1
Balade pentru buni şi răi
George PETROVAI
Sighetu Marmaţiei 2015
2
Motto: Hotarul îngust dintre iubire şi ură trebuie neîncetat apărat atât cu armele compasiunii faţă de oprimaţi, cât şi cu cele ale revoltei curajoase împotriva oprimatorilor.
3
Prefaţă A noastră limbă preacurată De suntem respectați în lume ca vrednic și distinct popor, străbunei limbi să-i mulțumim că ne-a hrănit cu al său dor. Un dor întins cât țara toată și mai departe mesager, oriunde-n lume românismul e dres cu sare și piper. Doar graiul nostru românesc - un grai de ceruri dăruit – putea prin arta-nveșnicirii să facă d’or-ul aurit. Și nu doar el. Atâtea vorbe de-nțelepciune-ngreunate, în alte limbi nu-și află soții și-atunci rămân nemăritate. Așa, de pildă, „Bună ziua” salutul arhifolosit; „Bună să-ți fie-a ta inimă”, la noi răspunsu-a fost proptit în coasta negrului mileniu când am tăcut cu-nverșunare, ca spiritul activ din obște să-și împlineasc-a lui lucrare. Cum limba-i vie și-nsetată, firește că-ntr-un veac de veacuri nu poate fi mereu aceeași, ci musai este fecundată, de alte limbi și alte graiuri cu care-i soră sau vecină; franceza-n ginta noastră este sora de frunte-ntru latină. (Procesul azi se-nvederează prin siluiri îngrozitoare –
4 ba țigănisme din manele, ba anglicisme sfidătoare.) Nu de grefări după ureche în limba noastră-i trebuință, cu-al ei belșug de sinonime spre-o lesnicioasă folosință, ci de-un respect necontentit prin studiu plin de pasiune, ca în gândire și vorbire să nu dăm cinstea pe rușine. Căci un român ce nu-și iubește sau își pocește limba lui, ridicol e și cam degeaba umbră-a făcut pământului. 29 aug. 2014
5
Balada lui Pintea Copil fiind eu îmi doream s-ajung ceea ce-n era nucleară e de râsul curcilor: mândru voinicel tras prin inelul dorului de cai, pistoale şi-ndrăzneţe fapte ascunse-n fund de cuşme haiduceşti. Liceu-odată isprăvit, eu m-am gândit că, Doamne, bine-ar fi să mă specializez în ceea ce visez. Am colindat prin şcoli, dar cum în ele se preda doar cai verzi pe pereţi, ce ca-n istorii de demult potcoavele şi le-au pierdut, m-am hotărât pe dată să iau calea codrului unde-i Pintea cu ai lui. Dintâi Măgoaj-am vizitat şi cu trecutu-am conversat; apoi, duhul casei s-a ivit şi în taină mi-a şoptit că-n asaltul de la Baia, bravul Pintea n-a muritu doar oleacă a dormitu; iar de-atunci şi pân-acum, sălaş sigur şi-a aflat pe pieptişul muntelui în trunchiul molidului, unde timpii stau la sfat. Din vol. Poemele simţirii
Balada lui Tudor
6
Tudorel cel hăcuit şi-n fântână azvârlit de niscaiva greci poltroni ca Mihai de-ai săi valoni, fii din nou ce-ai fost odată pentru fraţi şi a ta ţară – cu sărmanii pâine caldă, cu ciocoii foc şi pară! Floare de nu te-om uita în uitarea-nfloritoare, au nu ştii că orice-ar fi un român verde nu moare, ci el moartea o învinge ca voinicii din poveşti? Alţi panduri azi te aşteaptă să-i conduci spre Bucureşti, unde hoţii s-au prăsit mai ceva ca-n vremea ta. Ieşi din puţ şi fă-i să joace jocul tău îndreptăţit, cum a ţopăit Divanul înţesat de grecotei, de-au prins aripi la picioare şi-a scăpat ţara de ei. Chiar şi mort, tu ai rămas Domnul Tudor pentru toţi, încât turcii puşi pe gânduri s-au lipsit de fanarioţi... Însă după două veacuri de istorie-nghiţite, jegul din minţi şi năravuri greu se lasă-ndepărtat, chiar de Tudor şi Hercule prin eforturi înfrăţite ar face munca-mpreună – primul cu sabia-n mână, iar semizeul procedând în instituţii rând pe rând, cum grajdul rigăi l-a spălat cu apa dintr-un curs schimbat. 1 sept. 2014
7
Balada lui Iancu O Românie fără-Ardeal eroare-i de neconceput, iar un Ardeal fărʼ de-Apuseni era un monoton ţinut, puţin tentant pentru străinii purtaţi de nestatornicie, ca rost istoric să-şi croiască prin cotropiri şi silnicie. Cu-atât mai bine dacă-s munţi cu burţi de aur pline-pline, unde de veacuri moţii sapă să-ngraşe lipitori străine. Căci munţii moţilor le-au dat pe lângă crunta împilare, un Horea la taifas cu împăratul şi-un crăişor pe unguri de-a călare. Ferecat în Apuseni c-o armată de munteni, Iancu, Craiul Munţilor, dă cu tifla ungurilor când aceştia-n draci atacă şi el capul nu şi-l pleacă, ci mai tare din caval cântă-ntregului Ardeal. Ba mai mult, în ofensivă la Abrud şi Mărişel, ungurii numai prin fugă s-au văzut scăpaţi de el... La un secol şi mai bine după palma încasată, ei încearcă busuiocul să-l dreagă prin altă faptă – o cumplită josnicie mai de soi ca laşitatea: Vor lui Iancu din istorii să-i retragă calitatea
8 de erou între români, român verde-ntre eroi! Pentru asta necinstesc veneraţia din noi şi, conduşi înspre ridicol de-o smintită răzbunare, jubilează că-n efigii Iancu-i spânzurat şi moare. Dar aceşti hidoşi călăi ce judecători se vor, uită c-orice profanare se-ntoarce-mpotriva lor. Mai repede sau mai târziu totu-n lume se plăteşte – binele-i un cec în alb, răul moartea o grăbeşte! 3 sept. 2014
Profetul (Balada timpului din urmă) Prolog „Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6/4) În tinereţea-mi fără pată când spiritului rob eram, s-ajung profet în ţara mea eu visu-n gând nu-l rumegam. (N-o faci când eşti convins că lumea ţi se aşterne la picioare – aveam pe-atunci mii de proiecte pentru a Terrei transformare...) Dar timpul zelul mi-a tocit şi m-am convins de-un adevăr: În jurul nostru tot se mişcă şi-absoarbe sensul în răspăr! Căci nevăzutul şi văzutul
9 - un fluviu cosmic necuprins – nu-şi ştiu nici vârsta, nici sfârşitul în goana pe-al eternului întins. Nu ştim ce suntem şi ce-om fi - nevrând să ştim de Cel ce este – şi omenirea se grăbeşte spre-al morţii univers de-aci... Apoi, când anii se-nmulţiră şi renunţările la fel, înţelepciunea mi-a servit să-l osebesc pe vrednic de mişel. Şi nu-i uşor în aste vremuri doldora de ticăloşie, pe oi de capre să separi în Noul Testament cum scrie! Democraţia – bat-o vina! – atunci când e originală, la ţanc pe hoţi îi face ştabi cu diplome şi fără şcoală, ca să susţină un regim cum n-a făcut Fanaru-n veac – atâta de corupt, încât chiar şi trădarea-i doar un fleac. Cu toate astea-i axiomă că după ploaie vine soare şi că un rău oricât de mare ajunge-n timp lipsit de noimă. Istoria le-a făcut vânt la toţi tiranii câţi au fost, ca jertfa viului Mesia să fie-al omului prim rost. Cu-atât mai mult pentru români şi ţara lor ca o Grădină de Maica Domnului vegheată – prin tot ce iese la lumină, ea merită să redevină la starea ei de altădată. Epilog Deşi Scripturile susţin că-i imposibil ca deodată să slugăreşti la doi stăpâni,
10 ai noştri politruci de paie - ipochimeni şuţi şi haini – ţin să ne-arate că se poate. După ce-n vârf s-au căţărat minţind, trădând şi-amarnic dând din coate, ei nu-s doar servi, ci chiar se-nchină la banul-zeu, ca mai apoi - jurând şi promiţând de toate şi-oribili în a lor rutină – martor să-L ia pe Dumnezeu prin cruci din interes schiţate că n-au alt crez afară de minciună. 3 dec. 2014
Procletul (Balada demnitarului nedemn) Invocaţie Deşi nu cred în Tine nici de leac, eu – iată – Te invoc ca un estet ce sunt, nu ca să-Ţi cer cum Ţi-am cerut cândva (un biet naiv eram pe-atunci) şi neprimind să mă conving că-i lesne să exişti când toate omului îi merg din plin, ci ca aminte să-Ţi aduc că eu exist şi nu oricum, pe când Tu eşti Acel ce eşti – un tată cu atâtea chipuri, încât lipsit de chip eşti pentru unii mumă şi pentru omenirea-n suferinţă ciumă. Adoraţie Da, sunt astăzi cineva-ntre semeni prin tot ce-n Decalog pe veci ai interzis! Chiar crezi că mila-nalţă şi-n ea e fericirea
11 din raiul după moarte pe care l-ai promis? Dar viaţa dovedeşte că mila-i slăbiciune şi locul nu şi-l află pe al Pământului cuprins, unde cruzimea-i lege, iar legile sunt crude pentru nevolnicul ce-n cursa păcatului e prins. „Tu clipa ţi-o trăieşte!” e pentru mine crezul prin care ai de toate – putere, bani, plăcere; răbdarea nu-i virtute, izbânda este totul şi-atunci a ta viaţă nu va mai fi părere. 14 sept. 2014
Balada parlamentarului M-aţi condamnat la Parlament cu votul vostru-n băşcălie şi vă simţiţi cam ofensaţi de lozul din democraţie. Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi şi firul să-l crăpaţi în patru – suntem popor folclorizat, unde isteţu-i musai hâtru. Ce vă rămâne de făcut de mă-ntrebaţi, vă spun îndată: Mult haz să faceţi de necaz, c-atunci îi lesne viaţa toată!... N-am datorii la nimenea, nici angajări primejdioase, deci liber sunt şi-ndependent să ling caimacul de pe oase. De fapt, e cazul să o spun cum că-n politică-i prostie să te declari independent când flerul la unire-mbie. Cu-atât mai abitir în criză, parlamentarul e dator să-şi demonstreze sie însuşi că-i demn de clanul zis popor.
12
Adept al cumpătării sunt şi-oi fi întreaga mea viaţă – să nu te-nfigi la caşcaval, e ne-ncetata mea povaţă, ci să ciupeşti doar puţintel sub ochiul legii somnolente, şi nimeni nu te va lua la întrebări prea insistente! Faţada bine machiată fiind un vrednic emisar, n-am teamă că-ntr-un nou mandat n-oi fi un bun parlamentar. Din vol. Iubiri discrete
Balada-nțigănirii necurmate Oriunde ochii ți-i arunci pe-ntinsul plaiul străbun, dovezile de-nțigănire au devenit un fapt comun. Nu doar prin aprigi ciorditori ce fac din furt o meserie, ori prin cohorte de milogi cu diplome-n ticăloșie, ci prin acel ceva distinct ce-n nație s-a-nsinuat, încât în spirit România pare un țigănesc olat... Și cum să fie altminteri când legile-s de hoți făcute ca mai apoi prin juzi corupți sa fie astfel aplicate, ca etnicii-n totalitate - de-a valma romi, maghiari, evrei – motiv să n-aibă să se plângă că alții-s fruntea-ntre mișei?!
13 Postdecembrismul românesc (o știm cu toții foarte bine) s-a dovedit un Eldorado doar pentru inși fără rușine. Cum pielea oacheșă-i imună la a rușinii ciupitură, iată motivul pentru care țiganii-n stambă se dădură ca să pătrundă în palate cu jug de aur la grumaz, încredințați că toți monarhii sunt ca ai lor – fără obraz! Dar legăturile de clan în șatră-s o așa putere, încât un bulibașă trece peste-mpărat și a lui vrere. (Se ceartă politrucii noștri și ca țiganii se înjură? E altă șatră și-un alt cort, dar cu năravuri pe măsură...) Când țara toată-i pe butuci și-n mîzgă-nțigănită dormitează (manele, murdărie, mârlănie), mirare nu-i c-atâți români se duc în lume se tot duc cu aurul din minți și din simțiri, ca omeneasca împlinire s-o cunoască cu inimile-ades scăldate-n nostalgii. Iar după ei, cete nomade de puradei, pirande și lăieți, ca faima României s-o sporească prin fapte de descurcăreți, convinși c-a lor menire-n lume este să ceară și să dea doar fraierilor lovituri, iar traiu-nseamnă a trișa. Atâta doar că tot acuși occidentalii democrați, sătui de ei ni-i retrimit în jegul lor încătușați,
14 ca mendrele să și le facă până ce iar se vor roi, ba chiar un stat să aibă-al lor (Oltenia sau alt ținut) sperând că-n el vor huzuri ca-ntr-un Eden al șuților. 22 iunie 2014
Balada eurociobanului S-au lenevit ciobanii noştri şi oile s-au boierit, de când prin legi îi obligară să progreseze-n oierit. La şcoli ciobanii fură daţi, iar oile la reciclări, ca să priceapă ce-i vital în biodiversificări. Şi ce de lucruri învăţară, fără de care stâna-i seacă: cum oilor să le vorbească în limbi străine câte-oleacă! Doar astfel ei pot să probeze că sunt ciobani continentali, când în discuţii cu străinii îi vor întrece pe batali... Cu diploma de specialist în păstorit şi alte cele, precum e boala-ntre români la pungăşii şi la belele, oierului i se acreşte cu gubă, bâtă şi cu straiţă, să cânte-n fluier, ori să facă mereu aceeaşi transhumanţă, ce-i imprimată mioritic în românescul fel de-a fi – o milenară împăcare cu trebuinţa de-a muri...
15
Aşa că eurociobanul - sătul de-atâta poezie – se dovedeşte om pragmatic când doar prezentul vrea să-l ştie. La ce i-ar folosi trecutul cu rătăciri şi ascunzişuri?! Azi bani de ai, le ai pe toate şi nu-ţi dai duhul prin desişuri... Din vol. Iubiri discrete
Balada politrucului de paie Aveam de mic un fel de-a fi prin care voia mi-o-mplineam – din negru alb la țanc făceam, imun la dreptul de-a roși. La școală străluceam constant doar la turnat și copiat... Dar ce-mi păsa când mama-n mine vedea un mare om de stat! Măicuță scumpă, gândul meu se-ntoarnă către tine ne-ncetat cum pasărea din depărtări la cuibul ei revine an de an, ca prin prinosul meu de mulțumiri a-ncrederii regină să devii pentru a ta răbdare c-un golan. Ca să fac soarta să rodească cum mamei i s-a revelat, de-acel partid aveam nevoie unde păcatu-i stimulat c-o etică și un statut ce trimit justul la plimbare – povară de nesuportat pentru intrușii-n cățărare. (Căci ce-i morala? Paravanul
16 pentru nevolnicu-nchistat, piatra de moară atârnată de gâtul unei vreri fără rabat!...) Și l-am găsit. Partidul-stat - curat Eden pentru borfași – unde minciuna și hoția fac din nimicuri niște ași. Dar pentru asta nu-i de-ajuns ca să fii fruntea-ntre lichele. Supunerea lingușitoare, chiar de-i ca luna printre stele, nevoie are de răbdare să-și întăreasc-acel fior, ca mai apoi, când timpu-i vine, să se înalțe ca un sor aducător de nelumină pe un politic cer noros, până ce altul îl umbrește și traiu-n țară merge-n jos... Nebun e-acela ce gândește că în putere-i fericire! Puterea-i fum și aparență și-o prea târzie amăgire. Cu-atât mai mult când ții morțiș să pară totul democratic – politica-i cu totul șuie pentr-un popor tot mai apatic. Măcar în bolșevismul tont simțeai o bucurie din topor când gloata turmentată aclama partidul și al său conducător. Pentru c-atunci nu exista spre viitor decât o cale – bine dresat, poporul resemnat partidul îl urma agale. (Firește că-n ascuns și-atunci se murmura mereu-mereu, furtună-ntr-un pahar cu apă pentru regimul forte și ateu.) Dar azi, în pluripartidism,
17 regimul fără frontiere schimbat-a oaia în berbec și politrucii-n hahalere, mai bine spus oameni de paie în slujba unor idealuri, ce șanse au de împlinire doar pentr-acei naivi de-a pururi... De-aceea, nu e de mirare că sunt profund duplicitari: Dacă-n politică-s hoinari, în bani găsesc o consolare! 23 iulie 2014
Balada boschetarului Cum fii suntem ai sorţii oarbe şi voia noastră-i doar părere, din faş-am fost menit stăpân peste speranţele mizere. Olatul nostru-i necuprins prin parcuri, beciuri şi canale, unde doar lipsa preamărim ca demni supuşi ai vrerii sale. Avem mândria s-aparţinem unei fraterne obşti unite, ca-n creştinismul de-nceputuri, în care ferm erau ţintite supreme-nfăptuiri umane, precum iubirea slobodă, egală, ori preafrumosul ajutor dat neputinţei fără fală. Aşa şi noi ne ducem traiul cu contribuţii voluntare în jeg, păduchi şi toate cele ce-s părţi din vieţile amare... Desigur, nu-s doar bucurii în lumea asta prost făcută, chiar dacă-n vis suim la cer
18 şi-o desluşim cât e de slută. Fiind deci viaţa curviştină cu fericirea omului, nu strică dacă-i pedepsită prin sila boschetarului. Atâta doar că în binomul format din om şi din viaţă, pedeapsa omului revine când se transformă în paiaţă. Din vol. Iubiri discrete
Balada lichelismului pursânge Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult lichele vrednice-n urcare – din bolșevism ne tragem seva și vrem a sa restaurare. Dar – lucru lesne de-nțeles – nu-n orice chip, ci inspirat, cum dialectica pretinde în comunismul luminat și cum unita Europă de formă-i doar preocupată, căci e știut că în esență democrația ei e moartă. (În confruntarea cu a noastră democrație carpatină, democrația apuseană pare uzată și haínă... Corul lătrătorilor: Deși sporește an de an a datoriei grea povară, putem oricând să dovedim că nu-i vândută-ntreaga țară.) Ni se impută lichelismul din care am făcut o artă, când statului încăpușat
19 noi i-am croit o altă soartă? S-avem pardon, dar nu se spune când rău-n trup e peste poate de moartea își ascute coasa, că numai cui pe cui se scoate?!... Așa și noi. Din lichelism făcut-am zale pentru țară, ca-n socoteli să nu-ncurce toți nepoftiții din afară. Ba și mai și – clară dovadă că statu-i bine cârmuit: Pe băgăcioși îi mazilim, iar chiorii-nvață ce să vadă! Știind prea bine că-n istorii se-amestecă bunul cu răul cum însuși omu-i plămădit, și-abia când sensu-n fapt istoric e zidit divinul deget granițe trasează între sublim și detestabil, întreb atunci: Ce-i de dorit, ca alții pentru noi să facă și, resemnați, fărâme să primim de la festinul lor peste atâtea veacuri arcuit, ori să-ndrăznim - nepricepuți dar cu elan – căruța românească s-o mișcăm, chiar de-o luăm pe-un drum cotit?... Oricât de tare ne-ar durea parte avem de tristul adevăr: Au fost sfinți mii și vor mai fi, dar nu ei trag istoria de păr! Istoria umană-i dusă mai departe - astfel plinind a timpului menire – de-aceia toți ce-s torturați de-un scop și nu se tem de-a vulgului cârtire. Cum scopu-nalt se folosește de mijloacele deocheate, noi ne-nălțăm și ne menținem prin lucrătură ca la carte: Minciuni, trădări, sluj cât încape
20 și multe alte josnicii, fără de care-i imposibil lichea faimoasă să devii. Le rabzi pe toate, totul trece când te-ai ales cu vreun folos, dar orice-ai face, mori lichea chiar de-ai întors haina pe dos... 25 aug. 2014
Balada disperaţilor Ni se părea în comunism că rău mai mare-i peste poate – azi, după douăzeci de ani, speranţele ni-s toate moarte. Visam după Decembriadă la lapte îndulcit cu miere şi prea puţin ne sinchiseam că bunăstarea-i doar părere atâta timp cât suntem aşi doar la consum şi la şutit. “Nu pregetaţi”, ne îndemnau aleşii ce ni i-am dorit: “Luaţi – c-al vostru este totul – să nu mai ştiţi ce e nevoia, căci voi trudit-aţi zi şi noapte înfulecând salam cu soia...” Iar oamenii i-au ascultat, şi-aşa dezastrul s-a pornit în codrii, fabrici, ceapeuri, până ce ţara-a sărăcit. Atunci din hău au apărut miliardari de mucava, cu ifose de buni români şi aere că-s cineva în aste vremuri de restrişte
21 pentru sărmana noastră ţară, când toţi străinii s-au unit ca să ne facă de ocară, că România-ar fi codaşă în Europa unitară, când patrioţii ştiu prea bine c-om fi ce fost-am altăoară. Tocmai de-aceea guvernanţii - fideli în ţelul lor ratat şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii – doar datorii au contractat. Şi-acum când ţara stă să moară, tot nevoiaşul e silit prin legi, decrete şi-alte acte să-şi dea obolul pricăjit spre-a statului înzdrăvenire, după ce alţii mii şi mii continuă să-i sugă vlaga cu lăcomie de harpii. Nu-i greu să iei de la săraci când şeful statului susţine că legile-s de hoţi făcute pentru fârtaţi şi al lor bine. Cu-asemenea mentalităţi şi practici vechi, fanariote, ajuns-a România azi fără pingele la ciubote. La ce i-ar folosi de fapt ţinuta mândră şi prosperă, când ea ţinteşte să ajungă o demnă ţară bananieră? Din vol. Testimonii lirice
Balada resemnaților Când un popor îngenunchează și-n umilință se complace,
22 ba chiar visează la mărire în somnolența lui sagace, ce spiritul i-o luminează cu zicători precum aceea că netăiat rămâne capul plecat la pieptul mumei Geea, e semn atunci fără tăgadă de resemnare roditoare în minți și brațe vlăguite de-a sorții mână strivitoare. Iar resemnarea românească se-nvederează-n tot și toate: în ciocoism și-n sărăcie, în tâlhării și-n nedreptate. Pînă și imnu-și dă obolul la propășirea resemnării, prin implorările-ndreptate spre-un ceas român al deșteptării... Așa istoria se țese peste românii toropiți, ce strigă doar de au coșmaruri că îndeajuns au fost mințiți. Din vol. Stihuri din lumină
Balada jertfei inutile În lumea asta undeva - pe-un picior de plai unde de toate ai de ştii cu ghearele s-apuci şi raiu-n incisivi să-l duci – trăia odată un popor, nici leneş foarte, nici prea muncitor. Căci darurile Sale Domnul le-mparte cu atâta socoteală, încât ce prisoseşte într-o parte, de gol e cumpănit în media finală.
23
Şi-acest popor înţelepţit de a răbdării aspră şcoală, a dus-o greu, dar împăcat cu-a sa istorie domoală, în care doar şi-a apărat cu-nverşunare la viaţă dreptul – avea numai în ceruri datorii şi s-a trezit dator vândut cu totul... Atunci s-a dumerit deplin că jertfa-i pentru hoţi doar floare la ureche şi că un stat ticsit cu ticăloşi nu poate fi decât tâlhar fără pereche. Şi iarăşi el s-a-ncurajat cu resemnarea sa de neclintit: „E rău cu rău, dar şi mai rău când răul neaoş este-nlocuit. Decât un rău străin de noi, mai bine unul cunoscut, c-atuncea toate le vom duce şi iar vom fi ca la-nceput!...” 4 sept. 2014
Balada potentaţilor Noi, ca boierii de-altădată suntem a ţării temelie – o castă bob cu bob aleasă de-a sorţii sită fistichie. Revolta ne-a catapultat - călări pe conturi şi devize – în fruntea mesei cu bucate, ca să-ntocmim un plan de crize. Iar ele s-au înşiruit precum mărgelele pe aţă, lăsând cu gurile căscate pe cei ce tot în noi agaţă...
24
Suntem ciocoi şi ne mândrim că misiunea odrăslită de nepătrunsa Providenţă fără cusur a fost plinită, astfel că ţara-i pe butuci şi plină ochi de cerşetori, cum s-a-ntâmplat şi va mai fi în lume de atâtea ori. Când legile-s de hoţi făcute pentru progresul ciocoiesc, veghem ca spiritul de gaşcă să fie neaoş românesc; să fie, carevasăzică, dat cu vopsea occidentală, ca erudiţii să priceapă c-avem şi noi a noastră şcoală, unde de toate se învaţă din disciplinele vieţii: cum din minciună iese artă şi cum te-nalţă jocul pieţii. De-aceea, prea puţin ne pasă de cârtitorii fel de fel – ne ştim în branşă fără pată şi nu ne-abatem de la ţel! Din vol. Stihuri din lumină
Balada sinistraţilor Românii se prezintă-n lume ca un popor de sinistraţi prin sporul la acest renume a două serii de gealaţi: întâii săi călăi siniştri - străini de neam şi-ndoctrinaţi – au fost cu toţii nişte monştri
25 şi-ai bolşevismului soldaţi; apoi, după Decembriadă, din haos alţii apărură – acei cumetri comunişti, ce de mânie se umplură văzându-se înghesuiţi de vrerea unui dictator în rangul doi al ierarhiei, când altul era ţelul lor. Aşa că după răfuiala cu dictatura bicefală, au îmbrăcat pe dos livreaua la ţanc schimbată în croială, ca să pozeze-n democraţi cum le cerea noul fason, deşi-n gândire şi năravuri bolşevizau la unison. Degeaba-n douăzeci de ani bieţii români au tot sperat – se duc din hoţi, alţi hoţi sosesc şi toţi înfulecă rahat... De-aceea, azi când au ajuns cei mai de frunte-ntre codaşi, românii de necaz fac haz, iar în politici se cred aşi. Din vol. Stihuri din lumină
Balada ticăloșilor cu ștaif Tartorul ticăloșilor: Sunt onorat, iubiții mei, de-a voastră-ncredere frățească! Doar strâns uniți prin legământ putea o gașcă să sporească și să devină ce cândva ni se părea că-i peste poate –
26 partidul mai presus de stat, ca voia lui să fie-n toate. N-a fost ușor, o știm prea bine, trecutului să-i facem vânt și din ruine să-nălțăm speranța-n noul crezământ. (Toți oamenii cu mic cu mare obolul faptelor și-l varsă în a istoriei făptură dar numai unora li-i dat prin vise, scopuri și avânt amprenta pe-al ei spirit să și-o pună ca să ne fie-nvățătură că nu din căldicel ea-și trage seva ci recele și caldul tată-i sunt și mumă.) Învingătorii stabilesc apoi hotarul dintre fals și adevăr și cât din toate poate fi cuprins în niște cărți ce trase sunt de păr. (Ideea asta genială va fi-ntărită lapidar de spusa unui precursor: „Când tai pădurea așchii sar”.) De-aceea-n strategia defrișării - ca loc să-i facem noului parcurs în minți, șabloane și-n anchete – adesea vechiul l-am inclus și l-am silit să tragă-n hamul convingerilor proletare: Nu cu mănuși se schimbă lumea, ci prin ciocniri necruțătoare! Deși nemulțumiți sunt cu duiumul în tot momentul și-n tot locul de nedreptatea deșănțată cu care soarta-și joacă jocul, ca doar câțiva mai mult să aibă prin zorul pauperizării, numai protestele cu cap au forța zdrobitoare-a mării. Mai este palma viu miracol când degetelor li se pare
27 că au tot dreptul să se miște după cum simte fiecare? În parte degetele-s slabe oricât e omul de zdrahon; dar strânse-n pumn ele scurtează al judecății maraton... Știind că omu-i pentru semeni un lup cu șanse practic nule ca ura să și-o ostoiască cu beregățile fudule, cruzimea și ferocitatea strategic le-am utilizat drept hrană lupilor din haite, pe care-n câini i-am preschimbat. Și iac-așa, dragi camarazi, politica devine artă când părul lupului se schimbă în ton cu noua noastră soartă. Ni se impută durități și jertfe multe, foarte multe, de parcă noi am fi creat absurda logică de-a fi cu ne-ntreruptul șir de stări (azi vânător, mâine vânat), în carnea timpului întemnițate de mâna întâmplării deșucheate, când știm cu toții că-n istorii evenimentele de seamă sunt crime măcar plănuite și că eroii-s zămisliți din praful criminalilor-nălbiți. Nu vom ceda de-ar fi să crape toți adversarii și dușmanii, ca despre noi să nu se poată spune c-am dănțuit cum ne-au cântat golanii! E greu în țară? Las’ să fie până ce gloatei i se limpezește că drumul de la rău către mai bine prin răul mai cu moț se arcuiește. (În plan moral, ne-nvață sfinții, procesul este cam la fel: Păcatul poate fi învins
28 doar după ce-ai gustat din el!) Cu criza asta îndrăcită, pe tot românul sfătuiesc nițel cureaua să-și mai strângă cum mulți o fac de când trăiesc și cum au procedat străbunii în veacuri lungi de împilare, imperii trei ei îngropând doar prin speranță și răbdare. Cum doar săracii-s răbdători și cu speranța de ne-nfrânt în creștineasca izbăvire, ei sarea sunt pe-acest pământ. Chiar dacă astăzi dezbinarea piatră de moară-i pentru țară, ea totuși poate să-și revină la forma sa de-odinioară doar printr-o renormalizare în suflete și înafară, ca din codași s-ajungem fruntea. Un vis frumos să fie oare?... Corul ticăloșilor: Viață lungă îți dorim, conducătorule iubit, și cerului îi mulțumim că nouă ni te-a dăruit! Te vom urma ca pân-acum - de interesele ne-or cere – dar înțelegerile-s scrum când nu vei mai fi la putere. Ți-o spunem cu curaj în față să n-avem vorbe mai târziu – cine norocul nu-l agață, e ori un prost, ori un diliu. Schimbarea de macaz politic n-a fost și nu va fi acuză atâta timp cât clar se spune că scopul mijloacele scuză. Iar scopul nostru patriotic
29 este s-o ducem cât mai bine și să trăiască toți aceia pe care brăcinaru-i ține. Mai precizăm un fapt banal în practica postdecembristă: Nu-i traseist ci luptător cel ce-n politică mereu persistă! (Din depărtare, slab dar distinct, se aude imnul Te slăvim, Românie, pământ părintesc...) Din vol. Cvintet megapoemic
Balada aflătorilor în treabă Cu harurile-i nepereche, cândva de România se spunea ba că-i grădina Maicii sfinte, ba că Edenul o pețea. Dar au trecut acele vremi cum toate trec pe lume-n grabă – azi țara-i cum s-au străduit s-o facă aflătorii-n treabă: Ocean de vise în derivă și de speranțe obosite, în care doar rechinii zburdă printre grămezi de legi sucite! Au fost din ăștia și-nainte, când omul nou era forjat după rețete bolșevice, căci la români nu-i un păcat să te prefaci că doar muncești ca-n zisa foarte înțeleaptă: „Timpul trece, leafa merge, noi ne vedem de-a noastră soartă...” Dar și mai și, după schimbarea politicilor de fațadă,
30 ei au ajuns majoritari cum cere democratica obadă. (Democrația, așadar, e-n primul rând cantitativă și-abia pe urmă calitatea va deveni forță activă; un adevăr necunoscut într-un cuprins ca România, unde-i acasă șmecheria și hoții-s fruntea prin statut...) Atâția aflători în treabă se-nghesuie la ce mai este, încât puțini români roșesc văzându-și țara de poveste. Iar dintre ei, mulți incapabili de adaptare la șutit, l-au ascultat pe președinte și-n grabă s-au cărăbănit spre-abrupte zări din lumea largă cu dorul înfășat în ie, lăsându-i pe aleși să-și facă făcutele prin tâlhărie. C-așa e moda la românii de parvenire îmboldiți: Pe găinari politica-i preschimbă în niște bravi nelegiuiți, care de jertfă și onoare vor trăncăni la nesfârșit, fără să simtă pic de jenă pentru ridicolul stârnit! Și-apoi să-i vezi pe șobolani când barca apă stă să ia – ei primii o vor părăsi și, demni, în alta vor urca... Dar iarăși spun că-i imposibil să definești azi România fără de toți aceia care nemuritoare fac mafia: Ciocoi, tâlhari și politruci și mulți alți aflători în treabă,
31 la țâța țării dau năvală, deși o furajează ca pe-o gloabă. * Români, pe de-alde ăștia - niște borfași înveterați – voi îi tratați cu-ngăduință și respect, când zi de zi au dovedit că scopul lor ticăloșit este cu sacii să se vadă în al puterii car hâit, ca-ndată-apoi cu legea-n mână și-uniți prin cumetrii suspecte, din pungășii să facă arte și-un crez să-și facă din minciună. Nu-i mai lăsați să vă trișeze secătuind această țară! E țara lor de-i tolerați să fure mai ceva ca-n codru, iar voi grumazul vi-l plecați ca sabia să nu-l reteze?... Sau lumea-n cap voi v-o luați printr-o revoltă mai aparte ce-n jocul lor infect e parte, când faptele îi recomandă să fie grabnic alungați. Dar nu oricum, ci despuiați de bunurile tâlhărite, ca-n ceas de cumpănă să-nvețe pe pielea lor ca de toval, că gol pe lume omul vine și gol apoi în lut se-ntoarnă oricât ar fi de sus pe val... Români, e ceasul deșteptării cum imnul nostru ne-o tot spune! Nu v-amăgiți cu vreo schimbare care-i nutrită de răbdare, c-atunci se-avântă resemnarea cu sporul ei de-amărăciune. Priviți Balcanii cum se mișcă prin turci, bulgari și grecotei,
32 deși ai lor sunt mult în urmă de-ai noștri guvernanți mișei, care se știe foarte bine că miliarde au păpat, ca România cu creanțe s-ajungă stat înfeudat, conform celebrei axiome pentru infami și a lor ceată: În ape tulburi, pescuitul zadarnic nu e niciodată! De-aceea spun: Cum toți aceștia nu-s vrednici de tovărășie cu Ceaușeștii împușcați, măcar să piară înfierați într-un afund de pușcărie. Din vol. Cvintet megapoemic
Balada electorului Sculaţi, români, nu dormiţi să nu fiţi iar păcăliţi de Ponta şi-ai lui fârtaţi, nişte hoţi înveteraţi! Haideţi la al doilea tur într-un număr cât mai mare, ca prin vot să fim părtaşi la a ţării preschimbare! Preşedintele de dreapta ar fi-n stat o garanţie că nu-i nimeni mai presus de a legii osârdie. Mai ales acuma când stânga spânzură şi taie. De-i lăsăm să-şi facă jocul, vom fi toţi mâncaţi de gaie...
33 Ia priviţi ipochimenii cum se-adună ca un roi, parcă viul Caragiale şi-ar goli tolba-ntre noi; cum îşi râd cu încântare măscăricii fără haz – cabotini cu multe feţe, groşi la pungă şi obraz. Îşi împart de pe acum demnităţile de frunte, drept monedă folosind voturile lor mărunte... Cu asemenea circari grijulii cu a lor soartă, să dea înapoi ca racul România-i condamnată. Cine-şi doreşte preşedinte un mitoman plagiator, să aibă parte pân’ la moarte doar de un trai umilitor. Necazul nu-i că toţi aceştia o duc mai rău ca înainte, ci că nevinovaţii trag din greu cu inşii fără minte. Căci în politică greşeala - ba chiar şi votul irosit – blestem e cu bătaie lungă taman pe capul obidit. 7 nov. 2014
Baladă pentru viitor Suntem ai timpului captivi: Trecutu-i pe vecie dus, prezentu-n clipă-ntemniţat, iar viitoru-i doar pe pozne pus!
34 Cu-atât mai mult când prin minciuni prezentul hoţilor revine – prin legi, ei celor mulţi impun un viitor mort de ruşine... Românii ştiu cu prisosinţă ce-nseamnă să ajungi cobai - ba pentru ruşi, ba pentru vestici – şi naibii toate să le dai. După jumatea-nrobitoare de secol sovietizat, când rosturi, ţeluri şi deprinderi îndată peste cap s-au dat, venit-a altă răsturnare (pentru străini mană cerească) şi-n mai puţin de-un sfert de veac din România pitorească ce-i fermeca pe-naintaşi, ca prin minune au rămas numai acele guri de rai în seamă nebăgate de borfaşi. În rest, doar munţi şi dealuri rase prin zelul marilor tâlhari, câmpii întinse pârlogite şi-afaceri derulate de samsari. Din când în când, pe drumuri proaste mai treci prin sate-mpuţinate, unde bătrânii daţi uitării trăiesc gândindu-se la moarte... Iar în oraşele doldora de praf, maşini şi gălăgie, doar mitocani şi feţe triste ca în întreaga Românie. Căci cum poţi fi binedispus când românismul stă să moară şi când atâţia demni români îşi duc vieţile-ntr-o doară?! Din paradox în paradox, sărmana ţară cu de toate este împinsă spre dezastru de impostorii tari în coate.
35 Cu toate astea, cum se ştie că nu mor caii când vor câinii, nici România nu va face la nesfârşit ce vor hainii. Ei, hoardă de ciocoi şoldie să-şi bată joc de-o ţară-ntreagă şi-apoi, de nimeni deranjaţi, caimacul vieţii să-l culeagă ca leprele de activişti şi asasinii-mbătrâniţi? Nu-i drept ca toţi aceşti strigoi s-ajungă-n iad nezăticniţi... De-aceea, faţă de străbuni şi de urmaşi suntem datori să curăţăm odată ţara de ticăloşi şi trădători! 15 sept. 2014
Probaladă Plictisită şi-ofensată de manelizarea-n forţă, în cochilie de melc s-a ascuns balada-torţă. Doar din când în când ea-şi scoate capul divin la lumină – urletele o-ngrozesc, în jur vede doar ruină... Geaba-ncerc ca din găoace să-şi răsară-nfiorarea, îngânând un trist descântec mai răscolitor ca marea: „Vino iarăşi printre noi, a simţirii-mpărăteasă, fii zeiţa poeziei şi în inimi fii acasă! Mişcă-te ca altădată
36 de la mare pân’ la munte, aburcând albastrul fluviu pe a Rodnei naltă frunte. Că de când te-ai pustnicit, doar durere am prânzit şi ruşine am cinat scoşi cu ţara la mezat.” Mi-a răspuns într-un târziu: „Vrei să renunţ la izolare, când e ştiut că primăvara nu poate fi cazată într-o floare? Va fi cândva. Dar pân-atunci redeveniţi în inimi prunci, căci doar murind viaţa toată, în Domnul ea nu moare niciodată. Iar eu, voi cânta şi m-oi bucura, c-arzând în voi de când mă ştiu, nestinsu-m-am în cerul viu.” 17 sept. 2014
Teleobaladă La Stagirit avem dovada că Universul are-un scop, dar care nu e necesar, altminteri moartea-i înţeleasă ca al vieţii scop hilar! Iar Biblia ne-ncredinţează prin al Genesei plan divin, că toate-n lume-au fost făcute din al Părintelui preaplin. Iată motivul pentru care în veci de veci El este totul –
37 pe palmă ţine nesfârşitul într-un prezent fără-ncetare... Când toate îşi urmează rostul în Universul infinit şi numai omul firoscos se nărăveşte la cârtit, e limpede că Dumnezeu - un Genitor desăvârşit – creaţia Şi-o guvernează pân’ va decide-al ei sfârşit. El singur ştie ziua mare a Judecăţii din final; va fi o cosmică schimbare, ori doar pe Terra-n plan moral întru răsplata drepţilor şi-a răului promisă plată? De-aceea omul temător şi responsabil totodată, nu se-amăgeşte cu-ndoiala că-i scris, dar poate n-o să fie, ci ceas de ceas se pregăteşte să intre-n noua-mpărăţie, acel Eden atemporal al fericirii necuprinse, unde-nfrăţirea va fi fapt şi faptele iubiri nestinse. 4 dec. 2014
Postfaţă Divine înlesniri „Năstrușnică ființă-i omul!”, Atotputernicu-Și spunea
38 după al lumii control fulger ce armonia-mprospăta. „L-am înzestrat cu cugetare ca să-i rodesc vremelnicia – el își afirmă mișelia negându-Mă cu-nverșunare...” - Tu, Petre, zise-odată Domnul către preabunul bătrânel, cunoști Pământul cel mai bine și viul strâns la piept de el. Căci nu degeaba tot acuși cu pământenii stai la sfat și-apoi mă rogi să peticesc destinul lor întemnițat în jignitoarea întâmplare din a Edenului grădină. Aș vrea, de-aceea, despre om s-aud părerea ta deplină, ca să schimbăm ce-i de schimbat în toată speța omenească, iar nu să tot șurubărim unde-am decis stare firească. Nu ți se pare că-i firesc ca omu-n drepturi decăzut după păcatul săvârșit cu suferința să-l unesc, dar să-i dau șansa ca prin luptă cu eul lui înfumurat să redevină nepătat într-o viață nesfârșită? Răspunse tulburat bătrânul la preailustra provocare: - Nevrednic sunt, iubit Părinte, să Te privesc cu adorare! Crezi drept aceea că-i cuminte din orbi să-și facă șoimul călăuze, când judecata mi-i mult prea mioapă să-Ți preamăresc lucrarea muză pentru muze?! Părerea mea nescrisă-n gând deja o știi,
39 pentru că numai Tu cunoști ce timpul n-a schițat și-n cuget nu-i încă-ntrupat. Da, mult mi-aș dori ca suferința să fie mai din scurt ținută și-n alt chip distribuită, încât oricare necuvântătoare - copil de țâță, pasăre sau fiară – de ea să nu se sinchisească (fiind ei netovarăși cu păcatul) chiar moartea de-ar trudi la coasă. Nu-i cușeră nici prăvălirea perfidei avalanșe de necazuri taman pe capul celui oropsit, când lumea-i plină de boghete ținte unde și rău și bine-atâta s-au tocit, c-o nouă încercare divertisment doar pare pentru fetizii lotuși răstigniți pe balta spleen-ului cu izuri de morminte. Cunosc popoare strânse-n chingi (românii-s fruntea între ele) de-acele hoarde de haini, ce geografia violează și din istorii fac o varză cu rangul lor de-arhimișele. Pentru aceștia-i de dorit o necesară îndreptare prin limbă, port, statornicie și prin credința neclintită c-au fost și sigur o să fie. * Așa se face că românii au fost plasați sub scut divin, ca Domnul să-i îndestuleze cu dărnicia Lui din plin. Iar El le-a dat o țară bună și mirosind a pâine caldă din holdele cu mult mai tari decât deodată turci și muscali. Căci ea-i câmpii, munți, văi și ape, bisericuțe-n lemn cioplit,
40 e fata-n ie ce zâmbește și-i doru-n doine cetluit. Le-a dat apoi limba zemoasă (alternativa la nectar), mult grațioasa catedrală cu turla-n ceruri împlântată, la a cărei înălțare atâția meșteri mari, calfe și zidari spetitu-s-au pe rupte împinși din spate de legende, de-ambiții voievodale și trebuințe milenare, așa c-al limbii patriarh poeticeasca rugă să-și rostească în noul grai universal... Dar nu le-a dat minte destulă să folosească ce-au primit, fapt pentru care trag din greu la jugul paradoxului dintre Apus și Răsărit. 3-5 sept. 2013
41