în artă. Pietatea împăratului devine una din temele dominante în arta oficială a imperiului. Apar noi subiecte iconografice: împăratul înaintea lui Hristos, în fața Maicii Domnului, a unui sfânt sau a Crucii. În timpul Sfântului Patriarh Fotie – decorarea bisericilor urmărește principiul dogmatic și nu cel istoric. Apare tipul de biserică în cruce marginile lumii. Urmăm astfel lui Pavel, cel care a vorbit în Hristos, dumnezeiescului sobor al Apostolilor și Sfinților Părinți, care au ținut predaniile pe care le avem în vedere.

De aceea hotărâm că aceea care,urmând pilda ereticilor netrebnici, îndrăznesc să gândească sau să învețe altfel, să disprețuiască tradițiile bisericești, să născocească noutăți sau să respingă ceva din ele ce au fost sfințite de Biserică – fie Evanghelie, fie înfățișarea crucii, fie pictarea icoanelor, fie sfintele moaște ale martirilor; sau aceea care nutresc gânduri rele, dușmănoase și pierzătoare față de tradițiile bisericii Sobornicești, aceia, în sfârșit, care îndrăznesc să folosească în chip profan sfintele vase sau cinstitele mănăstiri – hotărâm ca toți aceștia, de vor fi Episcopi sau clerici, să fie caterisiți, iar de vor fi călugări sau laici, să fie excomunicați.” Ibidem, p.90-91;

Candela, mai-iunie 2017

cu o cupolă. Un asemenea gen de arhitectură cu tot simbolismul ei e adoptat de tot spațiul ortodox. Apare și un program iconografic care va deveni normativ. Prima biserică în acest fel la Constantinopol în 864 a fost sfințită de Fotie pe timpul împăratului Mhail III. Mărturiile spun că ,,În cupolă imaginea lui Hristos ai zice că cuprinde din priviri pământul, cugetând la buna lui tocmire și guvernare. Așa a vrut pictura ca, prin forme și culori, să exprime grija creatorului față de noi. În pandantivi, o mulțime de îngeri alcătuiesc garda Împăratului lor. În absidă, deasupra altarului, strălucește Maica Domnului, care-și înalță pentru noi preacuratele mâini, ca o apărătoare. O mulțime de Apostoli și de Martiri, de Profeți și de Patriarhi umplu și decorează întreaga biserică cu imaginile lor.”72 În epoca Patriarhului Fotie și la inițiatia acestuia are loc un misionarism al bisericii fără precedent centrul de greutate și al extinderii Imperiului fiind Ortodoxia. Patriarhul Fotie era călăuzit nu de dorința de a propovădui împărăția Cezarului, ci de ceea ce îi părea a fi cracterul esențial al Ortodoxiei: universalitatea. În propovăduirea Ortodoxiei, arta nu era un vehicul al culturii, ci al credinței. Aceasta rămânea intactă cu toate că fiecare popor care intra în biserică (popoarele slave) aducea cu sine trăsăturile naționale proprii. El nu primește pasiv limbajul pictural al Bisericii, ci în mod creator, introducând în el tradițiile artistice locale. Spre deosebire de Roma, Ortodoxia a dezvoltat dintotdeauna aspectul național al Bisericii din sânul fiecărui popor.

Secolele X-XV au fost marcate de o serie de evenimente care au marcat în sens negativ iconografia bisericească. Ne gândim la marea schismă de la 1054, la Cruciada a IV- a din 1204 și la căderea Constantinopolului sub turci în 1453. În urma acestor evenimente pictorii bizantini s-au refugiat în masă spre Balcani, în Orient sau în Apus. În secolele XIV-XV cultura și spiritualitatea bizantină au cunoscut o înflorire fără precedent în epoca Paleologilor și a isihasmului.

Controversele isihaste și icoana ortodoxă ca expresie vizibilă a îndumnezeirii omului După perioada luptelor iconoclaste urmea72

Ibidem, p.142;

Candela, mai-iunie 2017

ză o perioadă pnevmatologică. Chestiunea centrală în jurul căreia gravitează ereziile și învățătura Bisericii va fi acum cea a Sfântului Duh și a lucrării Sale în om, ca urmare a Întrupării. De-a lungul acestei perioade, Biserica mărturisește mai ales că ,,Dumnezeu S-a făcut om” pentru ca ,,omul să devină Dumnezeu” iar icoana – în deplină convergență cu teologia și Liturghia – privește în special fructul Întrupării, adică îndumnezeirea omului.

Cu o precizie crescândă, ea propune lumii imaginea omului devenit dumnezeu după har. Asistăm la totala împlinire a artei bisericești, la o înflorire extraordinară, legată de marea înflorire a sfințeniei (mai cu seamă de tip monastic), dar și la avântul teologiei. În domeniul artei figurative, ,,renașterea”Paleologilor s-a manifestat în pictura religioasă. Aceasta avea să fie influiențată pozitiv de apariția isihasmului și controversa dintre isihasm și așa zisul umanism din biserica Apuseană. Aceste discuții aveau în centru însăși esența antropologiei creștine – îndumnezeirea omului – așa cum era înțeleasă pe de o parte de Ortodoxia tradițională (sprijinită de isihaștii Sfântului Grigorie Palama) și, pe de altă parte, de către filosofia religioasă hrănită de către moștenirea elenistică (ilustrată de umaniștii în fruntea cărora se afla călugărul calabrez Varllam și Akyndinos. Sinoadele așa-zise isihaste ținute la Constantinopol (1341, 1347, 1351) s-au referit la purcederea Duhului Sfânt și la învățătura despre îndumnezeirea omului.

Unul dintre principalele subiecte care i-au opus pe isihaști ,,umaniștilor” a fost lumina taborică. Discuția a pornit dintr-o neînțelegere asupra naturii acestei lumini și a importanței sale în viața duhovnicească a omului. Adversarii lui Palama vedeau în lumina taborică un fenomen natural creat. Pentru Sf. Grigorie Palama, lumina taborică este, dimpotrivă, ,,frumusețea neschimbată a prototipului, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului Sfânt și raza dumnezeirii. Lumina taborică este unul din modurile manifestării, ale revelației lui Dumnezeu în lume, o prezență a Necreatului în creat, prezență deloc alegorică, ci dimpotrivă realmente dezvăluită și contem41

plată de către sfinți ca o slavă divină și o frumusețe de negrăit.”73 Din moment ce lumina taborică era înțeleasă de umaniști ca un simbol, însăși Schimbarea la Fașă a Domnului căpăta în ochii lor caracter ireal, simbolic. Astfel umaniștii, negând caracterul supra-sensibil, imaterial a luminii taborice nu puteau nici să înțeleagă, nici să accepte experiența duhovnicească a Ortodoxiei, ilustrată de isihaștii care afirmau posibilitatea ca omul să ajungă, prin curățirea minții și a inimii până la sfințirea prin lumina divină necreată.

Rezumându-se la a vedea în lumina taborică un fenomen creat (sau în termenii epocii noastre ,,iluzoriu și psihologic”), doctrina lui Varlaam și a partizanilor lui conduce la o concepție dochetistă despre trup, negând capacitatea acestuia de a se transfigura și afirmând separația dintre energia divină necreată și energia umană, autonomia lor și neputința de a le uni. Într-o astfel de epocă avea să sporească și interesul față de imaginea omului în artă.

Astfel Sf. Grigorie arată spre deosebire de Varlaam că în reprezentarea omului în artă, comuniunea cu harul divin nu ucide forțele pasionale ale sufletului, ci le transfigurează, le sfințește”.

Victoria palamismului a fost decisivă pentru istoria ulterioară a Bisericii. Dacă aceasta ar fi rămas pasivă în fața dezvoltării umanismului, ideile noi ar fi condus-o, fără nici o îndoială la o criză asemănătoare cu cea a creștinismului apusean: la neo-păgânismul Renașterii provocată de noua filozofie.

Disputele sunt foarte importante deoarece ne ajută să înțelegem conținutul iconografiei ortodoxe și diferențele în general dintre icoană și tabloul religios care s-a dezvoltat în Apus.

Icoana ortodoxă și tabloul religios Biserica Ortodoxă nu a îngăduit niciodată pictarea icoanelor potrivit imaginației pictorului, sau după un model viu ci iconarii folosesc drept model icoanele vechi și manualele.

De aceea este nevoie și de sfințeni acelui care pictează.

Icoana se deosebește de portret. Portretul reprezintă o ființă umană care a trăit la un 73

Ibidem, p.153;

42

moment dat pe pământ, în istorie, pe când icoana îl reprezintă pe Cel care se află acum, îndumnezeit în împărăție. Ea ne arată realitatea dezvăluită cu prilejul Schimbării la Față de pe Muntele Tabor. Textele liturgice stabilesc o paralelă între conținutul icoanei și Schimbarea la Față. Nu contemplăm doar chipul lui Iisus Hristos, ci și slava, lumina dumnezeiescului Său adevăr pe care ochii noștri îl pot vedea grație limbajului simbolic al icoanei.

Icoana nu prezintă chipul banal și obișnuit al omului, ci chipul său slăvit și veșnic, ea îi reprezintă pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu. Îl reprezintă pe omul în care există realmente harul sfințitor, carnea reprezentată este una spirituală. Icoana îl fixează în chip vizibil pe omul devenit icoană vie, întru adevărata asemănare cu Dumnezeu.

Icoana nu reprezintă carnea pieritoare sortită descompunerii, ci carnea transfigurată, iluminată de har. Ea transmite frumusețea și slava divină cu mijloace materiale, vizibile cu ochii trupești.

Icoanele sunt purtătoare de har. Părinții sinodali au precizat că ,,Harul lui Dumnezeu se odihnește” deasupra icoanei dat fiind că ,,în timpul vieții lor, sfinții erau plini de Duhul Sfânt. La fel și după moarte harul Duhului Sfânt rămâne pururi în sufletele lor, în trupurile aflate în morminte, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și lucrării divine.

Caracterul specific al icoanei constă mai ales în modalitatea reprezentării, adică în mijloacele plastice prin care este descrisă starea sfințită a persoanei reprezentate.

Lumina care luminează lăuntric chipurile sfinților este lumina taborică Icoana traduce acest fenomen luminos prin aureolă, prin fondul de lumină. Se semnalează strălucirea chipului. Aureola nu este o alegorie, ci expresia simbolică a unei realități autentice și concrete.

Ea este atributul indispensabil al icoanei, indispensabil dar nu și suficient. Ea este o expresie exterioară a sfințeniei, o mărturie a luminii.

Lumea spirituală în care omul a devenit templul al lui Dumnezeu ne este dezvăluită cu ajutorul culorilor, formelor,și liniilor, cu Candela, mai-iunie 2017

ajutorul realismului simbolic - un limbaj unic în felul său. Ordinea și pacea lăuntrică despre care vorbesc Sfinții Părinți ne sunt transmise prin pacea și armonia exterioară din icoană: întregul trup al sfântului, toate detaliile, până și părul sau ridurile, chiar și veșmintele și tot ceea ce-l înconjoară – totul este unificat și condus către suprema armonie. Elementele anatomice nu sunt reprezentate în mod naturalist, dar nu pentru că iconograful nu ar fi putut să le redea așa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, ci pentru a ne aminti că ne aflăm în fața unui trup înveșnicit și sfințit de har, transfigurat…. Ochii mari, urechile mici, gura mică, mâinile alungite …Prin urmare, icoana ne arată starea slăvită a sfântului, chipul său transfigurat, veșnic. Privirile noastre sunt curățate de ascetismul figurilor conținutul icoanei e și o îndrumare spirituală a noastră Icoana ne îndeamnă la rugăciune, la contemplație.

Icoana ,,ne învață – potrivit Sfântului Dorothei , să postim cu ochii”. Scopul icoanei nu este deci acela de a provoca și nici de a exalta în noi un sentiment uman natural. Scopul ei este de a ne orienta către transfigurarea tuturor sentimentelor.

Frumusețea icoanei nu este una pământească. Culorile icoanei nu traduc carnația naturală ci puritatea spirituală, frumusețea interioară. Frumusețea comuniunii dintre cer și pământ. De exemplu, păstrându-și particularitățile și învăluind trupul în chipul cel mai firesc, veșmântul este reprezentat în așa fel încât să nn mascheze starea preaslăvită a sfântului, el devine o imagine a veșmântului de slavă, ,,o haină a nestricăciunii”.

Atitudinea sfinților este una de rugăciune, ei nu gesticulează,. Sfântul este reprezentat ca fiind prezent în fața noastră, iar nu undeva în spațiu; trebuie să-l vedem față către față, e vreme ce-i adresăm rugăciunea noastră. De aceea sfinții nu sunt reprezentați din profil, ci din față. Din profil sunt reprezentate doar persoanele care nu au atins sfințenia, precum de pildă, magii și păstorii din icoana Nașterii, sau Iuda din Icoana Cinei celei de Taină.

Icoana reprezintă natura pătrunsă de sfințenie și de slavă. Natura și arhitectura reprezentate precizează locul unde se desfășoară Candela, mai-iunie 2017

evenimentul biblic, o biserică, o casă, un oraș,..

Dar ele nu închid ci se află în spatele scenei sau a sfântului. ,,Lumea pe care o vedem în icoane nu seamănă cu banalitatea cotidiană. Lumina divină pătrunde pretutindeni și de aceea, personajele sau obiectele nu sunt luminate dintr-o parte sau alta, de către o sursă de lumină; ele nu proiectează umbre, fiindcă așa ceva nu există în Împărăția lui Dumnezeu, unde toate se scaldă în lumină. În limbajul tehnic al iconarilor, fondul însușii al icoanei se numește ,,lumină”74. În icoană totul este reprezentat în duhul,,perspectivei inverse”.

Perspectiva inversă sau ,,de relaţionare” constituie ,,cheia de boltă” a întregului edificiu iconografic.

Toate modalităţile plastice de exprimare în icoană sunt aplicate în lumina acestui înţeles transfigurator. ,,Unghiurile de fugă nu se întâlnesc într-un oarecare punct de concentrare în interiorul spaţiului pictural, ci, dimpotrivă, în mod voit sunt deviate, creând un con optic în faţa lucrării. Un con optic al forţelor şi al energiilor în interiorul căruia intră privitorul şi devine parte a lucrării de artă.”75 Acest lucru arată în mod concret că punctul de plecare se găseşte în cel care priveşte icoana şi că personajele vin în întâmpinarea lui. În temele cu personaje grupate, profunzimea este pur şi simplu sugerată prin suprapunerea capetelor aureolate. Utilizând perspectiva inversă, iconografia cuprinde toată învăţătura Evangheliei care aşază valorile din perspectiva Împărăţiei, aşa cum sunt prezentate de Mântuitorul Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5,1-12) şi ne aminteşte că Dumnezeu are iniţiativa de a veni în întâmpinarea omului.

Mai mult, perspectiva de relaţionare scoate icoana din spaţiul obiectiv, aşezând-o în dialog cu receptorul, punctul de referinţă fiind privitorul însuşi, ,,există pentru el”. Astfel, în cazul iconografiei creştine ,,şi privitorul şi icoana sunt activi. Icoana se mişcă către privitor, dar şi privitorul este activ şi nu un receptor pasiv al icoanelor care ajung la el.

Trebuie ca şi acesta să acţioneze, să-şi arunce privirea pentru a întâlni pe cei înfăţişaţi în Ibidem, p.130; Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2008, p.65; 74 75

43

icoane,”76 spune pictorul și profesorul grec Georgios Kordis. De fapt, întreaga iconografie a bisericii este axată pe acest schimb paradigmatic de priviri dintre transcendent şi imanent.

Pictorul de icoane și arta sa ,,mărturisitoare” Pentru a face vizibile înţelesurile de deasupra cerurilor, prin pământescul mijloacelor prozodice ale imaginii, pictorul de icoane trebuie să iasă din sine, să se situeze printr-un salt al extazului în lumina dumnezeiască spre a vedea lucrurile şi făpturile aşa cum le vede Dumnezeu. ,,Întru lumina Ta Doamne vom vedea lumină”, cântă biserica la Doxologia cea Mare.

Vederea duhovnicească şi materialitatea lumii sunt taine ale iconografiei creştine. Primii

iconar trebuie să fie în comuniune cu modelul zugrăvit, nu numai prin apartenența sa la trupul Bisericii, ci și prin experiența personală a sfințeniei, el trebuie să fie un pictor creator care percepe și dezvăluie sfințenia altuia, prin mijlocirea propriei sale experiențe spirituale.

Puterea lucrătoare a unei opere depinde de experiența spirituală a pictorului, de gradul comuniunii acestuia cu prototipul. ” În vederea construirii templului conform modelului descoperit pe munte, Dumnezeu desemnează anumiți oameni destinați acestui scop. Iată ce spune Biblia în acest sens: ,,Și i-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere la tot lucrul” (Deut. 31, 3 și 6). Avem aici un semn clar că arta pusă în slujba lui Dumnezeu nu este o artă ca oricare alta. Temeiul ei nu este doar talentul sau înțelepciunea umană, ci și înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu, Altfel spus, inspirația divină este însuși principiul artei liturgice. Scriptura delimitează arta liturgică de artă, în general.

Faptul are o mare importanță, căci caracterul specific și inspirația divină a artei sacre sunt proprii nu doar Vechiului Testament, ci principiului însuși al acestei arte.

ne

iconari erau conştienţi că fizica vederii depinde de vederea spirituală, de aceea pentru ei materialitatea lumii nu era decât un înveliş al raţiunilor divine sădite de Creator în creaţia Sa. Ei au descifrat peste tot prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, fiind convinşi asemenea lui Goethe că ,,toate fiinţele şi toate lucrurile care ne înconjoară sunt simboluri grele de sens”.77 Pictorul trebuie să posede conștiința limpede a responsabilități care îi revine atunci când creează o icoană. Opera sa trebuie să stea la înălțimea modelului pe care îl reprezită, astfel încât mesajul ei să devină o forță vie și activă, formând mentalitatea oamenilor, concepția lor despre lume și existență. Un veritabil 76 77

Ibidem, p.80; Apud Dan Mihăilescu, Op.cit. p.45;

44

Alte considerații asupra sfintelor icoa-

Sfintele icoane în cultul ortodox Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, ,,cel ce venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează”. Deci icoanele servesc drept mijlocitoare între peroanele reprezentate și credincioșii care se roagă, adunându-i pe toți în comuniunea harului. Se stabilește astfel un contact, o anumită legătură între sfinți și credincioși. În timpul Liturghiei, într-o biserică, adunarea credincioșilor intră – prin intermediul icoanelor și al rugăciunilor liturgice – în comuniune cu biserica din ceruri, cu care formează un ansamblu. În Liturghia sa, Biserica este una singură. Ea participă cu toată plenitudinea: îngerii și oamenii, cei vii și cei morți, în sfârșit, întreaga lume creată. Iar când preotul cădește, el îi cuprinde în gestul său pe sfinții zugrăviți și pe toți credincioșii adunați în biserică, exprimând astfel unitatea dintre Candela, mai-iunie 2017

Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare.

Această unitate a Bisericii în rugăciune este reprezentată și în iconostas. În spațiul liturgic iconostasul nu are o semnificație didactică. El traduce legătura ontologică dintre Sfintele Taine și imagine, manifestarea acestui Trup preaslăvit a lui Hristos la fel de real în Taină și în icoană. De aceea, pentru apărătorii ortodocși ai icoanelor icoana nu este doar o mărturie referitoare la istoricitatea Întrupării lui Hristos; ea atestă prin chiar acest fapt realitatea Tainei euharistice … În această perspectivă, rolul iconostasului este tocmai acela de a arăta – ceea ce nu este o imagine, ceea ce este real, deci diferit de imagine prin chiar natura sa. În Sfintele Daruri, Hristos nu se arată ci se dăruiește. El se arată în icoană.

Aspectul vizibil al euharistiei este o imagine care nu poate fi vreodată înlocuită, nici prin imaginație, nici prin contemplarea Sfintei Taine.”78 Icoana în lumea de astăzi Icoana nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală ci este o revelație, o descoperire a experienței spirituale ortodoxe, o teologie în imagini.

Astăzi, în această ,,civilizație a imaginii” când o imagine spune cât o mie de cuvinte, după un proverb chinezesc este foarte importantă imaginea sacră a icoanei întrucât ea reprezintă o mărturisire a învățăturii de credință, dogma ortodoxiei despre Întruparea lui Hristos și consecințele acesteia asupra omului și a cosmosului în general. În această lume secularizată, plină de idolii falși ai modernității icoana ne ajută în sfințirea privirii, ne deschide cale spre a percepe lumea cu alți ochi, cu ochii credinței.

Din păcate în mediile intelectuale de ieri și de azi circulă un curent potrivit căruia icoana ar fi depășită, ar fi de domeniul trecutului, a Evului Mediu și că Sinodul VII nu a canonizat nici un stil sau tip de artă iconografică.

Deși sfidează evidența, o atare viziune vede în icoană un anumit stadiu al evoluției culturale. E ciudat să constați, în treacăt, că ,,noua concepție despre lume” este considerată ca fiind radical alta, în ruptură cu precedenta, în 78

Leonid Uspensky, Op.cit., p. 181;

Candela, mai-iunie 2017

vreme ce arta nouă, produs al acestei concepții despre lume, este socotită ca o dezvoltare organică a vechii arte, din care ar decurge, se pare, în mod cu totul firesc. Desprinsă de dogmă, știința a introdus icoana în curentul general al artei ca atare, integrându-i creația în domeniul culturii generale și despărțind-o de viața Bisericii. Trebuie să admitem că, începând cu secolul ,,Luminilor”, Biserica însăși a cedat acestei ispite, acceptând, docilă, ideea potrivit căreia creația artistică nu îi aparține, putând fi abandonată, prin urmare, culturii profane. Chiar dacă icoana a supraviețuit timp de secole și continuă să fie vie, faptul nu se explică în virtutea legăturii cu arta și cultura medievală, ci ca manifestare a credinței. Semnificația icoanei, mesajul ei nu depinde de o cultură, fie ea și eclesială. Hotărârea Sinodului VII Ecumenic pune pe același plan ,,cartea Evangheliilor, imaginea crucii, icoanele pictate și sintele moaște”. Ori toate acestea la un loc nu au nimic de-a face cu cultura. Deci este un limbaj revelat, al credinței și nu supus transformărilor istorice . E la fel dintotdeauna, cu același mesaj. În ziua de astăzi încă se face o confuzie între icoană și tablou religios distincția dintre între acestea definindu-se ca fiind o simplă diferență de stil. Ori nu e așa.

Mesajul icoanei ortodoxe răspunde problemelor timpului nostru întrucât acest probleme au un net caracter antropologic. Schimbarea răului din lume ține de schimbarea omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Sunt două concepții radical diferite cu privire la destinul omului, la viața și crearea sa (care se oglindesc și în arta sacră): pe de o parte, antropologia ortodoxă, concepută ca desăvârșire a omului prin asemănarea cu Dumnezeu și care determină, în consecință, semnificația icoanei ortodoxe. Pe de altă parte, antropologia confesiunilor occidentale care afirmă autonomia omului în raport cu Dumnezeu: omul este, într-adevăr, creat după chipul lui Dumnezeu, dar, fiind autonom, el nu se află în corelație reală cu Prototipul său. De aici, dezvoltarea umanismului, cu antropologia lui autonomă (în raport cu Biserica) și decreștinată, în care omul nu se deosebește de 45

celelalte creaturi decât prin anumite categorii naturale.

Situația creștinismului în lumea actuală este adesea comparată cu cea din primele sale veacuri de existență. Dar dacă în primele secole, creștinismul se găsea în fața unei lumi păgâne, lumea cu care are de-a face față astăzi este o lume decreștinată, făurită prin apostazie. În fața acestei lumi, Ortodoxia este chemată să mărturisească Adevărul. Ea face acest lucru prin Liturghie și prin icoană.

Se observă astăzi o renaștere a interesului față de sfintele icoane dar și a iconografiei ortodoxe în general. Renașterea contemporană a icoanei nu reprezintă nici un anacronism, nici un atașament față de trecut sau față de folclor

și nici o tentativă de a reda viață imaginii sacre, în atelierul unui pictor; ea este o conștientizare a Bisericii și a Ortodoxiei, o întoarcere la transmiterea autentică, prin arta experienței patristice, a adevăratei cunoașteri a revelației creștine. Ca și în teologie, această renaștere este condiționată și caracterizată prin întoarcerea la Tradiția Părinților, căci ,,fidelitatea față de Tradiție nu este fidelitatea față de ce este vechi, ci o legătură vie cu plenitudinea vieții eclesiale.”79

79

Pr. Moroșanu Mihai Marius , Parohia Preutești, Protopopiatul Fălticeni

Cinstirea sfintelor icoane. Diferența dintre chipul natural şi cel reprezentat în icoane.

Sensul icoanei.

Icoana este mai întâi de toate un obiect de artă. De aceea, problema icoanei este o parte din problema generală a artei, ea reprezentând un mod aparte de cunoaștere a lui Dumnezeu , Care nu se descoperă numai prin înțelepciunea cuprinsă în teologia cuvântului, ci și prin frumusețea vederii exptimată în arta icoanei ce unește domeniul esteticii vizuale cu cel religios.

Istoria cinstirii icoanelor ne dezvăluie faptul că primele reprezentări creștine din catacombele romane ,,prezintă un sfios și primitiv caracter alegorico-simbolic (ancora, mielul, porumbelul, peștele, vița). În ele se mai adaugă și unele reprezentări tipice din Vechiul și Noul Testament ( Corabia lui Noe, Daniel, Iona, Moise scoțând apă din stâncă, Bunul Păstor purtând oaia, fecioarele înțelepte și cele nebune etc.), precum și reprezentări a lui Hristos, a Maicii Domnului și cele ale sfinților”1.

Serghei Bulgacov, Icoana și cinstirea Ed.Anastasia, București 2000 p.40 1

46

sfintelor

icoane,

Ibidem, 216-217;

Pentru înțelegerea icoanei trebuie să admitem că icoana sau chipul corelează cu prototipul sau originalul , însă între chip și prototip există simultan atât o asemănare cât și o diferență esențială, căci ,, hotarul care diferențiază chipul de prototip apare în realitatea prototipului și în idealitatea icoanei…Toate cele existente își au chipurile lor…Aceste chipuri nu sunt, în sinea lor, o o repetare a existenței, care rămâne una și unică – realul nu se repetă – dar ele sunt, în fond, reluările ei ideale”2.

Caracterul icoanei depinde de caracterul artei. Icoana creștină ,,conține și transmite același adevăr ca și Scripturile, și de aceea, ca și Scripturile , se bazează pe date concrete și exacte, și nicidecum pe invenție, căci altfel nu ar putea nici să tâlcuiască Scriptura , nici să îi corespundă”3. În biserică, arhitectura, pictura, muzica și poezia sunt forme de artă care renunță la rolul individual de afirmare și devin părți ale unui întreg liturgic. Astfel, arta bisericească devine o artă liturgică iar ,,caracterul ei liturgic nu se datorează faptului că slujește drept cadru și adaus la Liturghie, ci totalei lor corespondențe”4.

Icoana nu este un tablou fotografic sau un portret realist, ci ,,este prototipul unei umanități viitoare”5 desăvârșite, în care chipurile Ibidem, p. 90 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei,Ed. Sofia, București,2003 p.41 2 3

4 5

Ibidem, p. 42 Evgheni N. Trubețkoi, 3 Eseuri despre icoană, Ed.Anastasia,

Candela, mai-iunie 2017

ascetice ale sfinților se opun lumii biologice materiale, din acest imperiu efemer al cărnii care înrobește sufletul prin patimi, căci tot ceea ce amintește de trupul material stricăcios este potrivnic sfințeniei icoanei unde ,, carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea”6 Din această perspectivă, icoana personifică renunțarea la lume. Trupul descărnat și istovit al sfântului dezvăluie înfrânarea ascetică ce devine o condiție absolută pentru spiritualizarea chipului omenesc reprezentat în icoană. Sfinții apar înveliți în post și rugăciune descoperind orizontul unei noi făpturi înduhovnicite ,, și, firește nu poate să o reprezinte decât simbolic, într-o manieră care nu trebuie să copieze realitatea noastră”7.

Naturalismul fotografic nu este o artă, ci o iluzie a realității: ,, arta pătrunde prin epiderma lucrurilor ca să vadă înlăuntrul lor chipurile de gândire”8 . Zece taleri din binecunoscutul exemplu dat de Kant niciodată nu vor devein reali, oricât de bine ar fi ei pictați. În cel mai bun caz, în naturalismul fotografic avem o înșelare, o contrafacere sau o halucinație care presupune pierderea simțului realității. Arta nu caută să creeze alături de realitate o nouă existență identică.

Naturalismul înseamnă fidelitatea artei față de obiect, exactitatea reproducerii lui într-o anumită situație dată, pe când iconografia reprezintă statornicia artei față de perspectiva unei noi făpturi îndumnezeite, care nu mai este legată de materia trecătoare ci de veșnicia lui Dumnezeu.

Icoana caută să scoată la lumină chipul omului înduhovnicit lăuntric și nu pe cel oglindit de materia exterioară. În acest sens Dionisie Pseudo Areopagitul spune :,,Cu adevărat icoanele văzute sunt de fapt văzutele celor nevăzute”9.Stilul icoanei prezintă o realitate București 1999, p.19 6 Sfântul Apostol Pavel, Întâia Epistolă către corinteni, cap.15 v. 50 din Noul Testament cu psalmi, Ed,IBMBOR, București 2002.

7 8 9

diametral opusă reprezentării corporalității realiste, ea ,,redă realitatea dumnezeiască,care e spirituală”10, iar naturalismul se străduie să copie fidel materialitatea.

Limbajul simbolic al icoanei descoperă chipuri dematerializate și îndumnezeite în care ,,nu se aud vocile acestei lumi și nu se găsesc aromele ei”11. Icoana nu este imaginea unui trup stricăcios ci imaginea trupului transfigurat, strălucind de lumină dumnezeiască.

Aceasta este diferența esențială dintre chipul reprezentat în icoană și cel natural din tablou sau fotografie. Icoana este asemănarea cu un prototip îndumnezeit, iar tabloul fotografic este asemănarea cu un prototip doar însuflețit.

Chipul reprezentat de artist în icoană și în tablou reprezintă două stări diferite ale aceluiași prototip. Tabloul realizat în stil fotografic,naturalist posedă chipul prototipului aflat în timpul și spațiul vremelnic și trecător, iar de cealaltă parte, icoana deține chipul prototip-

Evgheni N. Trubețkoi, op. cit., ed. cit., , p.33 Serghei Bulgacov, op. cit., ed. cit., , p.96

icoane, Ed.Anastasia, București 2000 p.97

Dionisie Pseudo Areopagitul ,Epistola către Apostolul Ioan

ca fereastră spre transcendența dumnezeiască, Ortodoxia, anul

10

Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizateși icoana

Teologul,citat de Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântul al treilea

XXXIV, nr.1,Ianuarie-martie 1982,p.17

XVII, p 461,apud Serghei Bulgacov, Icoana și cinstirea sfintelor

11

Candela, mai-iunie 2017

Serghei Bulgacov,op. cit.,ed. cit., p.141

47

ului înveșnicit în Împărăția lui Dumnezeu, transcendent acestei lumi. În prima ipostază, persoana reprezentată face parte din Biserica luptătoare de pe pământ, este imaginea unui om ,,aflat în devenire”,adică a unui om nedesăvârșit care se luptă pentru mântuirea și sfințirea sa. El se află pe un drum plin de ispite care trebuie depășite dacă dorește să ajungă la sfințenie. El este omul în curs de îndumnezeire, omul aflat în timp și sub acțiunea timpului. Este un sfânt în potență, deci un om care are posibilitatea să devină sfânt. În a doua ipostază, persoana reprezentată face parte din Biserica triunfătoaredin cer. Este imaginea omului desăvârșit care a obținut de la Hristos cununa sfințeniei și implicit a mântuirii. Chipul său e plin de lumină dumnezeiască. El e omul îndumnezeit, omul aflat în veșnicie. Este un sfânt în act, adică care a devenit. Iată diferența atât cantitativă (timp efemer și spațiu material) cât și calitativă (starea duhovnicească veșnic desăvârșită și îndumnezeită) privind cele două perspective ale reprezentării actului artistic pictural.

Pentru a transmite acestă viziune , icoana cere de la pictorul iconar ,,nu numai artă ci și o străluminare religioasă, o viziune, iar aceasta este cu putință când se unește viața lui artistic cu cea religioasă, adică pe teren bisericesc. În felul acesta răsare pictura de icoane, ca o artă bisericească care unește în sine totalitatea sarcinilor creatoare ale artei cu experiența bisericească”12 Dacă în vechime pictorii pictau din memorie sau se foloseau de schițe, începând cu secolul al XVI- lea apar manualele de pictură numite ierminii care serveau iconarilor drept ajutoare tehnice cu indicații privind canonul iconografic. Acestea cuprindeau o iconografie sistematică cu o indicare a culorilor de bază și o descriere pe scurt a trăsăturilor caracterstice sfinților .Iconografii trebuiau să evite orice invenție fără o acoperire canonică,deoarece ,,icoana aderă strict la Sfânta Scriptură și la Sfânta Tradiție”13. Biserica este cea care indică canonul iconografic arătând cum trebuie înfățișat și ,,prin ce mijloace este posibil să in-

dicăm prezența într-un om a harului Duhului Sfânt și să revelăm altora această stare”14.

Starea de sfințenie este greu sesizabilă pentru ochiul fizic și, de aceea, este nevoie de ochiul duhovnicesc al Bisericii, care recunoscând sfințenia unui om redă starea duhovnicească de desăvârșire lăuntrică utilizând un limbaj simbolic ce are ca semn exterior lumina aureolelor. În această stare transfigurată de lumină, chipul sfântului din icoană își pierde aspectul trupului stricăcios descoperindu-se înduhovnicit. Trăsăturile fiziologice ale sfântului sunt transpuse în icoană într-o manieră menită să înfățișeze chipul îndumnezeit , transfigurat și nu portretul pământesc al omului.

O frunte înaltă, niște ochi mari, un nas subțire și lung,o gură mică, mâinile ridicate spre cer în semn de rugăciune, sunt modalități convenționale de a transmite starea transfigurată a sfântului,, ale cărui simțuri s-au rafinat cum se spunea în vechime”15.Prin asceză viața omului se transfigurează și începe să dobândească calitățile trupului duhovnicesc asa cum vor fi trupurile drepților la învierea de apoi.

De aceea , în icoană se redă realitatea faptului că ratiunea și simțirea sfinților au o singură voință orientată către viața duhovnicească.

Iconografia este invitația către o alternativă duhovnicească superioară materialității, decadenței și a robiei păcatelor lumești. În această gândire, icoana instruiește simțurile celui ce o privește și îl poftește într-o fereastră ce duce spre lumina sfințeniei lui Dumnezeu.

Icoana este diferită de ceea ce vedem în viața obișnuită , deoarece , ea este imaginea umanității viitoare spre care suntem invitați să privim și să pășim în lumina duhovnicească a sfințeniei divine care mărturisește și călăuzește spre o realitate spirituală superioară. Astfel, icoana apare ca un loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

12

Ibidem, p.134

14

Ibidem, p.55

13

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., ed. cit., , p.55

15

Ibidem, p.56

48

Candela, mai-iunie 2017

Din trecutul Bisericii și Neamului Dr. Stelian Gomboş

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” Părintele Stareţ şi Arhimandrit Iachint Unciuleac a sfârşit în scaunul de spovedanie.

Ca o statuie vie a rugaciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă...

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, annual, hramul de Adormirea Maicii Domnului. Este un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos.

Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publicat un volum, dedicate şi închinat avvei de la picioarele mormântului Voievodului şi Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul monah Iachint a fost condus să urmeze Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anuElogioasă introducere Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint lui 1956, monahul Iachint s-a numărat printre Unciuleac s-a născut în anul 1924 în com una cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhimanDagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o fam- dritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăstiilie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea rii ştefaniene de la Putna. Cu toate greutăţile Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în provocate de autorităţile statului, tânărul cuCandela, mai-iunie 2017

49

vios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la mormântul marelui voievod moldav. În timpul aplicării decretului 410, atunci când mulţi monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a rămas numai pentru faptul că avea studii teologice. După acest moment, aproape că Putna Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie, dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat viaţa monahicească în acest aşezământ. Treptat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii. În anul 1973, pe când urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ, funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape 20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii, dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şicanat de organele Securităţii. Autorităţile statului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv turistic, dar credincioşii veneau la mormântul lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul 1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătuindu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998, Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele veşnice din al său scaun de spovedanie. În persoana Părintelui Iachint se îngemănau armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar duhovnicii îndelung căutaţi.

Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii.

Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii, mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii dintre ei devenind peste ani aidoma învăţătorului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna îl vedeam pe cuviosul monah Iachint participând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea, aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Monahul Iachint, într-un duh de rugăciune, con50

tinuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de demult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi.

Duhovnicul Iachint era cunoscut nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii bucovineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Ştefan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Iachint şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar răbdarea smeritului Iachint se primenea din credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa iertării. Părintele Iachint a împrumutat din iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleopa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult legătura cu Dumnezeu decât slava oamenilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există.

Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte.

Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor de suflete.

Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cunoscuţi încă din această viaţă. În această situaţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părintele Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“ Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiCandela, mai-iunie 2017

ul amplasament. Şantierul de la Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta.

Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte. În altă ordine de idei, Stareţul Iachint a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi.

Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţională, cu un program liturgic bine rânduit, cu o viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina Candela, mai-iunie 2017

de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via Domnului.

Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă din întreaga activitate a Stareţului Iachint Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi, nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a primit pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le, după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.

Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc (şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi şi de călugării pe care i-a format, Părintele Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale.

Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – Vorba sună, fapta tună!

– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei – Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta – Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire – Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc – Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei – Fiule, fiică, dă-mi inima ta!

– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!

– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine – Nu poate fi slujitorul mai mare decât 51

stăpânul său – Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem – În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare – Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!

– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!

– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate – Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică – Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate – Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.

– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei – Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt – Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie – Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie – Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor – Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos După cum am mai spus şi în primele rânduri ale acestui material omagial, Preacuviosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăstirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monaha52

lă a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

Câteva fapte minunate ale copilăriei Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele Iachint a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

Câteva cuvinte despre tinereţea sa După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. AcoCandela, mai-iunie 2017

lo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

Despre bărbatul lui Iisus Hristos În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhimandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mânăstirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Iisus Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor. Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă, finalizându-se astfel lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa Candela, mai-iunie 2017

părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum la Sfânta Mănăstire Techirghiol - Constanţa; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul Stareţ al Mânăstirii Putna. În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în anul 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti. În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!...

53

Câteva concluzii şi încheierea În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte neau făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!... În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta.

Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac - cel care a ajuns, în urmă cu mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este 54

nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea!

Amin!... ţă,

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinDr. Stelian Gomboş

Candela, mai-iunie 2017

FLORI ALESE DIN ÎNVĂŢĂTURILE PĂRINȚILOR Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. „Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi.” Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită.

Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Efrem Sirul) „Căci strugurii mai întâi sunt călcaţi de oaCandela, mai-iunie 2017

meni şi apoi sunt zdrobiţi sub piatra şi le storc tot mustul; dar pe omul în care intră frica de Dumnezeu, însăşi aceasta frică îl face să fie călcat de toţi oamenii. Iar când aceea a curăţit şi a zdrobit desăvârşit simţirile sale trupeşti de mândrie şi slavă deşartă, atunci sfânta smerenie, piatra cea înţelegătoare, cea prea uşoară şi bună, căzând de sus şi storcând toată umezeala poftelor trupeşti şi a patimilor, nu lasă fără de folos sufletul stors, ci-l adapă cu izvor de lacrimi, izvorăşte apa cea vie, tămăduieşte rănile păcătoase, spală puroiul şi rănile, şi zăpada nu este atât de strălucitoare cum se vede acest om.” (Sf. Simeon Noul Teolog despre pocaință ca drum de la moarte la Înviere) „Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al fiului ei ”. (Filocalia vol. VI. P. 155) „Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintescă de păcatele şi de lipsurile sale.” „Tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.” „Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă.” „Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei 55

ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină.”

Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de Fiul.”

„Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, „Duhul înnoirii dăruieşte credinciosului să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim ochi şi urechi noi”. (Cateheze II, Paris, 1964). că este Hristos.” „Cel ce s-a îmbogățit cu bogăția cerească, „Cunotinţa sporeşte pe măsură ce fiecare adică cu prezența si sălășluirea Celui ce a zis: se preface, intrând în unire cu harul îndumne- - „Eu și Tatăl vom veni și locaș ne vom face înzeitor. Într-o persoană desăvârşită nu va mai tru el” (Ioan XIV, 23), știe în cunoștința suflerămâne loc pentru „inconştient”. Totul va fi tului de ce mare har s-a împărtășit și ce mare pătruns de lumina dumnezeiască.” comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu „Inima curată aduce mintea în stare de a Dumnezeu ca și cu un prieten, stă cu îndrăzcunoaşte pe Dumnezeu. Curăţia inimii este te- nire în fața „Celui ce locuiește în lumina cea neapropiată” (1 Tim. VI, 16).” meiul cunoşinţei noastre duhovniceşti.” „Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor și curățește sufletul de întinăciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenșa Sfântului Duh și reaprinde și încălzește și face înfocată inima și o înflăcărează de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.”

„Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni.”

„Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate”

„Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se „Fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe evită toate păcatele şi omul face numai binele cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, de toate felurile, adică se deprinde cu toate fe- fie de păcate. „ lurile de bine şi acestea sunt virtuţile.”(din Fi„Fiind jos nu cerceta cele de sus... „ localie - Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni.)

(Sfântul Simeon Noul Teolog) „Omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăiuşuri, ucigandu-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinandu-l Părintele Iachint era preocupat de câştigade viaţa veşnică”. (din Filocalie -225 capete te- rea definitivă a celor ce părăsesc calea păcaologice practice ) tului, dar se îndoiesc că Dumnezeu i-a iertat. „Focul de te încălzeşte şi tu nu te aprinzi, Spunea cu toată convingerea că omul trebuie lumina te luminează şi tu eşti orb, viaţa te-a să aibă încredere în cuvântul lui Dumnezeu: adumbrit şi nu S-a unit cu tine, apa cea vie a „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie fiind- şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28); „... dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, că te-a găsit nevrednic” 33); „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâ„Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip zul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în Venea totdeauna cu argumente scripturistiomul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt ce pentru a spori încrederea în mila lui Dumsufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, nezeu a celor întorşi de la păcat. prin participare, părţii luminate de el, după Celor ce se îndoiau în existenţa sufletului, puterea de primire a ei, fie în chip mai bo- Părintele Iachint le zicea: gat, fie în chip mai sărac.” (Cele 225 de cape– Ştii ce este sufletul? Este mai viu şi mai te teologice şi practice, II, 23, în Filocalia, vol. adevărat decât trupul. Trupul îl vezi, dar nu VI,I.B.M., Bucureşti, 1977, p.59.) ştii ce este în interiorul lui. Nu-i cunoşti întot„Sfântul Duh împlineşte voinţa comună a deauna structura, suferinţele şi cauzele lor. Pe 56

Candela, mai-iunie 2017

când sufletul este ceva clar. Aţi auzit spunându-se despre cineva că este «un mare suflet» sau că este «un om fără suflet»? Vrea să spună că omul cu suflet este acela care emană bunătate, dragoste faţă de semeni; care iubeşte pe săraci şi pe orfani; care ştie să-i ierte pe cei care i-au greşit, pe duşmani; care răsplăteşte răul cu bine, care nu ţine minte răul; care are frică de Dumnezeu şi credinţă, care săvârşeşte roadele credinţei. Un suflet mare este acela care se jertfeşte pentru binele altuia, care nu caută ale sale, ci pacea celorlalţi.

Pe de altă parte omul cu suflet mic, sau fără suflet, este omul viclean, plin de răutate, care nu are astâmpăr, nici odihnă, nici mulţumire; omul nemilostiv, necinstit, mincinos, care se bucură de răul altuia; omul care nu este mişcat de suferinţa altora, care îşi clădeşte fericirea pe slăbiciunile celorlalţi.

tă, dacă este alungată şi nu este alimentată, cu timpul slăbeşte, se usucă şi dispare.

Un frate l-a întrebat pe Părintele Iachint: „De ce facem atât de uşor păcatul?”. Iar părintele i-a răspuns: – Păcatul presupune întotdeauna o plăcere aparentă, apare ca un trandafir care ascunde mulţi ghimpi. Totul este iluzie, care mai apoi se transformă în amar şi plângere. Pe când urmarea virtuţilor cere multă osteneală. Binele se face greu, pentru că presupune multă înfrânare, abstinenţă, mergerea pe calea cea strâmtă, lacrimi, răbdare, suferinţă, renunţare la propria voinţă.

Părintele Iachint mai spunea: – Satana iese la luptă deschisă atunci când vede că omul părăseşte păcatul; aruncă toată oastea iadului asupra bietului suflet, numai să-l apuce.

Părintele Iachint era un bun cunoscător al mecanismelor de pervertire a sufletului. El spunea: – Poftele trupului apar ca urmare a nesatisfacerii unor cerinţe sufleteşti. Apare un gol în suflet, care trebuie umplut cu ceva. Astfel, dacă dorinţa sufletului de rugăciune, de cugetare sfântă, de smerenie, de ascultare, de lepădare de sine nu este satisfăcută prin citirea de cărţi sfinte, prin rugăciune şi înfrânare, prin nevoinţă şi ascultare, apar nelinişti, nemulţumiri care sunt preluate de trup şi de suflet.

Astfel apare nevoia de a mânca şi de a bea, în loc de a posti; de a cleveti şi a judeca pe alţii, în loc de a ne ruga şi a ne smeri; slavă deşartă, în loc de a ne vedea neputinţele şi păcatele noastre; iubire de avuţii, de bunuri, în loc de sărăcie; iuţime, în loc de blândeţe şi bunătate; cugetări deşarte, în loc de cugetări sfinte. Până nu ne trezim din rătăcire, suntem asediaţi de fel de fel de patimi cu care vom avea de luptat după ce vom afla calea de întoarcere.

Odată, Părintele Iachint le-a vorbit ucenicilor săi şi despre pofte, zicând: – Să ştiţi că nu orice poftă este viciu. Numai poftele repetate, întreţinute şi alimentate cu plăceri, care se transformă în obişnuinţe, în deprinderi, care ne obligă să le săvârşim, numai astfel de pofte devin vicii. Orice pof-

Să ne facem timp pentru rugăciune!

Trebuie să punem mare accent pe cunoaşterea de sine, luptând pentru aceasta, şi să cerem cu insistenţă în rugăciuni ca Dumnezeu să ne lumineze întunericul sufletelor şi să ne dea ajutor pentru a izgoni toată răutatea care şi-a făcut cuib în mintea şi în inima noastră.

Fără cunoaşterea de sine şi lupta împotriva răului, nu este posibil nici un urcuş duhovnicesc. Să cerem lui Dumnezeu să ne ajute să descoperim şi să învingem toate cugetele viclene şi duplicitatea din noi.

Apoi, fiind întrebat cum poate omul să se silească pe sine însuşi la rugăciune, Părintele Iachint spunea: – Într-adevăr, nimic pe lume nu are duşmani mai mari ca rugăciunea. Este absolut necesar ca fiecare creştin să caute timp de rugăciune, să-şi facă un program de rugăciune, aşa cum îşi face program pentru treburile zilnice.

Mai spunea Părintele Iachint: – Chiar dacă simţim că rugăciunea noastră nu este fierbinte, că nu ne putem concentra, că sufletul este risipit, totuşi să ne rugăm, să ne rugăm cum putem, căci vom ajunge să ne rugăm cum trebuie. Sufletul se încălzeşte încetul cu încetul prin şederea îndelungată în faţa lui Dumnezeu, prin cugetarea permanentă la lucrarea lui Dumnezeu, la sfârşitul nostru, la

Candela, mai-iunie 2017

57

minunile pe care Dumnezeu le face în fiecare clipă cu noi. Cu timpul, sufletul va căpăta deprindere, va dori rugăciunea aşa cum trupul are nevoie de aer şi de apă. Astfel, vom ajunge să zicem şi noi cu împăratul David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte pe Tine sufletul meu, Dumnezeule”.

Rugăciunea va începe să curgă cu vreme şi fără vreme, devenind ca un izvor pururea curgător, încât ne vom ruga oriunde şi în orice condiţii. „Dacă nu-ţi mărturiseşti duhovnicului gândurile, acestea rămân şi nu fac altceva decât să sape la temelia casei tale sufleteşti. Când suntem la răscruce, este bine să nu ne grăbim, ci să ne oprim, să judecăm, să ne rugăm şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfântului înger păzitor, al sfinţilor şi să cerem sfat – sfatul părintelui duhovnicesc.”

Părintele Iachint insista foarte mult pe mărturisirea gândurilor, ştiind că aceasta are un rol deosebit în viaţa monahală. „Dacă nu-ţi mărturiseşti gândurile –zicea părintele –, acestea rămân şi nu fac altceva decât să sape la temelia casei sufleteşti”.

Insista apoi şi punea foarte mult accentul pe sinceritatea faţă de duhovnic: „Să-i mărturiseşti totul, să-i spui totul, să nu ascunzi nimic”.

Punea accent pe fidelitatea faţă de mănăstire: „Să iubeşti locul unde ai fost chemat”. Zicea el că mănăstirea este ca o mireasă pe care ţi-ai ales-o şi trebuie să ţii la ea ca la tovarăşul tău, ca la familia ta. Mai mult decât atât: să-i iubeşti trecutul, prezentul şi viitorul acelei mănăstiri, să-i iubeşti pe părinţii care au vieţuit în mănăstire, să-i pomeneşti în rugăciunile tale, să te simţi în duh de comuniune cu ei şi să-i iubeşti pe cei împreună-nevoitori.

Spunea Părintele Iachint: „Când suntem la răscruce, este bine să nu ne grăbim, ci să ne oprim, să judecăm, să ne rugăm şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al sfântului înger păzitor, al sfinţilor şi să cerem sfat – sfatul părintelui duhovnicesc”.

Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte din smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar 58

dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te străduieşti, rugăciunea este ca o aramă răsunătoare şi ca un chimval răsunător.

Fiind întrebat care trebuie să fie virtuţile unui călugăr, Părintele Iachint a zis: – Smerenia. Smerenia este virtutea din care se nasc toate virtuţile. Dacă ai smerenie, ai temelia vieţii duhovniceşti. Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte din smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te străduieşti, rugăciunea este ca o aramă răsunătoare şi ca un chimval răsunător. Aşa se face rugăciunea pentru cel care nu se roagă cu smerenie. Rămâne numai la nivelul de jos, nu se urcă spre înălţimi.

La monahi aprecia tăierea voii, căci ştia că ascultarea şi tăierea voii nasc smerenia cea mai adâncă. Se necăjea foarte mult când se făcea ceva fără binecuvântare. Se mâhnea, deşi nu certa mult, dar în câteva cuvinte spunea ceea ce trebuie.

Părintele Iachint mai spunea: – Mântuirea sufletului presupune angajare totală şi voinţă puternică de a părăsi păcatul.

Când omul nu este ferm şi hotărât şi nu urăşte din toată fiinţa sa păcatul, atunci ispitele şi căderile sunt foarte lesnicioase.

Iar ucenicului său celui mai apropiat îi spunea: – Citeşte, frate, citeşte cărţi sfinte, căci cine are o asemenea preocupare sfârşeşte prin a cădea la picioarele Crucii şi de acolo se îngroapă cu Iisus şi înviază cu Iisus. Acesta este canonul pe care ţi-l dau.

După ce s-a retras din stăreţie, Părintele Iachint s-a rugat mai mult cu rugăciunea lui Iisus. Nu a fost un om al pravilei, nu a fost un om care să ia Psaltirea şi Ceaslovul şi să le citească. Le recomanda şi pe acestea, dar ţinea la rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. „Cine se roagă numai din Ceaslov sau din carte, acela nu se roagă” – spunea el.

Aşa a trăit şi aşa a murit marele stareţ şi duhovnic, Părintele Iachint.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 735737) Candela, mai-iunie 2017

Calendar de suflet şi simţire românească denunţat că ar fi avut legături cu ruşii. La 6 1-3 mai 1915 - Bătălia de la Gorlice-Tarnów: August 1915 a fost condamnat la 10 ani muncă trupele germane sub comanda generalului silnică, pedeapsă înăsprită cu post şi pat dur în ziua de 13 Mai în tot timpul internării sale.

Mackensen rup frontul rusesc în Galiția.

15 mai 1915 – se ordonă cedarea pentru ne2 mai 1916 – se revine, insistându-se asupra cesităţi de război a clopotelor bisericilor. obligaţiei de înscriere a numelor ostaşilor disMai

16 mai 1916 – se emite un ordin prin care tinşi şi a celor căzuţi în luptă în cărţi de onoare se aduce la cunoştinţă publică modalităţile şi în dipticele bisericii 5 mai 1915 – preoţimea este provocată să rechiziţionării clopotelor pentru necesităţile sprijine acțiunile de îngrijire a mormintelor armatei.

18 mai 1918 – s-a semnat încă un împrumut de război 6 mai 1916 – preoţimea este obligată să spri21 mai 1934 — Au fost reînhumate oseminjine de lână şi cauciuc pentru necesităţile artele voievodului martir Constantin Brâncomatei 7 mai 1915 – preoţimea este provocată să veanu, în biserica Sfântul Gheorghe - Nou din Bucureşti, ctitoria sa. semneze împrumutului I pentru război ostaşilor căzuţi în război.

7 mai 1918 - România, fiind separată de aliații din vest, este forțată să semneze tratatul de pace de la București cu Puterile Centrale. 1 mai 1919 - Guvernele sovietic și ucrainean au adresat guvernului român doua ultimatumuri prin care îi cereau să părăsească în 24 de ore Basarabia și Bucovina.

21 mai 1936— S-a terminat de tipărit la Bucureşti Biblia în românește, tradusă de episcopul Nicodim Munteanu, stareţul Mânăstirii Neamţu, şi preoţii profesori Grigorie Pişculescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu, «luându-se ca bază textul original al Septuagintei».

23 mai 1915 – preotul Ioan Macovei din Baineţ învinuit că găzduise o patrulă rusească în 8 mai 1947- Adunarea deputaţilor hotărăşte luna lui ianuarie 1915, a fost arestat şi transca Mitropolia Bucovinei să devină Arhiepisco- portat la curtea marţială din Rădăuţi, unde s-a pia Sucevei şi Rădăuţilor, cu sediul în Suceava. constata nevinovăţia sa, fiind eliberat.

23 mai 1929 — Mitropolitul Ardealului, 9 mai 1915 – se cere predarea de obiectelor de metal din biserici pentru scopurile războ- Nicolae Bălan, citeşte în Senat, în numele întregului episcopat ortodox românesc, un proiului test împotriva încheierii concordatului dintre 10 mai 1917- au fost eliberaţi din lagărul de Statul Român şi Vatican, prin care se punea la Thalerhof preoţii Dionisie Kisielewski, Emi- Biserica Ortodoxă Română în stare de infelian Macovievici, Ilarion Prelici, Anton Tofan, rioritate faţă de Biserica romano-catolică din monahul din Chiril Cozarchievici din Drago- România. «Declarăm că, declinând de la noi mirna. orice răspundere pentru încheierea unui ase13 mai 1915 - Dimitrie Tolocica din comu- menea concordat, — se spunea în concluzia na Rohozna lângă Cernăuţi, a fost arestat fiind protestului —, ne abţinem de la dezbaterea Candela, mai-iunie 2017

59

lui şi refuzăm să votăm proiectul de lege cu care a fost prezentat spre ratificare». Protestul se încheia cu următoarea subliniere: «Aceasta e mărturisirea conştiinţei noastre înaintea lui Dumnezeu şi a ţării».

23 mai 1936 – Biserica „Învierea” din Suceava este retrocedată creştinilor ortodocși, după ce fusese atribuită romano şi greco-catolicilor de către austrieci.

25 iunie1917 - Primele trupe americane debarcă în Franța.

25 iunie 1918 – preoţimea este provocată să sprijine culesul urzicii pentru trebuinţele fabricilor de război.

27 iunie 1915 – la presiunile autorităţilor, Consistoriul acordă dispensă la lucrul câmpului în zilele de sărbători în timpul războiului.

27 iunie 1915 - Austro-Ungaria reocupă 30 mai 1915 - Primul genocid al secolului Lvov.

XX, comis prin aplicarea Ordinul general de deportare a armenilor din Imperiul Otoman 28 iunie 1919 - Se semnează Tratatul de la spre deșerturile din Siria și Irak. Sute de mii Versailles (Franța), act ce a dus la încheierea de oameni au murit în urma epidemiilor.

Primului Război Mondial.

28 iunie 1940 - Profesorii, parte din personalul administrativ şi studenţii Facultăţii de 7 iunie 1919 - mitropolitul Vladimir de Rep- Teologie Cernăuţi, s-au refugiat în România în ta a fost ales membru de onoare al Academiei urma ultimatului sovietic.

Române iunie

30 iunie 1914 - şedinţă de doliu a Consis28 iunie 1914 - arhiducele Francisc Ferditoriului eparhial care a hotărât ca în ziua înnand, moştenitorul tronului austriac, împreumormântării lui Francisc Ferdinand „comoara nă cu soţia sa Sofia, a fost ucis la Sarajevo de de speranţe a popoarelor credincioase de sub tânărul sârb Gavrilo Princip. sceptrul habsburgic ... să se tragă în trei rân17 iunie 1915 – Apare epistola mitropolitu- duri toate clopotele, iară în proxima duminecă să se facă la st. liturghie rugăciuni şi panihida lui Vladimir cu privire la mersul războiului pentru fericitul repaos al adormitului”. Tot 18 Iunie 1916 - Ruşii au invadat a treia oară acest consistoriu a trimis cabinetului personal al împăratului o „a tot supusă condolenţă”.

Bucovina.

30 iunie 1914 – apare circularul 5904/1914 21 iunie 1915 – Un copil de 11 ani, Teodor Hinchievici din Pohorlăuţi a fost arestat de prin care se anunţa moartea Arhiducelui Ferun sublocotenent cu numele Preis, pe motiv dinand şi a soţiei sale Sofia de Hohenberg. că făcuse semne cu o scândură. În fapt, el îşi închisese cuşca porumbeilor. A fost transportat la Cernăuţi, la curtea marţială a diviziei de cavalerie Nr. 8. Şi-a probat nevinovăţia, fiind achitat la 12 iulie 1915, şi dat în seama autorităţilor civile pentru al interna în lagăr.

22 iunie 1915 – S-a întrunit în localul „Ligii culturale” Bucureşti un număr în¬semnat de refugiaţi bucovineni întemeind „Asociaţia bucovineană”. Preşedinte a fost ales E. Paşcan, profesor secundar din Bucureşti, originar din Bucovina, iar secretar Emilian Sluşanschi.

60

Candela, mai-iunie 2017

VARIA Pr. dr. Adrian Dulgheriu; Pr. prof. Bogdan Feştilă

CONCURSUL NAȚIONAL INTERDISCIPLINAR „CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ” Școala, Familia, și nu în ultimul rând Biserica, reprezintă factori importanți în educația generației de astăzi. În contextul încercării realizării unor pași uriași ai evoluției societății, încercăm o adaptare a spiritului tradițional românesc cu elementele moderne, forțând uneori o sincronizare care poate să aducă pagubă în sectorul educației generațiilor de astăzi. O astfel de sarcină grea s-a pus în ultimul timp pe umerii școlii românești și ai Bisericii, aceste două instituții încercând să salveze ceea ce, de fapt, ar trebui să se regăsească ca izvor de formare în cadrul familiei, acolo unde copilul învață primii șapte ani de acasă. Întocmai această sincronizare și amestec de valori a impus școlii de astăzi o adaptare la noile obiecte de studiu, o abordare modernă și interdisciplinară. Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare prin ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor, se caută teme comune pentru diferite obiecte de studiu cu un ordin de învățare mai înalt.

Omul religios reprezintă omul total, studierea sacrului trebuie să se realizeze astfel „total”, adică fără a o trunchia disciplinar. Studierea sacrului nu poate fi redusă nici la istoria religiilor, nici la psihologie, nici la sociologie sau oricare abordare disciplinară. Mircea Eliade, care a studiat ideea de sacru și profan, reproșează la un moment dat predecesorilor lor din Candela, mai-iunie 2017

domeniul istoriei religiilor reducționismul.

Acesta nu doar definește sacrul, ci încearcă să explice cum comportamentul, și întregul mod de gândire al omului religios sunt raportate la sacru și la profan. Aici apare conceptul de transdisciplinar. În acest sens, școala introduce abordări tematice comune cu viața de familie și biserica.

Un astfel de exemplu este Concursul Național Interdisciplinar CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ, dedicat elevilor de gimnaziu, cu desfășurare la Putna, propus de Ministerul Educației Naționale, prin Direcția generală educație și învățare pe tot parcursul vieții.

Concursul propune promovarea interdisciplinarității, dezvoltând principiul sincronizării culturii naționale, a tradițiilor și obiceiurilor românești, cu valorile societății de astăzi.

Pornind de la premisa că în programele de studiu la disciplina limba și literatura română nu se identifică analiza textului religios, nici măcar cea a textului popular, decât tangențial și aceasta doar la alegerea profesorului, acest concurs vine să creeze o punte de legătură între disciplina religie ortodoxă și literatura română, cultă și populară, competențele generale 61

fiind: receptarea textelor literare și nonliterare, utilizarea corectă a limbii române și a conceptelor specifice din sfera valorilor religioase, precum și corelarea cunoștințelor religioase cu cele dobândite la alte discipline de învățământ.

Scopul competiției este de a crea elevilor un spațiu deschis al cunoașterii, prin conștientizarea faptului că între discipline granițele sunt flexibile și cuprind o zonă de interferență, în care se găsesc conținuturile care pot fi abordate deopotrivă din perspectiva de cunoaștere dată de fiecare dintre cele două discipline, religie și literatură. Nu întâmplător în recomandările bibliografice se regăsesc titluri precum: Istoria culturii și civilizației de Ovidiu Drimba, Poezia română religioasă, de la Dosoftei, la Nichifor Crainic (antologie) și Antologii de literatură populară. Însă este recomandat să se introducă și lucrări de specialitate din domeniul religie, precum Noul Testament, Catehismul Ortodox sau alte titluri importante, precum Îndrumarea vieții, de Fr W Forster.

Tematica concursului propus se circumscrie genericului Frumusețea sacră a lumii, competiția desfășurându-se pe două niveluri, nivelul claselor V-VI, Natura între pământ și cer, și nivelul claselor VII-VIII, Omul între sacru și profan. Elevii trebuie să dețină abilități de documentare, de lectură și interpretare a mesajului textului literar cu tematică religioasă și a textului nonliterar despre lume (om și natură), raportată la categoria estetică a frumosului, adevărului și binelui, care valorifică programele de limba și literatura română și de religie. Ambele niveluri reprezintă un grad de dificultate ridicat de abordare a tematicilor, mai ales pentru elevii de gimnaziu, (deși in programa orelor de religie se găsesc teme de acest tip) concursul având mai degrabă deschidere către liceu, cu atât mai mult cu cât adolescenții sunt în perioada critică a formării personalității, a valorilor morale, a diferențierii dintre bine și rău. Se cunoaște faptul că în istoricul concursului, în primele ediții, nivelurile tematice erau separate pe nivelurile de vârstă, respectiv gimnaziu și liceu, însă în timp organizatorii au restrâns aria spre vârsta 11-14 ani. Cu siguranță va exista o revenire spre dezvoltarea unor astfel 62

de competențe propuse de proiect cu o deschidere și spre tinerii adolescenți.

Pentru a defini frumusețea sacră a lumii, elevul trebuie să înțeleagă ideea de sacru, de creație sacră, de recunoașterea a creaționismului. Dumnezeu este „creatorul cerului și al pământului”, deci a întregii lumi văzute și nevăzute ,dar și a omului ca încununare a creației Sale.

Sacru este adjectivul care înseamnă sfânt, divin, inviolabil, iar profan este adjectivul care desemnează laicul lumescul, ceea ce este ignorant nepriceput pământean secular. Lumea noastră se împarte între sacru și profan între spiritual și lumesc între Biserică și celelalte. În cadrul temelor amintite „Natura între cer și pământ” și „Omul între sacru și profan” putem să identificăm câteva idei. Protejarea pământului a resurselor materiale, grija

față de aer apă, față de creația lui Dumnezeu ne arată frumusețea lumii.

Frumusețea sacră a lumii se arată și prin ceea ce facem noi de dragul și din dragoste față de Dumnezeu și nu întâmplător Sfântul Pavel spune „să facem totul ca pentru Domnul”(Col.3,23). Spre exemplu, vorbim de sfințenia spațiului. Avem un spațiu care înseamnă foarte mult pentru noi: ținutul natal, casa părintească. Aceste locuri semnifică pentru fiecare dintre noi o poartă a cerului este locul sacru al familiei noastre dar și locul unde îl cunoaștem pe Dumnezeu de la părinții noștri de aceea putem spune cu Iacov „Cât de înfricoșător este locul acesta !Aceasta nu e alta fără numai Candela, mai-iunie 2017

casa lui Dumnezeu,aceasta e poarta cerului” (Fac. 28,17). Cu atât mai mult spațiul afierosit lui Dumnezeu: „Domnul a zis:Nu te apropia aici !Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieșire 3,5). Putem să vorbim despre existența unui popor sfânt: „Îmi Veți fi împărăție preoțească și neam sfânt!” (Ieșire 19,6).

Sfânt poate fi un locaș, un templu, o biserică : „Din acestea să-mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor” (Ieș.25,8) Veșmintele sunt sfințite (Ieș.28,2) și preoții de asemenea sunt sfințiți (Ieș.29,7-9). Templul Vechiului Testament este sfânt „Când preoții au ieșit din locașul sfânt un nor a umplut templul Domnului. Și n-au putut preoții să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului” (III Reg.8,10).

Sfințenia lui Dumnezeu este reliefată în Noul Testament prin minunile făcute de Mântuitorul Hristos dar și de lucrarea Sfântului Duh în lume. „Atunci Petru plin fiind de Duhul Sfânt,le-a vorbit…”(Fp.4,8). Biserica este sfântă prin venirea Sfântului Duh în lume „Și când a sosit ziua Cinzecimii…Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fp.2,1-4) Biserica este sfântă prin pogorârea Sfântului Duh, prin Sfânta Liturghie care se slujește, prin jertfa nesângeroasă ce se săvârșește pe Sfânta Masă.

Sfântul apostol Petru în prima sa epistolă în formula de adresare le spune creștinilor din Pont, Galatia „prin sfințirea de către Duhul spre ascultare…” (I Pt.1,2), arătând în acest fel chemarea la sfințenie, iar Sfântul Pavel le spune Corintenilor „celor sfințiți în Iisus Hristos, celor Candela, mai-iunie 2017

numiți sfinți…” (I Cor.1,2). Vedem că sacralitatea este realizată de Duhul Sfânt.

Profanul reprezintă îndepărtarea de legea lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, fiecare face ce poftește. Profanul reprezintă orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu. Ori, acest lucru reprezintă o îndepărtare de creștinism, atâta vreme cât a fi creștin înseamnă a te supune poruncilor lui Dumnezeu.

Astăzi granița dintre sacru și profan poate fi extrem de îngustă. Mă refer la problemele ridicate de domeniul medical, bioetică, transplant de organe, inginerie genetică, dreptul la viață a pruncului sau eutanasia celor cu boli incurabile. Dreptul la viață este sacru, inviolabil și cu toate acestea cei care susțin avortul invocă drepturile omului, fără a lua în seamă că se încalcă morala lui Dumnezeu. De multe ori răspunsurile la aceste situații limită le putem găsii în cuvântul Sfintei Scripturi: „Ați auzit ce s-a zis celor din vechime” (Mt.5,21), arătând în acest fel că limita dintre sacru și profan se deslușește în cuvintele lui Dumnezeu.

Atât timp cât elevii reușesc să asimileze cunoștințe despre valorile morale autentic românești, făcând diferențe dintre bine și rău, despre cultura populară românească și interferențele acesteia cu literatura folclorică și viața Bisericii, un astfel de concurs este binevenit. Însăși implicarea altor profesori din alte discipline de studiu, precum cei de limba și literatura română, în promovarea valorilor spirituale românești, este o lărgire a domeniului de activitate a Bisericii nu doar în viața de familie, ci și în școală, așa cum, de altfel, a făcut-o dintotdeauna.

63

ȘTIRI DIN EPARHIE Bucovina și-a cinstit sfinții: Mitropolitul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan au fost trecuți în calendar Ceea ce face unic ținutul Bucovinei, dincolo de frumusețile și bogățiile naturale, culturale și istorice e faptul că a fost sfințit prin nevoințele cuvioșilor din mănăstirile și locașurile de cult. Tocmai pentru a evidenția acest lucru, în această duminică, în prezența Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române și a zeci de ierarhi a avut loc, la Mănăstirea Putna, Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni. Mitropolitul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan au arătat încă o dată astăzi veridicitatea proverbului românesc: „Omul sfințește locul”.

Oricine a trecut cel puțin o dată prin Bucovina, ca pelerin sau turist, nu a putut să nu remarce faptul că această zonă a țării este un loc de poveste, cu o specificitate aparte. Pentru a explica ce anume face ca Bucovina să atragă anual milioane de oameni care să-i treacă pragul, se vorbește de frumusețile naturale și așezările culturale și istorice, de hărnicia și ospitalitatea locuitorilor, de influența austro-ungară etc. Puțini însă poate au realizat cu adevărat ceea ce face acest ținut unic, dincolo de frumusețile și bogățiile naturale, culturale și istorice: a fost sfințit prin nevoințele cuvioșilor din mănăstirile și locașurile de cult. Tocmai pentru a evidenția acest lucru, în această duminică, în prezența Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române și a zeci de ierarhi a avut loc, la Mănăstirea Putna, Proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni. Mitropolitul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan au arătat încă o dată astăzi veridicitatea proverbului românesc: „Omul sfințește locul”. Întreaga Bucovina s-a aflat astăzi în sărbătoare: la Mănăstirea Putna a avut loc procla64

marea solemnă a canonizării Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei și a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan. Sfânta Liturghie prilejuită de acest moment atât de important pentru Ortodoxia românească a fost săvârșită de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături de un sobor format din zeci de ierarhi. De la evenimentul istoric nu au lipsit sute de preoți și diaconi, oficialități centrale, județene și locale și mii de pelerini veniți din mai toate județele țării.

Alături de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române au mai slujit următorii ierarhi: Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfințitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacãului, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Preasfințitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor, Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Părinte Candela, mai-iunie 2017

Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcop Maramureşului şi Sătmarului, Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfințitul Părinte Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, PS Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. „Să-i rugăm pe sfinţii putneni să lumineze, să încălzească şi să întărească sufletul nostru cu rugăciunile lor” În cadrul Sfintei Liturghii, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinților putneni: citirea tomosurilor de canonizare, prezentarea icoanelor, închinarea la sfintele moaște și cântarea troparelor.

Tomosul Sinodal privind canonizarea Sfântului Iacob Putneanul a fost citit de Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor: „Acest iubitor de Hristos-Dumnezeu, Sfântul Iacob Putneanul, nevoitor în slăvita Mănăstire a Putnei, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, s-a remarcat prin evlavie și înțelepciune, bun dascăl și părinte duhovnicesc, mare ctitor și păstor neobosit al obștii creștine, foarte atent la problemele sociale și economice ale țării. El a rămas în conștiința urmașilor ca un îndrumător spiritual, cultural și social al credincioșilor încredințați lui spre păstorire”.

Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a dat citire Tomosului Sinodal pentru canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan: „Ei au primit de la Dumnezeu darul rugăciunii și al povățuirii sufletelor, prețuiți fiind în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi credincioșilor, ca pilde de rugăciune fierbinte, de smerenie, de înfrânare, de milostivire și de înțeleaptă povăţuire duhovnicească”. În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învățătură în care a prezentat viețile și nevoințele Sfinților Putneni. „Să-i rugăm pe sfinţii putneni, pe toţi Candela, mai-iunie 2017

sfinţii neamului românesc şi pe toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe Universale, să lumineze, să încălzească şi să întărească sufletul nostru cu rugăciunile lor, pentru a merge pe calea mântuirii, care este unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice”, a îndemnat Patriarhul Daniel. Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a mulţumit Patriarhului României pentru sprijin şi i-a oferit o icoană reprezentând pe Sfinţii Putneni: „Cu fiască dragoste, vă mulţumim pentru tot ceea ce aţi făcut şi veţi face în slujba Bisericii Ortodoxe şi mai ales pentru acest moment sfânt. Învăţăm de la Preafericirea Voastră dăruirea totală pentru zidirea Bisericii, culturii şi pentru păstrarea credinţei şi unităţii neamului nostru”.

La final, ca semn de prețuire pentru activitatea rodnică desfăşurată în slujba Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul României a acordat distincţia „Crucea Patriarhală” părintelui arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna și părintelui arhimandrit Nectarie Clinci, stareţul Mănăstirii Sihăstria Putnei. De asemenea, starețul Putnei a primit din partea Părintelui Patriarh o cruce de binecuvântare, primele două volume ale colecției „Monahismului Românesc” şi mai multe cărţi de folos duhovnicesc.

După sfârșitul slujbei, toți credincioșii s-au putut închina la sfintele moaște ale Sfinților putneni, care au fost așezate pe o scenă special amenajată lângă Biserica Voievodală.

Ziua a continuat cu un recital de poezie și muzică, intitulat „La Putna Sfântului Ștefan și a Sfântului Iacob”, susținut de grupul de elevi 65

„Ai lui Ștefan, noi oșteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, condus de prof. Vasile Schipor.

De la ora 16:00 a avut loc vernisarea expoziției „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul.

Părintele, ctitorul, cărturarul” în Muzeul Mănăstirii Putna, iar de la ora 19:00 slujba Privegherii în cinstea Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul.

Cinstirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava Ziua de 24 iunie, dată în care, în anul 1786, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse la Suceava de la Zolkiew, reprezintă pentru Bucovina unul dintre cele mai importante evenimente duhovnicești. Şi anul acesta, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, îmbrăcată în straie de sărbătoare, a unit ierarhi, preoţi şi credincioşi în rugăciune, în laudă şi în mulţumire aduse lui Dumnezeu şi sfinţilor.

Nu mai puțin de 20.000 de credincioşi din întreaga ţară au participat la hramul mănăstirii bucovinene, închinându-se la moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi rugându-se de-a lungul procesiunii cu sfintele moaște.

Manifestările prilejuite de hramul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava au început vineri, la ora 05:30, când racla cu cinstitele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou a fost scoasă din biserică şi aşezată în curtea mănăstirii, sub un baldachin special amenajat. Rând pe rând, de-a lungul întregii nopţi, credincioşii s-au închinat şi au sărutat racla Sfântului ce le-a fost de atâtea ori grabnic ajutător, ascultând în acelaşi timp cântările slujbei Privegherii, oficiată de IPS Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, şi de PS Părinte Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

Răspunsurile la strană au fost date de Grupul psaltic al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou. Sâmbătă, în ziua marii sărbători, curtea mănăstirii sucevene a prins viaţă, umplându-se ochi de credincioşii veniţi de aproape sau de departe să participe la slujba Sfintei Liturghii săvârşită de IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu IPS Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS 66

Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, IPS Părinte Ioachim şi PS Părinte Macarie al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. Alături de soborul de ierarhi, au fost invitaţi părinţi stareţi şi stareţe din toate mănăstirile eparhiei, precum şi oficialităţi centrale, judeţene şi locale. Răspunsurile liturgiice au fost date de Corala Arhiepicopiei. „A te ruga neîncetat înseamnă a avea gândul la Hristos în tot ceea ce faci” La finalul Sfintei Liturghii, IPS Părinte Mitropolit Teofan a rostit cuvântul de învăţătură, în care a subliniat faptul că una dintre principalele virtuți ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava a fost aceea de a avea gândul la Hristos în tot timpul vieții lui. Această virtute ar trebui să constituie și țelul vieții fiecărui creștin: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava atât de mult simțea prezența lui Hristos în interiorul său, fiind îmbrăcat cu El – nu doar prin Taina Botezului, ci prin viețuirea lui cea dreaptă și prin credința lui puternică – încât în momentul în care i s-a pus în față, pe de o parte, să-și păstreze viața, dar să-L trădeze pe Hristos, sau, pe de altă parte, să piardă viața aceasta pământeană, dar să rămână îmbrăcat în Domnul Hristos, n-a avut nici o ezitare în a alege calea cea mântuitoare. Iar țelul nostru, iubiți credincioși, este îmbrăcarea noastră în Domnul Hristos. A te ruga neîncetat nu înseamnă a sta în genunchi 24 de ore din 24, ci a avea gândul la Hristos în tot ceea ce faci, în tot ceea ce grăiești, în orice decizie pe care o iei având mărturie din Scripturi, pentru a afla dacă ești pe calea cea dreaptă. Împlinind acestea, vom percepe prezența lui Dumnezeu în inimile noastre și aerul vieții celei noi, adică îmbrăcarea cu Domnul Hristos”.

Prezent sâmbătă la sărbătoarea de la Suceava fost și Victor Opanschi, secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte, care apreciat ridicarea într-un timp foarte scurt a noii clădiri a Centrului Eparhial Suceava, la care o contribuție substanțială a avut-o și Statul: „Această lucrare – noul sediu administrativ – vine să împlinească firesc lucrarea Înaltpreasfințitului Părinte Pimen în folosul Arhiepiscopiei Sucevei și a credincioșilor acesteia. Eu mă bucur să pot spune că Statul Român, prin Candela, mai-iunie 2017

intermediul instituției pe care o reprezint - Secretariatul de Stat pentru Culte – a putut să sprijine unele dintre importantele lucrări ale Arhiepiscopiei Sucevei, așa cum a sprijinit, în măsura posibilităților, toate proiectele cultelor din România menite să asigure exercitarea în bune condiții a libertății religioase a cetățenilor și totodată să permită cultelor religioase să-și asume pe deplin rolul de actori sociali deosebit de importanți într-o societate cum este cea românească, care are o foarte mare deschidere spre spiritualitate. Vă rog să primiți, Înaltpreasfinția Voastră, respectuoasele mele felicitări pentru împlinirea și desăvârșirea încăi unei lucrări importante – noul sediu administrativ al Arhiepiscopiei pe care o păstoriți cu atâta demnitate și atâta onoare”.

La final, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepicop Pimen a mulțumit tuturor celor prezenți și în acest an la sărbătoarea municipiului Suceava: „Mulțumim, în numele meu și al preoților slujitori, Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Teodosie și Preasfințitului Părinte Episcop Macarie. Mulțumim și dumneavoastră, credincioșilor, pentru sprijinul material pe care îl dați săracilor într-un mod discret, conform vorbei «să nu știe stânga ce face dreapta», pentru ajutorul pe care îl dați la biserici, pentru participarea atât de numeroasă la această sărbătoare. Este sărbătoarea dorită de dumneavoastră, de credincioși, și de înaintașii dumneavoastră, în amintirea momentului sosirii sfinteloe moaște la Suceava.

A rămas din generație în generație amintirea acestui moment și a faptelor de binefacere pe care credincioșii le-au primit de la Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Ioan cel Nou”.

După otpustul Sfintei Liturghii, a avut loc Candela, mai-iunie 2017

pelerinajul cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou pe străzile Municipiului Suceava, în sunet puternic de clopote şi în miros de tămâie şi flori.

Au fost purtate cruci, prapuri şi icoanele Sfântului Ioan Botezătorul şi ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Racla cu moaştele Sfântului Ioan, purtată pe umeri de preoţi şi credincioşi, a ajuns, pe rând, la la Biserica „Învierea Domnului”, la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Mirăuţi, la Biserica „Sfântul Dumitru”, la Biserica „Sfântul Nicolae”, la Catedrala „Naşterea Domnului” - Biserica Naşterii Maicii Domnului, revenind în cele din urmă la mănăstirea care adăposteşte sfintele moaşte de sute de ani. În timpul procesiunii, credincioşii, mulţi locuitori ai municipiului Suceava, s-au aşezat de o parte şi de alta a străzilor pe unde au trecut sfintele moaşte, iar alţii au privit procesiunea de la balcoanele blocurilor. La fiecare biserică în dreptul căreia racla cu sfintele moaşte s-a oprit, ierarhii au fost întâmpinaţi de preoţii slujitori cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce în mâini, iar preoţii au rostit şi câte o rugăciune. Preoţii care au participat la pelerinaj i-au binecuvântat de-a lungul traseului pe credincioşi şi i-au stropit cu agheasmă.

La întoarcere, racla a fost aşezată din nou sub baldachinul din curtea mănăstirii, unde va rămâne până ce toţi credincioşii se vor fi închinat Sfântului.

Sărbătoarea de sâmbătă a rememorat mutarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava. Evenimentul a avut loc în anul 1415, sub domnia şi la iniţiativa domnitorului Alexandru cel Bun. Ulterior, la data de 24 iunie 1589, ele au fost aşezate în noua Catedrală a Sucevei, ctitorită de Bogdan al III-lea şi fiul său, Ştefăniţă, denumită Sfântul Ioan cel Nou, numele sfântului său ocrotitor.

Tudorel Rusu O zi cu har și bucurie la Dragomirna de Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

La Mănăstirea Dragomirna, Duminică 4 iunie, Sfânta Liturghie a marelui praznic Pogorârea Duhului Sfânt a fost oficiată de Înaltpreasfințitul Pimen Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților înconjurat de un sobor de preoți 67

și diaconi. Răspunsurile la strană au fost date de corul de maici „Crinii Țarinii” al Mănăstirii Dragomirna, care a bucurat sufletele rugătorilor și despre care Înaltpreasfințitul Pimen a spus că este „darul lui Dumnezeu”. Înaltpreasfințitul Pimen a fost întâmpinat de Maica Stareță – Stavrofora Macrina Săucinițanu, de preoții mănăstirii, de maici și de credincioși la poarta cetății Dragomirnei. Această fortăreață cu ziduri puternice ne amintește de ctitorul ei – primul Domn martir al neamului nostru – Miron Barnovschi, care acum 390 de ani a pus pisania pe turnul clopotniță, cel mai frumos și cel mai puternic din cele cinci turnuri ce străjuiesc biserica.

Această mare sărbătoare a ortodoxiei, cunoscută în popor cu numele de Rusalii este hramul bisericii mari de la Dragomirna. Mitropolitul cărturar Anastasie Crimca prin dedicarea ctitoriei sale praznicului împărătesc Pogorârea Duhului Sfânt a făcut o mărturisire de credință. În jurul anului 1600 în Moldova își făceau din ce în ce mai des prezența mișcările antitrinitare – pneumatomachii. Vlădica Crimca, „ părintele și rugătorul nostru”, prin sărbătoarea căreia i-a închinat biserica mare și prin miniaturile ce împodobesc manuscrisele Școlii de la Dragomirna, dovedește și azi că a fost un mărturisitor al Sfintei Treimi.

Biserica mare nu are pisanie care să dea mărturie despre ctitori și despre anul întemeierii. Această lacună istorică a fost complinită de informațiile oferite de însemnarea dedicatorie pe care o face Anastasie Crimca pe primul manuscris miniat din anul 1609 – Tetraevangheliar - creat în Școala de miniatură de la Dragomirna și care se păstrează în muzeul „ Anastasie Crimca” al mănăstirii.

Textul însemnării este sugestiv: „Acest Tetraevanghel l-a făcut şi l-a zugrăvit şi l-a ferecat şi l-a aurit smeritul Arhiepiscop Anastasie Crimcovici şi Mitropolit al Sucevei întru pomenirea sa şi a părinţilor lui Ioan Crimca şi Cristina şi l-a dat în nou zidita sa mănăstire numită Dragomirna unde este hramul Pogorârea Sfântului Duh în zilele binecinstitorului Domn Io Constantin Moghilă Voievod fiul lui Io Eremia Voievod, în anul 7118 (1609), luna sept., I”.

68

Ziua de Rusalii, pentru Dragomirna este început iar pentru umanitate este ziua în care a fost constituită Biserica întemeiată de Hristos și omul a fost repus pe calea sfințeniei. Pentru că Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc la cincizeci de zile de la Învierea Mântuitorului, această sărbătoare este cunoscută și sub denumirea de Cincizecime. În această zi Sfântul Duh s-a pogorât în chip de limbi de foc peste cei 12 Apostoli și peste Ucenicii Mântuitorului care se aflau împreună cu Maica Domnului în foișorul din Ierusalim. Înaltpreasfințitul Pimen în cuvântul de învățătură a evidențiat darurile Duhului Sfânt pe care omul le poate dobândi printro viață curată, prin spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie. Rugăciunea cea mai scurtă și cea mai roditoare „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” îi dăruiește credinciosului harul lui Dumnezeu, îi dă iertare de păcate și putere să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt ne face să fim mai buni, mai răbdători și cu nădejde. Păstrând harul lui Dumnezeu: viața este mai ușoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și bucurie iar sufletul are odihnă în Dumnezeu și îi odihnește pe cei din jur prin simpla prezență.

Duhul Sfânt luminează și sfințește viața omului astfel încât din fiecare om să facă un sfânt asemenea lui Hristos Cel Unul Sfânt.

Duhul Sfânt dăruiește oamenilor darul înfierii în viața veșnică. Duhul Sfânt se pogoară dar nu pierde înălțimea din care se află, rămâne în Cer; se pogoară pentru a ne ridica și pe noi acolo unde este el.

Candela, mai-iunie 2017

Prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt devenim mădulare ale Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, unit prin legătura dragostei, a păcii și a sfințeniei.

Viețuitoarele mănăstirii Dragomirna au stăruit în rugăciuni, având model pe Sfin-

prin troparul praznicului „Pogorârea Duhului Sfânt”: „Binecuvântat ești Hristoase Dumnezeu nostru, Cel ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt. Și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ție!”. La sfârșitul slujbei religioase, credincioșii au fost invitați la agapa frățească.

Maicile au împărțit celor prezenți la hramul Mănăstirii Dragomirna peste 1100 de pachete cu alimente (sarmale, cozonac) făcute de obștea mănăstirii.

La finalul acestei minunate zile putem afirma că fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, pentru că mult ne iubește Domnul și ne dă harul Duhului Sfânt și Duhul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar pentru a păstra harul, trebuie să iubim pe tot omul și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările și pentru toate întristările.

ții Apostoli și au așteptat încă un an de zile pentru ca să înveșmânteze iarăși în straie de sărbătoare biserica mare. O biserica unică, grandioasă, copleșitoare care prin înălțime, prin arhitectura impunătoare, prin sculptura în piatră care împodobește turla, prin treptele care permit accesul succesiv din pridvor, pronaos, naos și sfântul altar reprezintă, simbolic vorbind, năzuița omului spre deplinătate, dorința omului de a accede spre sfințenie, de a trăi hramul acestei biserici când Duhul Sfânt se pogoară asupra celui credincios.

Credincioșii care au participat în Duminica Rusaliilor la Sfânta Liturghie au primit ramuri binecuvântate de tei, ramuri care simbolizează limbile ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimiși de El să binevestească Evanghelia Sa în limbi diferite, la toate neamurile. La slujba Vecerniei Rusaliilor se rostesc șapte rugăciuni speciale de cerere a harului Duhului Sfânt peste tot creștinul care mărturisește: „Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată nedespărțitei - Sfintei treimi închinându-ne; că Acesta ne-a mântuit pe noi”.

Pentru bucuria duhovnicească pe care credincioșii prezenți la slujba arhierească au trăit-o, i-au mulțumit Domnului Iisus Hristos

Monahia Maria Magdalena

Candela, mai-iunie 2017

Concert închinat Eroilor Neamului În ziua Înălţării Domnului, Cetatea de Scaun a Sucevei a vorbit iarăşi prin glasul copiilor care au închinat din timpul şi din truda lor amintirii strămoşilor. Pietrele Cetăţii lui Ştefan s-au cutremurat parcă, în faţa mlădiţelor ce au dat dovadă că „Eori au fost/ Eroi sunt încă” Şi-or fi în Neamul românesc” indiferent de cine şi cum va dori să şteargă cu buretele trecutul şi suferinţa.

Glasurile numeroaselor grupuri de copii au făcut ca zidurile vechiului paraclis să răsune iarăşi ca altădată, legând pestea veacuri strămoşii de mult trecuţi la Dreptate sub flamura Moldovei şi noi cei trăitori astăzi. Alături de copii, pentru a întări cu glasurile lor aceeaşi simţire au fost prezenţi numeroşi părinţi dar şi membrii Grupului Plastic Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

69

Luna mai 1.

A cercetat Mănăstirea Sihăstria Putnei, precum și câteva parohii din Protopopiatul Rădăuți, județul Suceava.

2.

Audiențe Lucrări de birou.

3.

Audiențe. Lucrări de birou.

4.

Audiențe.Lucrări de birou. A prezidat Conferința pastoral-misionară de primăvară cu preoții din Protopopiatul Suceava II. 5.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Ședința de lucru a Consiliului Eparhial.

6.

A cercetat Căminulde Bătrâni „Sfântul Apostol Andrei” din municipiul Fălticeni. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

7.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea Cămârzani, județul Suceava.

8.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Conferința preoțească pastoral-misionară de primăvară din cadrul Protopopiatului Rădăuți.

9.

Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Conferința preoțească pastoral – misionară de primăvară cu preoții din Protopopiatul Fălticeni.

10.

Audiențe. Lucrări de birou.

11. Audiențe. Lucrări de birou. A cercetat Mănăstirile Putna și Sihăstria Putnei, județul Suceava.

12. A săvârși Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Volovăț, Protopopiatul Rădăuți. După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, a participat la întrunirea cadrelor didactice de la Școala Generală cu clasele I – VIII din Volovăț.

70

13. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și Presfințitul Părinte Corneliu, Episcopul Hușilor, a primit delegația condusă de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe Aeroportul „Ștefan cel Mare” din Suceava.

14. A făcut parte din soborul de arhierei condus de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a prezidat Sfânta Liturghie și Proclamarea Solemnă a Canonizării Sfinților Putneni : Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei. La ora 1700 a însoțit la Așezământul de Copii „Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți” delegația condusă de Preafericitul Părinte Daniel, care a oficiat slujba de sfințire a cabinetului stomatologic „Sfântul Ierarh Nectarie” din cadrul Mănăstirii Bogdana.

15. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Preasfințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaei, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord și Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Putna cu ocazia prăznuiri Sfântului Iacob Putneanul, Mitopolitul Moldovei.

La ora 1700 împreună cu Preasfințitul Părinte Macarie, Episcop Ortodox Român al Europei de Nord, condus pelerinajul cu Sfintele Moaște a Sfinților Putneni, de la Mănăstirea Putna la Mănăstirea Sihăstria Putnei. La ora 1830, împreună cu Preasfințitul Părinte Macarie, a oficiat slujba Privegherii la Mănăstirea Sihăstria Putnei.

16. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului și Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul româniCandela, mai-iunie 2017

lor ortodocși din Europa de Nord, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria Putnei, județul Suceava.

Parohia Baia IV, Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava.

17.

30. Audiențe. Lucrări de birou. A participat la manifestarea religios-culturală cu tema „2017 – ANUL COMEMORATIV IUSTINIAN PATRIARHUL ȘI AL APĂRĂTORILOR ORTODOXIEI, ÎN TIMPUL COMUNISMULUI, ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ”, desfășurat la Colegiul Tehnic „Petru Mușat”, din municipiul Suceava.

31. Audiențe. Lucrări de birou.

Audiențe. Lucrări de birou.

18. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat Conferința de primăvară cu preoții din Protopopiatul Suceava I, județul Suceava.

19.

Audiențe. Lucrări de birou.

20. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală “Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

21. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Slătioara, Protopopiatul Fălticeni.

29.

Audiențe. Lucrări de birou.

Luna iunie

22. Audiențe. Lucrări de birou. S-a întâlnit cu domnul Gheorghe Flutur, Președintele Consiliului Județean Suceava.

1.

A cercetat Mănăstirea Cămârzani și Căminul de Bătrâni de la Mănăstirea Buciumeni, Protopopiatul Fălticeni, județul Sucea23. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat va. La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la ședința de lucru a Permanenței Consiliului Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Eparhial.

Ioan cel Nou” din Suceava.

24. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700 2.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut a slujit slujba Privegherii la Catedrala Arhiecuvânt de învățătură la Catedrala Arhiepiscopiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” pală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din din Suceava.

Suceava.

25. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte 3.

A cercetat câteva parohii din cadrul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Protopopiatului Suceava II, județul Suceava.

Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, La ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la CaEpiscop – Vicar Patriarhal, Preasfințitul Pătedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul rinte Calinic Botoșăneanul, Episcop – Vicar, Ioan cel Nou” din Suceava. al Arhiepiscopiei Iașilor și Preasfințitul PărinA săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cute Emilian Lovișteanul, Episcop – Vicar al Ar- 4. vânt de învățătură la Mănăstirea Dragomirna, hiepiscopiei Râmnicului, a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. La județul Suceava. ora 1700 a participat la Concertul de cântece 5.

A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut patriotice intitulat „Cântec și poezie româ- cuvânt de învățătură la Parohia Sfânta Treime nească” desfășurat în Praclisul din Cetatea de Burdujeni Sat, Protopopiatul Suceava I, judeScaun a Sucevei. șul Suceava.

26. Audiențe. Lucrări de birou.

6.

Audiențe. Lucrări de birou.

27. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cu- 7.

Audiențe. Lucrări de birou. vânt de învățătură la Parohia Volovăț, ProtoA săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut popiatul Rădăuți. La ora 1700 a săvârșit slujba 8.

Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală “Mă- cuvânt de învățătură la Mănăstirea Sucevița, județul Suceava. A oficiat slujba de sfințire a năstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. picturii Paraclisului cu hramul „Acoperămân28. A oficiat slujba de Sfințire a Bisericii pa- tul Maicii Domnului” din cadrul mănăstirii. rohiale și a săvârșit slujba Sfintei Liturghii, la Candela, mai-iunie 2017 71

9.

Audiențe. Lucrări de birou.

scopul Tomisului și Preasfințitul Părinte Ma10. A cercetat Căminul de Bătrâni de la carie, Episcopul Ortodox Român al Europei Mănăstirea Bogdănești, Protopopiatul Fălti- de Nord a săvârșit Sfânta Liturghie la Cateceni, județul Suceava. La ora 1700 a săvârșit drala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală Ioan cel Nou” din Suceava. La ora 1700 a să„Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Sucea- vârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” va. din Suceava.

11. A săvârțit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Bucșoaia, Proto- 25. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Parohia Costâna, Propopiatul Câmpulung Moldovenesc. topopiatul Suceva II. A hirotonit întru diacon 12. Audiențe. Lucrări de birou. pe teologul Filaret Ruscan, pe seama Parohiei Florinta, Protopopiatul Suceava II, județul Su13. Audiențe. Lucrări de birou. ceava.

14. Audiențe.Lucrări de birou.

26. Audiențe. Lucrări de birou. A primit la 15. A participat la Sinodul Mitropolitan de Centrul Eparhial pe Excelența Sa Lila Shahani, la Iași. secretar general UNESCO – Filipine.

16. Audiențe. Lucrări de birou. A acordat 27. Audiențe. Lucrări de birou. un interviu postului de televiziune Trinitas, al 28. Audiențe. Lucrări de birou. La ora 1700 Patriarhiei Române. a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhi17. A cercetat Căminul de Bătrâni de la episcopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” Mănăstirea Bogdănești, județul Suceava. La din Suceava. ora 1700 a săvârșit slujba Privegherii la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul 29. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut cuvânt de învățătură la Mănăstirea cu hramul Ioan cel Nou” din Suceava. „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea 18. A săvârșit Sfânta Liturghie și a ținut Botoș, Protopopiatul Câmpulung Moldovecuvânt de învățătură la Catedrala cu hramul nesc, județul Suceava. „Nașterea Maicii Domnului” din orașul Guras Humorului, Protopopiatul Suceava II, județul 30. Audiențe. Lucrări de birou.

Suceava.

19.

Audiențe. Lucrări de birou.

20.

Audiențe. Lucrări de birou.

21. Audiențe. Lucrări de birou. A prezidat A consemnat Pr. Cornel Oprișan, secretar Ședința de lucru a Permanenței Consiliului eparhial Eparhial.

NB. În fiecare zi în care Înaltpreasfințitul Părinte 22. Audiențe. Lucrări de birou.

Pimen a fost în localitate a vizitat Căminul de Bătrâni Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, aflat în 23. Audiențe. Lucrări de birou. La ora grija deosebită a Înalpreasfinției Sale.

1800 a săvârșit slujba Privegherii împreună cu Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord la Catedrala Arhiepiscopală „Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava.

24. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepi72

Candela, mai-iunie 2017