Agora 25,1 32 print,pag 2 si 14 by dragos gelu

ESEU

decembrie 2014

Se poate trăi, după cum se ştie, în foarte multe moduri. Camil Petrescu descrie tipul intelectualului care nu poate exista fără să înţeleagă ceea ce i se întâmplă. Dar, scriitorul mărturiseşte: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Liviu Rebreanu, marele scriitor realist îl descrie pe Ion, ţăranul prototip, care nu gândeşte mult, pentru că nu este învăţat să gândească. El ştie să lucreze pământul şi să iubească femeia, pe care o face, de altfel, unealtă pentru a-şi spori pământul. Cum este mai bine să îţi construieşti viaţa? Omul este fiinţa superioară, care se detaşează de toate celelalte din jurul său, tocmai pentru că gândeşte, pentru că are raţiune. Sunt daruri speciale cu care este înzestrat: raţiune, voinţă, suflet (complex), prin care i s-a dat să tindă mereu spre mai mult.

Voichiţa MACOVEI

DESPRE FIINŢĂ ŞI NEFIINŢĂ Fiinţa umană a prosperat, a ajuns, prin cunoaştere, să acapareze Universul, să stăpânească nemărginirea! Marea problemă a cunoaşterii a rămas, în tot acest timp, aceea a atingerii Absolutului. Vorbim despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Întreaga ascensiune spre înalt a omului s-a datorat fără îndoială, Creatorului! Analizând cu responsabilitate, nici o altă teorie de formare a Universului nu stă în picioare, pentru că niciuna nu are temelii ştiinţifice dovedite şi nici deschideri clare ale dezvoltării acestuia. Singura care a rămas neclintită este teoria creaţiei. Tot mai mulţi autori apreciază că Universul a apărut ca urmare a „Cauzei Prime inteligente”. Ei o definesc a fi „Cauză Primă infinită, eternă, omnipotentă şi omniscientă”. Istoria gândirii omenirii consemnează preocupări de seamă în rândul marilor filosofi cu privire la modul în care fiinţa umană se raportează la „ideea de absolut”. Filosofia este, după cum se ştie, „ştiinţa ştiinţelor” care ne ajută să pătrundem în necunoscutul aflat între ştiinţă şi religie. Dar şi religia poate fi înţeleasă, după sfântul apostol Petru ca o „Ştiinţă a Duhului Sfânt” (1Petru, 1,2), prin care se poate ajunge la cunoaşterea Divinităţii, atât cu ajutorul raţiunii, cât şi cu ajutorul sufletului (a Duhului). Toţi marii filosofi ai lumii s-au preocupat de reprezentarea Absolutului. Immanuel Kant afirmă că idealul raţiunii pure este Fiinţa Supremă. Dar filosoful consideră că aceasta nu poate fi cunoscută prin metodele cunoaşterii conceptuale, teoretice, după cum nici sufletul şi nemurirea lui nu pot fi cunoscute, deoarece nu au substanţă. Dacă ne raportăm la substanţialismul lui Camil Petrescu vom putea gândi altfel problema. Camil Petrescu afirmă că, singură, inteligenţa nu poate ajunge la cunoaşterea veritabilă a existenţei şi de aceea, apelează, pe urmele lui Henri Bergson, la cunoaşterea intuiţionistă. În teoria sa, „Doctrina substanţei”, scriitorul susţine că Absolutul poate fi înţeles prin aplicarea „gândirii

concrete” de tip substanţialist. Pentru prozatorul şi filosoful român importantă este cunoaşterea substanţei înseşi, adică a concretului din lumea exterioară. Dar, concretul în sens substanţialist devine certitudine absolută doar atunci şi atât cât este admis de conştiinţă. Acest lucru se realizează prin conştiinţa fiecărui individ, în funcţie de posibilităţile sale de cunoaştere, de capacităţile de a înţelege semnificaţiile. Dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să acceptăm existenţa şi cunoaşterea Sa ca un Absolut al cunoaşterii, înseamnă, după ideile de mai sus să ridicăm la nivelul minţii şi înţelegerii fiecăruia dintre noi, ideea absolută, sau altfel spus, Absolutul ca Fiinţă Supremă. În cartea Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel, Dumitru Alin Negomireanu încearcă să pătrundă în misterul „Fiinţei Transcendente”, urmărind conceptele creştine analizate de filosoful francez: fiinţă, existenţă, concret, credinţă, Dumnezeu, religie, har, sfinţenie, speranţă, comuniune, iubire. Gabriel Marcel stabileşte un raport între gândirea metafizică a unui credincios şi Revelaţia Divinului. Este foarte interesant şi, poate tot atât de puţin cunoscut, faptul că Gabriel Marcel explicitează pentru cei doritori, lucruri puţin cunoscute laicilor. Credinţa în Dumnezeu, harul Acestuia peste lume, dragostea ca sentiment religios sunt posibile prin RUGĂCIUNE, considerată singura cale de a comunica şi de a-L percepe pe Dumnezeu. Disputa dintre credincioşi şi necredincioşi, dintre filosofii creştini şi cei atei, adevărul privind existenţa lui Dumnezeu, cum anume se manifestă El în această lume, dacă revelaţiile cele două (a Vechiului şi a Noului Testament) sunt adevărate, dacă a existat de-a lungul istoriei omenirii o relaţie cu Fiinţa Transcendentă, care este rolul lui Dumnezeu în sfârşitul lumii, dacă va exista o altă lume după presupusul sfârşit al acesteia, sunt întrebări la care se găsesc răspunsuri atât din partea religiilor, cât şi din partea ştiinţelor sau a filosofiei. Un lucru e vizibil astăzi (mil. III) cu ochiul liber: fiinţa omenească s-a îndepărtat mereu mai mult de Fiinţa Supremă, de Creatorul ei. Explicaţiile sunt multiple, dar acestea se văd şi se explică prin metodele de cunoaştere (învăţare) ale fiecărui domeniu în parte: ştiinţele şi tehnologiile noi au explicaţiile lor, filosofia ştiinţei alte explicaţii, religia altele. Ochiul liber însă, al tuturora, poate să vadă degringolada din ultimii 40-50 de ani, poate să observe, cu uşurinţă, cât de mult a decăzut omul prin depărtarea de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Libertăţile unlimited pe care omul, indiferent de vârstă, le experimentează fără ruşine, fără teamă, nemaivorbind de vreun respect faţă de valorile morale de altădată, fac, în multe cazuri, să înţelegem că fiinţa umană a decăzut până la stadiul de nonexistenţă, de nefiinţă, sau, cu durere spus, până la stadiul animalier. Exemplele pot fi extrem de multe şi din foarte multe domenii. Multe te înfioară şi te fac să treci repede şi cu ruşine peste ele. E bine sau e rău lucrul acesta? Cei care mai cred în valorile umanitare, moral-religioase, în Dumnezeu, nu ar trebui oare să ia atitudine faţă de cazurile ce par extreme, dar devin tot mai frecvente? 1

VARIA

decembrie 2014

Constantin DOBRESCU

CARTEA DE COLECŢIE De curând am primit prin bunăvoinţa preotului stavrofor Radu Botiş,distins om de cultură din Ulmenii Maramureşului interesanta lucrare datorată lui Constantin Toni Dârţu şi intitulată „Personalităţi române şi faptele lor 1950 -2010 ” , care a văzut lumina tiparului sub egida editurii Studis din Iaşi,2014. De fapt lucrarea asupra căreia zăbovim este un Dicţionar întocmit la iniţiativa acad. Cristofor Simionescu preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Iaşi. Acest volum de colecţie, care este editat sub îndrumarea Mariei Magdalena Balantyne din Anglia şi are un sumar compartimentat în mod judicios după cum urmează : viaţă spirituală, drept financiar, fiscal şi bancar , ştiinţă şi cultură , mari proiecte de infrastructură, literatură şi artă ,tehnică şi medicină. De asemenea volumul cuprinde şi o listă cu personalităţile cuprinse în volumele LV-LVIII. Printre aceste personalităţi care au binemeritat un loc în aceste volume amintim şi pe ploieştenii noştri de excepţie şi anume Nichita Stănescu şi Elis Râpeanu alături de nume grele ale culturii şi ştiinţei naţionale ca: Gh Buzatu Grigore Vieru ,Geo Saizescu,Constantin Brâncuşi, etc. precum şi personalităţi din diaspora. În volumul 59 de care ne vom ocupa descoperim oameni care prin dăruire ,sacrificii , inteligenţă , profesionalism şi talent şi de ce nu multă credinţă în Dumnezeu au lăsat sau lasă în urma lor profunde semne ale trecerii lor prin viaţă , binemeritând de la comunitate.Toţi cei prezenţi în acest volum au demonstrat viziune , integritate morală şi sens asupra obligaţiilor lor sociale. Aceste La Bucureşti, în 1880, vedea lumina tiparului pentru prima dată, povestirea lui Ion Creangă „Moş Ion Roată şi Unirea”. Cu un iz uşor comic în limbajul moldovenesc al vremii, Ion Creangă ne-a transmis această povestire ce conţine un anumit tâlc. Acum, după 134 de ani de la publicare, putem constata faptul că tâlcul ce răzbate din această povestire deşi ilustrează un eveniment din anul 1857 „pe când ferbea Unirea în Iaşi”, este la fel de actual . Ba, aş putea spune, că în ultimul sfert de secol, chiar a devenit un sindrom al societăţii româneşti , pe care mă văd nevoit să-l năşesc denumindu-l „sindromul lui moş Ion Roată”. „– Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire…Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum spuneaţi dinioarea, că deacum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală parcă nu prea vine la socoteală…Iar de la bolovanul dumneavoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păra rău…” Cât mi se pare de actual ! Nu pot să nu observ scumpii noştri parlamentari, care s-au înmulţit în ultimii ani ca ciupercile după ploaie. Huzuresc pe

personalităţi cuprinse în prezentul volum dar şi în cele precedente au sădit în rândul generaţiilor actuale şi vor sădi în rândul celor viitoare principii de viaţă ca înţelepciune , generozitate ,prestanţă, echilibru, onoare, dragoste faţă de Dumnezeu, faţă de ţară şi faţă de oameni. În cele 58 de volume anterioare care cuprind peste 1000 de personalităţi menţionăm 25 de membri ai Academiei Române, 45 de membri ai altor academii din străinătate, şase mitropoliţi 18 arhiepiscopi şi episcopi ,326 profesori universitari, 223 doctori în ştiinţe medicale, 338 poeţi,eseişti epigramişti,etc. Iniţiatorii acestei lucrări de excepţie şi de suflet şi-au făcut o datorie de onoare să includă şi numele unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii naţionale dispărute pe nedrept prea devreme. Amintim aici pe C.RădulescuMotru, prof. univ. Petre Brânzei, acad. Ştefan Odobleja, Onisifor Ghibu, soprana Teodora Lucaciu, Mircea Vulcănescu,pictorul baron George Lovendal, istoricul de excepţie Corneliu Tamaş care a făcut cinste şcolii arhivistice naiţonale şi alţii. Autorii au inclus în volumele apărute până acum personalităţi din 32 domenii de activitate care s-au remarcat nu numai în ţară dar şi în alte 16 ţări străine în perioada 1950-2014. Apar în lista celor menţionaţi în volumele anterioare deja publicate, Nicolae Labiş, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, etc. Ne face o deosebită onoare să consemnăm că în volumul 59 asupra căruia ne-am aplecat figurează şi părintele Radu Botiş, om de profundă cultură,spirit enciclopedic, iniţiatorul unor reviste online . „Slova creştină” cu suplimentul „Slova copiilor” şi „Glas comun”.

Andruşa R. VĂTUIU

SINDROMUL ION ROATĂ banul public, încasându-şi îndemnizaţiile de şedinţă şi atunci când lipsesc, au cele mai lungi concedii şi cele mai multe privilegii pentru munca prestată, o muncă istovitoare de 2-3 zile pe săptămână. Se plimbă în maşini de lux, călătoresc la business class, şi-au votat salarii de top,şi în timpul ăsta, ţărişoara asta geme de sărăcie şi se prăbuşeşte sub povara unor cheltuieli deşănţate, făcute de toţi aleşii noştri, care s-au cocoţat arogant pe un piedestal de unde ne privesc superior pe noi ăştia , care trudim să îndestulăm bugetul de stat, acest sac spart la care “băieţii deştepţi “ ţin buzunarele deschise la fiecare crăpătură pe unde se scurge banul public. Noi, ăştia Ion Roată, care abia supravieţuim cu coşul zilnic comunicat de aleşii noştri, trebuie să strângem cureaua şi mai mult pentru a satisface nevoile bugetului. Dar această strângere de curea ne este cerută numai nouă, nu este aplicată şi gânditorilor care plutesc în aşa zisele „sfere înalte”. Norocul chior este că românul este răbdător şi se ghidează după vorba veche: „ferească Dumnezeu de mai rău !” Această imagine o regăsim mai în toate sferele sociale, din această cauză, experienţa lui moş Ion Roată, a devenit un „sindrom naţional”.

STAREA DE GRAŢIE

decembrie 2014

Mirela BĂLAN Tirania cercului gândurile şuşotesc în învălmăşeala lor ora gesturilor cotidiene a devenit anorexică subconştientul a devenit o groapă comună a întrebărilor sfredelitoare a laşităţilor devenite pact între memorie şi smerenie trecutul e un tiran * în ţara mea femeile sunt geloase şi gândesc prea mult se înfăşoară în firul despicat în patruzeci şi patru bărbaţii par sa gândească liber zilele astea ei nu se mai tem mama revoluţie i-a învăţat mersul pe sârmă fericirea epidermică memoria lor nu depinde de noi. * o carte forfotită şi-a pierdut pudoarea au pipăit-o atâtea mâini ba mai mult unii au reuşit să-i pătrundă adâncurile cele mai adânci dulce viol cerebral. * când un om strigă toţi ceilalţi se adună să prindă o fărâmă de strigăt îl duc acasă şi-l îngrijesc până când le vine ca o mănuşă strigătul rupe zăgazurile unii oameni nu strigă niciodată. * să-ţi iubeşti patria aşa cum iubeşti o mamă căreia i-ai spus orice în adolescenţă nu o mamă despotică nu măcinată de frică precum lemnul de carii o mamă curajoasă prin toţi porii prin care respiră fiicele ei.

Victor TELEUCĂ Strigă-mă

Pot s-aud în casa din cuvinte arzânde întrebări ascuţite

Strigă-mă când luna e-n nori de vânt şi zăpadă; strigă-mă seara, când ştii c-o să mori ca doru-ngheţat în ochi de livadă; strigă-mă seara, când vârstele fug nebune din tine pe drumuri şi ape; strigă-mă seara, când ochii ajung candorile nopţii şi vor să le-ngroape; strigă-mă seara pe viscol arzând, când casa ţi-e plină de goluri – şi-am să vin cine ştie cât de curând, dar am să vin cu frig de la poluri. Deschide uşa, şi viscolul când o să te prindă în braţe de gheaţă, cu ochii dintr-un fund de oglindă, lasă-te lui, în holul lui de zăpadă-ngheţată.

Simt tufişuri crescânde într-un joc inventat când surfez peste glasuri de sticlă

Viscolul eu sunt, şi mori cu el ca să-nvii încă o dată...

Pot s-adulmec sudoarea ridicându-se ca ceaţa din noapte bronzată în apa de mare

Mama

Mariana ZAVATI GARDNER În oglindă O zi copiază altă zi în oglinda iatacului cu tapet şi anecdote răsuflate Văd laguna lunară prin fereastra deschisă de pe pervazul meu cu pernuţă

Pot să gust ceea ce-am pierdut în visul din iatacul meu cu atâtea limbi înroşite O formă copiază altă formă în oglinda paralizată de voci joase fără formă fără-nceput... fără sfârşit...

Ploaie cu poame de fulger Se face noapte în vis în iatacul cu jar şi saltimbanci pe pereţi

Odihna muncii – mână peste mână şi ochii obosiţi un pic mai mult frumoasă-o fac şi-acum, bătrână, cu-acelaşi dor din inimă nesmult. E o icoană vie – toată aşteptare, avere necurmată a sufletului meu, irişi cu două semne de-ntrebare ce-adună anii ca-ntr-un defileu. Dar spusa ei! Adâncurile limbii cu-ntârzieri şoptite, rugăminţi ce nu pot niciodată să se schimbe, devin mai domolite, mai fierbinţi, o înrămează-n aur uşor catifelat din basmul care nu s-a mai aflat.

Se face noapte în vis tu apari fermecat, zăpăcit pe tapiseria grădinii Se face noapte în vis ţesători ne brodăm iubirea pe-un tapet cu poame de fulger.

decembrie 2014 În anul acela, îl găsea Crăciunul tot pe front. Era pentru a doua oară că i se întâmpla asta şi putea spune că şi la acest capitol era o deşcă bătrână. Adică un soldat mai în vârstă decât ceilalţi, dar şi trecut prin mai multe decât alţii. Pentru că în divizionul lui de artilerişti i se spunea ”badea Pavel”,unii spuneau că Pavel Drumeş face războiul pentru altul. Divizion era acum un fel de-a vorbi, pentru că din el mai rămăseseră doar oameni cât să facă un pluton. Iar infanteriştii, care îi adoptaseră în mijlocul lor, le spuneau artilerişti doar aşa ca o poreclă. După un atac al aviaţiei ruseşti, cei care supravieţuiseră, rămăseseră doar cu puştile şi cu hainele de pe ei. Divizionul a rămas acolo , în vâlceaua plină de sălcii, ca un morman de fiare îndoite, răsucite şi înegrite de fum şi de bucăţi de lemn arse sau aşchiate.

Eugen BURGHELEA

FELINARUL Pavel Drumeş a scăpat cu viaţă şi s-a învârtit năuc în jurul căruţei fără să priceapă ce s-a întâmplat. Din caii lui, pe care îi mânase atîta drum, îi hrănise şi îngrijise cum ştia el mai bine , mai rămăseseră doar bucăţi de carne împrăştiate peste tot. Hamurile erau doar nişte frânturi de piele însângerate, atârnând peste capetele cailor care-l priveau cu ochii larg deschişi, încremeniţi într-o nedumerire cutremurătoare. ’’Şi eu ce să fac acum?’’, se întreba soldatul Drumeş. Nu ştia încotro să apuce. Pentru el războiul însemna caii şi căruţa. Puşca o ţinea lîngă el aşa cum ţinea biciul . O curăţa şi îi purta de grijă, deşi no folosise niciodată. S-a aplecat şi a apropiat ochelarii de ochii cailor, acoperindu-i. A luat o bucată de ham cu cataramă, a scurtat-o cam de lungimea unei curele şi s-a încins cu ea peste manta. Parcă vântul nu-l mai pătrundea aşa crunt ca până atunci. „Hai odată, bade Pavele!” Erau camarazii lui, încolonaţi de plecare. I-a privit mirat, apoi s-a apucat să mai răscolească odată printre ruinele căruţei lui. A găsit ce căuta. Era un bidon soldăţesc, îmbrăcat în pâslă şi învelit într-o traistă, pe care îl păstra de când venise din concediu de-acasă. L-a cântărit în palmă şi s-a bucurat că nu-l spărseseră schijele. Lângă el, era şi felinarul. Un felinar mic aproape cât un pumn. Se ajutase cu el de multe ori când nopţile erau negre şi de nepătruns. Uneori, le luminase cu el chiar şi drumul cailor. Ca prin minune, sticla nu era spartă. L-a pus în traistă, iar traista a legat-o de cureaua făcută din hamul cailor. A plecat încet, privind mereu înapoi. În urmă, rămânea o privelişte dureroasă. O vâlcea presărată cu resturi de tunuri îndoite şi strâmbe, de căruţe şi de cai. Singurele lucruri care păreau drepte, lângă sălciile aplecate, erau crucile albe, aliniate una lângă alta. Acolo rămâneau îngropaţi camarazii lor care nu au scăpat din bombardamentul avioanelor. 4

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ La început, au râs de el, văzându-l cum cară felinarul peste tot. Cu timpul s-au obişnuit şi chiar au început să îl laude. Seara, în adăposturi, Pavel îl aprindea după ce îi ştergea sticla cu poalele cămăşii. La lumina lui, mulţi îşi mai citeau o dată, şi încă o dată, scrisorile de acasă. Atunci când ajungeau prin sate, grija lor era să găsescă şi gaz pentru felinarul lui Pavel. După ce au pătruns în gerul Siberiei, veneau seara în adăpost şi îl mângâiau cu palmele, aşa cum făceau cu soba de acasă. Asta până când s-a terminat gazul. După aceea,felinarul a devenit la fel de rece ca oţelul puştii şi nu s-a mai apropiat nimeni de el. În seara de Crăciun, tot frontul părea un câmp pustiu. Dacă n-ar fi bătut vântul, românii ar fi auzit cum respiră ruşii. Aceştia , la rândul lor,ar fi auzit cum bat inimile românilor. Aşa erau de aproape unii de alţii cu tranşeele. Comandanţii i-au prevenit iar să nu slăbească vigilenţa . ” Dar cum sfântul, Pavele, să ne atace tocmai de Crăciun? N-au şi ei un suflet, n-au şi ei credinţă?’’ Era Gavriş Mărginean , consătean cu Pavel Drumeş. Venise tocmai din capătul tranşeii până la el. Gavriş cânta în strană la biserică cu o voce dumnezeiască. Iar la nunţi şi la botezuri,tremura horinca în pahare când dădea drumul glasului . De la ruşi, se auzea un cântec de armonică. Românii sau mişcat sub parapeţi. Gavriş a început a colinda. Mai întâi, abia murmurat, apoi din ce în ce mai tare. După el au început şi ceilalţi. Un cor puternic de bărbaţi făcea valea să răsune de colinde. Pe tranşeele ruşilor, licăreau ţigările aprinse. Ascultau şi ei fără să mai stea ascunşi. Într-o pauză dintre două colinde , Gavriş a scos o lumânare dintr-un buzunar şi a aprins-o. Flacăra a fulgerat câteva clipe . Apoi vântul a stins-o. Atunci, Pavel a scos felinarul, a luat lumânarea şi după ce a aprins-o, a pus-o în locul fitilului. A pus felinarul în vârful baionetei şi a ridicat arma deasupra tranşeii. În întunericul de nepătruns, felinarul pâlpâia ca licărul unei stele. Gavriş s-a ridicat şi a început să cânte:”Steaua sus răsare/ Ca o taină mare...” Corul românilor soldaţi a irumpt din nou, mai puternic. Dinspre tranşeea ruşilor, un cântec de armonică acompania colindele româneşti. Pavel a scos din traistă bidonul şi l-a dat pe rând să-l sărute fiecare soldat dintre cei adunaţi în jurul felinarului. …După război, în fiecare an, de Crăciun, badea Pavel Drumeş îşi aprindea felinarul şi îl anina la intrare, deasupra scărilor. Colindătorii se opreau sub clopotul de lumină şi colindau. Badea Pavel se sprijinea cu mâinile de cerdac şi privea departe, în întuneric, ascultând ecouri numai de el ştiute şi înţelese. La miezul nopţii, fie frig, fie ploaie, fie viscol, pe poartă intra Gavriş Mărginean. Se oprea sub felinar şi începea să colinde. Pavel Drumeş aducea din casă un bidon îmbrăcat în pâslă, plin cu horincă. Între două colinde, i-l dădea lui Gavriş să-l sărute. Apoi colindau amândoi , privind cum pâlpâie felinarul. În lumina lui tremurătoare,prin faţa ochilor le treceau zilele şi nopţile de front, precum şi camarazii lor de pe pământ şi din ceruri.

STAREA DE GRAŢIE

Restituiri Ion C. PENA (1911 – 1944)

decembrie 2014

Alpinism

Maria CIOBOTARU

Pe piscuri goale, fără viaţă, Unde nici vulturi nu s’avîntă Eu mi-am tîrît povara sfîntă A trupului flămînd de viaţă.

Eternele poeme

Cu patimă m-am strîns pe stîncă Strîngînd spasmodic piatra tare … Şi-i drept că gura-mi, nu arare Cerşea un sprijin de la stîncă. Prăpăstii mi-au surîs sarcastic, Guri de-abia înfiorătoare, Dar prins de culme cu ardoare, Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

Opriţi-vă Portret Eu sunt sălbatec ca un vis Ce noaptea liniştea sugrumă, Ca un profet păgân închis În carapacea mea de humă. Eu sunt înalt ca un stindard Ce-i ros de umbră şi de glorii, Ca un păcat spălat de nard În patruzeci de purgatorii. Eu sînt pribeag ca un strigoi Ce scuipă lumea cu blesteme, Ca un nebun cu pumnii goi Şi tidva plină de poeme.

Poetul din urmă Pe-aici poetul este rătăcit, Prin hârburi de anafură şi besnă, Heralzii în tăcere i-au murit Şi plânsu-i-au durerile în glesnă. De vreme îndelungă-i călător – Cu pietrele şi roua din grădină, Cu pulberea, cu norul tunător, Cu toamna îmbrăcată în rugină. A năzuit o ţară de poveşti – Naiade în albastră legiune, Luceferi în betele îngereşti Şi verile cu umbră de cărbune.

În drumul meu opriţi-vă fierbinţi, În carnea mea cu târnăcoape. Am să vă dau mistere şi arginţi, Ca dulcea bogăţie să vă’ngroape. Mi-e inima de fulgere ocean, Mi-e fruntea năzdrăvană şi haiducă. Opriţi-vă cu sufletul ochean Să beţi înfiorarea hăbăucă. Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri Să vă înalţ o clipă, să vă doară. Crepuscul de altare şi zefiri Şi vorba peste moarte să vă moară. Nu închinaţi cu mine rugăciuni Ci treceţi, ca barbarii, mai departe, Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni. Deschis îmi e pătulul ca o carte. Eu voi rămâne, singur, vagabond, Un cerşetor de soare şi de vise. Voi ocoli destinul rubicond Cu porţile de marmură, închise.

Noiembrie Soare veşted, soare vechi Cât o palmă de înalt, Îl iau plopii de urechi Fără scară, fără salt. E bolnav de veşnicii Câte-a tors şi-a îngropat, Câte umbre şi stihii Între timp a destrămat.

Să fluture alaiele în zob, Pe lanuri să se scuture belşugul, Din cupe să hălădue - şi rob Ca neaua să-i lucească meşteşugul.

Soare umil, soare mic Cât o ancoră abea Înfloritu-i-a în spic Dulcea somnului zăbrea.

O ţară de lumină şi de vis Poetul peste ani a căutat-o; I-e sufletul de negură, închis Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

O să doarmă iar blajin Undeva adânc şi cald Rotunjindu-ne cu chin Pentru mâine alt smarald.

Ne apropiem de teiul singuratic ce străbate orizontul în liniştea serii crengile par nişte perdele-nflorate luna îşi întinde mâinile fine prin voalul de mătase revărsând dor şi patimi peste sat. Stelele, neobosite făclii deapănă firul nopţii am privit destinul schimbat într-o nouă formă a vieţii... culeg parfumul florilor din zborul secundei facem schimb de cuvinte, caut echilibrul în eternele poeme.

Mângâierea mamei Emoţie fără întoarcere din dimineaţa începutului de culoare al vieţii ochii umezi de şoapte sub mângâierea mamei întruchipează fericirea boboc de floare, fără vină din grădina cu trandafiri suavă floare a iubirii energie pură-minune a lumii un cântec îngeresc, când zilele-ncep şi nopţile se termină din glasul tău se nasc cuvinte-fulgi albi ce curg urmând îndemnul inimii. te ştiu acolo, în depărtare zâmbindu-mi.

Un miracol

Îţi caut privirea senină cu teamă şi dor cuvinte neînţelese au rămas în urma paşilor pierduţi sunt atât de puţine stele pe cer, când jarul iubirii s-a stins şi timpul îmi pare străin umbra lunii se revarsă în mare lăsând raze albe pe nisip se zbat în adâncuri mărgele de gânduri cu gust de migdale şi sare în vechi amintiri mă strecor, visez un miracol... un nou început.

decembrie 2014 Câte zile şi câte nopţi n-a dormit la gândul că va merge toamna asta la şcoală. Iată, ziua cea mare a sosit, de-acum e un om serios. Păşeşte cu teamă spre clădirea cea mare care îi este străină, are uniformă de culoare închisă, aşezată perfect peste cămaşa imaculată, cu papion la gâtul prea firav, cu mânuţele îngheţate pe ghiozdanul cel nou care are pe el câteva personaje dragi din desene animate. Merge cu paşi mari ca să-şi facă un pic de curaj. Oare nu cumva ieri a făcut ceva rău şi nu îşi mai aminteşte ce, sau a minţit, aha…a răsturnat gavanosul şi nu i-a spus lui buni, pisica era acolo şi mieuna întruna, găina vecinei era cocoţată pe gardul de la flori…Gândurile i se amestecă învolburânduse în teama de necunoscut. Bretonul îi taie fruntea în două jumătăţi egale şi nu poate să-şi explice de ce îi este frică, sau frig, doar era băiat curajos, până mai ieri. A, trebuie să fie atent să nu-şi prăfuiască pantofii cei noi. Ce frig îi este!

Carmen PASAT

ÎN PRI M A Z I Acum e la poartă, e obligat să păşească mai încet din cauza aglomeraţiei, ia uite ce veselă e fetiţa aia şi cum sare în sus de fericire. Oare ea nu se teme? Va trebui să intre, şcoala pare mare, ameninţătoare, intră, speriat ca un fir de iarbă când e călcat în picioare, mâna bunicului e prea strânsă peste mâna lui. Se uită pe ascuns la ceilalţi, îi este ruşine, e gata de fugă, să fugă acasă şi să se ascundă în pat cu promisiunea că niciodată nu o va mai supăra pe mama, nici nu va mai răspunde urât bunicuţei care, de un an îi tot repeta: – Ei, lasă, că mergi tu la şcoală, intri tu pe mâna doamnei! Şi mama care-i mai ştergea câte una la fund şi-i spunea: – Ehei, gata cu joaca, vezi câte caiete ţi-am luat, astea toate trebuie scrise până la vacanţa de iarnă. Se aşază în rând. Aude lista strigată de director şi apoi plecă spre clasă. Îi tremură genunchii, îi tremură bărbia, dinţii îi clănţăne ca la frisoane, fără să-i poată stăpâni. Sună un clopoţel vesel. Clasa e mare, luminoasă, cu pereţii hidos de albi, dar cu multe planşe, unele cam îngălbenite, pe pereţi, flori spânzurate în florare de sârmă şi tabla mare, uriaşă şi îngrozitor de neagră, pe care scrie ceva care începe cu B mare de tipar, urmat de i mic de tipar. Îşi găseşte o bancă, stă cu un copil străin. Îl trage pe buni de mână să stea şi el în bancă. Buni îl simte şi îşi face şi el loc, alături. Oare aceea va fi banca lui? Parinţii şi copiii se frământă, se agită, fiecare îşi aranjează odorul în băncile din faţă. Unii se supără că nu încap toţi acolo, în primul rând, el e fericit că stă mai în spate. Banca de lemn e veche, scrisă şi zgâriată, semne necunoscute şi câteva litere cunoscute sunt sculptate pe ea. Cu degeţelul urmăreşte linia unui O, apoi îl conturează pe M mare de tipar. E prea înaltă banca asta, gândeşte, şi încearcă să se mişte puţin, dar afurisita scârţie. Băieţelul din banca lui se uită curios şi-i vine să râdă pe înfundate. Se apropie de urechea lui şi spune, abia înfundându-şi râsul: 6

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ – Nu-i aşa că şcoala asta e ca o cutie plină cu şoarecei care chiţăie permanent? El se gândeşte la cât e de relaxat colegul său. – Vezi, îi şopteşte bunicul, toţi copiii vin la şcoală ca să se facă oameni mari! Nu prea înţelege el ce înseamnă asta, că doar oamenii se fac oricum mari, copiii oricum cresc, nu pot rămâne aşa, de ce e nevoie să înveţe la şcoală? Pentru el era foarte bine la ,,grădi’’. Acolo avea tot ce-i trebuia ca să fie fericit. Domna îl iubea şi el a învăţat o mulţime de lucruri. Se uită disperat ca trezit dintr-un vis. Îl trage pe buni de mână: – Dar eu n-am niciun coleg de grădiniţă aici! şopteşte înspăimântat. – Lasă, îi explică iarăşi bunicul, o să-ţi faci o mulţime de prieteni, toţi copiii de aici vor fi colegii tăi. Simte că-l ia cu leşin. Îl doare burtica, are crampe şi parcă îl ia cu călduri.Transpiră şi picăturile de rouă de deasupra buzei îl incomodează. Le şterge cu mâna şi ea umedă, mică şi caldă. Dintr-o dată îi veni o idee salvatoare. O, cum de nu sa gândit la asta încă de dimineaţă? Doamna aceea străină vorbeşte ceva, nu înţelege ce, el are în minte ideea şi vrea s-o aplice, dar nu ştie când e momentul potrivit. Se foieşte din ce în ce mai mult şi banca scârţie tot mai tare. Lumea se întoarce şi bunicul îl roagă,,stai cuminte!’’ Nu ştie ce să-i spună. Se ţine cu mâna de burtică, mimând gestul de durere, dar nimeni nu-l observă. Dintr-o dată, nu ştie de ce, toţi adulţii se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Când simte că şi buni se ridică, el e deja ieşit din banca scârţâitoare. Doamna cea străină îl ia de mânuţă şi-i spune ceva, el nu înţelege nimic, se ţine strâns de mâna bătrânului. – Sunt bolnav, mă doare burtica!spune tare, foarte tare, încât nu-şi recunoaşte glasul. Gata, am fost la şcoală, acum vreau la mami! Doamna insistă calm, bunicul îi sloboade mânuţa, împingându-l înapoi. Cât de părăsit se simte. E ca un copil abandonat. Aha, deci buni nu l-a iubit niciodată cu adevărat! Acum îşi dă el seama că-l minţea când îi spunea că ei sunt doi ,,camarazi de arme”. Deci cine a trădat? Se lasă dus de doamna cea străină înapoi în bancă. Deci buni nu-i este prieten! Şi-i spunea mereu că prietenii nu se înşeală unul pe altul, nu se abandonează la greu...Toţi l-au trădat. Mami care e plecată în delegaţie toată săptămâna, tati care are întotdeauna mult de lucru, bunicuţa care i-a promis o prăjitură la întoarcere, buni...da, trădătorul! Nu va mai vorbi niciodată cu el, n-o sa-i mai dea pietricele colorate la colecţie şi nici n-o să-l mai ajute să cosească, să sape, să care lemne şi apă, nimic n-o să mai facă pentru el. Şi cât îl iubea...Dar acum, gata, s-a terminat cu prietenia lor. Oare când o să se sune de ieşire? Cât e ceasul? De emoţie nu vede cadranul ceasului de deasupra ,,catredei”. Pacă şi-a auzit numele... Dintr-o dată l-a izbit realitatea. Cincizeci de perechi de ochi care se uită la el aşteptând. Emoţie, frică... Aşteaptă ceva de la el. Ce? Se ridică în picioare. Toţi îl ajută. ,,Spune prezent! Spune prezent!’’ Face câţiva paşi spre uşă şi dă să iasă. Se răzgândeşte. Nu se poate! Cum să abandoneze lupta? Se îndreaptă de spate, apucă de pe mânecă o scamă imaginară, îşi drege glasul şi se prezintă bărbăteşte aşa cum a făcut repetiţie acasă, când toţi îl rugau să înveţe să se prezinte: – Eu sunt Nicuşor. Nu, nu nu aşa trebuia, încearcă din nou, altă variantă şi mai sigur pe el. – Pe mine mă cheamă Ionescu Nicolae. Am şapte ani şi am venit la şcoală pentru că vreau să învăţ să scriu şi să citesc. Şi vreau să vă mai spun că am un bunic trădător!

STAREA DE GRAŢIE

O pagină cu Mircea DAROŞI

Resemnare Stau rezemat de gânduri Şi îmi scutur anii De praful cotidian. Batista amintirilor, Am legat-o În patru colţuri Cu visele tinereţii. Fiecare nod Poartă cuvintele Nerostite Dintr-un poem Abia început. Numai unul Ţine strâns Felia mea de viaţă Prin care mă caut Şi nu ştiu De unde vin Şi unde mă duc.

ICOANELE DORULUI Volumul de versuri „La porţile gândului” apărut la Editura „Karuna” Bistriţa, 2014 este o metaforă deosebit de reuşită prin care Rodica Fercana îşi introduce cititorul într-o lume care îi aparţine, atât prin structura ei sufletească, cât şi prin aspiraţiile sale poetice. Dincolo de simplitatea versurilor se află puterea mesajului , fiorul artistic pe care îl transmite, frumuseţea gândului curat pe care şi-l exprimă cu o aleasă dezinvoltură. Este o poezie prin care Rodica Fercana se confensează cititorului, îl îndeamnă să guste din potirul cuvântului bucuria împlinirii, bunătatea sufletului, puterea iubirii şi a credinţei. Fiind o fire plină de sensibilitate, înconjurată de acea stare nostalgică de care este cuprins orice poet, ea reuşeşte să dea glas şi sens frământărilor sale interioare, să-şi pună în valoare identitatea artistică, spiritul său creator : „La porţile gândului e o mare de zbucium/ Din care îşi face paşi devenirea noastră/ La porţile

decembrie 2014

Copilărie

Dezamăgire

Mă caut pe dealul Unde soarele râde Ca un copil Şi luna îşi pune Sprâncene de-argint. Acolo, lumina respiră Printre ierburi Şi cireşii Îmi pun cercei la ureche. Mă caut pe dealul Unde timpul Se teme de infinit Şi Cerul Îşi oglindeşte faţa În ochiul pământului. Mă caut în umbra Care mă ţine de mână Şi –mi poartă haina Copilăriei.

E prea aprins cuvântul nerostit Şi gândul dă scântei de răzvrătire, Aleargă timpul peste noi rănit Şi-i văduvită clipa de iubire.

Împăcare

M-aş îmbrăca în straiele amiezii Dar s-a-nvechit un pic cămaşa zilei, Şi m-au cuprins troienele zăpezii, Iar ghioceii râd la poala tâmplei

Eu clipa din mine n-o vând Şi traista pe umăr mi-o ţin Sunt slobod ca pasărea-n vânt Şi-n vorbă port cerul senin.

N-avem nici vreme pentru noi, Nici vorbe bune pentru alţii, Purtăm în suflet mult noroi, Dar ne visăm prin constelaţii Şi nici în gând nu ne-ntâlnim, Loviţi de patimi şi de soartă Dezamăgiţi de noi fugim Şi punem lacăte la poartă

Mai tânjesc după iubire

Cu viforul vieţii mă lupt S-alung neputinţa din loc Iubirea mi-e taină şi scut Şi-mi poartă în toate noroc.

Mă dor acum şi lacrimile nopţii Şi doare şi cuvântul nerostit, Stau visele sub lacătele porţii Şi totuşi le visez la infinit.

Cu lumea nu vreau să mă cert Că mâine e poate târziu, Iertare să-mi cer ori să iert Şi vreau împăcat să mă ştiu.

Mă doare dimineaţa din privire Şi mugurii mă dor plesnind în pom, Tot mai tânjesc după iubire Şi-n ea mă sprijin ca într- un baston

gândului e o mare de lumină/ Ce irizează vrerea din noi./ La porţile gândului e o mare de iubire/ Din care viaţa îşi trage seva. / La porţile sufletului/ E o mare de credinţă/ Ce-l îndreaptă spre mântuire”. Poeta îşi îndreaptă ochii sufletului şi spre meleagurile copilăriei, reuşind să realizeze într-o lumină caldă icoana sfântă a ţăranului român pe care îl încadrează într-un peisaj mirific aflat mereu sub nemuritoarea expresie a lui Blaga: ,,veşnicia s-a născut la sat’’. Sunt semnificative în acest sens poeziile intitulate: „Iarba verde de acasă”, „Cununa grâului”, „La poale de Ţibleş”, „Dor întors”, etc. Rodica Fercana contemplă natura, o poartă în suflet, o inspiră şi îi alină dorul de meleagurile natale. De aceea , în creaţia sa întâlnim foarte des pastelul pe care îl realizează prin mijloacele artei cuvântului. Sunt prezente aici mai toate figurile de stil care dau culoare şi farmec poeziei sale. Poeta telceancă scrie atât poezie clasică, cât şi modernă, stăpâneşte cu uşurinţă tehnica versului, este preocupată

şi abordează o tematică diversă, punând în valoare aspecte ale vieţii cotidiene , dar şi subiecte cu caracter istoric, încercând să vindece şi anumite răni din trecutul strămoşilor noştri. Poezia de atitudine intitulată „Ce avem?” este o interogaţie retorică îndreptată spre societatea în care trăim: „Avem uşi închise/ la care degeaba bat tinerii noştri/ în speranţa slujbelor promise.../ Avem cimitire ce strâng în chingi sânge nevinovat..../ Avem drumuri pietruite cu suferinţele noastre.../ Avem tăcerea atâtor neîmpliniri...” Aş putea spune că poezia Rodicăi Fercana este un gând frumos, dornic să se înalţe spre o performanţă artistică.

decembrie 2014

Maria BOGDAN

PREŢUL CELOR DOUĂ IUBIRI Toamna târzie deosebit de frumoasă. Maria sta în casă, urmărind de la geam, cu privirile pline de dragoste, jocurile micuţei Luminiţa, în părul căreia razele soarelui se jucau dându-i o deosebită strălucire. Silueta Luminiţei se distigea din ceata de copii, prin mişcările-i iuţi şi sprinteneala moştenită de la mama ei. Privind în curte, mai departe în grădină, Maria ajunse cu privirea acolo unde se uneşte cerul albastru – auriu cu pământul. Acelaşi cer care în anii copilăriei ei, apoi gândul o duse pe cărarea adolescenţei, purtând-o până-n zilele de faţă...... casa lor impunătoare şi frumoasă suportase multe schimbări de atunci de când zidurile înalte o ajutaseră să se ascundă de Valer, vecinul şi prietenul ei, în jocurile lor naive de copii. „Ce nevinovate şi naive, dar pline de farmec erau jocurile noastre în anii aceia. ce frumos a fost! În zilele de varănu ne mai adunam prin case, până toamna târziu”, gândi Maria în continuare, urmărind priveliştea ce i se întindea în faţa ochilor. Zări apoi stolul unor păsări urcând spre cer, făcând o gălăgie care se îmbina plăcut cu stigătele copiilor din curte. Naşterea Mariei aduse bucurie şi căldură în casa pe atunci veche şi rece, zidită în mare parte din piatră, cu ziduri groase, acoperite de iederă. Tot aşa venirea pe lume a Luminiţei aduse mare bucurie celor două familii, vecine şi prietene. Casa părinţilor Mariei era situată la marginea oraşului, în aproprierea târgului . O dată pe săptămână se adunau în târg fel de fel de oameni cu fel de fel de mărfuri, fructe şi zarzavaturi, pentru vânzare. Tot aici unde joia se ţinea târgul, se ţinea şi piaţa de zi cu zi, unde doamna Luiza, mama Mariei, şi Ana, fata care-i ajuta la gospodărie, se duceau în fiecare joi după cumpărături. Forfota şi gălăgiacare stăpâneau târgul atrăgeau mulţi copii. Împreună cu aceştia, păşea cu frică, ascunzându-se să nu fie vâzută de părinţi, Maria, ale cărei amintiri se întorceau nostalgic acum, în acel timp, prin acele locuri...... Încă din zorii zilei de joi, Maria îşi pregătea în gând cuvintele de care se folosea cu dragoste în glas, pentru a o convinge pe Ana s-o facă părtaşă faptelor ei şi dacă era cazul, să-i ia apărarea, când va întârzia la masa de prânz.

Spre deosebire de alţi ani, pomul de Crăciun al lui Michisor a depăşit anul acesta toate aşteptările. Era luminat feeric, încărcat cu de toate, iar la baza lui, maşinuţele şi armamentul completau zestrea hibernală a micuţului. Părinţii, unchii şi mătuşele au avut grijă ca Moşul să fie cât mai darnic De altfel şi băieţaşul crescuse, era în grupa mare a grădiniţei şi, pe lângă poezii ştia cam de toate. După ce au cântat, Moş Crăciun cu plete dalbe, şi au aplaudat jerbele artificiilor, fiecare rudă a început să-l invite pe copilaş la câte o surpriză: – Serveşte, puiule, ciocolată de lux din import, îl îmbia cu glas duios mama. – Uite şi căluţul pe care i l-ai cerut Moşului, mângâie-l şi pune-l la ham, îl sfătui bunicul. – Şi apoi să încerci pistolul-mitralieră, să te simţi ostaş adevărat, interveni cu mândrie tatăl. – Michisor zâmbea şi mimă o satisfacţie deosebită, dar nu mai era zglobiu şi expansiv că în alţi ani. Ba, mămica îi surprinse în privire o rouă persistentă de regret voalat. 8

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ Apoi se îmbrâca frumos în hainele ei deosebite de ale copiior de pe stradă sau de ale celor întâlniţi în târg. purta ca notă distinctă un fular, mai bine zis un şal, pe care –l răsucea de două ori deasupra umerilor, în jurul gâtului, având grijă să nu se îmbolnăvească atunci când ieşea din casă în diminieţile răcoroase. îmbrăcată aşa trecea mai întâi prin bucătărie. Intrând în bucătărie, o auzi pe Ana vorbind singură, contrar obiceiului ei. La vederea Mariei, această femeie bună şi harnică se ruşină de ceea ce spusese, la gândul că Maria ar fi putut să o audă. Cu această teamă-n suflet, i se adresă, pentru a evita o discuţie referitoare la ce rostise nu demult cu voce tare. Felul puţin mai repezit şi fâstâcit, în care-i vorbea Ana acum, o făcu pe Maria să-şi amintească frânturi din puţinele cuvinte auzite din gura ei. „Parcă a spus ceva la adresa părinţilor mei sau mi s-a părut ?”, gândi Maria. Ana oprivi oarecum mirată apoi zise: Bună dimineaţa, fetiţa mea, de ce te-ai sculat cu nioaptea-n cap!? Of Doamne de ce nu sunt eu în locul tău? Ce pui de somnaş mai trage! Maria nu răspunse, continuând să se gândeascăla vorbele auzite din gura ei, înainte de afi intrat în bucătărie, care sunau cam aşa: „Sărăcuţa doamnă, iar n-a dormit toată noaptea!” . „Vorbeşte de mamă desigur”, se gânea ea. „I-am văzut de câteva ori umbra prin geamul de la bucătărie. Domnul avocat îşi face de cap. iar a jucatcărţi toată noaptea, de n-a venit acasă......”. „Parcă aşa a spus....” . Abia după ce îşi făcuse ordine în idei şi se aşeză la masă îşi aminti că nu răspunse salutului Anei şi zise: Bună dimineaţa, Ana. Aş dori să mănânc ceva, dar cât se poate de repede, că vreau să plec. Să pleci !? Unde să plec !? – Ei, şi tu, Ana, zise Maria puţin nervoasă, încă sub impresia gândurilor care nu-i mai dădeau pace. Ştii doar unde plec joia. Ia gâdeşte-te unde plec eu o dată-n săptămână şi ce distracţie aştept toată săptămâna!? – Ana se învârtea prin jurul sobei, făcându-se că nu înţelege unde anume se grăbea fata pe care o iubea ca pe propriul său copil.

Ion CROITORU

POMUL LUI MICHIŞOR – Ce-i, puişor, ai vrea să-ţi aducă Moşul şi altceva? Îi ghici ea un gând ascuns. – Da, o furnică chinezească. – Ha, ha, ha, dar vreo două de-ale noastre n-ar fi mai bune? Chicoti o mătuşă mai distantă. – Nu. Vreau o, Coptotermes, chinezească. – Cum? Ha? Ce? Izbucniră şocate rudele. – De unde ştii tu mă, despre... aia care zici? Gâjâi şi bunica. – Mi-a citit Nela dintr-a zecea. Furnica aia se hrăneşte cu cabluri electrice. Nela era o liceană din vecini care se mai juca uneori cu el. – Şi ce să faci tu cu furnica aia? Întrebă mirat unchiul. – S-o dau pe geam la proful Tuţu, că a lăsat-o corigenta la matematică pe Nela şi ea tot învaţă şi învaţă şi nu mai vine pe la mine să ne jucăm şi să-mi arate moda, topless.

STAREA POEZIEI

Vor fi definitive salturile departe de lumea prăbuşită, ca într-un desfăşurător peste care plutesc lumini efervescente. E jos durerea, fără echilibru... Mister obscur înconjurat cu pământ. Acest sânge traduce profunzimi uneori străine. Evadare în focul interzis.

Grafică de Lazăr Morcan

Octavian MIHALCEA Uneori străine

decembrie 2014

Singurătate Cercetează complexitatea dorinţei, amalgam insomniac ce încercuieşte sufletele. Poate fi străinul sfărşit. Cerc plutitor, exilat înspre spaţiile meduzei. Aşa se nasc visele strâmte – încrâncenat de intangibile. Singurătatea indentităţii pierdute sau disperarea sau fericirea punctului viitor.

În ramă veche Am iubit corpul! Ochi tăiaţi alungă liniştea din ramă în ramă. În rană. Palme şi coarne împletite primăvara citesc linia vieţii. Doar o nebunie verde.

Pasărea lui hermes Despre interiorul lui Achile, fără nicio undă anxioasă, fără durerea întâmplărilor bruşte. Contra spaimei – pasărea lui Hermes, lebăda încheiată cu succes, simţind fericirile, poate apropierea morţii. Solidă specie înaltă cu gât foarte îngust.

Prin balans Studiul scarabeului întunecat dintr-o fotografie gotică, pe scena din faianţă ascunsă după cub. Prin balans denumim orice aproape refuz. Evadare. Minime dansuri negre. Figuri strălucind în umbra sarcofagului.

Fin de siècle Zig-zag pe Sena. Lungile galerii ale apei, geometrie rotunjită după ştiutul plan fin de siècle, când fiinţa urmei se suspendă. Vecinătatea argintului. Flori părăsite acoperind decorul. Masive arme verticale.

Dincolo de expresie Simpla iluzie se petrece şi fuge, fără nicio structură, pe întregul drum al cursei cu apa. Trecut lângă viitor. Vară abstractă desenată prin copaci. Spectrul intens, ca o regulă a multiplicităţii. Mult aşteptatele răspunsuri vin cu himerele vieţuirii dincolo de expresie. Acum închinăm forma tristă, alunecată. Urmează proba supliciului divers. Posibil de neexprimat.

Pete dulci Mereu concluzii ingenioase, desigur foarte contestabile. Un satir baroc înţeapă tablourile. Pe lângă justiţia oamenilor. Mondenă pătrundere, vizibilă prin sticlă. Vieţuire implacabilă odată cu veninul, lupa oricărei camuflări la plural. Dealtfel, luxul apare diferit printre pete dulci.

Doar un privilegiu Cele ce se petrec fug mai mereu. Gest fluid, iluzoriu. Metronom la nişte porţi fertile. E doar un privilegiu relativ. Kali-Yuga: sculptura în sânge. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers. Formă de trai, minciună cu sensibilitate la frig.

Câteodată sepia Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă liniştea unui timp necunoscut. Apariţie fără milă. Câteodată sepia, pentru că melancolia împodobeşte fiecare pod tulbure. Adâncimi sihastre peste amintire. Posibilă sentinţă, epilog fără încetare.

Ovidiu VASILE Abaterea din sens Trei falii de netimp mă sfâşiară M-au rupt în trei bucăţi de nefiinţă S-au înfruptat din mine şi m-au scuipat afară Cu răni fără durere şi dor fără dorinţă Să rătăcesc prin moarte sub braţ cu nemurirea Furând nopţii-ntuneric şi stelei din sclipire Să-i sting zilei lumina şi lacrimei iubirea Şi-n culmea fericirii să-ndur nefericire Printr-o minune însă de minte necuprinsă Şi mângâiat pe creştet de dreapta Maicii-Sfinte Am înviat ca focul dintr-o scânteie-ncinsă Interpretând Cuvântul dincolo de cuvinte.

Când mă iubeşti Când mă iubeşti nebună-ntre nebune Înnebuneşte vinul în pahare Suie la ceruri stelele de mare Şi plâng violoncelele din strune Când mă iubeşti, mă sparg în stânci ca valul Pe chipul drag ţi-admir splendoarea clipei Îţi simt în piept bătăile aripei Precum îşi simte doinele cavalul Când mă iubeşti cu forţă de cutremur Simt cum mă prăbuşesc din temelii De dorul tău mor doar ca să mă-nvii Şi-atunci când mă refaci la loc să tremur Tu mă iubeşti cu forţă de taifune Mă risipeşti în jurul tău ca pleava Din tot ce-am fost rămâne doar epava Ca grâul cel curat în miez de pâine

CRONICA LITERARĂ

decembrie 2014

Al. Florin ŢENE DOUĂ ANTOLOGII Nu de mult am primit de la preşedinta Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor Români, distinsa scriitoare Mariana Vicky Vârtosu, două antologii intitulate „Concert pentru şapte scriitori şi o antologie” şi „Dodekatheon”, apărute în 2012 şi respectiv în 2013, florilegii ce cuprind între paginile lor 19 autori ce abordează poezia şi proza în variate registre, vibrând la cote înalte. O antologie este prefaţată de scriitorul Gheorghe Neagu, directorul binecunoscutei reviste „Oglinda literară”, care, printre altele, subliniază: „Această precuvântare, izvorâtă din sufletul animat de spirit colegial doresc să fie de folos cititorilor şi mai ales să-I întimpărească în conştiinţa lor pe membrii Ligii Scriitorilor ce şiau unit talentul şi creaţia între coperţile acestui volum.” O remarcă ce trebuie evidenţiată este că scriitorii cuprinşi în cele două antologii sunt membrii cenaclului din Focşani, care au participat la multe şi deosebite activităţi cu cartea şi artistice, contribuind astfel la promovarea valorilor culturale, nu numai locale, dar şi naţionale. Cele două antologii se constituie în adevărate dicţionare pe motiv că fiecare autor cuprins are şi o fişe bio-bibliografică, pe lângă creaţia literară propriu-zisă, astfel, încât, întreaga lucrare devine un instrument de lucru şi cunoaştere pentru cititor dar şi pentru criticul şi istoricul literar. În volumul „Concert pentru şapte scriitori şi o antologie” bine structurat de Mariana Vicky Vârtosu, care semnează şi un argument, sunt cuprinşi următorii autori: Marcela Blaga (având trei proze şi un ciclul de poezii, descoperindu-ne o o autoare Am uitat. Că v-aş spune. Dar cineva mi-a gravat în minte o ţâpuritură de zile mari: cică un artist poate fi modern prin existenţă şi tradiţional prin creaţie. Păi, veţi, zice, toţi sînt aşa. Că, vorba aia, poezia, proza, teatrul… există de când lumea. Şi nici genurile publicistice nu sau schimbat. Spusa anonimului (din punctul meu de vedere, desigur) se potriveşte perfect domnului Ion Constantinescu. Omul care a făcut gazetărie şi a scris versuri, proză, teatru… Procedeul e vechi, cum spuneam. Doar uneltele şi modul de operare sunt dintre cele mai moderne. Fabule, aşadar. Un gen literar, dacă nu uitat, cel puţin ignorat. Motivele sunt o mie şi una, dar noi consemnăm doar faptul că e al dracului de greu să scrii aşa ceva. Odată că trebuie să se potrivească. Pe urmă, lumea din fabule e cu… susu-n jos, adică translaţia vieţii umane spre animalic se petrece cu anume ştiinţă. Altfel sună strident. Fals. Şi zgârie urechiuşele. Pentru că, în „Alarmă de gradul zero”, monumentalul se desprinde, mai mereu, din însăşi miezul lui civic. Şi doare. Crezul e exprimat chiar în… post de prefaţă:

sensibilă, frisonată de amintirile trecutului, un pictor expresionist), Constanţa Cornilă (scriitor polivalent ), Dumitru Negoiţă (poet şi prozator iubitor de miniatura clipei surpinsă), Ion Micheci (poet elegiac cu înclinaţii teologice), Diana Sava („poetă aliniată formelor consacrate”), Fănică-Voinea Ene (romancier abordând problematici actuale), şi Mariana Vicky Vârtosu (autoare de proze poematice vibrând la înalte cote). A doua antologie „Dodekatheon”, amintind de Cei Doisprezece Olimpieni, fiind cele douăsprezece zeităţi majore ale Pantheonului Grecesc, apărută în 2013, într-o grafică deosebită, se deschide cu un „Argument” semnat de Mariana Vicky Vârtosu, preşedinta Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor, în care stipulează, cu umilă recunoştiinţă faţă de cititori: „Şi, presupunând că, îndrăzneala noastră n-a fost prea mare, iată, venim în faţa cititorilor, miei încarnaţi declarându-ne umilii dumneavoastră servitoir, în aşteptarea verdictului.” Cei doisprezece „olimpieni sunt”: Marina-Raluca Baciu, Bălan Adelina-Cristiana, Vasile Buruiană, Constanţa Cornilă, Ion Croitoru, Ion Micheci, Dumitru K Negoiţă, Diana Sava Stroia A.Gheorghe, Elena Stroe-Otavă, Mariana Vicky Vârtosu şi Fănică-Voinea Ene.

Speranţa-i firavă la fel ca şi bruma, Model de viaţă avem doar cutuma, Demnitatea-nfrântă, mereu se înclină, Libertăţii temniţa îi e vecină. ……………………………………… De ce se întâmplă lumea nu-i mirată Dovadă nu dă a fi revoltată, Deoarece cunoaşte la chip cum arată O societate debusolată. Cartea asta, dragii mei, e cîntec de la cap la coadă. Cu bemoli. Şi septime puse la locul potrivit. Uitaţi de animalele care populează fundalul de nemernicii, pe care autorul, duşman declarat al răului, le încriminează. Nemerniciile, nu dobitoacele. Că ele nu sunt altceva decât semeni, lunecaţi pe toboganul nimicniciei. N-am să vă vorbesc nici despre introspecţia psihologică, nici despre sondarea abisală în sufletul care… este. Aş răpi plăcerea cititului şi, mai ales, deliciul fabulaţiilor pe marginea… fabulelor. Am selectat, însă, o serie de avertismente care, în buna tradiţie a genului, se numeşte morală. Iată: „În şmecherii de eşti dibaci,/ Nu-i greu, din negru, alb să faci.” „În lumea animală cel mai cumplit rău/ E procurorul ce se crede Dumnezeu.”; „De condamnat nu-

Radu VIDA FABULA REDIVIVUS i doar cel care minte,/ Ci şi cel care să fie minţit consimte.”; sau „Porcul se poartă permanent urât,/ Fiindcă-n loc de obraz are rât”. Tare, nu? Şi cîteva titluri captivante: Porcul şi afacerile, Strategie electorală, Povestea veveriţei licenţiate, Pact cu măgarul, Sub preşedinţia lupului ş.a. Practic, în 110 pagini, veţi rîde şi veţi plânge. Veţi sonoriza veacul cu rime de mare respiraţie şi ca-ntr-un acord major veţi cocheta cu o dulce inspiraţie. Căci, dincolo de animalele toate şi semenii… foarte, cartea are marele avantaj că surprinde. Nimic nu se transformă în dezamăgire doar pentru că ştim. Ci, chiar farmecul captivant al îndrăznelii de a apela la fabule, face ca îndelung controversatele nonvalori să prindă gust şi savoare. Ion Constantinescu ştie să înmoaie pixul în cerneala maliţiozităţii şi să facă bici din… ceea ce alţii n-au reuşit.

STAREA DE GRAŢIE

Atât de reci zările de piatră sunt atât de reci zările de piatră încât noaptea lacrimile de sub pleoape zici că sunt hârburi ce-ţi spintecă din rădăcini visele sunt atât de reci zările de piatră şi nu ştiu de ce ochiul îngălbenit mi se deschide doar în umbra infinitului ce s-a întins atât de tare printre cuvintele unui poem limfatic sunt atât de reci zările de piatră că o mână de ţi-o întinzi la ceruri să mângâi o stea istovită ţi se preface în zgură pe drumul pustiului ce se înalţă ca fumul în sufletele noastre stinse

Gura satului satul meu are o gură slobodă e un fel de poem nesfârşit în fiecare zi urmaşele lui Calliope lipite cu nasul de gardul sprijinit în proptele adaugă noi ingambamente încărcate cu savoarea unei metafore rurale scoasă dintre cartofi şi mazăre oloagă pe uliţă veştile călătoresc în căruţele cu fân şi se mai opresc din când în când într-un şanţ să lase ocara să-şi facă de cap printre babele sifonate

Poem de toamnă toamna încep să-mi îngrop tristeţea în mugurii ploii pierduţi în mocirlă întâi îmi învelesc sufletul într-o frunză roasă de mucegai şi-ascult tropotul ploii cum zideşte în noi uitarea apoi îmi strig cuvintele atrofiate ascunse prin univers să-mi mângâie poemul ce zace în iarbă înecat de bocetul lacrimilor

Mai există un loc printre poemele tale blânde mai există un loc pentru respiraţia unui înger ce reînvie în fiecare toamnă între brânduşele câmpului sărutat de-un amurg printre vorbele tale nespuse mai există un loc pentru un psalm rostit în taină de firul ierbii însângerat printre visele tale păgâne mai există un loc pentru un gând ce va cădea secerat în războiul surd al cuvintelor

Paşii

seara paşii metaforei fac drum bătătorit printre gândurile răstignite în hârtie la fiecare pas muzica şoaptelor înalţă din mine poemul

Poem de noapte noaptea sufletele de iască abia mai pot săruta muşchiul de la atâta întuneric sângerând sub frunze alte entităţi îşi ridică pălăria încercând a mai săruta universul suspendat în crengile unui fag

Je ne sais pas

n-am ştiut că stafidele sunt doar struguri împietriţi de durere n-am ştiut că frunzele uscate sunt solzii toamnei în ziua de azi nu mai ştii nimic cu adevărat teoria relativităţii funcţionează diferit de la o entitate la alta poate că doar pietrele ne mai ţin picioarele în echilibru în fiecare dimineaţă ce naufragiază sublim în sâmburii de rouă

Emanoil IUONAŞ Înmugurire Păşesc pe-al dragostei covor Scăldat de-un soare abia trezit. Cu sufletul cuprins de dor Iubesc prezentu-nmugurit. Iubirea mea şi-a ta străpung Distanţele uitate-n zări. Din amorţire vreau s-alung Visuri pierdute-n depărtări. Cu ziua ce s-a prelungit Şi soarele strălucitor, În primăvară m-am trezit Iubind prezent şi viitor. Dezleagă gândul de trecut Şi te afundă-n primăveri. Iubirea ta a renăscut Însămânţând dorul de ieri. Acum când toate s-au trezit Şi primăvara ne-a legat, Cu dragostea ce-a-nmugurit Vom fi un vis împrospătat.

Sărutul nopţii Cu visul nopţii ce s-a dus, În vraja ei visul l-am pus. Din orizont cu zorii noi Doar tu şi eu, noi amândoi, Mai aşteptăm răspuns. Te caut în nedefinit, Spre apus la asfinţit. Printre stele sus pe cer, Iubirea mea să ţi-o ofer Când toţi au adormit. În primăveri ce-or răsări Din nopţi tăcute şi pustii. Revino iar în gândul meu, Eu te aştept de-acum mereu Oriunde tu vei fi. Grafică de Lazăr Morcan

Marian HOTCA

decembrie 2014

în a şaptea zi când mă voi trezi la realitate voi muta într-un alt punct centrul de greutate al lumii lăsând genetica singură să-şi facă de cap în lumea ce încearcă să prindă din zborul căderii meandrele iluziei

decembrie 2014 Mă apropii încet de sala unde urma să se desfăşoare cu o zi înainte de ajunul Crăciunului adunarea lunară a cenaclului nostru litear întrebându-mă câţi dintre noi îşi vor fi părăsit multele treburi pregătitore pentru a fi prezenţi la aceasta, ultima din acest an. Deschid, intru şi mă opresc în prag surprins. Sala plină ochi cum nu foarte des mi-a fost dat să văd,dar cei din năuntru îmi par la prima vedere necunoscuţi. Privind mai atent încep să zăresc figuri care fac să-mi tresalte inima de bucurie.În cel mai aproape recunosc, îl revăd pe Ovidiu. Publius Ovidius Nasso. Privieşte îndurerat peste întinderea albastră din Pontul Euxin spre îndepărtata Romă care l-a renegat, recitând nouă ori semenilor săi din „Tristia”ori „Pontica” versuri nemuritoare. Îl las, să nu-l deranjez şi încerc să mă apropii de un altul, drag asemenea, în care

Ştefan VIŞAN

VI S UL D E CR ĂC IU N recunosc pe Bardul de la Mirceşti ce cu ochii în sus căuta o „stea dulce şi iubită a sufletului” său mirat că dintro boltă plină nici cum nu o poate recunoaşte. Îmi arată, aşa ca o aducere aminte,volumul „Odă ostaşilor români” şi se întoarce. Mă atinge pe umăr imediat, oprindu-mă în loc, glumeţul Anton Pann sfătuindu-mă în şoaptă să „fugi de linguşitori şi cei ce te laudă” ca încet să-mi fredoneze notele unui marş-imn „Deşteaptă-te române”. Nemuritor. Îi promit să-i urmez cât voi putea înţeleptele sfaturi şi mă îndrept oarecum cu sfială spre un altul drag asemenea Petre Ispirescu dorind să-l rog să-mi mai zică un basm din multele care ne-au înfrumuseţat cândva tuturor copilăria. Lângă el, o ce surpriză îl zăresc pe Bădia Creangă depănând cu haz „Amintiri din copilărie” de la Humuleşti ori valea vrăjită a Bistriţei. Nu stau prea mult cu domnia sa fiindcă mă grăbesc spre Rebreanu care îl ceartă rău de tot pe „Ion” pentru o nu prea mare brazdă de pământ, dorind să-i împac ambii fiindu-mi la fel de dragi şi ...vii pentru totdeauna în memorie. Zgomot mare mă determină să privesc în altă direcţie. Da, sigur, e el nenea Iancu încercînd să liniştească o mulţime din spiritele încinse dintr „O noapte furtunoasă” ori să-l determine pe domnul Agamiţă Dandanache să dispară pentru totdeauna dintro istorie a noastră teribil de frământată ,,mon cher’’. Mă împiedec fără să vreau în nişte ,, Fire de tort’’ciulindu-mi apoi urechea la acele minunate ,,Cântece de vitejie ’’lăsate generaţiilor viitoare spre luare aminte şi neuitare,încercând să împace „Duşmancele” şi să deplângă moartea lui „El Zorab”, el George Coşbuc poetul ţărănimii şi nu numai, a tuturor românilor zic eu.. Păşesc apoi nu foarte uşor mai departe. Doar doi paşi şi mă opresc neândrăznind să trec. În faţă-mi Ceahlăul privindumă sobru de la înălţimea personalităţii sale, Mihail Sadoveanu ţinând parcă în mâini „Baltagul” dreptăţii Vitoriei Lipan pentru moartea soţului ei Nichifor şi amintindu-mi în graiul dulce moldovenesc de acei minunaţii şi vitejii „Fraţii Jder”. Alăturea, mai mic, cu 12

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ fruntea sus şi tâmple cărunte Tudor Arghezi gânditor poate la „Mărţişor” căutându-l pe neastâmpăratul „Zdrenţă” ascuns prin cine ştie ce ungher al curţii. Mai retras, ca întrun „Amurg violet” George Bacovia e încă înfrigurat de văzduhul de „Plumb” ce apasă asupra-i toate durerile unei lumi în care se simte parcă greşit ajuns şi nu doreşte a-mi spune nimic trecându-şi privirea mai departe spre orizont peste mine. Îmi trece repede supărarea zărindu-l foarte aproape pe „poetul pătimirii noastre” Octavian Goga de aci din Răşinarii Sibiului amintindumi cu durere cum încă „la noi sunt cântece şi flori şi lacrimi multe, multe”. Dau doar din cap spunându-i că şi acum are multă, multă dreptate şi plâng pe umărul lui neputinţa noastră inexorabilă şi inexplicabilă. Îmi şopteşte un citat despre un viitor de aur ce sigur ne este rezervat şimi dă voie să mă retrag pentru o altă întîlnire la fel de surprinzătoare cu ... Minulescu vesel şi sprinţar invidios pe Gherlain de a-i fi oferit înnaintea lui, Rozinei sticluţa plină de parfumul iubirii, ori cum de s-a nimerit ca ... să fie în viaţă un om fericit „ absolut din întâmplare”. Curând trec mai departe dornic să ajung la un personaj tare iubit acel George Topârceanu care sigur îmi va schimba altfel dispoziţia cu minunatele-i „Rapsodii” şi multe alte poezii ce adesea le recit cu drag de câte ori am fericita ocazie. Gânditor ca întotdeauna poate la amintirea satului natal Lancrăm, Blaga îmi şopteşte că tot nu vrea să strivească corola de minuni a lumii iar eu bucurându-mă de revedere îi promit că noi urmaşii lui ne vom strădui în limita competenţei şi talentului nostru să-i adăugăm şi alte străluciri asemănătoare. Aud în preajmă zgomot metalic şi îmi întorc privirea. Îl recunosc pe poetul Ştefan Augustin Doinaş dând frâu „Mistreţului cu colţi de argint” pentru a sfâşia jivinele pădurii ori alte jivine. Mă opreşte din drum Nichita Stănescu pe care îl aud şoptindu-i iubitei „Ce bine că eşti, ce bine că sunt” ca pe urmă să mă întrebe dacă am văzut vreodată „Roata cu o singură spiţă”. Îi răspund că nu şi alerg spre Nicolae Labiş din Mălinii Moldovei să-l consolez de „Moartea căprioarei” ori să-i spulber dilema din talerul balanţei aceea dintre viaţă şi moarte. Parcă presimţind că timpul se termină mă grăbesc spre cel ce a ars ca o „Flacără” inepuizabilul Adrian Păunescu pe care îl aud şoptind pentru ultima oară „Rugă pentru părinţi” înainte de a se aşeza pentru totdeauna acolo unde îşi avea locul alături de „Luceafărul” poeziei româneşti Mihai Eminescu pe care îl zăresc îngândurat, poate îndurerat, în ochi cu întrebarea: „Voi sunteţi urmaşii Romei?” Spre ruşinea mea nu pot să-i răspund dar mă plec adânc în faţa lui ca semn de adâncă recunoştinţă pentru întreaga operă, superbele-i poezii, dar mult, mult mai mult pentru minunata limbă română ce ne-a lăsat-o pe care azi cu toţi cu mândrie o vorbim. Ceasul deşteptător mă trezeşte brutal dintrun somn ca o vrajă ce sigur mi l-aş fi dorit mai lung, dar nu eu am fost cel care decide. Aruncându-mi ochii pe calendar constat că azi, exact azi urmează să avem şedinţa de Crăciun, de încheiere de an, a cenaclului nostru. Şi dacă aşa a fost să fie mi-am spus că poate nu v-ar displace să vă relatez şi domniilor voastre acest frumos „Vis de Crăciun” întâlnire cu unii dintre înaintaşii noştri mai de seamă a cărui mesaj nu sunt foarte sigur dacă l-am pătruns pe deplin dar mi-a produs mare plăcere.

Grafică de Lazăr Morcan

STAREA POEZIEI

decembrie 2014

Dorian MARCOCI Regina Fulgii se cern ca-ntr-o baladă A iernii, peste vechiul târg. Sunt primii, scuturaţi cu sârg Din continentul de zăpadă. Un continent fără hotare, Adus de vânturi dinspre nord, Pe cale-a construi un pod Pentru troiene călătoare.

Constantin STROE Poemul visat Trandafirii stropiţi Cu lacrimile amărăciunii Stau în glastră şi plâng. Cade câte-o petală Pe masa rotundă Scoţând un clinchet Ca de clopoţel... Poetul trist, Din când în când, Mai adaugă un vers În poemul său despre viaţă...

Ce e poetul? Ce e poetul? Floarea unei pălămide Sau albul petalei de măr, Întuneric iscodit de lumină, Prin care umblă, după adevăr...

Teodor DUME

E frig, din abur pe fereastră Mijesc tuplinile de gheaţă... Camera-i caldă, ce speranţă S-a întrupat albă-ntr-o glastră? E-o floare de regina nopţii, Parfum al serilor de vară, Ce-a răsărit cu o povară Incompatibilă a sorţii.

Ninge peste ieri La geam căldura-şi face loc, Privim ce des ninge afară, Confort de secol cu noroc Când tehnica e salutară. Dar unde sunt trăiri de prunci Când scuturând grăbită fulgii Iarna simţea ca noi atunci O bucurie fără vicii. Dintr-un confort automat, Doar un buton făcând lumină, Câţi dintre noi au aderat Când apăsate pe retină

Ce e poetul? Doar el simte zbaterile gândului Când scrie cu atâta patos, Adunând ideile, Zbor de metafore într-o poezie!...

Imagini cu ninsori de ieri În zbenguieli neprihănite Ne-au transformat din prizonieri În păstrătorii unei clipe.

Dor de poet

Camera bunicii

Măcar un vers să mai compun Ştii, Doamne scrisul îl iubesc Şi gândul ce mă face mai bun, E-n cuvântul pe care-l rostesc!

Un gând desprins dintr-un ecou: Dragul bunicii, fă doar bine! Şi ochi ce mă privesc mereu Dintr-o oglind-aflată-n mine.

Măcar o strofă să mai scriu Pe urmă Doamne, pot să mor, Alăturea cu-ai mei să fiu Îmbrăţişându-i cu mult dor...

Un trup mărunt, încovoiat, Dar cu privirile senine Peste tot greul ce-a-ndurat Şi l-a ascuns adânc în sine.

Măcar un poem să mai scriu Apoi să mă mistuie zarea, În istoria ţării mele să fiu: Cum râul, ramul, munţii şi marea!

Suflet blajin, imaculat, Boare desprinsă-n câte-o seară Din camera unde-am aflat O candelă, rămasă goală...

Restituiri

între mine şi Ea un punct o linie continuă şi iarăşi un punct de pe marginea liniilor infinite doar o privire şi un semn de rămas bun nevoia de dragoste pătrunde prin fereastra deschisă a cerului pare un fleac un genunchi aşezat pe muchia uscată a lutului cere îndurare liniştea străpunge aşteptarea iar eu mă pierd mă pierd mă pierd...

Lumea din mine

nu datorez nimănui nimic şi nici nu ştiu dacă ziua de la capătul săptămânii e duminică sau luni şi că ar fi existat fără Dumnezeu ştiu însă că-n fiecare zi prin mine trec Dumnezeii altor lumi în care moartea este doar una şi se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie şi câteodată cu resturi de durere în tot acest timp mă eliberez de puţinul din mine şi alerg pe călcâiele goale înspre biserica văruită în alb... mi-e frică de-atâta linişte în speranţa că o voi revedea pe mama şi pentru că nu mai am timp mă voi muta în dangătul din clopot să nu vă îngrijoraţi din mine va porni o altă zi

V. Puiu SFÂRLEA Singura speranţă În urma cu veacuri Pe sfinte meleaguri S-a născut Christos Duh prea luminos Plin de-nţelepciune Pentru-ntreaga lume. De atunci şi până acum El ne este falnic drum De-aleasă şi dreaptă trăire Frumoasă şi afântă simţire. Cei ce sunt şi vor mai veni Prin viaţă s-ar cuveni Să-L ştie de Mântuitor Al sufletelor tuturor, Să creadă în El cu gând curat De acum şi până-n veac.

CRONICA LITERARĂ

decembrie 2014

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ OGLINDA DE NESTEMATE A MEMORIEI AFECTIVE Elena Buică – clujeancă de adopţie o bună parte a vieţii sale – nu mai are nevoie de prezentare printre iubitorii artei cuvântului. În ultimul deceniu, a devenit o prezenţă activă printre scriitorii români din diaspora şi din România, volumele sale, preponderent cu caracter memorialistic, oglindind file ale unei existenţe ardente în slujba culturii, a frumosului în general. În miezul verii, în zile de arşiţă şi tihnă petrecute la umbra pomilor din livadă, am primit pe e-mail cele mai recente cărţi ale doamnei Buică: „Liliacul înflorit la umbra înserării” şi „Frumoasele vacanţe” (amândouă apărute la Ed. Anamarol, 2014). „Liliacul înflorit la umbra înserării”, prima dintre cărţile recente ale Elenei Buică, se articulează din opt secvenţe: Anamneza lângă liliac, Cuvânt înainte, Partea I – Întâmplări din taineţele vieţii, Partea a II-a – Rânduri izvorâte din adâncul inimii, Partea a III-a – Cuvântul frumos rostit, Partea a IV-a – Frumoasele vacanţe, Partea a V-a – Comentarii critice, la care se adaugă oFişă de autor, în care sunt trecute în revistă elemente importante din cariera scriitoarei. Umbra înserării, înmiresmată de liliacul înflorit oferă o perspectivă aparte asupra evenimentelor, asupra eroilor zilei (membri ai familiei, prieteni, scriitori etc.). Ne

Radu BOTIŞ Nostalgia amintirilor Sigur, nu poţi să nu fii atras de delicateţea cu care Ioan Vasiu îşi alege cuvintele. O curgere lină a versului care îmbracă atât de frumos ideea înspre „Apogeu”-l aşteptării: „în ţara care geme şi suspină”, pentru că „Singur”: „într-o gară tristă, trenul cu zăpadă întârzie”, aşa cum spune el însuşi. Sentimentalismul poeziilor sale, pline de o tainică, ades, muzicalitate, poartă uneori nostalgia amintirilor cu toate etapele unei vieţi peste care colbul timpului nu reuşeşte să se aştearnă. Nu, pentru că lira-i din suflet însufleţeşte petrecerea către amurg, cum însuşi poetul spune în poezia „E-atâta frumuseţe”: „e-atâta frumuseţe în fiecare vers / şi-atâta bucurie în fiece cuvânt / rămâne amintirea un curcubeu neşters…” Cartea „Târziu în cuvinte”, retrezeşte frânturi din propria-i viaţă, dar şi din viaţa fiecăruia dintre noi, cu frumuseţi trecute ori neîmpliniri punându-ne în situaţia de a rămâne o clipă ţintuiţi locului, apoi întorcându-ne privirea către începuturi. Cuvinte pline de încărcătură emoţională, vin să dea la o parte vălul timpului, reamintind, aşa cum spune şi poezia „Mai am timp”, că vremea ne lasă să zâmbim şi zilei de mâine: „mai am timp să-ngân viaţa ce trece / mai am timp să termin un poem”. Atent structurata: Dulce si amar, Iubind în şoaptă şi Târziu în cuvinte, prezenta apariţie editorială, în ton cu normalitatea realităţii, inevitabil efemere, vine ca un REMEMBER, dar şi ca un răspuns în maniera poetului la întrebările: cine suntem, de unde venim, şi încotro ne îndreptăm?... Cu felicitări binemeritate, HAR şi condei pe mai departe.

explică Elena Buică: „În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere. Dragostea pentru frumos, pentru cuvântul scris nu cunoaşte vârstă, de aceea eul narativ stă mereu sub semnul însufleţirii juvenile, cea care zămisleşte, cea care nu poate fi stăvilită în curgerea sa, pentru că: „nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi să fii tânăr!...; „Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul. Elena Buică îşi scrie cărţile dând impresia că inima-i generoasă a devenit o oglindă mărginită de nestemate şi că fiecare vorbă izvorăşte din gândul îndelung sedimentat ţesut pe canavaua unde se îmbrăţişează mii de emoţii, senzaţii, trăiri indicibile. De aceea cititorului nu-i rămâne decât să se îndrăgostească de fiecare carte scrisă departe, în Canada depărtărilor nemărginite.

Gelu DRAGOŞ „SLOVA CREŞTINĂ” Cu părintele stravrofor iconom Radu Botiş mă ştiu de ceva vreme din cele ce le-am scris amândoi în diferite publicaţii, dar faţă în faţă neam întâlnit acum vreo cinci ani, la vizita academicianului Mihai Cimpoi din Republica Moldova la Zilele oraşului Ulmeni. De atunci, pot să spun cu mâna pe inimă că am rămas prieteni şi orice izbândă a Domniei sale m-a bucurat sincer, fie că vorbim de lucrări ştiinţifice, de volume de poezii, de albume video pe care le-a sponsorizat, de monografia pe care a realizat-o împreună cu fratele său Mircea. De fapt preotul Botiş este o personalitate a Transilvaniei, fiind inclus în Dicţionarul personalităţilor româneşti, recent, iar prin faptul că promovează tinerii şi îi aduce înspre cultură şi cunoaşterea istoriei neamului românesc nu poate decât să-i sporească „talentul” din toate punctele de vedere. Un mijloc pentru acest lucru este şi s-a dovedit a fi şi revista on-line, cu un nume atât de sugestiv numită „Slova creştină”, fondată într-un august, acum şase ani! Publicaţia „Slova creştină” deţine 12 secţiuni: „Chipuri de sfinţi”, „Poezie”, „Proză”, „Religie”, „Istorie”, „Literatură”, „Diaspora”, „Iubitori de slovă”, „Pictură”, „Românii de pretutindeni”, „Slova copiilor”, „Diverse”. Redactorul ei şef, părintele Radu Botiş s-a gândit la o paletă variată de domenii literare în care să atragă şi să cuprindă cât mai mulţi tineri înspre cultura neamului românesc. Alături de tinerele vlăstare, în cei şase ani au semnat scriitori contemporani de mare valoare, atât din ţară cât şi din străinătate. În acest sens vă invit să accesaţi revista la adresa www. http://slova-crestina.ro. Iată ce spune prof. dr. Elena Trifan despre această revistă - izvor de lumină: „De remarcat calitatea articolelor publicate, trecute prin filtrul de gândire, simţire şi exprimare demnă şi corectă a preotului Radu Botiş, ceea ce a făcut ca revista să devină şi o formă de salvare a spiritului uman într-o lume în care superficialitatea şi vulgaritatea, promovarea nonvalorii au atins cote îngrijorătoare.”

STAREA DE GRAŢIE

Dor de Luceafăr Ninge, Doamne, că nu-mi pierd credinţa Chiar dacă mă-mpiedic de vreun fulg, Ai şi putinţa, ai şi neputinţa Păcatului din băieri să mai smulg. Ninge, Doamne, că de-atâta iarnă Ziua nu se poate-ntuneca, Soarele din raze vrea să cearnă, Luna să mai aibă ce mânca. Că de dor de el şi de durere Frigului i-e milă-n casa mea, Stă într-un ungher şi în tăcere Stinge-n geamuri, stinge câte-o stea. Ninge, Doamne, numai alb să fie, Să coboare varul din pereţi, De zăpadă să nu se mai ştie, Doar de Eminescu să ne-nveţi. Ninge, Doamne, nu-i sfârşit de lume, Oameni de zăpadă ne zâmbesc, Poate şi-ar dori şi ei un nume, Să-i strigăm, de parcă trebuiesc. Nu vreau să ştiu de ziuă sau de noapte, Vreau dintr-o dată să devin străin, S-ajung în cer pe Calea cea de Lapte La Eminescu-n giulgiu-i numai in. Ninge, Doamne, cerul despicară Îngerii cu aripile reci, Zilele de iarnă numărară Şi de Eminescu n-ai să treci. Ninge, Doamne, lacrima să-ngheţe, Ţurţur să se facă, ciob sărat Şi clipind, în ochi să se răsfeţe Chipul lui ca neaua de curat. Să deschidă un colind de seară Poarta, în stridente clinchete de Sus, Cu el m-oi ascunde în Muzeu de Ceară Când peste zăpadă coboară Iisus. Ninge, Doamne, ninge, cât vei vrea şi-oi vrea, Ninge peste oameni şi peste destine, Să simtă şi iarna că şi ea e grea Şi sărută-i fruntea, că el nu mai vine

Ploaia În casă e tăcere, afară este ploaie, Se văd pe cer nori negri, ce plâng în locul meu, Încet se-adună apa, şiroaie cu şiroaie, Să mă gândesc la tine, m-ajută Dumnezeu. Tristeţea-n astă seară, aduce bunătate, Mă bucur, nu pot plânge şi nu mai simt vre-un dor, Te-ascund în turnul Lunii, apăr a ei cetate Şi-nvăţ cum să prind raza, spre tine ca să zbor. Şi se aude ploaia cum cade peste tot, Nimic nu mai e taină, pereţii nu-i mai văd, Zâmbesc că e răcoarea, căldurii antidot, La mine, dacă plouă, la tine-o fi prăpăd ! Nu folosesc umbrela, cât ar fi ea de ploaie, Nici când eram cu tine, sub ea eu nu mergeam, Când te mai loveau stropii, râdeai, erai vioaie Şi umezi aveai ochii şi eu ţi-i sărutam. Se limpezeşte cerul şi stelele apar Şi Luna e rotundă, cum nu s-a mai văzut, Gândesc din nou la tine şi nu e în zadar, Iubirea e în steaua ce tocmai a căzut.

Grafică de Lazăr Morcan

Constantin MÂNDRUŢĂ

decembrie 2014

Gheorghe I. GHEORGHE Eterna linişte Pe pleoape plânsul cade ca o piatră Şi simt plesnind corneea, cristalinul, Păsări ciudate sunt prin mine, latră, Elitre îmi formează baldachinul. În inimă mă muşcă glonţul dulce, Nu simt durere, nici necaz, Doar eul meu încearcă să se culce Pe-o stea ce cade pe pervaz. Şi mă cobor adânc în noapte, Cu pânza beznei mă-nfăşor, Auzul doar mai prinde şoapte Din bocete adunate într-un cor. Din bulgări de pământ în palme strânşi O plapumă pe mine se întinde, În jurul meu dorm stânjeneii plânşi Şi liniştea eternă mă cuprinde.

Nu spune Nu... Nu spune nu, iubito, când te chem Să îngropăm tăcerea care ne desparte, Pe laviţa-mpăcării în ploaie să şedem, Să completăm spre mâine paşapoarte. Nu spune nu, iubito, când te chem Să înotăm în marea speranţelor uitate, Cu răsuflarea noastră caldă să le înviem Şi valurile să ne spele de păcate. Nu spune nu, iubito, când te chem Cu mâna să culegem petalele de soare, Din ele să-mpletim, când ne iubim, poem Pe sufletele noastre să pice sărutare. Nu spune nu, iubito, când te chem Să reclădim căsuţa din cenuşă, Să scriem pe ferestre dorinţa ce-o avem: Cu zâmbetul se intră pe această uşă.

FOCUS

decembrie 2014

Avanpremieră la o nouă carte Iulian PATCA

Eu îţi trimit mesaje an de an cu gandul pustiit de dor, săracul,

DE DRAGUL TĂU

chiar dacă ştiu că se vor pierde-n van şi vor pluti-n derivă prin tot veacul.

O precizare Recunosc, nu e întru totul original să scriu 101 poeme pe o temă dată, cum nu e original nici să mă explic. Au făcut-o atâţia alţii înaintea mea. Însă un poet simte imboldul de a scrie poezii de dragoste în mod natural, aşa cum respiră sau se gândeşte la ceva, vrând-nevrând. La

Binecuvântare Peste-o sută de însemne ţi-am scris, deşi ţi-aş scrie mii, dar tot puţine-ar fi, pesemne, că nu te pot cuprinde-n poezii.

unii prevalează dragostea de ţară (părinţi, loc natal, copilărie, strămoşi etc.), la alţii dragostea de natură (în pasteluri, elegii etc), dar cei mai mulţi nu pot eluda tentaţia de a scrie poezii de dragoste pentru o femeie sau un bărbat, nu neapărat ca personaje anume, identificabile, ci ca subiecte ideale înţelese ca prototip. Aşa s-a născut volumul „Să vii şi mâine” şi, în curs de apariţie, volumul „De dragul tău”. (Iulian Patca)

Starea de dor Mi-e dor de tine şi m-apucă teama, mi-e dor de tine cum nu pot să-ţi spun, că-mi vine câteodată să-mi fac seama de-atâta neputinţă şi surghiun. Ţi-am pus fierbinţi mesaje în ocean,

Te văd cu mintea doar frumoasă, cu inima doar bună te simt, fantasme mai stau cu mine la masă în cupe-aurite cu vin şi absint. Conturul tău în vise se discerne întinerind de zâmbet şi parfum, când toată amintirea se aşterne peste-nsingurarea mea de-acum. Deşi te simt pe-aproape, undeva, când Universul tot „e pur si move”, de parcă printre aştri-ai naviga spre stele fixe sau în supernove.

am dat anunţ prin ţinuturi străine iar veşti despre tine aştept an de an, dar semnul pe care-l doresc nu mai vine.

Şi nu te scot din minte înafară, eşti cuibărită înlăuntrul ei, rămâi acolo pân-o să mă doară

Din rânduri calde şi cuvinte reci

şi din durere vor ieşi scântei.

îţi conturez întruna chipul şi-ţi las doar dorul să-l îneci cum se afundă-n val nisipul.

Cu mintea în delir sau trează te-nveşmântez în vers de heruvimi, iar ruga mea te binecuvântează

Durerea frunţii-i în bandaje,

sub icoana unde te închini.

Îţi tot trimit pe mări mesaje În neliniştea a trei oceane. Şi sunt cu tine şi nu sunt, doar gândul te aduce mai aproape, tot mai însingurat şi mai cărunt de parcă-ar vrea trecutul să-l dezgroape.

Grafică de Lazăr Morcan

De dorul tău mai am frisoane,

Grafică de Lazăr Morcan

FOCUS

decembrie 2014 Cu câtă-n verşunare te-am iubit, crescute-s între noi cumplite ziduri, de-atâta aşteptare-s troienit, pe chipul meu se-mpreunează riduri. Trec alte veri, mai trece-o toamnă, şi iernile sunt tot mai reci, pe unde eşti, mărită Doamnă, cu cine, oare, mai petreci? Cu nori lăptoşi se-mpăunează cerul

Nici azi, nici mâine Fără tine-ncepe săptămâna cum se întâmplă de atâta vreme, parcă sunt purtat cu anasâna de dorul neîmplinit, care se teme. Gerul se topeşte numai când te aştept cu dor şi nerăbdare, cu sentimentele ce nu se vând şi nu vor fi vreodată de vânzare.

pe fondul albăstrit de-atâta dor, în vis doar vii să-i întregeşti misterul şi-atunci îmi pare totul mai uşor.

Dorul ţi-l trimit... Gândul meu spre tine se îndreaptă, de-i noapte insomniacă, de e zi, mă urc cu el pe fiecare treaptă pe care nu mai pot a-o zidi. Şi dorul ţi-l trimit pe cai pegaşi înhămaţi cu fast de sărbătoare,

Şi ziua trece fără să te vadă, cu unde de tristeţe să mă-ngâne,

cu coame-n vânt şi falnici, şi trufaşi, cu prea mult jăratic la picioare.

iar noaptea-i maşteră dovadă că n-ar să vii nici azi, nici mâine.

Doar strigăt O, cât aş vrea să-ţi spun că-mi este bine

Nu îţi văd prin vis decât conturul înveşmântat în stranii armonii, surâsul vag ironizant şi purul unui tărâm din care nu mai vii.

şi nu-mi las dorul în singurătate, dar poate fi un bine fără tine

Cu gândul hoinăresc buimac prin lume

şi împlinire-n vise destrămate?

căutându-te prin zări, mereu, de vei vedea un murg în spume,

Şi cât te caut prin incerte zări,

să ştii că-acela sunt chiar eu.

îmi picuri plumb năucitor pe pleoape, dar ce să fac cu tine-n depărtări când toată fiinţa mea te vrea aproape?

Pe unde eşti? Parfum suav adie-n mai salcâmii din carnea frunzelor arzând floral, iar vara-ncepe să-şi arate sânii prin ii de borangic duminical. De-o veşnicie parcă nu mai dorm, mă prinde o sfârşeală la amiază, prin norii văluriţi de cloroform în mine nu se desprimăvărează.

decembrie 2014 Dacă cineva m-ar întreba: – Crezi în dragoste la prima vedere?, i-aş răspunde: – Da, cred, mi s-a întâmplat chiar mie! Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, deşi au trecut de atunci aproape patruzeci de ani.. Eram în doliu după sora mea cea mare, trebuia să plec în Franţa şi eram mai albă ca zăpada, aşa că am decis să merg pe malul Someşului, în Clujul meu natal, să fac plajă. Se vede că a fost destinul, care mi-a şoptit la ureche că ar fi bine, fiind în luna lui cuptor (iulie), să mă transform într-o creolă atrăgătoare, ca să-i fascinez pe francezi şi să-i derutez, să nu-şi dea seama de pe ce meleaguri am apărut la ei.

Lola Maria ŢĂMBRESCU – CIUPEIU

DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE Profund marcată de dispariţia prematură a surorii mele mai mari şi fără chef de viaţă, m-am sculat într-o dimineaţă şi am început să-mi împachetez nişte lucruri pentru o zi întreagă de plajă, toate de culoare neagră: de la pălăria de soare din pai negru până la sandalele împletite, costumul de baie, tot. Am ajuns la Someş singură (nu suportam prezenţa nimănui), mi-am întins un cearceaf, m-am dezbrăcat şi m-am întins la soare... Când colo, ce să vezi? La o zvârlitură de băţ de mine, pe o pătură stătea întins, cu faţa la mine, un băiat frumos, şaten, cu părul creţ, numai inele. Ca să nu creadă că mă uit la el, mi-am tras pălăria pe ochi, şi mă uitam pe furiş la el. El se uita ţintă la mine, mă măsura cu privirea. Ne-am uitat noi aşa mult unul la altul, până când ne-am săturat şi la un moment dat el s-a ridicat, s-a înfăşurat în pătură şi a plecat fără să-mi spună nimic. Eu am rămas dezamăgită, gândindu-mă că precis stă undeva aproape, de nu are decât slipul pe el şi pătura, s-o fi dus acasă să mănânce şi va reveni, dar nu a fost aşa, nu a revenit. Seara am plecat şi eu, înciudată de faptul că nu a avut curajul să mă abordeze. A doua zi am ajuns prima pe malul râului şi i-am ocupat locul, ca să mă răzbun. N-a trecut mult timp, că l-am văzut apărând în zare, cu pătura înfăşurată pe lângă corp. M-a văzut, a zâmbit şi s-a aşezat mai încolo. Aceleaşi ochiade ca şi în ziua precedentă, el singur, eu 18

BIBLIOTECA DE PROZĂ SCURTĂ singură. La un moment dat, pentru că îmi era foarte cald, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre apă. Când să intru în râu, simt că cineva mă prinde şi-l aud spunând: – Domnişoară, să vă învăţ să înotaţi. Eu mă întorc şi răspund: – Mulţumesc, ştiu să înot. Şi cu asta mi-am dat drumul în apă, urmată de frumosul companion pe care destinul mi-l hărăzise mie. Am ieşit amândoi din apă, ne-am întors la locul unde ne-am lăsat lucrurile, am început să discutăm (întâi am făcut cunoştinţă – „Lola” – „Vasile” – am aflat ulterior că eram singura fată căreia îi spusese numele adevărat şi că pentru celelalte era Călin). Apoi, am plecat împreună spre cofetăria Urania de pe strada Horea, povestind de câte în lună şi în stele. Cu siguranţă Cupidon era şi el prezent şi trăgea de zori cu arcul, când spre mine, când spre Vasile. Ajunşi la cofetărie, ne-am aşezat la o masă şi ne-am comandat, câte o prăjitură şi o cafea. După o vreme, văzându-l cum se uită la chelneriţă m-am supărat, m-am ridicat de la masă, am deschis uşa şi dusă am fost. Nici „La revedere”, nici o altă întâlnire. Am plecat în Franţa şi am trimis vederi fostului meu logodnic, uitând cu desăvârşire de frumosul prinţ. Dar te poţi pune cu destinul? La întoarcerea în ţară, când fostul logodnic era foarte fericit că ne-am împăcat şi îşi făcea planuri de viitor, îl pun păcatele să scoată din gură o perlă care mi-a căzut foarte greu. Era vorba despre eterna lui gelozie. Din acel moment ceva s-a rupt, s-a pus punct tuturor momentelor frumoase şi eu nu l-am putut suporta. Aşa a trecut un an şi într-o zi, destinul hotărând că m-a lăsat să zburd suficient, se hotărăşte să mă împingă de la spate la o întâlnire cu prietena mea, împiedicând-o pe aceasta să vină. Aşteptând-o singură la o masă nu trebuie să vă spun cine a intrat deodată în local. Când l-am văzut mi s-a tăiat respiraţia. Vasile m-a salutat politicos şi m-a întrebat ce mai fac, doar trecuse aproape un an de când nu ne mai văzuserăm. – Bine, mulţumesc! Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă, dar n-a venit. Dar tu? – Uite, am luat bilete la film cu prietenul meu şi am venit să bem o cafea. Nu vrei sa vii cu mine la film? – Ba da! Dar prietenul tău ce face atunci? – El o să vadă filmul altădată. Acestea fiind zise, am plecat împreună la film şi din acel moment nu ne-am mai despărţit zeci de ani până când tot destinul, cel care ne-a unit, ne-a şi separat aşa cum spune cântecul: „Pe cărarea vieţii mele/ Nu mai mergem amândoi”, dar aceasta este de acum o altă poveste.

STAREA POEZIEI

decembrie 2014

MESTER Joszef Tamaş

Glosine de Constantin BIHARA

Visurile-mi pier

Credinţa mă ajută să trăiesc

aş fi vrut să trăiesc cu cinste nu unul care mormăie rugăciuni aplecându-şi capul în faţa Domnului cu uneltire visurile mi se pierd când văd triumfător oastea de corbi ce se îngenunchează cu capul aplecat în faţa Domnului şi azi înşelăciunea minciuna legifera el care în casa lui Dumnezeu în faţa sacramentului se apleaca până-n pământ el care vrea din nou scaun de catifea armata ateismului negociază cu Dumnezeu în casa Domnului trădătorii complicele satanului aş fi vrut să trăiesc să muncesc cu cinste nu unul care mormăie rugăciuni aplecându-şi capul în faţa Domnului cu uneltire

Doliu şi durere

luna bătrână se uita mirat răzimând pe propia umbră mereu iscodeşte Pământul de ce omenirea zi de zi se războieşte ce zideşte azi mâine distruge astăzi încă se nasc copii noii născuţi a nevinovăţiei mâine însă compătimirea multă durere cimiterele nesfârşite triste milioanele văduvelor disperate pe movile funerare lumânările işi varsă lacrimile de ceară doliu şi durere violenţa teama frica seculară în inimile frânte speranţa promisiunea lăcrimează rugându-se pentru liniştea eternă a moşilor şi strămoşilor iată ce- ngrozitor când vezi cum dispar movilele funerare seculare cum dispare de pe o zi pe alta istoria străbună sub furtuna ideilor barbare ce se războiesc sub mantia grozei şi a umilinţei

Aversa bântuitoare

bântuie ploaia fragedă pământul setos absoarbe avidă picăturile uriaşe de lacrimi ale norilor jucăuşi apoi se întinde într-o băltoacă ce luceşte zâmbitor şi se contopeşte cu covorul verde de muşchi al naturii fusta pestriţă a curcubelului încordat ca arcul în mireasma zâmbitoare a salcâmilor înfloriţi la marginea de drum ce uneşte cerul cu pământul cu mirosul ei parfumat lacrimi uriaşe ce picură încet printre razele aurii cu sărut de cristal.

Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea e Fiul, Cu Duhul Sfînt m-acopăr, să pot să trec pustiul. În acest fel credinţa m-ajută să trăiesc, Căci viaţa mea e plină de har dumnezeiesc De n-aş fi avut harul eram acum mormânt, Prin har gust fericirea de-a fi în spirit sfânt. Prin har gust fericirea de-a fi în spirit sfânt, De n-aş fi avut harul eram acum mormânt. Căci viaţa mea e plină de har dumnezeiesc, În acest fel credinţa m-ajută să trăiesc, Cu Duhul Sfânt m-acopăr, să pot să trec pustiul, Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea e Fiul.

Când cauza rămâne

De iei în seamă răul, el după tine vine, De nu iei rău-n seamă, el fuge de la tine, Voi constataţi un lucru, nu-l cauzalizaţi, Când cauza rămâne, la rău să v-aşteptaţi! Ne place, nu ne place, cu răul ne-ntâlnim, Să nu luăm rău-n seamă, de rău să ne ferim! Să nu luăm rău-n seamă, de rău să ne ferim, Ne place, nu ne place, cu răul ne-ntâlnim. Când cauza rămîne, la rău să v-aşteptaţi, Voi constataţi un lucru, nu-l cauzalizaţi! De nu iei rău-n seamă, el fuge de la tine, De iei în seamă răul, el după tine vine!

Când te iubesc

Când te iubesc pe tine, eu ştiu că nu greşesc, Nu intru în dispută, iubind mă odihnesc, Eu nu cobor în cursa pe care mi-o întinzi, Oricând poţi să mă cumperi, oricând poţi să mă vinzi, Iubind eu stau deasupra de tot ce face ura, Tu poţi să-ţi dai în petec oricând, să-ntreci măsura! Tu poţi să-ţi dai în petec oricând, să-ntreci măsura, Iubind eu stau deasupra de tot ce face ura, Oricând poţi să mă cumperi, oricând poţi să mă vinzi, Eu nu cobor în cursa pe care mi-o întinzi, Nu intru în dispută, iubind mă odihnesc, Când te iubesc pe tine, eu ştiu că nu greşesc.

Decât să stăm de vorbă

Decât să stăm de vorbă mai bine urc trei munţi, În vârfuri îmi e fruntea lângă senine frunţi, Vorbesc cu infinitul, vorbesc cu Dumnezeu, Îmi este sfântă vorba, pe placul Lui şi-al meu, Căci ceea ce ne leagă-n înalt este cuvântul, Nu ne aude nimeni cât lumea şi pământul. Nu ne aude nimeni cât lumea şi pământul, Căci ceea ce ne leagă-n înalt este cuvântul, Îmi este sfântă vorba, pe placul Lui şi-al meu, Vorbesc cu infinitul, vorbesc cu Dumnezeu, În vârfuri îmi e fruntea lângă senine frunţi Decât să stăm de vorbă mai bine urc trei munţi. 19

EXERCIŢII DE ADMIRAŢIE

decembrie 2014

Două cronici de Ioan BENCHE Autor de decenii bune consacrat, Ion Constantinescu a abordat, pe întinsa lui traiectorie literară, aproape toate genurile perene, începând cu epigrame, catrene, proză umoristică, roman, fabule, teatru. Pornind de la „Femeia fantomă”, prin „Micul detectiv” (microroman poliţist), Ion Constantinescu ajunge cu „Zâmbete înlăcrimate”, trecând un „Test de fidelitate”, să facă, precum un reporter TV, „Relatări din iad”, experienţa inedită întărindu-i convingerea că „Nu-i o afacere să mori”, chiar dacă „Fiecare cu Golgota sa” îşi duce crucea. Am sintetizat în fraza de mai sus câteva dintre titlurile volumelor publicate, semănate în ogorul umorului, unde plugul său ară adânc. Lipsea din înşiruirea de genuri de mai înainte, cel mai îndrăgit: poezia. Ion Constantinescu ne face însă să înţelegem că a presărat poezie şi în celelalte scrieri, îndeosebi în catrene. Fiorul liric l-a dăruit în acest an luminii tiparului într-o carte cu o

metaforă tulburătoare în titlu: „Zvon de iubire” – Editura „Napoca Nova”. Încă de la început, autorul îşi conservă amintirile în poezia „Ineditul muzeu”, constituit din primele întâlniri, primele gesturi de tandreţe şi mărturisiri. Chiar dacă nu eşti pictor, descifrându-le din strofe, ai putea schiţa portretul iubitei poetului.

Dintre colegii de la Liga scriitorilor, pe Gavril Moisa îl cunosc cel mai de demult. Aş putea spune că de o viaţă. Din adolescenţă. La un an distanţă (eu mai...bătrân), am fost elevi ai Liceului Militar „Ştefan cel Mare” – Câmpulung Moldovenesc şi apoi ai Şcolii militare de ofiţeri de artilerie „Ioan Vodă” – Sibiu. Încă de pe acea vreme au început să-i crească lui Gavril Moisa aripi de poezie. Dovadă este, de pildă, numărul 4 al revistei „Traiectorii” (revista şcolii), în care elevul caporal G. Moisa (aşa a semnat) publică o emoţionantă poezie, care atestă ataşamentul său pentru arma aleasă la absolvirea liceului militar – artileria. Poezia se cheamă „Bătrânul tunar” care, ce face?: „El stă neclintit alături de tun,/Azi, timpul pe umeri l-apasă,/ Îşi simte mâna bătrână acum,/ Dar nu-i pasă./ Ochii îi ard încinşi de amiezi/ Şi picuri de rouă îi cad/ De pe frunte, mărunt -/El e bătrânul tunar de demult...”

Au trecut de atunci peste 42 de ani. Deci, am zis bine mai înainte că ne cunoaştem de o viaţă.

UMORUL PEREN Jocurile dragostei, inocente, suave, grave uneori, topite în poezie sunt ca mierea de albină. În această feerie a sentimentelor, un splendid pastel aduce în suflet balsam de primăvară: „O rândunică spintecă văzduhul,/ Iar berzele în stoluri se rotesc,/ Dintr-un copac, se recomandă cucul,/ Albinele un cântec zumzâiesc; Ninge intens cu puf de păpădie...” Din primăvară, pe aripi de iubire, poetul ajunge în toamnă. Pastelul anotimpului ruginiu este la fel de aromitor, precum al primăverii: „În veşmântu-i sclipitor, de-aramă,/ Pădurea pare o distinsă doamnă;/ Nici

ARIPILE POEZIEI În hăţişul de funcţii de cătănie, pe care le-a îndeplinit, artileristul-poet a găsit câte o poieniţă de dor, în care şia aşternut inima în versuri şi zâmbet (epigrame). Şi uite aşa s-au adunat în traista sa de autor peste 15 volume publicate. Pe tot acest traseu liric, G.M. nu a uitat că „Iubirea veşnică povară” (prima sa carte apărută) este ca o gripă ce se ia repede. Dovadă este volumul „Zâmbetul clepsidrei” (titlu filozofic al existenţei) – Editura „Napoca Nova”. Dedicaţia autorului este francă: „Soţiei mele Mia”. Motivaţia este dincolo de cuvinte: „Femeia sufletului meu,/ Miroşi a Iad şi Dumnezeu,/ Iar eu o lacrimă de bard,/ Sunt rug ce-n trupul meu te ard”.

livada, mai prejos nu se lasă,/ Dându-şi în vileag zestrea maiestuasă./ Merele, perele ei dulci sau acrişoare/ Îşi expun auru-n soare;/ Nucii, vajnici străjeri pe lângă casă,/ De voie, roadele din braţeşi lasă...” Cu o asemenea desagă, poetul trece uşor puntea spre al doilea capitol al cărţii, intitulat „Nestemate cu chip uman”. Cea mai de preţ nestemată este amintirea lui Eminescu, căruia îi aduce un neasemuit omagiu: „Sculptor de-aş fi, incontestabil, nu aş ezita,/ La loc de mare cinste statui a-ţi ridica.../ Constructor dac-aş fi, nuncape îndoială,/ Aş dura pentru tine, semeaţă catedrală”. În vecinătatea Luceafărului poeziei româneşti îl găsim şi pe Păunescu: „Deşi hulit ori neluat în seamă,/ N-a arătat a fi descurajat:/ Motive-avea, destule, să se teamă,/ Dar nu a încetat a fi bărbat”. Al treilea capitol ne reaminteşte de umoristul, epigramistul şi fabulistul Ion Constantinescu. Aşadar, nu întâmplător el se intitulează „Suflete în derivă”. Deşi tematica pare alta, străfulgerarea lirică „Zvon de iubire” străbate întregul capitol, adăugând portretului de autor încă o tuşă, aceea de poet.

Ca un fuior, versul se toarce în amintiri: „Te-am adunat la margine de zare,/ Din dimineţi crepusculare/ Şi-n părul tău de abanos/ Am ars întâiul vis frumos” (Gând pentru tine). În toate anotimpurile, iubirea, în bezmeticia ei, aduce nostalgie, ca în superbul poem „Te aştept”: „Iubito, au înflorit salcâmii/ Aştept măcar un semn să-mi faci,/ Să reaprinzi ca ieri în mine/ Culoarea florilor de maci,/ Eo bucurie peste lume,/ Noi am rămas furaţi de toamne,/ Te chem cu orice rugăciune/ Iubirii să îi punem coarne,/ Să alungăm melancolia,/ În plete să ne ningă prunii,/ Te mai aştept în faţa porţii/ Să fii mireasa mea şi-a lunii”. ...Şi tot aşa, întreaga carte este ca un dans feeric al dragostei.

Grafică de Lazăr Morcan

STAREA POEZIEI

decembrie 2014

Margareta Mariana SAIMAC Închinare

Valeriu MUREŞAN Vânător în vis Când mă gândesc la tine, mi-e uşor, Mă văd a fi o pasăre în zbor, Din poala norilor,văzduhul să-l măsor, Apoi,planând,încet să mă aşez, Pe perna-n care tu încă visezi. Să-ţi mângâi cu o floare sânii, Şi pleoapele, şi ochii albul mâinii Pe care,să mă ierte Dumnezeu, Vreau cu nesaţ să le sărut mereu. Acuma ştiu că nu mai dormi, Stai doar cu ochii-nchişi Şi gura ta frumoasă, Are surâsul stins, în aşteptare, Asculţi în taină, cu mirare Tăcerea mea duioasă şi cuminte, Şi degetul pe buze, Ţi-l simt şi-acum,fierbinte...

Gânduri cu Mama Din vesele vorbe un zâmbet răsare, Pe chipul cel viu şi cel blând, Ridic în suflet zidire-chemare, Acestui licăr de viată.Şi plâng. Mamă,cât mai eşti printre noi, Vreau să auzi,cum curge şuvoi Din strună păgână,cu sunet duios, Doina străbună şi imnul voios. Aşa ca să ştii că laşi ceva-n urmă, Aşa ca să ştii că laşi după tine copii, În care ai sădit puterea ce scurmă, Speranţa în viaţă,dorinţa de-a şti. Îţi mulţumesc,mamă, cu legământ, Că ai vegheat şi nu m-ai lăsat, Să devin umbră risipită pe pământ, Făptură,bătută de ploaie şi vânt. E scurt timpul pe care-l mai am, Şi gânduri mă poartă la tine, Azi îţi trimit,să-ţi bată în geam, Cuvântul fierbinte de la mine. Mamă,nu plânge odată cu noi, Te ajungem curând şi-ţi cerem apoi, Ca mamă bună ce eşti să ne dai, Lângă tine,un petic din colţul de rai...

Pe calea pietruită Cu urmele tălpilor tale Am pornit spre visare agale Drum nou zărilor să deschid. Mă caţăr apoi pe piscurile submarine Din tine, din mine, Descoperind Everestul cuvintelor Cu rouă împodobite. Primei secunde a materiei Îi închin această oală de lut Plină de umbra primului sărut Şi primei zbateri de aripă A noii vieţi întrupată din tine, Ce lin îmi dădea de veste în mine Că ne vom regăsi în veşnicie Pururi tineri.

Ermetism Haloul Lunii mă purta cu gândul spre gnostici peregrini pe apa vremii, himerice idei vin idolatru peste obtuze căi ascunse nouă. Cariatide aprinse-n rugul serii un euforic gând azvârl în noapte, în anamneză entropia poartă doar scalpuri din hazard. Concepte se-nfiripă din cenuşă iar isihia ne cuprinde-n valuri, pe Pontul Euxin plutesc trireme ce duc cu ele lâna cea de aur. În empireu se contrazic şi zeii iar pământenii pentru ei sunt flori, pe euclaz sculptez doar o vocală ce va rămâne doar în mintea noastră.

Martir (Lui Florea Bădescu) Martir al clipei furibunde, Martir al clipei trecătoare, Pe axul lumi-n veci imunde, Ascunsă între cer şi mare. * Tablouri din imensa senectute, De inspiraţii vaste şi şocante, Din visuri îndrăzneţe şi trecute Vibrând în cântece de belles acante. Chiar trecător să fie totu-n lume? Ecclesiastul oare avea dreptate? Există totuşi lucruri cu scump nume Ce nemuresc nemuritoare fapte. * Ascunsă între cer şi mare, Pe axul lumii-n veci imunde, Martir al clipei trecătoare, Martir al clipei furibunde.

Ora de lut Ora de lut E pentru astăzi Un nou început. În ea se strâng tăcut Poveri, Din ea se vor aprinde Clipele de ieri.

decembrie 2014 Sub semnul celebrului dicton „Iubirea care mişcă sori şi stele” al lui Dante Alighieri din Paradisul – Divina comedie se află volumul de versuri „Sete de albastru” semnat de Vasile Popovici şi apărut la Editura VIF, Constanţa, 2013. Vasile Popovici nu este un nume necunoscut în literatură. Născut la 20 dec.1938, în comuna Corni, judeţul Botoşani, este poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, critic literar şi a scris aproape douăzeci cărţi (alte volume aflându-se sub tipar) din care enumerăm: Paradoxuri - vol. I (Poezii), Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Joc perpetuum-vol.II (Poezii), Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Obsesia nonsensului – Poezii, Între Esenţă şi Nimic – Poezii, Remember - reflecţiile unui neoplaz.

Constantin MĂNUŢĂ

FASCINAŢIA IUBIRII La începutul volumului, se află un fel de prefaţă sub dictonul dantesc enunţat mai sus, în care încearcă o analiză explicită a versurilor sale. După câteva citate din Rochefocault, Sir Walter Scott ori I.L.Caragiale, ne atenţionează despre ipostazele iubirii din poezia sa: „francă”, platonică, imaculată, nevinovată, ideală, altruistă, în antiteză cu luciditatea raţiunii pure. Volumul se deschide cu poezia Mai ţii tu minte… scrisă într-un stil curat, clasic, capabilă să trezească vii sentimente şi emoţii: „Mai ţii tu minte-n luncă noaptea răcoroasă,/ că ne-apucase frigul, am făcut un foc/ şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ ne trimitea blagoslovire şi noroc?/ Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare/ când cerul nopţii arde-n foc întins?/ acum ai alte-ngrijorări şi ţi se pare/ că alte focuri ard, dar tot de necuprins?” şi în poezia Gentillesse, poezie ce face parte din tema iubirii dimensiunea fundamentală a volumului de versuri în discuţie: „ Eu sunt poet, iubito!/şi-ţi pot da tot ce vrei,/ îţi dau 2-3 luceferi,/ dar ce să faci cu ei?/Te pot plimba în voie/ cu Carul mare-ori Mic,/ pe drumuri de lactee,/ prin Marele Nimic./ Îţi pot da tot ce vrei,/ şi soarele şi luna,/ din stele câte-ţi dau,/ nu poţi avea nici una./ Ţi-aş da un univers/ ca să le ai pe toate,/ nu cum aevea sunt, /ci metamorfozate./…Mai bine-ţi dau o floare/ în fiecare zi…/ şi vom vedea noi cum e/ cu „to be, or not to be”. Poetul este preocupat de motivul biblic din Cartea Facerii, când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, Adam şi Eva, într-o oarecare măsură asemănătoare lui Tudor Arghezi din ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar), cinci poezii apărute în 1944 în Revista Fundaţiilor Regale: Adam şi Eva, Paradisul, Poruncă, Păcatul, Pedeapsa. 22

CRONICA LITERARĂ Aflat la ora mărturisirilor, poetul explică într-o viziune proprie păcatul originar al primului cuplu Adam şi Eva: În ziua a şaptea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, îşi terminase marile capitole fiinţiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârşirea creaţiei, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Aşadar: Adam! Una la mână! Şi întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestreşte pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-şi puse în faţă măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită. „Cât n-au muşcat din măr,/ nu era bai./ Adam şi Eva/ erau singurii din rai,/ goi puşcă,/ scoşi proaspăt din tipar/ şi n-aveau/ nici o frunză de lipan,/ măcar.// Când s-au lăsat ispitei/ spre robire,/ călcând porunca austeră,/ grea,/ când s-au văzut/ cu-atâta dezgolire,/ se întrebau/ de-i bună la ceva.”(Inocenţă) Pornind de la ideea că divinitatea e oglinda a ceea ce e necunoscut în om – Heidegger, Originea operei de artă, poetul nu scrie o poezie religioasă, gnoseologică în adevăratul sens al cuvântului, ci portretizându-o pe Eva, îşi doreşte refacerea imaginii iubitei: „Te-am căutat prin risipire să te-adun/ din infinituri şi din colb de stele,/ din fiecare Evă să te recompun/ imagine din visurile mele…”(Ascunsă dup’o stea) Glisând pe timpul ademenitor, ireversibil şi implacabil/ inexorabil, vede portretul femeii în diferite variante şi ipostaze: „Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună,/ cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă,/ femeia atică, cu pasul sprinţar ca la goanelor de cerbi.// Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, neatins,/ femeia-vis ce-n zori să nu se destrame;/ hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins,/ când vremea ‘ceea va veni şi ne va prinde-n rame.”(Eu vreau femeia) ori „aşa cum flori de colţ pe creştete alpine/ Dau muntelui sublimul culmilor ne-atinse,/ La ceasul brumelor prin vremurile ninse,/ Şi un blestem e bun când vine de la tine.”(Şi un blestem e bun) sau femeia este efigia mişcătoare pe albastrul infinit: „Privesc spre cer cu sete de albastru,/ să se pogoare din senin Fortuna,/ să fim doar noi sub cer, să fim totuna.// Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/ mă voi ruga cu rugă de sihastru,/ privind spre cer cu sete de albastru.”(Privesc spre cer). Livrescul din poezia lui Vasile Popovici, influenţele exercitate de marii creatori ai literaturii naţionale şi universale au partea lor benefică, indicând faptul că autorul este un intelectual în poezie şi aici l-am apropia de poetul Corneliu Sturzu. Lirismul este unul subiectiv şi nu obiectiv ca la G.Coşbuc, ceea ce pune eul poetic în diferite ipostaze lirice. Explicând titlul „Sete de albastru” ca un panaceu absolut, universal, iubirea are menirea de a-i face pe oameni mai buni şi altruişti.

STAREA POEZIEI

decembrie 2014

Mariana DIDU Înfloreşti în mintea mea tu înfloreşti în mintea mea, iubite, invadată ca o răsură de trandafiri în plenitudinea ei minunată căreia Dumnezeu îi suspendă uneori mirarea revoltat de splendoarea şi îndumnezeirea căpătată gândul meu ca un templu budist în veşnicia sa te-a-nsoţit prin ere revolute şi te-a venerat şi robit luminându-te ca pe o statuie sculptată de demult într-un fragment ciudat de meteorit din timpuri imemoriale te cunoşteam, iubite, şi ţi-am trimis mesaje divine mirându-i pe zei prin statornicia şi dragostea mea pentru tine şi pentru ei chiar dacă suntem doar publere din sideful stelelor, risipită pe capetele îndrăgostiţilor nefericiţi că nu sunt zei rămânem eterni călători înlăuntrul unui gând, iubite, ce tulbură devenirea fiinţei în veşnicia ei...

Elena CIURA Poeme Haiku

Culoare caldă Cerului prietenă Galbena lustră.

Iacob VOICHIŢONIU La cap de pod Dă-mi tu – femeie, o tristeţe nouă, Tristeţea mea a-mbătrânit de tot Nici nu mai vede boabele de rouă Prin care vin miresele înot. Nici nu aude dacă-mi bate-n geam Iubirea cu luminile – amândouă Să ispăşesc păcatul lui Adam Dă-mi tu, femeie, o tristeţe nouă!

în adânc de suflet bântuit de mister nu are nici moarte, nici chipul de lut trecerea Luceafărului sacru pe cer, vocabulă timpului de început

Mătasea feţei mângâiată de zefir nopţilor fior Trupul lăută sculptat de alizee acordat pe sol Ghioceii mei semne timpurii perlele primăverii

Femeia tribut Frumuseţii solare zilelor armonie

Perla norilor sufletului sclipire dar sărbătoresc.

Primăverii semn lacrimile florilor femeii prinos

Tunet estivalcântecele inimii pierdute-n ceruri

lumina cuvântului, adânc de izvor, purtându-şi aura vie spre mare prin delta sublimă a cuvântului dor devine fantastică revărsare gust fabulos de viaţă-ţi lasă-n gură sfânta rostirii cuminecătură. Grafică de Lazăr Morcan

Pulberi aurii Cadoul albinelor Darul florilor.

Dar nu mă ierţi vreodată? Îţi sunt un oarecare Supus ce îţi slujeşte iubirile şi-aştept Să mă primeşti în colţii-ndoielilor, dar oare Nu eşti şi tu vertebră-n al dragostelor piept?

Miraculoase poveşti vorbesc de comoara unui fagure existând în vocale a cărui miere ar fi dospit în cămara visului întors spre ţinuturi natale

Înrouraţii bujori dăruiţi drageirubinul promis.

Cerului de mai Privirea jucăuşă Semn de dragoste

Eşti o frumoasă care, cerându-mi penitenţă, Mă muşcă indecent, dar de m-ar devora Ar da dovadă însă de-o ultimă clemenţă Şi de acest supliciu din urmă m-ar ierta.

Liviu VIŞAN Lumina cuvântului

Rămâne setea pe buzele fântânii aşteptând ploaia..

Vrând a cunoaşte Sensul poeziilor Vâna o stare…

Radu Cristian ANDREESCU Eşti...

decembrie 2014

Octavian MIHALCEA

OGLINZILE SUFLETULUI Proza lui Berthold Aberman privilegiază valorile sensibilităţii, în universul cărora onestitatea joacă un rol fundamental. Astfel, putem intui şi portretul interior al autorului, sentimental ce reevaluează estetic, înnobilându-le, diverse situaţii cu inconfundabila patină a trecutului. Berthold Aberman este absolvent al Şcolii de Ofiţeri Topografi din cadrul Institutului Geografic Militar Bucureşti, promoţia 1952. După absolvirea unor cursuri specifice învăţământului militar, intră în Corpul Ofiţerilor Superiori. I se conferă diverse ordine şi medalii, apoi trece în rezervă, la cerere, în anul 1982. În anul 1986, se stabileşte în Israel, unde lucrează ca specialist în măsurători terestre. E redactor la ziarul local din Nazaret Illit şi colaborator permanent semnând în diverse publicaţii de limba română din Israel. Este autor al următoarelor volume de proză: Trăiri, Ultima clipă, Trecutul doare, Preşedintele văduvelor, Nimic nu mai e cum era, Viaţă, viaţă cum treci, Scrisori nevinovate, Descoperirea, Tributul naivităţii, Valy, Uită-mă, Întrebări nerostite, Primăvară în plină iarnă. Berthold Aberman este membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă română din Israel, membru al Societăţii Scriitorilor Militari din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cu libertatea şi spontaneitatea pe care numai conştiinţa unor autentice trăiri o pot conferi versului, poemele lui Sandu Cătinean din Bonţida descind abrupt din lirismul profund specific spiritelor însetate de viaţă şi iubitoare de semeni. Câteva volume de poeme precum: Amurg pe-un braţ de fân (cântecele inimii) Ed. Ecou 2013; Destinul amurgului, Ed. Ecou 2014; Uliţă cu trandafiri, 2014, aduc un aer proaspăt, viguros dar tandru şi sensibil în acelaşi timp, în unui lirism contorsionat în efortul identificării sau inventării metadiscursului. Problematica liricii sale se înscrie în registrul marilor frământări pentru descifrarea şi asumarea misterului existenţei, cu forţa unei conştiinţe aplecate şi implicate în căutarea de soluţii la întrebările ridicate de lumea fenomenală. Deschiderea spre mister îi încântă prima copilărie când intuieşte graiul naturii prin şoapta florilor, freamătul cireşului, dulce-amarul vişinului sau singuraticul prun ce străjuieşte poarta. Luna îl răsfaţă şi-i poartă mesajele spre nemărginire „Străluce luna-n geamul meu/ şi-mi picur razele-i pe faţă nici noaptea asta n-am să dorm,/ căci Doamna Nopţii mă răsfaţă... (Străluce luna, vol. Amurg pe-un braţ de fân). E prieten de asemenea cu vântul care-l însoţeşte cu oftatul, cu biciuirea ploii ori cu lucirea stelelor la care va urca prin poezie: „Stelele nu cad din cer/ Geaba mă tot mint întruna/ Dar cât voi cânta din liră/ Tot voi spune că vreau una” (Stelele nu cad din cer) din vol. Amurg pe-un braţ de fân. Mai târziu lumea poetului se deschide spre măreţia brazilor, spre albiri de stâncă, spre păduri înzăpezite al căror ecou reverberează în imensitatea cerului. Astfel unele pasteluri surprind perspectiva măreaţă a unor imagini fastuoase, impunătoare ce reuşesc să transmită emoţii terifiante şi fascinante totodată.

CRONICA LITERARĂ Şi în volumul Dragoste târzie (Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2012), prefaţat de un profund poem al lui Andrei Fischof, persistă deja familiara abordare autenticistă, emoţiile trasmise beneficiind de suportul unei deosebite fluenţe în exprimare. Constatăm farmecul detaliului, al întâmplărilor ce marchează decisiv destinul. În condiţiile unor asemenea calităţi, impactul prozei lui Berthold Aberman asupra cititorilor este garantat. Carisma acestei cărţi, incontestabilă, se sprijină şi pe capacitatea de a surprinde esenţa. Trecătoarele clipe sunt transfigurate, pentru decriptarea unor înţelesuri îndelung ocultate. Personajele romanului provin din "nuda" mundaneitate şi ne marchează prin forţa simţirii, profund individualizată în funcţie de bine trasatele însuşiri. Întâlnim variate reacţii sufleteşti. Magistrul George Astaloş accentuează: „Evocarea la Berthold Aberman se împleteşte cu confesiunea, autorul debarcând pe vastele întinderi ale mărturisirii literare, propulsat de un carburant. Parcursul narativ, de o excepţională încărcătură epică, material bogat, dens şi acaparant, cu substanţă, mustind de suculenţă...La Berthold Aberman, discursul narativ este o componentă nativă. (...).” De asemenea, extrem de pregnantul sprit ludic pe care îl orientează spre spectacolul existenţei, foarte captivant, îl particularizează pe autor. E vorba de oglindirea realităţilor proprii unei perioade încărcate de semnificaţii. Suntem integraţi în trepidante circumstaţe bogate în substanţă reflexivă. Cel care le-a trăit are calitatea martorului ultrasensibil, implicat într-o desfăşurare de neuitat.

Antonia BODEA

DIN URNA ZÂNEI NOPŢII Abordarea din interior şi nu ca simplu spectator, rezonanţa naturii atotstăpânitoare copleşeşte ochiul, proiectează impresia în abis. În poemul Prin zăpezi un lup s-arată, din vol. „Uliţă cu trandafiri”, pg. 67, regăsim astfel viziunea romantică în tonurile poeziei nordice cu sugestia cosmicităţii printr-o simbolistică a culorii şi a sonorităţii vibrante. O arhitectură măreaţă în sălbăticia ei, în tonuri de alb şi negru, amplificate audiţia, prin sonorităţi vibrante. „Prin păduri un lup s-arată/ Urlă tot ţinutul/ Prin pădure trece roată/ Gerul şi urâtul/ Peste văi un tremur stins/ Din văzduh ninsoare/ Căpriori cu botul nins/ Răsuflări cu boare/ ... Lupul urlă tot mai rău/ Tremură şi cerul/ Ape reci căzute-n hău/ Adâncesc misterul.” Poemele din „Amurg pe-un braţ de fân”, nu întâmplător subintitulat „cântecele inimii”, degajă o neostoită sete de viaţă, care paradoxal, îl condamnă la singurătate, cu durerea dezmărginirii în faţa nimicniciei, a mărunţimii cotidianului. De aici, iubirea, concepută ca o trăire absolută, într-o vrajă ritualică sacră în veşnicia ei, închinându-i adevărate epitalamuri îi dezamăgeşte aşteptările, într-un sfâşietor rechizitoriu despre păcatul trădării, mai greu decât orice suferinţă: „Eu mereu te voi iubi/ Cât voi fi... cu dulci fioruri/ Şi-am să pier, crezând, nebunul/ Că mă pot hrăni cu doruri” (Pe drumuri, p. 37).

decembrie 2014

Viorica POPESCU Cu roade aurii Timpul muşcă din tine iar tu te prefaci că nu vezi şi nu simţi munţi de soare şi ceaţă urcă pe poteci trecute convertite în nostalgii iar tu le prefaci simplu în vii cu roade aurii la balcoane

Poeme de George ECHIM Strigăte-n surdină M-am agăţat de o frunză în suspin, După un dor ce nu mai vrea să vină Şi plâng tot triste florile-n grădină... Nu mai ştiu în ce să-şi caute alin! Sunt strigăte rămase în surdină... Dorul pribegeşte aiurea, e străin, Fără milă-l duce-acolo... un hain... Tainic lăcrimează cei fără de vină... Zori şi amurguri se aleargă-ntr-una, Într-un iureş ce nu poate fi descris, Timpu’-n lunecare-a devenit un vis Şi... parcă se apropie furtuna... Ne-a rămas doar o letargică-aşteptare, Sau strigăt de iubire-n fiecare?!

Alei de... nemurire Mă plimb sfios pe-alei... de nemurire, Gândesc la câte... alte... negândite, La atâtea motive de ispite... Despre toate... dau tuturor de ştire! Nu voi fi fost mereu destul de abil Să nu mă dezvelesc de tot de gânduri, Amintirile se furişează în... rânduri Surprinzându-mă... cu gesturi de copil.

ştii că eşti şi devii o picătură arzândă în palma infinită şi ai –firesc – timpul finit dar te prefaci că nu doare că n-ai timp de contabilizare tu doar scrii şi mergi şi iubeşti să-mplineşti ani-veşnicii prin Iubire matură.

Cristina TOMA Non – culoare E iarnă, iubite! Stihiile îmi ciupesc creştetul Cu ciocul Şi nu ţi-aş fi scris Dacă nu aş fi deschis acest cimitir În fiecare visele tremură în întuneric Şi nu ţi-aş fi scris Dacă toamna... În jurul gâtului Înnod şirag de hurmuz Şi mă rostogolesc din mine Dincolo de pecetele inimii Ca o lumină plăpândă În mijlocul tenebrelor.

Vasile IRIMUŞ Dor de sărbători

Risipesc pe geana... timpului trecut Mărgele de rouă, mărgăritare... De-o vreme-ncoace sunt tot mai tăcut.

...Să ningă iar şi neaua să se pună Peste câmpii, ogoare, peste sat – De sărbători să fim iar împreună, În clipele pe care le-am visat – Să ne luăm cu toţii săniuţa – Cum făceam cândva-n copilărie Şi să zburăm şi noi ca vrăbiuţa, Iar vântul tâmplele să ni le-adie...

Călătoresc încrezător în... vise, Clipa tăcută e nemuritoare... În ea este izvorul celor scrise.

Doamne, de sărbători adună-ne acasă. Să petrecem frumos de Crăciun În satul ca-n poveşti, cu cei mai dragi la masă Şi noul an să ne aducă ce-i mai bun...

Victor MANOLE Gânduri despre ţară Ţara mea cu jale multă Deznădejdea cui s-o spui, Eşti pe cale a fi vândută, Ţară scumpă a nimănui. Cine să-ţi aline plânsul, Şi durerea ce te-apasă Fără lacrima dintrânsul Să te simţi din nou acasă. Cum vrei soarele dreptăţii Pe al tău cer să mai răsară, Când înduri teroarea vieţii, Ţară scumpă, sfântă Ţară. * Ţară dragă, Ţară tristă, Şterge-ţi lacrima din gene Cât Carpaţii mai există Ţară n-ai de ce te teme. Pentru tine, Ţară sfântă A curs sânge, am fost tari Să n-ajungi roabă-n osândă La venetici sau tâlhari. Ţară blândă, Ţară mamă Vreau frumoasă să rămâi Cum te-au întregit de-o seamă Eroii de la căpătâi. Grafică de Lazăr Morcan

Grafică de Lazăr Morcan

STAREA POEZIEI

CRONICA LITERARĂ

decembrie 2014

Două cronici de Iulian PATCA

FICŢIUNEA CA ARTĂ În recentul roman, „Între două lumi” (Editura Napoca Star, 362p., 2014), Adela Sturza ne propune o tulburătoare poveste de dragoste, din alt timp şi de pe alt tărâm, care se retrăieşte însă cu tensiune şi intensitate, de parcă s-ar întâmpla în zilele noastre, iar noi, cititorii, am avea calitatea de martor şi de subiect al mărturisirii. O lume de mult apusă, din însoritul sud al Spaniei, cu personaje mai mult sau mai puţin exotice din perioada post – napoleoneană, dar puternic conturate prin trăsături şi caractere, este adusă în prim – plan şi pusă în scenă într-o naraţiune închegată şi credibilă, aşa cum am întâlnit, bunăoară, în „Stâlpii pământului”, de Ken Follett (Editura Rao Class, 2009).

„Exerciţii de admiraţie” ar putea fi sintagma cea mai potrivită pentru publicistica lui Gavril Moisa din volumul „Arborele de hârtie” (Editura Napoca Nova, 2014, 185p.). Nu este un volum de critică literară, nici măcar de comentarii vizavi de unii autori şi cărţi, deşi aceste trăsături îşi fac simţită prezenţa în multe pagini. Însă Gavril Moisa, ca un veritabil martor

Această carte – eveniment editorial – este al treilea roman al autoarei, după „Ochi de smarald”, în 2012 şi „Singurătate”, în 2013, şi alte patru volume anterioare de versuri. Crescând la propriu, treaptă cu treaptă, de la o carte la alta, Adela Sturza impresionează în primul rând prin harul nativ şi controlat al construcţiei epice, pe spaţii vaste şi surprinzătoare. Ea nu povesteşte ceva pur şi simplu, ci îşi înalţă cu migală un edificiu menit să dureze mult timp în memoria cititorilor, aşa cum încearcă să facă orice bun prozator. Încorsetate în cutumele celor două lumi, una a convenţiilor rigide – istorice, religioase şi sociale, alta mai laxă – a sentimentelor şi elanurilor umane dintotdeauna, personajele romanului sunt veridice

şi emblematice, angajate pasional într-o încrengătură epică remarcabilă, cu doze ponderate de suspans, dramă şi tragic, aflate întrun melanj permanent şi imprevizibil. Stăpână pe mijloacele de exprimare, cu abilitatea consacrată a construcţiei romaneşti, Adela Sturza impresionează şi de această dată cu har de povestitor şi justificată convingere.

EXERCIŢII DE ADMIRAŢIE al clipei, ne atrage succint atenţia asupra unui autor remarcându-i virtuţile prin prisma sensibilităţii sale de poet sau de om al cetăţii care vibrează la orice act cultural. Paginile de publicistică sunt precum nişte semnale reflectorizante, de parcă ne-ar lăsa să citim mesajul autorului printre rânduri: l-am cunoscut pe acest om, am citit această carte, m-am bucurat de acest eveniment, am meditat la cutare lucru – ceea ce vă îndemn să faceţi şi voi, cititorii, pentru că veţi avea de câştigat. Tributar înţelepciunii latine, conform căreia nu există carte din care să n-ai ce învăţa (Seneca), Gavril Moisa se apropie cu dezinvoltură şi generozitate de toate cărţile cu care vine în contact – de poezie, proză, epigramă etc,

cu succinte prezentări ale autorilor, în opera cărora îşi găseşte şi argumentele cu care încearcă să-şi convingă cititorii. Alteori stăruie mai mult, construind portrete complexe, aşa cum face cu Ştefania Kory Colomfirescu şi cu Mircea Popa, bunăoară, sau publică simple însemnări („Poveste de dragoste”, „Metafore la ceas de jurământ”, „Eternitatea soldatului”, „Istorie şi patriotism”etc.), dar consistente prin conţinutul lor şi prin mesajul limpede şi direct către ceilalţi. Cu această a 18-a carte, Gavril Moisa ne dezvăluie o altă faţetă a personalităţii sale, aceea de observator şi comentator literar, de om conectat, prin formaţie şi structură sufletească, la spaţiul cultural contemporan.

Grafică de Emanoil Iuonaş

STAREA DE GRA’IE

decembrie 2014

Mihaela AIONESEI s-a întâmplat să mă nasc în decembrie un decembrie nebun dintr-o iarnă zurlie casele sufocate până-n plămâni scoteau pe coşuri fum câmpiile urlau biciuite de ger în stânga şi-n dreapta nimeni drumul şi luna mama cu mâinile înnodate sub brâu înainta prin viscol şi se ruga să nu scape

Miracol Lumină te-ai născut şi ţeşi lumină Peste lumina lumii germinând În aburul vocalei sângerând Izvor de veşnicie genuină Vin magi cu daruri bucuroşi să vadă În abur mătăsos de animale Miracol de lumină şi vocale Un copilaş în ieslea de zăpadă Te simt în candelă iluminare În aerul cu ţipăt de CUVÂNT În Steaua blândă binecuvântare În Răsărit colindă pe Pământ... Parfumul din zăpezi de altădată În duh, Tu ni-l strecori la fiecare Se-aud colindători din Neuitare Cu Moş Crăciun ivire fermecată! Şi sănii trec ca gândul şi ca vântul Şi cai cu clopoţei răsunători Tu eşti chiar bradul ce-a cuprins Pământul Cu globuri rotunjite de ninsori.

Ion MÂRZAC Naştere lui A.E. Baconschi o, Doamne, naşterea mea – o cădere? un zbor? şi până unde? până când? o Doamne, naşterea mea – un mistic gând? cât de fierbinte? cât de rece-n izvor? am crescut, totuşi, şi iată-mă un spectator al propriului trup, în propria-mi viaţă, care se caută încă pe sine în clipa de dimineaţă şi nu înţelege de ce se afundă-ntr-un nor – dar fi-voi eu mai fericit decât Cresus? la capătul timpului meu mai veghea-va Atena? o, Doamne, ce să iubesc mai întâi: rolul ori scena? rămâne-voi, poate, doar robul lui Iisus?

Răspuns lui Lucian Blaga fiecare suflet homeric – un mit, fiecare mit o istorie a sufletului – toată viaţa această milenară epopee se va scrie şi rescrie – toată viaţa sufletu-mi vă va răspunde că niciun poet n-a murit. Grafică de Lazăr Morcan

Liviu ZANFIRESCU

zăpada creştea până aproape de tâmplă durerile se înteţeau voinţa se sfâşia în colţii de lupi plăpânda fiinţă visa un copil odihnindu-se sub un gutui în ieslea nopţii un ţipăt.

Lumină te-ai născut, zideşti lumină Mântuitor din ieslea de zăpadă Te-ai înălţat colindă-n rădăcină Eşti veşnicia ce-a venit să vadă! 27

decembrie 2014 Un poet adevărat este tradiţionalist şi modern în acelaşi timp: el nu uită că scrie într-un context al unui patrimoniu recunoscut, la care îşi aduce partea lui de noutate. De acest lucru ţine cont Firiţă Carp, care în prezentul volum, intitulat nepretenţios „Curcubeu”, se anunţă un poet al iubirii. Nichita Stănescu afirmase cu o ocazie: „Nu există decât poezie de dragoste”. Marele poet sugera că totul e poem de dragoste, că până şi poemele de nedragoste se înscriu într-un circuit sau într-un spaţiu din care dragostea a plecat sau încă n-a sosit”. Pentru Firiţă Carp dragostea este un alt sinonim al poeziei, iar creaţia însăşi este o stare de îndrăgostire. Iubita e regină („Să te întâmpin ca pe o regină”), mireasă („Sper să te arăţi ca o mireasă”), muză („Muza mea, de-a pururi adorată”). El îi dă acesteia întâlnire în poeme: „De ziua ta, iubito-ţi scriu Pe foi albe de devreme Şi pe frunze de târziu Să ne iubim în poeme…” Astfel poemul devine palat pentru regină, catedrală pentru mireasă, boltă pentru muză. Toate anotimpurile sunt, de fapt, unul singur: „Dacă există anotimp fără capricii E-acela ce poartă numele tău.” Poetul îşi visează trecutul, amintirea vine dinspre viitor, iar anotimpurile iubirii convieţuiesc în mod fericit în clipita-poem. El scrie ca să oprească timpul. Ca să se înţeleagă pe sine. Ca să se bucure că nu-i pasăre. Ca să

Voichiţa MACOVEI ILUZIA POEZIEI Natalia Micalona (n. la 10. 03. 1988 la Arad, absolventă a Facultăţii de Psihologie - UVV Goldiş- Arad) poetă prin excelenţă a iubirii, este deja la a şaptea carte de poezii. Anton Ilica, prefaţatorul ultimului volum ce poartă un titlu enigmatic „Iluzie” afirmă că se află „cu certitudine în faţa unui poet nativ, dotat cu virtuţile specifice artistului care se caută pe sine printre muzele albastre”. Cercetând prin „sertarele” volumelor anterioare, vom constata evoluţia fină, dar profundă pe care Natalia Micalona a parcurs-o în timp, atât în privinţa căutărilor propriei iubiri cât şi ca artist. Textul se maturizează, tinzând spre a descrie psihologia iubirii în totalitatea trăirilor ei. De la tăcere (Lacrima), la suferinţa care face un cerc în jurul trupului celei ce iubeşte, provocându-i durere (Simt; Durere) până la stări precum linişte, uitare-visare şi fericire (Degeaba; Vis). Senzorialul, încordarea, zbuciumul provocat de eros dar şi de iubirea ca vis ( dorinţă visată ) se regăsesc şi în acest volum. Multe din poezii fac o adevărată radiografie a dorului, sentiment unic pe care Natalia îl are parcă încrustat nu doar în inimă, dar şi în întreg corpul. Dorul este trăit şi exprimat în acest volum prin sentimente şi stări precum: aşteptare, căutare, dorire, speranţă, visare…: „Hai în inima mea să te iubesc total/ la capăt de soare te voi

CRONICA LITERARĂ

Nicolae DABIJA

UN POET AL IUBIRII inventeze realitatea. Ca să se lase născocit de propriile vise. Ca să acorde înţelesuri neînţelesurilor. Mereu la pânda cuvintelor, totul la el e aşteptare: „Se schimbă-n azi ziua de ieri Cum azi se schimbă-n mâine Pe când mă-mbrac în aşteptări Să te-ntâlnesc pe tine.” E felul lui de a fi altul şi felul lui de a fi acelaşi atunci când îşi trage pe trup cămaşa cuvintelor ca pe o armură întru a-i vorbi lumii de sine. „Mi-am pus viaţa între file” („De atâţia ani”) – acesta ar fi crezul său poetic. Autorul „Curcubeului” trăieşte în poem, în semantica dorului, în metafora zborului fără de aripi. „Lasă-mă s-aprind luminile pe cer” („Solie”) îşi îndeamnă iubita, pentru care aprinde sorii şi pune planetele să se mişte. Curcubeul lui se sprijină cu un braţ de pământ şi cu altul de cer. E puntea care face legătura între boltă şi ţărână, între ploaie şi senin, între vis şi realitate, între dor şi eros. Arcul lui e cu mult mai mult decât cele şapte culori: e limbajul divin pe care-l folosesc zeii, iar câteodată – şi poeţii. E semnul care apare deasupra corăbiei lui Noe ca să-l anunţe că puhoaiele se retrag şi cerul se aşează potolit pe pământ. „Partea mea de cer”, zice poetul, care nu face decât să aştearnă pe file – jurnalul lui de bord – „curcubeul de cuvinte alese”. Şi aici Firiţă Carp se referă la misiunea salvatoare a frumuseţii, la Arca lui Noe a poeziei, ce ar ajuta lumea să renască prin Cuvânt, cel care a fost începutul a toate cele ce nu au sfârşit.

aştepta plângând./ Mi-e dor să fim iar împreună/ mi-a fost de ajuns o clipă, un moment etern /să te cunosc în neuitare./ Pentru lume eşti tu, un om, un trup, poate şi un suflet, pentru mine eşti un cuvânt./ Îmbrăcată în curcubeu iluzia devine poezie”. (Tu ştii?) Topită de trăirea iubirii pe care o transformă într-o formă de cunoaştere, versurile se pliază după sentimentele şi stările transmise. Dincolo de o prozodie liberă, impresionează, imaginile artistice atent lucrate, figurile stilistice dense, de o profunzime care ne permit să credem în viitorul poetei arădene: „Sub jurământul palmelor mele / căzut e cerul în arse aripi de lună,/ îndrăgostindu-mă de tine / îmi calc propria libertate de a iubi viaţa / Las să curgă tunetul durere, / dragostea ia foc în astralul privirilor nocturne, / Zbor lumini de apă peste tine, / fulgere de argint croiesc un drum spre noi / şi timpul ia formă străvezie…/ Chitare, tobe, fanfare plouă-n albastru, / dansul morţii pe pământ învie,/ iluzie, un vis pierdut la trezire…(Un vis)” Sunt frânturi de cuvinte care stârnesc în cititorul sensibil puterile (uneori) necunoscute ale iubirii. Prin însuşi acest fapt, credem că poezia Nataliei va rezista timpului!

STAREA POEZIEI

Poeme de Lia Puşa POPAN Caruselul metamorfozelor Pe vârful dealului din mine Au coborât frânturi de clipe, Ca fluturii dau din aripe Să-ntindă timpul până mâine.

decembrie 2014

Marian DANCI Tristeţea lumii Se mută porumbeii de la oraş la sat, E viaţa austeră şi pieţele-s golaşe, Containerele-s temple, bătrânii le-au furat, E frig pe lângă hornuri în marile oraşe.

Şi în abisurile mele Mai că se-neacă ziua-n noapte Minutele ca poame coapte S-atârnă-n luturile grele.

Se-alungă cerşetorii, creştinii-au încuiat Bisericile, teatre cu false personaje, Consilii îngheţate ţin mortul ne-ngropat Şi tipăresc scenarii umflându-se tiraje.

Iar gândurile-mi sunt puzderii Cu praf de stele-amestecate; Spre anotimpuri de vedenii... Le cară spiriduşi pe spate...

Întoarce tata capul când fiul îi vorbeşte Şi mama-nchide uşa, privindu-l pe ascuns. Ridică fata mâna şi plânge când loveşte, Se-ntoarce lumea-n sine, şi toate, nu-s de-ajuns.

În suflet, burduşite de milenii, Ca-n buzunare am curcubeele visate.

Se scutură tot cerul şi stele-au îngheţat Lumina lor păleşte de parcă-ar vrea să plece, Pământul se adună, un prunc abandonat, Şi soarele veghează cu ochi străin şi rece.

Şi-aruncă coama răvăşită peste zare Întunecatul armăsar al nopţii, Se înnegreşte orizontu-n faţa sorţii, Lumina zilei sub copitele-i dispare. Funingini are-n coapse şi pe spate, O lună nouă abia-i străluce-n frunte, Printre-ncreţirile de nori cărunte Scântei de stele parcă-s aruncate. Mugeşte sălbatic, Asurzitoarea-i copită trosneşte Cu biciuri de foc semănând peste zare O groază de moarte nebună; Mânie de zeu din adânc clocoteşte.... În vânăta noapte — pe mare-i furtună.

Scâncet De câte ori aş vrea să scriu de mamă O stare gri mi se strecoară -n gând; Din cer dorindu-mi să îmi cadă mană, În ceaţă se îneacă orice cânt... Podită-i bolta mea cu negri nori Şi vânăt-verzi aduceri de aminte, Vârtejuri gândurile-mi dau fiori Şi zgură am în ochi... ca mai ’nainte... Întrezăresc o fiinţă suplă, mândră Şi un copil cârlionţ cu mâna-ntinsă, Şi o nuia de-alun ce sta la pândă Să muşte pruncul când era atinsă...

E vremea deznădejdii, speranţa-ncet se stinge, Copiii se-ntristează dacă afară ninge. Nu e privire-n lume să poată prinde, roată Nici suflet să cuprindă tristeţea lumii, toată.

Marinela Florina JURCA Prin vise rătăcite Mi-e frig în suflet, doare, ce tristă zi de toamnă Şi nimeni nu mă-ntreabă, ce faci, eşti bine, doamnă ? Îmi plouă în fereastră, o ploaie atât de rece... E seară, e târziu...deja-i trecut de zece! E miez de noapte trist, o altă noapte lungă Cu cer fără de stele şi-o lună ce-o să plângă. Voi fi străjerul nopţii, ca-n multe alte nopţi Prin vise rătăcite, cu lacăte la porţi. Deschid fereastra, vreau ploaia să mă ude Fiorul ei cel rece, să-l simt cum mă pătrunde. Îmi bate orologul, un ticăit, atâta de nebun... Şi timpu-n jurul meu e pulbere şi scrum.

Grafică de Lazăr Morcan

Furtuna

...dar era totuşi soare şi senin, şi parc, şi leagăne, şi joacă mută şi...lipsă: drag de mamă din destin c-aşa a vrut o ursitoare slută... 29

CRONICA LITERARĂ

decembrie 2014

O pagină de Radu VIDA

FOCURI PE DEALURI În traducere germană: Feuer auf dem Hügeln. Umbra unui felinar în proză, răspândind, cu parfum de roze, poezia vieţii. Cartea îşi trăieşte statutul ei nocturn, cu erupţii solare, într-o căutare perpetuă. Şi găselniţe deosebite. Lumea satului? Da. La prima vedere, însă. Pentru că noua producţie literară a lui Constantin Pădureanu are înţelesuri mult mai profunde. Viersul alunecă în proza şi e picul se lasă subjugat de liric, în vâlvătăile sufletelor, focuri pomenite. O lume a măştilor, un carnaval la care autorul pare vrăjitorul demitizării eroicului. Fie şi o repede privire ne face să gândim la cât de repede se sting şi cât de repede se aprind

CUVINTE CULOARE ŞI MUZICHII UMBRE Arzând.... Monica Romanca a avut, anul acesta, două expoziţii personale. Regaluri pentru privitor, cu atât mai mult cu cât cuvintele s-au transformat în culori vii, iar muzica interioară a tablourilor au devenit umbre ale mistuirilor ce, graţios, le purtăm în fiinţa noastră posibilă. Nu despre expoziţii vreau să vă povestesc. Pentru că tablourile sunt adevăratele poveşti ale Monicăi Romanca. Sau, mai precis a visurilor ei artistice. A fost spre exemplu, în Gibraltar, dar a călătorit cu gândul mai departe, în Africa. Şi au rezultat o serie de lucrări, lângă care privitorii vorbesc şi calcă mai încet. A fost în Sicilia şi s-a îndrăgostit de Mediterană. Fărâme din destinul albastru şi al oamenilor şi lucrurilor ce ţin de acest spaţiu ţes alte şi alte destine. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Concentrările de spaţii (mici sau mari, faimoase sau, pur şi simplu, anonime) prind o altă viaţă. În alte culori şi cu alte

pasiunile. Chemând, răspunde ecoul: „În aparenţă omenos,/ Din creştet până la atom,/ Când este vorba despre os,/ O fiară mârâie în om”. Realism? Da. Cu specificarea că opera nu este copia întâmplărilor de peste zi,curtate de noapte. E o muncă ascunsă, de transformare a unor elemente izolate, accidentale, în manieră stilistică, dând operei o generalitate secretă. Realism, vasăzică, cu o puternică emanaţie a tradiţiei. Şi, cu toate acestea, nu-mi pare lumea de astăzi, nici a satului oltenesc, nici a altora sate de pe meleag. E lumea lui Constantin Pădureanu, filtrată din vechime şi adusă la zi, o lume literară în care caracterele îşi găsesc locul în conţinut tematic şi în stilul inconfundabil. O dimensiune socială proprie, nu neapărat lumea reală, un adevăr incontestabil în diversitatea manierelor scriiturii individuale. După ce plecă de la socru-său, Din Branişte, şi porni spre Rudarii Olteniei, Nicolae Scarlat găsi un geamantan Pe Drumul European 70 (Gândul cel bun) Lirism? Da, dacă adăugăm că autorul şlefuieşte diamantul brut al tradiţiei şi prezintă cititorului laturile strălucitoare, rezultat al excepţionalei acuităţi a observaţiei

sonuri. Pictura le dă conturul, iar tehnica colajului întregeşte atmosfera. Vara, ca şi iarna, ca şi toamna şi primăvara, spectacolul vieţii dă culoare şi evidenţiază micile nimicuri care provoacă loisirul. O frunză de graţie sau o panglică multicoloră vibrează când sub acordurile pianului zglobiu a lui Chopin, când pe strunele viorii lui Pagannini. Aducând depărtările aproape de suflete. Ascultaţi!

regionalismelor şi vorbirii populare, în interesante dezvoltări de proză. Şi, evident, cu o tensionată comprimare a eforturilor de a recupera poezia de esenţă tare. Intră în odaia a bună, de la drum, Se dezbrăcă aşa cum făcuse la raze Şi stătu mult în faţa oglinzii. Se studia şi ofta. Ofta şi se studia. (La raze) Varianta germană a cărţii lui Constantin Pădureanu, în traducerea lui Andrei Pogány, caută să facă inteligibilă lumea aceasta, ficţionară în realismul ei. O lume fabuloasă, a focurilor de pe dealurile interioare ale personajelor-măşti. Iar cititorul german va înţelege. Asta pentru că traducerea este una elaborată, adaptată cititorului teuton modern: „Es gibt keine HÄSSLICHEN FRAUEN nur zu wenig BIER”. Spre exemplu: „ - Lasă-l mamă, nu vezi că s-a boierit/ Şi nu mai este om de tras la sapă./ - Nu, nu, el este om de tras la măsea...” Olteanul e expansiv dar nu neglijează meditaţia. E extrovertit, dar ştie să plonjeze în abisuri psihologice. Şi, tocmai pentru că nu sunt trăsături ce-l caracterizează numai pe el, transfigurarea artistică îl trimite în lumea artei universale. Iar Constantin Pădureanu şi traducătorul Andrei Pogány sunt singurii vinovaţi pentru astă minunată vrăjitorie a povestirilor de mare loisir lingvistic.

Foc peste foc rug pentru zilele mele Din toate versurile lumii le-am ales pe cele ale argentinianului, tocmai pentru că Vitale a venit în Spania şi dă sens frământărilor din noi. Hălăduind aiurea. Lăsând jocul să ne inunde lumea. Iar Monica Romanca, asemenea poetului, imprimă gestului artistc ceva din marea reprezentaţie a lumii. Cu privire copilărească şi muzică de alămuri. Arzând...

UNIVERSUL COPILĂRIEI

(Canada)

PUPĂZA

Pupăza mea cea moţată, Rumenită şi infoiată Ciuguleşte prin pădure, Ici o gâză, colo mure. Poartă straie de regină Şi parfum fin de sulfină, Haine roşii, verzi, albastre, Culori căzute din astre… Diadema ei, de preţ, O poartă foarte semeţ. Cântă şi zboară hai - hui Uitând adesea, de pui. Puişorii stau cuminţi Şi - ii aşteaptă pe părinţi ; Cuibuleţul cam miroase. Dar mama umblă –n mătase ! Ce mai pasăre gătită ! Şi la ochi este cănită, Acasă stă în oglindă, Dar lasă gunoiu’ – n tindă ! Morala: Datoria nu prea place Conştiintelor sărace ….

AFIŞ

Se luară doi amici la harţă; Era o vineri, nu, o marţe, Şi uite aşa: o contoversă: Ba e ploaie,ba aversă… Aşa de rău se mâniară Că unul chiar plecă din ţară! Al doilea fiind mai pişicher, Având în cuget mai mult fler, Se hotărî ca să deschidă Un bar, cu suc de… conopidă! Trecea mulţimea într-o doară, O dată şi a doua oră Până intr-o bună zi băură Poşirca cea de murătură! Azi se mai sparse un pahar, Mâine buluc mare , în bar Şi omul nostru, îndrăgit, Făcu un bussines aurit… Cellalt, în noua ţară mamă N-avea nici o para-n năframă; Se tot zgâia la omenire – Plină de sfat şi mulţumire. Îşi zise omul într-o zi: – ÎI scriu lui Ion, fie ce-o fi! – Şi-i spun că aia… era ploaie, – (Poate asta, să-l inmoaie…) Mai trece o zi, mai trece o lună Când bussinesman-ul supărat, ÎI dă răspunsul: - Asta-i bună! – Nici să gândeşti că banii plouă! – Am şi uitat de controversă! – În bar nu-i ploaie , ci AVERSĂ! Morala: De ţi s-a defectat ghiocul Ai de umblat, să-ţi prinzi norocul

Ioan BENCHE Anotimpuri

Gheorghe VICOL Moş Crăciun

Verzi sunt zilele, ca plopul, Oile se-ntrec să fete, Iubirea-şi face din plin jocul, Câmpu-i desfăcut în plete... Haina ta tu fată fată Se cheamă ie ziua seara, Te scalzi în soare decoltată – Asta eşti tu Primăvara. * Valul de călduri ca para În ogrăzi se potopesc Iubirii se rupe... scara, Cireşele ne-ademenesc, Aceasta e cea-ncinsă – Vara * Viile buiece se suie în pruni, Oile încet – încet înţarcă, Iubirea e închisă la casa de nebuni, Îndrăgostiţi se-adună într-o barcă. Harnice albine nu mai se-avântă-n roi, Iarba-i în clăi şi ţuica-i nesecată, Ţăranul are straiţa de nevoi, Aceast-ai Toamna binecuvântată. * Vine Moş Crăciun gârbovit de daruri, Omătul pur ne bate-n fereastră, Iubirea şerpuieşte printre dealuri, Cade Anul Nou cu sania-i măiastră, Asta e Iarna şi-i a noastră.

Printre ramuri se strecoară Fulgii cu miros de ger, Pe zăpadă-o sănioară Lunecă pe şini de fier. Patru reni cu coarne late O trag iute prin nămeţi, Moş Crăciun pe-o bancă şade Şi-i îndeamnă: „Hai, băieţi!” Se întind renii în hamuri, Clopoţei de aur sun’, Se văd căpuşoare-n geamuri: - Vine, vine Moş Crăciun! Ies copiii-n grabă-afară Şi se-apropie sfioşi; Moşul gâfâind coboară: - Văd că sunteţi sănătoşi! Ei se-opresc, nu-şi vin în fire, Se foiesc şi nu răspund; Două lacrimi de iubire Ochii moşului ascund ... Grafică de Emanoil Iuonaş

Melania Rusu CARAGIOIU,

decembrie 2014

Lorelai PÂRVAN Iarna Ş totuşi iarna a venit Şi bradu-i încă împodobit, Sunt mulţi copii pe săniuţe Ţipând cu bulgări în mânuţe, Se tot rotesc şi se trântesc, Răzbesc agale, chicotesc. Mai colo hăt, în depărtare, Copii se-ntrec în goana mare. Ce fac oare? Ce fac oare? Un om de zăpadă, pare, Cât turnul din parcul mare. Frumos e totul jucăuş, Acest An Nou pe derdeluş, Când iarna totuşi a venit Şi sufletul ne-am înoit.

Moşul acasă HO, HO, HO, Prin câte locuri am umblat Am sărit şi-am îngheţat, Mulţi copii am vizitat. Mi-au cântat, mi-au recitat, I-am privit cum s-au jucat, Şi sincer s-au bucurat. Acum, e vremea de spălat, De mâncat şi de culcat, Fiţi cuminţi şi ascultaţi, Şi pe Domnul lăudaţi, Căci la Betleem Maria Cu drag naşte pe Mesia.

Seara de ajun C-un surâs în colţul gurii Vine blândul Moş Crăciun, Iar în marginea pădurii Balta-i îngheţată tun! Vântul se învârte roată, Fulgii în grămezi se pun, Luna-n nouri înrămată, Balta-i îngheţată tun! Pruncii se grăbesc s-apuce Câte-un dar şi versuri spun, Moşul sacul greu îşi duce, Balta-i îngheţată tun! Ceru-ncet se limpezeşte, Stele ard într-un alun, Un luceafăr licăreşte, Balta-i îngheţată tun!

SEMNALE, SEMNALE...

decembrie 2014

Reviste şi cărţi Pe cărările toamnei Cu o perseverenţă demnă de invidiat, Editura Napoca Nova, condusă de Voichiţa Pălăcean Vereş, îşi continuă demersul iniţiat în urmă cu un an de a publica trimestrial o antologie literar – artistică. În acest nr. 4, pastelat de culorile toamnei, în cele 328 de pagini semnează 24 de poeţi, 9 prozatori, 19 critici şi istorici literari şi 11 eseişti, cu o tematică diversă şi interesantă pentru toate categoriile de cititori. „Stihurile zglobii” ale celor 9 epigramişti, cu care se încheie antologia, ca şi grafica semnată de Lazăr Morcan întregesc şi de data aceasta un proiect generos şi reuşit care înseamnă pentru fiecare anotimp an anului un eveniment editorial. La data de apariţie a acestei reviste, a apărut deja şi Antologia de iarnă – nr. 5!

RITMURI BRAŞOVENE Primul număr al publicaţiei editate de filiala Braşov a Ligii Scriitorilor din România îi are ca artizani pe Viorica Popescu – director, Eugen Moga – redactor şef, George Echim, Mariana Popa şi Mihaela Aionesei – redactori. Acest prim număr este susţinut cu semnăturile a 20 de scriitori. La mulţi ani! revistei şi artizanilor ei.

ANTIM Publicaţia periodică de literatură apare la Bucureşti, având ca director pe Irina Sburlan şi editor pe Valentin Rădulescu. În numerele 2 şi 3, care au ajuns la redacţia noastră, semnează Iacob Voichiţoniu, Horia Crios, Mihaela Frăsinel... Peste 12 poeţi semnează la pagina „Orga de poezie”. Frumos şi impresionant!

Sufletul meu A noua carte semnată de Eugenia Nicoară îşi derulează momentele narative pe aceleaşi motive ale mărturisirii. După volumele „Ecou!”, „Om şi viaţă”, „Roţile vieţii” şi „Prizoniera aşteptării”, scrise în special pentru iubirea aproapelui, „Sufletului meu!” este, in integrum, o evocare tulburătoare a... mamei.

CARTELUL METAFORELOR Publicaţia lunară din Buzău, ajunsă la noi cu primele cinci numere, este rodul unor intelectuali rafinaţi, cum sunt Marin Ifrim – redactor şef, Stelian Grigore – redactor şef adjunct şi Emil Ifrim – secretar general de redacţie. Revista publică texte literare: proză, poezie, cronică, dar şi materiale de atitudine. Pariază pe destinul revistei Liviu Ioan Stoiciu printr-un generos „Cuvânt înainte” şi rubrica „La zi” pe care o susţine cu aplomb şi talent consacrat.

Carpatica Revista literar artistică editată de filiala Argeş a Ligii Scriitorilor din România a ajuns deja la numărul 11. Director şi fondantor Vasile Dorin Ghilencea. Şi în acest număr găsim pamflete, note de lector, proză scurtă, poeme pe toate gusturile, fragmente de istorie, curiozităţi... şi o expresie grafică modernă, de invidiat. 32

ABSOLUT Revista naţională de cultură şi opinie, lansată cu primul ei număr în octombrie 2014, în Capitală, îl are ca director pe Alensis De Nobilis, redactor şef – Corneliu Dascălu şi secretar general de redeacţie – Emil Ifrim. Un sumar interesant, variat şi pentru toate gusturile literare la un început deosebit de promiţător.