Apollon 60

Apollon REVISTĂ DE CULTURĂ, ARTĂ ŞI CIVILIZAŢIE

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

Apollon-Anul IX, Nr. 4 (60), 36 pag., aprilie 2015, 15,oo RON, 30 (MLD) ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Apollon

Art. 206 - COD PENAL

Revistă de cultură, artă şi civilizaţie,

Anul IX, Nr. 4 (60), 36 pag., 15.oo RON,(30 MLD)

“Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor Agenţii de presă sau personalităţi citate, responsabilitate juridică le aparţine.”

ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor general Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară (aprilie 2015) DIRECTOR: Anca Elena CĂLIN COLEGIUL DE REDACŢIE: Marian Nicolescu, Adrian Cocioc, Raisa Plăieşu, Cristi Groza, Andrei Viziru, Vasile Groza, Vasile Căpăţână, Gheorghe Puiu Răducan, Elena Atanasiu, Eliza Roha, Dumitru Manolache, Cristian Ionescu, Nicolae Puiu Iliescu, Camelia Suruianu, Victoria Milescu

COLABORATORI SPECIALI: Viorel Roman - Bremen - Germania; Cătălina Stroe - Montreal - Canada; Hannes Hofbauer - Viena - Austria; Ion Cuzuioc - Chişinău - Rep. Moldova; Georg Wurst - Lucerna - Elveţia; Manolo Feiras - Lerida - Spania.

REDACTOR ŞEF: Dr. George COANDĂ Profesor Honorificus Universitatea “Valahia” SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Gheorghe Preda ADMINISTRAŢIA: Viorica C. Călin FOTO: Dan MIREA ADMINISTRATOR SITE: Marian STOICA TEHNOREDACTARE: Anca-Elena Călin Redacţia şi administraţia: Calea Bucureşti, 61-63, bl. OH 1, parter, Urziceni, Ialomiţa, 925300 tel. / fax 0243.254.223, Cont deschis la BRD Urziceni, nr. RO80BRDE230SV13546532300, E-mail: ro.tv.kalin@gmail.com www.revista apollon.ro TIPAR DIGITAL: RO-TV, Companie de presă şi televiziune TIRAJ GENERAL: 600 exemplare

Apollon 2

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

ÎN ACEST NUMĂR VĂ ÎNTÂLNIŢI CU:

Nicoleta DRĂGAN-BUCŞĂ, Cristinel GROZA, George CĂLIN, Alexandru NICOLESCU, Valentina BECART, Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA, Edith NEGULICI, Aurel PANTEA, Nicu ALIFANTIS, Doru MUNTEANU, Dan ANGHELESCU, Claudia VOICULESCU, Silvan STÂNCEL, Maria NICULESCU, Florentin POPESCU, Dumitru MATCOVSCHI, Dorina STOICA, Lucian GRUIA, Dorina Maria PANTEA, Mircea DOREANU, Mircea BODEAN, Ion POPESCU TOPOLOG, Ion CUZUIOC, Melania RUSU CARAGIOIU, Nicolae MĂTCAŞ, Puiu Gheorghe RĂDUCAN, Eliza ROHA, Mihai ANTONESCU, Dinu GRIGORESCU, Elena Andreea ION, Mircea LUNGU, Nicolae DOFTOREANU, Geo CĂLUGĂRU, Florian Laurenţiu STOIKA, Vasile LARCO, Cristian IONESCU, Pr. Laurenţiu NISTOR, Raisa PLĂIEŞU, Viorica POPESCU, Marian HOTCA, Liviu ANDREESCU, Corneliu LEU, Mariana POPA, Georgeta Irina RUSU, Mariana Andreea CARACOSTEA, Barbu CIOCULESCU, Neagu DJUVARA, Vasile RĂVESCU, Camelia PANTAZI TUDOR, Anania GAGNIUC, Nicu PETRACHE

VĂ RECOMANDĂM O SINGURĂ CARTE.., UN SINGUR AUTOR...

Nicoleta DRĂGAN-BUCŞĂ

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

SOCIETATEA CULTURALĂ APOLLON - ROMÂNIA

ASOCIAŢIA CULTURALĂ “GÂND ROMÂNESC - GÂND EUROPEAN”, ALBA IULIA CENTRUL CULTURAL “SF. MIHAIL ŞI GAVRIL”, SECTOR 2, BUCUREŞTI ŞCOALA GIMNAZIALĂ Nr. 195, SECTOR 3, BUCUREŞTI

Festivalul Internaţional de poezie pentru elevi

"Zilele Nichita Stănescu", Ediţia a IX-a, 29, 30 şi 31 martie 2015, Bucureşti Catedrala “Sf. Împ. Constantin şi Elena şi Sf. Nectarie” din Urziceni duminică, 29 martie 2015, ora 10.oo Deschiderea oficială a Festivalului a avut loc prin oficierea unei Slujbe de pomenire a poetului Nichita Stănescu oficiată de Pr. Bogdan Ionuţ STANCU - Protopopul Urzicenilor, cu participarea membrilor Societăţii Culturale Apollon şi a unor oameni de cultură locali.

ŞCOALA GIMNAZIALĂ Nr. 195, SECTOR 3, BUCUREŞTI luni, 30 martie 2015, ora 12.oo Cea de a doua zi a Festivalului Internaţional de poezie pentru elevi “Zilele Nichita Stănescu”, ediţia a IX -a a debutat la Şcoala Gimnazială Nr. 195, Sector 3, Bucureşti, în prezenţa unui impresionant număr de elevi şi cadre didactice.

Societatea Culturală Apollon a fost reprezentată de poetul şi publicistul George Călin - preşedinte fondator, poetul Vasile Groza vicepreşedinte, poeta Victoria Milescu, poetul basarabean Vasile Căpăţână - preşedinte executiv al Asociaţiei Culturale “Ideal” din Chişinău, Moldova şi cunoscutul compozitor român Ilie Văluţă, regizor muzical al Postului de televiziune Tele Moldova 1 - Chişinău.

Poetul George Călin a prezentat activitatea Societăţii Culturale Apollon şi a revistelor de cultură, artă şi civilizaţie Apollon şi Apollon Junior, după care a ţinut să precizeze ca este prima data după opt ani de activitate când a trebuit să părăseasca municipiul Urziceni.

Apollon

3

A mulţumit celor prezenţi în sală şi a făcut o precizare importantă pentru desfăşurarea acestei ediţii a festivalului - implicarea materială a Asociaţiei Culturale ,,Gând Românesc, Gând European" din Alba Iulia.

Această asociaţie condusă de scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu, s-a decis să acorde Marelui premiu “Nichita Stănescu”.

Premiul constă în: publicarea unui volum de versuri cu un conţinut de până la 100 poeme, dar nu mai puţine de 50, ale autorului/ autoarei, desemnat(ă) de juriul concursului în 100 exemplare.

Publicarea volumului se va face până în luna septembrie 2015 şi va fi lansat în cadrul celei de a IV a Sesiuni a Cenaclului literar naţional ,,Gând Românesc" care va avea loc în luna septembrie a.c., în Aula Magna a Universităţii „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia şi în localitatea natală a dvs dacă se întrunesc anumite condiţii.

Editura “Gens Latina” acordă premii şi menţiuni constând din volumele ,,Aspecte despre viaţa şi moartea lui Nichita Stănescu", autor Virgil Şerbu Cisteianu; ,,Din Lirica feminină a Basarabiei", autor Virgil şerbu Cisteianu; ,,La nunta Zamfirei", autor Virgil Şerbu Cisteianu.

Revista ,,Gând Românesc" acordă 5 premii pentru 5 tineri poeţi-poete constând din publicarea unui grupaj de versuri în revistă.

Colegiul de redacţie al revistei ,,Gând românesc", acordă 3 premii constând dintr-un abonament pe 6 luni la revista „Gând Românesc”, începând din luna aprilie 2015.

Iată cum aceşti oameni de suflet, pătrunşi de sentimentul naţional, au pus umărul la întrajutorarea Societăţii Culturale Apollon, pentru buna reuşită a acestui festival de poezie pentru elevi.

Felicităm pe scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu şi echipa sa redacţională care a luat această hotărâre.

Nr. 4 (60), aprilie 2015

CONCURS DE RECITARE DIN OPERA POETULUI NICHITA STĂNESCU

Apollon

Secţiunea peste 10 ani Elevii înscrişi în acest concurs au dat dovadă de seriozitate în recitarea poemelor alese, de aplecare spre opera marelui nostru poet Nichita Stănescu şi de o conduită nemaiîntâlnităîn ultima vreme prin unităţile de învăţământ românesc.

Juriul concursului a decis foarte greu, lista câştigătorilor şi s-a luat decizia de a se acorda trei premii (I, II şi III), iar restul concurenţilor au primit Menţiune.

Astfel că această listă arată aşa: PREMIUL I - Andrei Atanasiu - Şcoala Gimnazială nr. 195, Sector 3 Bucureşti, care a primit un abonament pe 6 luni la revista Apollon Junior, începând din luna aprilie 2015, manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu”, fanionul Apollon, diploma, cărţi semnate de Virgil Şerbu Cisteianu, George Călin şi un CD - Cutiuţa muzicală – vesruri Vasile Groza.

PREMIUL II - Iulia Cîşu - Şcoala Gimnazială nr. 195, Sector 3 Bucureşti - un abonament pe 6 luni la revista Apollon Junior, începând din luna aprilie 2015, manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu”, fanionul Apollon, diploma, cărţi semnate de Virgil Şerbu Cisteianu şi George Călin şi un CD Cutiuţa muzicală – versuri Vasile Groza PREMIUL III - Nicolae Radu - Şcoala Gimnazială nr. 195, Sector 3 Bucureşti, a primit un abonament pe 3 luni la revista Apollon Junior, începând din luna aprilie 2015, manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu, fanionul Apollon, diploma, cărţi semnate de scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu şi poetul George Călin MENŢIUNE - la această categorie de premianţi Juriul concursului a decis în unanimitate să acorde manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu”, fanionul Apollon şi diplome. Au primit Menţiune următorii elevi: Celiana Zvarici, Iulia Alexandra Eftimiu, Cristina Radu, David Barac, Luca Scarlat, Daria Mazilu, Andreea Preda, Claudia Vişan, Filip Georgiu, Alexandra Cristescu, Robert Stoican, Irina Gavrilescu, Vlad Mihalache, Maria Paraschiv, Maria Stroe.

CONCURS VIAŢA ŞI OPERA POETULUI NICHITA STĂNESCU Prezentări Power Point Juriul concursului a acordat tuturor participanţilor Diploma „Nichita Stănescu – 2015” - manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu”, fanionul Apollon, astfel au for premiaţi următorii elevi: Claudia Stanciu, Ana Lucuţă, Şerban Georgescu, Toma Voica, Xsara Ivanescu, Daria Necula, Călina Niţă, Alisia Stamatoiu, Ana Pintilie, Radu Tănăsuică. Toţi elevii premiaţi au fost de la Şcoala Gimnazială nr. 195, Sector 3 Bucureşti.

Elevii participanţi la cele două concursuri au fost coordonaţi de: prof. VOICU ŞTEFANIA, prof.

DINŢICĂ ALINA, prof. TOLESCU IONUŢ - Directori ai Şcolii Gimnaziale Nr. 195, sector 3, Bucureşti precum şi colectivul profesorilor de limba şi literatura română format din: prof. OANA RALUCA RUSAN, prof. PANAIT MIHAELA, prof. OLTEANU OANA, prof. IGNAT LIDIA, prof. COROIAN LIDIA, prof. IFRIM MĂDĂLINA şi doamna bibliotecar TOADER CARMEN. Toţi profesorii coordonatori au primit manuscrisul „Belgradul în cinci prieteni – Nichita Stănescu”, fanionul Apollon, diplome şi cărţi.

A consemnat Cristinel GROZA

GOLUL DE NICHITA IEŞIREA DIN SINE

Apollon

4

Precum posibilitatea corpului nostru de a sta în aer, sărind, o fracţiune de secundă, poate dezvolta anumite firi ciudate şi ideea fixă a levitaţiei, tot astfel fenomenul psihic de obiectivare, excepţional şi momentan, în contact cu talentul bizar, încă nemăsurabil cu destulă precizie, dar care se presimte a fi cu totul ieşit din comun, al lui Nichita Stănescu, ia proporţiile unei obsesii – a evadării sinelui de sine.

Poetul e un Icar, îşi mută dorul de zbor şi evaziune, din spaţiu într-un plan psihic şi metafizic.

Dar ce alimentează această fervoare care tinde să înfrângă forţa de gravitaţie a subiectivităţii?

Nr. 4 (60), aprilie 2015 şi nici penetrabile pentru undele luminoase, ori capabile să le răsfrângă.

Aceeaşi logică a sistemului imaginar va orienta astfel spre „selecţia” cu precădere a elementelor asimilabile substanţelor pozitive din punctele de vedere amintite: în primul rând, ochiul – organul uman, prin excelenţă apt pentru oglindire – iar, la celălalt nivel al receptării sonore, auzul (timpanul) – sau, în calitate de „agent” al sonorizării corporale, inima cu bătăile...

Nichita Stănescu se sufocă în propriul său „eu”, şi ceea ce-l caracterizează, în primul rând, e aversiunea sinelui faţă de sine, greaţa de unicitate. Ceea ce face mândria altora pe poet îl umileşte; particularismul extrem face imposibilă comunicarea, căci a comunica înseamnă a privi lumea din punctul de vedere a celui cu care comunici şi a stabili o strânsă comunicare cu natura, de pildă înseamnă a fi în drept de a spune, MITOLOGII odată cu poetul: „Din punctul de vedere al copacilor...”. Această substituire a poziţiilor este Nichita Stănescu are cultul mitologiilor însă o operaţie dificilă, aproape imposibilă, şi vocaţia miturilor. Adică a unei reprezentări pentru că omul trebuie să se smulgă din unghiul primordiale, cu valori simbolice şi încărcătură de vedere specific, acelaşi, mereu acelaşi, ce i-a pronunţat gnoseologică, ţinând exprimarea în fost calculat şi dăruit la naştere pentru totdeauna. formă plastică a unor idei şi sentimente esenţiale, referitoare la condiţia existenţială şi la raportul omului cu natura, Universul şi cu sine însuşi, la întrebările fundamentale iscate pe marginea complexelor probleme ale sensului vieţii şi morţii, a fericirii şi a limitei relative a cunoaşterii.

Reprezentări adesea fabuoase, hiperbolice, violent insolite, aflate nu o dată la antipodul celor curente în lirica de formulă tradiţională.

STRATUL OBIECTELOR Reprezentări de factură, parţial măcar, Se poate spune că lumea obiectelor suprarealiste, pornind însă nu din aplicarea există, pentru poet, în măsura în care este în stare dicteului automat, ci cu sugestiiile oferite să provoace, să emită vibraţii sau reflexe, ori să le poetului modern de marile mituri şi eposuri ale prelungească efectul dinamic-transfigurator. umanităţii.

Imaginarul său se anunţă a fi dominat, sub aspect Sursele sunt însă relativ uşor de de figuri ale transparenţei şi oglindirii, de o indentificat. E vorba, mai întâi, de sugestii materie negându-şi opacitatea, lăsându-se provenind din străvechile legende indice, pătrunsă de undele luminoase ale întrupării şi consultate, cândva, în spirit schopehaurian, şi de dumnezeirii. Întorcându-le către sursa iniţială ori Eminescu. către alte obiecte, cu o intensitate amplificată. În egală măsură, va fi preferată mineralitatea obiectelor apte de a deveni surse de sonorizare, de a intra în rezonanţă ori de a transmite unde sonore. În funcţie de o atare deschidere a sensibilităţii, în sistemul metaforic ilustrativ pentru prima etapă a creaţiei lui Nichita Stănescu Numai că, pentru Nichita Stănescu, ele va prevala învestire obiectelor cu atribute nu se constituie ca un sistem de explicare a lumii corespunzătoare luminizării şi sonorităţii... Este sau ca un prilej de meditaţie elegiacă, vizând explicabil de ce, urmând acestei logici a tulburătoare profunzimi, ci ca protecţie imaginarului, organicul este în genere, dacă nu alegorică, poematică, interesantă şi elocventă, în cu totul absent, în orice caz, serios concurat de primul rând, prin formele ei de expresie plastică. prezenţa materiei anorganice ori „tradus în Aici, în aceste forme îşi află, de pildă, originea termenii ei” carnalul sau vegetalul, luate ca atare, straniul şi şocantul mod (pentru unii critici sau nu sunt nişte medii bune conducătoare de sunete lectori) de a se figura pe sine al lui Nichita Stănescu

Apollon

5

Apollon

în „Sensul iubirii” (1960) şi cu deosebire în „O viziune a sentimentelor” (1964), rupând nu arareori firul curgerii lirice convenţionale, amplificând în direcţii imprevizibile cutare element al metaforei-matcă, eliminând funcţiile de legătură explicative, dar, în fine imagini antropomorfe, dimensiuni şi valori proliferate.

POEZIE ŞI JOC Nichita Stănescu e, ca puţini scriitori români, un comediograf superior al cuvântului şi rareori aflăm, ca în excelentul poem „Frunză verde de albastru” o mai categorică fineţe tehnică. Aici totul e privit pe dos, oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins şi noţiunile sunt formulate liric prin noţiuni ce li se opun. Totul pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite.

Linia dintre noţiuni dispare şi Nichita Stănescu ne propune un limbaj poetic cu desăvârşire nou: Şi-am zis verde de albastru, / mă doare un cal maiastru, / şi-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr, / şi-am zis pasăre de peşte, / descleştare de ce creşte, / şi secundă-am zis de oră, / curcubeu de auroră, / am zis os de un schelet, / am zis hoţ de om întreg, / şi privire-am zis de ochi/ şi că-i boală ce-i deochi. //Şi-am zis verde de albastru, / mă doare un cal măiastru, / pe care mă ţin călare / cu capul la cingătoare, / cu călcâiul la spinare / şi cu ochiul în potcoave, / şi cu inima-n silabe / de mă duc mări, mă duc / ca toamna frunza de nuc, / ori ca iarna frunza albă / de la floarea de zapadă…”.

Această limbă poezească, pe care autorul o citeşte, mai întâi, în poemele blestemate şi sfinte ale lui Baudelaire, sfârşeşte prin a se impune şi a devenit ea însăşi obiect de meditaţie lirică.

Nichita Stănescu şi-a câştigat dreptul de a forţa materia verbală în sensul dorit de el şi nu mai el singur poate spune, fără a scandaliza spiritul nostru latin, iubitor de ordine şi de graniţe sigure între categorii: „Îmi fac de cap, îmi fac de frunze, îmi fac de cai / pentru săgeţi trupul meu este crescut / Zeul A Zeul E Zeu I / dovedesc ca-m murit în trecut...”.

Nr. 4 (60), aprilie 2015

CENTRUL CULTURAL “Sf. Mihail şi Gavril”, Sector 2, Bucureşti

Apollon

marţi, 31 martie 2015, ora 14.oo Activităţile culturale din ultima zi a Festivalului Internaţional de Poezie pentru elevi “Zilele Nichita Stănescu”, ediţia a IX -a, s-au desfăşurat în frumoasa incintă a Centrului Cultural “Sf. Mihail şi Gavril”, Sector 2, Bucureşti şi a cuprins Simpozionul literar “NICHITA STĂNESCU - MEREU REBELUL ÎNGER BLOND”, Concursul de recitare din opera lui Nichita Stănescu - Secţiunea sub 10 ani şi Gala de decernare a Premiilor.

CONCURS DE RECITARE DIN OPERA POETULUI NICHITA STĂNESCU Secţiunea sub 10 ani La această secţiune au participat elevi din clasa I step by step ai Şcolii „Alexandru Odobescu” Nr. 1 din municipiul Urziceni, judeţul Ialomiţa, coordonaţi de doamna prof. Elena Atanasiu. După audiţia recitărilor, juriul a decis ca toţi elevii înscrişi în concurs să primească PREMIUL I, fără nicio departajare. Au participat în concurs: Ioana Miruna Truşcă, Sophia Dobre-Nicolae, Rareş Bogdan Mărgărit, Andreea Chira, Tania David, Sorana Sava şi elevul de clasa a III -a David Duţu.

Recitalul de poezie al micuţilor elevi s-a încheiat cu un recital din creaţia poetului Nichita Stănescu susţinut de actriţa Doiniţa Ghiţescu.

Simpozionul literar “NICHITA STĂNESCU - MEREU REBELUL ÎNGER BLOND” Simpozionul a început cu prelegerile: scriitorului George Călin “Tinereţea lui Nichita”; scriitorul Geo Călugăru “Nichita sub ploaia cuvintelor”; poetul Gim Laurian, “Nichita - ecoul unei generaţii”; poeta Victoria Milescu “Între cuvânt şi metaforă”.

S-au înscris cu comunicări în cadrul simpozionului şi alte personalităţi culturale, amintim aici pe: doamna profesor Floarea Necşoiu, poetul şi regizorul Ioan Maftei Buhăieşti, poetul Liviu Zamfirescu, poeta Maria Niculescu, poetul Ioan Raţiu, poeta Elena Anghel, poetul Mircea Popescu, poeta Ioana Stuparu, doamna profesor Micu Ecaterina, scriitoarea Romaniţa Maria Ştenţel şi doamna profesor Oana Raluca Rusan. Am remarcat cât de mult este iubită poezia “îngerului blond” prin prezenta scriitorilor şi poeţilor care nu au mai avut timp să mai ia cuvântul la acest simpozion realizat de nouă ani de Societatea Culturală Apollon şi trebuie, neapărat, să amintim prezenţa în sală a scriitoarei Elena Ionescu Colcigeani, poetul Nicolae Puiu Iliescu, Viorel Vasilescu, Silvia Săracu, Florin Alex Petrache, Marilena Alexandru şi scriitorul diplomat Mihai Epure.

Gala de decernare a Premiilor Festivalului Internaţional de Poezie pentru elevi ,,Zilele Nichita Stănescu”, Ediţia a IX-a, 29, 30 şi 31 martie 2015, Bucureşti, România

Apollon

După acordarea premiilor menţionate mai sus, poetul George Călin a acordat Diplomele „Nichita Stănescu – 2015” unor personalităţi prezentepoeta Maria Niculescu, poeta Victoria Milescu, scriitorul Geo Călugăru, doamnei Gabriela Dancu, doamnei Valentina Zamfir şi a anunţat numele celorlalte personalităţi care au primit această diplomă cu ocazia manifestărilor culturale din acest an: academicianul poet Nicolae Dabija de la Chişinău, Moldova; academicianul poet Valeriu Matei, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, Moldova; scriitorul Ioan Barbu, preşedintele fondator al Asociaţiei Culturale „Curierul de Vâlcea” din Râmnicu Vâlcea; scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu, director general al Asociaţiei Culturale ,,Gând Românesc, Gând European", al Editurii Gens Latina şi al revistei ,,Gând Românesc" din Alba Iulia; editorul Raluca Mihaela Tudor, director executiv al Editurii Rawex Coms din Bucureşti; scriitorul Florentin Popescu, director al revistei „Bucureştiul literar şi artistic”; poetul Dumitru Dumitrică; artistul plastic Vasile Szloga; artistul plastic Tudor Meiloiu şi scriitorul Pompiliu Manea din Cluj Napoca.

Anul acesta Societatea Culturală Apollon a acordat două „DIPLOME DE EXCELENŢĂ ÎN CULTURĂ”, acestea le-au revenit Şcolii Gimnaziale nr. 195, Sector 3 Bucureşti şi Centrului Cultural “Sf. Mihail şi Gavril”, Sector 2, Bucureşti. Sprea sfârşitul manifestării artistul plastic Vasile Szloga a cerut cuvântul şi a ţinut să menţioneze: „De când a-nceput acest eveniment prietenul nostru George Călin, ne împarte diplome şi daruri la toţi cei prezenţi, dar lui nu i-a dăruit nimeni nimic şi pentru a echilibra acest lucru am să-i dăruiesc eu un portret pe care i l-am realizat în luna ianuarie, pe acril/carton!”

Festivalul Internaţional de Poezie pentru elevi ,,Zilele Nichita Stănescu”, Ediţia a IX-a, 2015 sa încheiat în amurgul zilei cu o recitare sustinută de poetul George Călin cu versuri din volumul „lacrimi pe floare de lotus”, aflat în pregătire pentru tipar.

6

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015 George CĂLIN

* * *

* * * tu, zbori încrustată în fildeş pe aripa gândurilor mele, migrând tăcută prin trupul ce-l port – trup hăituit de lumea aceasta învinsă de teamă, însetată de iubire, pierdută în vise, îngenunchiată de Moarte... în tine, coboară Primăvara, luminându-ţi pe chip ghiocei... tu, nu ai trupul de carne, tu, nu ai sânge de om, prin tine migrează frânturi de vise geruite, în tine se cuibăresc albatroşi răniţi peste orizonturi de corali, ce caută cu ochii închişi, ţărmuri însingurate, în valurile albe ale mărilor...

trupul tău de azi se pietrifică în trupul meu de mâine, respirând prin buricele degetelor, rănite de mângâiere... trupul tău de azi rămâne întipărit în fiecare sărut, în fiecare atingere, în fiecare cută a pielii mele de piatră... trupul meu de mâine se pietrifică în visele oarbe ale copiilor nenăscuţi, speriaţi înainte de naştere de toată neIubirea părinţilor, învinşi de neCunoaştere, coborâţi prea din timp în neViaţă...

mă doare trupul tău – veşnic înăbuşit în sângele ce-mi pătrunde-n suflet Sânge de fecioară nenuntită arsă-n jăratic încins, ce-mi împietreşte mâna cu care în tine se cufundă Amurgul, te-am destrămat renăscându-mă cu ochii larg deschişi, înecându-te în lumea mea... în roua cea dulce-a dimineţii...

Rolul poeziei văzut de Nichita Stănescu Alexandru NICOLESCU Nichita Stănescu este mai mult decât un fenomen, cult sau omagiu literar. El trebuie înţeles ca emoţie, perceput ca sentiment, trăit ca intensitate, văzut din interior, simţit prin căldură. Tăria forţei cu care scrie este egalată numai de iubirea imensă degajată din fiecare vers: avem sentimentul contopirii cu poetul, îi simţim îmbrăţişarea în fiecare cuvânt, devenim un tot unitar ce există prin sine însuşi, simbioză a întregii existenţe moarte şi vii, planetare şi extraplanetare. Poetul cu ochi albaştri şi plete castanii, ce ar fi putut să îngheţe deopotrivă îngerii şi demonii prin şarmul fizic, tonul cald al vocii, dragostea faţă de prieteni, ar fi implinit 81 de ani pe data de 31 martie 2014. Cu această ocazie ne-am pus întrebarea, mai departe de plăcerea izvorâtă din citirea poeziilor sale, ce a însemnat poezia pentru Nichita Stănescu?

Nichita foloseşte poezia ca sistem de descifrare şi reprezentare a condiţiei umane. El încearcă să comunice emoţiile prin idei/cuvinte folosind un mijloc poetic de comunicare. Pot, însă, ideile abstracte, idioame fidele dar vehicule reci, neutre, să ne aducă în starea necesară ce permite recepţionarea unei lumi ce este în afara limitelor acceptării noastre cotidiene?

Alexandru Condeescu, tânărul său prieten şi critic literar ne ajută să înţelegem gândurile poetului:

Apollon

7

"Şi totuşi poezia, oricât de cerebrală, nu exprimă în chip nemijlocit ideile, ci intuiţia lor vie, rezonanţa acestora în trupul uman, ecoul lor în conştiinţă, adică starea tensionată a sentimentelor".

Altfel spus, poetul este preocupat de transmiterea sau trezirea sentimentelor ce se ascund înăuntrul sufletelor noastre, şi încearcă să obţină asta prin folosirea metaforică a cuvintelor – de multe ori, pentru a atinge scopurile, sensul cuvintelor este re-inventat. Iar sentimentele sunt transcendente condiţiei individuale, se pierd în sensul profanic, pentru a exista numai în cadrul unui eu universal, al unei seminţii comune, nepieritoare în timp. “Inefabilă, însă, întâmplarea nesupusă nimănui, mereu singuratecă, se constitue în propiul nostru eu" ne spune Nichita Stănescu. Sensul iubirii, viziunea sentimentelor, ciclu elegiilor definesc metafizica proprie nichitastănesciană, cunoaştere izvorâtă prin contemplarea interioară a întregii lumi, contemplare dezvăluită şi perpetuată prin existenţa nemuritoare a cuvintelor prin care poetul însuşi devine, într-adevăr, "ceea ce este".

"A murit Enkidu, prietenul meu care ucise cu mine lei", urlă Ghilgamesh, eroul mitic al atât de vechiului poem.

Strigăt esenţial existenţial ce-l face pe erou să plece în căutarea lui Utnapistim, singurul om nemuritor din lumea pământească, în speranţa găsirii vieţii fără de moarte.

Tocmai acest moment unic ce-i arată lui Ghilgamesh adevăratul ţel al căutării este punctul de singularitate gnoseologic ce l-a urmărit cu fascinaţie pe Nichita Stănescu toată viaţa sa. "Înfrânt de real prin condiţia sa muritoare, poetul supravieţuieşte prin dublul său turnat în substanţa nepieritoare a poeziei" ne spune tot Alexandru Condeescu. "El se luptă cu însuşi cuvântul şi în această îmbrăţişare combatanţii nu se mai pot deosebi unul de altul. Este o victorie sau înfrângere desăvârşită, căci la Da sau la Nu cartea are paginile rupte."

EL, POETUL...

Singur, departe de pulsaţia inimilor, încurcat în labiritul de oase, stinsă candelă ce fumegă Lumina iubitoare de flacără...

El, Poetul, „frumos ca umbra unei idei” alunecă din visele noastre, în praful drumului ce ţinteşte singuratic din pragul caselor îndoliate Până în cimitirele stelare...

George CĂLIN

El, Poetul, „frumos ca umbra unei idei” vine, seară de seară, înveşmântat în mantie albă chiuind la ferestrele fecioarelor, spionându-le goliciunea, sărutându-le coapsele cu buzele lui de ceară arzândă...

El, Poetul, trăieşte mărşăluind printre literele Raiului ce curge lavă densă şi arzătoare numită simplu Limba Română...

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii - tradiţii Satul românesc în agonie Zilele acestea m-am dus până în Șiroca. Vream să cumpăr niște var pentru văruitul bisericilor. Cred că n-am mai fost acolo de vreo 20 de ani. M-a surprins schimbarea extraordinară, pe care am constatat-o. Am cunoscut satul Șiroca prin familia lui Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag. Cu fiul cel mare, Gheorghe, și cu cel mic, Nicolae, am fost coleg la seminarul din Craiova. Mi-au fost amândoi buni prieteni.

Am participat la nunțile celor doi, la înmormântarea tatălui lor. Am rămas peste noapte în casa lor de mai multe ori, când mi s-a stricat mașina prin apropiere. Bietul Gheorghe avea o mașină mai hodorogită decât a mea. De multe ori mi-a bătut în poartă și după miezul nopții, cerându-mi ajutorul să repare sau să pornească mașina rămasă în pană pe cine știe unde. Puțin a lipsit ca să nu mă căsătoresc cu o codană din acel sat. Întotdeauna satul acela mă impresiona prin mulțimea tinerilor, prin buna dispoziție și ospitalitatea locuitorilor săi. Erau oameni muncitori, dar și când era vorba de petrecere, apoi petreceau în limitele bunei-cuviințe.

Aveau în firea lor ceva din duritatea pietrei cu care se luptau cei mai mulți din copilărie până la bătrânețe. Șiroca era singurul sat din Mehedinți, unde era o exploatare de piatră de var și mai multe cuptoare de var. Tot satul trăia de pe urma acestei industrii, ale cărei secrete le moșteniseră din moși-strămoși. Fiind un sat defavorizat, unde nu se puteau face culturi de cereale din cauza reliefului muntos, scăpase și de ciuma colectivizării. Oamenii mai putuseră să-și păstreze vitele de povară, atelajele. Autoritățile comuniste mai închiseseră ochii și, în schimbul unei taxe, le permiseseră locuitorilor să prelucreze piatra muntelui și să facă din ea var. Aproape fiecare familie avea câte unul sau mai mulți membrii implicați în industria varului.

Până și preotul, colegul meu Gheorghe Achimescu, avea cuptor de var. Scoteau bulgării de piatră de pe râpe în spate, cumpărau lemnele de pe unde puteau și obțineau în cuptoarele lor un var cum nu puteai găsi în altă parte. Mortarul rezultat din amestecul varului de Șiroca cu nisipul dădea un liant de o duritate apropiată cimentului.

Mereu am auzit vorbindu-se, că specialiștii nu pot să stabilească din ce era alcătuit mortarul cu care a fost construită cetatea Drobeta. Aș sugera celor interesați să ia în considerație și varul de Șiroca în analizele pe care le fac. De la cuptoarele din Șiroca luau varul, la un preț modic, zeci și zeci de cărăuși din Șiroca și din satele din jur: Godeanu, Bâlvănești, Balta, Sfodea, Cireșu, Gornenți, Prejna etc. Carele și căruțele cu coviltir, încărcate cu var, colindau satele Mehedințiului până la Calafat, la Strehaia, la Motru, la Orșova sau Baia de Aramă. Strigătul lor inconfundabil tulbura liniștea satelor: ,,Hai la var, mă, neică, mă!”

Vândeau varul pe bani, dar și la troc, adică în schimbul porumbului sau grâului. Generații întregi au trăit de pe urma varului de la Șiroca. Prima senzație pe care am avut-o intrând în Șiroca azi, a fost aceea că am intrat într-un sat pustiu. Case îmbătrânite, uzate, liniștea absolută, lipsa oamenilor și a animalelor, ferestre și garduri sparte mă făceau să mă întreb ce s-a întâmplat acolo. Am ajuns în centru, unde era magazinul. Clădirea avea ușile și ferestrele lipsă. Școala ședea tristă, visând vremile de altădată, când în jurul ei roiau copiii. Biserica arăta bine; trei bătrâne ieșeau de la spovedit.

Apollon

8

Am strigat la câteva case, la poarta cărora am văzut câte o mașină veche, obosită, cumpărată la mâna a doua. Nu mi-a răspuns nimeni. Vedeam doar umbre alunecând în dosul geamurilor, parcă oamenii se temeau să iasă la poartă, să răspundă.

Cu greu am găsit un locuitor și acela mi s-a părut a fi nițel deranjat la cap. Abia am putut să smulg de la el o informație: nimeni nu mai are var de vânzare în sat, fiindcă nu mai sunt cuptoare. „Poate nea Jorjică o mai avea!” Mi-a arătat cu mâna o uliță.

Am pornit într-acolo. Cu greu am intrat prin noroi, dar era gatagata să nu mai pot ieși.

Undeva, spre Sfodia, la capătul acelei ulițe, am găsit casa lui ,,nea Jorjică”. Era doar mama lui acasă, o femeie de aproape optzeci de ani. I-am spus cine sunt și ce caut.

Mi-a vorbit sincer, deschis, ca unui cunoscut de-o viață.

Avea o gândire lucidă și făcea o analiză economică de specialist: ,,Părinte, nu mai căutați degeaba, că nu găsiți var la nimeni aici în sat!

Fiul meu a făcut ultimul cuptor acum doi ani și abia a reușit să vândă varul pană la Crăciun, acum trei luni. Nu mai merge! Nu-l mai cumpără nimeni. Iau toți vopsele lavabile, nu mai muncesc să stâmpere varul, să se ardă, să se murdărească! Nu mai are cine-l căra. Nu mai sunt boi, nu mai sunt cai, iar cei care mai sunt nu au voie să meargă pe șosele. Nu mai avem mână de lucru. Cei care au lucrat, fie au murit, fie au plecat în lume să-și câștige o pâine. Acolo trebuie oameni tineri, puternici. În sat mai sunt doar babele ca mine. Noi nu putem munci. Nu cred că fiu-meu va mai face var anul acesta, iar dacă nu face el, nu mai face nimeni de aici!”

Am plecat cu un gust amar de acolo. Un sat pustiu, o industrie țărănească pierdută pentru totdeauna, tristețe, o populație risipită pe pământ și pe sub pământ. Am ajuns acasă deprimat. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare. Am deschis televizorul, ca să-mi mai schimbe gândurile.

Pe un post central era prezentată doamna Udrea scărpinându-se la nas. Am schimbat, scârbit, pe alt post național.

Acolo, politicieni, comentatori politici și ziariști de prima mână comentau cu patos, profesionalism și competență un eveniment de importanță planetară.

Era vorba de faptul că în ziua precedentă doamna Udrea se scărpinase la ureche! Am închis televizorul. Îmi era lehamite.

O lacrimă s-a strecurat sfioasă de sub gene. Am observat o carte pe masă cu poezii de Eminescu.

Am deschis-o la întâmplare și am început să citesc: ,,Unde ești tu, Țepeș, Doamne, ca să pui mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în bandiți și în mișei./ Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!...”

Așa-i că scrie frumos Eminescu? Păi, nu?

Pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA Scrisoare pastorală Foaie periodică a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIV(2015), nr. 296 (15 – 28 Februarie)

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

CENACLUL LITERAR-ARTISTIC “Mihail Sadoveanu”, Paşcani, Iaşi, România, preşedinte (poet coordonator) Valentina BECART Mihail SADOVEANU (născut 5 noiembrie 1880, Pașcani – decedat 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Fagure de miere sunt cuvintele bune şi dulceaţa tămăduitoare a sufletelor.

Mihail SADOVEANU

... frânturi de taine risipite în amurg...

De-ar fi să vii

Cântec de ape De-ţi aminteşti... Din jurnalul unei zile

Eu sunt marea de-ar fi săvii, de vise De-ţi aminteşti voi pune flori în glastra tu eşti valul de ochii mei căprui ce cândva ce mă doare şi de văpaia mi-ai dăruit.

Strivindu-mă aprinsă când şi când între ţărmuri… în irizări atâta strălucire, trandafirii culoare, Eu sunt cântec să n-o spui nimănui... suav parfum avea de ape iubirea noastră, tu eşti furtuna ... eu pentru tine că florile din glastră Nemiloasă m-am jucat cu focul! au pălit! ce rupe puntea firavului gând…

De mai auzi şi azi de-ar fi săvii, în gând voi lăsa Eu sunt iubirea ecoul unei lacrime O noapte-ntreagă, nesfârşită curgând candela aprinsă, tu eşti piratul pe prundul unor amintiri să-ţi văd lumina ce fură nopţi la rând voalate din priviri, comorile adâncului… să n-o spui nimănui... în ochii mei, … dar totul are un preţ… de-atâta vreme stinsă! şi marea ... tu pentru mine eşti cere o viaţă… la schimb! Izvorul de-ar fi să vii, iubirii nesperate! Îţi scriu, de dor... te-oi pierde-n sărutări Izvor să şi-mbrăţişări Îţi scriu, de dor, în iarna asta duioase! ce-şi aşterne somnul alb devii… lângă visare. câte flori E viscol în fiecare ticăit al orei, Implacabilă trecere s-au scuturat în fiecare zbatere de pleoapă, capăt de drum în primăveri, e-o blândă renunţare. buze aprinse câte stele pe cer Ce albă-i aşteptarea, când nopţile de rugă s-au perindat, se-adună la poveşti, infernul începe de când iubirii mele, când stelele înduioşate cu prima ultimul sărut te caută... să-ţi ducă veşti. tăcere i-ai dat?! * mai amână Îţi scriu de dragoste mai amână parcă a fost… ieri, (a câta oară), şoapta ce-i gata gândindu-mă în iarna asta cuibărită-n suflet. să cadă că ai să vii, De-ai vrea să vii, voi sta de veghe în eternul pustiu... ai săvii… cum doar zăpezile o ştiu şi cum – luminile de pază –, Rostogolire în râu în suflet rătăcit, aripi damnate în nopţile senine – se strecoară. blestemul începe cu prima E viscol în fiecare gând, durere în fiecare oră de-aşteptare. nu cere Eu povestesc iernaticilor flăcări nu cere o zi despre tine la întâmplare şi ele îngână într-un târziu: izvor să devii „sunt semne ale iubirii pe neaua dintr-o teamă… din cărare, sunt semne”...

Apollon

9

(ultimele flori…)

Zilele se înghesuiau nerăbdătoare la poarta cimitirului purtau pe braţe florile anotimpurilor ce-au trecut în uitare… câtă frumuseţe într-o după amiază când pământul îşi deschidea adâncul fără să tresară…

Zilele… să fie oare aceleaşi ce le-adunam în suflet ca pe-o sărbătoare nesperată?

Ce vremuri! am râs împreună şi-am cântat Iubindu-ne din ce în ce mai mult şi-n braţe mă lăsam purtat de gândul lor nevinovat…

Făţarnice, senine… mă chemau eu nu ştiam atunci ( nu bănuiam) că drumul este unic şi tot ce-mi dăruiau era doar amăgire… Şi azi… se înghesuiau nerăbdătoare la poarta cimitirului cu florile promise… Atunci culmile-nsorite se desfătau în soare ……..

Câtă zarvă! niciodată nu lipsesc de la ultima îmbrăţişare cu cel învins de-atâta speranţă...

Valentina BECART Alungă-mă...

Alungă-mă din gândurile tale, frânturi de taine risipite în amurg; - eu n-am să plâng mi-s toamnele bogate şi chiar de-aş vrea să le vând, o rădăcină va sângera devreme, în sufletu-mi plăpând.

Aruncă-mă în calea timpului, ore prădate de-nserare; - eu n-am să cer îndurare mi-s visele livezi încă în floare şi de-aş putea – inima să ţi-o îmbrac în petale întregul soare s-ar rostogoli pe năruita şi văduvita-şi cale.

Alungă-mă din gândurile tale, izvoare secate-ntr-un târziu, - eu fi-voi departe, n-am să ştiu – mi-s clipele bogate şi chiar de-aş vrea să le vând, vor veni înserările pe rând, să mă întrebe de tine, de tine...

Stea „fără nume”...

Nu mai găsesc „sărbători“ pentru tine suflete lumină din lumina vieţii, picătură de aur solar, strigăt albastru, albastru stea „fără nume“…

Să fugim şi să uităm trecutele dureri.

Fura-vom zeilor o lotcă şi, navigând spre zări senine, vom ancora la poarta fericirii!

Suflete – „Ascultă „Strigătul de bucurie al cetăţii“.

Vom sărbători!

– „Uite!“ Stele-au apărut pe cer în plină zi, în plină zi...

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Edith NEGULCI

Apollon

Silvan Stâncel a lansat volumul „INCREDIBIL. IUBESC” Artistul Silvan Stâncel, câștigător a mai multor trofee de muzică și cunoscut publicului în special prin piesele originale din cadrul concertelor naționale și internaționale, a publicat în luna februarie a acestui an, prin LIBRIS Editorial, primul său volum de versuri intitulat INCREDIBIL.IUBESC. Cartea conține peste 60 de poezii într-o formulă originală, având o calitate editorială de excepție.

“INCREDIBIL.IUBESC este capătul a 36 de ani de trăire, experiență și analiză personală asupra celei mai importante forțe care definește umanitatea… iubirea. Inițial nu mi-am propus să scriu într-un mod programat. Cartea s-a născut firesc, am simțit nevoia să spun anumite lucruri… și le-am spus cu responsabilitate, gândindu-mă mereu la public, la oameni, la intimitatea și initimitățile fiecăruia dintre noi. Anul trecut am postat on-line câteva poezii iar mesajele puternice de încurajare m-au făcut să mă gândesc serios la tipărire. Tot anul trecut propunerea de a publica, venită din partea LIBRIS Editorial, m-a determinat definitiv să-mi asum apariția volumului. Le mulțumesc pe această cale pentru întreg profesionalismul. Mulțumesc totodată celor care m-au încurajat, susținut și în mod special, în egală măsură, domnului Virgil Oniță, doamnei Dana Anghelescu, echipei LIBRIS Editorial, scriitorului și criticului literar Aurel Pantea, scriitorului Doru Munteanu, artistului Nicu Alifantis, doamnei Anca Iacob și tatălui meu! ”, ne-a mărturisit Silvan Stâncel.

Lansarea oficială a avut loc în data de 21 martie 2015, la Târgul Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov, organizat la Brașov Business Park.

Aprecieri critice

“Silvan Stâncel, cu această carte, dovedește că are energia proaspătă a căutării "tu"-ului, firește acest "tu" se adeverește a fi însăși feminitatea. Poemele lui Silvan sunt tot atîtea definiții ale unor realități emoționale în care răsar chipuri ale unui erotism subjugat, voluptuos, de o feminitate care, pe măsură ce se întrupează în poem, lasă să se întrevadă și chipul îndrăgostitului. Declicul liric al fiecărui poem din această carte este însuși rezultatul faptului de a iubi.

Poemele lui Silvan Stâncel se situează, ca tonalitate, între elegie și romanță. Infatigabila cîntare a feminității conduce spiritul poetic și spre alte teritorii ale realului, oferind, uneori, cititorului imagini cu accente de verset. Îi dorim succes deplin poetului Silvan Stâncel.”

Aurel PANTEA “Silvan Stâncel, cu această carte, dovedește că are energia proaspătă a căutării "tu"-ului, firește Silvan Stâncel e un nume în muzica folk, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Compozitor şi interpret, de o factură aparte, cu melodii, texte şi frazări inconfundabile, se individualizează în rândul cantautorilor genului. Am spus mereu că folkul este cea mai fericită simbioză între muzică şi poezie şi Silvan îmi confirmă părerea. Am sentimentul că versurile din această carte sunt scrise în metrica şi ritmul unor cântece numai de el ştiute, pe care, cu siguranţă, le vom auzi în spectacolele următoare. Silvan Stâncel ne oferă un ciclu poetic insolit, o expresie a sentimentului de dragoste, într-o alchimie, ce ne developează artistul complet, care slujeşte cu har, într-o caligrafie şi rostire proprie, poezia şi muzica.”

Doru MUNTEANU “Silvan. Stâncel. Frumos joc de cuvinte au imaginat părinții tăi la venirea-ți pe lume, iar tu ai dus jocul mai departe, înrădăcinându-l adânc în copacii ce aveau să-ți devină guitară, drept sprijin întru cântec și poezie. Dacă-ntr-o zi, între ape, mi-a fost dat să te cunosc și să mă las convins de cântecul tău, astăzi, într-o altă zi, mi-a fost dat a întâlni poezia cântecelor tale încă nescrise. Cântărețul și poetul merg spre curtea Reginei Poezie, agățați de-o guitară, glăsuind împreună uitatele povești din îndepărtata Extramadura. Astfel vin și spun.

Silvan, stă-n cel mai adânc ungher al credinței tale, tăria de a-ți duce jocul destinului mai departe. Nu-i nimic incredibil, crede-mă. Iubește și vei fi iubit!”

Nicu ALIFANTIS “Volumul este expresia forței artistice a lui Silvan Stâncel, surprins într-o altă dimensiune creatoare, nu disjunctă de muzică, și anume, poezia. Deși nu reprezintă texte de melodii, aceste poezii au o muzicalitate și un ritm aparte, acela al inimii de îndrăgostit. Dragostea, ca o temă recurentă ce leagă ca un liant gândurile și simțirile așternute în acest volum, se relevă, într-o manieră intimă, în stări, forme, căutări și regăsiri. Este o dragoste contemporană, complicată, organică, profundă, bogată în sensuri dar care, decupată din concretul, atât cel cotidian, cât și cel trecut, recompune, ca un puzzle, piesele din sinele liric al poetului. Cele peste 60 de poezii au un melanj de duioșie și forță, de regret și optimism, de ludicitate și gravitate, de refuz și acceptare, trasând armonios coordonatele începutului maturizării artistice a lui Silvan, tocmai prin forța necontestată a iubirii. În anul 2013, Libris a produs albumul muzical “Blondă sau Brunetă”, al cantautorului Silvan Stâncel iar prin Libris Editorial, o editură care și-a propus să devină un partener de încredere pentru scriitorii de toate vârstele și toate generațiile și un proiect deschis și dinamic care să crească vizibilitatea și să valorifice talentele literare, s-a făcut pasul firesc pentru a întări apropierea publicului de una din vocile poetice contemporane.”

Dana ANGHELESCU, Director Editorial

DATE DESPRE AUTOR Silvan Stâncel (n. 2 iulie 1978) este absolvent de filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Limbi Străine, Secția germană-franceză. Primele versuri au fost scrise în perioada studenției, câștigând premii la mai multe concursuri literare. În calitate de traducător autorizat pe limbile germană și franceză, a tradus literatură de specialitate. Este totodată chitarist, compozitor, textier, interpret, câștigând cu propriile piese mai multe trofee la festivaluri naționale de muzică.

Membru UCMR – ADA și CREDIDAM, fondator și organizator al taberei de chitară ACUSTIC LIVE MUSIC CAMP (www.tabarachitara.ro), desfășoară o bogată activitate concertistică în România, Franța, Germania, Italia, Anglia, Slovacia, fiind, totodată, membru în juriul mai multor festivaluri de muzică.

GÂND DE NOAPTE BUNĂ Să rămâi tu în ciuda a orice, să accepţi orice presiune cu detaşare, să te implici în viața complexă cu inima inimii curate, să treci peste orice cu încredere în Lumina Albă, să ştii că eşti un fir de nisip și de timp, să ştii că dincolo de orice eşti. Precum un fir de iarbă răsărit în fisurile apăsării lumii.Să vezi cu neochii tăi celălalt suflet asemenea ţie, dincolo de orice, dincolo de raţiune, dincolo de graniţele prezentului. Să mă iubeşti dincolo de toate. Să te iubesc acum pentru viața posibilă. Să iei dorul și dragostea dintr-o viață care nu există și să le trăieşti acum în viața asta lipsită de dragoste sau dor. Să nu mai înţelegi nimic și să mergi mai departe. Nebunie. Deşirare. Pace. Sunt alături de tine. Te iubesc din nimic.

Silvan STÂNCEL

Apollon

10

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Cenaclul Apollon Maria NICULESCU Sonet

Dumitru MATCOVSCHI Sărut, femeie, mâna ta

Mă torturezi cu-al ochilor albastru, Sedusă-s de albastră torturare.

Aş vrea să fug, dar vezi, nu sunt în stare, Supusă-s la al dragostei dezastru! Încet, încet, mă simt zburând spre Soare, Mă depărtez de trupul meu sihastru, În zborul lin mă-ngemănez cu-n astru; Oare visez? Aievea este, oare?

De-ar fi, iubite,-aievea ca să fie, De-ar fi să ştiu că ţii puţin la mine, M-aş dezbăra de-a gândului trufie Şi ţi-aş destăinui cum ştiu mai bine, Cu-a inimii - de jar - caligrafie, Că dragostea-mi, pe drept, ţi se cuvine.

RONDELUL IUBIRII

Sărut, femeie, mâna ta Întotdeauna muncitoare Atât de mică şi de floare, Sărut, femeie, mâna ta.

Ca o aripă ce-a zburat Şi-a obosit neobosită Să odihnească liniştită Ca o aripă ce-a zburat.

Copii dorm în cuibul lor Nevinovat li-i somnul, mamă, Tot fără griji şi fără teamă Copii dorm în cuibul lor. Şi alături mâna ta aici, La căpătîi ca o lumină Alintătoare şi blajină Şi-alături mâna ta aici.

Din crin şi rouă s-a născut, Fără de preţ, iubirea noastră, Din albul lui neprefăcut Şi strălucirea ei măiastră.

Ea, Luna, ne-ndemna, tăcut, Cu intuiţia-i măiastră, Când, crin şi rouă au născut, Fără de preţ, iubirea noastră.

Era o noapte aproape-albastră, Noi, ocrotiţi de-albastru scut; Si-n cel décor de ne-ntrecut Iubirea,-n colţ rotund de astră, Din crin şi rouă s-a născut.

Apollon

Florentin POPESCU Dorina STOICA esenţa despletirii ELEGIA de sine CAILOR PIERDUŢI (I) şi se face c-ascultăm în vise trist şi dureros şi mustrător cum e goana mânjilor ucisă, cum ne ceartă caii-n graiul lor

Invocată în amurg în plin April autumnal antinomic raza dimineţii mă inundă în ochi fii de iarbă, singuri în cetate pustiiţi, prin vis ne-ntoarcem în copii cu săgeata ei lichidă şi se face că-i gonim pe înserate să încep de azi lumea şi se face că sunt caii vii răsturnând o clepsidră sunet lung ne lunecă prin lege măsurând un nou drum - tropotul şi coamele-n alai de oglinzi în trăiri despletite-n cuvinte şi se face că pământul plânge dăruite spre zări într-un dor nepotolit de cai ca albi porumbei şi se face, se mai face că-n cetate în chiot de lumini adăstând câmpiile cât zarea dau năvală-n noi ca o dreptate - esenţa despletirii de sine. caii dăruindu-ne iertarea

Sfântă ni-i casa cu focul ei veşnic din vatră, Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră, Sfântă ni-i casa din leagăn de dor ce coboară, Sfântă ni-i casa ce creşte fecior şi fecioară.

Sărut, femeie, ochii tăi De lacrimă şi de scânteie, De împărate şi de zee, Sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut, cuminte, vorba ta Cu limpezime de izvoare Cu vraja soarelui răsare, Sărut, femeie, vorba ta.

Lucian GRUIA BRÂNCUŞI

Sărut şi părul tău frumos, Îmbătător ca o secară, Când o-nfioară vânt de seară, Sărut şi părul tău frumos.

Dacă Brâncuşi Nu şi-ar fi notat aforismele Prin care îşi dovedea Originea sa ţărănească, Aş fi crezut că e Un extraterestru Şi Coloana sa infinită Ar indica planeta De pe care a venit.

Şi cad, iubito, în genunchi Şi îţi sărut piciorul care De suferinţă e şi doare Şi cad, iubito, în genunchi.

Dorina Maria PANTEA Prevestire ’N reverii de mișcătoare frunze, purtate pe coroane, A ’nalţilor plopi, singurătatea, se-unduiește...

Mugurii răsar pe crengi; seva inimii-odorisește ’N mireasmă de cireș și piersic. Primăvara le-nfloresc Și frunze le cresc, și pe ramuri vrăbrii ciripesc... ’ N podoaba frunzelor ce–nverzesc, Certăreţii piţigoi, se fugăresc.

Pe foaia de arămă, gălbui–sângerie, corola vieţii se–oglindește, Veselia crestată e, pe frunze-şi vestejescVârtelniţa-amurgului. Gândirea ne momește Cu poame de spiţe putrezite-n fructe atârnate, se–nvârtesc.

Căderii doar, puţin’ se–mpotrivesc... Și ne–amăgește.

Prima brumă trezit–a ceaţa de duhuri amorţite, A pașilor opreliști străvezii, melancolia topește.

Urmă–a vietăţii: ’n scoarţă, gândacii foșnesc Şi viermii se-nmulţesc.

KALAMAKI

GREEK TAVERNA

descoperă bucătăria grecească la Chişinău str. Alexei Mateevici, colţ cu str. A. Puşchin, Chişinău, R. Moldova

Apollon

11

Nr. 4 (60), aprilie 2015 “PETALE DE ROUĂ… ÎN DAR”, Editura Pastel 2014,

Apollon

“Ordinea Sentimentelor” Scriind acest titlu parafrază la “Ordinea cuvintelor” lui Nichita Stănescu (să rămână între noi, dar este o antologie mult prea stufoasă), m-am gândit la meticulozitatea unei femei delicate și sensibile ce își declamă prioritățile inimii. Nicoleta Drăgan-Bucșă o face în tomul său “Petale de rouă... în dar” (Editura Pastel, datat 2014). Atât dedicația drăgăstoasă pentru familie și altruistă “tuturor iubitorilor de liric și poezie”, cât și cele două citate din Edgar Allan Poe și Vasile Alecsandri sunt absolut lămuritoare pentru conținut și consonanțele titlului.

Nu poate, cred eu, decât să ne placă alegerea lui Vasile Alecsandri: este, fără doar și poate, un mare poet, nu doar din punctul de vedere al importanței istorice, ci, pur și simplu: “O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământul”. Când majoritatea poetelor contemporane nu au un țel, Nicoleta Drăgan pledează clar pentru feminitate și tandrețe: “Cu sufletul cât o nucă,/Zbor prin nori ca o nălucă,//Mă strecor și împresor/În desișul stelelor…/Zbor pe bolta viselor,/Prin parfumul teilor/Cu sărutul mieilor.//Mieilor cu ochii sfinți/Și blăniță de argint,//Suflet pur, neprihănit,/Prin albastrul infinit,// Zbor”. (“Visare”). O poezie exemplară din toate punctele de vedere, o suprapunere perfectă între muzicalitate și sens, “Sense and sensibility”. Cred în valoarea temporizării debutului, deoarece calitățile textelor se discern în timp; vezi cazuri celebre ca Tudor Arghezi și Leonid Dimov, dar și redebutul lui Mihai Ursachi, cu care Nicoleta Drăgan seamănă în această “Urare!” dedicată Cameliei: “Să-ţi fie viaţa curcubeu!/Sclipire şi culoare!/Să ai mereu în jurul tău,/Iubire şi candoare!// Să-ţi fie viaţa lină!/Şi blândă, ca lumina,/Să-ţi fie pace-n suflet/Şi linişte în cuget!

Poate pentru a-mi face o imagine mai //Senin să-ţi fie văzul/Şi sufletul, şi Crezul,/Fie Iubire în calea Ta,/Iar cerul te va desfăta. (“Urare!” Cameliei). Întregul volum este un dar. Poezia este completă, va trebui să citesc toată cartea, poate că, Aceeași încredere mistică (sau semimistică) în bunătate, în omenie și omenire. un dar în sine, de ce poezia Nicoletei Drăgan ar fi dacă intri într-o galerie de artă va trebui să Nu știu dacă doar simțirea este adolescentină, mai deosebită? Nu știu dacă există o măsură vizionezi toate exponatele, să afli toată povestea sau vârsta scrierii poeziilor (din fericire nedatate) universală a poeziei, știu doar că unicitatea din sufletul artistului, altfel ce rost mai are să intri este cea a adolescenței. Nicoleta Drăgan B. pune versurilor se află întotdeauna față în față cu acolo? Recunosc, nu mi-a fost ușor să citesc poezia Nicoletei, cu toată simplitate și claritatea ei. A inimă în fiecare vers - “Nu vrem vorbe deșarte” -, unicitatea sufletului omenesc.

Un poet este întotdeauna unic, iar trebuit să mă desprind de agitația cotidiană, să-mi poezie dedicată memoriei bunicului, veteran de război, este o poezie pur patriotică. “Onoare, cititorul este și el singur. Momentul întâlnirii găsesc resursele empatice și să-mi dau seama că nu valoare” este, de asemenea, încadrabilă în gen; celor doi într-un cuantum spațiu-timp, va da este nimic ascuns, nimic de căutat. Totul este oferit are, în schimb, o fațetă polemică altfel absentă în măsura poeziei. Și totuși, calmul petalelor de rouă la vedere, în dar. Poate că acum mă aflu într-un carte. Un titlu superb este “Lumea în flori aș este întrerupt prin neașteptate figuri de stil moment-loc al cuantumului spațiu-timp în care voi preface”, amintește de anii buni și nebuni “Flower apărute parcă din neant. Pentru exemplificare, în găsi măsura acestei poezii clare, liniștite, sensibile, Power”, pe care autoarea este prea tânără ca să îi fi poezia „Simt”, am perceput cuvântul mai mult pline de culoare. Va fi măsura mea și, cu siguranță, trăit. Să fie poezia o textualizare a frustrării, un decât o informare, ci ca pe o comandă și imediat voi fi fericit. am început să simt. Din câteva cuvinte, am în față Mircea BODEAN semn al suferinței? Nu este cazul aici. poet, membru al Ligii Scriitorilor, filiala Brașov Poeta nu are un model decelabil. un întreg tablou, un tablou viu și sonor: „Simt Ecouri apar, de pildă Miron Radu Parschivescu, în ploaia care plânge / în lacrimi de cristal / în șipote și “Inscripție pe tango…”: “Cu mijloc șui/Și ochi doine / cântate din caval” Mică postfață verzui/ Scupltată-mi pari,/ Printre statui…”

Un debut nu numai promițător, ci “S-au îmbătat cuvintele/În simfonie de fericit. “Cuvântul autorului” este un autoportret dor,// Cu picuri de rouă valsând/Pe frunze de vișin și “grandeur nature”. Remarcabilă pertinența cânt,…” spune autoarea în poezia S-au îmbătat deplină a prefeței doamnei Viorica Popescu, cuvintele (pg.82), destăinuindu-și starea în care se lucidă și la obiect ca întotdeauna. Doresc un Tema populară a dragostei misterioase află. Avem în aceste versuri toată structura viitor pe măsură acestei cărți, acestei autoare.

Mircea DOREANU este văzută printr-o – iarăși – calmă percepție a volumului. În trăiri spontane, lirice, doamna (poet, eseist și publicist) miticului, a Ielelor, a Zburătorului, a Drăgaicei.

Membru al U.S.R. Filiala Brașov Orice nebunie a vieții, orice iureș, orice rebeliune Nicoleta Drăgan-Bucșă surprinde ipostazele vieții, este înmuiată de „nori de vată”, sau de „mătasea de la copilărie la adolescență și-apoi, în Tablourile vii din poezia maturitatea iubirii, a experienței umane, își stelelor” în „voalul înserării”.

Uneori temele se întrepătrund tot pe elaborează cântul continuu, simțindu-se când Nicoletei Drăgan-Bucșă neașteptate. Agitația frunzelor de toamnă fac pasăre, când fată cu trup și dorință, când pur și Citind poezia Nicoletei Drăgan B. ai culorile să ardă ca un vulcan din care rămâne simplu, întruchipată în elementele naturii, sentimentul percepției directe a culorilor și nu a numai frumusețea și, cum spuneam, pe zburdând prin anotimpuri precum zâna din cuvintelor care descriu imagini. Simțul plastic, neașteptate, un joc ca de Iele apare în liniștea poveste.

Jocul e sincer, privirea fără umbre, ritmul și muzicalitatea introduc cititorul aproape rugăciunii stejarilor, o personificare cu efect imediat și aproape fără efort într-o lume calmant în toată veșnicia poeziei „Ghirlande de chemarea la viață, deschisă. Îndemnul de a trăi pastelată. Pagina devine o pânză deasă, bine foc”. Nicoleta nu se lasă prinsă în capcanele mereu fascinația de ce e frumos în jurul nostru, întinsă, îmbibată în arome și culori trăitoare, figurilor de stil, nici chiar dacă acestea sunt din acesta e measjul versurilor din volumul de față, într-o continuă transformare, construindu-se categoria rimei, în schimb ritmul te îndeamnă să încă înscrise în ludicul copilului și adolescenței, liber în mintea cititorului, completându-i în cânți versurile: „Purtându-le în lumea mea / în lumea chiar și atunci când temele privesc țara și jertfele, același timp tihna sufletească. Nimic care să agite, basmului de nea” din poezia „Lumea basmului de adesea uitate. Totuși dominantă rămâne Lumea basmului de nea (vezi poezia cu același titlu, pg.161) șinumai bucurie calmă și dorințe cuminți care te nea”. a curcubeului, mereu invocat cu splendorile-i îndeamnă să prinzi cu delicatețe fiecare cuvânt, cromatice. cu grija de a nu-l scutura de pulberea gingașă a Ion Popescu TOPOLOG, aripilor de fluture care-l acoperă, sau, cine știe, de poet, prozator, pulberea căzută din stele.

Membru al U.S.R. filiala Brașov

Apollon

12

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015 Debut editorial

Vise de cristal Dacă m-ar întreba astăzi cineva, ce este mai ușor: să scrii un roman, o povestire de proporții sau o nuveletă, o miniatură?, aș răspunde că, să descrii un eveniment, o observație, un dialog, niște gânduri într-o miniatură, într-o povestire de proporții reduse este la fel de greu precum ți-ai expune gândurile într-un aforism, zicătoare, proverb.

Renata Iașcenco-Zabelinschi, autoarea volumului de miniaturi „Stropi de polen” a dat dovadă nu numai de observație artistică, de imaginație și de har scriitoricesc, dar și de curajul respectiv când a hotărât să-și aștearnă gândurile într-o creație literară de proporții reduse. Emoțiile sufletești, interiorul uman se armonizează pe bune cu mișcările vietăților naturii, cu fenomenele cerești însăilate cu dibăcie în miniaturile: „Asemenea”, „Felina”, „Secret-Discreție”, „Mărgăritar”, „Sonata mării”, „Instinct”, „Noaptea”, „Fluturi”, „Fulgi”, „Ebrietate sentimentală”, „Ploaia” ș.a. Și cu notele gamei muzicale, tânăra scriitoare Renata IașcencoZabelinschi solfegiază pe hârtie, „valsând și cântând” cu metaforele în miniatura Sonet muzical, deplasându-l imaginar pe cititor în sala de spectacol. Sentimentele umane nutrite în interiorul său față de mamă și tată, ca o pocăință, rugă și predică sunt redate la un nivel artistic de valoare în creațiile: „Mărturisire”, „Sufletul pereche”, „Spovedanie”, iar trăirile sufletești, visurile, dragostea, răbdarea, compasiunea și bucuria și-au găsit un spațiu creativ în bucățile literare: „Fiori”,„Se întâmplă…”, „Dacă-aș fi pasăre”, „Masca”, „Destin”.

Cu un interes deosebit se citește miniatura Scriitorul în care autoarea ei descrie nu numai truda scriitoricească, dar și rolul ei în viața de toate zilele a omului contemporan.

Despre tânăra scriitoare Renata Iașcenco-Zabelinschi, autoarea volumului de miniaturi „Stropi de polen”, pot afirma cu certitudine că mânuiește cu dibăcie pana, drept dovadă că este înzestrată cu har literar Dumnezeiesc și are un bagaj de cunoștințe specifice genului literar pe care-l promovează în scrierile sale bogate în retrăiri sufletești, observații și imaginații personale.

Ca medic de profesie ce este, mai pot completa că doctorul Renata IașcencoZabelinschi, cunoscând bine psihologia și subtilitățile omului știe cum să captiveze cititorul

în aureola nuveletelor sale, impunându-i volensnolens o lectură plăcută și benefică.

Bun venit, dragă colegă, în cohorta scriitoricească și să-ți fie de bun augur cartea visurilor tale „Stropi de polen”!

Ion CUZUIOC, medic și scriitor

L-am văzut pe Poet...

Numai întâmplarea naşte sentimente (N. Stănescu - Mitul ca exaltare a întâmplării) L-am văzut pe Poet... Am fost în preajma Lui în două rânduri. Prima oară în 1972... Urcasem la redacţia "României literare" din b-dul Ana Ipătescu (azi Lascăr Catargiu) nr.15 unde lăsasem o cerere pentru a mi se aproba să fiu şi eu în grupul de scriitori care mergeau la Câmpenii lui Aram Iancu pentru a-l comemora la împlinirea a 100 ani de la trecerea sa în eternitate.

Scrisesem, pentru acel moment, o poezie închinată "Crăişorului munţilor".

Cererea trebuia să fie semnată de doi scriitori consacraţi ca să pot primi bani de deplasare de la fondul USR (Traian Iancu). Cererea mea a fost semnată de Ion Horea şi de... Nichita Stănescu! Poetul, ca un zeu tutelar, aurit... mi se păruse atunci că-mi dăruise "o particulă numai şi numai pentru noi (n.a.: mine) pe care să o locuim (n.a.: locuiesc".

Peste timp, aripile noastre bătânde au fost "un cântec de pierdere" imponderabil... Târziu... în cohorta de iubitori de Nichita eu nu i-am trecut pragul apartamentului său din Piaţa Amzei...

Dintr-o "nuntă a absenţelor", ca o pierdere, ca o mare sfială sub încordarea unei aşteptări ireale... Şi... într-un amurg... poate imaginar... din vara spre toamna anului 1980 am poposit la Cumpătul -Sinaia.

Acolo L-am văzut eu pentru ultima dată... vizibilinvizibil... ca însuşi punctul de sus, tânjind spre dumnezeire, al Piramidei... "ca să pară răsărită din visele pustiei" (cum ar fi bine zis Eminescu)...

Aş fi putut să-i spun "bună-ziua"... aş fi putut să-i mărturisesc că-i iubeam "Respirări"-le... că... Aş fi putut... Spiritul Lui apollinic plutea într-o lume divinatorie. Şi asta se simţea. Dar Poetul nu punea nici un fel de graniţă între El, ca om, şi ceilalţi... Era prietenos şi abordabil ca un mare blând, ca un adevărat om sublim.

Apollon

13

Împătimit de numismatică, El căuta zbuciume pământeşti şi metafizice nu doar în efigiile chipurilor zeilor bătrânei Elade sau ai împăraţilor romani... ci şi în chipurile celor mulţi care-i călcau pragul, investindu-i cu încrederea prieteniei sale, fiindcă El... Poetul care, desigur, era conştient de sine şi de valoarea sa (Cervantes pusese în gura lui Don Quijote: "Ştiu eu prea bine cine sunt!"), era, cu atât mai mult, un mare timid dar şi um mare amfitrion. Şi o afirmă: "am ajuns să-mi fie ruşine să stau sub arbori şi nedemn să plâng, că ei îmi dau umbră din pricină că există alt soare sub cer." Şi... aşa L-am văzut şi petrecut din departeaproape, din cuvânt rostit şi din durată finită... până când... mergând la Bellu să-i pun Eminescului o lumină pământeană... păşesc de din jos de picioarele Sale şi pun o altă lumină pământeană la locul ultim de aşezare pământeană al lui Nichita...

Fratele de eternitate al Eminescului!... Şi... îmi contemplu inima tulburată...

Nichita scria: "Contemplarea propriei tale inimi este un fapt profund emoţionant şi tulburător.

Contemplarea propriului tău suflet ni se arată însă de o perpetuă, dureroasă tulburare.”

poem omagial

ÎNDRĂGOSTIT NEVINDECABIL Lui Nichita Stănescu (1933 - 1983)

Melania RUSU CARAGIOIU, Canada, Laval, martie, 2014 M-ai întrebat cândva, odată, De-aș vrea să fiu din nou fardată De tinerețea cea zglobie, Ce poartă calități o mie ?

M-ai întrebat cât de curând De ce fac gafe – vrând, nevrând De i-am vexat pe toți din jur, Dând iama drept și nu... Împrejur?

M-ai întrebat acum un an De ce-mi petrec timpul în van, Când sunt atâtea de făcut, Iar eu mă mir spre... Azimut?

M-ai întrebat pe când torceam Pentru urechea ta, sub geam, Cât eram eu de ,,curajoasă”, Cerșindu-ți un răspuns... Sfioasă?

M-ai întrebat ce mi-a venit De, sincer, m-am îndrăgostit, De cel mai rece, sus, din stele Claudia VOICULESCU Ce-mi poartă visurile mele?

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

“Mi-nvolbură inima-n aprigi puhoaie...”

Nicolae MĂTCAŞ

Un greieruş, străjer la căpătâi

Îndarn bate toaca a sec, ghionoaie?

Mai ţiuiau şrapnelele la bord.

Retras, o clipă, în ariegardă, Cad frunzele stoluri sub seceri de vânt. Ca un copil, scânceşte pe brancardă, Lovit în pieptu-i de-un atac de cord.

Culorile toamnei dau lúciuri de-opal Lugubrei tăceri din salon de spital.

Burghiu ţi se-nfige un sfredel de gând. Spitalul clinic – avanpost de vardă: Sunt linse lună căile de-abord, Tonificat al inimii racord, Un vas obturat cu efect sincopal, Sub lupă consecinţa lor retardă.

Un altul, stenoza îl dă la pământ. „La uşă- stentarea. Bypass-ul la rând”, La boxa de rezervă net imun, Şopteşte din glastră un fir de nopal.

Bolnavul reclamă un loc comun. Îndarn bate toaca a sec, ghionoaie?

Pescarul deja a pus mreajă la jamnă?

Mi-nvolbură inima-n aprigi puhoaie, Îmi rântuie porii, năsilnica doamnă.

Apoi se retrage tiptil din odaie.

Tăcere. E ultima lună de toamnă?

Stau în spitale, lucruri de prisos Stau în spitale, lucruri de prisos, Spăsiţi apostoli (nu-s de feredeu!), Bolnavi, bătrâni, trecuţi prin hopuri, greu, Să-şi simtă viitorul luminos. În ochi timoarea li-i la apogeu Şi-un jind de viaţă-atâta de setos C-o vorbă stimulentă e-un Hristos Şi orice alb halat e-un Dumnezeu.

Soldaţi disciplinaţi, de dimineaţă, După tipíc, pastile. Cert sacrariu!

Se ţin de viaţă ca de-un fir de aţă, Iar firul, putred, parcă-i ros de cariu.

Un greieruş, străjer la căpătâi, Se indignează: -Auzi tu: în rezervă!

Vieru e pe linia întâi Şi pentru noi nici cordul nu-şi prezervă! Mai dă-le, Doamne sfinte, -un dram de viaţă

Ce-ar fi, în veacul sec de sentimente...

Mutaţii grave-n suflet şi-n mental.

Le duce-n spate omul anevoie, Chiar dacă s-a-njugat de bunăvoie Să poarte-al vieţii jug un mienal.

Paşii lui mai netezesc eterul S-a stins ca praful urma-i pe podea, Dar paşii lui mai netezesc eterul, Mai dăinuieşte chipu-i, austerul, Şi fruntea lui de nimb ce strălucea.

Nu-s oamenii, să umbli-ntr-un ţuhal, Să-ţi cauţi loc în arcă – a lui Noe, Mai săritori şi darnici la nevoie, Mai solidari ca-n boxa de spital.

Chirurgu-şi mai sărută catetérul, Temut de bardu-n spasm ca o bordea, Surorile surâd de sub perdea, De parcă iar l-ar speria cu serul.

Blajin ca pâinea, transparent ca fulgul, Fragil ca iarba, criţă, demiurgul, Ci, dintre toate, care-o fi misterul Că-n tot ce mişcă-i duhul lui Vieru?

Mi-l revelă un greier-firfirig: „Mai rar un public fin precum nea Grig!”

În viaţă-i dă cu var doar aparenţa.

Ravagii face-n ei indiferenţa.

Cum asistăm pasivi la falimente, La o acută lipsă de bonton, Ce-ar fi, în veacul sec de sentimente, Să-i internăm, aórea, -ntr-un salon?

Bucureşti, Institutul Clinic Fundeni, Institutul de urgenţă de boli cardiovasculare ”Prof. dr. C.C.Iliescu”, 20 -22.11.2014

Cât timp mai zburdă mieii prin vivariu.

Cocorii mei de dor cu son de vers Toamna-şi exibă gama de culori.

Salonul nu-i de chiot şi de surlet, Când tragi din tub un strop pentru răsuflet.

Bolnavi, bătrâni, rămân, totuşi, actori.

Se ară-n cer să mori de două ori Când vezi, la geam, cu ce tristeţe-n suflet, Uitaţi de fii, de-angoase şi de umblet, Şi-alină cordu-n ţipăt de cocori. Şi-i sorb din ochi de-i prinde-n jale Luna, De parcă pleacă pentru totdeauna.

Cocorii mei de dor cu son de vers, Cum pentru voi n-ar fi nici o povară, Rotiţi pe-o clipă unghiu-n sens invers, Să creadă ei că-i iarăşi primăvară.

Renasc

Puiu Gheorghe RĂDUCAN

Grăbeşte-te

De ce-am plecat! De ce nu vreau să vii! Ţi-am spus atunci, îţi spun şi-acum, Ţi-ai uitat gandu’-n buzunarul de la piept, Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu-adevăr!

Păstrez mereu şi-ntr-una mărturie, Când tocmai înflorise... liliac, bătrânul.

Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu lumină!

O lacrimă lăsată-n chingi, pe caldarâm. Dorisem să-mi aduci un val de mare, Mi-e dor să iert cu bunătate!

Dar am plecat când... înflorea salcâmul.

Mi-e dor de acea zi senină!

Renasc din nou, mereu, mereu, trăind, Într-o balada-a dorului... Flămând, Grăbeşte-te, mai împletesc fire de apă!

Ninsori Mi-e dor de diamante cu păcate!

Dar în covorul fermecat al toamnei, Să le fac bici, să-l urc la Crucea Popii, E cald şi linişte prin burg!

Mi-e dor de iască să aprind tămâia!

Să nu mai văd lacrimă picurând. În poale de mărgăritar mi-am pus dorinţe Mi-e dor, mi-e dor de acea noapte! Greieru’-şi acordează vioara, Şi-ntr-un picior îşi făceau cruce plopii.

Mi-e dor de floarea ce naşte lămâia! Pe buze au ajuns câteva lacrimi, Acum, când bruma-mi tot culege frunze, Sunt trist! Iar vine seara! Şi seamănă a doliu... prin copaci, Stau trist acum la umbre de cuvinte, Mi-e dor de-un clopot de lumină!

Te-ntreb aşa..., cu vocea stinsă... Şi-mi primenesc gândirea-n flori Ce se fărâmă-n şoapte moi Mi-e dor de o colindă pe-nserat!

Iubito! Vii, ori te prefaci!

De curcubeu, Şi scutură apoi, florile toate, Mi-e dor de floarea din cunună!

Când seara mă va mângâia pe tâmple, Se duc anii la vale în şuvoi, Mi-e dor de tine... cu adevărat!

De vei veni..., am să plec eu.

Număr la ei... pe săturate.

Mi-e dor...

Mi-e dor de sânii bosumflaţi!

Mi-e dor de sâni–mere domneşti!

Mi-e dor de norii dezlânaţi!

Mi-e dor de zâna din poveşti!

Apollon

Un nor aduce ploi de vrăjitoare Şi de ninsori pe dealul chel, Deja mi-e frică de singurătate, Ca lupului de zâmbetul de miel.

14

Şi-am să mă duc mereu, mereu spre mine, Tot cuibărit în sânul de tăcere...

Iar de nădejdea mi-o fura-o vântul, Am să te rog să-mi dai o... Adiere.

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Eliza ROHA

Apollon

Fantoma (din volumul „Răgazul dintre romane”, Ed.Betta, 2015) Eliberat din platoşa bicisnicului trup emaciat de bătrâneţe, forţe pe care nu şi le bănuia îl invadau ca o apă vie. Bucuria de a trăi gâlgâia prin fibrele subtile întinerite, ce zburdau într-o libertate fără margini. Ştia cu precizie un singur lucru: redevenise tânăr şi muzici din alt tărâm, de un alt fel îi năvăliră în corp, pe cât de neverosimil, pe atât de ciudat în înţelegerea pământeană. Muzicile îi refăceau simţurile, cele cunoscute, adică ale copilăriei, ale tinereţii, ale maturităţii puternice, o stare de beatitudine de necuprins cu gândul ori cu firea îi umpluse ceea ce s-ar fi numit fiinţa actuală şi o atracţie de nestăvilit îl purta către ceva sau cineva. Nu mai gândea. Doar simţea.

Se avânta pe un traseu ondulatoriu, un fel de dans al bucuriei de a exista, el însuşi părea o formă buclată de energie, feeric colorată ce alerga către o altă formă, de fapt se căutau reciproc, îi simţea apropierea plăcută. Nicio piedică nu se ivi în cale, ţinta părea mai puternică decât orice altceva. În sfârşit, simţi adieri provocatoare, îl trecură apele tuturor configuraţiilor iubirii, se simţi şi prunc adăpostit la sânul mamei, dar şi tânăr aflat la zenitul forţelor, de parcă el însuşi s-ar fi metamorfozat într-o iubire totală ce înainta, irepresibil, către o alta, căutătoarea sa, într-un joc al subtilităţilor fremătătoare. Era îndrăgostit! Iubea din nou, cu speranţă, cu disperare, o beţie a simţurilor, o stare euforică îl propulsau cu forţe nebănuite înspre mimoza învăluită în mister. Înţelese atunci, cu rămăşiţele minţii de pământean, că nu exista avere mai mare decât tinereţea şi că doar ea aducea starea de fericire, în rest, existenţa însemna un balast purtător de amintiri mai bune ori mai rele, iar faptele vieţii încercări întâlnite pe treptele purificării sufletului. Dar toate aceste reflecţii doar trecură, tangenţial, pe lângă noua sa fiinţă.

Din văzduhuri senine se întrupa tot mai vizibil splendoarea unei fiinţe create din frânturi de vise, mireasă neîntinată. Plutea serafic cu unduiri delicate, pletele îi zburdau graţios, acoperindu-i chipul, iar trupul gingaş părea făcut din lumini paradisiace. Simţea tumultul iubirii tinereşti cum îi da ghes către fata ce-l întâmpina cu braţele desfăcute, gata de îmbrăţişare. Mii de fire se întreţeseau, apropiindu-i.

Muzici cu inflexiuni ademenitoare îi sporeau nesaţul privirilor hipnotizate de făptura edenică. Aluneca, atras fără scăpare, apropierea ei frisonându-i alcătuirea. O uşoară atingere a trupurilor făcute din lumină îi produse o stare de euforie nemaiîncercată vreodată. Valuri de întoarse văzduhuri îi despărţiră de parcă s-ar fi aflat într-un dans ritualic. Fata se înălţă cu mişcări jucăuşe. El porni în zbor s-o prindă dar o forţă nesăbuită îl absorbi din înaltul abisurilor către care înainta fericit, trântindu-l înapoi, în somnul terestru.

Minunea zborului durase doar câteva secunde lumeşti însă infinit mai mult în spaţiul întins al timpului.

Spiritul lui însă nu se lăsă învins. Se linişti doar cât să inducă în eroare cealaltă parte a fiinţei sale, condensate, doritoare să rămână între graniţele pământene, şi apoi, brusc, se avântă înspre tării, golit de gânduri, cu o singură dorinţă. Să zboare către iubita nepământeană.

De data asta luă un cu totul alt ascendent astral, intră pe un alt culoar, neidentificat încă. Cu cât înainta către înălţimi, cerul se însenina răsturnând către planetă globuri luminoase, când albe, când feeric colorate, în pasteluri diafane, atingându-l cu adieri prietenoase.

Oare acesta să fie raiul? Să fi scăpat atât de uşor de vămile văzduhului din basmele copilăriei, de capcanele vampirilor energetici ce luau forme bizare, când de monştri, când de fete şi femei atrăgătoare?

De teamă să nu fie din nou azvârlit în atmosfera protectoare nu încetini viteza. Urca vertiginos printre straturile luminate, apoi simţi mângâieri îngereşti. Se linişti fără să vrea şi pluti o vreme fără griji şi temeri. Simţi cum fiecare fibră a componentei sale energetice se desfăcea răsfăţată de soarele iubirii. Silueta iubitei prindea contur, apropiindu-se vertiginos. Încerca o senzaţie plăcută, nemaiîntâlnită cândva. Întinse braţele către chipul iubitei peste care se hârjoneau ondulatoriu pletele. Cu un efort greu de imaginat reuşi să îndepărteze cât de cât firele rebele, doar cât să-i distingă trăsăturile. Se cutremură. Îi surâdea spectrul morţii.

Apollon

15

Critică literară

“Răgazul dintre romane” al Elizei Roha Un răgaz bine folosit Răgazul dintre romane al Elizei Roha este un fel de a spune, prozele scurte ale autoarei reprezentând ceva devastator. Am găsit nişte proze în această carte, nişte proze scurte extraordinare ca de exemplu O zi tristă de Ajun. Aş fi putut muri pentru că fetița Ana se zideşte în basmul unei copilării ratate, a unei copilării fără şanse care mi-a adus aminte de Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen, ceea ce demonstrează că Eliza Roha este o prozatoare de forţă şi în povestiri, în proza scurtă, ba chiar concisă. Aceste proze sunt ca nişte sinopsisuri pentru romane în care le amplifică mai târziu şi le desfăşoară.

Am mai găsit Legenda sufletului, o parabolă fabuloasă şi bineînţeles Poetul în postura de deja vu, apoi ajungi la Fâciu, omul lui Fuscus, o proză foarte frumoasă a cărei acţiune se petrece în perioada cuceririi Daciei de către romani.

Concluzia mea este că Răgazul dintre romane este bine folosit de autoare, dând nişte lucrări care rămân în literatură.

Autoarea are o mare acurateţe a textului, o frumuseţe a literei, o urmărire a textului şi persoajelor care îi fac cărţile foarte uşor de citit. Am un singur amendament, autoarea să exploateze mai bine dialogul, mai ales în romanele sale de mare întindere unde are dese introspecţii în care trebuie să-i dea cititorului puţin aer, puţin “răgaz”.

Mihai ANTONESCU

Eliza Roha și Arta cuvântului În răgazul dintre două piese, am făcut un popas și am citit cea mai recentă carte a romancierei prolifice de rang Alfa, Eliza Roha, sugestiv intitulată Răgazul dintre romane (Ed. Betta, 2015). Te întrebi pe bună dreptate când apare acest răgaz de răgazuri când ea scrie continuu, romanele curg unul după altul, fluviu. E o descărcare enormă de energie scriitoricească determinată fireşte de abundenţa trăirilor, experienţelor şi acumulărilor de viaţă care văd lumina tiparului, ţâşnind pur şi simplu de sub stratul argilei timpului ca să iasă, şuvoi, la suprafaţa literaturii. Există în acest moment un veritabil fenomen literar: Eliza Roha, un fenomen care vine din succesivitatea mişcării romaneşti feministe de la noi, marcată de creaţiile admirabile ale unor doamne de la A la V… şi nu le menţionez decât pe strălucitele Gabriela Adameşteanu şi Ileana Vulpescu.

Arta cuvântului e pe cele mai bune calculatore în continuare. Răgazul e un moment de respiro; îţi tragi sufletul după un mare efort înainte de a trece la altul. Răgazul permite scriitorului distanţarea, reflexia, bilanţul. Şi autoevaluarea. Comparativă.

Proza doamnei Roha este citadină, dinamică, realistă, poliţistă, civică şi ludică. E harnică albină; citim poveşti trăite, decent şi adiacent, în recent, dar şi în trecut. Este o proză psihologică şi poetică, axata pe portret, o proză primită tot mai favorabil de aspra critică literară,şi de cititori. Ce nu poate reuşi încă romanciera – notorietatea la scara largă – ţine şi de blestemata lipsă de publicitate a valorilor scrisului românesc. Acea publicitate aflată sub control mediatic, şi care se oferă numai unora cu largheţe, altora cu parcimonie în librărie. Celebritatea o fixează în conştiinţa publicului, în primul rând, publicitatea.

Citindu-l şi pe Mondano - Călătoria de nuntă ( Ed.Polirom, 2014) - cu extaz, am realizat eu, dramaturgul dependent mereu de alţii (teatre), ce bine totuşi e să fii romancier… Ce frumos curg poveştile când stilul autorului e croit elegant, emoţional, axat pe o poveste, vine definitor, exprimă fapte, idei relevante, cu precizie de martor ocular şi farmec literar…

Eliza Roha are limpiditate, forţă, convinge, are cititori, editură elegantă, decenţă şi mai ales mult talent. Răgazul dintre romane conţine fără baraj, o coagulare de episoade, articole, opinii, despre una şi despre alta, conţine epic şi estetic.

Dinu GRIGORESCU

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Şoapta nopţii Coboară noaptea cu aroma-i amară peste versurile ciuruite de şoapte târzii.

Tremură vântul prin filele albe răsfoind parfumul stelelor cu gust amărui de cenuşă abstractă şi visuri de agheasmă.

Tăcerea se aruncă în suflete ca o şoaptă banală care muşcă din trupuri, se mişcă unduind suflarea şi lacrima curge în liniştea serii spumegând peste ziua de mâine crezută departe, noaptea prea dulce, păcatul flâmând.

Elena Andreea ION Respir printre degete

A doua şansă

A doua şansă nu mai vine... Îmi cade noaptea în privire Mi-a îngheţat privirea neagră, ca o şoaptă amară în cleştarul de sudori albe promisă în joc odinioară pensate cu aşteptări revigorate de îngeri mari, cu aripi grele, mereu în zadar. ce credeau că au putere Gura mi s-a închis printre stele să coboare şi cuvântul doarme nopatea, când ploua cu soare. pulsând pe suflet A doua şansă nu mai vine – ca un geam prin care vezi, Pe ochi îmi tremură suspine, dar nu poţi să treci. sufletul e gol şi doare, Fereastra e închisă de mult timpul nu are răbdare. şi mâinile-mi Mă usucă în tăcere ca nişte picături de gheaţă secerându-mi din putere. se tot lasă, Am rugat-o să nu plece flori să pudreze cu fiecare fără mine peste creste, dintre degetele mele dar mi-au spus să stau cuminte Mi-au crescut unghiile grele că " Acasă " sunt cuvinte tot zgâriind hârtia ce se sorb fără durere, cu vorbele mele bătute-n cenuşă, fără nopţi cu lacrimi grele. dar sufletul nu-mi dă pace Tot mă-nchin către speranţă; când plouă-n cetate Înfloreşte ca o hoaţă şi îngerii se-nalţă şi răsare ca să-mi spună să respire un aer de vis că-i târziu să pun cunună fără mine... pe ce am lăsat în urmă!

Apollon Nicu DOFTOREANU

TANGOU FLORAR Motto : Miroase-a frunze verzi de nuc Şi flori de vişin înstelate S-aprind pe dealuri ca un rug Pentru iubirile curate...

Cornel BALABAN – În lume, fără flori anume-n “bătătură” Când încă nimeni I-aud strigând din depărtare, nu ne poate spune cât se-ndură, glasuri de argint se-mbracă Dacă iei viaţa în serios,… în straie de aşteptare dulce prea pe-ndelete, peste timp.

Renaşti uimiri alerte! deoarece constat că-n locul lor admiri…

Visul mi-l duce lacrima păcatele cochete, spre îndepărtata zare, Ce,… chiar de-au provocat ca o mare albastră regrete desuete, ce-mi curge-n suflet păcătoasă.

Azi nu mai par să merite… Nimic!

Dar oare ei gândesc serios când zic: Nu-i nimeni pe drum.

Că… n-au nici pic de legătură, I-aud venind cu paşi mărunţi Cu cei care şi-acum greşesc, în somnul din gândul meu bătrân, deoarece au devenit… adunătură! dorul mi-l îmbracă-n şoapte de parfum, Aşa să fie oare?! timpul să-l smulg, să-l fac scrum...

Nimeni pe drum

Întind braţele să-i primesc zadarnic căci nu mi-am dorit să-i pierd, dar nu-i găsesc aici, aproape.

Vremea se sfărâmă-n bucăţi, noaptea să lasă, ziua se varsă în glasuri care mă strigă când simt că-mi lipsesc.

Nu-i nimeni pe drum.

Mi-e goală inima şi plânge de atâţia ani câţi au trecut..

I-aud strigând din depărtare, i-aud venind cu paşi mărunţi, întind braţele să-i primesc zadarnic - nimeni pe drum!

Uităm, imediat ce moare în floare frumuseţea-ncântătoare, Făr-a se regăsi… în glastră, Blândeţea celor dinaintea noastră?!

TOŢI care vin din urmă,.. TOŢI! Trăiesc prin noi în noi,.. sau prin nepoţi, Atunci când pare c-ai uitat demult, Că drumul spre iubire e necunoscut, Răsare-asemănarea ei cu un nou fruct născut, Ce trece prin iertare şi cere-o pomenire A celor care, … din iubire, Şi-au risipit aici pitacii, Pe plaiurile fostei Dacii,.. care, adeseori, Erau aşa cum sunt şi-acum: Pline de flori!

Antologie “on line” de Ziua Internaţională a Poeziei 21 martie 2015 se spune că ar fi o exagerare pe care o trecem în contul intuiţiei speculative.

Despre poezie

Nefiind o chestiune naţională, ci una personală, ca si cum te-ai pregăti să pleci într-o expediţie, poezia nu poate fi transmisă decât de poet. Dar ea nu devine simbolul care ai fost în timp ce o scriai. Despre poet se spune că ar putea fi întâlnit ,,ca zeu căzut ce-şi aminteste cerul“, dacă-l citez pe Lamartine, şi de ce nu l-aş cita?, la intersecţia dintre imagine şi metaforă, a cărui inspiraţie are puterea de a reda unei tincturi alchimice, se-nţelege, am numit cerneala, puterea de a-i asculta şi a le pune, apoi, în alb şi negru, poemele. Ca şi cum ar fi fost ţinute un timp departe de lumină. Tocmai această absenţă inofensivă pregăteşte, precum rugina fierului în forjerie, frumuseţea scriiturii, dar mai ales, a minţii omeneşti când e inspirată întru imaginaţie şi fantezie, fără a căuta să rezolve marile probleme metafizice. Ideea a fost aceea ca azi, 21 martie 2015, împreună cu poetul Marian Ilie să fim într-un dialog poetic real, o intrare-n direct să-i spun, cu acei poeţi din reţeaua noastră online şi care voiau să subscrie solemnităţii clipei întru poezie. Apoi ne-am oprit asupra unei antologii.

Semnează aici poeţi pe care îi cunosc personal sau ale căror cărţi doar le-am citit, poeţi cu care măntâlnesc pentru prima dată şi pe care îi preţuiesc deopotrivă pentru hoinăreala minuţioasă prin propriul univers imaginar şi care ştiu ca şi mine, cred, că poezia nu este un CELĂLALT ai cărui paşi, după ce a plecat şi ţi-ai lipit urechea de uşă, ai vrea să-i auzi cum se îndepărtează.

Severă, pagina echinocţiului de primăvară s-a deschis chiar azi. Poeţii, în această întreţesere dintre anotimpuri, propun o lectură publică despre anatomia literaturii. Fiecare cu instrumentele sale. Spre a declama tragicul şi elanul, pentru ca apoi, în linişte, să asculte sunetul primăverii. O fi întâmplător acest fapt? Aşa au venit poemele acestei antologii. Dintr-o forjerie. Fiecare dintre ele, gândesc, fiind prin mesajul încredinţat, într-un răgaz, cititorului, ca o lovitură de ciocan răsturnându-se într-o semnătură. Şi apoi, nu face focul să supravieţuiască orice poem?

Mircea LUNGU

Apollon

16

Nr. 4 (60), aprilie 2015

„BUCLE DE LUMINĂ” – REPERE DESTIN

Apollon

În urma parcurgerii cu maximă atenţie a volumului de poezii „Bucle de lumină” al creatorului liric Florin Laurenţiu Stoica (STOIKA) apărut în condiţii grafice de excepţie, la cunoscuta şi apreciata Editură „Semne”, gândul m-a dus numai-decât la interviul acad. Eugen Simion cu sciitorul Virgil Tănase, cu titlul „La Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există”, apărut în revista „Cultura”, 14.08.2014. De ce? Pentru că atât ca poet prin conţinutul şi mizele afirmate în acest volum dar îndeosebi, prin ceea ce înfăptuieşte, ca preşedinte al Fundaţiei literar-istorice „STOIKA”, risipeşte, într-o oarecare măsură, îngrijorarea faţă de lipsa de reacţie, a celor vizaţi şi avizaţi, la răspunsul pe care îl dă Virgil Tănase la întrebările acad. Eugen Simion.

Această realizare nu pică din cer. E Să consemnăm, mai întâi, gravele De ce ar trebui să urmăm exemplul de mai urmarea lucrării asupra ta însăţi, pe care a făcutnelinişti conţinute în ele, reproducându-le „Cum sus? Pentru că în spaţiile culturale atât de vechi şi atât o şi continuă s-o facă. Astfel, pentru a-şi rigoriza se vede de la Paris, viaţa literară românească de aglomerate ale occidentului, care merită cucerite harul, a urmat cursurile Şcolii de Artă. Dalta şi postcomunistă? De ce se detestă atât de aprig pentru că o victorie aici impune o literatură şi în spaţiile penelul, subordonându-i-se, a ivit de sub ele, scriitorii români? De ce îşi distrug, cu atâta ardoare mărginaşe, nu se poate pătrunde decât colectiv, opere semnificative şi originale (Gânditorul – şi iresponsabilitate, valorile spirituale? De unde le lăudându-ne (chiar excesiv) unii pe alţii (dar pornind de sculptură în lemn, Trecători prin lume – pictură pe vine nebunie aceasta? Şi când crezi că se va stinge? la temeiuri valabile, reale) vorbind neîncetat unii despre sticlă, Strămoşul – sculptură în lemn etc.) care, Întrucât interviul este amplu, peste o alţii, citându-ne unii pe alţii până la saţietate... în orice aduce în pagini de carte, o înfrumuseţează şi o pagină de revistă, şi eu doresc, să argumentez, de caz amânând lupta dintre noi pentru momentul în care îmbogăţesc, constituindu-se, tot un fel de „Bucle ce am apreciat că domnul Florin Laurenţiu vom fi cucerit teritoriul râvnit”. de lumină”, alături de cele create prin cuvinte, STOICA, anulează, parţial, îngrijorările exprimate Revin la poetul si animatorul cultural de care zidesc, întru frumos şi adevăr. în interviu, voi reproduce câteva fragmente. La excepţie, Florin Laurenţiu STOICA, pe care îl Fiind, întrutotul de acord cu cele prima întrebare răspunsul e limpede: la Paris, cunosc bine. Cred că este un demn urmaş al consemnate de doamna profesoara Floare viaţa literară românească postcomunistă nu se înaintaşilor eroi şi creatori de poezie, pe care i-am Necşoiu în prefaţă, şi anume că, autorul aduce vede nicicum, ea nu există. evocat în monografia „Sfinte firi vizionare”, lansată în poezie, temele ei dintotdeauna, respectiv Motivele sunt multe, dar mai cu seamă în ianuarie 2011, la Muzeul Naţional al Literaturii iubirea, viaţa şi rostul său, natura, taina morţii, două. Mai întâi nu e nimic de văzut. Obsedaţi de Române, când şi-a inaugurat Fundaţia literar – societatea, pe care le exprimă în specii lirice „sincronism” „a fi în pas cu”, o parte din scriitorii istorica „STOIKA”, menită a-şi omagia înaintaşii, precum idila, meditaţia, pastelul, epigrama, elegia, români nu par să fi înţeles că „a fi sincron” ne îndreptăţeşte, a-i aduce cuvenita profundă testamentul, fabula, sonetul, rondelul – pe care le presupune un reper existent deja, deci că apreciere, mai cu seamă că are loc într-un context, abordează fără complexe ca un Don Quijotte elementul „sincron” va fi întotdeauna c-o fracţiune deloc propice, unor asemenea gesturi, sunt extrem contemporan, mă voi opri asupra a ceea ce face de secundă, în urma celui de referinţă. Vrând să fie de necesare. Fără îndoială că, înfiinţând acest Domnia Sa pentru a contribui la instraurarea în „sincroni” o bună parte din artiştii noştri (pentru că edificiu cultural, s-a gândit şi la viitorul său, lumea scriitorilor a unei atmosfere colegiale, nu e vorba numai de literatură) ies din albia unei implicându-şi, în multipla şi diversa activitate oneste în locul celei dăunătoare, existente în evoluţii organice, fireşti a spiritului românesc şi cultural-educativă a fundaţiei pe cei trei copii ai prezent şi evocate anterior. vor fi întotdeauna la coada celor care le servesc săi, toţi licenţiaţi şi educaţi, în cultul tradiţiilor de Întruchipând omul în viziunea drept reper. „Niciunul din marii înnoitori ai luptă şi jertfă pentru ţară, sens în care, familia clasică, corespunzând întrutotul definiţiei date literaturii ultimelor secole, spune Virgil Tănase, n-a Stoika e o strălucitoare pildă de urmat. de filozoful francez Blaise Pascal „Omul este o căutat să „revoluţioneze” formele literare: nici Diderot, Nu cred că mă înşel afirmând că, prin trestie gânditoare...”, par fireşti gesturile pe care nici Balzac, nici Proust, nici Kafka, nici Tolstoi sau tot ceea ce a făcut şi face, dânsul se doreşte, iar eu le face şi despre care voi consemna în Dostoievski sau, mai nou, romancierii sud americani... spun că este, un veritabil reprezentant a ceea ce continuare.

Toţi aceşti scriitori au ţâşnit din sânul unor literaturi înseamnă, în viziunea clasicilor, fiinţa umană, Apropierea firească de medii artistice naţionale care evoluau firesc şi care, atunci când au avut adică o sfântă treime a stării de sănătate: la minte, diverse, reprezentate de personalităţi cunoscute norocul să hrănească personalităţi artistice importante, la suflet şi la trup. din: literatură, arte plastice, muzică, istorie, s-au afirmat prin ele însele fără a fi făcut din aceasta un sculptură, pentru a-i cunoaşte şi a-i implica, în program de „marketing cultural”... Am, în ceea ce mă manifestări cultural-artzistice şi educative, în a priveşte, convingerea că, ceea ce numin „cultură” se căror concepere şi relaizare, dovedeşte o reală săvârşeşte într-o ţară şi într-o limbă. Elementele venite înzestrare. Sprijin pecuniar acordat unor dinafară nu sunt eficace într-o cultură”. Politica de creatori tineri dar cu certe înclinaţii literare, „revigorare culturală” a României este de o bună istorice etc. bucată de vreme bezmetică şi de gaşcă, fără Pa r t i c i p a r e a l a a c t i v i t ă ţ i d e orizont şi teribil de birocratică. În ceea ce priveşte descoperire şi promovare a copiilor şi tinerilor, dezbinarea scriitorilor români, râvna cu care ce vor asigura viitorul artelor româneşti. aceştia îşi bârfesc confraţii, „fiecare străduindu-se săAmintesc, susţinerea financiară a premiilor i devalorizeze pe toţi ceilalţi”, Virgil Tănase ne acordate Festivalului naţional de literatură, avertizează că în străinătate asta înseamnă destinat depistării lor prin participarea la sinucidere curată şi ne sfătuieşte „să ne vedem de concursul literar pentru elevii din cursul gospodăria noastră – cum au făcut, de pildă ruşii care pe gimnazial şi liceal, desfăşurat la Buşteni, în luna la începutul veacului al XIX-lea, nu existau în cugetul mai a anului curent. Sprijin pecuniar editării european şi care în mai puţin de un secol au dat lumii o unor reviste, în care au fost găzduite articole, pleiadă de opere esenţiale, de la cele ale lui Tolstoi şi eseuri, evocări ale faptelor de eroism ale Dostoievski la cele ale lui Cehov...” înaintaşilor săi, fraţii Stoika – Alexandru, Cezar,

Geo CĂLUGĂRU

Apollon

17

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Titus, hărăziţi a fi şi nişte creatori de prim plan în lumea scriitorilor.

Dorinţa proprie, susţinută de har, probat deja în participarea în antologii cu creaţii personale, volumul lansat astăzi, un debut valorând cât o consacrare, voinţa şi răbdarea, cultul ce-l are pentru lucrul bine făcut, reprezintă o garanţie pentru împliniri majore pe care le aşteptăm. De ce m-am oprit la această importantă latură a activităţii sale?

Pentru că eu văd în poetul ca şi în preşedintele Fundaţiei literar-istorice „STOIKA”, acea floare, cu care, chiar dacă nu se face primăvară, măcar se vesteşte. Dacă astăzi, Domnia sa este ceea ce este, acest fapt se datorează relaţiei sale cu TIMPUL, pe care a ştiut să şi-l facă prieten. Este un adevăr, pe care, în finalul comentariului meu, îl rezum asfel: Domnia Sa şi-a făcut TIMP să se roage/ rugăciunea este cea mai mare putere de pe Pământ/ Şi-a făcut TIMP să citească / Aşa a aflat fântâna înţelepciunii / Şi-a făcut TIMP să fie prietenos / Descoperind calea spre fericire / Şi-a făcut timp să râdă / Găsind astfel muzica sufletului / ŞI-a făcut TIMP să muncească / Descoperind taina succesului / Şi-a făcut TIMP să dăruiască / Este prea scurtă o zi/ Ca să fie egoist / Şi-a făcut şi îşi face TIMP / Să-i dea vieţii adevărata valoare / Cuprinsă în Sfânta Treime – SĂNĂTATE LA MINTE, LA SUFLET ŞI LA TRUP. Geo CĂLUGĂRU

TABLETE PENTRU FERICIRE Iată că poeta Georgeta Paula Dimitriu din Iași, medic de profesie, a găsit tabletele pentru fericire, tablete, care nu fac parte din acea „specie publicistică de mici dimensiuni, cu accente pamfletare”, conform DEX, ci sunt trăiri sufletești, sfaturi de viață, de conviețuire, pe care le poate oferi numai o persoană erudită, trecută prin diferite situații sociale, familiale sau conjugale, așa cum este octogenara mai sus amintită. Toate aceste sentimente, trăiri poetice, autoarea le-a adunat într-un volum de poezii, întitulat atât de sugestiv și de atrăgător: TABLETE PENTRU FERICIRE, realizat de Ed. „Stef” din Iași în anul 2013. Fericirea, acea stare de mulțumire sufletească a fost, din cele mai vechi timpuri, în atenția scriitorilor, a pictorilor, a sculptorilor, imortalizând-o, ca semn al dăruirii, în operele lor. Platon spunea că: „fericirea cuprinde cinci părți. O parte este a lua hotărâri bune, a doua este a avea simțuri bune și sănătate trupească, a treia, reușita în ceea ce întreprinzi, a patra-i reputația bună printre oameni și a cincea, abundența de bani și a bunurilor folositoare pentru viață”.

Așadar, fără una din aceste părți, fericirea nu este deplină. Dar cine le are pe toate și pe tot parcursul vieții?

Octavian Paler afirma că „nu există fericire de care să nu-ți amintești fără tristețe”, iar Jules Renard intuia: „dacă s-ar sădi casa fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de așteptare”. Doamna doctor Georgeta Paula Dimitriu, prin optimismul care o caracterizează, prin experiența sa de viață, înzestrată cu talent aparte în versificare, a indicat soluții pentru găsirea și păstrarea fericirii în cele cinci etape principate ale vieții unui om, alese de autoare și anume: copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea și bătrânețea, adăugând încă două: grădinița și școala, adică perioada în care copilul acumulează cunoștințele necesare vieții. Pentru fiecare din cele șapte perioade ale vieții, autoarea, mamă la rândul ei, ne prezintă preocupările, frământările, îndoielile, reușitele sau nerealizările omului, acesta, omul, fiind personajul principal din prezenta carte de poezii.

Iată o frământare a micuțului: E-așa înalt pătucul meu/ Și toate lucrurile-n casă,/ Ei nu văd cât de mic sunt eu,/ De mine numănui nu-i pasă?// (Copilăria, pag. 13). Desigur, nu trece neobservată în aceeași poezie, și dezinformarea privind aportul berzei în aducerea pe lume a copiilor: „Ei m-au luat de m-au crescut,/ Doar barza m-a adus pe lume!// Se pare că pentru prima dată un copil se crede mare, atunci când pășește pragul grădiniței, deși pentru început la grupa mică și este perioada de maximă sinceritate: „Făceam, desigur, multe ghidușii/ Dar dânsa ne ierta, cu noi râdea;/ Naivitatea noastră de copii/ Ca o mămică o înțelegea.// („Grădinița”, pag. 21). Ei, la școală se schimbă rânduiala: Aici sunt alte reguli, alți colegi,/ Unele lucruri mai greu le-nțelegi,/ Ai teme pentru-acasă să le faci,/ N-ai voie să vorbești, în clasă taci!/ („Școala”, pag. 24).

A doua oară, după părerea mea, un copil se crede mare, este atunci când ajunge în pragul adolescenței: Putere au să sfarme munții,/ Ei cred că nimeni nu-i întrece...// , spune autoarea în poezia „Adolescența”. Timpul, acel mediu omogen nedefinit, analog spațiului, nu poate fi oprit, vine în ciclul vieții tinerețea, poeta precizează că: aceasta-i zbuciumată/ Ca marea când e agitată; De vise și nerealizări/ De planuri și de frământări.//

Apollon

18

Mai spune autoarea că tinerețea este perioada când se acumulează cunoștințe, când tinerii trebuie să-și pregătească viitorul, iar eu cândva, am afirmat epigramatic: Sunt astăzi tineri, fete și băieți/ Nu-nvață și fac pe isteții/ Apoi se dau cu capul de pereți.../ Dar de pereții școlii vieții!// Inevitabil vine și ciclul maturității, descris de poetă.

Acuma vremea a venit/ Să se întrebe serios,/ De își duc viața cu Vasile LARCO, folos,/ Și de-au făcut ce și-au scriitor, epigramist dorit.// (Maturitatea”, pag.42).

Din păcate se apropie în baston acea bătrânețe (parcă sună mai plăcut senectute), sfârșind ciclul vieții care începuse atât de frumos. Cu optimismul care o caracterizează, autoarea spune că: Înțelepciunea bătrâneții/ Dă înțelegere, răbdare,/ Pricepere, îndemânare,/ Ce nu-i poți cere tinereții”!// Perioada vârstei a treia, se dorește a fi cât mai lungă, poeta având și un sfat: Tu pentru-acel final fii pregătit,/ Când vieții o să-i tragi cortina,/ Ca nu cumva să-ți afli vina,/ Că tot ce-ai vrut nu ai îndeplinit!// („Bătrânețea”, pag. 46). În continuare autoarea cărții prezintă sfaturi, moduri de comportament, stări sufletești, amintind numai câteva dintre acestea: „căsătoria”; „cum să crești copiii”; „conviețuire cu soacra”; „recunoștință pentru bunici”; „neînțelegeri dintre soți”; „urmările plecării părinților la muncă în străinătate”, dar și îndemnuri de tipul:„Fii optimist!”; „Fii milostiv!”; „Vei fi iar fericit!”; „Învață să te bucuri!”; „Vei izbuti!” Etc. Poeta, octogenara, Georgeta Paula Dimitriu, încheie prezentarea tabletelor, a sfaturilor pentru fericire, pentru o viață mai lungă, dându-ne exemplul personal: Pe-un drum ce lam bătătorit/ Cu glume, dragoste curată/ Eu doar așa am izbutit/ Sajung la vârstă-naintată//. Îi urez din toată inima să ajungă la vârstă centenară.

Recomand citirea acestui volum de poezii, o felicit pe autoare, care este la cea de a șasea carte a sa, așadar, scrie de multă vreme și sunt convins, bazându-mă pe vivacitatea și puterea sa creatoare, că nu se va opri aici. Lectură plăcută!

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Cărţi din Biblioteca Apollon

DIN EXIL SPRE DIASPORĂ ÎN PARADISUL VRAJBEI NOASTRE, Editura ANCA, 2009

VI. Continuare din numărul trecut

†

Cristian IONESCU,

CERCETĂTORI ROMÂNI LA PARIS

prozator, diplomat, membru asociat Apollon

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) În ziua de 30 octombrie 1869, la Bucureşti, se năştea primul fiu al negustorului Costache Paulescu şi al Mariei (născută Dancovici), care va primi la botez două nume: Nicolae Constantin. După terminarea şcolii primare, tânărul Paulescu se înscrie la liceul „Mihai Viteazul”, pe care îl va absolvi în 1888. Între 18881891, viitorul savant urmează cursurile Facultăţii de medicină din Paris, la încheierea acestora devenind medic extern al spitalului parizian „Hotel-Dieu”, unde îl va avea ca şef pe ilustrul medic Etienne Lancereaux (1829–1919), devenindu-i acestuia, în scurtă vreme, cel mai apropiat colaborator. Va rămâne în Franţa, urcând treptele afirmării profesionale: intern la spitalul „Notre Dame du Perpétuel-Secours” (1894), doctor în medicină (1897), medic secundar al spitalului şi secretar de redacţie la „Journal de Medecine interne”. În 1899 obţine titlul de doctor în ştiinţe naturale, pe baza disertaţiei susţinute la Facultatea de ştiinţe din Paris. După întoarcerea sa în România, Paulescu păstrează o permanentă legătură cu cercurile ştiinţifice din Paris, unde primeşte al treilea titlu de doctor în chimie organică, la Universitatea din Sorbona (1901), devenind singurul român cu trei doctorate obţinute în capitala Franţei.

După 1900, lucrează ca profesoragregat la Facultatea de medicină şi director de clinică la Spitalul „St. Vincent de Paul” din Bucureşti. În 1903 publică, la Paris, împreună cu profesorul Lancereaux, primul volum al Tratatului de Medicină, urmat în 1906, de volumul II, ambele însumând 2000 de pagini, ce vor constitui cel mai apreciat tratat de medicină al epocii. În 1904 este numit profesor definitiv de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti.

Anul 1910 loveşte de trei ori liniştea sufletească a cercetătorului: mor pe rând tatăl, cumnatul (maiorul Angelescu, soţul surorii sale Elena) şi maestrul din Franţa, Dr.Lanceraux. În acest an se mută în „casa cu geamuri bombate” de pe strada Radu Calomfirescu, locuită în prezent de nepotul surorii sale, bunul meu prieten, ing. Dan Angelescu.

Apollon

19

În 1912 apare la Paris volumul III al Tratatului de medicină, însumând 1200 de pagini. Între 1916 – 1918, anii participării României la Primul Război Mondial, Paulescu obţine primele rezultat hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas, ceea ce va conduce la tratamentul diabetului. Între 1919 şi 1921 apar cele 3 volume ale „Tratatului de fiziologie medicală”, tipărite în ţară, în limba franceză şi difuzate în străinătate de editura pariziană Vigot, în care sunt inserate efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas. În 1922, Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează brevetul de descoperire a pancreinei, după ce, în sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de biologie din Paris, fuseseră prezentate patru comunicări din partea savantului român cu privire la descoperirea făcută, pe baza cercetărilor întreprinse în România. Aceste comunicări sunt preluate imediat şi publicate în Revista Societăţii din Paris precum şi într-o revistă de specialitate din Liège (Belgia).

La 8 luni după publicarea lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu, doi cercetători canadieni din Toronto vor face şi ei publice rezultatele cercetărilor în această direcţie, fiind recompensaţi cu Premiul Nobel pentru medicină (1923). Protestele ulterioare ale cercetătorului român se lovesc de nepăsarea cercurilor medicale internaţionale, influenţate de acuzaţiile aduse lui Nicolae Paulescu cu privire la antisemitismul său.

Cel mai bine descrie neacordarea premilui, ziaristul şi editorul evreu Teşu Solomovici, în prefaţa cărţii sale „TALMUDUL – Cartea sfântă a evreilor”: „...ar fi putut primi un Premiu Nobel, i-a dăunat însă ideea fixă şi rea asupra evreiolor”.

Pentru Paulescu, Talmudul însemna un cod de crime împotriva creştinilor, aşa cum citise el în tinereţe, în „Der Talmudjude”, a germanului Rohling, profesor de ebraică la Universitatea din Praga. Dealtfel, N. Paulescu publicase încă din anul 1914, prima sa carte anti-everiască „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”, în care apărea un citat presupus a fi preluat din Talmud, ce ordonă evreilor să-i ucidă pe creştini.

Cu toată starea tot mai precară a sănătăţii, Paulescu se ambiţionează să continue de unul singur ceea ce începuse alături de Lancereaux. În 1928 apare volumul 4 din Tratatul de medicină, volumul 5 rămânând doar în manuscris.

La 20 martie 1931, după ce suferise o operaţie la vezica urinară pentru extirparea unei tumori canceroase, Paulescu îşi redactează testamentul, iar în dimineaţa zilei de duminecă 17 iulie , se stinge din viaţă, în preajma surorii sale şi a celor apropiaţi.

Necrologul marelui savant român seste scris de însuşi Nicolae Iorga în ziarul său „Neamul românesc”. Sub titlul „Moartea unui învăţat”, istoricul afirma: „…a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”. La înmormântarea sa de la cimitirul Bellu, participă şi un fost student, medicul evreu Aurel Abramovici, care aduce un ultim omagiu celui care „a atins uneori genialitatea”. În 1969, cu ocazia împlinirii unui veac de la naşterea celui care descoperise efectele extrasului de pancreas asupra diabetului, Comitetul pentru acordarea premiilor Nobel va recunoaşte meritele şi prioritatea lui Paulescu, va deplânge nedreptatea făcută în 1923, dar exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimânduşi speranţa că activitatea savantului român va fi elogiată cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei.

Timp de 20 de ani nu s-a mai scris nimic despre Paulescu, fiind neglijat până şi în ţara sa natală. După evenimentele din decembrie 1989, numele lui Nicolae Paulescu a redevenit celebru în România, fiind omagiat, aşa cum se cuvenea. În 1990, profesorul Paulescu era numit membru post-mortem al Academiei române iar în 1996 va fi dezvelită, în prezenţa preşedintelui României, o plachetă comemorativă la casa din strada Calomfirescu. Cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la decesul descoperitorului, pe data de 23 mai 2001, la Academia Română se organizează o sesiune comemorativă prilejuită de „Anul Paulescu”.

Au loc şi alte manifestaţii (Simpozionul internaţional de la Sinaia), precum şi dezvelirea unui monument în parcul Universităţii de Medicină din Bucureşti. Se cuvenea o recunoaştere omagială şi la Paris. Din păcate, această manifestaţie, programată pentru 26 august 2003 în faţa spitalului unde Paulescu a lucrat alături de Lancereaux, a fost anulată, în urma protestului unor organizaţii evreeşti, personalităţile invitatea din România fiind trimise acasă, fără nici o explicaţie.

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Apollon

La întoarcerea delegaţiei române, academicianul Nicolae Cajal, preşedinte al Comunităţii evreilor din România, s-a exprimat cu nobleţe despre savant: „Personal, nu-i împărtăşesc opiniile, concepţiile sale ideologice, dar nu am voie să neg meritele ştiinţifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul său cu totul deosebit la sănătatea oamenilor şi cred că nimeni nu are acest drept”. La începutul acestui an, „Centrul pentru monitorizarea şi combaterea antisemitismului din România”, a trimis o scrisoarea Administraţiei prezidenţiale şi altor organisme ale statului român, prin care solicită imperios eliminarea numelui prof.dr.

Nicolae Paulescu din titulatura instituţiilor sanitare din România, pentru că prin ideologia sa „a indus, în mod deliberat, suferinţa altor oameni”.

POLITICIENI - DIPLOMAŢI Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) Născut la Bucureşti pe 29 iunie 1819, Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie de mici boieri. Tatăl său, Barbu Petrescu, a murit pe când copilul avea numai 5 ani, astfel că îşi va lua numele de familie al mamei sale, originară din comuna Bălceşti – Vâlcea.

După terminarea Colegiuli Sf.Sava din Bucureşti (1838) ajunge în armată iar în 1840 participă la o conspiraţie împotriva domnitorului în funcţie şi este închis la Mănăstirea Mărgineni.

Odată cu venirea pe tron (1843) a lui Gheorghe Bibescu, este eliberat, dar se implică imediat în organizarea unei societăţi secrete, denumită „Frăţia”. Călătoreşte prin provinciile locuite de români şi aflate sub stăpânirea ţaristă sau austroungară, ajungând în Franţa, unde va rămâne câtva timp şi va studia istoria. În Franţa se implică în revoluţia din februarie 1848 şi, inspirat de ideile franceze, se va întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia română din 11 iunie, care a condus la alungarea domnitorului ce îl eliberase din închisoare cu cinci ani în urmă. Timp de câteva săptămâni va fi ministru de externe şi secretar al guvernului provizoriu, instaurat de revoluţionari.

Fiind arestat la 13 septembrie 1848 de oficialii turci care au înăbuşit revoluţia, Bălcescu reuşeşte să evadeze, trece prin Ungaria , aflată încă sub conducerea revoluţionarilor lui Kossuth şi ajunge, în primăvara anului 1849, la Paris, în exil prelungit. În 1851 va înfiinţa Societatea politică şi culturală a tinerilor studenţi români din capitala franceză, intitulată „Junimea Română”, împreună cu C.A.Rosetti şi Al.I. Odobescu. În perioada exilului francez, Bălcescu va începe lucrul la opera sa principală „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, rămasă sub formă de manuscris mulţi ani după moartea sa şi publicată de Alexandru Odobescu între 1861-1863 şi în 1877.

Plecat în sudul Franţei din cauza unei boli de plămâni, o va cunoaşte pe prinţesa Maria Cantacuzino, care îi va fi de mare folos pentru finalizarea lucrării sale istorice. În 1852 încearcă să revină în patrie, dar i se refuză intrare aşi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, unde va muri, bolnav de tuberculoză, la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat într-un cimitir al săracilor, trupul său nemaifiind găsit pentru repatriere. Întro galerie a Mănăstirii Capucinilor din Palermo se află o mumie, considerată a fi Nicolae Bălcescu.,dar în oraşul sicilian a fost ridicat un monument cu bustul său şi cu inscripţia: „Nicolae Balcescu – Grande storico e patriota romeno”.

Neglijate de guvernele care s-au succedat în România până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, opera şi activitatea revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu au fost preluate de ideologia comunistă, fiind considerat ca un precursor, în lucrarea lui Karl Marx „Despre români”.

Apollon

20

Multe localităţi şi străzi au primit Grigore Gafencu numele lui Nicolae Bălcescu, imaginea sa fiind gravată pe bancnotele aflate în circulaţie din 1952 (1892 – 1957) şi până în 1989.

Mulţi biografi susţin însă, că Bălcescu a Născut la 30 ianuarie 1892, în fost membru al organizaţiei carbonarilor din Italia, Bucuresti,viitorul politician şi diplomat a studiat c o n d u s ă d e M a z z i n i , a p a r ţ i n â n d ş i Dreptul la Geneva, luându-şi apoi Doctoratul la francmasoneriei franceze.

Sorbona, în capitala Franţei (1914). La declanşarea războiului se înrolează în Armata franceză, trecând după 1916 pe frontul Nicolae Titulescu românesc, cu gradul de locotenent de aviaţie.

Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu (1882 – 1941) Legiunea de Onoare, în Franţa şi cu Ordinul Născut la 4 martie 1882 în Craiova, şi-a „Mihai Viteazul”.

După încheierea luptelor rămâne în petrecut copilăria la moşia tatălui său din Tituleşti, judeţul Olt. Imediat după terminarea liceului, la patrie, se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc, Craiova (1900), cu premiul de onoare, Titulescu a pe listele căruia va fi ales în Camera Deputaţilor plecat la Paris pentru a studia dreptul şi după cinci la vârsta de 32 ani. În 1928 devine adjunct al ani avea şi doctoratul. Întors în patrie, este numit ministrului de Externe, iar în 1938 este numit de profesor la Universitatea din Iaşi, dar în 1907 se Regele Carol II ministru plin la Afacerile Străine. În vara anului 1940, după ocuparea de către mută la Bucureşti, intrând în politică. sovietici a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, În 1912 ajunge deputat pe listele Partidului Conservator iar cinci ani mai târziu este Grigore Gafencu este trimis la Moscova, în numit Ministru al finanţelor în guvernul liberal, funcţia de Ambasador. Odată cu declanşarea condus de Ionel Brătianu. În timpul războiului războiului anti- sovietic , la 21 iunie 1941, devine (vara anului 1918), pleacă la Paris ş, împreună cu „persona non grata”, reuşind să se evacueze, cu alţi români, printre care se afla şi Traian Vuia, întregul personal diplomatic, prin sudul înfiinţează Comitetul Naţional Român, recunoscut Caucazului şi Turcia. Sfârştul ultimei oficial de guvernele ţărilor aliate, ca reprezentant conflagraţii mondiale îl găseşte în Elveţia, de unde trece în Franţa, stabilindu-se la Paris. plenipotenţiar al naţiunii române.

Se implică, neoficial, în desfăşurarea În 1921 devine reprezentant permanent tratativelor de pace, încercând să obţină garanţii al României la „Liga Naţiunilor”, ce-şi avea sediul la Geneva, fiind ales de două ori (1930 – 1931) democratice în favoarea partidelor istorice din preşedinte al acestui forum. Între anii 1927-1936 a România. Cu ocazia întoarcerii delegaţiei guvernului comunist de la Conferinţa de Pace fost, de mai multe ori, ministru de externe. desfăşurată în capitala Franţei, Ana Pauker şi Ion Datorită simpatiei arătate mişcării republicane în războiul civil din Spania şi relaţiilor Gh. Maurer îl prezinta ca principal exponent al de colaborare cu ministrul sovietic de externe, mişcării reacţionare din exil şi i se retrage Litvinov, în 1936, regele Carol al II-lea îl obligă să cetăţenia română. Un an mai târziu este părăsească ţara. Titulescu alege exilul în Franţa, condamnat, în contumacie, la pedepse unde va continua să militeze pentru menţinerea însumând 52 ani detenşie, în procesul intentat lotului Maniu-Mihalache. păcii pe continentul european. În acelaşi an, Gafencu publică la Paris A fost unul dintre primii politicieni care a lansat ideea unei Europe unite, fără graniţe care volumul „Ultimele zile ale Europei”. Este ales să blocheze libera circulaţie a cetăţenilor săi. Moare membru al Comitetului Naţional Român (1949), la Cannes, după o lungă suferinţă, pe data de 17 conceput ca un guvern în exil, şi devine unul din martie 1941. În testamentul său a cerut să fie membrii fondatori ai Ligii Românilor Liberi. În înmormântat în România, dorinţă realizată după plină activitate de organizare a activităţii 51 de ani, în martie 1992, când rămăşiţele sale au exilului românesc de pe ambele maluri ale Atlanticului, are loc dispariţia timpurie ,la 30 fost înhumate la Braşov. În lunga sa activitate politică şi ianuarie 1957, în ziua când împlinea 65 ani.

Ziarele româneşti din exil publică diplomatică, Nicolae Titulescu a obţinut numeroase distincţii. Membru al Academiei articole omagiale semnate , printre alţii, de către Române, doctor honoris causa al universităţilor Mircea Eliade, Vintilă Horia şi Virgil Ierunca. La din Atena şi Bratislava, preşedinte al Academiei împlinirea unei jumătăţi de veac de la decesul Diplomatice Internaţionale şi al multor comitete marelui politician, Institutul Naţional pentru internaţionale. Datorită lui Titulescu, relaţiile Memoria Exilului Românesc (INMER), condus româno-franceze au cunoscut cel mai înalt nivel în de profesorul Dinu Zamfirescu, a tipărit primul perioada 1921-1936. În timpul ministeriatelor sale volum din Jurnalul lui Grigore Gafencu, la externe, Titulescu a cumpărat Palatul Béhague recuperat de la Arhivele Statului, ce acoperă din Paris, în care îşi desfăşoară activitatea câteva decenii din istoria României interbelice şi exilului românesc. ambasada română.

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Gustav Pordea (1916 – 2002), „Primul deputat român în Parlamentul Europei” S-a născut în anul 1916, într-o veche familie românească din Transilvania,a cu ascendenţă celtică. În plus, a beneficiat de o guvernantă venită din zona francofonă a Elveţiei, aşa că vorbea limba franceză de mic copil. A studiat dreptul la Universitatea din Cluj, unde a obţinut şi doctoratul, după care s-a specializat în ştiinţe politice la Academia de drept internaţional de la Haga (1937) şi la Şcoala londoneză de ştiinţe economice şi politice (1938). În afara limbilor română şi franceză, mai vorbea, la perfecţie, alte patru limbi: engleza, germana, spaniola şi maghiara.

A intrat în corpul diplomatic prin concurs, în anul 1939, şi a lucrat până în 1947, când Ana Pauker, pe atunci ministru de externe al României, i-a retras acreditarea de reprezentant la Haga. A refuzat să se întoarcă în ţară, alegând calea exilului, în Franţa. La Paris şi-a câştigat existenţa pictând icoane pe sticlă şi lucrănd ca redactor de limbă engleză la Ed. Gallimard.

Păcate și păcătoși!

De câtva timp, în multe publicații interne și internaționale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susținut că și homosexualii au părți bune, care ar trebui valorificate; la o conferință din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea că bingbangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care știe mai bine acest lucru.

Nu știu ce-au scris publicațiile bisericești catolice despre aceste afirmații.

Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a știut ce vorbește. Caracterizat în termeni lumești, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericești, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral. În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoșilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!” Mântuitorul Însuși nu a venit în lume pentru cei care ,,nu au nevoie de mântuire”, ci tocmai pentru păcătoşi şi S-a jertfit pentru mântuirea lor.

Așadar, papa și-a făcut doar datoria în acest caz. În al doilea rând, papa s-a dovedit iarăși a fi diplomat și cu mult tact pastoral. Un segment important de intelectuali occidentali stau departe de Biserică, fiindcă aceasta nu le împărtășește convingerile. Papa a întins o punte de legătură și cu acest segment. Cu siguranță, însă, că nu este de acord întru totul cu teoriile care sunt la modă, inclusiv cea cu bing-bangul primordial. Copilul când vrei să-l împaci, te prefaci că-i dai dreptate și-l câștigi. Așa a făcut și papa. Cât privește bingbangul, trebuie să zăbovim puțin asupra acestei probleme. Conform teoriei respective, înainte de a exista lumea, pământul, soarele, luna și stelele, într-un cuvânt, cosmosul, a existat un bloc uriaș de materie.

Apollon

21

Apollon

A scris şi publicat proză literară, studii de drept internaţional şi istorie diplomatică, fiind ales membru a numeroase instituţii internaţionale, societăţi şi academii de ştiinţe politice, din Franţa şi SUA. În 1984, Gustav Pordea ajunge deputat în Parlamentul de la Strasbourg, pe listele Frontului Naţional, partid de extremă dreaptă şi cu orientare naţionalistă, stârnind astfel o campanie de atacuri calomnioase din partea mai multor organizaţii, româneşti sau sioniste. În afara acuzaţiilor de apartenenţă la mişcarea legionară, s-a emis şi ipoteza, potrivit căreia, Gustav Pordea ar fi „agent de influenţă” al lui Ceauşescu în Parlamentul European.

Pordea s-a adresat justiţiei franceze, calomniatorii fiind obligaţi să-şi ceară scuze în scris, în trei mari cotidiene din Paris şi să-i plătească despăgubiri substanţiale. Singurul român din exil care i-a acordat un sprijin nelimitat a fost Iosif Constantin Drăgan.

Gustav Pordea a decedat în 2002 la Biarritz, pe coasta Atlanticului.

Conform ultimelor lucrări publicate de un membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), rezultă că Gustav Pordea, nu era în evidenţele securităţii, această afirmaţie lăsând, totuşi, nelămurite acuzaţiile ce i-au fost aduse, de colaborare cu fosta securitate.

Cristian IONESCU

(Continuare în numărul viitor)

George CĂLIN PĂŞIND PESTE MORMINTE IOANITE la intrarea în La Valetta,

La un moment dat, acest bloc a explodat. Miezul blocului, materie arzândă, a rămas pe post de soare. Bucățile desprinse din bloc s-au depărtat cât s-au depărtat, apoi au început să se învârtească în jurul soarelui. Și uite așa a apărut cosmosul și apoi lumea, fără ca Dumnezeu să aibă vreun rol.

Orice om de bună credință poate observa cât de naivă este această teorie. Oricine își poate imagina o explozie. În cazul unei explozii, bucățile desprinse tind să se depărteze cât mai mult de locul exploziei. Nici vorbă să se învârtească în jurul locului exploziei.

Mai mult, indiferent cât de puternică ar fi fost explozia, bucățile desprinse capătă o viteză descrescătoare, iar la un moment dat se opresc. În cazul cosmosului, observăm că planetele se învârtesc în jurul Soarelui pe o traiectorie fixă, fără variații, cu o viteză constantă, de milioane de ani.

Mai mult, în univers Soarele, planetele sale, meteoriții și celelalte corpuri cerești ce-l înconjoară formează o galaxie. În univers sunt nenumărate galaxii și fiecare are miezul ei, adică ,,soarele” ei, planetele și celelalte corpuri cerești. A-L elimina pe Dumnezeu din ecuație este o inepție. Numai o ființă inteligentă ar fi putut să creeze universul, să-i imprime legi fizice după care să se conducă.

Numai orbul și surdul nu poate observa ordinea și armonia care există în cosmos. Este opera lui Dumnezeu, fiindcă materia nu are inteligență în sine, materia singură nu-și dă legi după care să se conducă apoi.

Papa știa bine aceste lucruri, dar, din dorința de a nu lăsa ,,păcătoșii” în rătăcire, a zis că ,,s-ar putea”, ,,oricum, Dumnezeu știe mai bine ce s-a întâmplat atunci!” Corect!

Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

istoria-i vegheată mereu pe metreze, maltezii cocoţaţi pe zidurile groase ale fortăreţei greu de îngenunchiat, trecuţi prin năpaste mari, prin războaie mărunte, îţi strigă voioşi: Hei, călătorule, bine-ai venit!... îţi inundă privirea zeci de mistere – simboluri ale Credinţei ce străjuiesc ca o binecuvântare pe colţul clădirilor, pe grilajele ferestrelor, pe ziduri, pe frontispicii, pe cutiile de bomboane, în aur, în argint, în privirea maltezilor, în privirea lor de luptători neînfricaţi luptători... secole la rând, sute de călugări-luptători, bărbaţi aleşi pe sprânceană, şi-au adunat glasurile puternice în aceeaşi rugăciune, făcând vitraliile catedralelor să vibreze – ce rost are gândul la vechiul început, păşind peste morminte ioanite, lespede lângă lespede, toate se duc pe apa cea moartă a Trecutului – efemeră pată pe vieţile muritorilor...

La Valletta nu toate întrebările puse capătă răspuns – cavalerii au plecat demult sau poate că nu?!…

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Apollon

ÎNVIEREA DOMNULUI - SFINTELE PAŞTI Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate.

Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Domnului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre. Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a învăţăturii creştine de către apostoli.

Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini. Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp.

Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii.

Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, - în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).

Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii).

Apollon

22

Şi bucuria noastră este pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos ne echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).

strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim. Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar peiorativ. Mai ales acum, când se vorbeşte tot mai mult de petrecerea „vacanţei de Paşti”, de „balul de Paşti”, de „discoteca de Paşti” etc., denaturându-se în totalitate sensul sărbătorii creştine. Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că „Hristos a înviat!”.

Preot Dr. Laurenţiu NISTOR

George CĂLIN fiul risipitor mă-ntorc acasă tată, iubit de Dumnezeu învăluit în raze – scăldat de Curcubeu... sunt tot mai singur, tată, uitat mereu de lume, sunt solitar ce plânge pe valurile-n spume... mă-ntorc acasă mamă, hulit de ai mei semeni nu-mi ştiu, nicicum, greşela, n-am omorât pe nimeni Iar al treilea adevăr revelat nouă de sunt tot fără de vină şi fără de păcat Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de însăşi un om tăcut şi singur, un om îndurerat... viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune răspundere mă-ntorc la voi, de-acum, iubiţii mei părinţi pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu la casa părăsită, pictată doar cu sfinţi siguranţă, nu putem trăi la întâmplare şi cu nu am avere strânsă şi nici măcar palate indiferenţă faţă de valorile religios-morale am fost plecat, o clipă, într-o Eternitate... creştine, când ştim că suntem nemuritori.

Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere învăţăturile Bisericii noastre

Apollon

Pr. Alexandru STĂNCIULESCU- BÂRDA

poetă din Basarabia, membră a Cenaclului “Ideal” Chişinău, deţinătoare a Trofeului Apollon - 2014 pentru poezie creştină ÎN CINE CREZI, OMULE?... În cine crezi tu, omule, în vremea asta dură?...

Parcă-i un bal de noapte cu măști de mascarad.

Toți vicleni te-ncearcă azi c-un zâmbet să te fure.

Privesc la ei cu lacrimi cum în păcat se scald.

Raisa PLĂIEȘU

În cine crezi tu, omule, în vremea asta falsă?...

Parcă-i un club de noapte cu țigări și dans.

Cu fețele tinerilor de băutură stoarsă…

Cu lacrimi privesc la ei și nu văd, rușinea pe obraz. În cine crezi tu, omule, în vremea ce te minte?...

Parcă-i o piață, unde toți aleargă fără rost.

Se speculează-n jur… de Domnul nu-și aduc aminte, Cu lacrimi privesc la ei cum uită și de Post! În cine crezi tu, omule, în vremea asta scurtă?...

Parcă e-o ”nuntă” fără cununie, fără părinți și nași.

Toți chefuiesc și râd, și se gândesc doar la burtă.

Cu lacrimi privesc la ei cum în prăpastie cad. În cine crezi tu, omule, în vremea diavolească?... În ”biserica” lui ce-nghite o lume-n televizor. În banul lui, pe tine ce vrea să te prostească, În ”drumul” lui ce-i duc pe toți și nu se-ntorc, ci mor. Știi, în cine să crezi, omule? În Domnul Iisus Hristos!

Cel ce-a venit prin vreme și viață El ți-a dat.

El te poartă-n grijă, azi în astă lume.

Iubește-l și slăvește-l, El pentru tine a Înviat!

DUMNEZEU Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

Sărut Sfintele Tale palme, care lumea ai făcut: Sărut cerul și pământul, sărut apa și lumina, Sărut stelele din cer și chipul omului din mine, Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

Ochiul Tău sfânt cel de soare mi-este mângâiere, scut.

Ce m-ași face oare Tată, azi, fără lumina ta?

Nu-mi închipui altă viață… Tu ești existența mea…

Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

Mă întreb mereu pe mine: ”Cum Tu, Tată ai putut?

Să-ți dai Unicul Tău Fiu pentru-a lumii mântuire, Ce spunea inima ta, plină de dor și iubire?!...”

Ora de Religie

SĂ NE LINIȘTIM… Să ne liniștim privirile pe icoană.

Numai ea ne poate, aproapele meu, salva.

O, Iisuse Hristoase! O, Sfinte, Doamne!

Numai tu ne poți ierta și binecuvânta.

Să liniștim cuvintele în Psaltire Și Proorocul David să ne spună ce-avem de făcut?

Din priviri să cadă lacrimi de dor și de iubire…

O altă cale noi nu avem, ci să credem în Iisus.

Să ne liniștim depărtările astăzi pe-un drum, Pe drumul de cuvinte, izvorât din Cartea Vieții.

Să vedem: de ce ne-am născut? Unde ne ducem acum?...

Să lecturăm, să vedem, ce ne scriu profeții.

Să ne liniștim amândoi așa ca niciodată, Precum soarele și luna într-un divin mister.

Prin ani când vei citi de versuri a mea carte, Eu te voi binecuvânta cu îngerii, cu Dumnezeu din cer.

CUM POȚI SĂ VORBEȘTI ÎN DOUĂ LIMBI ODATĂ?...

Omule, cum poți să vorbești în două limbi odată? În limba diavolească și limba lui Hristos?

Prin care ușă vei intra, omule, după a ta moarte?

Prin ușa Raiului de Sus sau al Ad-ului de jos?

Omule, cum poți să vorbești în două limbi odată? În limbă străină și-n limba cea străbună?

Ai încuiat copiilor tăi a Țării tale poartă Și uită să nu mai vorbească în limba română.

Omule, cum poți să vorbești în două limbi odată? În limba cea de pace și-n limba de război?

E-un păcat să se omoare frate azi cu frate, Doamne, luminează-i odată pe-amândoi.

Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

Omule, cum poți să vorbești în două limbi odată?

Ale Tale Evanghelii eu mereu știu să le-ascult… În limba de iubire și-n limba cea de dor.

Tu-mi reverși credință-n suflet, în cuvânt și în priviri.

Mă-mpărtășești cu Taine Sfinte și mă ungi cu sfântul mir. Alege o dragoste-n viață, una sau niciodată, Trecută prin durere, credință și fior…

Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

Din rugăciuni, Tu îmi faci trepte ca-n Împărăția Ta să urc. Omule, cum poți să vorbești în două limbi odată? În limba cea fățișă și limba cea ascunsă?... Știu, că-ntr-o bună zi, Tu mă vei lua la cer.

Vorbește într-o limbă sfântă și curată, Acolo, unde necazurile mele se risipesc și toate pier.

O limbă într-o candelă cu rugăciune-aprinsă.

Dumnezeu al meu Cel Sfânt, Te iubesc atât de mult!

O cerere-ți trimit prin Înger, Tată atent, rog, să m-asculți, Omule, rog, nu vorbi în două limbi odată, Roagă-te-ntr-o limbă, în limba Lui Hristos!

Mântuiește lumea, Doamne, încă-odată dacă poți! Și-atunci să știi, că după a-ta moarte, Dacă nu, Fie Voia Ta, fă așa, cum tu socoți.

Prin ușa Raiului vei intra,nu prin ușa Iad-ului de jos.

Apollon

23

La începutul acestui semestru s-a desfășurat în toate școlile din țara noastră un test deosebit de important. Conform hotărârii Curții Constituționale, părinții elevilor au trebuit să facă cerere dacă vor ca fii/fiicele lor să facă Religie. Elevii de liceu, de clasele XI și XII au avut dreptul să facă singuri aceste cereri. Peste 90% din elevi, la nivel de țară, au cerut direct sau prin părinții lor să li se predea Religie. La Colegiul Național Economic ,,Theodor Costescu” din Tr. Severin, la care predă și preotul Dvs., s-au înscris 100% la Religie.

Mulțumim cordial Doamnei Director Carmen Nănuți și diriginților, care au lăsat părinții și elevii să-și exprime în mod liber voința, fără a-i influența negativ, așa cum am înțeles că s-a întâmplat la alte școli.

Propun Prea Sfințitului Episcop Nicodim să ia în calcul acordarea de diplome de merit pentru directorii și diriginții de la școlile din eparhie, unde s-au înregistrat procente de peste 90% în ceea ce privește înscrierea la ora de Religie. Rezultatul acestui test a fost un răspuns extraordinar dat de poporul român, de credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, detractorilor și slujitorilor lui nichipercea, care doreau cu orice preț să elimine Religia din învățământul românesc. Se dovedește că poporul are destulă înțelepciune să aleagă ceea ce este de folos pentru viitorul copiilor, pentru formarea lor ca oameni și creștini.

Oricum, testul este un avertisment pentru conducerea Bisericii, pentru întregul corp profesional, care predă acest obiect, să depună mai multă strădanie pentru îmbunătățirea calității prestației în domeniul învățământului religios.

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

“în chiot de lumini – esenţa despletirii de sine...”

Triptic În căuşul meu de Preţuire cresc aripi pentru cei ce ştiu, pot şi sunt Floare, Fruct Sămânţa luminii.

Viorica POPESCU Fire topite Am văzut cum mă prefac încet într-o tăcere galbenă stând la fereastră şi uitându-mă la oameni; cum mă prefac în paianjenul din colţul odăii cu toată singuratatea topită în fire de argint legănându-mă în cuvinte.

Lumina, Iubirea, Cuvântul – doar ele pot să ajute.

BRAŞOV CALEA SOARELUI Când mi-e dor de-acasă, îmi scot poza verii din rucsac şi-o privesc dinspre Colină luându-o pe Calea Soarelui de miere pe poteci pavate în culori multiple de foioase.

Mai târziu urc la Troiţa Eroilor şi-mi umplu pieptul de ozon, apoi sar cu parapantavoit interioarăde pe Tâmpa

Mă închin celor ce sunt Culoare Parfum Atlasul iubirii: Omul femeia copilul – universul desăvârşirii

TĂCUTELE TREPTE La aniversare în chip de cadou numeri treptele până la etajul prezent, le calculezi efectele; te apleci cu nostalgie peste balustrada tocită activă şi lucie, priveşti în jos, ţi se pare că eşti sus, dar tot nu este de-ajuns; recunoşti trecutul şi oamenii, ţi-i însuşeşti, calculezi pierderile, uneori ale celor foarte dragi, mai şi ameţeşti de-atâtea nopţi şi zile unele fără folos; nu eşti chiar tu cel de jos de la parter, dar drumul e-al tău şi urcuşul nu e de-ajuns.

şi dispar direct în poveste...

Apollon 24

EMIN – DUH SFÂNT ROMÂN

CREZ

Cu braţele pline de flori

Am în privire, în faţă, completat la zi – la trei decenii distanţăo Carte, un tom cu 1000 de file.

Când a plecat Peste ea un trandafir înălţat pe aripi de Luceafăr albastru mă sondează Cheie în lacăt muiate în basm românesc ce-am făcut, cât am fost invocată în amurg, întâi parcă a apus, dascal, prieten, Om-beton în plin april iar cerul s-a împurpurat; pentru zidirea templului autumnal antinomic, apoi s-a eternizat din grădina puilor de om raza dimineţii DUH SFÂNT românesc în zbor şi devenire. mă inundă în ochi să fie omniprezent Toti cei înscrişi cu săgeata ei lichidă ca întrebare-răspuns. în acest valoros tom să încep de azi lumea cu coperţi cât o viaţa de om - Am stat la aceeaşi masă cu Zeul, răsturnând o clepsidră cu înscrisuri de teze şi visuri, a spus. EL m-a adus nopţi de-ntrebări măsurând un nou drum la Acasa mea şi soluţii cu fişe la zi şi de oglinzi în trăiri şi Bucovina mi-a fost mireasa. valiza cu fluturi Despletite-n cuvinte La poarta universului meu pentru zborul dăruite spre zări de cuvinte şi doruri senin peste abisuri ca albi porumbei m-a aşteptat un Vulcan (I.) - toţi sunt azi o livadă, în chiot de lumini cu Familia lui rodnici, frumoşi,valorosi, – esenţa despletirii deschisă spre zboruri risipiţi de timp de sine... şi simţirea cât un ocean dar absolut preţioşi pentru viaţă şi pentru morminte. necesari Lumii întregi, oriunde ar fi –aici Joc - Chiar de-aş fi nespus de sărac sau la New-York, numai mie şi neamului meu în nemărginire la Londra sau la Paris, trabuie să le fiu pe plac; la Cluj sau Braşov. lor şi Naturii iubite, Uneori ies real din file Am jucat cu hazardul Femeii sau Mamei şi ne caută să ne sondeze: pe iarba brodată ori ţinutului drag, - Sărut-mâna, un joc foarte serios; cântându-i cu viersul de Doină Mă recunoaşteţi? el a dat unu-unu cântecului vieţii, am doua fetiţe, eu doi-doi Cântec de Zeu binecuvântat. vor merge ca mine şi mi-am luat în mâini la acceaşi şcoala la noi, urcuşul.

- Am stat la masă cu Zeul, la d-voastră-n gramatici.

EL m-a ales Da, sunt profesoară, Am jucat mai apoi ,,m-a sorbit din popor” sunt medic, om de afaceri, pe păsări şi vise; să vă aduc din Eter avocat dublu Victorios el a dat trei-trei iubirea, speranţa, sunt constructor pe-aici eu patru-patru lupta, izbânda şi suferinţa şi puţin mai departe şi mi-am luat înapoi înscrise în cerc, sunt medic de Franţa. capul cu vise. eterne ca viaţa, Când am jucat mai apoi Am venit să vă văd ca omul-Luceafăr sunteţi acceaşi pe luna ascunsă ,,nemuritor şi rece,, doar noi ne-am schimbat. în jocul de-a viaţa în pulbere de stele Veniţi la nunta la mine? el a dat patru-patru şi rece ca ele...

Rămâneţi cu bine! eu am dat cinci-cinci Vă mulţumim că ştim astăzi şi mi-am luat piptiş - Şi totuşi, Doamne, zborul senin peste lume! viaţa. dă-mi în schimb Privindu-i cum o oră de iubire! traversează în fugă Am jucat mai târziu dar încă măna cu-ndrăzneală - Dar cum? Iubirea în sus fluturând cu un Destin călător e un mod de a muri! îl iau pe pr. Paul de mână trimis de Iubire Tu azi, Poete, ai cu un tren neîntâmplător; şi mă rog la rând nemărginirea!.. pentru toţi colegii lor: - Doamne, ai grija de ei el a dat cinci-cinci şi de noi! eu şase-şase Şi nu-mi pot ascunde el a bisat şase-şase o perlă din ochi şi-am consimţit sidefie ca numele lor pe-o remiză - Viaţa şi-o amintire perenă urmărită de Sus cu braţele pline de flori. să se-mplinească.

Se despletesc sensuri de mers doruri coboară în vers.

Apollon Documente secrete la Vatican

Nr. 4 (60), aprilie 2015 Liviu ANDREESCU

Document de senzaţie care rescrie istoria Ordinului Templierilor Secretele Vaticanului – Ritualuri satanice Vaticanul confirmă, dacii vorbeau limba latină În arhivele secrete ale Vaticanului a fost descoperit un document de senzaţie. Datorită acestui document va fi poate necesară rescrierea întregii istorii a acestui Ordin legendar al Templierilor, dar şi istoria pontificatului lui Clement al V-lea, în timpul căruia a fost dizolvat Ordinul, în ciuda faptului că Papa însuşi a fost cel care i-a absolvit de orice vină pe cavalerii-călugări.

Agenţiile de presă din Italia au transmis ştirea referitoare la descoperirea în arhivele secrete ale Vaticanului a acestui document pe care omenirea îl caută de câteva secole şi care redeschide procesul Templierilor, absolvindu-i de orice vină şi ridicând acuzaţiile formulate şi condamnarea tribunalului din anul 1308.

Copia procesului a fost descoperită de cercetăroarea Barbara Frale, si a fost publicată de periodicul „Hera”. Barbara Frale a descoperit acest pergament care poartă înscrisul papei şi care precizează că, începând din vara anului 1308, Papa Clement al V-lea, în ciuda a ceea ce s-a crezut până în zielele noastre, ridică toate acuzaţiile de erezie formulate împotriva Marelui Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, şi a celorlalţi mari demnitari. Până în prezent, cercetătorii considerau că documentul s-a pierdut pentru posteritate, împreună cu celelelalte pergamente care fac trimitere la Templieri, atunci când Napoleon a preluat arhivele de la Vatican şi le-a adus la Paris.

După căderea Regatului Ierusalimului, Templierii au revenit în Franţa. În anul 1312, regele francez Filip cel Frumos, duşmanul declarat al Ordinului, impune dizolvarea acestuia.

Regele forţează mâna Papei să desfiinţeze Ordinul, făcând referire la procesul în cursul căruia Templierii ar fi fost condamnaţi. În opinia istoricilor, decizia curajoasă a Papei Clement al V-lea care, după cum bine ştim, nu a făcut nimic să împiedice căderea Ordinului, oferă dovada că acest Papă, prizonier în palatul pontifical din Avignon, nu era total dependent de Coroana franceză. El a avut iniţiativa de a salva Ordinul ţinând cont de pocăinţa cavalerilor şi de cererea lor de a reveni în sânul Bisericii. Regele francez nu a ţinut însă cont de poziţia Papei şi a lichidat Ordinul. Document descoperit la Vatican – Papa i-a absolvit pe Templieri Corespondenţă de la Roma, semnată de Richard Owen Sursă: Times –

Apollon

25

Documentele descoperite la VATICAN aduc la lumină un fapt excepţional –masacrul din perioada medievală a Cavalerilor Templieri, acuzaţi de „erezie, idolatrie şi sodomie” – episod care continuă să rămână învăluit în mister – s-a produs efectiv şi în ciuda faptului că însuşi Papa îi exonerase în cadrul unui proces secret. Această dezvăluire îl va obliga pe actualul Papă, care a cerut iertare întregii lumi musulmane pentru cruciade, să ceară scuze în public şi pentru persecuţia la care a fost supus unul din cele mai importante ordine ale cruciaţilor.

Cavalerii Templieri, ale căror putere şi bogăţii legendare continuă să ne fascineze, au fost desfiinţaţi ca ordin de Papa Clement al V-lea la Conciliul de la Vienne (Franţa) din anul 1312.

Conform punctului de vedere publicat în cotidianul catolic „L’Avvenire”, toate dosarele întocmite la ancheta pontificală s-au pierdut în timpul jefuirii Vaticanului de către armatele lui Napoleon care au invadat Italia în secolul al XVIIIlea, şi că recuperarea acestora este un eveniment remarcabil. Marele Maestru al Templierilor, Jacques de Molay, a fost ars pe rug din ordinul regelui francez Filip al IV-lea (cunoscut şi sub numele de Filip cel Frumos) care, dorind să îşi însuşească domeniile şi tezaurul templier, a pornit o campanie-fulger de arestări în zorii zilei de vineri, 13 … 1307, şi a trecut la torturarea Templierilor.

Cel puţin 2,000 de Cavaleri Templieri au fost ucişi în încercarea de exterminare a Ordinului. Barbara Frale, cercetător la Şcoala de Studii Paleontologice de pe lângă Vatican, susţine că istoricii împărtăşesc în unanimitate opinia conform căreia Papa Clement al V-lea, el însuşi de origine franceză şi fost arhiepiscop la Bordeaux, a fost slab şi s-a lăcast manevrat, acceptând planul lui Filip cel Frumos de a desfiinţa Ordinul Templier şi de a pune mâna pe bogăţiile lui.

Numai că documentele descoperite în arhivele Vaticanului, printre care se numără şi un facsimil despre care se credea că a dispărut pentru totdeauna, constituie dovada fermă că Papa a avut abilitatea să manevreze lucrurile „cu dibăcie şi hotărâre”, astfel încât trimişii pontificali au fost cei care i-au anchetat, în 1308, pe de Molay şi pe alţi mari demnitari templieri în temniţele castelului Chinon de pe Loara, în cadrul a ceea ce a ajuns să capete dimensiunile unei anchete pontificale.

Signora Frale, care scrie în prezent o carte pornind de la Documentul Chinon, a mărturisit jurnaliştilor de la revista italiană lunară Hera, revistă specializată în enigme ale istoriei, că rezultatul anchetei a fost exonerarea totală a Cavalerilor.

Papa acceptase explicaţia Cavalerilor conform căreia acuzaţiile de sodomie şi de blasfemie se datorau neînţelegerii corecte a ritualurilor străvechi şi secrete, care îşi aveau originea în perioada de lupte crâncene a cruciaţilor împotriva musulmanilor (sarazinilor).

Printre aceste ritualuri se numărau „lepădarea de Iisus Hristos şi batjocorirea crucii, de trei ori”, ca şi „pupatul fundului altor bărbaţi”.

Adriano Forgione, editor al revistei Hera, susţine că aceste practici erau destinate să simuleze umilinţele şi torturile la care ar fi fost supus un cruciat luat prizonier de sarazini. Ei mai erau învăţaţi cum să se lepede de credinţă „numai cu mintea, dar nu şi cu sufletul”. Ordinul Cavalerilor Templieri — sau mai corect, Ordinul Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon — a fost înfiinţat în perioadfa primelor cruciade din secolul al XII-lea, cu scopul de a-i proteja pe creştinii care plecau în pelerinaj spre Ţara Sfântă, împreună cu un alt ordin creştin, Cavalerii Ospitalieri (sau Ioaniţi).

Denumirea Ordinului Templier se datorează faptului că i s-a acordat o parte din fostul Templu al lui Solomon de la Ierusalim pentru a-şi ridica acolo tabăra. Consemnând faptul că de Molay şi Cavalerii au cerut iertare, Papa nota următoarele: “Prin prezentul act decretăm că Biserica îi absolvă de orice vină şi că pot participa din nou la sfintele slujbe şi primi sfintele sacramente”. Signor Forgione susţine că Papa a ratat absolvirea publică a Ordinului Templier, fiindcă scandalul produs în jurul Templierilor a stârnit patimi atât de mari, încât se temea de o schismă a Bisericii. Regele Filip al IV-lea a ordonat executarea lui de Molay şi a altor mari demnitari Templieri înainte ca Papa să facă public verdictul anchetei pontificale, după care acest document a dispărut.

Secretele Vaticanului – Ritualuri satanice Orașul Sfânt este învăluit în mistere și intrigi de secole. Cu excepția cardinalilor și episcopilor din vârful ierarhiei, nimeni nu are avut acces la ceea ce se petrece în interiorul Bisericii Catolice. În arhivele Vaticanului există anumite lucruri care, dacă ar ajunge la cunoștința publicului larg, ar schimba pentru totdeauna fața credinței…“Secretele Vaticanului” este un documentar care circulă pe net din 2006, sub “semnătura” ConspiracyJournal să nu se ştie niciodată documentarul ne “invită” să examinăn“

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

rapoartele despre conspirațiile de la Vatican și legăturile axcestuia cu scufundarea Titanicului, asasinarea lui Abraham Lincoln, ritualuri satanice, posedări demonice și alte lucruri despre care Orașul Sfânt ar prefera să nu se știe niciodată”.

De asemenea, documentarul continuă pe acelaşi ton, lansând teorii care au mai fost abordate de-a lungul timpului de către adepţii teoriei conspiraţiei, teorii de genul: “Ascunde Vaticanul informaţii conform cărora crucificarea a fost o înşelătorie? Există un grup secret în interiorul Vaticanului, care este pus în slujba Noii Ordini Mondiale? Există vreo legătură între OZN-uri, extratereştrii şi Vatican? Este exorcismul un efort inutil, iar practica acestuia a dus adeseori la moartea posedatului? Ce secrete deţine Vaticanul despre viitorul lumii?”.

Vaticanul confirmă, dacii vorbeau limba latină Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea,

Apollon

26

unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers.

Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească.

Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şiau abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă.

Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina.

Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic.

Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România.

De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem?

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş, specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi.

Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Liviu ANDREESCU

Marian HOTCA Revenire În cavouri de foneme Versul meu își rupe pasul Prin vetustele poeme Unde nu mai bate ceasul.

Tace fila scrijelită Din adâncul sufletesc, Într-o carte mâzgălită Cu necazul omenesc.

Scrie spiritul în piatră Dorul îmbibat cu jale Și se roagă lângă vatră Să găsesc o altă cale.

Tot ce a pictat visarea E poemul învechit Ce a cunoscut răbdarea Versului împodobit.

Mă întorc la tine Stih de iarbă-nrourat, Cu frăguțele din rime Să devin iar împăcat.

poem simplu Ultimul ceas al rătăcirii mi l-am petrecut numărând cele zece porunci ghimpate știu că ora în care am tăiat toată frunza la câini a fost mai cumplită decât sâmburele apocalipsei o, entități sfinte din templul singurătății dați-mi o întâmplare să-mi mișc epiderma în acest vid smuls din buricul pământului

Postfață sunt postfața neesențială anexată unei vieți distilate în vise și iluzii explozia unui fascicul de lumină ce a creat primul și infernalul cuvânt gândul îmi pare poemul eruptiv ucis de energia disonantă a mișcării unui început cromozomial de vis într-o realitate contemplativă finală îmi întind AND-ul convalescent printre măruntaiele timpului spectral apoi stabilesc epicentrul acestui vers ce-l scriu deodată cu universul anemic.

poem prematur astăzi a maternitatea din orașul încâlcit între cuvintele anonime vântul autumnal a rămas lipit de pătuțul în care plângea un poem născut prematur viața intrauterină a acestui poem a fost brusc tulburată de ecoul confuz din caverna cașcavalului critic de pe noptiera imponderabilității fantezia poetului a fost pusă în mare pericol poemul mai trebuia să stea în tăcere două săptămâni între pleoapele viscerale al metaforei, dar viziunea de la capătul tunelului liric a împins sufletul să zămislească în urgie poezia...

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Corneliu LEU

A FI MÂNDRU CĂ EȘTI ROMÂN SAU A FI TAXAT PENTRU CĂ EȘTI ROMÂN?!

Scriitori la Apollon

Cum, primul deziderat din titlu nu este nicidecum viabil cu identitatea pe care, la ora de față, ne-au induso politicienii noștri ca modele de români în văzul întregii lumi, ce-i trece prin minte ștrengarului nostru de premier?! Îi trece prin minte să-l „implementeze” pe al doilea, aducându-și astfel contribuția la construirea statului de drept fiscal pe care domnia sa îl vede ca unic scop al guvernării. Și scoate pe gura care-i lasă apă numai la pofta de a realiza așa ceva, păsărica îmbietoare cu preț de zece euro-lună pentru fiecare român pe care înaintașii, contemporanii și confrații săi politici l-au trimis în bejenie ca să-și câștige traiul.

Da: Premierul a deschis gura cu delicatețea sa de băiat bine crescut... în năravurile proaste ale aroganților carieriști și, în loc să spună românilor cum ar face mai multe locuri de muncă pentru ei, le spune paraziților de pe spinarea românilor conduși de cei 84 de miniștri și scretari de stat, cum ar face rost de mai mulți bănuți pentru lefurile și gheșefturile lor. Geșefturile lor și, cel mult, a încă vreo câteva mii care, drept clientelă de partid parazitează județele. Fiindcă el a pus ochiul său de Argus pe buzunarele celor care-și rup oasele și-și înfrâng chinuitele doruri în străinătate, ca să mai aducă niște bani, vorbind prescurtat. Adică spunând că e vorba de „bani pentru buget” când, de fapt, e vorba de „bani pentru bugetari” și, cel mult, pentru căpușele bugetului; cei mai agresivi și mai inutili, adică, nu învățătorii, profesorii și medicii la care resursele bugetare se termină. Și totul spus cu acel aer doctoral de parcă ar fi găsit o soluție din domeniul științelor macroeconomiei și nu că i-a transpirat ideea din ADN-ul balcanic al birurilor și peșcheșurilor. Totul rostit cu aerul suav de conducător democratic și nu cu spiritul hulpav al celor puși să vămuiască feudal vadurile, podurile și trecătorile. Totul expus ca un precept de morală comunitară, în numele celei mai imorale și mai fățarnice guvernări în materie de fiscalitate.

Cum i-o fi venit premierului ideea acestui fumărit pe aerul pe care-l respiră românii în străinătate, fără să polueze cerul național?

Greu de dedus și posibil de înțeles numai în atmosfera viciată a celor incapabili de a da locuri de muncă, inconștienți în materie de produs intern brut, răuvoitori în materie de drepturi cetățenești, atenți numai la servirea găștii politice care, cum se vede în aceste zile, de douăzeci de ani străduie, într-o direcție sau alta, să transforme bugetul de stat în buget de partid, care apoi să se transforme în venituri ilicite pentru partizani. Și are minte numai pentru a căuta soluții în această direcție.

Pe ce motiv ar vrea premierul să ia taxă lunară cu preț fix pe cap de român din străinătate, care acum e mustrat că trimite bani în țară numai pentru familia sa și nu pentru profiturile din căpușarea bugetului de către iubiții conducători?

Cred că singurul argument poate fi al ADN-ului pomenit mai sus, adeneu oarecum comun de la Traian și Decebal, sau de la cromozomii mai noi și mai bruneți, pentru care trebuie să plătim taxe la bugetul României!...

RĂSĂRIT DE SOARE PE OCEANUL ATLANTIC

Mariana POPA Braşov

În asta, doar, ar putea consta ideea de a fi taxat pentru că ești român, oriunde te-ai afla și de oriunde ți-ai câștiga traiul!...

Idee expusă când?... Când acote (à coté), în Grecia, guvernul limitează comerțul transnațional spre a da o șansă negustorului indigen și e pornit pe încă multe măsuri asemănătoare, fie că plac sau nu plac ele la bigbrotheri!

Doamne, ce mult rău poate face coabitarea cu înrăirea subintelectuală a lui Băsescu și cu limbajul lui de lemn folosind mereu sintagma statului de drept, dar habar ne având că: primul drept, într-un stat de drept, e dreptul la muncă pe care trebuie să-l asigure cei care pretind gestionarea guvernamentală.

Iar dintr-o asemenea incultură economică, iese această struțo-cămilă fiscală: De a-l taxa pe unul căruia tu nu i-ai putut asigura nici măcar loc de muncă.

Ceea ce, pentru mafia politică ce se omogenizează penal neavând nici mamă, nici tată, dar nici doctrină sau, măcar, program de guvernare - nu e totuna cu modul cum cum i-a asigurat Cocoș al Elenei lui Sebatian al tău, peste principiile de partid, sau pe dedesubtul lor, în undergroundul acestei mafii, bani albiți pentru afaceri negre!

INSULA MADEIRA Portugalia

Ca-ntr-o magie continuă mă mişc, cândva un vulcan a încremenit, Soarele mi se dăruie, în nou răsărit o minunată răsare în translucidul real grădină a înflorit, înainte de alungarea întunericului, parcă. real depozit botanic În voluptate de culori respiră din incredibile privelişti. în curcubee răspândite se aud muzici difuzate în Stânci negre de lavă consistentă dăruite spaţii siderale, din mare se ivesc, spre timp ireversibil hoinare privesc la recife cu praf stelar. îndrumate de valuri mute de admiraţie Fericită călătoare pe-un transatlantic vas Plutesc pe ape ca-ntr-o frescă în Funchal-port am ancorat. luminoasă pe o pânză în albastru bogată, brodată cu raze aurii ale Doamne! În faţa-mi se deschide darnicului Soare.

Un amfiteatru muntos, în jos, Chiar Claude Monet din alte lumi alunecând spre un strălucitor a poposit pe Atlantic golf, gazdă ale apelor agape. cu penelu-i fermecat, Străduţe sinuoase parfumate-s un magnific răsărit din ape mi-a oferit. de-o luxuriantă vegetaţie, abrupte terase se rostogolesc Dulceaţa crepusculului mă-nvăluie. dramatic către mare.

Mângâie! Ziua în mine creşte, Privirea-mi peste tot se disipează, clopotul Luminii bate între ape, la orizont altă călătorie se iveşte tăcerea, se-nfiripează, spre o altă lume miraculoasă. pulsaţiile-i picură în urechea-mi. În urmă las flori, corolele îşi deschid.

Apollon

27

ARMONIA NATURII ÎN TENERIFE Linişte!

Armonia naturii cântă în Tenerife!

Eu, cântul, aud ca pe o partitură necitită de vânt.

Vedeţi albine cu aripi triste?

Le-am văzut, insistă să afle roua din florile care înfloresc aici în fiecare dimineaţă. În păduri de dafini m-am plimbat, la Delfinarium, delfini am aplaudat, în ape de cobalt am plonjat, pe spectaculoase plaje, urmele-mi pe nisip am lăsat. În Santa Cruz de Tenerife am reaprins o rugă către Dumnezeu, trăiam minunea de-a păşi pe-un rest de Atlantidă, printre „Păsările Paradisului” mângâiate de ochii-mi în goana pasului.

Pe sufletu-mi natura minunată o amprentă şi-a lăsat, ca o poveste însufleţită dintr-o tainică, împlinită dorinţă.

Nicolae MĂTCAŞ, Chişinău Quo vadis, Kráїna? Mamă tu, RM? Castanii urc’ spre ceruri candelabre. În aer – olm de mov-liliachiu.

Memoria se-nfige a burghiu, Curg pe retină scenele macabre.

La frontiere cască-un nou kakiu.

Transpir, răzleţ, maimuţi cu mutre scabre, Dăngăluiţi cu stele vii, cinabre, Îmbălsămaţi în votcă şi rachiu.

Ivan Putincă – mintea-n loc să-ţi steie! – Nu-i ca Turbincă: votcă, drog, femei.

Lui nu-i ticneşte-o singură Crimee: Lui nu-i ajung o sută de crimei!

Quo vadis, Kráїna? Mamă tu, RM? Spre CSI? Spre NATO? Spre UE?

Când vei porni la drum Ocean de silve tot mai mult chelind La cât se scrie-n lume poezie, Că bietul cititor nici nu mai ştie Un neaoş vers pe care-atârnă-un grind.

O singură există terezie: Să-l treci prin jarul inimii mocnind Să vezi tăciunii ei dacă se-aprind Şi-ncep a arde ca o torţă vie.

Când vei porni – un vers să-l caţi – la drum, Să-l cauţi răbduriu, tot astfel cum Laguna cată-o nişă-n perisip S-arunce-n mare stratul slab de grund Ori aurarii aurul pe prund, Cernând tenace tone de nisip.

Să-mplânţi în rocă dalta S-auzi din vers privighetori cum cântă, Să vezi din clisă pasărea cum zboară, Să simţi din stampă-un val cum te-nfioară Şi-un zbor de pescăruş cum te încântă; În solz să vezi prelingere de peşte, S-auzi în frunză tânguit de vânt, Pe muchea minţii cum se naşte-un gând, Grăbitul timp să-l pipăi printre deşte; Să vezi cum trenul nopţii lasă halta, Cum geana zilei, când să-şi ia urcuşul, Sărută roua castă de pe glie, Şi doar atunci să-mplânţi în rocă dalta, Să-nmoi în şar penelu’, -n praf arcuşul, În tintă pana şi să-ncerci a scrie.

N-am s-agăţ de cer o punte Nu-i bard să nu viseze Everéstul, Râvnindu-i piscu-nfipt în infinit Şi trăinicia scoarţei de granit, Deşi la slavă-i nucă tare testul.

Ce-i pasă lui că-ai săi au uneltit Un negru, vechi ca lumea, gând, funestul: Drept în abis să-i propulseze lestul?

El suie obstinat înspre zenit.

Urcând cu greu pe scara acrofilă, Cum se frământă lava în vulcan, Eu ştiu că n-am s-agăţ de cer o punte Şi nici voi sparge nouri ca un munte.

Măar un deal să fiu sau o movilă, Să ţin şi eu în spate un Ştefán.

Apollon

28

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Georgeta-Irina RUSU Neînţelesul om – geniul Stă aparte şi meditează La azi, la ceea ce urmează Prietenia-i singurătatea, Martorul îi este Luna noaptea.

Apollon

Un leac al sufletului – Revista Apollon

Coborâtori din zei sau nu, specie superioară în lanţul evoluţiei speciilor lui Charles Darwin, experiment în laboratoarele ştiinţifice ale unei superioare civilizaţii... toate Universu-i e o comoară. acestea sunt presupuneri privind originile omului, însă un În a lui minte genială. lucru este cert: instinctele sunt supuse unui generator de Cu toţii îl cred drept om nebun energie care-l face pe om să fie deasupra tuturor sau chiar Se abate lumea de pe drum. nemuritor prin cuget, faptă, iubire necondiţionată.

Dincolo de hrana organică prin care suntem Dar după ce în lume moare nevoiţi să ne câştigăm energia fizică, noi, oamenii, ne hrănim Toţi îl cred atunci valoare şi spiritual. Odată ce am gustat din izvorul vieţii spirituale ne Se mândresc cu a lui lucrare apucă un dor nebun de a repeta această minunată Şi-l slăvesc la comemorare. experienţă. Odată ce ai gustat din articolele străbătute de un Urmează-ţi sufletul suflu al vieţii din revista Apollon este greu să o mai laşi pradă Ţintuit într-o ţărână de pământ uitării. De aceea cu mic, cu mare, ca într-o horă a bucuriei de După chipul şi asemănarea Tatălui Sfânt unitate, a credinţei într-o viaţă nemuritoare a acestei Singurul care zboară, visează minunate reviste, ne-am adunat fiecare după putinţă să Este sufletul, călător de bază: ducem mai departe cultura şi credinţa strămoşească, aşa cum În visele omului măreţe, o cunoaşte fiecare şi cum o simte. În acţiunile lui îndrăzneţe Ispite sunt şi vor fi la tot pasul. În lumea aceasta efemeră Viaţa este o luptă între bine şi rău, cu multe Unde el are o viaţă pasageră. sacrificii şi rezultate pe măsură. Mai devreme sau mai târziu, fiecare îşi va găsi echilibrul, după ,,faptă şi răsplată", de aceea Un îndemn al meu tuturor îi încurajăm pe toţi care sunt cârmuitorii acestei minunate Este de a-şi urma sufletul călător reviste, ce este o adevărată ,,oază de cultură, artă şi civilizaţie", Să nu regrete la sfârşitul vieţii ridicându-le moralul şi îndemnându-i ca ,,speranţa să moară Ce n-a făcut în anii tinereţii. ultima", să lupte precum bravii noştri conducători care au Fericirea fost, în timpul şi la locul potrivit, prin faptele sale nemuritoare, asemeni fiului Domnului, ducând mai departe Ceva neexprimat în cuvinte flacăra credinţei în nemurirea poporului nostru românesc.

Este o stare pe care o ţii minte Suntem mici, mărunţi, dar mulţi şi uniţi putem să Te face să te simţi uşor facem multe: ,,buturuga mică răstoarnă carul mare". Să nu ne Pregătindu-te parcă de zbor. mai lăsăm pradă celor care ne vor dezbinaţi, ci să arătăm tuturor că suntem urmaşii unui popor hristic, ce a dăinuit Viaţa ţi se pare uşoară milenii pe aceste meleaguri paradisiace prin doine, balade şi Gândurile îţi tot zboară legende vorbite sau scrise, insuflate de o credinţă sinceră, La ceva în care nu credeai adevărată. Am dovedit unitate şi credinţă în perioade de La ceva ce nici nu visai. răscruce ale poporului nostru, de mai multe ori, atunci când s-a strigat din suflet pentru ajutor. Un exemplu clar şi demn Lumea toată este-a ta de urmat este că şi azi primim cu bucurie, lunar, acest balsam Te simţi stăpân peste ea al sufletului nostru revista Apollon. Şi toate relele dispar Ca un simplu muritor, anonim, în această masă de Şi îngerii buni apar. oameni adevăraţi şi măreţi care au curajul de a scrie istorie, imortalizând timpul în scrierile lor, dându-i valoare Viaţa ţi se pare minunată efemerităţii, oameni ce sfinţesc locul, dar şi timpul, nu-mi Parcă pentru tine creată rămâne decât să le mulţumesc pentru faptul că existaţi şi ne Şi fiecare te iubeşte facem să trăim frumos, omeneşte! Şi orice fiinţă îţi vorbeşte. ,,La mulţi ani frumoşi şi sănătoşi! Să-nfloriţi, săntineriţi ca întreaga natura în fiecare an!", vă doreşte din suflet Zbor înfrânat prof. Georgeta-Irina RUSU din Bacău Astăzi nu este o zi senină Muza n-a binevoit să mai vină Să mi-aducă un strop de lumină Din creaţia divină.

Astăzi e o zi pierdută Din viaţa mea aşternută Pe-acest pământ minunat Şi preabinecuvântat.

De vină sunt eu se pare Căci nu găsesc resursa care Să mă facă să mă-nalţ Spre cerul luminat de aştri.

Apollon Poeme unicat în “pas de tangou” Nr. 4 (60), aprilie 2015

Nicolae DOFTOREANU TANGOU GLUMEŢ

TANGOU DE TOAMNĂ Motto: Ne iluzionăm mereu Că suntem .. .MAI MULŢI LA GREU, Dar când se întâmplă asta Ne trezim singuri...şi basta!

Un alt EU în altă viaţă Mai lasă-ne o clipă Toamnă Să nu uităm cam ce înseamnă Să fim iar mângâiaţi de soare, Când frunza cade la picioare Şi o călcam în lungi plimbari, Ce le faceam adeseori, Pe când eram...

NEMURITORI, Deoarece ...aveam iubirea Ce ne păzea nemărginirea În care visul tinereţii Se molipsea de … BOALA VIEŢII Ce-mi recita mereu aşa: “Mi-e Toamnă dar nu vreau să strig De frica unui val de frig Ce dă pădurii de stejar Covor de frunze ce-l calc iar Cu paşii rari pe soare blând Când tu eşti iar la mine-n gând"

Ar fi cazul să glumim Fără să ne mai ferim: Cred că ar fi de tot hazul să le luăm la OLTENI prazul, Şi-ar da toţi pe noi iar vina, de-am lua din ARDEAL slănina Sau să-i pui pe MOLDOVENI să nu mai facă pomeni.

Unii poate cârcotesc Acuzând că mă grăbesc, Luând pe fiecare-n parte Şi las DOBROGEA deoparte, Dar să ştiţi că dobrogenii, Moţii aprigi şi muntenii Momârlanii, bănăţenii Au şi ei păcatul lor, Că sunt fraţi într-un popor, Luând pe fiecare-n parte Aş scrie prea multă carte: Mănâncă ciorbă de burtă, Tuzlama făr’ de-apă multă Iar cu sarea în bucate...

Peştii pun capac la toate!

Presimt c-o să fiu certat Fiindcă n-am epuizat Toate zonele străbune Ce-au rămas cu vechiul nume, Dar o fac! Nu vreau arţag!

O spun că mi-e tare drag Ca o vorbă din BANAT, BUCOVINA sau...alt stat, Deci...”nu-mi fie cu bănat”, Voi de ce n-aţi completat Şi să termin m-aţi lăsat?

Note de lector Poemele-tangou semnate de Nicolae Doftoreanu sunt expresia unui talent, a unei sensibilităţi aparte.

Nicolae Doftoreanu este un poet al emoţiei filtrate prin intelect şi expusă spre trăire, în aşa fel încât la un moment dat cititorul sesizează că intelectul poetului este strecurat prin emoţia lui, relevându-ne un realism care îşi refuză orice notă magie (albă sau neagră), o despodobire făcută programat, o antiutopie în care banalul se substituie temelor mari, în final rezultând o tentativă de a învinge Cuvântul, de a acapara cititorul avid de poezie...

Aşa cum spuneam mai sus, Nicolae Doftoreanu este un poet al unei sensibilităţi aparte, o sensibilitate rar întâlnită la unii poeţi ai realităţii crude dar, Nicolae Doftoreanu, trăieşte ceea ce scrie, simte cum palpită cuvântul pe foaia de hârtie, cu se zbate pentru a-nvinge privaţiunile imediatului...

Lecturând „poemele-tangou” din cea mai recentă carte a autorului (Tangouri... sub acoperire, Editura Editgraph, Buzău, 2014), îţi poţi da seama uşor cât patos pune, acest om al cuvântului, în poemele sale, în creaţia sa...

Apollon29

TANGOU PROHIBIT Motto: Cel din urmă Tangou Ţi-am cântat la fereastră Pentru dragostea noastră Care-acum s-a sfârşit Gică Petrescu – Cel din urmă tangou (1915-2006) Pot spune că-s încolţit: Timpul gata!... M-a boţit! Şi iubesc doar în cuvinte Când le regăsesc în minte!

Asta-nseamnă c-am pierdut?

Clipa chiar să-mi fi trecut!?

Astăzi nimeni nu mai ştie Ce-i aia... copilărie, Când emoţia se întinde Şi o simţi cum îţi cuprinde Visul primului sărut, Greu azi de recunoscut, Fiindcă timpul i-a trecut Printre degete... De-adult.

Eşti de nerecunoscut!

Dispărut uşor... Uşor Lăsat doar c-un ajutor: Ai rămas doar cu lumina Ce-aşteaptă să tragi cortina!

Unica modalitate... de a-nchide vina din toate!

De-asta sunt nedumerit Că mă-mpingi la nesfârşit Spre albastrul infinit Unde zboru-i prohibit Când nu ştii de ce-ai venit!

TANGOU de...

MURIT la TIMP Motto: Ni s-a dat doar un drum, De trăit nepreţuit şi ireversibil: ACUM! Camelia Vasiliu – Acum din volumul Duios imi canta Mozart Lacrimosa Ce fericit sunt c-am murit la timp, Deoarece,...

Altfel desigur că m-aş fi prostit, Şi-aş fi uitat cuvinte multe-n ăst’ răstimp Şi n-aş mai fi putut descrie-amănunţit Ce-nseamnă... ”Clipa de trecut”, Când totul era nou născut, Şi-aveam iluzia tinereţii, Când ne priveam prin prisma vieţii Şi ne îmbărbătăm mereu: Că nu suntem singuri la greu!

Am constatat că asta însă nu contează Dacă ACOLO mintea încă nu e trează!

Ce fericire că m-am lămurit la timp, Cu mult mai înainte ca furtuna Să facă să ne fie azi totuna!

Aşa cum se întâmplă-ntodeauna...

Atunci când ne dispare urma... În locu-n care doarme turma În ceea ce de fapt nu ne dorim: Adic-atuncea când... murim!

Desigur că nu s-a pierdut nimic de tot, Socot că alţi-o spun la fel de bine.. în alt loc, Adic-acolo unde încă se mai ştie Ce e ...”parfumul de copilărie” Pe care îl felicităm pentru noroc!

După ce veţi lectura aceste minunate “poeme-tangou”, veţi ajunge să cunoaşteţi mult mai bine autorul chiar dacă nu aţi avut ocazia să-l vedeţi niciodată “în carne şi oase”...

Sunt sigur că nu veţi regreta că aţi ales să vă delectaţi cu poemele lui Nicolae Doftoreanu, un poet actual care scrie “o poezie-tangou, sinceră ca o lacrimă de barbat” matur... Închei cu câteva cuvinte, scrise în posfaţa acestei cărţi: „Poezia trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide poetului drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre „poemele-tangou” semnate de Nicu Doftoreanu, transpare vocaţia realităţii umane.

Registrul e grav şi verbele coabitează cu aspiraţia către minunea pămanteană a vieţii. Într-o lume în care poezia devine din ce în ce mai puţin apreciată, într-o lume în care cărţile se citesc de pe site-uri şi versurile de dragoste sunt considerate demodate, acest poet a avut curajul să publice o carte cu multe poeme frumoase.

“Poemele-tangou” ale remarcabilului Lui Nicu Doftoreanu i-a lipsit trufia de a se impune doar pe sine. El ne prezintă o „poezie-tangou”, poet Nicolae Doftoreanu trebuie citite cu inima emoţionantă, imperativă şi încărcată cu valoare stilistică. înmuiată în spuma cuvintelor Limbii Române...

Piatra unghiulară a poemelor autorului întruchipează George CĂLIN, rezistenţa, imuabilitatea, tăria, mineralul statornic şi Preşedinte Fondator al necesar pentru orice respiraţie.”

Societăţii Culturale Apollon - România

Nr. 4 (60), aprilie 2015 Mariana Andreea CARACOSTEA

PAGINI DE ISTORIE Din rapoartele consulilor şi agenţilor francezi: Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.

"Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări?" (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828) Pe lângă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă. Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi. "toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze.. Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii " (Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828) Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii - cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii - fugind în Transilvania.. Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea în Bulgaria. "Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani" (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829) Moldovei i se mai cer 24 - 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malurile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie "o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24. Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi" (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829) Exodul Moldovenilor în 1812 după anexarea Basarabiei la Rusia. ,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi, în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut".

Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste.

Apollon

30

Apollon

O ALTĂ ISTORIE ASCUNSĂ DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NAŢIONALĂ Între Ardeal si Banat pe de o parte şi Moldova este o diferenţă vizibilă de bogăţie. Ţăranii din Banat sunt mult mai aşezaţi, au case mai mari şi mai frumoase şi gospodării bine închegate. Aceasta situaţie nu poate fi contestată. Dar ce a făcut să apară această diferenţă? Eu mă abţin în a da explicaţii. Vă rog să citiţi următoarele rânduri şi să judecaţi singuri.

Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, î n c a r t i r u i ţ i p e l a c a s e l e b ă ş t i n a ş i l o r, comportamentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din târgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.

“Cu istoria nu-i de glumit!” Barbu Cioculescu În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: "Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais." Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta "provision" cât să-i pună la fript un biftek.

Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldovalahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie! Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane - (două volume, 1.100 de pagini, ed. "Vremea"), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie.

Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane. În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând "înmărmuriţi de beţi." Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol - şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse. Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez: "Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.”

Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 ("Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamen-tale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor."). Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova.

La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române "pentru chestiuni de onoare". Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne "exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani".

Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.

Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 19161929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului: "În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor.”

Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui AurelSergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză. Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins55.000 de vagoane şi 115 locomotive. În aceeaşi lună s-au capturat ca "trofee de război" 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: "Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei. " Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa. În secul limbaj al cifrelor: "în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani.”

Apollon

31

Nr. 4 (60), aprilie 2015 În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane. Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii...

Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii! Încât "România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa."

Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: "Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)". În schimb, din înaltă umanitate se specifica: "oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe." În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări.

O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: „agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întreprideri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27". Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva.

Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui AurelSergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar?

Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare întrun viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează.

Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii.

Apollon

Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit.

"Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”

Jaful sovietic Nu doar o dată, istoricii noştri şi istorici occidentali, mai puţin cei sovietici, au considerat că efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o înfrângere mai severă decât cea de la Stalingrad. Perfect adevărat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai că, în conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelaşi eveniment a provocat şi Armatei Române pierderi în oameni şi material militar considerabil mai mari decât cele pe care le îndurase în bătălia din Cotul Donului, parte integrantă din ansamblul operaţiunilor de la Stalingrad.

Dispunem de o asemenea statistică şi, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparaţiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntări cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata Română a înregistrat 353 ofiţeri, 203 subofiţeri şi 6680 soldaţi morţi în luptă, 994 ofiţeri, 582 subofiţeri şi 30175 soldaţi răniţi în luptă şi 1829 ofiţeri, 1567 subofiţeri şi 66959 soldaţi dispăruţi, în marea lor majoritate căzuţi în prizonierat sovietic.

Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei Române din perioada 1iunie - 31 august 1944, cu precizarea că între 1 iunie şi 19 august, data declanşării ofensivei sovietice, frontul din Moldova şi Basarabia de Sud a fost staţionar şi nu s-au purtat lupte cât de cât semnificative.

Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi însumând 509 ofiţeri, 472 subofiţeri şi 10262 soldaţi morţi, 1255 ofiţeri, 993 subofiţeri şi 33317 soldaţi răniţi şi 2628 ofiţeri, 2817 subofiţeri şi 171243 soldaţi dispăruţi, în mare majoritate capturaţi de sovietici după ce regele proclamase la radio un armistiţiu inexistent.

După cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferenţele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanţă numai pentru politicienii iresponsabili, care îşi închipuie că aşa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor în neant, zeci şi zeci de mii de ofiteri, subofiţeri şi soldaţi ai unei naţiuni. Astăzi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiaţiva aniversării acestei catastrofe militare de mari proporţii a fost avansată de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat proforma, un avantaj de care beneficiau mai toţi activiştii de marcă ai regimului comunist.

Rămâne să ştim şi ce s-a întâmplat în această ţară nenorocită din momentul în care comuniştii au început să urle ca nebunii pe străzi: "Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!", şi asta în timp ce sovieticii jefuiau România din temelii.

La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunistă s-a referit cu o extremă parcimonie, destul de târziu, prin anii '70 si '80.

Nr. 4 (60), aprilie 2015 A avut totuşi bunul simţ să nu le justifice. În schimb, la numai o jumătate de veac de la petrecerea faptelor, în 1949, s-a insinuat cu nedemnitate în postura de avocat al ruşilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucureşti din 1941 până în 1946. În memoriile sale, intitulate “Colloqui con due dittatori”, acesta s-a grăbit să explice distrugerile şi jafurile comise în România de ruşi prin distrugerile şi jafurile pe care le-ar fi săvârşit Armata Română în teritoriile ocupate din Rusia.

Penibila explicaţie, fabricată de un om incapabil să ţină seama de realităţi! În retragerea lor în adâncimea propriului teritoriu, ca şi în vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicaseră tactica pământului pârjolit.

Când germanii, românii şi italienii au reuşit să ajungă la faţa locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pământ. Iar din sărăcia mujicului rus, cu toată bunăvoinţa, nu se putea jefui nimic. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că literatura istorică a învingătorilor din al doilea război mondial, în mod sistematic, s-a obstinat să asimileze cu jaful capturile de război legale, privind depozitele de muniţii şi subzistenţe, bunurile şi armamentul abandonat pe câmpul de luptă, aparţinând Armatei sovietice.

Cum după orice război, istoria este scrisă de învingători, n-am avut încotro şi am fost nevoiţi să ne supunem verdictelor lor. Astăzi, din fericire, putem discuta şi altfel despre aceste verdicte. Întârzierea deliberată cu aproape trei săptămâni a semnării aşa-zisei Convenţii de Armistiţiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocată de ruşi cu intenţia clară de a oferi militarilor ei o plajă de timp cu statut incert şi ambiguu, pentru a putea jefui în voie una din cele mai bogate ţări ale Europei.

Nu trebuie să uităm că, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economi-ce determinate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România ţinuse în spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol şi ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne şi peşte, cu tutun etc., primind în contrapartidă maşini agricole, arme şi în jur de 45 de vagoane de aur. Şi asta în condiţiile în care situaţia alimentară a ţării, în toţi anii campaniei din est, a fost literalmente înfloritoare faţă de cea a întregului continent. Cu alte cuvinte, aici, în România, întradevăr, se putea jefui din gros. Şi primele ordonanţe emise de comandamentele ruse au impus populaţiei predarea aparatelor de radio, care au fost aşezate sub pază sovietică. Prin asta s-au împuşcat doi iepuri: în primul rând, cetăţenii români erau izolaţi de restul lumii civilizate.

La a doua mişcare, toate aceste aparate au fost transportate în Uniunea Sovietică, fiind considerate capturi de război, deşi erau bunuri particulare. Jafurile întreprinse de militarii sovietici din iniţiativă personală şi pe cont propriu, niciodată sancţionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe români, deseori frizând nebunia. Confiscau în neştire automobile particulare şi ale statului - au furat până şi maşina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcată în faţa Ministerului de Interne - şi, pentru că nu ştiau să conducă, le făceau ţăndări, izbindu-le în primul obstacol din cale.

Apollon

32

În cazul când reuşeau să depăşească primul impact, ajungeau la momentul când se epuiza benzina din rezervoare şi atunci automobilele erau abandonate şi împinse de regulă într-o râpă, unde se făceau praf. Furau sub ameninţarea armei cai din gospodăriile ţărăneşti şi-i călăreau până când se toceau potcoavele bietelor animale, şi când acestea începeau să şchioapete, băteau caii cu violenţă pe crupă, îi izgoneau din coloane şi-i lăsau de izbelişte.

În primii ani de după război, pădurile din Muntenia şi din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienaţi de durerea atroce din copitele neîngrijite. Să nu fi ştiut ruşii că un cal se mai duce din când în când pe la potcovar, că mai are nevoie şi de o furcă de fân, şi de un pumn de grăunţe?

Caii, mai ales caii îi fascinau pe sovietici şi cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislău, unde se aflau hergheliile de prăsilă ale armatei. Începand cu 1 septembrie 1944, în trecere prin localitate, diverşi militari ai armatei de ocupaţie au jefuit garnizoana de armăsarii şi iepele de reproducţie şi chiar de cabalinele tinere, de un an şi jumătate sau doi, nededate la călărie, sub pretextul că se grăbesc să cucerească Berlinul, ca şi cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea.

Au călărit armăsarii, iepele, mânjii până la totala epuizare, nu le-au lăsat nici un răgaz de odihnă, nu i-au hrănit, abandonându-i înfometaţi prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvaţi de ţărani şi recuperaţi mai târziu de personalul hergheliilor de la Cislău.

Dacă sălbăticia cu care erau trataţi oamenii putea fi oarecum explicabilă, românii se aflau de trei ani în război cu Rusia şi resentimentele trec foarte greu, sălbăticia cu care tratau sovieticii nişte animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea înţelege de unde venea şi ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru că ţărani nu păreau să fie şi nici orăşeni.

Părea că vin direct din nişte caverne din vârstele ancestrale ale umanităţii. Uneori, hoţiile ruşilor se derulau la un nivel de meschinărie greu de imaginat. Iată ce s-a întâmplat în seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Călăraşi.

La ora 21.30, în holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brăilean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiţer şi trei soldaţi ruşi. La ora 22.30, alţi trei soldaţi ruşi au intrat prin efracţie în frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 şi i-au furat patru brice, două foarfece, trei maşini de tuns şi 2000 lei. În sfârşit, la ora 23.00, doi soldaţi ruşi au intrat prin forţă în casa lui Enciu Mavrodin din cartierul gării şi, cu revolverele în mână, l-au deposedat de o faţă de masă şi de un borcan cu dulceaţă.

Asta pentru că n-au mai găsit altceva.

Alţi ostaşi ai aşa-zisei armate "eliberatoare" se instalau între timp în alte locuinţe din Călăraşi, spărgeau toate mobilele, spre a-şi arăta muşchii, cerându-le apoi proprietarilor rachiu şi femei.

Apollon

Cu toate că proprietarii în speţă nu erau patroni de bordeluri, ci nişte gospodari ca toţi gospodarii din România. Să fim înţelesi, aici nu era vorba despre cazuri întâmplătoare şi izolate, ci despre acţiuni multiplicate în zeci şi zeci de mii de ipostaze, la scara întregului teritoriu al ţării.

Abuzurile fiind încurajate deschis de la cele mai înalte eşaloane ale conducerii armatei de ocupaţie.

Nu întâmplător, autorităţile militare sovietice au negat sistematic că faptele raportate de autorităţile româneşti ar fi fost comise de soldaţi ruşi şi le-au impus să precizeze, şi în documentele interne, şi în comunicatele de presă, destinate opiniei publice, că nu era vorba despre soldaţi ruşi, ci despre "indivizi necunoscuţi, îmbrăcaţi în uniforme militare sovietice furate". Întrucât existenţa de toată ziua a oamenilor curgea înainte şi nu putea fi ţinuta în loc de război, şi toamna lui 1944 a fost în România un sezon fastuos al nunţilor. În repetate rânduri, serviciile informative ale Armatei române au semnalat comportamentul abject al militarilor ruşi când se întâmpla sîă dea buzna între nişte nuntaşi.

De regulă, mai de frică, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitaţi la masă şi omeniţi după datină. Însă, după ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi şi aşezau toţi nuntaşii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete şi ceasuri, nefiind iertaţi nici mirele şi mireasa.

La Bucureşti, aceiaşi militari ruşi s-au dedat la hoţii de o stranietate marcată. Mai multe biserici au fost jefuite de odăjdiile preoţilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca să nu fie nevoiţi să dea socoteală, probabil, propriilor lor comisari politici.

Un subofiţer rus a năvălit în atelierul unui croitor de le str. Theodor Speranţia şi l-a somat cu arma în mână să-i facă pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru că nici unul din costumele existente în atelier nu s-a potrivit cu statura subofiţerului rus, croitorul a fost împuşcat, pur şi simplu. Din Teatrul Alhambra, ruşii au furat costume de epocă, utilizate în piese cu subiecte istorice, şi costume de... Moş Crăciun! Mai mulţi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, în plină zi, un magazin de pantofărie de damă, fiecare plecând de acolo cu 1015 perechi de pantofi cu toc şi cu toate brizbrizurile la modă pe vremea aceea.

Era greu de ştiut la ce puteau să le folosească, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldăţeşti şi cizme cazone. În sfârşit, este greu de crezut, dar o bandă de militari ruşi a jefuit în totalitate şi un magazin de ciorapi de damă, de corsete şi sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta şi tot la amiaza zilei. Nu doar o dată, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au încheiat în mod tragic, nu numai datorită rezistenţei românilor cu viaţa şi averea ameninţată, ci şi din cauza neghiobiei jefuitorilor.

Un singur exemplu ni se pare revelator.

Aproape un pluton întreg de militari ruşi, în septembrie 1944, a năvălit în pivniţele exploatării viticole de la Miniş, a mitraliat şirul lung de butoaie, conţinând fiecare câteva mii de litri de vin, şi au început să soarbă lichidul miraculos chiar din jeturile care ţâşneau prin găurile făcute de gloanţe.

Treptat, pivniţele au fost inundate de conţinutul butoaielor până la carambul cizmei jefuitorilor, şi au murit toţi înecaţi în vin, la gramadă, doborâţi din picioare de gazele de fermentaţie care ţâşneau din budane laolaltă cu vinul. Bineînţeles, accidentul a fost imputat personalului exploataţiei viticole, care n-ar fi vrut să-i servească pe ruşi la pahar, oferindule şi o gustare pe lângă vin. De fapt, comandanţii sovietici păreau a nu fi în stare să-şi ţină trupele în mână şi să le imprime o conduită de oameni civilizaţi. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lămureşte cam ce fel de raporturi existau între ofiţerii sovietici şi trupele din subordinea lor. "Nu exista nici un fel de disciplină în Armata rusă - consemna colonelul român, în raportul nr. 334. Nici măcar unul din 200 nu-şi salută superiorii, fie ei chiar generali; ca să am o discuţie personală cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe câmp şi totdeauna am fost înconjuraţi de zeci de ostaşi care ţineau să audă convorbirea; aceştia se scobeau în nas şi scuipau în faţa generalului, fără ca cineva să le facă vreo observaţie."

La randul lui, statul major al Armatei a 3a române, în raportul operativ din aceeaşi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: "Modul de comportare al trupelor ruse lasă de dorit; astfel: în comunele unde se cantonează sau pe unde trec, jefuiesc populaţia de vite, cereale, îmbrăcăminte, bani etc.

Autorităţile române nu sunt respectate şi sunt obligate a executa diferite servicii degradante. În garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vânători a fost spartă cu forţa, iar conţinutul a fost luat de o coloană în trecere prin acel oraş. Deşi în garnizoana Craiova s-a instalat o comenduire şi patrule ruse, totuşi actele de beţie, jaf şi ameninţare nu au încetat încă. Toţi comandanţii şi ofiţerii ruşi dau asigurări pentru o purtare demnă a Armatei sovietice şi un tratament omenos faţă de populaţia civilă. În realitate, însă, ostaşii şi subofiţerii se dedau la tot felul de jafuri şi samavolnicii, care au adus populaţia în stare de alarmare şi nelinişte continuă. Dacă de la unităţi şi formaţiuni militare ridică cu mai puţină îndrazneală tot ce vor, la populaţia civilă de la periferiile oraşelor şi în special la sate, jefuiesc şi batjocoresc fără nici un menajament. În majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, căruţe, trăsuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce găsesc şi le place, cu revolverul în mână." De la conacul moşiei Scărişoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleaşcă vieneză din veacul trecut, o adevărată bijuterie, piesă de muzeu pur şi simplu.

Apollon

33

Nr. 4 (60), aprilie 2015

A fost găsită făcută praf la intrarea în Bucureşti, aruncată în şanţul şoselei. Colac peste pupăză, pădurile Codlei foiau de numeroşi dezertori din armata sovietică. Aceştia se combinaseră cu trenarzi din armata germană şi devastau în neştire toate satele de jur-imprejur. În primele zile ale lui septembrie 1944, totuşi, situaţia promitea să se aşeze într-un făgaş nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiţer de legatură al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe lângă Marele Stat Major de la Bucureşti şi una din misiunile lui principale chiar asta era, cel puţin teoretic: să ancheteze şi să înfrâneze toate conflictele dintre armata de ocupaţie şi civilii şi militarii români. Însă, de fiecare dată când îi erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic răspundea stereotip: "Nu recunosc culpa Armatei Roşii în provocarea de incidente. Din cercetările sumare întreprinse s-a constatat că aceste nereguli au fost săvârşite de bandiţii lui Vlasov şi dezertorii români sau germani travestiţi în uniforme sovietice."

Conform logicii sale, la data aceea, România ar fi trebuit să fie cutreierată de mii de ostaşi sovietici în maieu şi izmene, cărora "dezertorii români sau germani" le furaseră vestoanele şi pantalonii. Cât privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin România din teritoriile ruse şi se afla demult în refacere, în nordul Italiei şi în Slovenia.

Mult mai dureros era faptul că asemenea atitudini erau încurajate şi de declaraţiile de o laşitate înspăimântătoare ale noilor autorităţi române.

"Armata sovietică - clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzeşti, la 13 septembrie 1944 - a fost primită în România în spiritul cel mai amical. Noi ne dăm seama că, în perioada operaţiunilor militare în curs, mici incidente pot în mod necesar să se producă. Dar noi nu ne aşteptăm să le atribuim o semnificaţie oarecare.

Este vorba despre incidente episodice şi fără importanţă.

Guvernul român are profunda convingere că tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat."

Aşa "episodice şi fără importanţă" cum erau incidentele, au afectat câteva sute de mii de români şi pe mulţi i-au costat viaţa.

Pe de altă parte, Guvernul român nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile aşazisei Convenţii de Armistiţiu i-au fost impuse. Şi atât de respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la care am fost obligaţi în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicându-se până la un nivel incredibil, dacă luăm în consideraţie şi jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot întâlni într-o istorie scrisă exclusiv după documente de cabinet, în care destinul unei naţiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompează tot ceea ce reprezintă un relief. Din astfel de documente aflăm că regele a făcut, că Sănătescu a dres, că Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, că

Apollon

Neagu DJUVARA Emil Ciurea a fost trimis la Ankara şi aşa mai departe. Însă, despre tragedia adevărată a acestei naţiuni încă nu se ştie prea mare lucru.

Ceea ce le permite unor diversionişti contemporani ai politicii româneşti să sărbătorească ziua de 23 august 1944 drept "o victorie fenomenală împotriva nazismului", când ea rămâne, în realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români. Şi mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat şi temerea lui referitoare la o eventuală modificare a geografiei, în cazul când complotiştii de la Bucureşti nu şi-ar fi luat inima în dinţi şi nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfăşurate în Moldova şi Basarabia.

De fapt, Ion Iliescu se temea că n-ar mai fi avut peste ce să troneze vreme de un deceniu şi jumătate, fără să facă nimic, lăsând corupţia să curgă în dorul lelii, în timp ce juca bambilici cu consilierii prezidenţiali de la Cotroceni. Ar fi totuşi cazul ca Ion Iliescu să renunţe la temeri: cei ce au luptat până la capăt nu au pierdut niciodată. În decembrie 1971 mă aflam la Moscova, ca ziarist în misiune, şi am fost invitat la un mic banchet de un redactor şef adjunct de la Komsomolskaia Pravda.

Din vorba în vorba, rusul se îmbătase şi începuse să mă ia peste picior în mod grosolan, acuzându-mi compatrioţii şi acuzându-mă şi pe mine că suportăm în tăcere şi fără reacţii tirania lui Ceauşescu. Ca şi cum Ceauşescu ar fi fost vărul tatălui meu. Înainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München şi Köln şi i-am spus interlocutorului meu, foarte calm: "Dragă Ivane, dacă lăsăm de o parte ce se întâmplă în România, care e treaba noastră, uite care e situaţia: am fost şi în Germania Occidentală, am fost de câteva ori şi la voi şi pot să-ţi comunic, în cunoştinţă de cauză şi cu mâna pe inimă, că voi aţi pierdut războiul, nu nemţii." În clipa aceea, rusul a rămas siderat şi, pe neaşteptate, a început să plângă în hohote, îngăimând printre lacrimi: "Aşa este! Şi eu am fost în Germania Occidentală şi am văzut cum se trăieşte acolo. Noi am pierdut războiul, nu ei!" Şi aşa a rămas, până în zilele noastre.

Mariana Andreea CARACOSTEA

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 şi 1556, şi din arhiva Secţiei 2 informaţii a aceleiaşi instituţii militare)

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

Ineditul trăirilor în „Culorile secrete” Ale Cameliei Pantazi Tudor Noua carte a doamnei Camelia Pantazi Tudor (Editura Betta, 2014), trezește interesul încă de la primele pagini. Povestitoare cu har, din clasa intelectualilor rafinaţi, atentă la detaliul semnificativ fără să se piardă în amănunte ori broderii stilistice gratuite, scriitoarea desfăşoară firul naraţiunii cu o exprimare literară elegantă, armonioasă, pe cât de accesibilă pe atât de plăcută cititorului de orice fel, în şase povestiri încadrate într-un tipar inedit, la întretăierea realului cu fantasticul, succedate într-un lanţ continuu, formulă care suscită interesul cititorului, curios să cunoască următorul episod.

Periplul turistic european, ocazie cu care ne etalează cu iscusinţă obiective turistice făcând parte din valorile culturale ale Apusului, aflându-ne astfel la interferenţa între epic şi reportaj, se produce în paralel cu un inedit proces al autocunoaşterii, al sondării sinelui. Titlul cărţii, „Culori secrete”, conţine metafora sensului subliminal, al planului subtil, adiacent ori întretăiat subiectului declarat. Pe scurt, o tânără şi atrăgătoare intelectuală de la noi vizitează o metropolă apuseană, ocazie cu care intră în contact cu principalele valori culturale ale oraşului. În prealabil, tânăra se pregăteşte temeinic, se informează cu seriozitate în legătură cu obiectivele turistice pe care urmează să le viziteze.

Bineînţeles, odată ajunsă la destinaţie, se lasă fermecată, furată de splendorile tărâmului pe care a aterizat, oferind cititorului o descriere interesantă, captivantă a locurilor străbătute cu pasul.

Porneşte în căutarea şi înţelegerea reperelor, astfel încât să-i palpeze pulsul cu tentaculele sensibilităţii şi să-şi evalueze sinele raportat la toate acestea. Cunoaşte oameni noi şi are parte de tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin ciudate. Ceea ce am expus ar fi partea văzută a lucrurilor. Urmează fascinaţia reală a călătoriilor.

Răvăşită de noutatea universului cultural în care se trezeşte la numai câteva ore distanţă şi care o primeşte cu braţe prieteneşti, eroina povestirilor încearcă să se regăsească, îşi caută sinele, doreşte să se descopere sau să se redescopere. Tânăra, deosebit de sensibilă, extrasă din mediul natural - social, economic etc. în care s-a născut şi în care s-a format, cum s-ar spune într-un anumit spirit – şi aruncată în alt mediu, cunoscut doar din cărţile citite, suferă un şoc emoţional şi începe să-şi reevalueze personalitatea, mai bine-zis să se reinventeze, uneori cu tentative mai mult sau mai puţin timide de a-şi încerca forţele seducătoare ale feminităţii, aducând astfel o notă de romantism în peisajul abia explorat...

Oare cât este produsul mediului din care a venit şi cât sâmburele eului său, cel rămas neschimbat sub impactul condiţiilor exterioare? Nu numai atât. Tânăra intră în rezonanţă cu acel nevăzut al oricărei aşezări umane, un conglomerat format din tot ceea ce înseamnă natură, om şi rodul muncii, gândirii şi comportamentului său, adică spiritul acelei aşezări, în cazul de faţă, al marilor oraşe vizitate. Şi spiritul fiecărui oraş se manifestă prin altă culoare, specifică înclinaţiilor sale, pe care numai ea o percepe.

Eliza ROHA

Sensibilitatea sa, exacerbată de şocul transmutării, percepe culoarea mediului cultural respectiv, a spiritului aşezării: culoarea iubirii, a speranţei, a bucuriei de a trăi, a muncii şi demnităţii.

Fata simte pulsul spiritual al locului, al naţiunii respective, acea scânteie care o deosebeşte de alte nemuri şi de alte culturi, într-o Europă prietenoasă, unită, intrând în rezonanţă cu acesta, bucurânduse de inefabilul său.

Tânăra are anumite revelaţii prin care oraşul i se destăinuie, îşi devoalează sinele şi misterele cu sinceritate şi firesc, intrând în contact direct cu sinele fetei, parcă răspunzând căutărilor ce-şi reclamă adevărul.

Fata surprinde secretul spiritual al locului, acel ceva care ne deosebeşte şi ne apropie, reuşind să-şi stabilească reperele personale ale eului şi stăpână pe sine să se poată întoarce în locurile natale. Realul şi fantasticul se armonizează perfect într-o cursivitate firească. Nimic nu pare să iasă din tiparul normalităţii.

Stilul literar, în mod constant, este impecabil, folosind metafora unde şi cât trebuie, remarcându-se subtilitatea scriiturii, a imaginilor sugestionate.

Transferul din real în fantastic ne deschide ochii sufletului, uimindu-i cu substraturile artistice ale spiritului descoperit, de fiecare dată altul. O ingenioasă intersectare a timpurilor o întâlnim în episodul „Ultimul dans”.

Ineditul trăirilor ce ies din tiparul enunţat la început, manifestate de fiecare dată altfel, conferă povestirilor o aură specială, un mister ce poartă cititorul pe aripi de visare, paradoxal, într-o realitate cotidiană, intriga povestirilor precum şi inspiratele descrieri ale locurilor vizitate conferă cărţii o valoare de necontestat iar scriitoarei Camelia Pantazi Tudor un onorant loc în ierarhia scriitorilor dedicaţi unui gen literar greu de abordat, aflat la confluenţele cutumelor, dar uimitor prin frumuseţe şi ingeniozitate. Felicitări!

Eliza ROHA

Teme de concurs: Epigrame la comandă Putere-Opoziţie, totuna!

Defrişări inspirate?

Unui teleast caracalean

Vin Ruşii

Vin iar, de la Răsărit, Ruşii… eliberatori.

Mereu între două rele, Tu de ce nu recunoşti Am tăiat pădurile, Cum să spui: Amăgiţi, am pendulat, C-ai avut o viaţă bună?

Bune pentru exportat, Bine-aţi venit!”

Dacă renunţăm la ele, În celebrul „Car cu proşti”, Ca să crească murele …

Unor recuperatori?

Suntem un neam deşteptat? În sfârşit, ne-am deşteptat! Ai cântat la toţi în strună...

Vasile RĂVESCU

Apollon

34

Apollon

Nr. 4 (60), aprilie 2015

VITRINA CU VITRIOL

Colţul lui Petrache

Ananie GAGNIUC

În pregătire

Apollon IAR AM FOST PĂCĂLIT!

Ananie Gagniuc văzut de Leonte Năstase La noi, pe 1 aprilie este, demult, ziua păcălelilor. Dar anul acesta am fost păcălit mai mult ca oricând! Încă de dimineaţă, actuala mea soţie (şi viitoarea mea văduvă) s-a trezit, sa dus în baie şi m-a sunat de pe mobil. Mă scol, cu ochii cârpiţi şi dorinţa arzătoare de a înjura şi cârpi pe cine mă sună. Iau telefonul şi aud o voce suavă, şoptind „Iubitule, a plecat cotoroanţa aia de nevastă-ta?” Fac o pauză (greşeala mea!), mă uit în jur şi rostesc: „Da...” „Cum, da!?” răsună baia. Îmi dreg vocea şi încerc s-o dreg: „Da’…cine e la telefon?” „Mă-ta!” tună, din hol consoarta, de reverberează apartamentul, vibrează lustra şi se aude ecoul, de undeva, din munţii Pădurea Neagră. Intră soaţa, furtună. Ce furtună, tzunami! „Nemernicule, voiam să te păcălesc, dar văd că tu eşti cel care mă păcăleşti şi mă înşeli!” Apoi începe să mă îngâne, cu voce gravă: „Îţi sunt fidel, dragă, numai la peştera muierii mele stau, nici o (bip) nu mai dau, la alta!” Că tot voiam un calendar de perete, a luat calendarul de masă, mi-a arătat că e…

1 aprilie! Şi-a dat cu el de perete!

Cu greu am reuşit să mă strecor în baie, nici nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi stric şi mai tare ziua, m-am spălat pe faţă, m-am îmbrăcat pe dos şi-am plecat la serviciu. Sarabanda păcălelilor a continuat, la nesfârşit: şeful mi-a spus să trec pe la caserie, să-mi ridic prima. Nu a fost prima, a fost a doua. A doua păcăleală! Un coleg de birou m-a atenţionat, arătându-mi puloverul: „Vezi că l-ai îmbrăcat pe dos!” Hai, că nu mai ţine, ştiu ce zi e astăzi!” Şi aşa era. Era pe dos! Pe masa de lucru, o grămadă de reviste răsfirate, cu coperte deocheate, femei pline, dar goale, dive în poziţii lascive. Iar mi-a făcut-o vreun coleg! Degeaba am încercat eu să le strâng, când a intrat directorul, întrebând, ca pentru sine: „Ia să văd, cu ce se mai ocupă subalternii mei?” …Nici nu mă mai interesa cine mi-a făcut-o, odată ce directorul m-a interogat feroce, cu degetul pe una din femei: „Asta cine e?!”, iar eu i-am răspuns, precum nevastă-mea: „Mă-ta!”

Plec din birou, din funcţie, din serviciu, din oraş, dar rămân în ţară, dat fiind că aici ziua păcălelilor e în fiecare zi...

Nr. 61 luna mai 2015

Nicu PETRACHE

Direcţionează

Societatea Culturala Apollon

www. revista apollon.ro

Apollon 35

către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - organizaţie civică, nonprofit, neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedicată binelui public, prin cultură, artă şi civilizaţie cu aportul membrilor săi şi al simpatizanţilor. Revista Apollon este un proiect cultural menit unei resurecţii morale şi spirituale a românilor. Pentru a redirecţiona 2 % din impozitul pe venit către Asociaţia Societatea Culturală Apollon şi implicit către revista de cultură, artă şi civilizaţie Apollon completează Formularul 230/ANAF, dacă ce îl descarci după www.revista apollon.ro. Participi astfel la toate actele de cultură realizate de Apollon, atât în ţară cât şi în străinătate. MULŢUMIM! Pentru relaţii îţi stau la dispoziţie telefoanele redacţiei.

Şcoala Gimnazială “Alexandru Ioan Cuza”, Bacău prof. Coordonator Mirela SPIŢA

!

Paşte fericit

Paşte fer icit!

Vlad CHELARU

Marga BASA

Beatrice GABOR

Răzvan NECHITA

Alexandru IACOB

Diana CHIRICHEŞ

Roberta MUNTEANU

Ioana PUIU

Giuliano BURSUC

Dragoş DOSPIN

Alexandra OPINCĂ Ştefana CHIRIAC