ESEU
decembrie 2014
Se poate trăi, după cum se ştie, în foarte multe moduri. Camil Petrescu descrie tipul intelectualului care nu poate exista fără să înţeleagă ceea ce i se întâmplă. Dar, scriitorul mărturiseşte: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Liviu Rebreanu, marele scriitor realist îl descrie pe Ion, ţăranul prototip, care nu gândeşte mult, pentru că nu este învăţat să gândească. El ştie să lucreze pământul şi să iubească femeia, pe care o face, de altfel, unealtă pentru a-şi spori pământul. Cum este mai bine să îţi construieşti viaţa? Omul este fiinţa superioară, care se detaşează de toate celelalte din jurul său, tocmai pentru că gândeşte, pentru că are raţiune. Sunt daruri speciale cu care este înzestrat: raţiune, voinţă, suflet (complex), prin care i s-a dat să tindă mereu spre mai mult.
Voichiţa MACOVEI
DESPRE FIINŢĂ ŞI NEFIINŢĂ Fiinţa umană a prosperat, a ajuns, prin cunoaştere, să acapareze Universul, să stăpânească nemărginirea! Marea problemă a cunoaşterii a rămas, în tot acest timp, aceea a atingerii Absolutului. Vorbim despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Întreaga ascensiune spre înalt a omului s-a datorat fără îndoială, Creatorului! Analizând cu responsabilitate, nici o altă teorie de formare a Universului nu stă în picioare, pentru că niciuna nu are temelii ştiinţifice dovedite şi nici deschideri clare ale dezvoltării acestuia. Singura care a rămas neclintită este teoria creaţiei. Tot mai mulţi autori apreciază că Universul a apărut ca urmare a „Cauzei Prime inteligente”. Ei o definesc a fi „Cauză Primă infinită, eternă, omnipotentă şi omniscientă”. Istoria gândirii omenirii consemnează preocupări de seamă în rândul marilor filosofi cu privire la modul în care fiinţa umană se raportează la „ideea de absolut”. Filosofia este, după cum se ştie, „ştiinţa ştiinţelor” care ne ajută să pătrundem în necunoscutul aflat între ştiinţă şi religie. Dar şi religia poate fi înţeleasă, după sfântul apostol Petru ca o „Ştiinţă a Duhului Sfânt” (1Petru, 1,2), prin care se poate ajunge la cunoaşterea Divinităţii, atât cu ajutorul raţiunii, cât şi cu ajutorul sufletului (a Duhului). Toţi marii filosofi ai lumii s-au preocupat de reprezentarea Absolutului. Immanuel Kant afirmă că idealul raţiunii pure este Fiinţa Supremă. Dar filosoful consideră că aceasta nu poate fi cunoscută prin metodele cunoaşterii conceptuale, teoretice, după cum nici sufletul şi nemurirea lui nu pot fi cunoscute, deoarece nu au substanţă. Dacă ne raportăm la substanţialismul lui Camil Petrescu vom putea gândi altfel problema. Camil Petrescu afirmă că, singură, inteligenţa nu poate ajunge la cunoaşterea veritabilă a existenţei şi de aceea, apelează, pe urmele lui Henri Bergson, la cunoaşterea intuiţionistă. În teoria sa, „Doctrina substanţei”, scriitorul susţine că Absolutul poate fi înţeles prin aplicarea „gândirii
concrete” de tip substanţialist. Pentru prozatorul şi filosoful român importantă este cunoaşterea substanţei înseşi, adică a concretului din lumea exterioară. Dar, concretul în sens substanţialist devine certitudine absolută doar atunci şi atât cât este admis de conştiinţă. Acest lucru se realizează prin conştiinţa fiecărui individ, în funcţie de posibilităţile sale de cunoaştere, de capacităţile de a înţelege semnificaţiile. Dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să acceptăm existenţa şi cunoaşterea Sa ca un Absolut al cunoaşterii, înseamnă, după ideile de mai sus să ridicăm la nivelul minţii şi înţelegerii fiecăruia dintre noi, ideea absolută, sau altfel spus, Absolutul ca Fiinţă Supremă. În cartea Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel, Dumitru Alin Negomireanu încearcă să pătrundă în misterul „Fiinţei Transcendente”, urmărind conceptele creştine analizate de filosoful francez: fiinţă, existenţă, concret, credinţă, Dumnezeu, religie, har, sfinţenie, speranţă, comuniune, iubire. Gabriel Marcel stabileşte un raport între gândirea metafizică a unui credincios şi Revelaţia Divinului. Este foarte interesant şi, poate tot atât de puţin cunoscut, faptul că Gabriel Marcel explicitează pentru cei doritori, lucruri puţin cunoscute laicilor. Credinţa în Dumnezeu, harul Acestuia peste lume, dragostea ca sentiment religios sunt posibile prin RUGĂCIUNE, considerată singura cale de a comunica şi de a-L percepe pe Dumnezeu. Disputa dintre credincioşi şi necredincioşi, dintre filosofii creştini şi cei atei, adevărul privind existenţa lui Dumnezeu, cum anume se manifestă El în această lume, dacă revelaţiile cele două (a Vechiului şi a Noului Testament) sunt adevărate, dacă a existat de-a lungul istoriei omenirii o relaţie cu Fiinţa Transcendentă, care este rolul lui Dumnezeu în sfârşitul lumii, dacă va exista o altă lume după presupusul sfârşit al acesteia, sunt întrebări la care se găsesc răspunsuri atât din partea religiilor, cât şi din partea ştiinţelor sau a filosofiei. Un lucru e vizibil astăzi (mil. III) cu ochiul liber: fiinţa omenească s-a îndepărtat mereu mai mult de Fiinţa Supremă, de Creatorul ei. Explicaţiile sunt multiple, dar acestea se văd şi se explică prin metodele de cunoaştere (învăţare) ale fiecărui domeniu în parte: ştiinţele şi tehnologiile noi au explicaţiile lor, filosofia ştiinţei alte explicaţii, religia altele. Ochiul liber însă, al tuturora, poate să vadă degringolada din ultimii 40-50 de ani, poate să observe, cu uşurinţă, cât de mult a decăzut omul prin depărtarea de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Libertăţile unlimited pe care omul, indiferent de vârstă, le experimentează fără ruşine, fără teamă, nemaivorbind de vreun respect faţă de valorile morale de altădată, fac, în multe cazuri, să înţelegem că fiinţa umană a decăzut până la stadiul de nonexistenţă, de nefiinţă, sau, cu durere spus, până la stadiul animalier. Exemplele pot fi extrem de multe şi din foarte multe domenii. Multe te înfioară şi te fac să treci repede şi cu ruşine peste ele. E bine sau e rău lucrul acesta? Cei care mai cred în valorile umanitare, moral-religioase, în Dumnezeu, nu ar trebui oare să ia atitudine faţă de cazurile ce par extreme, dar devin tot mai frecvente? 1