Citadela

Anul VIII, nr. 4-12 (84-92), Publicaţie a Asociaţiei Scriitorilor de Nord Vest Satu Mare, apr.- dec. 2014 Satu Mare

Revista face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)

Ignoranţă şi trufie Mă întâlnesc cu un vechi prieten, om subțire, stilat și stenic, haine scumpe, mașină tare, mă rog toate ingredientele care nu lasă loc de dubii în ceea ce privește poziția sa socială.

Este un foarte bun causeur, un fin cunoscător al meandrelor politicii, are păreri extrem de pertinente despre economie, la urma urmelor este om de afaceri, cunoaște toată lumea bună din oraș și are o părere destul de pertinentă despre oameni și întâmplările cotidiene. În treacăt, mă întreabă încotro mă îndrept și-i spun că trebuie să ajung la librăria din colț, că nu am mai dat pe acolo, de peste o săptămână.

Se uită la mine puțin mirat, oricum mă credea un om serios, și-mi spune pe un ton plin de emfază: ”Eu - să-ți spun drept - de la terminarea facultății, nu am mai citit nicio carte! Pur și simplu nu am timp!”

M-am simțit oarecum jenat că mi-am deconspirat prostește mica mea slăbiciune pentru lectură și era cât pe ce să-i spun, că timp ar avea berechet, doar îl văd zilnic, la ore diferite, prin geamul de tip acvariu al celei mai elegante cafenele din oraș, stând îndelung în fața unui pahar, dar îmi înghit cuvintele. Nu am niciun drept să mă amestec în viața cuiva.

Am remarcat, mai ales la oamenii de vârsta a doua, cei care în genere au apucat să cunoască încă din copilărie farmecul ascuns al lecturii, un soi de agresivitate țâfnoasă atunci când vine vorba despre cultură.

De la înălțimea unei averi dobândite prin metode despre care nici nu are rost să mai pomenesc, indivizii aceștia privesc fenomenul cultural ca pe o

pierdere de vreme, ca pe o chestie marginală, infinitesimală.

Chiar prietenul meu, un domn sobru și distins, îmbrăcat impecabil, un adevărat gentleman, se mulțumește să mai ciugulească de pe la televizor sau din titlurile din presă, tot felul de opinii superficiale, adevărate erzațuri cerebrale, pe care ți le servește cu deosebit aplomb.

Veți putea constata la oamenii aceștia faptul că ideile pe care le susțin, nu le aparțin. Ele au fost pescuite în goană, de pe ici de pe colo, și le reproduc apoi, aproape mecanic.

Mai sunt și dintre aceia care te servesc în orice împrejurare cu câte un banc primit pe mail de la prieteni și cam la asta se rezumă tot conținutul „spiritual” al discuției.

Mă întreb ce înțeleg oamenii aceștia cu adevărat, din tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, cu viața lor, chiar!

Un altul, tată a doi copii care i-au făcut deja destule probleme, deși sunt încă departe de majorat, mi se plânge că toate metodele sale de a-și lămuri odraslele să citească - și că mâine vine bacul! - s-au dovedit a fi sortite eșecului.

Le-a tăiat internetul, nu i-a lăsat să iasă în oraș, nu le-a mai dat bani de buzunar, etc. etc. Degeaba, pruncii se țin departe de carte și n-ar deschide una, nici să-i pici!

Tânguirile neputinciosului părinte îmi inspiră o întrebare pe care, prudent, totuși nu o pun: ”oare de câte ori l-au văzut băieții pe tatăl lor, citind?

Oare de ce copii noștri ar face ceea ce noi, nici prin cap nu ne trece să facem?

Câți părinți citesc seara la culcare odraslelor, frumoasele povești care dau

acea inefabilă savoare copilăriei?

Cum arată biblioteca familiei și ce cărți pot găsi copiii acolo? Câte discuții despre carte s-au purtat în casă?

Câți bani a cheltuit în ultimul an familia aceasta, pe cărți?

După ce vom avea răspunsurile la toate aceste întrebări, vom putea să ne facem o imagine mai exactă a adevăratei stări de fapt.

Bine, omul va spune că el nu mai are nevoie să citească, doar nu are de dat bacalaureatul.

Dar nevoia tainică de a-ți mobila creierul cu lumi și întâmplări miraculoase pe care doar în inima cărților le poți afla?

Tatăl ar spune că pur și simplu nu are timp, iar pruncii, la unison, vor spune același lucru. Nici ei nu au timp. Sau mai bine zis, nu-și fac timp.

Modelul parental este hotărâtor în ceea ce privește mentalitatea și comportamentul copilului. O familie în care copilul nu și-a văzut părinții luând o carte în mână, este desigur, una a întunericului cultural.

Dacă ție, ca părinte, efectiv nu-ți place să citești, oare de ce ai aștepta ca odraslele tale, să se dea în vânt după lectură? Sau nu sunt copiii tăi? I-o fi făcut nevastă ta cu altcineva?

Din păcate, prețul plătit pentru această dizgrațioasă trufie a ignoranței, este mult prea mare.

Dar îngrijoratul părinte nu vrea să știe nimic despre toate acestea. Pentru că pur și simplu, nu are timp să citească despre cât de riscant este, să nu citești nimic după terminarea facultății!

Felician POP

Editori: Consiliul Judeţean Satu Mare, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Satu Mare

CUPRINS: Editorial: Felician POP - Ignoranță și trufie Prof. Carol C. KOKA - Prima tipografie în părțile sătmărene / pag. 3 dr. Viorel CÂMPEAN - 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Ioan Clintoc / pag. 5 Marta CORDEA - Preocupări ale intelectualilor sătmăreni în domeniul limbilor clasice (IV) / pag. 8 Viorica URSU - Răscolind printre amintiri: Carei, 25 Octombrie / pag. 11 Maria BILŢIU - Poetul Ion Șiugariu: 100 de ani de la naștere / pag. 13 Ovidiu T. POP - Intelectualii / pag. 14 Angela - Monica JUCAN - Născut marți, toamna / pag. 15 Mariana PÂNDARU - Poezii / pag. 16 Marian HOTCA - Poezii / pag. 17 Ioan NISTOR - Poezii / pag. 18 Dumitru BRĂNEANU - Poezii / pag. 19 Ioan GÂF-DEAC - Poezii / pag. 20 Vasile MIC - Poezii / pag. 21 Vasile CONIOȘI-MESTEȘAN - Poezii / pag. 22 Adrian BOTEZ - Poezii / pag. 22 Traian VASILCĂU - Poezii / pag. 23 Viorica BĂLUȚĂ - Poezii / pag. 24 Petre ISACHI - Capacitatea de (auto)iluzionare şi lirica cerebrală / pag. 25 Elena ROȘCA - Mersul pe cumpăna balanței / pag. 27 Dan SANDU - Fotografii „mișcate”... / pag. 29 Lucian GRUIA - Flavia Cosma - Zgârieturi pe fața oglinzii / pag. 31 Julieta Carmen și Liviu PENDEFUNDA - Lumea de dincolo de lume / pag. 34 Muguraș Maria PETRESCU - Passionaria Stoicescu - Doamna Bonsai / Madam Bonsai / pag. 39 Livia CIUPERCĂ - Erori vindecabile / pag. 40 Francisc Edmund BALOGH - Poezii / pag. 41 Adrian ȘTEFĂNUȚI - Poezii / pag. 42 Claudia OȘAN - Poezii / pag. 43 Teodora PĂCURAR - Poezii / pag. 44 Elena - Ioana KOKA - Poezii / pag. 45 Gelu DRAGOȘ JUNIOR - Poezii / pag. 46 Vasile MOIȘ - Un cadou unic / pag. 47 Loredana A. ȘTIRBU - Ceața / pag. 51 Ion PACHIA-TATOMIRESCU - De „Graal“ şi cu bucuria microcantităţii de energie radiantă din Cuvânt / pag. 54 Constantin BLĂNARU - Poeticitatea și culorile evenimențiale / pag. 59 Theodor DAMIAN - Aurel Pop crede în literatură ca într-o dimensiune fundamentală a vieții. / pag. 60 Constantin STANCU - Saltul în salm / pag. 61 Octavian DOCLIN - „Laudesă” / pag. 62 Ionel POPA - Un poet neliniștit / pag. 63 Ionuț CARAGEA - Geo Galetaru - „Întâmplările simple”, editura Eurostampa, 2014 / pag. 65 Muguraș Maria PETRESCU - Traduceri / pag. 66 Mihaela ROTARU - Traduceri / pag. 67

Revista se poate procura de la redacţie; poate fi citită online pe www.cartesiarte.ro Consiliul Director al Asociației Scriitorilor de Nord-Vest Satu Mare - președinte: Felician Pop - vicepreședinte: Vasile Rus - secretar: Aurel Pop - membri: Ion Bala, Veres István

Redacția revistei Citadela redactor șef: Aurel Pop, e-mail: popaurel22@yahoo.com secretar de redacție: Robert László tehnoredactare: Vili Alina Marinela PFA corectură: Felician Pop

ISSN 1842-8800 Redacția: Satu Mare, str. Mihai Viteazu, nr. 32, cod poștal 445100, e-mail: revista_citadela@yahoo.com, 0361.407.511, fax 0361.407.512 Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic.

Fiecare autor care semnează în revista “Citadela” răspunde moral și juridic de conținutul și afirmațiile sale.

Citadela Eseu Prima tipografie în părţile sătmărene istoriei unor familii nobiliare precum: Károlyi, Harrucken, Dessewffy și Verzár.

S-au mai ocupat de tipografia din Carei Petre Pușcașu, Contribuții noi la Secolul al XVIII-lea a fost prin cunoașterea ariei de răspândire a excelență secolul Iluminismului, în care stipăriturilor românești, de manuale școlare au formulat noi și importante concepții în secolul al XVIII-lea.

Abecedarele de la filosofice și științifice, întemeiate pe Carei.

Biblioteca Muzeului de Istorie și rațiune și cercetare. Un rol important în Arheologie Baia Mare, Fondul Aurel Coza, difuzarea informațiilor și a opiniilor l-a 13 p. (manuscris) și Horia Mărieș, avut în acest timp, presa și implicit Abecedare românești tipărite la Carei, în tipografiile. De la punerea în funcțiune a ”Buletin de Carei”, 6 martie, 2014. primei tipografii cu litere mobile, de către Johannes Cu organizarea tipografiei, contele Károlyi l-a Gutemberg, în 1456, au trecut 298 de ani, când pe însărcinat pe Ștefan Pap, din Satu Mare, considerat meleagurile sătmărene, contele Francisc Károly și-a specialist în probleme de tipografii. Banii necesari propus înființarea unei tipografii. procurării literelor și a presei tipografice au fost date Contele Károlyi, pătruns de spiritul iluminist care de contele careian. Presa a fost cumpărată cu suma de a cuprins Europa și dornic de a contribui la ridicarea 2.576 forinți la Löcse (Levoca, Slovacia), de la fosta nivelului cultural al zonei, a înființat la Carei prima tipografie Brewer, care s-a desființat. Cu ajutorul lui tipografie care a jucat un rol important în cultura Mihai Biro, în toamna lui 1754 tipografia careiană era locului, a ținuturilor sătmărene, începând cu anul deja montată.

Pentru început s-a încercat tipărirea 1753, vreme de aproape un secol. unui abecedar.

Procesul de tipărire a trebuit în curând Contele Francisc Károlyi s-a născut în localitatea suspendat în lipsa autorizațiilor de funcționare.

Olcsva din Ungaria, la 20 iunie 1705, ca fiu al contelui Au fost însă și dușmani ai instalării tipografiei. La Alexandru Károlyi și a contesei Cristina Barkóczy. A 28 noiembrie 1754 protopopul Anton Gerstocker, studiat la Târnava în Slovacia. La 24 iulie 1721 a fost care slujea la Foieni, a protestat energic.

A depus o numit comite suprem al comitatului Satu Mare. Mai plângere împotriva tipografiei la episcopul din Eger, târziu, în calitate de general de cavalerie, a luat parte Francisc Barkóczy. El considera funcționarea la războaiele antiotomane. În 1744 a devenit tipografiei un pericol public și a cerut comandantul trupelor de la est de Tisa, alungarea acelui ”tipograf rătăcitor”, iar patru ani mai târziu comandant confiscarea literelor și a cărților deja suprem al trupelor imperiale de tipărite.

Plângerea protopopului a fost cavalerie. Din 3 septembrie 1745 a formulată în mod tendențios. îndeplinit și demnitatea de consilier la Episcopul i-a dat crezare și a susținut și Curtea Imperială de la Viena. el interzicerea tipografiei. Ștefan Pap a Urmând exemplul tatălui său a fost considerat un suspect și datorită ctitorit numeroase biserici și școli. S-a religiei sale protestante. ocupat apoi de înființarea la Carei a În cele din urmă, cererea pentru unei tipografii. Date despre autorizare, scrisă în limba latină și împrejurările în care s-a înființat germană, a fost depusă la Cancelaria această tipografie și activitatea ei imperială care o recomandă spre găsim în lucrarea lui Éble Gábor Egy aprobare împărătesei Maria Tereza, la magyar nyomda a XVIII században (O 21 octombrie 1755. „Această tipografie maghiară în secolul al Francisc Károlyi tipografie va fi în avantajul acelei părți XVIII-lea). Autorul cărții cunoștea de țară, unde cărțile se procură de la mari depărtări și foarte bine activitatea tipografiei de pe domeniul cu mari cheltuieli.

Aprobarea se impune cu atât mai contelui Károly deoarece între anii 1875-1901 a fost mult cu cât în țară nicăieri nu există o tipografie unde angajat al familiei Károlyi, în calitate de casier și se pot tipări cărțile necesare greco-catolicilor”, se arhivar. Éble Gábor a trăit între 1843-1923, a studiat scrie în recomandare. dreptul la Budapesta și a absolvit Institutul Economic Actul de autorizare a fost emis la 27 octombrie Superior. Pasionat de istorie, s-a ocupat de scrierea

Prof. Carol C. KOKA

3

Citadela Eseu amestecate într-un butoi, a fost nevoie de munca migăloasă a trei elevi pentru a le sorta. În anul 1778 a început o nouă epocă pentru tipografia careiană. Contele Anton Károlyi achiziționează o presă nouă și-l angajează ca tipograf pe Francisc Eitzenberger care a condus tipografia până în 1783. El a fost urmat de Iosif Klemann și Gábor Gönyei care era în același timp și legător de carte.

După moartea contelui Anton Károlyi, în 1791, activitatea tipografică a intrat în declin, situație care durează până în 1799, când au fost procurate litere noi în locul celor uzate. În 1827 tipografia, cu tot ce țineau de ea, a fost vândută lui Gönyei Gábor. Acesta, în 1844, după ce și-a cumpărat o presă metalică, pe cea veche din lemn, ce data din 1676 a dezmembrat-o și a pus-o pe foc, iar părțile metalice le-a valorificat. De la Gönyei Gábor tipografia a fost moștenită de fiul acestuia Iosif, iar de la acesta, în 1884 de fratele său avocatul Gönyei Gábor. Avocatul la rândul său, în același an a vândut-o lui Róth Carol, un fost angajat al tipografiei. Acesta a asigurat funcționarea tipografiei la domiciliul său până în 1887, când, cu ocazia unui incendiu tipografia a suferit serioase distrugeri. Deși tipografia din Carei nu s-a numărat printre cele mari ea a reușit până în anul 1800 să tipărească circa 160 de cărți. (V. Ecsedy Judit, A könyvnyomtatás Magyarországon a kézisajtó korában, 1473-1800, Budapest, Balassi, 1999, p.197, (Tipărirea cărților în Ungaria pe vremea tiparului manual).

Clădirea primei tipografii din Carei 1755. Conform instrucțiunilor, contele Francisc Károlyi era obligat, potrivit procedurilor vremii, să depună câte trei exemplare din fiecare carte tipărită la autoritatea de cenzură, două cărți nelegate și unul legat. Cărțile cu conținut laic urmau să fie cenzurate de Iosif Zanathy, iar cele ecleziastice și de morală de Jób Csankay. Astfel, toate piedicile administrative fiind înlăturate, în decembrie 1755 tipografia putea să funcționeze în sfârșit nestingherit.

De la Éble Gábor avem și o descriere amănunțită a tipografiei. El menționează că presa era confecționată din lemn de stejar. Părțile mobile erau din cupru. Mânerul presei era din lemn îmbrăcat cu fier care se termina cu o piesă de plumb în formă de pară. Pentru tipărirea textelor în limba ruteană s-a colaborat cu episcopul de Munkacevo, Emanoil Olsavszky care s-a angajat să procure literele respective.

Dintre cărțile ieșite de sub tipar la Carei amintim: Szatmár Németi Pap István, Magyarország versben való rövid leirásai (Scurtă descriere în versuri a Ungariei), 1756; Vetsei P. István, Magyar Geografiaja (Geografia maghiară a lui Vetsei P. István), 1757; grof Francisc Kérolyi, A Szent Bibliában levö Historiák (Istorioare din Sf.Biblie, 1757; grof Ferenc Károlyi, A Szent Bibliában levö historiák tanulásának könyü módja (Metode ușoare de învățare a istoriilor aflate în Sf. Biblie), 1758.

Printre tipografii care au activat la Carei au fost: Ștefan Pap și Mihai Biro (1754-1757), Ștefan Pap, singur (1758-1775), Francisc Eitzenberger (17781782), Iosif Kleimann (1783-1797), Gabriel Gönyei și fiul (1797-1827).

După moartea contelui Francisc Károlyi, la 14 august 1758, activitatea tipografică a intrat în grija fiului său, contele Anton Károlyi (1732-1791), fost colonel, apoi general, comandant al gărzii imperiale de la Viena. Acesta a preluat atât literele, cât și presa tipografică. Acestea au fost date o vreme, călugărilor piariști din Carei. Deoarece literele au fost depozitate

Presă tipografică 4

Citadela Eseu 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Ioan Clintoc precum Nicolae Maior, Augustin Rezei, Patriciu Coroiu, Ioan Darabant, Liviu Drăgoiu, Traian Fărcaş şi Sabin Mezei, Ioan Clintoc a semnat un protocol prin care se dorea constituirea unui cor particular, în cadrul societăţii8.

S-a remarcat prin colaborarea la „Familia”, stihurile lui erotice şi patriotice, deşi nu depăşesc interesul local, au întreţinut vie dragostea pentru limba şi literatura română, fiind alăturat eforturilor altor creatori de stihuri contemporani lui precum Maria Bosco, Isaia Bosco, Lucreţia 9 Suciu, Iosif Vulcan sau Vasile Budescu . În spiritul epocii, vocabularul şi frazeologia lui Ioan Clintoc sunt latiniste. De altfel, despre poeziile sale s-a spus că sunt scrise într-un limbaj greoi, 10 încărcat de latinisme .

Dintre poeziile publicate amintim: 15 Maiu 1871; Acrosticonul cu ocazia primei mergeri a episcopului Pavel la Beiuş, 187911. A mai scris o odă în anul 1903 cu ocazia înscăunării episcopului Demetriu Radu, reprodusă de „Poporul român”, ziarul condus de dr. Aurel Vlad, în nr. 19 din 1914, în care s-a pomenit moartea autorului. Tot în „Familia” a publicat un text intitulat O şezătoare, semnat „Ioanichie 12 Clintoc” .

Din poezia 15 mai 1871, dedicată unei frumoase zile din istoria neamului nostru, redăm în continuare ultimele două strofe:

Dr. Viorel CÂMPEAN S-au împlinit în luna mai a acestui an 100 de ani de la trecerea la veşnicie a unui merituos preot grecocatolic, cu activitate rodnică şi în domeniul cultural, părintele Ioan Clintoc. S-a născut la 6 octombrie 1849 în Mociar (azi Dumbrava, jud.

Bihor) în familia administratorului parohial greco-catolic local Ioan Clintoc, care va deveni mai târziu 1 vicearhidiacon . Este de precizat faptul că pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în timpul frământărilor confesionale dintre românii din părţile bihorene, mult zel a pus protopopul ortodox din Oradea-Velenţa, Ioan Klintoc, alături de protopopul Poinar din Peştiş2. Posibil ca acel protopop ortodox să fi fost bunicul lui Ioan Clintoc despre care vom relata în cele ce urmează.

Ioan Clintoc a fost botezat de către preotul greco-catolic Alexandru Farkas din Rogoz, iar naş i-a fost protopopul de Holod, Alexandru Vlass3. Studiile gimnaziale le-a urmat, probabil, la Oradea. A absolvit apoi, cu felicitări, liceul la Beiuş în anul 1870. A fost coleg în anul absolvirii cu viitorii preoţi greco-catolici Petru Caba, Ioan Doroş, Vasile Anderco dar şi cu viitorul mitropolit 4 Vasile (Vincenţiu pe numele de mirean)Mangra .

Teologia a urmat-o, probabil la Pesta şi Oradea, absolvind în anul 1873. A fost hirotonit la data de 4 februarie 1877. Încă din 28 iulie 1876 a fost numit profesor suplinitor de limba română şi maghiară, filosofie precum şi de ştiinţe naturale la 5 liceul din Beiuş . S-a implicat în procesul educaţional, el „conducând cu mult zel şi pricepere societatea de lectură, îndemnându-i pe elevi la activitate”6.

A activat pe tărâm cultural încă din vremea liceului, în 1868 a scos foaia umoristică „Huhurezul”. În 1875 s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii „Hilaria”7. În 7 noiembrie 1875 alături de alţi tineri de seama lui,

„Şi-această ziuă sfântă, Românul o serbează Etern în memorie: că azi s-a deşteptat; Azi ginta românească de tot se liberează Din grelele cătuşe, cu cari a fost legat.

Săltând şi noi cu toţii, că azi din ast' robie Scăparăm cu virtute: veniţi să ne unim!!!

Să dăm mână cu mână! Şi alţii ca să ştie, Că-i ziua libertăţii! Că azi nu mai dormim!”13 În manuscris au mai rămas de la Ioan Clintoc poeziile: La o fetiţă, Cătră stele 5

Citadela Eseu (Doiniţă), O rogare (erotice), Cătră cucul (în formă poporală), de asemenea o poezie patriotică mai cunoscută, Ce e Românul?. Această din urmă poezie avea 10 strofe şi a fost scrisă la 29 iulie 1879. Într-o carte apărută în perioada interbelică au fost publicate ultimele două strofe, pe care le reproducem şi noi:

respectivă. În 28 nov. 1918 trimite doi delegaţi din Doba la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În 26 aprilie 1919 este ales ca reprezentant al plasei Satu Mare în Consiliul Dirigent Român. În primele luni ale anului 1919 ungurii au căutat să-l omoare. Sătenii au făcut de gardă la locuinţa sa trei zile şi trei nopţi. A treia noapte, părintele s-a târât pe brânci şi a trimis pe un locuitor să-l informeze pe gen. Olteanu, aflat cu trupele române la 3 km de sat, că în localitate nu sunt decât 200 de soldaţi unguri. A doua zi trupele române au eliberat satul.

Din nov. 1920, cel puţin până în 1926 ştim că a funcţionat în parohia Homorodu de Mijloc. A avut de suportat aici durerea despărţirii de fiica Irina, elevă în ultimul an de liceu, răpusă de scarlatină în 1921. Alături de învăţătorul comunei a susţinut numeroase conferinţe duminicale. Între 1934 şi 1938, cel puţin, a fost paroh în Betfia, după aceea nu am mai găsit documente care să ateste activitatea sa.

Ioan a mai avut un frate mai tânăr, Iosif, ajuns şi el preot greco-catolic17. La rândul lui, şi acesta a avut un fiu, Iosif, preot greco-catolic, cu multe pătimiri după ce Cortina de Fier a căzut 18 peste Europa secolului XX .

La 100 de ani de la trecerea în veşnicie, preotul-profesor, dar şi patriotul - omul de cultură Ioan Clintoc merită readus în memoria românilor, pentru toate străduinţele din cursul vieţii. Un loc de cinste merită şi alţi membri ai familiei Clintoc în istoria culturală şi spirituală a Sătmarului.

„Vedeţi dar ce e românul - o stâncă seculară, Ce valurile grele, vrând - nu-l pot nimici, Un fiu născut în luptă, o mândră primăvară, O stea şi un falnic soare, ce-n veci va străluci.

Sămânţa cea divină ce-n el este plantată, Nu poate să încete, ce tot va înflori. Şi astă floare scumpă, va fi-n veci adorată, 14 De gintele străine, ce-n lume vor trăi!” .

Bun cunoscător al limbii maghiare, Ioan Clintoc a efectuat traduceri în această limbă pentru ziarul „Nagyvárad”: poezia Mai turnaţi-mi înc-odată!, de Dimitrie Sfura, precum şi o poezie 15 populară .

După hirotonire a activat vreme de 2 ani în cadrul Oficiului diecezan la Oradea. Apoi, până în anul 1883 a fost profesor suplinitor la gimnaziul din Beiuş. În 1885 obţine diploma de profesor, la Budapesta, aceasta fiind semnată de către Alexandru Roman, profesor de limba română în acel centru universitar. Între anii 1888-1891 a slujit în parohia sătmăreană Racova. Apoi se transferă în parohia Cheniz (jud. Bihor). Aici îl găsim şi în anul 1909.

A trecut la cele veşnice, având statutul de preot 16 deficient, la 6 mai 1914, în Oradea .

Despre familia lui Ioan Clintoc ştim că a avut un fiu, tot Ioan, născut la Oradea, în 29 august 1875. A început studiile liceale la Blaj, a absolvit însă la Beiuş în 1894, urmând apoi teologia la Oradea. După căsătoria cu Irma Paksy, a urmat hirotonirea, săvârşită în 19 decembrie 1901. Între 1906-1909 a fost paroh în Beznea (jud. Bihor). În alegerile din 1906 a fost unul dintre agenţii electorali ai candidatului kossuthyst Farkasházi Sigismund. Între 1911 şi 1917 a fost paroh la Ruşeni. Din ianuarie 1918 ajunge paroh la Doba. În 17 nov. 1918 este ales preşedinte al Comitetului Naţional Român din comuna

1

Ioan Clintoc sen. (1823-1885). A urmat teologia la Pesta şi a fost hirotonit în 1848, apoi vreme de un an a predat la Liceul din Beiuş. Prima parohie în care a funcţionat a fost Mociar. Din 1861 până la repausare a slujit ca paroh la Venter, deţinând de-a lungul anilor şi funcţiile de vicearhidiacon, inspector al şcolilor confesionale, asesor consistorial al Holodului.

2 Iacob Radu, Istoria diecezei române-unite a Orăzii Mari, scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia 1777 - 1927, Oradea, 1930, pp. 86, 88.

3 Teodor Neş, Oameni din Bihor. 1848-1918, Oradea, 1937, p. 253.

4 Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş. 18281928. Cu o privire asupra trecutului Românilor 6

Citadela Eseu din Bihor, Beiuş, 1928, p. 184.

Ibidem, p. 236; Programa Gimnaziului Superior Gr. Cat. şi a Şcoalelor Normale din Beiuşiu pre anul şcolar 1889-1890, Beiuş, 1890, p. 41.

6 Ioan Bradu, Poeţii şi prozatorii bihoreni, Beiuş, 1948, p. 86; Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică. 1860-1918, ClujNapoca, 1998, p. 123.

7 Reuniunea de cântări „Hilaria” din Oradea.

Documente, Oradea, 1975, pp. 34-35, 37, 39.

8 Teodor Neş, op. cit., p. 161.

9 Ibidem, p. 167.

10 Ioan Bradu, op. cit., p. 86.

11 Eugen Potoran, Poeţii Bihorului, Oradea, 1934, p. 46.

12 „Familia”, Pesta, an VIII, nr. 50, 10/22 decembrie 1872, pp. 594-595.

13 Ibidem, an VII, nr. 21, 23 mai/iunie 1871, p. 242.

14 Teodor Neş, op. cit., p. 604.

15 Ioan Bradu, op. cit., pp. 86-87.

16 Şematismul Veneratului Cler al Diecezei

Române Unite de Oradea-Mare pe anul 1934, Oradea, 1934, p. 216.

17 Iosif Clintoc sen. (1867-1933). Studiile liceale le-a urmat la Beiuş, iar teologia a absolvit-o la Oradea. Căsătorit cu Matilda Pop-Dalyai. A fost hirotonit în 1891. Îşi începe activitatea sacerdotală la Pişcari, funcţionând aici până în 1893. După aceea ajunge adm. parohial în Dijir. În 1900 se va naşte aici fiul Iosif, aşijderea preot greco-catolic. În 1917 era paroh la Santăul Mare, distr. Oradea. Va fi apoi paroh în Giungi, până va trece la cele veşnice.

18 Iosif Clintoc jun. (1900-1952). A absolvit teologia la Oradea. Căsătorit cu Terezia Bretan, a fost hirotonit în 1926. Până în 1934 a administrat parohia Giungi, pentru ca din acel an să fie numit la Eriu Sâncrai, anul 1938 găsindu-l în aceeaşi parohie. Din 1941 până în 1948 a slujit în parohia Satu Mic. După 1948, probabil, a fost arestat, decedând în 1952 la Canal, în condiţii de exterminare.

5

CALENDAR ISTORIC CULTURAL SĂTMĂREAN 2014 APRILIE-IUNIE 70 - 08.04.1944 Se naşte la Negreşti Oaş, poeta Irina Talpoş 95 - 17.04. 1919 Moare la Păulean generalul erou Constantin Păulean (n.1874) 100 - 24.04.1914 Moare la Oradea profesorul şi publicistul Ioan Buteanu (n. 1848) 155 - 25.04.1859 Se naşte la Babţa omul de cultură George Şimonca (m.1918) 75 - 25.04.1939 Moare la Carei preotul patriot george Mureşan (n. 1858) 130 - 28.04.1884 Moare la Carei preotul cărturar George Marchiş (n. 1836) 80 - 29.04.1934 Se naşte la Cămârzana pictorul naiv Vasile Ionici. (m. 2014) 25 - 09.05 1989 Moare la Satu Mare omul politic Ştefan Anderco (n.1906) 65 - 20.05.1949 Se naşte la Fărcaşa (MM) prozatorul Ion Boloş 115 - 29.05.1899 Se naşte la Portiţa omul politic George Cosma (m. 1955) 25 - 03.06 1989 Moare la Bucureşti poetul Paul Grigore (n.1952) 100 - 05.06.1914 Se naşte la Băiţa (MM) poetul Ion Şiugariu (m. 1945) 135 - 08.06.1879 Moare la Lugoj preotul patriot Nagy Mihai (n.1818) 85 - 10.06.1929 Se naşte la Satu Mare compozitorul Vasile Herman (m. 2010) 135 -11.06.1879 Se naşte la Beliu (AR) avocatul Coriolan Şteer (m. 1924) 110 - 14.06.1904 Se naşte la Şomcuta Mare (MM) omul politic ţărănist Aurel Butanu 125 - 18.06 1889 Se naşte la Răteşti dr. Gheorghe Bolchiş (m. 1983) 60 - 22.06.1954 Se naşte la Satu Mare dirijorul de fanfare Mircea Puiu Câcu 115 - 24.06.1899 Se naşte la Săcălăşeni (MM) omul politic liberal Ioan Radu 130 - 25.061884 Se naşte la Valea Vinului preotul-profesor Corneliu Sabo 180 - 27.06.1834 Se naşte la Istrău preotul şi publicistul Ignaţiu Sabău (m.1878 7

Citadela Eseu Preocupări ale intelectualilor sătmăreni în domeniul limbilor clasice (IV) discursurilor lui Hám János. În lucrarea lui Meszlényi Gyula, Szentek élete, a scris 93 de texte biografice. În volumul de referinţă pentru sătmăreni, Monografia oraşului şi comitatului Satu Mare (redactor responsabil Borovszky Samu, 1908) a redactat textele scrise despre istoricul oraşului şi comitatului Satu Mare. În domeniul limbilor clasice a publicat Parva syntaxis latina, 1912.

21. Vasile Lohan (n. 25 dec.

1876, Negreşti-Oaş - 2 sept. 1940, Lugoj).

Profesor, doctor în filosofie. A absolvit în 1900 Facultatea de Teologie din Budapesta, iar în 1902 obţine şi licenţa în litere şi filosofie. A predat la liceele din Lugoj şi Seghedin, în special maghiara, latina, literatura greacă, filosofia şi geografia.

A fost primul director român al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare în anul şcolar 1919-1920.

A scris manuale de limba latină pentru clasele V, VI, VII. În 1906 la Seghedin i-a apărut lucrarea Sintaxa limbei latine pentru clasele II şi IV (în limba maghiară), precum şi lucrarea Latin nyelv hangtani physionomiája, 1902, pe care o păstrează şi Colecţiile speciale ale bibliotecii sătmărene.

22. Alexandru Coriolan Pteancu (n. 19 mai 1878 Borleşti- m. 1956).

Preot, doctor în litere şi filosofie, profesor. După studii liceale efectuate la Carei, unde a fost coleg de clasă cu Ady Endre, a urmat teologia la Budapesta între 1896-1900. A activat în cadrul Societăţii „Salba Literară” a teologilor români uniţi, unde deţinea şi o funcţie de conducere. Apoi a studiat filosofia (literele) la Cluj între 1900-1902, obţinând în 1903 diploma de profesor în greacă, latină şi română. Totodată obţine şi titlul de doctor în română şi limbi clasice.

După specializarea la Roma în antichităţi şi artă medievală, devine profesor la Beiuş, pe urmă la

Marta CORDEA Continuăm prezentarea noastră, ordonată cronologic, cu activitatea unor merituoşi dascăli la liceele sătmărene (Borsos Benő, Bagossy Bertalan, Francisc Groza, Ligeti Imre) sau la instituţii de învăţământ din ţară (Vasile Lohan, Alexandru Coriolan Pteancu, Terente Olariu) sau chiar din străinătate (Aloisie Tăutu).

Cu excepţia unui singur profesor dintre cei prezentaţi în acest număr al revistei, toţi ceilalţi sunt autori de cărţi, care ne-au lăsat scrieri valoroase ce şi azi pot servi ca instrumente utile de lucru.

Am considerat necesar să evidenţiem în rândurile noastre şi activităţile colaterale ale acestor înaintaşi, dedicate bunului mers al culturii şi educaţiei, prin înfiinţarea sau sprijinirea unor importante asociaţii, societăţi sau cercuri literare şi culturale. Prin munca pe care au desfăşurat-o zi de zi pe plan cultural şi social, aceştia au contribuit în mare măsură la scrierea unor preţioase file de istorie locală sau, în unele cazuri, chiar universală.

19. Borsos Benő (n. 31 martie 1860, Carei m. 6 decembrie 1906, Satu Mare). Profesor de maghiară, latină, greacă, publicist. Născut într-o familie de preoţi, şi-a făcut studiile la Colegiul Reformat din Cluj, a studiat încă un an la Hódmezővásárhely în Ungaria (judeţul Csongrád), apoi între 1884-87 a fost profesor la Gimnaziul Reformat din Odorheiu Secuiesc. În 1887 absolvă cursurile Universităţii Ferenc József din Cluj, obţinând licenţa în maghiară-latinăgreacă şi începând cu acelaşi an devine profesor la Liceul Reformat din Satu Mare. Din ianuarie 1889 preia şi conducerea liceului. A fost un dascăl exemplar, dovedind cum poate un profesor să pună în slujba învăţământului tot ceea ce are el mai preţios.

20. Bagossy Bertalan (n. 1868, Satu Mare - m. 1950). Preot, profesor, director la Liceul Regesc Catolic din Satu Mare. A fost hirotonit în 1891. A publicat mai multe lucrări şi a fost editorul

8

Citadela Eseu Năsăud, unde predă între anii 1904 - 1909, limbile maghiară, greacă şi latină, revenind apoi la Beiuş, unde se implică în activitatea societăţii de lectură.

A fost paroh de Cluj, protopop onorar. S-a remarcat ca unul dintre cei mai activi membri ai „Astrei”. A avut o remarcabilă activitate în învăţământ, devenind în 1918 director regional al învăţământului din Oradea, în 1921 inspector general al învăţământului secundar din Transilvania, iar din 1923 inspector general al învăţământului secundar.

Lucrări publicate: Viaţa şi operele lui Petru Maior (Maior Péter élete és működése), Cluj, 1902, Gramatica limbii latine (lucrare scrisă împreună cu V. Bichigeanu), Gherla, 1906. Studii: Reprivire peste trecutul şcoalei noastre (publicat în „Anuarul Liceului Beiuş”, 1914/1915), Il problema dell insegnamento minoritario in Transilvania (Bucureşti, 1940), Învăţământul particular şi minoritar din Transilvania, în „Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul, 1918-1928”, (Bucureşti,1929).

A avut o foarte importantă contribuţie la apariţia revistei „Cele Trei Crişuri” din Oradea. A fost preşedintele comitetului de redacţie al Enciclopediei „Minerva” (Cluj, 1929).

23. Francisc Groza (n. 17 decembrie 1883, Satu Mare - 1955 (?). Profesor. Cursurile primare le-a frecventat, în perioada 1889-1895, la Şcoala populară romano-catolică de băieţi, a urmat toţi cei opt ani ai studiilor gimnaziale şi liceale la Liceul Regesc Catolic din Satu Mare, între anii 18951903. Absolvă la Cluj, în 1907, cu bursă de stat, Facultatea de Filosofie, Limbi şi Istorie, unde a fost studentul profesorului universitar Csengeri János, originar şi el din părţile sătmărene. Activitatea acestui profesor, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe, am prezentat-o deja în partea a II-a a acestui articol. Se pare că Francisc Groza a fost unul dintre studenţii preferaţi ai acestui profesor. Cei doi şi-au continuat relaţia de prietenie şi după ce studentul s-a întors în calitate de profesor la Satu Mare, la instituţia care l-a format, Liceul Regesc Catolic, astăzi Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”. Aici îşi dedică zeci de ani educării şi instruirii elevilor la catedra de limba latină de la Liceul Regesc Catolic din Satu Mare. În anul şcolar 1919/1920, primul sub administraţie românească, a preluat funcţia de director „interimal” al liceului. În continuare, după ce funcţia de director a fost preluată de către dr.

Eugen Seleş, mulţi ani a deţinut funcţia de „subdirector” precum şi pe cea de bibliotecar al

bibliotecii profesorilor de la Liceul „Mihai Eminescu”. În Anuarul Liceului Regesc Catolic pe anul şcolar 1941/1942 semnează un articol evocator al figurii fostului director al liceului, Bagossy Bertalan (a cărui activitate am prezentat-o la începutul acestui articol). Francisc Groza era cunoscut prin faptul că „cunoştea vreo opt limbi, în special din cele vechi”. În anul 1935 a tipărit lucrarea M. Tulii Ciceronis pro A. Licinio Archia Poeta oratio ad iudices. Text latin cu adnotaţiuni de Fr. Groza, profesor secundar, apărută la Editura Librăriei D. Şuta din Satu Mare. În 1937 i-a apărut Gramatica limbii latine tot la Editura Librăriei D. Şuta Satu Mare. Această lucrare conţine 183 de pagini.

24. Terenţiu Olariu (n. 13 ianuarie 1886, Nădlac m. 1 sept. 1941 la Arad). Profesor, doctor în filosofie. După studii primare şi gimnaziale la Nădlac şi Arad, a absolvit studiile universitare la Universitatea din Budapesta. Între anii 1905-1909 a urmat cursurile de filosofie şi litere, iar între anii 1909-1910 a urmat cursuri de drept roman şi filosofia dreptului. În urma acestor studii a fost calificat să predea ca specialităţi principale latina şi elina, iar ca specialităţi secundare prin studiile doctorale: elina, latina şi istoria antică, obţinute cu calificativul „summa cum laude”. A urmat apoi şi cursuri la universităţile din Bucureşti, Bonn, München şi Viena.

A fost calificat să predea limbile clasice latină şi elină în licee. A predat la liceul din oraşul Sopron din Ungaria, la Liceul model din Budapesta, Liceul din Kisvárda, Şcoala normală de fete din Arad.

A fost profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare în anii şcolari 1924-1925, 19251926, 1928-1929, fiind menţionat în documentele şcolii până în 1934. Din 1926 a fost detaşat la Liceul „Elena Ghiba Birta” din Arad.

A publicat: Herodotos vallásos és erkölcsös villágnézete, Budapesta, 1910 (lucrarea a fost retipărită în 2010 la Universitatea din Michigan).

25. Ligeti Imre (6 februarie 1893, Carei-m.

31 mai 1959, Satu Mare). Profesor. După studiile făcute la Carei, Debreţin, Cluj şi Budapesta, din 1914 este, cu câteva perioade de întrerupere, profesor de latină şi filosofie la Liceul Reformat din Satu Mare. Fiind îndepărtat de la catedră, îşi deschide o şcoală particulară, predă apoi la Sighet şi la Oradea. În 1927 revine la Liceul Reformat din Satu Mare, unde va funcţiona şi ca director. A fost membru al Cercului Kölcsey, al Societăţii

9

Citadela Eseu Széchenyi, redactor al publicaţiilor „Máramarosi Újság”, „Pásztor”. A publicat articole şi în „Szamos”. Obţine un premiu la Debreţin cu lucrarea Hogyan fejlődőtt a klasszikus drámából a modern dráma.

26. Aloisie Tăutu (n. 23 dec. 1895, cătunul Mătăsari, satul Terebeşti- m. la 28 septembrie 1981 la Roma). Preot, profesor, doctor în istoria bisericii.

Urmează cursurile Liceului greco-catolic din Beiuş, după care timp de un an studiază teologia la Roma. După o scurtă revenire la Oradea, urmează Facultatea de teologie din Viena, unde învaţă limbile germană şi latină. Din toamna anului 1919 până în vara anului 1921 îşi completează studiile la Roma, fiind primit în Colegiul Oriental Grec „Sfântul Atanasie”. Cu lucrarea De Sancti Nicetae Remesianis dacorum episcopi, vita et operibus historico-theologica (Roma, 1920-1921) îşi ia doctoratul în istoria bisericii, fiind apoi hirotonit preot de către arhiereul Isaia Papadopoulos, asesor al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. În toamna anului 1921 este numit profesor de latină şi religie la Liceul de fete „Mihail Pavel” din Beiuş, unde va iniţia înfiinţarea Reuniunii Mariane. În anul 1937 este trimis la Roma ca delegat în Comisia Pontificală pentru redactarea noului Cod de Drept Canonic al Bisericilor Orientale.

Dintre variatele activităţi ale monseniorului Aloisie Tăutu amintim cele din domeniul cercetării istorice, al traducerilor şi tipăriturilor. Cercetările sale au fost încununate de publicarea a 16 volume, în limba latină, intitulate Fontes - Series III - Acta romanorum pontificium.

Ele cuprind documentele privitoare la dreptul bisericesc oriental începând de la papa Clement I (88-97) până la papa Martin al V-lea (1417-1431).

De asemenea, Aloisie Tăutu a pregătit bibliografia şi partea de introducere pentru Codul de Drept Bisericesc Oriental.

atât mai mult cu cât a lăsat în urmă şi roade palpabile. Este vorba despre lucrările publicate, manuale pentru uzul elevilor, gramatici, traduceri din operele scriitorilor clasici sau alte lucrări legate de cultura antică.

Ca punct comun al celor prezentaţi de-a lungul celor patru episoade putem evidenţia multitudinea de preocupări cu care şi-au înfrumuseţat viaţa. Aproape fără excepţie, personalităţile la care ne-am referit au activat pe multiple planuri, unii au făcut parte din cinul preoţesc, dar au fost şi profesori sau traducători, alţii au fost dascăli, dar şi-au desfăşurat activitatea şi în calitate de jurnalişi sau autori de manuale, alţii au stat la cârma unor prestigioase instituţii de învăţământ, dar au fost şi membri ai unor foarte importante societăţi sau asociaţii culturale. Într-un cuvânt, au fost, fără tăgadă, adevăraţi Cărturari, meniţi să contribuie la ridicarea nivelului cultural al Sătmarului, dar şi la cel al altor locuri pe unde i-a purtat viaţa.

Cele aşternute până acum pe hârtie sunt doar un punct de pornire, căci cercetările nostre în acest domeniu continuă, convinşi fiind că trecerea timpului în loc să îngroape aceste valori, le va scoate la lumină cu mai mare intensitate.

Bibliografie 1. [Borovszky, Samu], Szatmár-Németi sz. kir. város, Budapest, Országos Monografia Társaság, [1908].

2. Câmpean, Viorel, Oameni şi locuri din Sătmar, Satu Mare, Editura Citadela, 2008.

3. Câmpean, Viorel, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. II, Satu Mare, Editura Citadela, 2010.

4. Câmpean, Viorel; Cordea, Marta; Pop, Ovidiu T., Francisc Groza, un intelectual dedicat învăţământului şi culturii sătmărene, Satu Mare, Editura Citadela, 2012.

5 . F a z e k a s L ó r á n d , Ta n á r i é l e t u t a k , Szatmárnémeti, Identitás Alapitvány, 2005.

6. Fazekas Lóránd, Múltunk öröksége 2, Szatmári Református Gyimnásium, s.l., s.a.

7. Muhi Sándor, Szatmári arcképek, document electronic.

8. Periş, Lucian D., Aloisie Tăutu: aspecte din opera istorică, Blaj, Editura Buna Vestire, 2003.

9. Denisa Mădălina Maxim, Terenţiu Olariu: personalitate a şcolii româneşti interbelice, Satu Mare, Citadela, 2013.

Am încercat pe parcursul demersului nostru să alocăm un spaţiu egal fiecărui sătmărean cu preocupări în domeniul atât de generos al limbilor clasice, chiar dacă în cazul multora s-ar fi putut scrie mult mai mult. Sperăm să fi reuşit conturarea personalităţii acestor luminători ai tineretului, cu o cultură solidă, bazată pe scrierile antice. Fie că au intenţionat să scoată în evidenţă originea romană a poporului român şi a limbii române, fie că au dorit să integreze în universalitate culturile română şi maghiară de pe aceste meleaguri, activitatea lor rămâne remarcabilă, cu

10

Citadela Eseu Răscolind printre amintiri: Carei, 25 Octombrie așezat acolo o cruce încropită din două surcele. Și că aceea ține locul unui însemn mai vrednic l-a care Țara nu s-a gândit încă!

Mă întorc în Basarabia, lângă Soroca, unde tatăl meu aproape prinsese rădăcini, și unde eu trebuia să vin pe lume. M-aș fi bucurat de bunătatea bunicei mele învățătoarea din Cosăuți, de cei mai buni sruguri „poamă coarnă”, cu boabe uriașe, de harbuji și zămojii cu arome cum nu mai sunt și de atâtea alte lucruri minunate. Nu puteam rămâne pentru că frontul (iar frontul!), întors, precum știm că s-a întâmplat, ajungea din nou la Nistru. Înainte a de a se ocupa Soroca, mama, soția unui militar român, cu mine „pe drum” și cu sora ei mai tânără au urcat la Florești în ultimul tren spre Iași și apoi, spre Ploiești. Peste puțină vreme, aveam să văd acolo lumina unei zile cu cerul acoperit de bombardierele aliate. Mi s-a relatat mult mai târziu tristețea acelui drum al refugiului din calea războiului care își repeta dezastrul, a câta oară pe pământul îndurerat al Basarabiei. Războiul îngrozea acum județul Prahova, unde se trăia alt infern. Bombele lansate țintind gara din Ploiești (camuflată însă de nemți, pentru că era mereu plină de cisterne cu petrol), au nimerit printre altele o grădiniță de copii. Iar mamei și mătușii mele le-a fost dat să vadă acel dezastru! A urmat mereu fuga în adăpst, unde mama ajungea ultima, când avioanele cu zgomotul lor infernal erau deasupra noastră.

Acum, la cei peste 92 de ani își găsește greu liniștea. Trăiește uneori coșmarul războiului, al refugiului, suferința îndepărtării de casa părintească, ori a multor lipsuri de după război.

Adesea, întreabă de trăsura cu care plecase din Soroca spre gară, iar seara, stinge luminile din casă ca să nu se vadă afară, sau mă trimite cu mâncare la copiii din adăpost... Cred că vremurile acelea „se decontează acum” pe seama sănătății multora dintre cei care le-au trăit.

Teama de ruși, care dictau în România după război, deslănțuise în țară vânătorea de basarabeni. Erau căutați și în gaură de șarpe, apoi adunați în niște lagăre și trimiși la muncă, după caz, în Siberia. Se afla în pericol mătușa mea care

Viorica URSU Scriu sub impresia ceremoniei din 25 Octombrie anul acesta, de la Carei, pentru că această zi mă emoționează în mod deosebit. Până nu demult, îl însoțeam pe tatăl meu, veteran de război, la ceremoniile care cinstesc ostașii Armatei Române, unde se vorbește cu respect despre istoria noastră și unde se aduc flori pentru eroi. S-a bucurat mereu că a existat această zi pentru Carei și pentru Țară, fiindcă trăise pe viu acolo pe frontiera de vest, ziua de 30 august 1940.

A apărat hotarul amenințat al României și la peste 90 de ani își amintea nume de locuri și de oameni, vorbind despre încordarea de zi și noapte, de luni în șir cu care sa vegheat, despre provocări și incidente, despre umilința încercată și tragediile întâmplate în aceea zi nedreaptă.

Tinerețea lui a rămas puternic marcată de acele evenimente. Socotise atunci că nu poate rămâne în teritoriul ocupat și a venit în grabă până la Făurești (sat din marginea Chioarului, atunci în județul Satu Mare), să-i vadă pe cei de acasă.

Tatăl invalid din ”prima bătaie”, din Galiția, știa bine ce-i așteaptă pe feciorii lui, el însuși își pierduse de mic tatăl dus fără întoarcere, prin 1890, într-unul din războaiele împăratului. Și-a îmbrățișat mama în lacrimi de durerea altei despărțiri, frații și surorile. Apoi și-a urmat Regimentul („7 Grăniceri”) în retragere în Muntenia și Moldova și cu care a trecut Prutul atunci când a trebuit să-l treacă! A eliberat Basarabia și a rămas acolo cu misiunea s-o apere și să-i ocrotească pe cei din spatele frontului care trecuse Nistrul. În războiul din Răsărit, până la Cotul Donului (cumplită rezonanță mai are râul acela cu cotul lui!), avea să ajungă mobilizat în armata maghiară și să cadă prizonier fratele mai mare. S-a întors acasă peste patru ani, de nerecunoscut, după ce cu toții l-au crezut mort și i-au făcut câteva parastase. Am aflat de curând de la un basarabean ajuns să vadă locurile în care au murit 150000 de ostași din Armata Română și nu se știe câți români din armata maghiară că a 11

Citadela Eseu trebuia ascunsă mereu, încât tata, întors din misiunea de război, și-a adus familia acasă în Ardeal, între neamuri. A fost ascunsă în Făurești într-o colibă din grădina unui uncheș, până lucrurile s-au liniștit. Dar amănuntele trăite din nou cu teamă, zi și noapte n-au loc în rândurile acestea. Mă gândesc la tatăl meu, care îmi lipsește și aViorica cărui tinerețeURSU a fost marcată de evenimentele din zona Careiului, în 1940 și reparate acum 70 de ani - tocmai sărbătoriți. Și tot în legătură cu cele evocate, îmi amintesc cu nostalgia tinereții mele însoțite de o statornică pasiune de muzeograf, că am contribuit, cu patruzeci de ani în urmă, la o aniversare „rotundă” și atunci a zilei de 25 Octombrie. Este vorba despre o expoziție documentar-istorică pe care am organizat-o, deosebită și prin prezentarea grafică semnată de reputați artiști sătmăreni. S-a întâmplat în castelul de la Carei, în „Sala cavalerilor”, numită pentru scurtă vreme chiar „Sala Eliberării”. Expoziția a completat evenimentul solemn al cinstirii eroilor Armatei Române și evocarea, după treizeci de ani care se împlineau, a luptelor pentru eliberararea orașelor Carei și Satu Mare și cu ele, a ”ultimei

brazde” din Ardealul românesc. Emoția de atunci a fost poate mai mare și pentru că erau prezenți, ca niște documente vii, o mulțime de veterani de război, reprezentând toate gradele militare.

Printre ei, generalul Victor Popescu, participant la operațiunile militare din această zonă ale Armatei Române în ambele războaie mondiale.

Venerabil oștean și distins intelectual, generalul a întrecut firesc orice pregătire și orice documentare la care ne-am străduit ceilalți, încât, evocarea sa vie rămâne greu de uitat. A îndrăgit locurile de care îl legau amintiri împărtășite atunci și în alte rânduri și a rămas la Satu Mare până la sfârșitul vieții.

25 Octombrie ne amintește mereu de toamna anului 1944 când se încheia încă un război purtat pe pământul Țării. Deși ostașii români vor continua jertfa lor aproape un an până la capătul ultimului război al lumii întregi.

Iar despre cât de mult ne dorim acum să fi fost acel război cu adevărat ultimul, ar putea să fie o altă poveste, pe care o știm pentru că o trăim în ultima vreme cu toții!

Baia Mare, octombrie, 2014

CALENDAR ISTORIC CULTURAL SĂTMĂREAN 2014 IULIE - SEPTEMBRIE 120 - 03.07.1894 Se naşte la Carei scriitorul şi ziaristul Jávor Béla (m. 1973) 105 - 05.07.1909 Se naşte la Tur pictorul Ion Ţânţaş (m. 1973) 55 - 15.07.1959 Moare la Blaj preotul şi omul politic Aurel Dragoş (n. 1883) 130 - 15.07.1884 Se naşte la Gherţa Mică scriitorul Rodion Markovits (m. 1948) 25 - 16.07.1989 Moare la Bocicău vicaru episcopal Paul Augustin (n.1908) 55 - 17.07.1959 Se naşte la Satu Mare poetul şi traducătorul Kovács András Ferenc 75 - 23.07.1939 Moare la Medieşu Aurit preotul şi omul politic Ioan Tarţia (n. 1878) 20 - 23.07.1994 Moare la Oradea filosoful Radu Enescu (n. 1925) 175 - 25.07.1839 Se naşte la Pomi preotul patriot Gavril Lazăr de Purcăreţi (m. 1907) 75 - 28.07.1939 Se naşte la Şimleul Silvaniei scriitorul Mircea Gozar 65 - 03.08 1949 Moare la Ribiţa (AB) dirijorul Iosif Spătaru (n.1901) 60 - 15.08.1954 Se naşte la Blaj artistul plastic şi scriitorul Vasile Frăţilă 65- 15.08 1949 Se naşte la Cicârlău autoarea de studii monografice Maria Gârbe 75 - 20.08.1939 Se naşte la Lăzăreni (BH) poetul, omul de cultură Teodor Curpaş 75 - 23.08.1939 Se Naşte la Târşolţ pictorul Ion Sasu (m. 2011) 95 - 28.08.1919 Se naşte la Valea Vinului scriitorul şi traducătorul Mikó Ervin (m. 1997) 135 - 30.08 1879 Se naşte la Căuaş pictorul Aurel Popp (m.1960) 12

Citadela Eseu POETUL ION ŞIUGARIU 100 de ani de la naştere supravegheat paşii şi l-a râvnit ca prezenţă pe tărâmul poeziei, Ion Şiugariu dedicându-i primul său volum de versuri, publicat în anul 1938 „Trecere prin poarta albă”, despre care apoi profesorul a scris în revista Familia cuvinte elogioase, ca fiind o „ţâşnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinereţe neastâmpărată care irumpe ...”

Poetul Ion Şiugariu, „zărilor albastre cavaler”, a bătut cu dărnicie, cu toiagul fermecat în porţile poeziei şi Dumnezeu l-a auzit, l-a privit şi l-a îndrăgit încât a hotărât că într-o zi să-l cheme la el, ocrotindu-l astfel de spaimele lumii.

Acea zi a fost ziua cu nori negrii deasupra pământului, de 1 februarie 1945, când mai erau câteva luni până să răsară din nou soarele. Poate acum ne priveşte din paradisul pe care l-a visat, „muntele acela, uriaş pe care-l avea pururea în faţă şi pe care nu l-am putut urca niciodată ...” aşa-i mărturisea poetul, într-o scrisoare, iubitei sale soţii Lucia, (Bucureşti, 3 martie f. a.). Întreaga creaţie poetică îi stă sub semnul purităţii, poetul fiind însetat de ceruri şi lacom după mult soare, de lumină, invocând divinitatea, aşteptând mereu, rugându-se, precum în versuri ca cele din poezia Rugăciune pentru Soare: „Dămi soare, dă-mi soare, dă-mi soare. / Soare, / Dămi soare, Doamne ...”. Poetul a trăit pentru o lume mai frumoasă, rezemându-se de tot ceea ce putem numi înălţarea fiinţei noastre.

La apariţia celui de-al doilea volum „Paradisul peregrinar”, în colecţia Meşterul Manole, la Bucureşti, martie 1942, aprecierile confraţilor săi, în paginile revistei Gândirea, n-au întârziat să apară pentru că „avânturile, mirajele, ispitele, năzuinţele, nepotolita sete de evadare în spaţii metafizice ... duc poezia d-lui Ion Şiugariu către o dumnezeiască desprendere a omului de humă.” Poetul s-a oprit cu gândul asupra „celei mai pure, mai esenţiale şi mai desăvârşite iluzii: Lucia” căreia i-a dedicat acest volum.

Poetul se întorcea mereu cu gândurile spre trecut, „spre frageda copilărie” când pierdut în „pacea largă” viaţa lui, copilul de altădată, era „pârâu netulburat”. Robit de frumuseţea pură senfiora. „Strămoşescul sat” şi „suprema fiinţă

Maria BILŢIU „Chemarea înălţimilor nemuritoare” l-a urmărit, l-a ademenit, tulburându-i întreaga fiinţă, alergarea de om cu alcătuire blândă, mistuindu-se în autodepăşire. „Fiecare strigăt arde o dorinţă / De împlinire nefirească şi lumină / De ridicare peste propia fiinţă / Şi de cunoaştere înaltă, cristalină.” Rătăcirea „printre gânduri” îl face pe poet să se depărteze de „ispitele pământului” care îl îmboldesc pe fiecare muritor, el nerâvnind liniştea „ci numai truda de-a se înălţa spre ea”. Pornind la drum, poetul s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu „gândul în azur şi muselină”, pentru a pătrunde prin lumi necunoscute, trebuind să-şi facă o prealabilă pregătire „cu visul, floare-n păr şi zâmbetul pe faţă”. Şi-a „scăldat condeiu în boare cristalină”, buzele şi le-a „cuminecat cu mustul gliei”, pentru ca să-i „crească-n inimă cicoarea poeziei”, crezând că numai aşa va reuşi să-şi aleagă din noianul de slove pe cele mai alese „cuvinte potrivite” pentru poemele sale, ca mai apoi să le dăruiască oamenilor cu dezinvoltură „ca pe nişte bobi de linte”.

Poetul credea că pretutindeni există poezia aşa cum există multe elemente din natura înconjurătoare, precum aerul, apa, florile, ... apoi visul „un neîntrerupt contact cu tot ce există-n noi şi în afară de noi, (...) e atât de aproape de noi încât trebuie să fii artist pentru a o putea desprinde din lucruri”. (Invitaţie la poezie, din vol. „Ţara crinilor”).

Pentru înălţimile la care îndrăznea să privească şi spre care a tânjit mereu, „pentru cerul nins /Şi alb al versului frumos şi al gloriei de veci”, nimic nu-i uşor, în demersul poetic trebuind depăşite multe obstacole: „... ape de trecut, adânci şi reci, / fără punte salvatoare, fără pod / Şi fără luntre pentru-al gândurilor mult norod!” (Cântec de pornire la drum, vol. „Trecere prin alba poartă”).

Această trudă trebuia să fie mărturisită cuiva, iar martorul acestor frământări a fost Octav Şuluţiu, profesorul său şi criticul care i-a 13

Citadela Eseu ardeleană” îl susţin în demersul poetic. În „Elegii pentru Ardeal” întâlnim multe elemente care înveşmântează meleagurile îndrăgite, greu de uitat, satul de munte din Ardeal, satul natal Băiţa, purtat peste tot „ca o icoană”, „cuminecat cu cetina de brad”, colinele şi şesurile în clar de lună, blândele seri, pădurile misterioase, izvoare necunoscute, gorunii, „munţii româneşti ai Ardealului” prin care rătăcesc din basme „româneştii smei”. În mijlocul acestui univers se disting minerii care „pe Valea Roşie coloană lină / Înşiruită pe o dungă de cărare (...) În laibăre şi cioareci vechi de lână” mergeau la lucru în adâncurile pământului. Tatăl poetului a trudit în mină, iar copilului de altădată nu i-a fost străină această povară, el însoţindu-l pe tătâne-său în măruntaiele pământului. În toate creaţiile freamătă, clocoteşte mândria de a fi român ardelean.

La început de Cireşar, în zilele de 13-15 iunie 2014, s-au organizat la Tăuţii Măgherăuş manifestări, dedicate centenarului Ion Şiugariu, de către Asociaţia culturală „Clepsidra de cristal” şi Primăria oraşului. După simpozionul dedicat

poetului Ion Şiugariu, toţi participanţii de la această manifestare emoţionantă, prin cuvântul rostit de mai mulţi cunoscători ai vieţii şi faptelor lui, am descins la Casa Memorială a poetului din Băiţa, sat aparţinător Tăuţilor Măgherăuş. A fost o zi senină, cu mult, mult soare, după care a râvnit, în sufletul său, poetul. Acolo, am trăit un sentiment tulburător, pe care voi încerca să-l exprim cum l-am simţit eu mai bine: Poetule, tu, nu fi trist, / Din cer albastru n-ai căzut, / Iar muntele privit, de sus, e un abis, / Spre vârful lui ţinteai ... demult. / E linişte, acum, în vis / Şi soare, soare mult, în necuprins, / Prin paradis peregrinar / Cuvântul freamătă adânc. / Şi casa ta e, tot, pe dâmb, / Privind tăcută înspre vale: / Ori te-a zărit pe undeva, / Ori fâlfâiri de aripi astrale?

Ion Şiugariu este poetul-erou însemnat cu stea în frunte, care a rămas îmbrăţişând glia unei ţări străine. Fie ca cerul să-l ocrotească, sub cele patru anotimpuri, cu frumuseţea şi mistuitoarea simţire a lumii, iar pădurea , misterioasa pădure să acordeze pentru poetul nostru „viori în guri de grauri”.

Microeseu Intelectualii Ovidiu T. POP Şi în această ...iepocă, aceiaşi indivizi sau urmaşii lor, sau parveniţi cu ...origini, umanoizi care ştiu „totu” şi care au în mâinile lor vieţile noastre, au redescoperit cine ...sădeşte sămânţa răului. Este ...intelectualul!

Ce este un intelectual? În general un absolvent deosebit al ...şcolii, un om educat, un om care are verticalitate, ţinută şi conştiinţă, respect faţă de istoria ţării şi a umanităţii, şi care participă activ la viaţa culturală, se poate considera şi poate fi considerat ...intelectual. Mercenarii şi slugile, care-şi vând conştiinţa pentru un ...pumn de arginţi, nu se pot numi intelectuali, chiar dacă ... .

Din cauza educaţiei, condiţiei şi a culturii lui, intelectualul are nişte ...pretenţii de la societate, nu ...materiale! În momentul în care aceste aşteptări nu există, apare ...durerea exprimată prin ...cuvinte

şi atitudine. De ce îşi vorbeşte intelectualul poporul şi patria ...de rău? Pentru că-l doare că poporul ...nu vrea şi ...nu poate să înţeleagă ...lucruri simple, pentru că poporul ...uită prea repede, pentru că poporul este ...prea iertător, pentru că poporul se lasă ...prostit şi-i place să fie ...minţit, pentru că poporul ...plânge, pentru că poporului îi place starea de ...inerţie, pentru că ... .

Ce vină au intelectualii? Vina lor este că îşi ...iubesc prea mult ...poporul şi patria!

De ce sunt de vină intelectualii? Pentru că vor ca poporul lor să nu fie o ...turmă! Pentru că vor ca patria să fie a poporului, nu a ...! De aia!

Cum se ...trezeşte un popor? Cu ajutorul ...culturii! Cine face ...cultură? Cultura o fac ...intelectualii! De ce sunt de vină intelectualii?

Pentru că ...trezesc oameni! Este bine? Da! Este ...convenabil pentru ...unii? Nu! Şi atunci, conform principiului arhicunoscut, învăţat şi verificat „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, intelectualii ... !

14

Citadela Eseu Născut marţi, toamna Angela-Monica JUCAN MOTTO: Scriu pentru „aproapele meu” fără să „mărturisesc strâmb”, fără să-i „poftesc muierea” şi fără să-i „poftesc niciun lucru” în schimb (Aurel Pop) Nu ştiu de ce am impresia că era o zi de primăvară parcă timpurie şi nu alt anotimp când m-am pomenit la serviciu cu cineva care venise pur şi simplu să mă cunoască! Pot spune că nu eram mai prejos (dintr-un anumit punct de vedere), fiindcă nici mie nu-mi era necunoscut numele Domniei Sale. Ne intersectaserăm mai ales prin revistele ARP ale generosului Artur Silvestri (pomenit cu drag fie în veci), eram şi într-un volum colectiv realizat de acelaşi nemuritor Artur Silvestri. Ba, eu aveam chiar un ascendent : că îl şi bârfisem odată şi o dată (de bine, cu Mariana).

Da, era sigur primăvară deduc pentru că a trecut oarecare timp până când, în zi de toamnă adâncă, acelaşi an, am fost chemată la direcţiune să mi se dea de făcut caietul biobibliografic „Aurel Pop 60”.

Am adunat cu această ocazie cum se face date biografice şi odată cu ele aveam să adun repere ale unui destin strict artistic cu data naşterii (22 noiembrie nu e data reală) eliberată din memoria familiei, care însă a reţinut cu precizie ziua de marţi a unui sfârşit de octombrie sau început de noiembrie (clar zodia Balanţei); cu o copilărie începută într-un loc şi continuată în altul, fără a se putea spune că şi încheiată acolo, fiindcă nu atinsese vârsta majoratului când s-a dus să-şi întâmpine tinereţea tocmai la Arad; cu începuturi de cu vreme ale afirmării în creaţia literară; cu semne din zvon de ghioc şoptind despre artistul complex care s-a ocupat un timp, cu mult succes, şi cu desenul, şi cu sculptura în lemn. Aveam să cunosc totodată câte ceva din câmpul de forţe al stelei sale care i-a măturat în traiectoria ei tot mai bine drumul de îndeletnicirile lumeşti, până a rămas curat frisonul cultural euperturbat deseori de furtuna ridicării în slava premiilor literare, a numeroase distincţii, a recunoaşterilor, a încredinţărilor de funcţii sau poziţii, a afilierilor la organizaţii culturale, a dobândirii unui important statut şi a unor titluri ştiinţifice. Dar am şi înţeles că Fortuna i-a cerut plată grea, în monedă de nervi, de energie, de seriozitate, de perseverenţă, de constanţă, de neodihnă, de răbdare, de conştiinciozitate şi corectitudine.

Am adunat pentru caiet, desigur, şi material bibliografic. Odată cu el avea să mi se contureze în dimensiuni şi mai precise portretul moral al celui care ştiu că n-a fentat plăţile cerute de „noroc”. Numeroasele traduceri din opera sa, inclusiv în limbi exotice, atestă un prieten mai presus de bariere etnice, de concepţii, de

profil cultural. Zeci de interviuri „luate” (foarte puţine „acordate”), de cronici literare, de prefeţe sau postfeţe, de prezentări de carte la lansări ale unor confraţi consacraţi sau ale unor debutanţi, prezentări cu alte ocazii, ca şi activitatea de editor sau de gazdă bună în revistele pe care le conduce fac dovadă de altruism infinit şi necunoaşterea sentimentului invidiei. Căci, în ce-i priveşte pe cei de-o seamă cu el, se ţine departe de coteriile zilei şi, cu multă înţelegere şi stăpânit de modestie, nesupărat pe drumul abrupt şi accidentat care i-a fost hărăzit, promovează tineri, făcându-le mai uşor urcuşul. Mici gânduri trimise în comentarii pe internet de apreciere, de felicitare, de îndemn, de încurajare, de mulţumire indică omul atent întotdeauna cu semenii.

Că îi găsim numele în lista de semnături pentru un apel de repunere în drepturi a unui scriitor sau pe o petiţie pentru salvarea unei cafenele culturale de la mulţi kilometri depărtare este probă peremptorie de simţ civic exemplar. Apoi, necroloagele şi evocările demonstrează caracterul unui om neinteresat (că morţii nu-l mai pot recompensa, şi totuşi îi omagiază). Dar ce necrorecompense, când nici viii nu se prea întrec în asemenea gesturi a se vedea spre edificare puţinătatea paginilor cu recenzii care i s-au făcut sau cu interviuri care i s-au solicitat. Dar dr. Aurel Pop nu aşteaptă să i se întoarcă binele (pe modelul biblic Mai fericit este a da decât a lua FA 20, 35). Se bucură dacă se scrie despre Domnia Sa şi-i mădăreşte pe cei care au scris, incluzându-le texte integrale sau fragmente în volumele proprii pe care le scoate. Semne limpezi de neîntârziată şi egală mulţămită, deşi numele semnatarilor sînt de toată mâna şi mai importante, şi mai puţin importante.

Despre atâtea, iată, pot vorbi până şi datele seci ale unui caiet de tipul celui amintit.

Dar, extracaiet, dintre cei 60 de ani neîmpliniţi din (sigur) primăvara 2009 şi cei 65 din toamna asta pe sfârşite, aleg numai o întâmplare, care mă impresionează şi uşor-amuză de câte ori mi-o amintesc: Mă întreabă cineva într-o zi dacă nu am vreo cunoştinţă la arhivele sătmărene, că, fiind din alt judeţ, n-ar vrea să facă drumul degeaba până acolo deci l-ar interesa orarul, condiţiile în care ar putea consulta dosarele şi dacă există vreo speranţă de a găsi ce caută. N-am nicio cunoştinţă la arhive, dar am o Cunoştinţă în Satu Mare. Şi o sun. Răspunsul n-a fost nici da, nici ba. Ci, închipuiţi-vă, m-a întrebat dacă persoana (nici nu ştia despre cine-i vorba, nici n-a întrebat) vrea neapărat să meargă în Satu Mare sau ar fi de acord să caute el în locul ei documentele şi să-i extragă datele de care are nevoie! Câţi, adunaţi din toată lumea, ar mai fi în stare de aşa ceva? Încă 65 şi binecuvântaţi de Dumnezeu ani, deacum înainte!

15

Citadela Poezie strigare-n pustiu este declaraţia noastră de dragoste

Mariana PÂNDARU

Aici în raiul cu sentimente echilibrate unde pasărea e ca o umbră de pulbere nu e loc de nicio dezordine interioară.

Artistul Singur - artistul stă în faţa unor tablouri abstracte din care ies ca ventuzele culori vii, agresive îmbrâncindu-l în groapa cu lei pe propriul lor creator Îl văd ca prin sită topindu-se încet, încet - lumânare aprinsă în toiul nopţii de vară

Omul cameleon

ca un bulgăre mirosind a iarbă şi flori

Şi numai ochii - două globuri O hartă întipărită în palmă de alb chihlimbar se încăpăţânează să ameninţe rămân să-mi vorbească cu drumuri tot mai înguste despre cel ce nu mai are cuvinte.

Iată, eu ştiu! E harta destinului!

- vă spun. E harta vieţii! continui să repet cu Umbre sub cireş japonez încăpăţânare în timp ce voi priviţi Aveam sentimentul stolul de grauri că ne aflăm în Grădina Raiului prea fericiţi sub lumina de cireş iubind libertatea şi cerul împânzit de lumină. japonez înflorit ca un bulgăre greu Fără cuvinte trăindu-ne clipa cu ochii topiţi în mierea înserării grăbite Ca şi cum ieşisem din trup două umbre fosforescente eliberate pentru totdeauna din nesuferita închisoare de lut.

Mâinile - o pereche de aripi Acestea sunt mâinile mele: de pământ sunt! Şi eu mă rotesc în jurul lor

„Dar nu uitaţi nisipul din oase“ ne spun înţelepţii la vreme de înserare Nu uitaţi!

- repet şi repet eu în zadar…

Acestea sunt mâinile mele luaţi-le şi faceţi din ele o pereche de aripi. În raiul cu sentimente echilibrate Dragă frate întru credinţa cuvântului suntem prizonierii unei clipe albastre Căci de o vreme

16

Văzut-ai tu, Francesca omul cameleon cum suie din treaptă în treaptă fără să tulbure nimic din ceea ce este; Cuvânt de nisip, pas de nisip poartă pe drumul său cum nimeni altul - un bob de ceară fiind.

Văzut-ai tu, Francesca pe crucea aceea de piatră pe care urcăm toţi ca furnicile, cum el, omul cameleon ia forma aproapelui.

Pentru mama Mamă Prin ochii tăi văd lumea din urmă Aşa cum prin ochii fiului meu văd lumea ce va să vină Tu eşti rădăcina El este coroana Trunchiul ce poartă pecetea de la tine la el sunt eu, buna mea mamă.

Cu alte cuvinte sunt lujer crescut din plăpânda ta tinereţe.

Citadela Poezie copacilor entitățile plăpânde cu urme albe de deodorant pe umbrele melcii o să se zvârcolească în maioneză sătui să-și zidească curcubeie fosilizate în stânci

Marian HOTCA Stewardesă în acest moment sunt stewardesă pe avionul de hârtie făcut din ziarul New York Times nu știu engleză că nu mi-a plăcut de regina Angliei, nu mi-au plăcut verbele neregulate și nici past perfect continuous, dar totuși mă descurc cu limba poeziei: toate cuvintele sunt rugate să-și pună centurile de siguranță! urmează un zbor lung și cu denivelări aeriene țineți-vă bine de punctul semnului de exclamare, așezați-vă teama sub peruca lui Barack Obama ce am desenat-o prostește în timp ce mă uitam la filmul Gone With the Wind și strigați: nebunie, nebunie, nebunie! ne spargem ca nucile în gheața de la Polul Nord și grațioasa cădere ne zidește în iarbă poemul epitaf

Artă culinară

că am fost odată chelner la Masa tăcerii și am turnat nimicul în paharele divelor nefericite, le-am făcut vânt cu o frunză diafană de canabis, apoi le-am aprins țigara în sobă, căci fetița cu chibrituri a dat ortul popii anapoda sub ușa indiferenței; și totuși mi-e așa de teamă că fumul tutunului va lăsa în urma lui niște vise tolănite în imperfecțiuni limfatice.

Unde ești Marilyn Monroe? Iar visezi?

Vezi că ți se ard vinetele!

Iar ceaiul ți-a ieșit pe aragaz de 15 minute!

În bucătărie Marilyn Monroe prăjește niște vinete în tigaia violet, apoi fierbe ceai verde pe ochiul ruginit de la aragaz; înfățișarea poetului se opărește cu aburul cuvintelor futuriste, vorbele se rumenesc până la inimă printre vinete și simbolul face o reacție vicleană cu bicarbonatul de sodiu.

până și asfaltul are azi tenul mai frumos nu vreau să alunec pe resturile gelatinoase din visul tău disproporționat căci sinele meu vorbește într-o limbă îmbălsămată în sânul jilav al pădurii

Îmi amintesc ca într-o ceață estompată

în noaptea aceea o să crească la picioarele

în câteva minute vom răsfoi pădurea ca pe un abecedar și vom bea apă din sfârcul frunzelor bătrâne ne vom rupe oasele unul câte unul până ce vom rămâne o grămăjoară de crengi supusă putregaiului

poem esențial gata am scris titlul mai am de scris doar poemul drumul a rămas o firmitură de pâine uitată aseară în farfuria în care am mâncat ciuperci soarele înghite aerul mumificat în oglindă eu sper că dimineața va înceta sămi pună aceeași întrebare inutilă și insuportabilă: „Ubi sunt qui ante nos?” și eu nu o să-i mai răspund că sau dus toți „in regressus ad uterum”

fungi

17

stau înfășurat în plapuma umplută cu indiferență privind pe geam cum natura se îmbracă cu haine galbene cumpărate de la second hand tac și schimb atmosfera cumpăr grade mai mici pentru termometru și-mi reinventez ființa insesizabilă

Citadela Poezie Ioan NISTOR CAREI, CÂMPIE, ANOTIMPURI... În memoria sculptorului Gheza Vida

1. gândurile-mi răvăşite se reîntorc de pe front pe când toamna rostogoleşte o lacrimă amară spre un alt orizont anii se duc la braţ cu norii, culorile ţărânii se schimbă libertatea a vorbit mereu o singură limbă 2. o, cum treceam iarna prin nămeţi, cum călcam vara printre urzici holdele gemeau de maci, de legende, era un tărâm sacru aici umbrele lui octombrie coboară acum în asprul decor vântul numără frunzele galbene, praful va fi sorbit de un nor copacii ascut frunze perfecte sorbind argint din putredă tină pe ziduri părăsite ciorile îşi dispută un maţ de jivină un tren mai calcă sub roţi lacrimile ucise într-un templu durerea tot mai citeşte nişte cărţi lăsate deschise

4. pe muza ascunsă-n Olimpul platanului vreau să o chem să tescuim vremea într-un crâmpei de poem să mă înveţe atotştiutoarea care-i misterul fântânilor vechi din Carei unde adăpatu-s-au şi caii şi cerul să scormonim după urletul lupilor din steaguri îngropate de daci, să ascult cum mai susură sânge în corole de maci...

5. iată: Voievodul ocoleşte smârcul cu berze pe la Moftin o ţărancă întoarsă acasă din munţi îi întinde olul cu vin: vai! scris era-n stele că sânge va curge, că piatra unghiulară se pune după sfânta cuminecare că doar capetele tăiate pot zvânta lacrimile dintre hotare

6. ... în castel: bijuterii, catastife şi oala de noapte... o gazdă primitoare, cu gust! dar contesa imperiului prea lung şi prea lat dormea într-un pat prea îngust încât i se aud şi azi falangele care 3. trosneau dimineaţa caut urciorul cu fum printre zidurile când se răsucea să-şi pipăie soţul şi indiferente să-i potrivească mustaţa şi înţeleg la răscruci că zidurile nu pe când el dispărea câte o noapte, sunt din piatră, ci din sentimente câte un ceas neliniştit că din ius de aceea încerc să număr paşii careprimae noctis doar o fărâmă de au sfinţit demult dalele secol a mai rămas pe când alături smerite urcă în cer ... dar acum catedralele un danţ clocoteşte, ne inundă un trestii dansau pe lacuri şi ca trestiile zvon se rotesc pe podium trece mândră o blondă în armura lunganele şi moţatele fete ecouri unui nein teuton bachanale! nu vinul, ci acest vârtej o să ne-mbete 7. din zurgălăii văzduhului muiaţi în ... la Mecenţiu ciutura varsă un cerneală susur de vers peste zare iar poetul roua sonoră picură pe oraş verticală dă definiţia durerii şi o trece-n în ochii tineri viitorul sădeşte o rază glosare Cronos, sub sceptru-i de aur, viorile îşi întind ca un pansament tinereţea veghează peste zări simfonia

18

soarele e suveran, între oameni înfloreşte surâsul Reginei Maria angelice ţitere înalţă o scară verticală în spaţiu vântul răsfoieşte cărţile, o copilă recită din Fényi şi Raţiu, arcuşul lui Ruha trezeşte aerul să cânte, să plângă, să spună... în braţele Iederanului iar se aprinde o strună 8. pe drum de secole hălăduiesc înspre Carăii Mari căruţele cu must, cu porădici şi gogoşari... pe drumul versului pe care şi eu la ceasul serii-ncercu-l aici pe unde Dumnezeu a scris cu tintă Cercul, şi-ntr-un târziu încredinţându-şi poporului său harul pe scoarţa holdelor a copiat din hărţi cereşti Hotarul 9.

Amin! fiecare pom creşte în locul său şi noi credem în florile care-şi găsesc loc între flori pentru că aici la margine sfinţind primăvara Iisus Hristos învie de două ori...

10. agheasmă picură din ţigla verdea platanului iar bobul de grâu putrezeşte în albastrele pleoape, e un semn că aromele s-au trezit şi vor veni să ne-ngroape 11. iar voi, gânduri răvăşite, voi aţi sosit de pe front tocmai când noi rostogolim o lacrimă limpede spre un alt orizont istoria se duce cu norii, culorile lumii se schimbă dar semnele le-am descifrat: frumuseţea va vorbi mereu o singură limbă 25 octombrie 2013

Citadela Poezie Dumitru BRĂNEANU Libelulă Dimineaţa te însenini cu ochi mari de rouă ca o bucurie nevinovată umbra ta developează pe liniştea firelor de iarbă singurătatea mea îmbrăcată în petece de lumină ca într-un dans al soarelui libelulă îndrăgostită lunec pe întinsul căprui... al ochilor tăi. ÎN MIJLOCUL FLORII erai în mijlocul florii zâmbet de înger zăvorând clipa şi nu îndrăzneam să respir şi nu îndrăzneam să te chem să nu te destrami vis liniştitor şi perfect nesigură clipa în care te aştept

în ora deschisă ca o floare deslegând umbre în spaţiul absent e o sete în mine de culoare să te găsesc iluminare în fiecare diminaeaţă desculţă prin gândurile mele.

PE TRUPUL TĂU pe trupul tău lumina se prelinge sărutul unui înger cântec de greier despuiat de clipele veciei statuie cerşând ispitele înflorite la răscruce de cuvinte în rugă şi fără chip mustind a busuioc sub cer de privegere în risipiri de stele ca un nor alb umbra ta însămânţează somnul

ÎN GENELE TALE în genele tale soarele îşi culcuşeşte umbra sufletele noastre două aripi albastre ale aceluiaşi înger se îmbrăţişează pe întemeierea înserării peste arşiţa îndoielii tale.

Numele tău... numele tău, murmur izvorât dintr-un munte albastru curge prin mine dinainte de a fi cântec de taină în tăcerea albă dintre noi O şoaptă bate sfios la uşa amintirii rouă a unei chemări târzii ca o adiere de bucurie peste speranţe înzăpezite când timpul spulberă nădejdi Tu, umpli poeme de lumină

Regulamentul Concursului de debut al Editurii „Caiete Silvane” Editura Caiete Silvane, editura Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, instituție a Consiliului Județean Sălaj, organizează concursul anual de debut, ediţia 2015, cuprinzând următoarele secţiuni: Poezie; Proză; Critică şi istorie literară; Eseu.

Manuscrisele, în limba română, participante la concurs vor fi expediate, cel târziu până în 15 februarie 2015, în format electronic (pdf sau doc) pe adresele caietesilvane@yahoo.com sau office@caietesilvane.ro sau prin poștă, în format printat, însoțite de varianta în format electronic, la adresa Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Zalău, Piața 1 Decembrie 1918, nr. 11 (cu mențiunea pe plic pentru Concursul de debut al Editurii „Caiete Silvane”).

Manuscrisele trebuie să aibă: cele de poezie, maxim 50 de pagini (format A4, corp de literă 12), cele de proză/ critică literară/istorie literară, maxim 400.000 de semne, iar cele de eseu maxim 300.000 de semne.

Lucrările declarate câştigătoare (de un juriu format din personalități ale lumii literare) vor fi anunțate la Zilele revistei „Caiete Silvane” (martie 2015) și vor fi publicate la Editura „Caiete Silvane” până la ediția următoare a Zilelor menționate. Sunt acceptate şi manuscrise ale autorilor care au fost incluşi anterior în antologii sau au publicat în volume colective.

Premiile concursului constau exclusiv în publicarea volumelor (la cele patru categorii menționate).

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Relatii suplimentare pot fi obtinute la telefon 0724570646 sau prin email la adresele: caietesilvane@yahoo.com; office@caietesilvane.ro.

19

Citadela Poezie Ioan GÂF-DEAC Poem peripatetic Vine soarele să trăiască în zori, pleacă zidurile în mersul dat cuiva printr-un univers cu fiori să nască triburile în sterpul timp golit de secunde, umplut de veacuri, cu veşnicii zidite în pătrate, în fulgi de zăpadă, în lacrimi cu franjuri.

Nu-i soarele al nimănui, nu-i sensul un mers al cui şi al cuiva în un deodată înlăuntru.

Nu-i nici o direcţie proprietară de sens prin mers în sfântă inerţie amară.

Sunt rupte aripi din valuri de soare, sunt supte văi din câmpuri pe care se moare, mărturisiri se trec în urziri ce întrec marile firi, într-una unuia ceva rotind spre a merge, spre a se urni.

Dau gând în lei ce participă stând în şei cu strâmb adânc.

Un singur singuratic devine blând, cu largă distanţă de vorbă dând celui ce trebuie să ajungă.

Cosmos ajuns îndeajuns departe geme, victorie de nepătruns în pricini şi puncte de semne.

Vin leagăne în curburi, pleacă dreptunghiuri în albastre lacrimi de cer zorit să se nască.

Cântec exact tresaltă în respiraţia victoriei cu searbăd contur.

Nici înţelesul nu are mers, nici revederea de vreodată nu şterge micşorarea de peste drum.

Era întuneric. Stăpânul în hieroglife murea, topirea o scurgere de oţel rece în ruptură zace.

Necuprinsă micşorare cântec adună, nestinsă îndurare o plantă în zare sugrumă.

Trec rând pe rând metale calde prin mersul curbiliniu al soarelui din obişnuinţă.

O nelegală ploaie îndoaie naşteri de asemănări, trecute cosmosuri în neuitate uitări.

Bunăoară, taina din timp este o doară din haina ce rupe în franjuri azvârlituri de zimţi de aur.

Spre mine fac semn şi-mi zic să merg mai departe.

Ridică sensul din spate, încarcă esenţa din faţă, răstoarnă înaltul din adânc.

Aţi vrut oglinzi din răstrişte un fel de răscruce să fie.

Să nască, aţi înfrunzit o anume negură într-o pădure cu mii de metale zdrobite între două iubiri. Şi tu mai mare Soare, ai franjuri în razele tale?

Rezilienţa binefacerii Se întorc unităţile în restrângere. Curg iar gândiri în făgaşe de aur, lunecând spre vămi, tăinuitoarele site născând doar arderi prin ciururi, prin ochii proprii.

Aripi cu răni se bandajează cu mari cuvinte nedrepte.

Nu doream să redeschid alămurile tristeţii, însă un fel de suflet invizibil din mine, din tine - cuvânt îngemănat se naşte în zi sfinţită, ca parte din sinele vieţii, ca parte din noi.

Linii şi mari intersecţii se odihnesc în necontururi, în difeomorfe valuri de aer împietrit.

De firea poeziei depinde norocul poetului, de bunăvoinţa astrală.

Să văd dacă teama şi neştiinţa domnesc şi-n alte lumi, să ştiu dacă roua şi cuviinţa mai stârnesc şi alte furtuni.

Cerul nu aude nimic. În subcuvânt zace mai multă făgăduinţă decât în mine, care mă dau uitării prin uitare.

Deducţia visului trecător este inducţia aleanului muritor. Îndrăzneala versului trupesc, împreună cu viforul adierii, mână în mână trăiesc.

Geometria gândirii cu rezilienţa binefacerii se resemnează.

Marea odihnă se încheie în călătoria netrecută prin mers.

Ritmuri batjocorite se află în profeţii căzuţi în propriile lor profeţii, în ţipătul netainic al sunetului din orice cuvânt. Între sminteala prozei şi ascunzişul statornicit în stagnare, nestatornicia este nepăsătoare.

Cei drepţi mor în picioare, adevăraţi îngeri restauratori de timp.

Să mă înştiinţez de poezie stau la pândă, în timp ce armate de îngeri aliaţi în neliniştită rezilienţă adastă.

Cetatea poeţilor este echivalentul ne-nebuniei populare, întinsă poezia dorind să se rupă din străfundul inimii spre a curge în jur.

Frânghie nedreaptă este durerea, beţie neaspră este părerea, duioasă milă se cheamă fericirea în sânul ajutorului morţiş obţinut de fiecare poem întru risipire în aer, în apă, în foc.

Tot mai cinstit este acela ce vinde poezie în loc de trupuri, nefericiri în loc de lipsă de fericire.

Bine te simţi când eşti neliber în libertate, fum peste poeţii neprefăcuţi şi limpede azur peste cei neadevăraţi.

Minciuna din cuvânt înlocuieşte eroarea de cre ş tere din arbori.

Poezia înlocuieşte lipsa de spaţiu, timp, aer şi foc.

20

Citadela Poezie Prunci,

Era al diavolului Roşu.

Vasile MIC O scară

Şi noi am văzut

O scară Din cruci De morminte Pe deal, Sub un cer Ţinut, Neţinut Minte…

Şi noi am văzut Arbori Trecând de la lacrimă La extaz.

Treci pe acolo, Pe lângă scară, Pe lângă ger, Te duci Pe lângă morminte Fără de cruci Pictate în cer…

Te duci Printre cruci, Te duci iară.

Care morminte? În care ţară?

Bufnițele nopţii Sunt bufniţele Nopţii Pe aici, Pe oriunde…

Trebuie să le respecţi Înfăţişarea Şi cântecul Şi ploaia Ce va să vină.

Care nu iese Din cuvântul mamei, Care ţine la bunica sa Mai mult decât la luna nouă.

Voi fi mereu Pruncul care iubeşte Râul, Cu păsările Şi ciripitul păsărilor Din satul meu.

Să nu mai mor Am să mor În cer Ori am să mor Pe-un nor Când n-am să mor De dor…

Să nu mai mor?

Nicicând Să nu mai mor!

Poemul, rob

Ca la început

Poemul a fost pus În cuşca Fiarelor Sălbatice.

Îmi voi permite Să rămân ca la început: Pruncul Care îi respectă pe ceilalţi

Nu era surd, Nici orb nu era, Doar avea glonţul la tâmplă, Degetul de pe trăgaci 21

Şi noi am văzut Cerbi Prefăcându-se În rouă. Şi râul A fost văzut Brăzdând cerul De deasupra Cerului său.

Stele, În cete, Am mai văzut…

Pe lângă arbori, Pe lângă cerbi, Prin rouă Ducându-se. În piesa aceasta În piesa aceasta, Măştile dimprejur Se pot preface a fi Soldaţi În luptă, Soldaţi cu săbiile Încă sclipind Deasupra capetelor Retezate.

Nu mai e zi, Nu mai e noapte…

Dar pace poate fi Oricând.

Citadela Poezie Adrian BOTEZ

Vasile CONIOŞI-MESTEŞAN

ISPĂŞIRE Haiku ziua regelui cocoşul bunicilor în capul mesei * cu câinele-n parc marcându-şi toţi copacii prezidenţiabilii * greblă uitată frunzele îndeasă stiva de lemne * zi de vizită mirisind a morfină şi tăcerile * pană de curent colindul bunicului pe toată scara * plictis de iarnă om de zăpadă singur pe coala albă * rufele la râu tot mai uscate mâinile care sparg gheaţa * la gura sobei pe genunchii bunului doar peticele * cărări de iarnă pe urmele tatălui până la crâşmă * acelaşi colind alte mâini sparg nucile pentru bunica *

în grosolane cărnuri acum sângeri sfidând pe salamandra înfocată eşti surd grăirilor de păsări îngeri nu vei cânta-n cristaluri niciodată

iarnă cumplită soacra rămâne la noi încă o vreme * înţelepciune nepotul jucându-se cu spuma de ras * Sfântul Valentin cerând înc-o inima pentru bunica * via netunsă doar foarfecele tatii fără de cârcei * ziua mai lungă mama-şi pune la păstrat lumânările * pământ nearat tot mai putin seamănă fiul cu tata * Noaptea-Nvierii ştafeta luminii sfinte încă la check-in * mălin înflorit iarăşi uită bătrâna geamul larg deschis * luna-n telescop ţânţarul acoperind câteva cratere 22

vuind - nunta metalelor s-a-nchis pelerinajul florilor se-amână te-au alungat rigorile din vis peste primordii noaptea e stăpână vor trece-n plumb tot alte manvantare până-nţelege-vei privighetoarea până-nvăţa-vei iar să-nalţi altare: de rost slova-n nisip ţi-a şters-o marea... ...vei pribegi prin timpii ispăşirii deşert fără de crin robeşti privirii

ROSTUIRE PE DOS nori deşi pe mintea mea se-ncruntă şi tot mai îngheţată-i Crucea Firii văzduh pământ foc apă nu senfruntă: crima e sfânt liantul nimicirii curge noroi prin vinele uimirii abia-şi mai poartă fluturii solia: călăii-au prăbuşit în sânge mirii valsează peste lume nebunia sfârşit de timp - asasinat de vise m-au otrăvit copacii cu orbire: cuvinte mor junghiate-n paradise iar viaţa-i tot mai lentă răstignire ...în gândul de-a-L urma pe-Iisus Hristos am rostuit făcutu-exact pe dos!

Citadela Poezie Veacuri roșii

Traian VASILCĂU Veacuri roșii rîd pe hartă, Veacuri roșii nu ne iartă.

Arta iertării

Maci incandescenți mi-s ochii, Veacuri roșii taie plopii

Sub cerul unde liniștea mașteaptă Cu crini în mîini, spre care nam mai mers, Ce mare e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

M-am fost crezut oracolul stihiei Și împăratul clipei, mai ales, Și-adeseaavocatul Veșniciei Și-abia acum, tîrziu, am înțeles Că toatele-s în van de nu-i durerea Primordialul schit, spre care-n zori Cuvîntul meu a-ncendiat tăcerea Și-a-ngenuncheat în fața unei flori, Care e Ea, a lumii mele soartă, O sfîntă-n amintirea de neșters.

Ce taină e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Ce unică-i femeia, cea creată Din vraja Adevărului Suprem, Fără de care-s piatră răsturnată Peste-al lui Christ mormînt, să mă tot tem Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă Prin care aș fugi de prealumesc S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată Și-atunci pe loc să simt cănmuguresc

Și sădesc în loc mesteceni.

Suflete, să nu te legeni Nici cînd vei simți din zbor Al ciocoilor topor Și crengile cu fructe se îndreaptă Spre îngerii văzduhului ales.

Ce nobilă-i femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Un dangăt nesfîrșit în spovedire, O turlă de sublim sub prima stea, Ce poate fi-ntregită mănăstire Doar cu altarul care este Ea! Sfat Lumina-i nestinsă în mine, Aprinsă de-un licăr divin.

Nu fiți țări de sînge vecine, Iubiți-vă, oameni. Amin.

Surîsuri sunt tot mai puține, Cuvîntul nu e ca un vin.

Nu fiți continente străine, Iubiți-vă, oameni. Amin.

Cuprindeți-vă pe coline, De mînă luați-vă lin.

Nu fiți lumi de pacoste pline, Iubiți-vă, oameni. Amin. Și holdele din cer senine, Duceți-le-n inimi, blajin.

Nu fiți nesfîrșite ruine, Iubiți-vă, oameni. Amin.

23

Ca pedeapsă că le-ai zis “Veacuri roșii” și te-au stins…

Trilul tăcerii Azi am fost la piață Pentru niște viață, Se cam terminase viața mea.

Mă-ntîlnii c-o fată, Mîndră și-ntristată, Care prinse-a-mi trilui așa: „De cînd vin la piață N-am întîlnit viață, Nimenea nu vinde-așa ceva.

Ca să-ți fie bine Ia un tril din mine, Numai nu-ți pot da și pasărea”.

Zisu-i-am: “Măi fată, De un sfînt sculptată Din pămînt aurifer ceresc, Eu sunt o tăcere, Tu ești o tăcere, Tocmai de aceea te iubesc”. Și-am plecat prin lume Să o uit anume, Să mă uite pînă-n zori și ea.

Ca de-acum tăcerea, Precum Învierea, Să-mi tot triluiască inima.

Citadela Poezie Culoare

Viorica BĂLUŢĂ

Unii spun că sângele e de culoare roşie eu vreau să cred că are culoarea speranţei a cerului ce se reflectă în apa cristalină sau a florii ce strigă la mal „nu mă uita”

Odă (unei prietene) Te-am întâlnit la răspântii orbecăind printre frunze de toamnă şi buzunare sparte cu ochii uscaţi de brumă căutai în genunchi ghiocei pierduţi de-o primăvară târzie eşti inima ce bate fără de ecou icoana din fereastră ce-aşteaptă bulgări de zăpadă braţe încolăcite după umeri bocet nestins şi singurătăţi zămislită din nisip evă prin păduri desfrunzite iubirea ta furată de inorogi pe lună plină Balet Guler de sărbătoare pe copaci gânditori reflectă în pupilă plăcerea dialogului vibraţii trăite paralel sub parfumul florii de cireş

Reverii în mare secret plec la drumul mare misiunea doare Mama La ceas târziu odaia cu parfumul tău aşteaptă să-i deştepţi zăvorul în depărtări doar greieri neştiutori cântă luminând ograda de-mi vei veghea somnul toate spaimele de mâine se vor risipi dorinţa repetă un descântec Noapte cu Iele

Flori cu rouă ca nişte mărgele poate ale bunicii sau ale mele în dimineaţa visului plouă la margine de drum trec roţile una după alta poartă cu ele dorul de sub coviltir o ţigancă îmi întinde mărgele

Portret Lacrimă născută din ecouri absente gând romantic îmbrăcat în clasic aleargă pentru a prinde orizontul

joben sprijinit în colţul tinereţii Cerşetori fără de ecou la porţi îngropate în noapte pe uliţi se aud paşi de zgârcenie

Jocuri

Luna Nouă mă îmbie să-mi pun speranţe în braţele tale

horă de fecioare încinsă din lacul cu stele inorogi galopează pădurea înroşită

voi fi pradă jocului de rit şi visez cum plouă fluturi mii în culori vii

El vinde declaraţii la schimb pe o ţigară ea îi acceptă târgul cadoul ei de vară îndrăgostiţi

sub felinarul din colţ îngerul plânge e noapte cu Iele

Primul născut

24

după un timp el tot în căutare ea într-o veşnică visare

Citadela Critică literară Capacitatea de (auto)iluzionare şi lirica cerebrală* naţionale, pierderea identităţii sinelui, fatalitatea destinului etc. nu fac decât să decoloreze urmuzian, vălul albastru al iluziei.

Paradoxal, în alchimia şi arhitectura noului volum, nu poetul „îmblânzeşte iluzia”, ci iluzia necenzurată (= „spiritul ce gândeşte în sensul lui”, J. Paulhan) îl sileşte pe autor să se pună în slujba ei, pentru a înşela gândirea poetică, mitică, filosofică, religioasă etc.. Deschid volumul la întâmplare: „o iarnă în formă de verb/ dintr-o noapte ce mai fumegă/ pe dungă de stea călătoare/ prin oraşul meu umblă porumbei/ ca o rugăciune caldă” (Pastel, p. 30).

A doua constatare a fratelui nostru, cititorul, după lectura integrală a volumului. Măria Sa (re)descoperă că inspiraţia balzaciană a lui Petru Scutelnicu, de a face din iluzie, supratema scriiturii nu este întâmplătoare Mesajul himeric, melancolizat subversiv şi topit în substanţa celor 70 de poeme, are simultan, funcţie estetică, poetică şi poietică: iluzia care ne îmblânzeşte (titlul este voit paradoxal; felicitări!) este creaţie despre care, aşa cum susţinea cândva R. Tagore, nu poţi spune că este ireală. Dimpotrivă! Îmblânzirea iluziei înseamnă, în viziunea prietenului meu Petru Scutelnicu (toţi poeţii sunt prietenii mei!, nu şi criticii, prozatorii!), îmblânzirea „scorpiei” ce locuieşte confortabil în fiecare din noi, înseamnă perpetua noastră (re)umanizare şi voinţă de comunicare cu celălalt. În vol. Îmblânzitorul de iluzii sub prezenţa constelaţiei de teme şi motive, cunoscute cititorului şi din volumele anterioare, legate de fragilitatea fiinţei (v. Peisaj, p. 6; Abur de orhidee, p. 9; Tramvaiul, p. 18; Tandreţe, p.

21; Melancolie provincială, p. 31; Dictatura frigului, p. 64 etc.), poetul, un hierofant al unei inspiraţii aparent întâmplătoare, se descoperă dependent de iluzie şi trădat inexplicabil.

Simţindu-se părăsit de iluzii (iluzia copilăriei, tinereţii fără bătrâneţe, prieteniei, iubirii,

Petre ISACHI Nimic mai productiv pentru un poet, decât capacitatea de (auto)iluzionare. Dacă cineva vrea să studieze funcţia iluziei şi a mitogenezei, în procesul poetizării din opera unui scriitor, îl rog să (re)citească volumele lui Petru Scutelnicu, în ordinea apariţiei: Paznic la floarea de măceş, 1996; Ameninţarea cu viaţa, 1998; Viaţa de unică folosinţă, 2002; Poem pe cord deschis, 2006; Imperiul cu poeme, 2011, şi, desigur, Îmblânzitorul de iluzii, 2014. Prima constatare a fratelui nostru, cititorul, după lectura textelor, este că iluzia nu numai că nu subminează însuşi conceptul de artă, ci, dimpotrivă, îi asigură longevitatea, cultivând simultan „augusta minciună” a literaturii şi resorturile vanităţii autorului/ receptorului. „Credinţa lipsită de măsură”(=iluzia), a poetului deziluzionat ce-şi proiectează/ transfigurează în poeme concise, o lume contaminată de angoase colective, spaime atavice, complexe, reverberaţii, amintiri, iubiri romantice, despărţiri, melancolii provinciale, „cărţi de zăpadă”, ameninţări, uitare, frig existenţial, „clipe de toamnă”, dictatură, copilărie pierdută, înstrăinare de sine şi de lume etc. este un extraordinar spaţiu al mitogenezei cei alimentează poetului imaginarul poetic, harul demiurgic şi inspiraţia.

Scriitorul născut la Tg. Mureş, cu studii superioare la Cluj-Napoca, transfigurează în vol. „Îmblânzitorul de iluzii”, un acut sentiment al insecurităţii, omniprezent parcă, într-o cetate etern asediată de provincialism (= o faţetă aparent inofensivă a prostocraţiei ce naşte şi perpetuează abjecţia umană şi „dictatura frigului”), în care amintirea, presimţirea primejdiei şi a iminenţei apocalipsei individuale, sociale, politice, neliniştile firii, sentimentul decăderii morale, spirituale şi a pierderii valorilor consacrate, dezamăgirile ce fac ecuaţia vieţii, ordinea socială fals-europenizată, străină fiinţei individuale şi 25

Citadela Critică literară solidarităţii, aşteptării, comunicării cu celălalt etc.), P.S. (pre)simte ca o fatalitate, primejdia morţii interioare, pericolul vidului sufletesc, în fapt asfixierea sufletului de agresiunea abjecţiei umane. Transfigurarea simfonică a unor teme şi motive, precum: toamna (este reiterată de cca. 19 ori), îngerul, oraşul, soldatul, iarna, scrisoarea, pumnalul, copilăria, tramvaiul, gara, sufletul, spitalul, fotografia uitată, strada etc. naşte o stare poetică transparentă, tragică şi absurdă în acelaşi timp, de ţi „se vede sufletul” şi te determină „să fugi într-o limbă necunoscută”. Fuga de sine, de celălalt, de lume, pierderea credinţei etc. scriu postmodernist muzica elegiacă a volumului Îmblânzitorul de iluzii.

Limbajul poetic inconfundabil, marcă a scriitorului autentic (atenţie! există, totuşi, pericolul căderii în manierism) este simultan expresie a spiritului şi a sufletului: „platină în triajul gării/ prin artere îmi circulă/ o copenhagă de iluzii/ iarna de aspirină de catifea/ de penicilină/ Danemarca şi frigul de cuarţ/ mângâind poezia/ ca un pumnal” (Vocea poetului, p. 33). Performanţa poetică a lui Petru Scutelnicu este generată de algebra superioară a spiritului ce configurează sub lirica cerebrală, misterul omului ce „prinde cu sufletul gheaţa lumii” (v. Omul, p.40), încât „absurdul semnificativ” (Călinescu) prinde contur atunci când te aştepţi cel mai puţin: „Cuţitul de argint/ este o stradă/ sau o tristeţe/ bezna hohoteşte prin fereastră” (Scrisoare la vreme de seară, p. 32).

Conciziunea poemelor, lapidaritatea versurilor, tristeţile iremediabile, rafalele de singurătate, privirile de cuarţ, melancoliile însângerate, anxietăţile potenţate de o iarnă definitivă, starea de „toamnă ghimpată”, senectutea (pre)simţită ca o ameninţare, minciuna vieţii inclusă în „copenhaga de iluzii”, modul atipic în care îşi cheltuite „însingurarea” în fiecare zi, nepăsarea existenţială, „gerul din provincii”, senzaţia de lume expirată, ce convieţuieşte într-un azil de bătrâni, absurdul ce se insinuează în progresie geometrică etc. sunt tot atâtea inginerii poetice ce-şi rătăcesc însuşi autorul, într-un labirint borgesian, construit chiar din iluziile celui ce se visa „paznic la floarea de măceş”. Personal cred

că Petru Scutelnicu apără cu aceeaşi forţă de (auto)iluzionare frumuseţea lumii; „ figurantul dintr-o piesă oarecare/ buimăcit de o rafală de singurătate/printre flori de catifea/ şi logaritmi în baza doi/ prin ceaţă/ de martie/ ochii tăi de cuarţ/ nici o toamnă nu mai trage la peron/ în oraşul pălmuit de nepăsare” (Lecţia de matematică, p. 36). Tendinţele de eroificare, de sanctificare şi de tabuizare (v. Rugă, p. 8; Cuvinte, p. 15; Tristeţea unei clipe, p. 24; Drept la replică, p. 29; Viaţa, p. 43; Copilăria, p. 55; Frigul ostenit, p. 62; Strada, p. 73 etc.), sunt atenuate de melancoliile „torenţiale” de sorginte bacoviană, de ludicul barbian şi de cuminţenia pământului specifică oricărui poet ardelean ce se îmbată cu poezie şi cu virtute, respectând, în principiu, toate interdicţiile.

De fapt, aici am vrut să ajung. Interdicţia omniprezentă în lumea în care trăim naşte nevoia de iluzie poetică, potenţează măreţul mister al existenţei de care suntem fascinaţi şi intuiţia lirică, mai exact intuiţia pură necesară poetizării: „păsarea măiastră/ îţi tulbură cerul din privire/ ţi se face seară/ prin sălcii încovoiate de somn/ primăvară atât de cadâncă/ încât se întorc salcâmii acasă/ viaţă zornăitoare/ pe Covaci şi Gabroveni/ viaţă îndepărtată/ îţi prind o stea căzătoare/ în mijlocul inimii” (Ai putea să atingi melancolia, p. 72).

Arta de a vizualiza stările, ideile, iluziile, interogaţiile, mirările, revoltele etc. transformă vol. Îmblânzitorul de iluzii într-o pictură oarbă, ce se aude în loc să se vadă (apud. Leonardo Da Vinci). Se aude muzica unui suflet ce se crede trădat de iluzii, de prieteni, de lume. Îl asigur pe redactorul-şef al revistei Plumb: iluziile nu trădează niciodată. Noi suntem cei care le trădăm.

Noi uităm că cine trădează se trădează. Cu siguranţă, poetul Petru Scutelnicu va continua să cugete (adică să se iluzioneze la modul absolut), să scrie „cărţi de zăpadă” (v. şi poemul cu acelaşi nume, p.74), să viseze la „fântâni sălbatice” şi să mângâie „poezia, ca pe un pumnal”.

Petru Scutelnicu, Îmblânzitorul de iluzii, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014.

26

Citadela Critică literară MERSUL PE CUMPĂNA BALANŢEI tributar stării de spirit al personajului principal.

Uneori este cald, luminos, optimist, alteori este plin de îngrijorare faţă de năsăbuinţele societăţii. Scriitorul a ales modalitatea de a se adresa direct, colocvial celor trei parteneri de dialog, ceea ce îi oferă posibilitatea de a se exprima deschis, fără inhibiţii, sincer şi fără menajamente. Atmosfera de şezătoare sau de priveghi este reprodusă aidoma şi întâmplările se derulează lin, alteori fragmentar, printre limbile de foc pâlpâitoare în vetre, deoarece scriitorul consideră că obiceiurile şi tradiţiile populare, penetrând întreaga viaţă socială, reglează relaţiile şi comportamentul oamenilor. A păstra datinile înseamnă a dăinui peste veacuri, a încerca să acceptăm modernismul dar să nu-l lăsăm să ne anihileze spiritul. E prea mare graba şi oamenii nu se mai opresc să asculte bătrânii, considerându-i depăşiţi, uitând că ei sunt păstrătorii unui întreg tezaur de înţelepciune acumulat de-a lungul multor generaţii.

Aşa după cum ne-a obişnuit, în această carte regăsim, printre altele şi elemente ale supranaturalului ca instrument de înţelegere şi de înfruntare a lumii în care trăim, elemente croite pe calapodul miticului românesc, din care rezultă o proză captivantă, cu personaje care pot naşte ataşamente emoţionale, croite să stârnească simpatia cititorului, altele ce pot stârni polemici aprinse, referitoare la apartenenţe politice. Toate însă, se cer citite, discutate, răsfoite sau recitite la un moment dat, pentru că aşa cum am mai spus cartea se vrea o oglindă a vremurilor noastre. Iar vremurile tulburi nasc opere care încearcă să surprindă, uneori fotografic cotidianul. O carte în conţinutul căreia, printr-o înlănţuire de evenimente şi povestiri cu personaje reale din punct de vedere istoric, politic şi social, ni se dezvăluie o atitudine îndrăzneaţă a autorului în legătură cu adevăruri ale timpului trecut şi ale celui prezent. O carte a cărui conţinut structurat pe câteva planuri şi episoade distincte, tinde să îşi atribuie calitatea de document, care, însă, din punct de vedere al naraţiunii vădeşte în primul rând evocarea, urmată de o descriere cronologică, o gradaţie ascendentă şi una descendentă ce duc, la cele mai multe dintre componentele sale, către un deznodământ brusc sau neprevăzut, lipsind sau limitat la o simplă sugestie. Aceasta pentru că, dacă, partea de început a fiecărei povestiri cuprinde relatări cu privire la locul, timpul şi situaţiile în care se desfăşoară acţiunea, în parcursul acestora stringenţa

Elena ROŞCA Sub semnul „timpului care mistuie totul” Gheorghe Ungureanu îşi lansează al cincilea volum titulat Gustul pâinii şi al vieţi, completând seria începută cu Memoria clipei, Fantasmagorii nocturne, Aellia şi Uitarea.

O carte în conţinutul căreia, printr-o înlănţuire de evenimente şi povestiri autorul experimentează mersul pe cumpăna balanţei, încercând să găsească echilibrul dintre lumea de ieri şi lumea de astăzi, dintre bine şi rău, dintre tinereţe şi bătrâneţe, dar mai ales dintre valoare şi nonvaloare. În căutările sale prozatorul constată că omul, aşa cum spunea Petre Ţuţea, nu este cu adevărat el însuşi, decât atunci când desprinde de spiritul său eticheta morală, filosofică sau politică sub care are iluzia de a participa la o lume mai bună. Abia atunci se poate identifica cu un univers abisal, pe care nu-l poate defini, şi nici nu ar avea nevoie să o facă, un univers ce se sustrage oricărei iluzii. Lumea de azi, supusă tumultos schimbării, este oglinda prin care scriitorul readuce din uitare lumea de odinioară cu oameni, fapte, întâmplări şi încearcă să surprindă sensul şi profunzimile vieţii. Domnul Gheorghe Ungureanu este tentat să refacă din frânturi mozaicate istoria recentă a românilor trăitori pe aceste pământuri. Astfel, derulează, ca nişte diapozitive scene de viaţă, aşezate între naştere şi moarte. Fie că sunt de odinioară sau mai recente declanşează filmuleţe evocatoare, care surprind elemente ce constituie identitatea unei naţii. Viaţă în esenţa ei, între botez şi prohod, e un şir lung de întâmplări, de cele mai multe ori banale. Străduindu-se să privească detaşat şi obiectiv această trecere, cititorul se trezeşte implicat şi poate să întrevadă, dincolo de banalitate, miracolul existenţei.

La rândul său scriitorul se dovedeşte implicat în viaţa românului simplu. Se întristează în faţa declinului societăţi, păstrând însă speranţa într-un viitor mai bun, clădit pe valori autentice. Ne îndeamnă să păstrăm vii în memorie, atât bucuriile cât şi neajunsurile epocilor, propunându-şi ambiţios să ne scuture conştiinţele, să ne trezească la realitate; să ne ofere câteva repere pentru o viaţă în care să fim conectaţi în permanenţă la identitatea poporului din care facem parte. Scriitorul vibrează la toate aceste aspecte, tonul utilizat fiind

27

Citadela Critică literară conflictului, folosirea masivă a dialogului, a ghilimelelor şi a punctelor de suspensie determină nuanţe a căror înţelesuri sunt lăsate la dispoziţia cititorilor, în condiţiile când viaţa tumultoasă a personajelor este pusă în evidenţă prin alte mijloace scriitoriceşti. Printre acestea redescoperim descrierea - atributul cel mai de seamă al autorului; metafora, aluzia, accentul, sublinierea, ironia, farsa, cronografia, repetiţia, paralelisme, dislocări, intervertiri ale ordinii narative, fragmentarism şi discontinuităţi, intenţionate etc. Toate acestea au rolul de a sugera atât varietatea şi autenticitatea faptelor, a

caracterelor şi împrejurărilor, cât mai ales repetabilul prin irepetabil sau necesarul prin întâmplător, generează mobilitatea şi flexibilitatea textului, continuitatea în timp şi în spaţiu a descrierilor şi personajelor.

Urmărirea stăruitoare a acestor elemente stilistice în strânsă corelaţie cu atitudinile prozatorului determină aprecierea că această nouă scriere, mai puţin obişnuită, densă în conţinutul său problematic, este capabilă să genereze idei, dezbateri, critici dar şi aprecieri pe măsura intenţiilor.

CALENDAR ISTORIC CULTURAL SĂTMĂREAN 2014 OCTOMBRIE-DECEMBRIE 65- 01.10.1949 Se naşte la Gelu poetul şi editorul Ion Vădan (m. 2012) 195 - 10.10.1819 Se naşte la Potău canonicul Mihail Şerban de Cerneşti (m. 1888) 60 - 14.10.1954 Se naşte la Ardud poetul şi traducătorul Radu Sergiu Ruba 135 - 21.10. 1879 Se naşte la Braşov omul politic ţărănist Mihai Popoviciu (m.

200- 26.10.1814 Se naşte la Aşchileu preotul şi omul de cultură Dumitru Coroianu de Coruieni şi Vima Mică (m.

1891) 65 - 26.10.1949 Se naşte la Feleac (BN) profesoara şi traducătoarea Livia Mărcan 80 -01.11.1934 Se naşte la Supuru de Jos poetul George Boitor (m. 1976) 25 -04.11.1989 Moare la Bucureşti dirijorul şi omul de cultură Traian Cavassi (n. 1891) 185 - 14.11.1829 Se naşte la Poceiu (Ungaria) preotul patriot Ioan Galu (m.1894) 105 - 14.11.1909 Se naşte la Roşiori dirijorul şi omul de cultură Mihai Bălaj (m.1976) 130- 18.11.1884 Se naşte la Sanislău profesorul şi omul politic Vasile Chirvai (m.1964) 65 - 22.11.1949 Se naşte la Cetăţele (MM) poetul, criticul literar şi editorul Aurel Pop 60 - 27.11.1954 Moare la Ardud omul politic ţărănist Augustin Mircea (n.1878) 130 -18.11.1884 Se naşte la Botiz preotul patriot Gheorghe Anderco (m. 1953) 105-29.11.1909 Moare la Bucureşti locotenent-colonel Dimitrie Modoc, participant la Războiul de Independenţă (n. 1859, Satu Mic) 125- 30.11.1889 Se naşte la Medieşu Aurit omul politic ţărănist Ioan Doboşi (m.1966) 170- 01.12.1844 Se naşte la Boineşti preotul patriot Alexiu Berinde (m.1923) 80- 02.12.1934 Se naşte la Sătmărel poetul şi pictorul Ion Antoniu 95- 10.12.1919 Se naşte la Sanislău poetul şi traducătorul Costa Carei (m.1970) 65 -14.12.1949 Se naşte la Urziceni filosoful Ioan Viorel Bădică (m. 2002) 60 - 15.12.1954 Moare omul politic liberal Ioan Tibil (n.1883) 140 - 24.12 1874 Se naşte la Hideaga (MM) omul politic liberal Teofil Dragoş (m.1934) 130 - 25.12.1884 Se naşte la Zănoaga (DJ) generalul Georgescu-Pion (m.1956) 170 - 25.12.1884 Se naşte la Portiţa preotul patriot Vasile Pătcăşiu (m.1932) 155 - În 1859 Pertu Bran înfiinţează prima catedră de limbă română la Liceul Regesc din Satu Mare (actualul Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Satu Mare) 145 - În 1869 apare la Satu Mare Săptămânalul de societate „Szamos” 105 - În 1909 Traian Cavassi înfiinţează la Boghiş un cor bărbătesc.

90 - În 1924 apare la Carei primul număr al revistei „Neamul nostru” 90 - În 1924 apare la Satu Mare primul număr al revistei „Viaţa şcolară” a Corpului Profesoral din judeţul Satu Mare 85 - În 1929 apare la Satu Mare revista de literatură, artă şi ştiinţă „Muguri” 45 - În 1969 apare la Satu Mare antologia literară „Pagini literare” 25 - În 1989 are loc Revoluţia poporului român, înlăturarea regimului comunist.

28

Citadela Critică literară FOTOGRAFII „MIŞCATE“… se pregăteau să-şi mute turmele dincoace de Moghioruş, venind de la Şinca Nouă. Veneau şincanii hăituiţi de soartă, alungaţi din lumea lor primordială. În toamna anului trecut le-am văzut în pădurile de la Şinca mânăstirea distrusă cu tunurile imperiale! Viitorul ginere al preotului Gheorghe Pop a fost la început paraclisier şi cântăreţ în strană, devenind, mai apoi, diacon şi păstor de suflete - pe la 1853, slujind cu credinţă maximă patruzeci şi şapte de ani, până s-a mutat la Domnul, în anul de graţie 1897. Părintele Ioniţă, cum era „alintat“ cu dragoste de către enoriaşi, a fost un protopop „unicat“, mai aflăm noi de la Maestrul Dorinel Ichim care, la rându-i, ştie mai multe despre acest „personaj“ pitoresc din lucrarea d-nei Prof. Univ. Dr. Ana Grama Brescan intitulată „Românii sudtransilvani în secolul al XIX-lea“. Mai descoperim din sursa citată că „…părintele însuşi, un bătrân de vreo şesedeci şi cinci de ani, cu o foarte frumoasă barbă albă, verde încă şi hazliu, e omul cel mai simpatic din lume… pe masa lui vezi ziare româneşti, ungureşti, nemţeşti… este un om blând, deştept învăţat, un mare patriot!“. Prestigiul de care se bucura îl recomanda în faţă autorităţilor timpului, astfel încât, în vara anului 1891, când Regele Carol I vizitează Târgu-Ocna şi Slănic Moldova, „patriarhul“ de la Poiana Sărată trece munţii cu sprinteneala unei tinereţi secrete şi are onoarea să facă parte din Comitetul de primire încropit în cinstea înaltului oaspete poposit pe meleaguri moldave cu prilejul inaugurării Tunelului de extracţie de la Mina Salina. O fotografie de epocă ni-l înfăţişează în aceste momente în prim plan, alături de Rege şi, printre alţii, de Prim Ministrul Lascăr Catargiu.

De la 1897, până în 1912, predica în altarul Bisericii din Poiana Sărată va fi oficiată de către Preotul Gheorghe Olteanu, băştinaş get-beget, căsătorit cu fiica mai mare a lui Gheorghe Pop. Urmează o perioadă mai puţin fastă pentru viaţa bisericească din Poiană, când interimatul de un an

Dan SANDU Aştern anevoios aceste rânduri - prinos al zbuciumului sufletesc trecut prin melancolia unei călătorii întâmplate în prag de toamnă, la obârăiile străvechiului neam ardelean. Însoţit de prietenul meu mai tânăr - Preotul Cătălin Ilie - m-am hotărât să mă nasc a doua oară în patria mea transilvană, luând-o la pas, bătrâneşte, înapoi, spre izvoare, şi să-l rog pe bravul primar de la Şinca - Dumitru Flucuş, să-mi ierte mie, fiul rătăcitor, întârzierea de aproape două sute de ani, deoarece bolovanii istoriei i-am avut legaţi la picioare şi vânturi negre mi-au grămădit în cale stavile de suferinţă şi mai mereu trageri pe roată şi pe secure…

Una dintre rădăcinile mele de suflet (şi nu numai) s-a numit iniţial Sosmezo (adică Satul Sărat, pe ungureşte). Nu degeaba bunii mei veniţi din Ardeal ştiau la perfecţie limba celor cu care-şi împărţeau până şi aerul de respirat! Cam tot peatunci se numea şi Poienele Sărate, rămânând, mai apoi, Poiana Sărată. Aşezată pe pământul Moldovei, la poale de Carpaţi şi la vreo trei ore de mers „pas alert“ până la Breţcu, peste munte, localitatea „se face“ din ordinul Curţii de la Viena, în scopul întăririi graniţei de Răsărit a Imperiului.

Tradiţia orală pomeneşte un exod cu începuturi la Şinca Nouă, lângă Făgăraş. Cred neclintit c-aşa a fost şi am dovezi cum că localitatea Breţcu (fostul castru roman Angustia, acum două mii de ani) a fost doar un popas vremelnic, când, ademeniţi de noua perspectivă, „economii de oi“ au trecut munţii spre ţara visată.

Primii poienari, „douăzeci şi patru de familii de oieri şi de haiduci“, „au bătut ţăruşul“ la 1823, după ce au trecut munţii sub oblăduirea duhovnicească a vestitului protopop Petru Pop, frate de sânge al harnicului mentor spiritual Gheorghe Pop, prim slujitor al Bisericii Neamului târnosită aici la 1834, şi viitor socru al vrednicului slujitor bisericesc Ioan Beloiu. Acesta din urmă sa născut pe vremea când cei din neamul lui Şerban 29

Citadela Critică literară este asigurat de către Preotul Ioan Cioară, adus tocmai de la Zagon. Între 1913 şi 1940 şi-a trăit tihna sau aspiraţiile zbuciumate surâzând veacului Preotul protopop Ioan Rafiroiu (care l-a botezat şi pe tatăl meu), preot militar între 1916 şi 1918, expulzat la Dobru de Hunedoara după Diktatul din 1940, adormit întru Domnul la 1948 şi reînhumat, după dorinţă, la Poiana Sărată. În anul 1945 vine la post, de la Crăciuneşti (tot de Hunedoara) Preotul Ioan Ciurea care păstoreşte cu cinste până în 1972, trecând la cele veşnice în anul următor, după o grea suferinţă. Lam cunoscut personal, m-a spovedit şi m-a împărtăşit, eu copil fiind în vremea aceea, şi astăzi figura sa luminoasă îmi transpare în apele tot mai subţiri ale amintirii. Mă ruga pe-atunci să-i fiu de ajutor în biserică, să-l însoţesc întru cele ale serviciului de obşte. L-am refuzat timid, cu inocenţa vârstei, speriat de măreţia şi de importanţa perspectivei care mi se deschidea…

Nu întâmplător, cred, i-am găsit numele neamului din care se trage, încrustat pe crucile adormite şi ele preţ de-o Eternitate în ţintirimul de la Şinca Nouă…

Din 1972 şi până la 1979, neamurile mele de Poienari (după numele lor - Şerban şi Sandu) primesc binecuvântarea şi Lumina ortodoxă prin grija neasemuită a Părintelui Mircea Ilie (targocnean ca şi mine), trecut mai apoi munţii „din ordin“ la Slănic Moldova, unde slujeşte şi astăzi cu osârdie în Biserica vie a lui Hristos, ctitorită mai hăt de către părintele Clement Filimon - un alt fiu de seamă al istoriei locale.

Pe Părintele Profesor Marcel Ciucur, venit tocmai de la Seminarul Teologic Neamţ, Poienarii îl primesc cu braţele deschise pe 25 august 1979 şi-l au în mijlocul lor până la 1983, când locu-i rămas vacant este ocupat de Preotul Ionel Piştea.

Zece ani s-a ostenit dumnealui aici, până la transferul său în Parohia Coţofăneşti.

Pe Părintele Ovidiu Herbei îl consemnează cartea locului între anii 1993 şi 1997 - an când în fruntea Sfintei Biserici din Poiana Sărată este numit Preotul Sânel Lăzărel, teolog de o aleasă frumuseţe spirituală, erudit strălucit şi bun

gospodar. Faima operelor sale de caritate a devenit deja celebră. Ar fi un păcat de neiertat să nu-l pomenim în această modestă trecere în revistă a clerului ortodox care face deosebită cinste localităţii şi nu numai, şi pe Părintele Ioan Bitir, fiu al satului, actualmente păstor al Parohiei din Grozeştii Oituzului - om de cultură solidă, personalitate de influenţă şi autor al unei monografii cu trimiteri la „descălecatul“ dintâi al oierilor ardeleni pe tărâmul „poienilor sărate“, mai la vale de Vama împărătească de la Oituzul unguresc…

Acum, când locuiesc deja în peste cinci decenii de reverii viscolite şi împliniri vindecate, mă alătur sufleteşte prin timp şi prin timpuri bunei mele Domnica Şerban (cea care-mi ura mereu „minte şi noroc“) şi murmur, în şoaptă, din amintirea înmiresmată a limbii române, frânturile unei polifonii mai vechi, aproape uitate: Transilvanie - vis fără'ntoarceri al bunilor mei, nesecaţi în mormintele lor, sub àripa ţărnii de unde-au purces.

Potolit e tăciunele vremii Ca buha lotrilor, noaptea…

Mai furăm câte-un lemn de prin codri, Căci rară-i cenuşa pe care n-o ştim Şi urmele scumpe închise în noi, Să ne-ajungă vreodată.

Moşnegii recheamă albitele ploi, Urcaţi către prânzul cel mare, La mese de brad, jur-împrejur, Nu ştiu măcar până unde, Ascunse genuni, Prea puţini, totuşi, cred, Adânciţi către ceruri, C-o lacrimă-n pumni.

Ce-or fi sfătuind cei desculţi, Buni vecini cu Oierul şi mai multe numele sale, Foarte aproape de zori, Meşteşugite răspunsuri mai poţi să asculţi, Că vin din pământuri, şi ele astrale, Cu ochii frăţânilor mei, Plecaţi uneori...

30

Citadela Critică literară Flavia Cosma - Zgârieturi pe faţa oglinzii impenetrabil,/ Rebel.”( Noi) Polii tensionali tematici din poezia Flaviei Cosma sunt menţionaţi în dedicaţia cu care se deschide cartea, unul fiind banalul cotidian în spatele căruia ghicim neantul/nefiinţa, celălalt absolutul, idealurile umane între care cel mai înalt este dragostea, dincolo d ecare se află divinitatea: „Dedic aceste rânduri celor care/ Atraşi de nefiinţă/ Coboară treptele vremii/ Deprinzând în cădere/ Tainele zborului.// Pentru ei m-am îmbrăcat în roşu,/ Am luat taurul de coarne/ Şi-am învăţat câte ceva/ Despre dragoste.”

Neantul din spatele banalulului cotidian absurdizează: „Să ud florile,/ Să hrănesc pisica,/ Să mă spăl pe faţă, pe mâini,/ Să mă pieptănmai ales să mă pieptăn,/ Să duc gunoiul afară,/ Să curăţ zăpada din faţa casei// Inainte de-a păşi în gol.”

(Gesturi) De cele mai multe ori, flacăra dragostei, se consumă în gol: „Patimi mari mistuie zările, carnea// (…)/ „În grădina pustie/ Palmele rănite adulmecă înserarea şi hăul,/ Sânii rotunzi tânjesc după îmbrăţişarea/ Rece şi moale a ţărânei,/ Tainic ascunzând în adânc/ Aur de pământuri şi râme.”(Patimi) Nevoia de împlinire erotică se traduce în solicitări imperative: „Vino acum,/ Am nevoie de respiraţia ta/ Răscolindu-mi patul./ Am nevoie de zvâcnetul trupului tău/ Sărind peste pietrele mari,/ Am nevoie de pasărea moale, cu buzele tale,/ Ciugulindu-mi inima/ Bându-mi sângele/ Până la ultima picătură.// Vino acum…” (Vino acum) O singură dată dragostea îmopărtăşită atinge sublimul contopirii fiinţelor : „Mă ghemuiesc în inima ta/ Mă-ncălzesc la flacăra sângelui tău,/ Adorm în bătăie surde, monotone,/ Hipnotice/ Ale tobelor tale/ Făurite din piei dulci de căprioare, de cerbi/ Mă lungesc în interiorul unui poem/ Pe care mi l-ai scris în nopţi de veghe,/ (…)/ Transfigurată de flăcările mari/ De sete, depărtări şi neputinţe,/ Mă închid de bună voie/ Intre filele împrăştiate pe pat/ Şi-adorm mângâind cu mâinile arse/ Foile de hârtie subţiri, transparent-albastre. / Crezând că înţeleg ce-nseamnă fericirea. ”(Odihnă) Luciditatea inginerului se vădeşte în poemul care dă titlul volumului. Autoarea cere oglinzii să-i dezvăluie ursita depoetizată. Trecerea nemiloasă a

Lucian GRUIA Flavia Cosma este scriitoare o scriitoare complex: poetă; traducătoare (vorbeşte fluent engleza, româna, franceza şi spaniola); producătoare, regizoare şi scenaristă pentru filme documentare de televiziune. S-a născută în România, a absolvit Facultatea de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, a studiat teatrul în ţară şi trăieşte în Canada.

Flavia a publicat 22 volume de poezie, un roman, o carte de memorii de călătorie şi cinci cărţi pentru copii. Volumul său de versuri Leaves of a Diary a fost acceptat în cadrul Universităţii din Toronto, la catedra E. J. Pratt Canadian Literature ca material didactic pentru anii 2007-2008.

Cosma este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Canada şi a Asociaţiei scriitorilor hispano-americani.

Recent, Flavia Cosma a fost distinsă cu Titlul de Membră de Onoare şi decorată cu Medalia de Aur de către Casa del Poeta Peruano, Lima, Peru în cadrul celui de-al III-lea Festival Internaţional de Poezie din localitatea Huari, pentru opera sa poetică şi pentru contribuţia sa la promovarea culturii în lume (Septembrie 2010).

A primit numeroase premii literare în ţară şi în străinătate. În cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia XXIX, Sebeş-Alba, Romania, 2009 a fost distinsă cu Titlul de Excelenţă pentru contribuţia deosebită la îmbogăţirea şi promovarea culturii româneşti în spaţiul european şi în lume.

Pentru că sunt şi eu, ca şi autoarea, inginer electrician, voi porni la cercetarea liricii autoarei, din volumul Zgârieturi pe faţa oglinzii (Ed. Ars Longa, 2013), de la un experiment din domeniul meseriei noastre. Se ştie că două sfere încărcate electrostatic cu polarităţi diferite, dacă sunt apropiate, între ele se declanşează un arc electric care durează până la egalizarea potenţialelor. „Noi / Nemurirea şi nefiinţa/ Topite una într-alta,/ Norii sălbăticiţi/ Încrucişaţi pe boltă,/ Căile gândului

31

Citadela Critică literară timpului, dezvăluie lumea ostilă: „Oglindă, oglinjoară,/ Spune-mi tu adevărul gol-goluţ,/ Dezvăluie-mi milostivo, ursita/ (...)/ Şi timpul netrebnic, hain,/ Nerăbdător pândeşte?// De ce-am rămas cu ochii pironiţi asupră-i/ Dacă ştiam că tot ce-mi poate da/ Sunt doar/ Amărăciunea şi foamea?” (Zgârieturi pe faţa oglinzii) Viaţa înstrăinată alungă şi ultima speranţă: „Mă voi îmbolnăvi şi voi muri/ Cu greaţa cumplită împânzindu-mi vederea/ Ca o ultimă amintire/ Despre acest pământ.” (Demoni albaştri) În consecinţă, dorinţa de normalitate izbucneşte în compensare: „Lasă-mă să-mi imaginez că toate/ Sunt însfârşit la locul lor,/ Că pe tăciunii aprinşi/ Pâinea se coace în tăcerea cuptorului/ Şi că jumătatea-pereche ce ţi-a fost hărăzită/ Teaşteaptă/ La masă.” (Primăvara timpurie) Între polii antagonici amintiţi la începutul expunerii, se înalţă ciclul Elegiilor din capitolul Urcând din treaptă în treaptă până la etajul IX. Urcarea pe verticală simbolizează dragostea în apropierea sacrului. Sunt dedicate poezii numai etajelor impare semn că nu se realizaza cuplul.

La Parter trăim banalul insignifiant. Totuşi strada duce spre aeroportul care simbolizează prin zbor, eliberarea de teluricul maculat, dar în drum spre libertate, întâlnim accidentul pe şosea: „Camulfat/ Sub coame aurii, triste de toamnă,/ Caldarâmul/ Rămâne tot atât de dăunător sănătăţii,/(…)// Nu mai importă, doi paşi mai încolo începe strada/ Zgomotul, semafoarele, măştile grăbite/ Săgeţi indicând drumul spre aeroport, eliberarea.// (…)Şi în rest, o mare de indiferenţă.” În camera carceră de la Etajul I dragostea rămâne neîmplinită iar la Etajul III, după o îndelungată absenţă, se fură săruturi morţii: „Aşa vine moartea, se spune,/ Mereu dinspre picioare,/ Mereu înspre inimă./ Trecutul sfâşiat, rupt în două, cerşind/ Un amor imposibil.// (…)// Gânduri sălbatice stau să se transforme în vorbe pe buze./ Şi zâmbetul-sărut se tiveşte de jur împrejur/ Cu o panglică neagră.”

Etajul V marchează înstrăinarea şi se simte ameninţarea etajului VII căruia i se dedică trei poeme în care n se relevă absurdul existenţei, efemeritatea vieţii şi înstrăinarea.

La Etajul IX , transcendenţa e goală: „La etajul nouă/ Miroase a aer stătut şi încins./ Se face din ce în ce mai cald, încăperea dospeşte,/ Pe acoperiş, deasupra capului, stafii se fugăresc în plină zi,/ Fereastra care nu se poate deschide/ Dă

înspre faţa ascunsă,/ Urâtă şi cheală a clădirii vecine,/ Zidul înalt stă să se prăbuşească peste noi./ Toate-s derizorii şi patul murdar/ Se lasă într-o parte.// Nu voi rămâne aici/ Trebuie să fug, să dispar,/ Nu pot respira această otravă, mă cuprinde leşinul,/ Şi cum fereastra nu se deschide/ Drumul cel mai scurt înspre eliberare/ Este să cobor treptele celor nouă etaje/ Una câte una.”

Apoi începe Sezonul ploilor care, spălând materia organică, scot la iveală moartea ascunsă pretutindeni. Seminţele vieţii putrezesc, viaţa e copleşită de frig şi frică. După diluviu, urmează reînvierea naturii: „Până la urmă îngere/ Ploaia ne aduce împăcarea./ Până la urmă / Plantele cu frunze de aur/ Vor încolţi din nou ca o minune/ Ne vor împodobi camera, patul,/ Sânul, buzele palide,/ Viaţa. Sângele vuind/ Se va revărsa inundând/ Deşertul/ Cu valuri de aur vechi şi nou totodată/ Pasărea se va cuibări/ Între noi/ Şi va rodi/ Mereu pentru prima/ Şi ultima oară. ” Îmi pare că sub influenţa existenţialismului francez, în special sartriană, se instaurează, greaţa, absurdul existenţei: „Nu am răspunsuri la durerile lumii./ Nu ştiu ce să le spun mamelor lipsite de prunci/ Mărturisesc că încerc eu însămi o durere/ Care se tot mută/ De sub sânul drept/ Sub sânul stâng.// Cel mai bine ar fi să uităm ce ne doare,/ Să ne cuibărim fără simţire/ În colţul cel mai întunecos al odăii, sub pături,/ Şi să cădem ore şi ore,/ În somn. ” (N-am răspunsuri…)

Fără de sens, viaţa alunecă spre nefiinţă: „Alunecând în gol,/ Aud zgomote, lovitura seacă la cap,/ Ţipătul care acoperă zarea/ Apoi neantul:/ Intunericul întâi şi mai târziu tăcerea”. ( Alunecări) Un frig ontologic adună fiinţele la un loc: „Frigul sălbatic ne taie respiraţia./ Zilele-s scurte, aerul de lapte;/ Ne strângem unul în altul temători/ Şi ca să nu lăsăm vreun spaţiu între noi/ Ne ţinem în braţe până când/ Ameţim de-oboseală. /(...)/ Stăm aşa, ghemuiţi unu-ntr-altul/ Respirând cu greutate,/ Numărand fiecare secundă ce trece, fiecare minut,/ Ca pe o nouă victorie.” (Iarna la ferestre) După aceste exemplificări putem trage câteva concluzii privind lirica Flaviei Cosma. În viziunea poetei, existenţa este tragică, dar frumoasă. Cotidianul anost ne conduce spre nefiinţă, dar frumoasele idealuri umane ne poleiază căderea: „Calea spre nefiinţă se împodobeşte/ Cu frunze uscate, jucăuş căzând/ Pe trotuare;/ Frunze aurii se rotesc în văzduh,/

32

Citadela Critică literară Aleargă grăbite după maşini,/ Foşnesc,/ Se proptesc în mijlocul drumului/ Se ascund sub roţi în mişcare/ Se prefac moarte/ Mai învie odată”.

(Calea spre nefiinţă) Moartea e joc, dar un modul arghezian ci dur, aspru, presăprat cu ţipete.

Despre poesía care dă titlul cărţii, Clelia Ifrim afirmă în prefaţă: „Moartea este anulată de viaţă. Este primăvară din nou. Sunt semne. Sunt poeme cheie în cartea Flaviei Cosma.Sunt puţine, doar două, trei, dar sunt de ajuns pentru a deschide interiorul oglinzii. Acolo nu sunt zgârieturi. Şi ce se vede în adâncuri? Poate tobele indiene „făurite din piei dulci de căprioară, de cerbi”, poate un nou „sutien roşu” cumpărat pentru întâlnirea dintr-o

nouă primăvară, poate cântecul de leagăn aşteptat.

Când nu mai poţi trăi ca om, trăieşti ca pasăre. Acolo, în adâncul oglinzii se vede clar chipul unei femei cu o pasăre în mână.”

Poezia Flaviei Cosma este modernă, eul auctorial se manifestă puternic, uneori şocant, puternic ancorat în viaţă. Deşi uneori transcendenţa pare părăsită, poeta ne îndeamnă să un ne pierdem credinţa: „Cuvântul cheie, cuvântul biblic, speranţa./ Ridică-te din praful drumului şi mergi mai departe./ Nu-ţi pierde credinţa/, Fi sigură/ Că vei continua să-l iubeşti şi să-l ierţi, căci sufletele noastre/ Nu cunosc ura”. (Talita koum) S-o ascultăm.

Reviste primite la redacţie: Acolada Satu Mare, anul VIII, nr.4, (77), apr. 2014; nr. 5(78), mai 2014; nr. 6(79), iunie 2014; nr. 7-8(8081), iulie - august 2014; nr. 9(82), sept. 2014; nr. 10(83), oct. 2014. Radu Ulmeanu (director general), Gheorghe Grigurcu (director) Petre Got (redactor şef) Plumb, Bacău, Anul X, nr. 87, iunie 2014; nr. 88, iulie 2014; nr. 89, august 2014; nr. 90, sept. 2014; nr. 91, oct. 2014. Ioan Prăjişteanu (director), Petru Scutelnicu (redactor-şef).

Caiete Silvane, Zalău; Anul X, (serie nouă), nr. 4 (111), apr.. 2014; nr. 5(112) mai. 2014; nr.6 (113) iun..

2014; nr. 7(114), iulie 2014; nr. 8-9(115-116),aug-sept. 2014; nr. 10(117), oct. 2014. Daniel Săuca (redactor-şef).

Miradoniz, Negreşti-Oaş, Anul I (XX), nr. 2(25), iun. 2014; Mihaela Grigorean (redactor şef).

Nord literar, Baia Mare, Anul XII, nr. 7-8 (134-135); iulie-aug. 2014; nr. 9(136), sept. 2014. Gheorghe Glodeanu (director), Săluc Horvat (director executiv).

Eroii Neamului, Satu Mare, anul VI, nr. 2 (19); iun. 2014; nr. 3(20), sept. 2014. col(r) Voicu Şichet (redactor şef) Lumină lină, New York, anul XIX, nr. 2, apr.-iunie 2014; nr. 3, iulie.-sept. 2014; Theodor Damian (director), Mihaela Albu (redactor şef).

Cafeneaua literară, Piteşti, Anul XI, nr. 4(135); apr. 2014; Virgil Diaconu (director), Marian Barbu (redactor şef).

Familia română, Baia Mare, Anul XV, nr. 2-3(53-54) apr.-sept. 2014; Teodor Ardelean (redactor şef).

Dunărea de Jos, Galaţi; Anul XIII, (serie nouă), nr. 146, apr.. 2014; nr. 147, mai 2014; nr. 148, iun. 2014; nr. 149, iulie 2014; nr. 150, aug. 2014; nr. 151, sept. 2014; nr. 152, oct. 2014. Sergiu Dumitrescu (director), Florina Zaharia (redactor-şef) Bucureştiul literar şi artistic, Bucureşti, Anul IV, nr. 5(32), mai 2014; nr. 6(33) iunie 2014; nr. 7(34); iulie 2014; nr. 8(35), aug. 2014.Coman Şova (director), Florentin Popescu (redactor şef).

Ardealul literar, Deva, Anul XVI, nr. 1-2(60-61) - 2014. Mariana Pândaru-Bârgău (redactor şef).

Ateneu, Bacău; Anul 51, (serie nouă), nr. 541, sept. 2014. Radu Cârneci (iniţiator seriei noi), Carmen Mihalache (director).

Tecuciul literar-artistic, Tecuci, Anul VIII, nr. 39, ian.-martie 2014. Petru Blaj (director executiv), Eleonora Stamate (redactor şef).

Litere, Târgovişte, Anul XV, nr. 6 (1171); iun.. 2014; nr. 7-8(172-173), iulie-aug. 2014. Tudor Cristea (director), Mihai Stan (redactor-şef).

Dacia literară, Iaşi; (serie nouă din 1990) Anul XXV, nr.7- 8 (130-131), iulie-aug. 2014; Alexandru Zub (director de onoare), Lucian Vasiliu (redactor şef).

33

Citadela Critică literară Lumea de dincolo de lume Julieta Carmen & Liviu PENDEFUNDA Textul masivului op subintitulat roman al scriitorului ieşean Emilian Marcu1 este destul de greu de receptat de neiniţiaţi. Când ne-a fost dăruită această carte, am ştiut că un mare talent al literelor, parcurgând o genială idee, zămislise o opera magna în alambicul atelierului său alchimic.

Chiar dacă misterele care trec de vălul rândurilor obişnuite sunt descifrabile aici doar celor urcaţi pe puţinele trepte ale drumului întru gloria Marelui Arhitect, noi, prin aplecarea zecilor de ani ce-i lăsăm în spatele gârbovit de alchimie, rosicrucianism şi alte ordine discrete sau secrete, ne-am aşezat, pe rând sau discutând paragrafe ori capitole împreună, să ne delectăm în lirica primordială2 a autorului inserată prin focul artei regale. Este ceea ce sugerează Constantin Dram în prefaţa sa, asociind poetului Emilian Marcu imaginile acelor forme mitice de organizare a cosmosului. Scriitorul, însă, depăşeşte istoria, legendele, miturile ori învăţăturile tradiţiei, analizându-le, sintetizând şi amestecându-le în propriul athanor metafizic, cartea devenind un unicat al literaturii noastre contemporane, oricâte analogii am încerca să găsim pe parcursul lecturii.

De aceea afirmăm în cunoştinţă de cauză: puţini sunt aceea care o vor înţelege (cei aleşi!) şi prea mulţi se vor preface că-i pot descifra tâlcul, deşi...

Opul prezintă patru părţi: Lumea de dincolo de lume, Mormântul Călugărului Ioanit, Aducerea cenuşii la templu, Ultima cină a palatinului, o prefaţă semnata de Constantin Dram şi o postfaţă aparţinând lui Theodor Codreanu. Din păcate, nimeni nu-l poate ajuta pe cititor în încercarea acestuia de a lectura stilul faulknerian într-o lume aparent absconsă, care descrie realităţi pe care simţurile noastre le receptează fără a le lua în seamă, fiecare dintre noi fiind absorbit de viaţa cotidiană. Limbajul scriitorului atribuit Primarului devine primordial în oraşul care nu mai aparţine acestei lumi, fără a se deosebi de cel al povestitorului care relatează dubla ipostază fizică a personajului şi a portretului (amândouă şterse de o ceaţă deasă! Aburii groşi, denşi ca un păcat lumesc, acopereau până la dispariţie, trupul lui mătăhălos, diform...); astfel acesta relatează că măsurătorile

lucrărilor urmează a începe în prima zi cu lună plină din luna a cincea, când florile încep să dea în copt, facilitând misiunea lunii. Oricum, timpul nu există în carte decât arbitrar şi doar pentru a despărţi viaţa de moarte, frontieră desfiinţată de autor dintru început.

Primarul se erijează în conducător de organizaţii secrete, pedepsind trădătorii precum fusese şi vladimirescul sau alţi juruiţi de tăcere: Celui ce mă va trăda... să i se străpungă limba cu un ac înroşit făcut din oase de animal sălbatec, din labe de lup, din ţeastă de ciută sfâşiată într-o noapte cu lună nouă, să le amestec în jar să se logodească prin flacără. Şi toate acestea în faţa Sfinţilor Ioan, patroni ai constructorilor de biserici şi noii ordini sociale. El stă într-un jilţ, deasupra capului tronând un cap de cerb între coarnele căruia (ca la bourul Moldovei) se afla un triunghi de aur cu un ochi de elefant sprijinit pe un compas, pe o mistrie şi pe o carte deschisă. Metafora ne apropie de sigiliul domnitorului Cuza unde coarnele erau înlocuite de peşti. La iniţierea sa, primarul urcă pe o scară din funii de lumină ca în visul lui Iacob spre lumea misterelor. Şi aici întâlnim alegoria egipteană a cărţii morţilor - coşciugul, o barcă trasă pe Styx la care trag două lebede, una albă, alta roşie, soarele şi luna, în alunecare tibetană, ambarcaţiune de înviere avatarică.

Repetabilitatea scenelor, întoarcerea lor în timp în sensul în care nimic nu e nou sub soare şi tot ce-a fost, ciclic, revine ostentativ în spirala labirintului, îl obsedează pe autor. Repetarea ritualurilor cosmice asupra cărora insistă scriitorul - hiramice, a meşterului Manole şi de înălţare a templelor solomoniene (şi nu solomonare) reflectă aplecarea lui Emilian Marcu spre îmbunarea în alambic a culorilor ce simbolizează gânduri atât divine cât şi umane.

Bătrânul Anticar cântă la orgă, din scaunul său cu rotile, între zăpezile de la facerea lumii (cum spuneam în Căruţa cu nebuni, L. P.). Sunetele rupte din cer... cădeau peste grele mirosuri ... şi orga uşoară intra într-un continuu tremur păacă ar fi fost bântuită de forţe oculte. Uneori discursul unui paragraf de tip proustian îşi pierde verbul-predicat şi multitudinea de informaţii sufocă în suburbiile municipale unde se descântă piatra filosofală, susurul râsului îmbietor al curvelor... iritând până la supunere simţurile masculine cu hormonii lor şi

34

Citadela Critică literară cu mirosul cald plăcut al cărnii gata să înflorească în lumina lumânărilor. Atmosfera incită, acoperă şi ademeneşte. Acesta este sipetul care ascunde mesajul.

Dă mesajul mai repede să-l citim colea la lumina focului de sub alambic, unde florile de muşeţel, de mentă, de iasomie amestecate cu muguri de brad, culeşi dimineaşa pe rouă, şi alte câteva mirodenii fierb şi se înfrăţesc şi prind viaţă fără de moarte şi dau putere voinicului şi slăbănogului., sănătosului, dar şi bolnavului, celor care au încredere în mine şi vin noaptea să-mi ceară ajutor. Eu sunt gata să-i ajut şi să-i conduc prin hrubele suburbiilor, acolo unde nici Zoroastru şi nici Primarul nu au acces. Încep cu acest citat care demonstrează că toţi cei care au citit şi au încercat să descifreze alegoria lui Marcu nu au înţeles nici invitaţia şi nici textul mesajului. Acolo, chiar cei care cred că o fac, nu au acces. Bătrânul Anticar, căruia îi este atribuită prima parte a volumului invită, dar nu oricine îl poate urma. De fapt el ne şi avertizează asupra rolului asumat: Am ochii zăpăciţi de litere, de linii, de desene şi mai ales de înţelesuri. Au devenit un fel de fântână fără fund!. În timp ce alambicul fierbe în athanor se scriu file după file, într-o atmosferă balcanică, parcă împodobită cu iz gregorian şi idei contemporane de sursă medievală. O sală de arme depăşeşte aparenţele unui kitsch imagistic şi nimeni nu mai gândeşte de ce zuruitul verigilor de la lănţugul de argint poate tăia în mintea cititorului pădurea ca dinţii unui ferestrău, de ce întunericul curgea din copaci printr-o sevă vâscoasă, dar plăcut mirositoare, copacii părând trupuri de îngeri. Şi timpul nu există nici pentru bătrânul orb Anticar. În sala armelor templul se înalţă sprijinit pe şapte stâlpi de piatră leproasă. Portalul este străjuit de doi stâlpi circulari de marmură neagră cu vinişoare roşietice pe care tronează globuri luminoase, cele 150 de trepte care urmează fiind în serii de 15 întrerupte de o platformă, ca o uitare în timp. Din sala de arme tunelele săpate continuau sub acea boltă care părea că ţine întregul municipiu pe cele trei picioare de piatră, ceea ce mimează cei trei pilieri centrali ai templului. În mijlocul bolţii se afla fixat în ferecături de aur şi de argint,... cu borduri groase de liane mereu înverzite, un diamant uriaş. Ferestrele şi oglinzile, trecători ale morţii, lipseau cu desăvârşire din labirint, cel creat dispre abaţie şi continua întru întâlnirea cu spaţiile subterane urbane. Fără să înţeleagă lucrarea coordonată a iniţiaţilor, Zoroastru prinde din zbor planuri, imagini pe care le transmite la început

primarului ca un vajnic slujbaş al serviciilor secrete, pentru ca mai apoi să realizeze că, singur, bazat pe ştiinţa modernă, atee, poate lua controlul întregului eşafodaj lumesc. Primarul realizează căşi pierde identitatea, nimic din cele care îl înconjoară nemaiputând să-i atribuie altceva decât o masă spirituală amorfă, trupul fiindu-i şi el amputat, anihilat în timpul care nici prezent nu mai este. Deşi viu, cât se poate de viu, era o umbră, un fum, un duh. Nimic nu-i mai poate folosi, nici tabloul său princiar, nici iniţierea din mijlocul prostituatelor ascunse de doamna sa, luneta, celebrul instrument de spionaj realizat de Comisiona aparţine lui Zoroastru. Dosarul realizat de acesta din urmă poate deveni astfel o biblie, o istorie-mit cu rol iniţiatic. Autorul, însă, fabrică în suburbiile oraşului o existenţă fabuloasă care se derulează fără spaţiu şi fără timp (ne repetăm în mod voit!), şi fără aprobarea spionajului oficial. O cohortă de personaje pare să sufoce acţiunea.

Chiromanţi, astrologi, numerologi etc, în mijlocul cărora se află personajele principale, caracterizate magistral indirect sau prin bunăvoinţa scriitorului.

Arhitecţi, pictori, ucenici, calfe şi meşteri mari participă nemijlocit la realizarea unui tablou în mişcare, construcţia romanului mergând în paralel cu cea a realizării labirintului subteran. Totul e o realizare macroscopică din piatră, lemn şi pământ a alchimicului atelier: alambicuri adânci, străjuite de serpentine uriaşe ca nişte şerpi dând în fiert esenţe tari din erele străvechi risipite într-un univers necunoscut. Construcţia se realizează din pietre extrase la Pietrărie, pietre masculine de culoare aprinsă, care frigeau mâinile muncitorilor zidari şi sfârâiau noaptea în zidărie şi feminine, de culoare palidă care se îngropau în tăcere în forma zidului.

Prin luminare piatra devenea musculoasă, căpătând o elasticitate interioară, o irizare de sunete, într-un ciudat amurg levantin. Fenomene magice, miraculos surprinse de autor, apar frecvent în structura esoterică a cărţii. Imagini, sunete, parfumuri asociate uneori cu senzaţii gustative sunt prezente pretutindeni în paginile frumos decorate ale tiparului acestui op de excepţie. Întâlnim mirosul de mucegai şi de carte bolnavă, aerul care mirosea a fulger... purtând în măduva lui bufnitura tunetului; sunetele grele de tăcere, imperceptibile pentru urechea zilei definesc pe cei care nu pot pătrunde miezul tainelor, totul într-o muzică stranie, astrală, un cor de îngeri. Chiar şi diamantul din mijlocul bolţii subterane trimitea spre privitor o lumină muzicală, un fel de bocet al îngerilor şi... lăcrima stins. Dar simţul căruia autorul îi acordă

35

Citadela Critică literară cea mai mare atenţie este cel ce aparţine pielii, tactil, dureros, termic, opiniind pentru o exacerbare metafizică. Meşterii zidari luau piatra, o mângâiau pe toate feţele, îşi treceau încet palma pe pielea ei aspră, uşor rebelă..., o balansau.. ca într-un adevărat ritual de dragoste şi moarte, asemenea cântăritului păcatelor. Şi prostituatele ştiu că simţul tactil reprezintă drumul spre chintesenţă prin mângâiere, ungere şi emanaţie de căldură.

Atingerea apei, a ierbii, a hârtiilor, a lemnului sau pietrei reprezintă gestul serafic al autorului de a realiza cum se modelează, în forme sculpturale aluatul din carnea dăruită nouă prin Creaţie. De aceea atingerea cu credinţă este singura capabilă să conceapă şi să realizezte o lucrare. Materia se compune şi se descompune ca şi memoria, ca şi pietrele zidurilor. Boala pietrelor, a exfolierii pietrelor este o metaforă de reînnoire a pietrei şlefuite de-a lungul anilor de maeştrii Marelui Maestru, suburbiile fiind o lucrare umană cu viaţă limitată în comparaţie cu adevărurile eterne înscrise în Cuvânt. Dar lucrarea cea mai de preţ o reprezintă pictarea lui de către chiromanţi şi astrologi cu semne reprezentând păsări în zbor, şerpi şi diferite animale sălbatice... a unor semne ciudate, frumos arcuite pe sulurile de piele... arabescul literelor revărsându-se asemenea unor cupe de crini , lucrare asociată geometrilor care folosesc focul alambicului. Mistica numerelor alunecă între 1 şi 3, 4, 7 şi 9, 40 simboluri sacre şi 50 sau o sută profane, cea a culorilor (până şi ale coloanelor păstrează ordinea templului atlant!), aminteşte de semnificaţiile kabbalistice ale lui Mayer, iar Ouroborosul phoenixian e un şarpe a cărui coadă de foc devorează gura deschisă a propriului cerc.

Aceasta este previziunea ce îmbie cititorul să reia romanul la o altă lectură!

Acţiunea paralelă a căpitanului Oswald Zaur Austriacul începe cu descoperirea jurnalului său, ceea ce ne îndrumă spre biblioteca abaţiei din Numele Trandafirului, fratele Damian plimbânduşi rozariul, încercând să se alăture deschiderii comorii, adică a sipetului ce conţinea jurnalul.

Insist asupra paginilor de început care anunţă acţiunea, o proză pe care alţii îi contestă epicul, un lung drum cu suspans brownian şi descrieri sadoveniene, pentru a certifica apartenenţa acestui volum la proza românească. El reprezintă o altă faţetă a ocultismului, chiar dacă se dedică alchimiei de la Padova, magiei, ritualurilor de descântec, astronomiei, teogoniei, fiind un davincian retras în codrii unde botul căprioarei muşcă încet din izvorul nopţii. Totul se desfăşoară la marginea lumii şi la

începutul timpurilor, labirintul suburbiilor municipale transformându-se într-un secret axis mundi. Fie ca Marele Arhitect al Universului să binecuvânteze modesta noastră şi atât de temeinică lucrare, efortul, inspiraţia şi curajul nostru de a purcede la întocmirea planurilor ce ni le-am propus, acum, după ce toate măsurătorile au fost împlinite!, afirmă el în prezenţa celor nouă meşteri, cerându-le să împartă ciocane şi mistrii, zidarilor, calfelor şi ucenicilor întru zidirea noii lumi din suburbii. Dacă e să receptăm morala unor parabole bine ticluite, atunci reţinem că scopul prin care se poate aprecia trecerea noastră prin viaţă o constituie măsura umbrei tale pe cer şi măsura faptelor tale de pe pământ. Această zicere devine un sfat-poruncă pentru sufletul lui Oswald Zaur Austriacul. Şi pentru oricine. Învăţăturile înmănuncheate în ultima parte a romanului deţin un sens esoteric, clar, concis sintetic.

Hristina Fecioara şi cele patru surori Curaculacu (Minodora, Ninfodora, Mitrodora, Afrodora), cât şi călătorul mesager Mavrocosta îmbracă povestea de la suprafaţă înspre adânc, în labirint, între viaţă şi moarte. Ca un laitmotiv fragmente din înfrângerea morţii, cu moartea pe moarte călcând, cortegiul acesteia tranzitează întregul roman. Rochia sa de mireasă flutură în ramurile copacului (un acacia!) care creşte din mormântul cu sicriul de sidef al cenuşei şi oaselor călugărului Beniamin. Sub pleoapele fecioarei apa cântă o melodie funebră, trupul, el însuşi e o salcie, sânii sunt doi lăstuni speriaţi, care muşcă aerul, iar sfârcurile se apleacă în jos ca un semn de întrebare sub privitrile elevilor înmărmuriţi.

Zoroastru e un magician căruia, chiar şi lui, îi este greu să înţeleagă lumea aceasta răsturnată, privită printr-o oglindă, mai mereu mincinoasă, de foiţă de argint, cu puncte negre, poticnite, îngenunchind lângă rama groasă, de lemn de trandafir, din care mirosul aparent proaspăt, ţâşnea în odaie... să inunde casa, lumea, ca într-un război fără de sfârşit, dar şi fără de început. Personajul se strecoară printre paşii alaiului Primei Doamne, aţâţând poftele consilierilor locali... şerpeşte printre funiile de lumină, de lumânare, lumină neagră de cimitir, să nu cumva să deranjeze mesajele, împreună cu Austriacul şi Bătrânul Anticar.

Fratele Damian măsoară cu compasul un cerc în mijlocul templului, calculând dimensiuni asemenea cavalerilor templieri. Preotul Isidor, regele neîncoronat al nopţilor albe împrăştie apa sfinţită pretutindeni. Părintele Sava Gotul, botezătorul, este

36

Citadela Critică literară obsedat de lepădatul Satanei. Călugării tentează precum vracii leacuri străvechi: am să-i ung rănile cu zumzetul acesta, să le căptuşesc în linişte cu pacea lui, să simt rănile părintelui Sava Gotul cum înfloresc în lumea de apoi. Domul din ţara aceea îndepărtată pare a fi templul circular al Turnului Babel, primul lăcaş închinat Spiritului universal de către Om. Sub impulsul începutului timpului, inconştient, există în suburbii poarta prin care se poate pătrunde în universul de unde începe cealaltă lume, scriitorul conducând personajele sale la originea înţelepciunii Tăbliţelor de Smarald ale lui Hermes Trismegistul, coborâtor din zeul atlant, Thoth. În jurul Marelui Maestru, Beniamin este un personaj interesant şi de o omportanţă greu de trecut cu vederea. El este cel care iniţiază Austriacul, Primarul şi chiar pe Zoroastru. De unde şi concluzia Ordinelor diferite în raport cu cel al Bătrânului Anticar. Călugărul Beniamin este dăruit geometriei şi luminii primordiale, ceea ce-i dă posibilitatea să se aplece asupra actelor de caritate şi vindecare întrun mesaj schimbat între soare, lună şi steaua înflăcărată, un triunghi ce-i conferă iniţiere eseniană. Beniamin e Învăţătorul. Un fenomen care aduce o altă realitate în faţa cititorului este faptul că atât abatele, Marele Maestru, cât şi Beniamin îmbătrânesc când se îndepărtează de abaţie. De unde şi necesitatea bâii zilnice din hambarul de grâu sau suptul laptelui de la sânul unei femei primipare.

Este ca o retragere în peşteră. Ca în misterele antice, Oswald Zaur Austriacul este iniţiat în cele şapte arte liberale (astrologia, geometria, muzica, dialectica, retorica, anatomia şi gramatica) urmând paşii formării sale în două etape a şapte ani, pentru că trupul este cuibul unde sufletul se poate împlini săşi facă lăcaş pentru slava cerului peste podul de aur pe care vom păşi atunci când nu vom mai păşi.

Mavrocosta se comportă ca un maestru de ceremonii responsabil de prepararea cenuşii, printre altele în lucrarea de iniţiere în masă a personajelor urbei.

Montezuma Monteverdi, descendent de stirpe regală, duce prin veacuri umbra de lut a imperiului de cenuşă este singurul călător între lumi şi consoarta sa, Filofteia Darabont, tânjeşte mereu la aceasta fără putinţa de a-l însoţi. Multe alte personaje colindă romanul, dar construcţia templului, a suburbiilor, labirintului cu atelierele sale alchimice domină acţiunea în care aşezatul pietrei în zid este asemenea interpretării unei piese muzicale. Modul în care sunt privite suburbiile de către fiecare dintre personajele principale este însă

diferit. Cu toţii sunt în căutarea pietrei filosofale. Şi căutarea are ritualuri diferite. Nu pot ocoli cuvintele Primarului: Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul şi puterea de a le schimba pe cele pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!, comandând un pelican de fildeş ce cuprinde o păpuşă din lemn de mesteacăn, pentru a onora pasărea mistică (legea Pelicanului!) şi pregătind ultima cină şi călătoria sa în corabia astrală. Petrutio Boroianni, meşterul pielar, regele-pietrar, Donauto şi Batofix, lumânărari şi mulţi alţii împlinesc poruncile ca simpli executanţi, şi ei, însă, plini de har şi cunoaştere.

Există descrieri ale vânătorii de mistreţi, tauri înjunghiaţi, mrene grase, ale artei culinare. Bogăţia epitetelor şi caracterizările vestimentare, sufleteşti şi trupeşti sunt adevărate desfătări ale cititorului.

Luneta, maşina de citit gânduri, tainele de călătorie în timp şi spaţiu, cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (în patul de păsări - Beniamin), în liturghii negre şi imnuri serafice (perioadă cristică de purificare a celui care domină universul) reprezintă magia iniţiatului, iar orbul care tinde să-şi elibereze vederea, ca şi cum i-ar cade bandoul de pe ochi la îndemnul - să fie lumină!, realizează minunea că aceasta era lumina pe care o purtase tot timpul în mintea lui şi în gândurile lui. Amintirea ordinului Diogenian aminteşte de Dyonisos, de misterele orfice şi cele eleusine aduse din antichitatea protodacă.

Poetul se manifestă şi el în unele dintre acestea ajutând prozatorul: era ora când cucii piteau ouă sub spuză în cuibul privighetorilor să se burduşească puii de cântec şi de petrecere şi-şi luau zborul prin hăţişurile destul de neprimitoare ale lumii. Stoluri întregi de cuci împânziseră cerul deasupra câmpului cu pânză de maclafan şi se hârjoneau gata să smulgă de jos valurile uriaşe de ţesătură fină, să le întindă pe cer să poată stelele să însămânţeze linişte şi pace în ea şi să se audă sfârâitul cuibarelor de stele până în urbe încât să se mire oricine cum de s-a mutat iazul în cer cu mătasea broaştei ţesându-se cuibar pentru stele.

Bogăţii de epitete, invazie de metafore întâlnim şi în ritualurile de împerechere lăsând cititorilor să le descopere singuri în paginele acestui roman. Iată un pasaj mirific, abscons şi terifiant totodată: Muşcătura calului alb o ştiau unii... şi alergau nopţi în şir cu puştile încărcate, în ţevile cărora greierii odrăsliseră pui dolofani, pregătiţi să umple zările cu cântecele lor de ademenire şi de sacrificiu în numele dragostei eterne... alergau peste dealuri să-

37

Citadela Critică literară l prindă în cătare, dar se loveau de aburul gros, leşios-dulceag de melancolie parşivă, care li se lipea de pleoape, ca o mantie de zăpadă în luna mieilor, straturi-straturi, ca straturile de lut în ulcelele pline cu vin mirosind a sâmbure de piersică dată în pârg şi a trup de fecioară gata să înflorească pe buza vâscoasă şi încărcată de pofta sărutului din care chiar muşcau. Simboluri, hermeneutică, descifrări neelucidate îmbogăţesc acest volum semnat de Emilian Marcu.

Invazia şoarecilor albi, are semnificaţia subtilităţii, fineţii şi dominaţia inteligenţei. Multe alte simboluri merită a fi cercetate şi relevate în contextul multor paragrafe din roman. Ne limităm doar la a aprecia că alambicul reprezintă creaţia, procrearea, sexul şi rugina izvorâtă din acestea e apanajul sângelui... Cad stele peste invazia de curve şi şoareci ca un mister adus din pânza de maclafan în urbea care era o fecioară nebună, dominată de imagini erotice. Dar curăţenia şi puritatea excelează prin asocierea mănuşilor din piele de oaie la călugării vânători, pescari şi constructori folosite la prelucrarea pietrelor unghiulare - gânditoare, aşezate la temelia templelor. Ritualurile au loc în noaptea misterelor, de Sânziene, a Sfântului Ioan când până şi Primarul depune jurământ de castitate, sărăcie şi supunere (ca la Asissi!).

Alegoriile se succed şi prezentarea lor ar însemna o altă carte, poate mai voluminoasă decât opul lecturat de noi. Stejarul crescut în ţinuturile tributare lupului alb, cu rădăcinile drept picioare înfipte în lutul din care s-a născut lumea şi trunchiul cioplit ca o poartă a soarelui, mângâiat şi fasonat pare un vis, iar starostele care îl simte alergându-i prin artere, posedându-l, se identifică cu acesta întrun întrg al vieţii, al cerului şi pământului, cu verdele său veşnic rostogolit în pământ. Lipovenii, vânătorii, lăutarii şi vaporenii împlinesc şi ei menirea admiratorilor turnului înclinat, de unde se pot privi ca într-o oglindă convexă umbrele nopţii din năvodul cerului. Întreaga lume de dincoace şi de dincolo trece prin lumea noastră şi noi stăm aici ca pe o punte peste apa timpului şi diriguim astrele şi ţinem spre păstrare tainele lor..., afirmă Marele Maestru aflat undeva, la capătul lumii. Oscilaţia repetată între lumile Abatelui, Bătrânului şi Primarului, între care trec mesageri, cavaleri ai unui apocalips greu de urmărit, fără o privire globală, devine o mirabolantă secvenţialitate cinematografică în care istoria şi timpurile se întrepătrund şi disipează totodată. Între acestea, personaje precum Oswald, Zoroastru şi Prima Doamnă adaugă culoare. Şi aceasta din urmă

accentuează pierderea dimensiunii reale, cât numai ticăitul, în memorie, al ceasornicului lunar, reflectarea atemporalităţii volumului de faţă.

Fantezie, iniţiere, har - cuvinte sărace, asemenea celor de tip: excelenţă, fantasmagorie ce depăşeşte Princepele barbian, dar care împlineşte un al treilea joc spre infinit al unui alt Barbu mai puţin dogmatic.

Lumina misterioasă colindă prin călugării proiectanţi, ingineri şi filosofi, maeştri în arta disimulării dar şi a maieuticii, rol asumat de scriitor în arta cuvântului. Chiar dacă am găsit inadvertenţe între noimile încifrate ale textului şi hermeneutica bâiguită a unora dintre exegeţi, recomand lectura cărţii ca o provocare. Faptul că autorul tinde să introducă cititorul avizat şi în tainele filosofiei tibetane e un motiv de laudă, chiar dacă o face, conştient, mai mult pentru sine însuşi.

Finalul este apoteotic, muzica (interpretată de prostituate şi îngeri la instrumente străvechi ori contemporane), luminile, animalele ale căror simboluri, fiecare în parte, au o semnificaţie ocultă, gândurile şi magia participând la reunirea cele două Ordine care au contribuit la măreţia operei magna când orele de nisip încep să se împuţineze. Şi voi toţi mă veţi lăsa singur!, afirmă profetic Primarul, asigurându-se de realizarea unui complot cosmic, între soldaţii de lut care străjuiesc calea spre cer într-un festin regizat să devină parastas eteric.

Romanul pare un roman pentru cei mulţi, deşi poate fi şi o carte de căpătâi, cum o defineşte autorul. Paradisul e făcut doar pentru câţiva aleşi, deşi ne străduim atâţia să-l atingem în viaţa de apoi, ne atrage atenţia Emilian Marcu, în sinea sa, ştiind că şi această carte are atingerea paradisului.

Literele se înşirau ca apa unui pârâiaş de câmpie, lin şi calm... se înşirau într-un lănţug de priponit fluturii pe o frunză de brusture, în fraze frumoase, cu sensuri tainice... să se bucure şi mintea, dar şi ochiul, mărturiseşte el vorbind despre alfabetul sacru. Discursul atrage şi păcăleşte pe cei care, cât de cât, au avut curajul să afle ce relatează acţiunea, dar ideea şi Cuvântul, cu verbul lor semantic se înrădăcinează şi mai adânc în haosul primordial al cititorului. Autorul declară că limba mea este trestia cu care scriu, pe destinul oamenilor foarte ascuţit, este sabia cu care tai gânduri şi le zidesc în acest templu care este omul.

1

Suburbii Municipale, Editura PIM, 2011 după un concept semnat de Liviu Pendefunda în prelegerile sale publicate în Oglina literară 2014 în serial 2

38

Citadela Critică literară Passionaria Stoicescu Doamna Bonsai / Madam Bonsai Muguraş Maria PETRESCU Cu Doamna Bonsai / Madam Bonsai (Editura Călăuza v.b., Deva, 2013, 100 pp.) Passionaria Stoicescu vine să ne supună atenției un corolar poetic care să-i explice arta scrisului, pe care îl stăpânește cu măiestrie de o viață, jucânduse cu el ca un copil, posedându-l cu toată ființa și trăirea ei de scriitoare. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este misterul jucat ironic în datul sorții, este dorința acută de explicație și auto-explicație, folosind metoda paradoxului perfect care, deși ascuns într-o mănușă de catifea, lovește direct la țintă. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este jocul culorii închis / deschis, exprimat prin cuvinte calde, clare, simple, uneori luminoase contrase în tușe puternic întunecate ce vin să-i acopere existența, identitatea, ce vin să o acopere chiar pe ea ca ființă. Umană?! Femeie?! Poetă?! Cât din toate acestea este foarte greu de spus sau de stabilit într-o proporție exactă.

Iată de ce Passionaria Stoicescu preferă să se îmbrace într-un mister ușor, fin, oarecum ironic, ce duce cu gândul la un univers în exclusivitate, al ei în întregime, palpabil în sine, dar și îndepărtat sau pierdut într-o lumină difuză. Jocul de-a du-te, vin-o, de a fi și a nu fi, stăpânește întreaga carte. Și de aici, din fragilitatea ca de porțelan a sufletului ei, de nobilă Doamnă Bonsai, se conturează în fața ochilor noștri însăși Doamna Bonsai în carne și oase, care se vede chiar pe ea proiectată și reproiectată în cele 33 de poezii ale volumului (alese spre a fi traduse în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu). ,,Scriu.../ Am fost binecuvântată să scriu,/ să înfloresc pe hârtie/ bonsaii vieții mele:/ copilărie tăiată,/ iubire retezată,/ vise ciuntite -/ toate în pământ puțin,/ să mă tot bucur de chin,/ să fie fascinantă și-ntremătoare/ d u r e r e a/ - mai ales când dau în floare - / adică scriu...'' Doamna

Bonsai, p. 30.

Desigur că citind o astfel de carte se pune și întrebarea firească unde și cât este Passionaria Stoicescu alias Doamna Bonsai? Răspunsul poetei vine simplu, gradat, cu fiecare poem în parte. El vine de undeva de departe, materializat, tot paradoxal, într-un om un mire, dar nu cel creat, așa cum spune Biblia dintr-un ,,pumn de țărână din pământ'', ci de la himeră de cenușă, întrupată în mirele poeziei. Iubire, pasiune, destin (,,De tine am ars/ până când zgura/ mia rostuit altfel făptura.../ Acum,/ dacă ți-aș mai întinde un gând/ ar fi spulberat de vânt.../ Trupului meu/ torturat de arșiți mereu/ i-am îngăduit o ușă/ prin care să pleci,/ mire al meu de cenușă...'' Mirele de cenușă, p. 84), blestem (,,Nu privi înapoi -/ va ploua cu cele mai uscate ploi,/ va ninge cu cea mai neagră ninsoare,/ n-ai să mai vezi niciodată/ celălalt soare...'' - Mirele de cenușă, p. 84), căutare îndelungă, permanentă și înfrigurată (,,Du-te!/ În chip de drum/ fie s-alergi după fum...'' - Mirele de cenușă, p. 84). Mirele / Poemul va rămâne Mirele ei etern pe care-l vrea, dar îl și repudiază din tot sufletul pentru pecetea cu care a marcat-o definitiv toată viața (,,Nu-l văd și nu-l ating dar este,/ nu urc, dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ și cântă disperant și mut.// Mi-e mire fără legământ/ și cer imens, fără pământ,/ drag mort din patima mea vie...// El?// Eu!// Poemul când mă scrie!''

Identitate p. 46). Iar de aici până la materializarea ascestei iubiri dorite, râvnite, așteptate cu înfrigurare, trăită la cota maximă a unei pasiuni devoratoare, dar și blestemată în egală măsură, de la acest extaz agonic în permanență nu este decât un pas (,,Singură,/ eu și cărțile/ în trudnică exilare,/ privind cu spaimă/ furnicarul de pe trotuare...// Singură/ fără nume,/ c-un sentiment vinovat/ c-am purtat în mine,/ am născut/ și am legănat/ această lume nepăsătoare,/ această lume...

Eu și cărțile, p. 96).

39

Citadela Critică literară Erori vindecabile ochiul naratologic fiind atent a nu-i scăpa nimic din ceea ce şi-a propus şi crede el a fi relevant. Faptele trecutului, care au mutilat multe suflete, se doresc răni cicatrizate (deşi încă dor şi nu se lasă deloc uitate), mai ales că societatea democratică postdecembristă nu construieşte, ci dez-construieşte, mutilând - la alţi parametri, şi cu alte subtile mijloace, conştiinţele.

Ni se oferă câteva detalii (simetric evocate, trecut-prezent), pe o „autostradă” a „adevărului”. Însă cum „adevărul” este (zice-se) relativ (pentru că se lasă privit din „n” unghiuri), merită-a nu uita de-o vorbă înţeleaptă rostită cândva de I. D. Sârbu: „Cuvântul mijloceşte între adevăr şi viitor, între prezent şi veşnicie...”

Portretul protagonistului este generos vizualizat încă din prolog, copil, apoi, adolescent (reţinând şi metafora florii erotice la vârsta îmbobocirii) şi în fine, matur - încercuit fiind de insuccesul datorat prefacerilor unei societăţi „democratice”, în care respiră şi roiesc „aurolacii” sau/şi „delfinii” ante/postdecembrişti.

Mintea îi este umbrită de un prezenttrecut, când „frăţia în afaceri nu există”, când cei care nu înţeleg să „joace în echipă” sau ies din „joc” - sau devin jucării ale sorţii, - prin eliminare (şi-un pilduitor verdict a fost cel oferit într-o zi, care a devenit deja istorie: „10 aprilie 2010”), când ororile suferite de creştinii ortodocşi se lasă încă în aşteptare a li se recunoaşte, jertfa, prin canonizare (în paranteză fie spus, numai Memorialul Sighet, pare ca o luminiţă într-un ocean de întuneric).

Aşadar, protagonistul lui Adrian Lungu este un intelectual (inginer), ajuns la vârsta maturităţii (38 de ani), marcat, psihic, de statutul său de „şomer” - care-i va zdruncina şi sănătatea, însă înzestrat cu o varietate multicoloră de însuşiri care de care mai ciudate. Am putea recunoaşte în natura sa psihică un tip orgolios („orgoliul te cam zgândărea în adâncul eului tău”), un tip al „votantului mereu păcălit, ce aleargă mereu după speranţă” sau al „nevolnicului gata de harţă”, mereu „rătăcind” într-o „societate uşor debusolată” şi cu atâtea „gânduri alergând haotic...”

Oricum, personajul central al romanului este

Livia CIUPERCĂ Recenta proiecţie romanescă a scriitorului băcăuan Adrian Lungu, Eroarea (Ed. Rovimed publishers, 2014), se doreşte învăluire impenetrabilă („Viaţa privită prin hubloul amintirilor, te învăluie apoi se absoarbe ca apa pompată după tehnica <şurubul lui Arhimede>...”), un subtil joc dramatic, în care protagonistul, Nelu Tudorache, se cere dedublat de un al doilea narator, reflector, printr-un discurs deschis, în care cititorul ar putea intui coincidenţe şi sincronicităţi de natură existenţială.

Prologul este o învăluire subtil dirijată de ochiul naratologic, care se suprapune protagonistului-personaj, cu învăluiri introspectiv şi retrospectiv psihologice şi ontologice, concepţie romanescă, gândită astfel, spre a deschide fereastra spre un timp, ce se vrea imortalizare istorică, deopotrivă. Omul - plăsmuire a Creatorului Divin ni se relevă implantat într-un cotidian, pe care îl percepem în armura lui firească, obiectivă, necosmetizată.

Scriitorul ne surprinde, plăcut, prin abordarea unei modalităţi de structurare a naratologicului (preferată, printre alţii, şi de Mircea Horia Simionescu), prin dedublare şi suprapunere între naratorul subiectiv şi protagonistul romanului: „gândurile tale alergau îngrijorate să-şi găsească un rost de care să se agaţe, să simţi că eşti viu...” Şi astfel, intuim trasarea unei linii, pe verticală, ca un salt mortal, în vârtej ameţitor, a trecutuluiprezent bulversant. În acest val-vârtej, ameţitor, al prefacerilor, boala şi şomajul devin înlănţuiri greu de înfruntat. Uneori, nici chiar gestul sinuciderii nu ar putea deveni liant salvator.

Iubitor al ştiinţelor exacte, scriitorul Adrian Lungu ne trimite la Arhimede, invitaţie generoasă, spre a ne imagina alături de personajele sale, ambarcaţi pe o posibilă „Syracusia”, încercând, cu detaşare, să analizăm faptele, conform tehnicilor marelui inventator al Greciei Antice. Generoasă invitaţie! Şi iată-ne vizualizând (şi fără lupă) - un colţişor de Românie postdecembristă, cu toate ale ei,

40

Citadela Critică literară nu „Casa albastră...” Tot o casă a nerecuperării ar fi fost.

E foarte adevărat, „lumea nu merge decât din neînţelegere în neînţelegere” (Baudelaire), dar din acest Infern al prezentului nu avem voie a ieşi „trântind uşile” (Monica Pillat) sau plonjând pe verticală, în gol, în Nirvana. Gândurile şi faptele noastre se cer reanalizate şi reconfigurate, cu responsabilitate şi cu luciditate. Nu moartea este soluţia.

Dacă ne vom întreba de ce şi-a salvat autorul protagonistul, răspunsul îl vom intui din context.

Viaţa este bunul cel mai de preţ. Merită să ne confruntăm cu oricare tip de prezent, cu mult calm, raţiune şi iubire. Mesajul scriitoricesc este unul tranşant, ca o deschidere, chiar dacă este pe orizontală. Să ne înfrăţim în viaţă, ca într-un cerc al prieteniei, precum rudele şi toţi prietenii, care-l înconjoară, iubitor, pe Ionuţ. Să deschidem aripile conştiinţei, cu optimism şi speranţă, precum adolescentul Ionuţ. În asta constă frumuseţea sau nefrumuseţea vieţii.

(în mod cert) un alter-ego auctorial, actor sau doar martor la noile „binefaceri capitaliste”, la subtilităţile („fariseismul”) unor aşa-zise „traininguri de afaceri” (doar dacă ne amintim de-acel dezastruos „joc” pe verticală, de tip „Caritas” - şi e sufocant), în care „păcăliţii sunt întotdeauna recruţii...” Un adevărat „delir urban...” Şi n-avem deloc a ne mira cum s-a lăsat momit de false promisiuni. A aruncat în jocul sorţii micile şi unicele sale economii, care erau destinate copiilor. A crezut în sinceritatea cuvântului. A crezut în oameni. S-a aruncat în vârtejul unui joc periculos, sperând că acele mici economii vor naşte pui.

Dezamăgire! Iremediabilul s-a produs. În van orice remuşcare! Avem a deduce şi-un dureros avertisment: de a nu crede (de a nu te încrede) în himere! Când a realizat că acel falnic joc piramidal era un fals, era deja prea târziu, pentru a mai salva ceva. Şi iată cum un zbor spre schimbare, s-ar fi putut finaliza într-un zbor - în gol, de la ultimul etaj al oricărei clădiri-turn, indiferent dacă se numeşte sau

Poezie Francisc Edmund BALOGH

Ne-am întâlnit Ne-am întâlnit într-o viață ulterioară în care îmi povesteai cu sufletul la gură despre cum e viața noastră de acum pe care o așteptai așa de mult, încă dintr-o viață anterioară.

Poeme nedormite Nopțile scriu neîncetat poeme.

Muzele agonizează epuizate poeme despre stări de duzină, despre capcana de păianjen a previzibilității.

Nopțile scriu neîncetat poeme despre lucruri ce nu se pot întâmpla!!!

Prăbușire Mi-am închis telefonul.

Mă inundă absența insuportabilă a oricărei emoții.

Mă agăț nesperat de mine însumi. În vârtejul tăcerii totul se sfârșește întotdeauna cu o strașnică prăbușire într-un poem.

41

Eu ca întotdeauna, te priveam fără întrebări fără afirmații, în timp ce tu nu puteai să-mi spui în care dintre vieți ne-am iubit cel mai adevărat!

Citadela Poezie Adrian ŞTEFĂNUŢI

Interogaţia eului

Ce, destin…?

Anotimpul îndoielilor se aşează domol, Nu e timp de pierdut. Încotro se îndreaptă chemarea, Nimeni nu poate anticipa, Dar ceva ne şopteşte încet Că totu-i prescris.

Ce destin ?

Mai degrabă un joc meschin Unde mulţi doar visează reguli, Iar cei ce câştigă au mereu parte De-acelaşi dulce festin.

Viziuni, vorbe-n vânt, Hrană pentru omul de rând.

De ce ? Cum ? Pentru ce?

N-ai un răspuns?

Eşti învins.

Ce, destin...

Totu-i prescris ?

Dansul norilor Plutind încet spre-o altă lume Totul are sens.

Un început mereu se-arată, Chiar şi când singura speranţă

Dacă m-aş cufunda în marea de vise, m-aş îneca în miile de speranţe sau aş pluti legănat de valurile dorinţelor?

S-a ascuns.

Visezi mereu mii de nuanţe, De fiecare dată ritmul e altfel.

Azi e mai lent, maine alert, Şi astfel alternezi trăiri, De ieri, de azi...

De pretutindeni.

Nici nu-ţi inchipuiai Ce variaţiuni se-ascund În cartea personală. Şi uite-aşa cât de senin Iţi faci un drum...

Spre mii de împliniri sau Doar închipuiri. Încerci mereu să fii în ritm Chiar dacă uneori Mai scapă câte-un pas greşit.

Dar nu-i nimic atâta timp cât mai există Altă dată.

A mai ramas doar un fior Ce-l poţi simţi o dată.

Dar oare te-ai gândit măcar Cât e de simplu ... dansul norilor ?

Infinite întrebări descompun arealul fiinţei, secătuiesc şi revigorează totodată surplusul de idei, inconştient uitat.

Persistă ideea, cea dintâi adiere şi ultima scăpare din infernul absolutului care ne macină sistematic.

Oglindirea distruge fiinţa obosită, îneacă sufletul adormit în nesimţire, oprind feedback-ul existenţei.

O ultimă speranţă se agaţă cu grijă, atentă la transformările din jur, în încercarea revigorării sâmburelui pur.

S-a născut în 1985 la Carei. A absolvit Liceul Teoretic Carei. A început să înșire gânduri în perioada liceului, perioada în care colaborează cu ziarul liceului, „Teoretic Express”. Debutează în lumea poeziei, alături de alți colegi de liceu precum Sebastian Secan, Emil Micle sau Teodora Păcurar în 2004 în antologia „Praf de cretă-n vânt”, volum editat de Dacia, sub coordonarea prof. Adrian Țineghe.

Continuă să își exprime emoțiile și sentimentele prin cuvinte, în mediul virtual. A absolvit Facultatea de Muzică, Specializarea Arta Actorului și Facultatea de Istorie Geografie și Relații Internaționale. În 2012 s-a alăturat echipei de la Centrul Cultural din Carei, unde coordonează trupa de teatru M.E.E.M. și se ocupă de organizarea de evenimente culturale.

42

Citadela Poezie împreună Sub aceeași lumină a unui soare ars Să le spunem copiilor noștri că azi nu trebuie să te uite Orfelinat azi te găsim sub același moloz de pământ vechi de 8 ani deasupra paturilor noastre Ieri au uitat mai atârnă Să pună lângă tine strâmb și încruntat de frig și piaptănul câte-un iisus și fixativul și cu ce te vor mai înfrumuseța *** îngerii?

Dragul meu prieten crema Q10 s-a uscat pe noptiera (pe care nu l-am cunoscut un gând unde ai lăsat-o niciodată în carne şi oase) mi-e dor de tine înainte să pleci Îţi adresez acest poem şi de suferinţa de a nu te cunoaşte cu mult înainte să pleci era să o cu deplină sinceritate în plină carne folosească bunica şi oase! și i-am zis să nu se atingă de ea În noaptea asta m-a frământat era destul de frumoasă oricum un gând *** o supradoză ar fi ucis-o mai că mâinile noastre nu s-au atins Dumnezeu stă devreme nicicând Pitit scutură-ți paltonul Undeva hai în casă încercările noastre de a ne întâlni Dincolo de simțuri să stăm la o bere în Sine vinul e demodat și oricum nu mai (în carne şi oase) *** am au eşuat dumnezeu mi-a întins o palmă să te întreb cum e acolo în ridurile căreia oamenii se cum e să vii acasă o dată pe an Poemul acesta e un poem pentru bălăceau la aprinderea unei lumini doi nestingheriți în noiembrie (dar eu îl scriu singură) cu brațele și picioarele întinse Nu mai avem nici câine spre degete s-a întristat la plecarea ta și a Dragul meu prieten formând statui ale unor ingerași murit (pe care nu l-am cunoscut degresați în grădină scheunând niciodată nu, mami, nu în carne şi oase) *** azi nu se mai fac copii atâția îmi pare că timpul În căldura coastelor tale își înfig și eu oricum rămâneam singură te trimite departe îngerii aici sau poate pământul (?)

Dimineața și te așteptam o dată pe an Buzele cărnoase la lumină. prietene Te mai aștept un an a cărui mână n-am s-o *** (în fiecare an) ating nicicând Hai să ne cumpărăm riduri de la apoi o roiesc și eu în noaptea asta mă frământă magazinul din colț cu - vântul.

Să trăim iluzia că îmbătrânim

Claudia OŞAN

-S-a născut la 19 aprilie 1991 în municipiul Carei, judeţul Satu Mare. Studii liceale: Liceul Teoretic Carei.

Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara, specializarea română-engleză. În prezent masterandă în cadrul aceleiași facultăți, specializarea Literatură și cultură.

43

Citadela Poezie Teodora PĂCURAR Poezii fără figuri Această seară, ca o baie loangyoșe de la ștrandul din Carei, mă face să mănânc salam din nou.

Nu pentru că doar asta am pe masă în casă, ci pentru că îmi amintește de vremea când mâncam salam fără să mă gândesc la e-urile din ele, la animalele moarte, la faptul că o să mor și eu de la ele, la nonsensul existenței, la manipulare, la tâmpenie și imaginație prost gestionată.

Nu mă puteam gândi deloc la astea.

Eu mă gândeam dacă oare să te sun, dacă oare mai dormi și la oare cum să rezist fără să aflu ce faci chiar și în somn, ca să te am măcar din informație, dacă nu cu totul.

Nu-mi dau seama dacă sunt scriitor normal Sau doar poet.

Uneori cred că ar fi trebuit să fiu pur și simplu lingvist. Și traducător. Într-o seară am citit trei articole pe net despre cum să înveți 5 limbi deodată, după care m-am culcat și miam continuat viața obișnuită. În viața mea obișnuită mă surprind întrebându-mă dacă nu cumva menirea mea n-are nici o legătură cu nimic din toate astea și poate ar trebui să mă dedic lucrurilor simple. Că

în chestiile simple e de fapt adevărul. Apoi mă conving pentru un timp că ăsta e adevărul primordial. Încep să cred că sunt filosof, și poate chiar cel mai mare filosof din momentul prezent. Și mi-e super-jenă să afle toată lumea despre asta.

O, Doamne, oare e prea târziu să mă fac șaman? Oare aș putea renunța la hainele Zara pentru starea de conștiință perfectă? La dorințe și la tot felul de prostii? La o curte și o grădină care deocamdată există doar în imaginție? E clar că nu, eu sunt taur, noi suntem cu senzațiile, după cum se știe. Ceea ce înseamnă că pe undeva trebuie să fiu ceva artistă.

Nu vreau să mai fiu artistă.

Viața simplă și confortul e pentru tauri. Chiar m-am întrebat cum de sunt atâția tauri atât de lipsiți de comoditate încât chiar să facă artă.

Alteori îmi dau seama că de fapt ce măgărie și blocaj e chestia asta cu găsirea menirii într-o meserie.

Dacă menirea mea este doar să fiu?

Apoi stau o vreme aproape pur și simplu, după care ajung să am un job mic

și îmi dau seama câtă înțelepciune există într-o muncă monotonă, stresantă și absurdă. Poate că acest stil de viață este genul de existență cel mai apropiat de perfecțiune. În același timp, mă tem că poate îmi ratez menirea de bucutăreasă. Și încep să îmi amintesc de toate momentele din viața mea care dovedesc faptul că chemarea mea în viață este să gătesc.

M-am gândit chiar și până acolo, că aș putea fi matematician sau fizician. Fizica cuantică mă interesează.

Tot timpul chestia asta de a vrea să faci altceva decât ceea ce faci deja.

Chestia de a nu ști ce dumnezeu faci.

Prostia și inteligența noastră.

Faptul că prostia și inteligența sunt împărțite în două lucruri și nimeni nu recunoaște că e unul singur.

Dumnezeu e niște poezie fără epitet și fără figuri de stil.

Fără comparație, fără acuzativ și fără dativ.

E, poate, un gerunziu, fiind ceva în desfășurare; iar dacă da, atunci și nu.

Mamă, tu-ți imaginezi doar ce-ți povestesc.

Eu de fapt sunt exact inversul, ce-ți imaginai?

Eu de fapt acum vin dintr-o călătorie din Tibet și până acum ma înlocuit cineva și tu în tot timpul ăsta credeai că eram eu.

Dacă știam adevărul, n-aș fi surprinsă nici eu.

A studiat Filologie la Liceul Teoretic din Carei. În timpul liceului, a fost redactor şef al ziaruli Teoretic Express, a publicat poezii în volumul colectiv Praf de cretă-n vânt (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004). A studiat Jurnalismul la Universitatea Babeș-Bolyai în Cluj și a lucrat ca redactor în presa scrisă clujeană timp de doi ani, la cotidienele Clujeanul și Ziua de Cluj. A publicat reportaje, eseuri, cronici de teatru, recenzii de cărți și proză scurtă în revistele Tribuna, Man.In.Fest, Studia Dramatica, Tiuk!. În 2013 și-a luat licența în Actorie. A lucrat la mai multe proiecte independente de teatru și film, printre care se află și filmul Dristor (București, 2014, r: Ioan-GeorgePancencu). În momentul de față scrie proză, poezie, teatru, eseuri, traduce din maghiară în română și lucrează la proiecte literare indefinibile.

44

Citadela Poezie Acum, Sângele tău E și-al meu, Ciudatule Te ador.

Elena - Ioana KOKA Electric Nu-i visam altceva Decât parfumul lui Încarcerat Într-un glob De stele sparte.

Aura lui se decojea Chinuitor de încet De pe pagină.

Privirea lui Fior electric Dans interzis Ard Cândva Te-am iubit Acum, Șterge-ți ochii De cenușa mea! Încă nu. Încă mai ard Între degetele tale Vreau Să intru în tine Să rămân în tine Să te infectez Respiră-mă Acum! Îneacă-te În cenușa Mea, Fraiere!

Violet Mâna mea Ca un vrej strivit

S-a agățat De gratiile-acelea Fetide-stupide Ce stau între noi.

Să nu îndrăznești Să-mi interzici Să scriu despre tine!

Tot așa cum Nu vei opri Ploaia din norul meu violet Să mă spele de tine, Gândului meu Să te incite… ...

Azi-noapte, Te-ai trezit Exact la ora când Îmi făceam rondul Aroma mea trădătoare Pe perna ta Ce drog…

Comuniune Nu-ți fie teamă pentru mine Lasă-mă Să-ți ating tăcerea Simte Cum arterele noastre S-au lipit…

Obsesie Îți ating fața Lumină târzie Te sărut Te devorez Acum, Conștiința mea îmi pare Plantată inutil De-o mână criminală.

Tu, Mă citești Eu, Sunt însăși cartea Eu, Cartea morții Uitată pe sarcofagul tău.

Te-am închis În reflexia mea Cu ochi tulburi Mereu la pândă între pagini Iubește-mă.

Dimineață Răsăritul Spărgea stelele, Ultimele secrete Alunecau Sub garduri de oase...

Ceața Și aroma ierbii plânse Se risipea Distonând Cântecul păsării Cu aripile smulse

Născută pe 12 decembrie 1987 în municipiul Satu Mare, a absolvit în 2007 Liceul Teologic Ortodox ”Nicolae Steinhardt” din Satu Mare, iar în 2010 Facultatea de Științe Umaniste, Politice și Administrative, domeniul Limbă și Literatură, specializarea Limba și literatura română-Limba și literatura engleză în cadrul Universității de Vest ”Vasile Goldiș” Arad. A publicat volumul de versuri ”Vibrații”, Editura Eco Print, Satu Mare, 2011. A colaborat cu poezii, eseuri, reportaje și interviuri la revistele: Echinocțiu, Ecclesia, Agora Universitaria, Signet, Citadela. A fost redactor la cotidianul JDD și la săptămânalul Jurnalul de Satu Mare. În prezent este director și coordonator web al publicației online independente Actualitatea Sătmăreană și redactor șef al revistei de cultură Echinocțiu.

45

Citadela Poezie să poţi să treci prin toate dar veşnic să rămâi, cum rămânea mirosul amarnic de gutâi... când pletele-ţi umbroase mă gâdilau în barbă...

Gelu DRAGOŞ JUNIOR

1. Portret Poetul strânse slova visării întro carte şi tot ce-nseamnă lumea el lasă la o parte, visând la nemurire, visând la a cunoaşte, el trece-n nefiinţă, urmând în a se naşte din nou, urmându-şi calea, zadarnic urmând visul, mereu privindu-şi cerul, creându-şi Paradisul şi tot ce-nseamnă lume aruncă în abisul uitării celei oarbe, uitării celei mute; şi tot ce-nseamnă timpul, secunde şi minute la el poartă pecetea trăirilor trecute...

Să nu-ncercaţi vreodată poetul a-nţelege căci peste toate-n lume, el însuşi este rege...

2. Dezrădăcinat Undeva departe de tot mai presus decât ultimul petec de cer prind rădăcini; stropit de ploile mult prea scurte ale verii dogoritoare, devin anomalie vegetală singurul din lume cu rădăcinile în sus, îmi întind ramurile, dezrădăcinat de pământ...

3. Pactul cu Diavolul Pactul cu Diavolul nu l-am făcut încă deci de desfăcut nici nu poate fi vorba Sufletul îşi mai oblojeşte rănile; pe căi nemedicamentoase prinde a încolţii din sâmbure teama.

Monologhez, ca Faust nebun în aşteptarea lui Mefistofeles ce lungă-i aşteptarea când ştii că totul poate fi-n zadar - Mi-e frică de o viaţă de om când zilnic se pierd multeatâtea?!

Ce lungă-i aşteptarea când joci viaţa şi moartea la poker cu Satan! degeaba aştepţi asul de inimă roşie ce lungă-i aşteptarea ... ce lungă-i... ... Ce...

4. Cântec pentru Francesca şi de va fi să fie lumina mult prea neagră 46

nu poţi să plângi, Francesca, ai încercat degeaba iubirea te trădează când vrei să evadezi, iubirea ceea care te face să clachezi... şi de va fi, Francesca, iubirea peste noi, înmuguriţi în ramuri vom alerga în vine, ca sângele fierbând ce clocoteşte-n tine... iar amintirea noastră ne-o vom lua-napoi...

5. Filozofând cu îngerii disperării

Stând de vorbă cu îngerii dulci ai disperării, mâncăm mere şi aruncăm cotoarele pe geam afară din noi

în jur lumina-i tot mai puţină; cuvântul Tău, Doamne, tot mai greu; pe zi ce trece auzim ţipete ce nu le recunoaştem ca fiind ale noastre cântând pe diferite voci acelaşi cântec, sfidăm moartea, Doamne, în încercarea de a răzbi spre Tine, fără să-Ţi cerem ajutor.

Citadela Proză Un cadou unic *) - Îmi pare bine să vă cunosc, îngimă Ionescu, uitându-se atent la ea.

Era cam plăpândă, dar avea ochi frumoşi şi o faţă de copil. Nu se aştepta să arate atât de bine, îi plăcu de la prima vedere.

- Ţi-ai luat diploma ?

- Da, tovarăşe Stelkin, mi-am luat-o. A fost un moment foarte important pentru mine şi pentru colegii mei.

- Felicitări, şopti Nadia, cu o vocea suavă. Azi mi-am luat şi eu diploma de profesor. Am terminat facultatea de chimie.

- Ooh ! Felicitări domnişoară, mă bucur foarte mult, se repezi Ionescu şi-i sărută mâna.

Trebuie să sărbătorim evenimentul.

- Părinţii mei dau o petrecere în cinstea licenţei mele, la care sunt invitate câteva familii prietene. Dacă vă face plăcere, vă invit şi pe dumneavoastră, tovarăşe Ionescu, îndrăzni Nadia.

- Veniţi şi dumneavoastră, tovarăşe Stelkin ?

- Bineînţeles ! Pot eu lipsi de la un asemenea eveniment ?

Nadia plecă imediat, sub pretextul că trebuie să ajute la pregătirea petrecerii, lăsându-i singuri pe cei doi bărbaţi.

- Ce impresie ţi-a făcut fata, Tovarăşe Ionescu ?

- Foarte bună ! Este neaşteptat de frumoasă, m-am simţit intimidat...

- Ţi-am spus eu că este femeia cea mai potrivită pentru tine ? Uite că am avut dreptate !

- Vă sunt recunoscător, tovarăşe Stelkin.

Spuneţi-mi, vă rog, cum să procedz mai departe ?

Trebuie să o cer de soţie în seara asta ?

- Aşa ar fi normal, de aceea se pregătesc oamenii . Vreau să fiu sincer cu tine, Nadia te-a văzut de mai multe ori, fără să-ţi dai seama. Eu sunt cel care te-am arătat şi i-am dat timp să se gândească. Ea te-a urmărit în mai multe rânduri şi până la urmă i-ai plăcut. Mi-a spus că este de acord să se mărite cu tine, dacă, bineînţeles o ceri de nevastă.

- Părinţii ei sunt evrei ?

- Da. Tatăl ei a fost agent KGB, unul dintre cei mai buni. A scăpat cu greu de epurările lui

Vasile MOIŞ „Politicianul seamănă cu un antrenor de fotbal: este destul de înţelept să înţeleagă jocul şi destul de prost pentru a crede că acesta este important”.

Eugene Mc Carthy - Tovarăşe Ionescu, ai terminat institutul, urmează să te întorci în România, ţara ta de baştină. În numele conducerii Universităţii Lomonosov, te felicit şi-ţi doresc mult succes în munca de construcţie a socialismului, pentru care te-ai pregătit cu atâta sârginţă.

- Mulţumesc, tovarăşe rector, voi fi veşnic recunoscător dumneavoastră şi profesorilor de la universitate, care ne-au fost nu numai dascăli ci adevăraţi părinţi. Nu voi uita niciodată anii studenţiei. Bucuria de a studia în Uniunea Sovietică mă va urmări toată viaţa.

Ilie Ionescu îşi luă diploma emoţionat şi o sărută cu pioşenie, curpins de un patetism sincer.

Se grăbea să se întâlnească, în oraş, cu Stelkin, care-i promise că-i va face cunoştinţă cu o fată potrivită pentru el, în vederea căsătoriei.

Indiferent cum va arăta, dacă tovarăşul Stelkin o consideră capabilă să-i fie parteneră de viaţă, se va căsători cu ea, aşa cum au făcut şi ceilalţi colegi, aspiranţi la funcţii în partid şi în stat. Numai concurentul lui, Vlăduţ Nistreanu, făcea excepţie.

El a sperat că va deveni ginerele lui Stalin, dar proiectul de mariaj n-a mai fost atractiv din momentul în care a murit mustăciosul şi Svetlana a căzut în dizgraţie. Ilie Ionescu era convins că dacă Stalin ar fi trăit şi Nistreanu ar fi apucat să se însoare cu fiica acestuia, nimeni nu-i mai putea face concurenţă olteanului. Aşa individul a rămas pe locul doi.

- Bună ziua, tovarăşe Stelkin, salută Ionescu la intrarea în cofetăria de lângă teatrul „Balşoi”.

- Bună ziua tovarăşe Ionescu. Uite, ţi-o prezint pe tovarăşa Nadia Berşcovici, fiica unui prieten de-al tatălui meu.

- Bună ziua salută Nadia timidă, întînzându-i o mână albă, fără să-l privească în ochi.

47

Citadela Proză Beria. Mama este profesoară de chimie. Nadia, ca şi sora ei, au ales să urmeze cariera mamei. Părinţii sunt pensionari amândoi. Crezi că vei avea probleme cu familia ta, dacă te însori fără să o înştiinţezi în prealabil ?

- Eu nu am, practic, familie. Tata este mort, aşa cum ştiţi, iar mama m-a părăsit când eram mic şi s-a măritat cu un alt bărbat. Nici nu am pe cine să invit la nuntă, constată cu tristeţe Ionescu.

- Există o lege a compensaţiei, ai o mare familie de prieteni hotărâţi să te ajute şi care sunt în permanenţă alături de tine.Să terminăm cafeaua şi să ne odihnim puţin. Pe la ora 18,00 voi trece cu maşina mea de serviciu pe la cămin să te iau.

Nevasta mea i-a cumpărat Nadiei un cadou pe care i-l vei înmâna tu, iar flori găsim pe traseu.

Ajuns la cămin, Ionescu făcu un duş şi se bărbieri, înainte să se trântească în patul nedesfăcut. Toţi colegii de cameră erau plecaţi, aşa că putea să-şi adune gândurile. Toate ieşiseră perfect, până acum, rămânea de văzut dacă Nadia era sănătoasă, fizic şi mintal, sau avea ceva metehne. Indiferent cum ar fi fost, decizia era luată, va deveni tovarăşa Ionescu. Uitase să o întrebe dacă ştie româneşte, dar nu era nici o problemă, va putea învăţa. În ţară îl aştepta necunoscutul, nu se mai putea întoarce la munca de activist cu probleme de tineret, acum avea studii la Moscova şi, mai presus de toate, era omul de încredere al unuia care conducea KGB-ul. Închise ochii şi îşi imagina că se află în prezidiul unui mare congres, că ia cuvântul şi toată lumea îl aplaudă... Vedea cu ochii minţii o reşedinţă luxoasă, cu o bibliotecă imensă şi un divan cu scoarţe de piele, în care stădea tolănit cu o carte în mână, în timp ce Nadia, îmbrăcată într-un halat de mătase, îi aducea o cafea aburindă...

Claxonul strident al unei „Pobede” negre spintecă liniştea şi-l trezi din reverie. Era tovarăşul Stelkin. Se îmbrăcă rapid şi coborî scările în grabă.

- Bună seara tovarăşa Stelkina, bună seara tovarăşe Stelkin, salută Ionescu afectat. Ce bucuros sunt să vă revăd !

- Arăţi foarte bine, constată Stelkina, parcă ai fi un ginerică.

- Tocumai asta şi este, dragă, în seara asta omul o va cere pe Nadia de nevastă, explică plictisit Stelkin.

- Aţi ţinut totul secret, mie nu mi-aţi spus nimic până acum. Mă bucur foarte mult pentru

tine, tovarăşe Ionescu, Nadia este o fată de toată isprava. Unde vor locui tinerii ? întrebă curioasă Stelkina.

- Vor primi ei o locuinţă în România.

Tovarăşul Ionescu este un băiat de perspectivă, va avea funcţii importante în partid şi în stat.

- Nu rămâne la Moscova ?

- El a fost trimis de România la studii. Este normal să se întorcă, din moment ce şi-a luat licenţa. Ţara are nevoie de el.

- Şi Nadia ?

- Va merge cu el în România, la Bucureşti.

Soţia îşi urmează, întotdeauna, soţul, nu ?

- Nadia ştie româneşte ? întrerupse Ionescu conversaţia soţilor Stelkin. Am uitat să vă întreb până acum.

- A început să se iniţieze, este fată deşteaptă, prinde repede, îl asigură colonelul. În România va învăţa foarte repede. „Pobeda” intră într-un cvartal cu blocuri cenuşii şi cu străduţe înguste, pline de gropi. După ce coti de mai multe ori, se opri în faţa unei clădiri vechi, rămasă stingheră printre mastodonţii de beton.

- Coborâm aici, îl îndemnă Stelkin pe Ionescu. Uite , ai un cadou pentru Nadia, unul pentru viitoarea soacră şi o sticlă de votcă pentru viitorul socru. Eu voi duce buchetul de flori.

- Tovarăşe Stelkin, trebuia să-mi spuneţi, aş fi cumpărat eu...

- Lasă asta ! Noi avem un magazin special, unde toate sunt mai ieftine şi de calitate mai bună decât găseşti în oraş.

Poarta se deschise fără zgomot şi musafirii intrară în curte în şir indian. În holul de la intrare îi aştepta comitetul de primire. Toţi erau emoţionaţi, nevoie mare şi curioşi să-l cunoască pe ginerică.

- Bună seara, bună seara ! Bucuroşi de oaspeţi ?

- Bucuroşi, bucuroşi, intraţi !

- Tovarăşul Ilie Ionescu, prietenul nostru, făcu prezentările Stelkin. Tovarăşul şi tovarăşa Berşcovici, părinţii Nadiei.

- Vă rog să primiţi câte o mică atenţie, îngăimă Ionescu emoţionat, întinzând sticla de vodcă unui bărbat uscăţiv, cu faţa pistruiată, având o chelie strălucitoare şi un nas acvilin.

- Mulţumesc, dragă !

- Asta este pentru dumneavoastră, oferind o cutiuţă din catifea neagră viitoarei soacre, iar

48

Citadela Proză asta este pentru Nadia, cu felicitările mele pentru absolvirea facultăţii, încheie Ionescu triumfal.

- Ce băiat atent, constată gazda, o femeie plinuţă şi cu părul cărunt. Vă rog să poftiţi în sufragerie !

Ionescu se uita atent la mobilier, la tablourile de pe pereţi, la covoare, la argintăria şi porţelanurile din vitrine, constatând că proprietarii au avut gusturi şi bani deopotrivă.

Oare ce va primi zestre ? Era convins că viitoarea lui soţie are o dotă corespunzătoare şi o sumă frumoasă de bani, care să le permită să ia viaţa în piept.

- Aveţi o casă foarte frumoasă, aprecie Ionescu.

- Este din fondul protocolului de stat, ne-a fost dată să o folosim când am venit de la Leningrad la Moscova, îl informă scurt doamna Berşcovici. Nu este foarte mare, dar avem avantajul că nu stăm la comun, iar fetele au fiecare camera lor. În scurt timp, mai sosiră încă trei perechi de oameni în vârstă, probabil prieteni de-ai familiei Berşcovici care lucraseră tot în sistem.

Femeile purtau blănuri scumpe şi bijuterii masive din aur, spre surprinderea lui Ionescu. El considera opulenţa un apanaj al claselor exploatatoare, aşa învăţase la cursurile de marxism, incompatibilă cu morala proletară. Vesela de porţelan veritabil şi tacâmurile de argint completau, în mod nefericit, atmosfera mic-burgheză din casa viitorilor socri.

Va avea grijă să o reeduce pe Nadia, nevoia va fi cel mai bun profesor. După desert, Stelkin lovi cu linguriţa în paharul de cristal, în care tocmai se srvise coniacul, cerând o clipă de linişte, privindul cu subînţeles pe Ionescu. Acesta se ridică emoţionat şi, cu o voce care parcă nu era a lui, se adresă tatălui Nadiei: - Tovarăşe Berşcovici, am onoarea să vă cer mâna fiicei dumneavoastră Nadia. Dacă şi ea este acord, aş vrea să o iau de nevastă. Oaspeţii începură să aplauze frenetic.

- Tovarăşe Ionescu, dragă tovarăşe Ionescu, cererea ta mă bucură şi mă emoţionează în acelaşi timp. Eu şi soţia mea suntem bucuroşi să te avem ginere, vă felicităm şi vă dorim viaţă lungă şi plină de succese. Nimeni nu-i ceru părerea Nadiei, dar toţi mesenii le aplicară tinerilor câte trei sărutări apăsate pe obraji, însoţite de urările tovărăşeşti de succese în viaţă. Ce simplu a fost ! constată pentru sine Ionescu, bucuros că a trecut şi

peste această încercare.

- Căsătoria o puteţi face sâmbătă, îi şopti Stelkin lui Ionescu, totul este aranjat. Este suficientă simpla voastră prezenţă la sfatul popular. Dacă sunteţi de acord, vă propun orele 12,00, după care aranjăm o masă festivă la clubul muncitoresc de la fabrica de biscuiţi. Au o sală specială pentru astfel de festivităţi. Tovarăşe Ionescu, anunţă tu căsătoria, că doar eşti mirele !

- Aş vrea să ne căsătorim sâmbătă, dacă nu aveţi nimic împotrivă, propuse Ionescu socrilor.

Reuşim până atunci să-i procurăm o rochie de mireasă Nadiei ?

- Rochia este cumpărată deja, îl asigură soacra. Nadia este pregătită pentru căsătorie.

Problema este masa festivă.

- Cu ajutorul prietenilor, masa festivă va avea loc la clubul fabricii de biscuiţi, anunţă Ionescu triumfător. Socrii nu erau emoţionaţi deloc, parcă jucau nişte roluri într-o piesă de teatru. Nadia, la rândul ei, sorbea plictisită din ceaşca de cafea.

Pe la miezul nopţii, musafirii au plecat , iar Stelkin îl duse pe Ionescu la căminul studenţesc, de unde-l luase cu câteva ore mai înainte. Vlăduţ Nistreanu citea o carte, la lumina veiozei, când colegul său intră în dormitor.

- De unde vii Ilie la ora asta ?

- De la casa viitorilor socri, răspunse scurt Ionescu.

- Te însori? Întrebă surpins Nistreanu.

- Da. Tocmai am cerut-o de nevastă pe Nadia, o fată foarte frumoasă şi deşteaptă. Părinţii ei au fost de acord şi am fixat căsătoria pe sâmbătă.

Dacă vrei să participi, eşti invitatul meu.

- Păi, dacă ai programat căsătoria, de n-ai rămas cu ea ? I-ai făcut proba, are toate părţile corpului ?

- Te rog să fii serios ! Eu nu glumesc cu aşa ceva.

- Ilie, totul depinde cum o iei de prima dată. La mine, la ţară, este un obicei: în prima noapte, faci dragoste cu nevasta de câte ori poţi. În a doua noapte, nu te atingi de ea deloc. A treia noapte, fără să pui mâna pe ea, o trezeşi la miezul nopţii şi tragi o băşină zgomotoasă şi puturoasă.

- Tu eşti nebun ! Voi oltenii aveţi nişte obiceiuri barbare.

- Nu-i aşa. Din cele trei nopţi, nevasta va reţine : că poţi trăi cu ea, că poţi trăi fără ea şi că în casă numai bărbatul creează atmosferă. Ai înţeles

49

Citadela Proză ce-am vrut să-ţi spun ?

- Tu nu eşti normal. Cum să te băşeşti lângă soţie, în luna de miere ?

- Tocmai aici este socoteala. Când să o faci ? La bătrâneţe, când oricum nu te mai ţin închizătorile şi tragi pârţuri fără să vrei ? Din prima zi trebuie să dovedeşti că eşti bărbat,altfel nu ai zile bune cu muierea. Cum zici că o cheamă pe fată ?

- Nadia. Nadia Berşcovici.

- Aaa ! Este evreică, nu ?

- Da. Ce-i cu asta ?

Nimic.Marx, Engels şi Lenin n-au fost evrei ? Este alegerea ta, tu vei trăi cu ea. Mai are surori ?

- Da. Mai are soră mai mare, măritată cu un ofiţer. N-am cunoscut-o încă, locuiesc undeva în Urali. Tu nu vrei să te însori în Uniunea Sovietică ?

- Nu. Eu vreau să-mi iau o olteancă. Cel puţin să mă înţeleagă atunci când o înjur sau când îi trag o bătaie.

- N-ai uitat-o pe Svetlana Aliluieva, nu ?

Pe ea ai fi luat-o de nevastă, dacă mai trăia tată-său ?

- Nu are nici o legătură moartea lui Stalin cu Svetlana. Nu am ajuns cu ea în aşa relaţii încât să o cer de nevastă. Ea n-ar fi venit în România, iar eu n-aş fi rămas în Uniunea Sovietică. Nu se potriveau lucrurile deloc. N-a fost să fie, ce mai ? Într-un fel, am avut noroc. Imaginează-ţi cum mar fi tratat oamenii, dacă aş fi fost ginerele lui Stalin. Nici nu vreau să mă gândesc ! Mă bucur pentru tine că ţi-ai găsit o fată bună, va conta foarte mult la dosar.

- Vlăduţ, tu unde vrei să lucrezi, după ce te întorci ?

- Unde va fi nevoie de mine. Nu pot să ştiu de pe acuma.Tu ? Te întorci la tineret ?

- Probabil.

- Am auzit că secretarul general al UTC va fi şi ministrul tineretului, o funcţie nou înfiinţată.

Cred că ţi-ar surâde să aterizezi de la Moscova direct în fotoliul de ministru al tineretului şi de secretar general al UTC ?

- Eeeh ! Cui nu i-ar plăcea ? Într-un fel ar fi normal, doar mi-am mâncat sănătatea pe şantierele tineretului. Cine cunoşte mai bine ca mine problemele elevilor şi ale studenţilor ?

Ionescu nu era deloc modest, era convins că funcţia de minstru al tineretului i se cuvuine de

drept şi de aceea nu a sesizat tonul ironic al lui Nistreanu. În orice caz, dacă ajung într-o funcţie de conducere, nu te voi uita nici pe tine, se arătă mărinimos Ionescu.

- Nu va fi cazul. Eu sunt mai modest, nu aspir la funcţii înalte. De aceea nici nu m-am căsătorit, de convenienţă, cu o rusoaică, lansă o ironie directă Nistreanu.

- Eşti invidios pentru că ţi-am luat-o înainte ? Credeai că, dacă te dai mare gagicar şi tea invitat fata lui Stalin la o recepţie, eşti cel mai tare dintre studenţii români ? Te-ai înşelat. Prea mari ambiţii strică, trebuie să-ţi alegi o lingură după gură, altfel rişti să nu o poţi folosi ori să rămâi flămând.

- Poate că aş fi invidios pe tine, dacă ai fi un bărbat întreg. Dar aşa, cu o piticanie ca tine nu mă pot compara. Dacă te apropii de o femeie adevărată, îi ajungi cu nasul numai până la buric sau, în cel mai bun caz, poţi să-i miroşi ţâţele. În plus, trebuie să înveţi să mergi drept, te-ai îndoit de spate din cauza coviltirului. Faptul că era mic de statură şi că avea origine ţigănescă erau cele două mari dureri care-i rodeau sufletul lui Ionescu. Nistreanu l-a rănit tocmai unde-l durea cel mai tare.

- Eşti un oltean prost şi un rasist nenorocit.

Nu mai discut cu tine !

- Ilie greşeşti. Nimeni n-a văzut încă sticlă putredă, raţă înnecată şi oltean prost, trecu Nistreanu pe glume, dându-şi seama că a depăşit limita. Ştia, de asemenea, că Ionescu este foarte răzbunător şi pătimaş. Te-ai supărat degeaba, tu nu ştii de glumă ?

-Sunt unele lucruri cu care nu se glumeşte.

Pot provoca răni care nu se vindecă toată viaţa...!

Ceremonia căsătoriei Nadiei Herşcovici cu Ilie Ionescu a fost pe cât de sobră pe atât de scurtă. Urmau alţii la rând. Masa festivă, udată din belşug cu votcă şi acompaniată de fanfara clubului muncitoresc, a fost bogată, dar lipsită de rafinament. După aperitive, socrul Herşcovici ţinu un discurs de mulţumire pentru participare la eveniment, iar în încheiere declamă cu emoţie în glas: - Ofer mirilor un cadou unic: un disc cu vocea lui Lenin.

*) Vasile Moiș, În spatele ușilor deschise, vol.1 Fatalitate și blestem

50

Citadela Proză Ceaţa - Mă numesc Andrei Negreanu şi vin din partea doamnei Amalia Tănase.

-Ah, sunteţi prietenul Amaliei, poftiţi înăuntru. Aşteptaţi demult?

-Nu, abia am ajuns.

Intrară într-un hol mic, îşi lăsară hainele într-un cuier fixat pe perete.

Ada îşi aşeză pardesiul mov cu grijă pe un umeraş din lemn. Bărbatul o privea atent îi plăcea că era ordonată.

Loredana A. ŞTIRBU Pe strada Garoafelor întunericul se lăsase de aproape o oră. Ada grăbi pasul, ştia că întârziase nepermis de mult la cină. Era îngrijorată mai ales de faptul că mătuşa Rosa îi va ţine una din predicile acelea lungi şi moralizatoare pe care obişnuia să i le spună ori de cîte ori de câte ori greşea sau nu făcea lucrurile,, cum se cuvine,,. Dar la urma, urmei cel mai tare o supărau nu lucrurile pe care i le spunea, ci aerul dezaprobator pe care îl afişa şi tristeţea din priviri.

Doamna Rosa, la cei 70 de ani bătuţi pe muchie, avea un auz fin deşi mai juca teatru câteodată (de cele mai multe ori). Nu îi plăcea să o supere, ţinea foarte mult la ea şi la urma urmelor cum ar fi putut să nu ţină, doar ea o crescuse de la 7 ani.

Ceaţa devenise atât de deasă încât abia vedea la un metru în faţă în ciuda becurilor care luminau strada. La început nu sesiză, dar puţin mai târziu îşi dădu seama că strada avea o rezonanţă neobişnuită, puţin sinistră.

Tac....tac...tac se auzea doar zgomotul produs de tocurile ei pe pavajul străzii. Norocul ei că avea nervii căliţi aşa că nu se speria uşor.

De undeva un parfum subtil de liliac îi pătrunse în nări. Se opri o clipă să privească în spate. Ceaţa avea consistenţa catifelei întinse curioasă mâna să o atingă. Nu credea că putea să existe aşa ceva, era ceva nenatural în ceaţa asta, părea o făptură vie. Un soi de materie nemaivăzută care o învăluia din ce în ce mai mult.

Părul i se umezise din cauza ceţii şi i se lipea de scalp. Concentrată asupra ei Aproape s-a izbit de el, nu se aştepta să fie cineva în faţa porţii în seara aceasta. Oricum nu un asemenea vizitator.

-Bună seara. Vocea bărbatului răsună nefiresc în liniştea din jur.

-Bună seara, pe cine căutaţi?

-Pe domnişoara Ada Scarlat.

-Eu sunt, cu ce vă pot ajuta?

Cu un scârţîit uşa din dreapta se deschise şi o femeie îmbrăcată într-un capot din catifea orange ieşi urmată de o pisică maro cu blana lungă.

-Sărut mâna tante. Avem un musafir.

-Bună seara doamnă.

-Oh, glasul extrem de surprins al bătrânei doamne trădă faptul că vizitele masculine nu erau numeroase.Mă scuzaţi, nu ştiam că avem musafiri, dar poftiţi, poftiţi , intraţi în salon. Am să vă aduc un ceai de tei.Face bine pe o vreme umedă ca asta.

-Dânsul este domnul Andrei Negreanu, mătuşa mea Rosa Popescu.

Domnul Negreanu îi sărută galant mâna doamnei Rosa.

Salonul în care intrară era luminat de o veioză înaltă cu picior de lemn şi abajur galben de hârtie. Cu un gest tânăra îl pofti să se aşeze pe un fotoliu cu tapiţerie de catifea maro. În restul camerei mai erau un fotoliu, pe care se aşeză Ada, o canapeluţă, masa de cafea şi o bibliotecă mare plină de cărţi.

Trebuia să recunoască, fusese un pic şireată aşezându-l pe fotoliul din faţa ei. Veioza îi lumina faţa şi acum îşi putea vedea bine musafirul.

Domnul Andrei Negreanu era un bărbat bine. Îmbrăcat într-un pluover alb din lână cu modele geometrice şi pantalon negru din tweed.

Părul negru, uşor grizonat la tâmple, era tuns scurt.

-Îmi cer scuze că nu am anunţat înainte, 51

Citadela Proză însă împrejurările au fost de aşa natură încât mi-a fost imposibil să vă anunţ intenţia de a vă vizita.

-Despre ce este vorba?

- Sunt un bărbat extrem de ocupat, domnişoară Ada, aproape tot timpul sunt plecat.

Din nefericire pentru mine sunt copil unic, iar mama mea este aproape tot timpul singură.Până acum m-am descurcat deoarece o vizitez des pe mama, dar acum trebuie să plec o perioadă mai îndelungată şi nu pot să o las singură. Întâmplarea a făcut să îi vorbesc Amaliei, pe care o ştiu din copilărie despre problema mea iar ea sa gândit imediat la dumneavoastră. Mi-a spus că sunteţi o persoană deosebită, v-a recomandat ca fiind persoana cea mai indicată.

Acum să vă spun câteva cuvinte despre mama mea, numele ei este Mala şi este o persoană, sociabilă, plină de viaţă dar stă prea mult singură. Fiind atât de ocupat am pierdut din vedere asta, iar ea nu s-a plâns niciodată.Salariul ar fi atractiv, vă asigur. Ce spuneţi? Trebuie să îi ţineţi companie doua luni. Vă asigur că voi plăti foarte bine. Între timp ceaiul fu servit şi tante Rosa se aşeză cuminte pe canapeluţă. Îşi sfătui nepoata să primească şi în cele din urmă după o oră de discuţii Anda acceptă. Îşi spunea că era o schimbare de moment în viaţa ei.

asemeni unei cămăşi protectoare.

Aşezată pe o culme înconjurată de copaci maiestuoşi. De la poarta de intrare aleea asfaltată ducea până în faţa treptelor care se deschideau în evantai. Lângă trepte aştepta emoţionată o femeie subţirică îmbrăcată într-un deuxpiece gri .

Mala Negreanu suspină uşurată cînd maşina opri lin în faţa ei. Ada îi întinse mâna surâzând.

-Mă bucur să vă întâlnesc, eu sunt Ada. Ada Scarlat.

-Bine ai sosit Ada, Mala Negreanu.

Haideţi, intraţi în casă. .....

Era o după amiază blândă de început de septembrie, stăteau amândouă în sufragerie. Încăperea mare, spaţioasă cu geamuri înalte şi tîmplărie nouă din lemn de mahon era unul din locurile în care îşi petreceau cel mai mult timp.

Ada urmărea atentă cum, printr-un slalom complicat lumina se strecura printre ramurile ulmului din faţă dansînd apoi pe parchet în tot felul de figuri fantastice. Trecuse o săptămână de când era aici şi tot se simţea stingheră.

-Întotdeauna este ceaţă aici. Este o ciudăţenie a naturii, doamna Mala oftă în timp ce se aşeză în fotoliu. Uneori poţi să vezi de pe culme până hăt în zare, alteori ceaţa este atât de densă că nu vezi la un metru.

Aflată lângă fereastră, Ada privii cu tristeţe în curte.

-O vreme foarte ciudată şi mi se pare inexplicabil că buletinele meteo nu o menţionează niciodată. Este ca şi cum am trăii într-o lume distinctă, separată de a celorlaţi. Un tărâm misterios.

-Să ştii că m-am gândit deseori la asta, dar Andrei râde de mine. Aşa că am renunţat să mai vorbim despre lucrul acesta. Îţi sunt foarte recunoscătoare că ai acceptat să locuieşti cu mine o vreme. Andrei mi-a spus că te-a convins destul de greu. Singurătatea este o haină foarte grea. El este mereu plecat şi nu poate să stea foarte mult cu mine. Din nefericire satul este la câţiva kilometri distanţă, dar vom merge în vizită. Este un sat frumos şi oamenii sunt primitori. Ana, bucătăreasa şi Maria sunt din sat. Am avut mare

# Călătoreau de peste cinci ore şi asta fără să schimbe multe vorbe. Nici măcar nu l-a întrebat cât mai aveau de mers. Şoseaua şerpuia printre păduri ce urcau pe crestele munţilor. Din când în când un pârâu zglobiu îi însoţea o vreme ca să dispară apoi după un colţ de stâncă.

Urcau şi stâncile deveneau mai ameninţătoare şi pădurea mai întunecată. Scurtele opriri făcute pe drum abia îi dădeau posibilitatea să îşi mai dezmorţească picioarele şi să îşi ordoneze gândurile. Încet, încet ceaţa uşoară care îi învăluii, deveni din ce în ce mai densă.

-Am ajuns. Vocea bărbatului o trezi din visare.

Priveliştea era magnifică, casa cu două etaje le apăru în faţă maiestuoasă în lumina apusului. Iedera o învăluia aproape în întregime 52

Citadela Proză noroc că le-am găsit şi au vrut să vină să lucreze aici.

- De ce v-aţi mutat aici, atât de departe de oraş?

- Casa aceasta a fost a familiei noastre de generaţii. Este un loc plin de pace şi de multe multe amintiri. Strămoşii mei s-au născut şi au murit aici. Sufletele lor sunt legate de casa şi pământurile acestea. Tata era avocat. După război comuniştii au confiscat-o şi abia de câţiva ani am reuşit să o redobândim din nou. Oricum când m-am întors aici era într-un hal de neimaginat. Dar probabil eşti prea tânără să înţelegi lucrurile astea.

Ea dansa bine, avea ritmul în sânge,îi plăcea la nebunie să danseze, de aceea făcea eforturi mari să poată participa la toate balurile, deşi vremurile erau atât de tulburi, oamenii încercau din răsputeri să imprime vieţii un ritm normal. Să viseze la o lume fără alarme, fără soldaţi, fără restricţii de tot felul, fără bombardamente.

-Vă cunosc de undeva...Hmmm, am uitat să mă prezint. Vă rog să îmi iertaţi impoliteţea.

Matei Sorescu, avocat.

-Ileana.

-Ileana şi atât? Tonul lui era vădit ironic.

-Să zicem că pentru astăzi este suficient.

-Aşa deci, sunteţi o doamnă enigmatică.

O privii mai atent. Nu remarcă nimic neobişnuit.

Femeia din braţele lui avea pielea albă, catifelată şi mirosea discret a violete. Îi vedea doar creştetul capului deoarece nu era prea înaltă.

1,60-1,61estimă în gând.

Deodată sirenele începură să sune prelung, sinistru.

# Domnişoara aceea cu părul negru ca abanosul, buclat cu grijă, cu buzele şi rochia roşii ca focul atragea privirile tuturor. Ochii ei mari negri priveau iscoditori în sala de bal. Lume, multă lume elegantă. Câţiva tineri roiau în jurul ei cu speranţa că vor dansa cu ea. Le surâdea tuturor cu amabilitate conversând cu uşurinţă despre tot felul de fleacuri.

Bărbatul aflat în colţul alăturat o studia de ceva timp, sorbea încet din şampanie şi conversa cu doamna din dreapta lui. Femeia în roşu îi captivase întreaga atenţie, i se părea extrem de familiară prezenţa ei. O cunoştea de undeva, probabil vreo clientă sau vreo colegă de a surorii lui şi totuşi nu chipul ei îi era familiar, mai degrabă ceva din atitudinea ei.

Pauza era pe terminate, membrii orchestrei reintrau pe scenă. Îşi lăsă paharul pe masă şi se îndreptă spre locul unde se afla tânăra în rochie roşie. Îl văzu venind şi în interiorul ei simţi cum i se aşează un nod în stomac . Pentru o fracţiune de secundă îşi admiră faţa în oglindă, paloarea ei spunea multe despre emoţia pe care o încerca. Se auziră primele acorduri ale orchestrei exact atunci când bărbatul o invită la dans.

Ar fi vrut să îl refuze, dar şi aşa avea impresia că toţi erau cu ochii pe ea aşa că nu voia să dea şi mai mult de bănuit. Îi oferi mâna şi se îndreptară spre ringul de dans. Nu îndrăznea să îl privească, se încăpăţâna să îi fixeze umărul. Dar îi simţea privirea fixată asupra ei.

# Ada se trezi brusc cu ţiuitutul acela asurzitor în urechi. Îşi simţea inima bătând cu putere ca şi cum ar fi alergat. De câteva nopţi visa mereu scena asta. Femeia în rochie roşie de mătase, sala de bal şi bărbatul acela. Ce semnificaţie avea?

Se ridică cu greu din pat şi se duse la baie să facă un duş.

Avea de gând să viziteze mansarda casei,văzuse ieri o cameră în care nu mai intrase până atunci.

Aruncă o privire spre ceasul de pe etajeră. Era 7,30. Se îmbrăcă în halatul de catifea albastră şi se îndreptă spre mansardă. Doamna Mala încă dormea.

Ajunsă în faţa uşii apăsă clanţa încetişor.

Intră într-o cameră mică cu mobilier alb şi tapet cu flori argintii. Închise uşa cu grijă să nu facă zgomot. Părea camera unei persoane tinere. Totul era ordonat, aşezat cu grijă, patul,masa de toaletă şi dulapul. Întinse mâna şi îl deschise. Surpriza o făcu să încremenească. În dulap pe un umeraş era aranjată cu grijă rochia roşie de bal.

53

Citadela Critică literară De „Graal“ şi cu bucuria microcantităţii de energie radiantă din Cuvânt pe cea a paradoxismului aforistic / filosofard (ceea ce-i cam riscant, fiindcă „aforismita cronică“ duce dintotdeauna la înăbuşirea lirismului, ca în „majoritatea cazurilor nonmajore“): «Dedic această carte: / fascinaţiei, stranietăţii, tulburătorului Neînţeles, imposibil / de-nţeles şi explicat cu logica şi limbajul unei realităţi guvernată / de legi deterministe: / soţiei de Acum, / femeii din Tot(deauna)»; şi, la umbrela unui motto cu „lovituri“ / „tangenţe“ într-un scut (auto)epigramatic: «Mi-am luat un punct / ca Arhimede / de dincolo de eul meu / şi transcendând / am dat de-un sine / un terţ ascuns / un Dumnezeu // şi-ncerc de-acum / o cale nouă / mişcare cuantică... / i-am zis / să redescopăr / mie / vouă / un timprăstimp / un înţeles în ne-înţelesul / [...] / din necuprins».

Economistului / finanţistului Hrisant Achimescu (al cărui prenume, frecvent la greci, pentru că are semantica-i „sinapsă“ pe-o „floare de aur“, însă rarissim în Valahime, aud - „în certificarea telefonică“ a fidelului prieten de-o jumătate de secol, din rutiera intersecţie de la Filiaşi, ori din calea feroas-trifurcată a judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Dolj, generalul Ioan Giura - că, în „lucrarea“ graiului de-argint-viu din dotarea / zestrea cetăţenilor Drobetei Turnu Severin, municipiu unde poetu-şi are „rezidenţa-i de-o viaţă“, Hrisant s-a metamorfozat - fără -ant, Hrisdând în Criş, putând şi în Crist, dar nu fu cazul -, fireşte, în pelasgo- > valaho-dacul Crişu < Crissia, ceea ce mă obligă din această clipă de „radiologie“ ca la fel să-l numesc şi eu întru bucurie nemuritorcogaionică şi cuantică, ba chiar să-l îndemn „public“ a-şi semna „râul“ cărţilor sale viitoare cu acest binecuvântat onomastic strămoşesc-autohton, susţinut şi de eternul din hidronim), aşadar, lui Crişu Hrisant Achimescu (omul cu al doilea Crişprenume din literatura Valahimii, desigur, după al poetului / profesorului universitar doctor Crişu Dascălu, cel de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara) nu-i amendez nici „gravidul“ gerunziu de dincoace de Eu şi de-Arhimede, „transcendând“, nici alte „maladii“ lexicologice / stilistice, ca, de pildă: cacofonita - „dedic această“ (p. 5 / v. şi citat, supra); „de urcă-coboară“ (p. 22);

Ion PACHIATATOMIRESCU După un debut editorial tardiv, la 52 de ani, mai exact spus, în ultimul an al mileniului secund de la naşterea lui Iisus Hristos, 2000, cu volumul de poezii (pe-a cărui copertă stă un titlu neinspirat, de epocă vlahuţian-brătescvoineşteană), Prin lumile mele (Craiova, Editura Radical, ISBN 973-9253-71-7), aşadar, „depăşind cu un cincinal“ de aşteptare „vârsta-de-maturitateetalon“ impusă genial-arghezian pentru intrarea cu carte în Ţara Poemului (la 47 de ani, prin Cuvinte potrivite, dar valabil pentru anul 1927, nu pentru 2000, cel cu ano-timpul „fără răbdare“ şi brownianaccelerat), Hrisant Achimescu (născut în aleasă zodie de Săgetător, la 13 decembrie 1948, în localitatea Poroina Mare / Mehedinţi, licenţiat, din 1972, al Facultăţii de Studii Economice Universistatea din Craiova, după care avu o droaie de funcţii politice / economice „în querelle“ cu orizontul cunoaşterii metaforice: mai întâi, pe cea de director economic şi preşedinte de Cooperaţie Meşteşugărească Drobetană, înainte de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989; şi apoi - tot în Drobeta-Turnu Severin, ori în judeţul Mehedinţi - pe cele de preşedinte C. P. U. N., primar al municipiului, director general al Consiliului Judeţean, comisar-şef al Gărzii Financiare etc.) a mai publicat încă două volume de stihuiri - Sub semnul Săgetătorului (tot la Radical, ISBN 9739253-98-9), în 2002, şi Riduri vechi, riduri noi (Drobeta-Turnu Severin, Editura Prier, ISBN 978973-8189-81-2), în 2009, spre a se înfăţişa Distinsului Receptor de Poezie în anul 2012 (şi, în laboratorul nostru de „investigaţii radiologice“, mai încoace, doar în 10 florar 2014), ca pentru „un ultim punct cardinal“, cu al patrulea volum de poeme de părelnicie „tradiţional-de-modernistă“ întru „baletul“ de pe „lacul“ semnificat-semnificanţilor, Bucuria cuantică (Ecko Print, ISBN 978-6068332-33-8)*, volum prin care - atât în dedicaţie (către Receptor) cât şi în mottoul de pe pagina a cincea - îşi declară ieşirea-i din trena esteticii expresionismului şi intrarea / „toboganizarea“ în /

54

Citadela Critică literară „e-n panteonul lui nimica / constanta care-mi face bine“ (p. 47); „mă-ntorc acasă“ (p. 69); „ce mai cochetează încă / cu un univers gestant“ (p. 70); etc.

-, ligamentita - „în toposul-atopos eter invaginal“ (p. 7); „cu uruitul...“ (p. 28); etc. -, pleonasmita „imensul mare“ (p. 10); „tocmesc cuvântul / [...] / şi vin cu litere cu semne“ (p. 27); „timpul unui timp suspans“ / „timpul Cronos timp cu ceas“ (p.

30); „un ceva să convingă / că vidul a fost gol (p.

54); etc. -, ori „scăpările-i“ în agramatită, nu în „licenţă“ - „mă curb cu-ntinsul“ (p. 24); „un tainic trans cuantonizând“ (p. 29); „aparţin dintr-u vechime“ (p. 85); m-ai surprins / n-odam iluzii / azi dezleg ce-am înodat“ (p. 65); etc. -, dar (toate acestea le las a fi fiind) de „condamnare la m o a r t e “ a p l a g i a t o r- l i c e n ţ i a ţ i l o r / „doctoranzilor“ în ştiinţe umaniste (din ulimul sfert de secol), cu diplome / teze „euro-cumpărate“, a academicienilor „neostalinişti“, „fosilizaţi“ etc., a scriitorilor „profesionişti“, iviţi / „admişi“ dintre cei bolnavi de autorlâcită, a politicienilor / analiştilor „neopaukerişti“, tele-veşniciţi „pe sticlă“, a droaiei de „jurnalişti-manipulatorilătrători-mancurţi-la-comandă, ori răspunzând „partidului“ / „mafiei“, „comandamentelor zilei“ etc.

Nu-l cert pe Crişu Hrisant Achimescu nici pentru versurile-i ieşite din „tivitura“ primei / ultimei strofe de la Glossă, de Mihai Eminescu, fără a mai aminti pe cele ieşite din „desantul“ poeziilor de-asalt „clasicizat-de-modernist-paradoxist“ al cărţilor „de val colegial de pe masă“, ale lui Damian Ureche, Mircea Dinescu («împachetat miros a zgură / până spre seară / gata plec / prin non local pe scurtătură / şi-am să-mi deschid un site / pe net // foarte curând / până spre-o toamnă / cu siguranţă voi fi lut...», p. 75), Spiridon Popescu ş. a., nici pentru înrămurările de stih din parnasianismul hermetic al Jocului secund (1930), de Ion Barbu, sau din expresionismul Poemelor luminii (1919) de Lucian Blaga, ori din Plumb (1916), de George Bacovia («verde crud», p. 17) ş. a. m. d., nici pentru prozodia „accidentată“ (dintotdeauna „în cârssie“ / „cârjă“), „voit / ne-voit-ratată“, dar nu ezit a-i aprecia „suflui întru zicere de excepţie“, zbaterea-i liricomicrocosmică şi mai puţin macrocosmic-lirică întru originalitate, „argintul viu“ al nenumăratelor versuri ivite, mai mult ca sigur, în seninătatea nopţilor cu vârcolacii mâncători de „lună plină“ din cerul de deasupra hidrocentralei de la Dunărea Drobetană, „înfurtunările“, „torenţialitatea“, „fluxrefluxul“, ori, de cele mai multe ori, „ludicul debordant“, dinspre o propus-fermecătoare aventură / expansiune spaţio-temporal-stringuită a

Eu-lui / Eroului Poematic întru cunoaştere şi Cuvânt / Logos, chiar dacă ele se iţesc dintre periferiile dadaismului şi paradoxismului. Şi chiar dacă a pierdut „trenul“ generaţiei sale resurecţional-moderniste (crezându-se „transmodernist“ - vezi „viruşii“ prefixoidului trans din textele acestui volum, „viruşi“ trecuţi prin pseudo-hermetism barbian, dar căpătaţi direct de la Ion Popescu-Brădiceni, „cu frezii cu tot“, la distanţă de catharsis, în afara oricărui principiu estetic, pentru că atât trâmbiţatul postmodernism cât şi neozongorist-brădicenianul transmodernism, „netrâmbiţat decât de doi-trei“, creat „prin analogie“, doar „în urmă cu un deceniu“, sunt semnificanţi fără semnificaţi, „trans-cantitatea“ de îmbinări hrisant-achimesciene - căci prefixoidul trans este obsesiv-presărat pe mai toate paginile acestui volum -, în ultima instanţă a textului, nemaiîncurajând zâmbetul şi obosind, iritând Receptorul de Poezie: „văzduhul trans transfigurat“, p. 8; „cu-n trans virusator la zbor“, p.

10; „de zbor / de trans / transeterat“, p. 13; „un trans imens fară ieşire“, p. 29; „liber dar / la transviroze / definite pentru-a fi / funcţie de cum se vede / cancere sau inepţii“, p. 34, desigur, şi foarte „trans-Dan Barbilian / Ion Barbu“ spus; „o formă de sminteală / un trans cu-n trans pereche / o transorânduială / un început de streche“, p. 38; „transversez roiuri de stele“, p. 50; „transdilemami personală“, p. 82; „îi plăcea ca să transpară / înţelept“, p. 95; „transpersonal destin / [...] // transgres prin veac“, p. 101; „ce genune / tencearcă zi-de-zi un trans / ce transfuzează-n minteţi cuante“, p. 135; „transul formelor fetişuri / un virotic trans fatal / impregnat de preconştiinţe / [...] / servil cu transul infinit / din trans eter // trans formal postind a foame / o fisură-n infinit“, p. 160; etc.), Crişu Hrisant Achimescu - prin „opera“-i publicată până în prezent aparţine paradoxismului (reamintesc Distinsului Receptor de Critică, dar nu şi de fraze „cu fază lungă“ aidoma celor de faţă, că poate sări fără supărare / pierdere peste parantezele detaliator-hiperargumentatoare, evident, ţinându-se de propoziţia / propoziţiilepivot, „spre a nu se pierde firul“), prin: „decorticarea paradoxurilor“, oximoronizarea / paradoxizarea lumilor macrocosmice / microcosmice (într-o direcţie estetică în care se relevă originalele, inconfundabilele teritorii poetice ale lui Marcel Turcu, Eugen Evu ş. a. - cf. [pentru estetica paradoxismului] PTDelrc**, pp. 298 - 301 / PTGrp***, pp. 229 - 452); „marea revoltă“ a semnificanţilor

55

Citadela Critică literară împotriva semnificaţilor, cu „bucuria-i cuantică întreagă“, cu bogăţie lexicală etc.; dar nu „bogăţie lexicală“ extrasă fără noimă, „pe masa de abanos / brad“, din droaie de dicţionare de neologisme şi din cele peste 160 de stiluri funcţionale ale limbii: al ciberneticii / informaticii / matematicii / fizicii / chimiei / astrofizicii - bit (p. 26; bit-ul desemnează [în informatică, metrologie, statistică] „unitatea de măsură pentru cantitatea de informaţie“), big bang[ul] (p. 158), boson (p. 39), constantă / constanta lui Max Planck (p. 40: «Plank-at»; p.

47: «constanta care-mi face bine // mă predispun...»; p. 100; «zona Plank» / «zidul Plank» / «între Plank şi quarc Ternar»), cuant[ă] / cuantică (p. 8, 14, 15, 35 et passim ; «recuantizez nimicul», p. 18; „cuant ascuns“ / „că-s cuant fără de sine“, pp.

23 / 24; «un cuant ce-a năpârlit», p. 26), emergenţă (p. 34), eter (pp. 10, 25 et passim), [extra]galactic (p. 55), foton (pp. 25, 34: «fotonii transhumanţi»; et passim), fractal («de teorii fractalii», p. 25; vocabula / adjectivul fractal desemnează „ceea ce ţine de o structură fractală - clasă de obiecte matematice, fizice, biologice, galactice etc., care nu poate fi studiată cu metodele clasice“; „în 1967, termenul a fost creat şi introdus în matematică de savantul francez Benoit B. Mandelbrot“; structurile fractale „se întîlnesc pretutindeni în natură, de la roiurile de galaxii la structurile orogenice, la reţelele hidrologice, la ramurile copacilor, la ramificaţiile bronhiilor / bronhiolelor, la fulgii de zăpadă etc., până la microcosmosul particulelor moleculare [...]; tehnica modernă de calcul stimulează cercetările privind aplicaţiile acestor structuri în ştiinţă, tehnică, artă etc.“), galactic (p. 11), heliu (p. 158), hologramă (p. 52), [h]omuncul[us] (p. 15), infinit / minusinfinit / plusinfinit (pp. 14, ... 160), quarc (pp. 20, 100), nucleu / nuclear (pp. 157, 158), string (pp. 7, 9, 10, 58 et passim; englezismul string vine din sintagma engleză String Theory / Teoria Corzii / Corzilor şi desemnează „lanţuri“ / „sfori“ / „corzi“ de particule elementare „tensionate“ / „excitate“ spre „a pluti în continuum-ul spaţiu - timp; «tensiunea stringurilor este dată de cantitatea 1/2πά, unde ά este pătratul lungimii string-urilor»; după alte dicţionare de specialitate aflăm că teoria stringurilor ţine de gravitaţia cuantică, atâta vreme cât «mărimea medie a unui string este aproximată -33 'lungimii Planck', egală cu aproximativ 10 cm.»; „formele de interacţiune a string-urilor dau / decid proprietăţile fizice ale unor particule elementare“) etc. -, al medicinei - brancardier (p. 10), foetus (p.

29: «fotonii într-un timp foetus»), gutieră (pp. 10, 12), sinapsă (p. 39) etc. -, al biologiei / bionicii /

biofizicii - acizi dezoxiribonucleici / ADN (p. 26), psihotron (pp. 10, 39) etc. -, al astrologiei mandală (p. 19), mantră (p. 35), şaman (p. 26), tantric (p. 41), yantră (pp. 35, 39) etc.; căci barbarismita, „sacra foame cosmopolit-lexicală“ fac să se piardă şi în acest volum de sub lupa noastră critică, desigur, în câteva cazuri, măsura întru catharsis; neologismele - sau vocabulele rare, căutate cu obstinaţie, din dorinţa de a fi neapărat „hermetic-barbian“ -, atunci când abundă, când nu mai sunt presărate în textul versificat „ca sarea în farfuria cu bucate“, încep „să canceri[geni]zeze“, „să anihileze“ Poezia, să ucidă „sacrul“ din metaforă / simbol, adică (rămânând în trena comparaţiei paremiologic-valahe) se metamorfozează (această abundenţă neologistică) într-o mare de sare vărsată în „blidul“ bietului Poem, cel autentic, de Horezu, cu ceramică smălţuită şi cu cocoş (adică hurezător) policrom în centrul cercului solar / zalmoxian-bazal.

Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene - „roade“ ale unor «necorporale porniri ce şerpuiesc prin stringuri / texturi absconse ce vin de peste lumi / [...] / constructe explozive pentru mulţi nebuni // atomice lansări de hiroşime...» (p. 7) etc., evident, „necorporale porniri“, în ciuda faptului că şi foton de-ar fi, tot „corporal“ s-ar releva fotonul / lumina, căci tot ce-i în perimetrul cunoaşterii din cosmosul, din universul nostru cel de toate zilele, rămâne, în ultimă instanţă şi în primul rând, „pipăibil“ / „epidermatic“, „palpabil“ (cu / fără „scule“, adică „aparate-prelungiri-de-organe-de-simţ“ (fac precizarea spre a nu mi se impozita aserţiunea, nu de către Distinsul Nostru Receptor, ci de către „Marele Pelican-Academician“ din critica literară a României contemporane, „pelican“ căruia-i face mare plăcere să confunde „peştişorul de aur“ din basmul valah cu filoanele de platină ale Roşiei Montane din Apusenii de Dacia) -, liricul Eu / Eroul poematic (având, când trebuie şi când nu trebuie, impresionantul ochi de Ciclop înzestrat cu laseri) se aventurează „fără frontiere“ (câştig“ incontestabil, din direcţia geografiei parnasianestetice până în „geografia galactic-lirică“ a paradoxismului, ori, mai „exact-spus“, potrivit noii / actualei estetici, până în infinirea macrocosmicmicrocosmică), pe urme romantic-eminesciene, hyperionice, «de lumi făr' de hotar / ce pot resuscita prin picături de rouă / [...] // fiind neînţelesuri înţelese» (ibid.), într-un «văz-huh al vrerii» (s. n., p.

8), în «foc molcom» şi în «sânge pân' la cer», în «siberii-ncremenite» (cu speciala-i puşcă anti-ger: «îmi iau puşca să-mpuşc gerul / pân' spre margine

56

Citadela Critică literară de Nistru / tânguiri până la Tisa / stringuri geruind sinistru // ne-nţeles...» - împuşcaţi în mămăligă, p.

9), «într-un eclectic / spaţiu-timp» (p. 11), cu „ozeneu“, ori cu „verde bicicletă-rablă“ (nu fabricată de vreun alt poet, ca, de pildă, Al. Macedonski, cel născut la patru ani tereştri după Eminescu), câteodată, „rebel“ / „ieşit“ «din cutume» (p. 14), împins chiar «de o tristeţe arogantă» (p. 12), bineînţeles, pe când e locuit (tot „arogant“) de «un demon cam perfid» (posedat, p.

13), „cu privirea-i hoaţă“ «prin cuante non locale» (când visez, p. 15), permiţându-şi, la petrecerea „materiei plângând“ a unchiului Bacovia, să tocmească «un verde / verde-crud», dar şi propriu-i «verde tărcat», dar tot cu gândul la «un roşu / hermeutic incitant / [... ce] / n-a fost nicicând neant» (predispun - hotărăsc, p. 16; am subliniat vocabula-i hermeutic - ce până acum n-a fost cuprinsă în vreun dicţionar iluministo-cihacianomacriano-academico-nonproletkultist de limbă pelasgă > valahă - pentru a semnala Distinsului Receptor două situaţii semantice „spre alegere“: 1. roşul „propus“ de poetul economist-finanţist de faţă - însă cu zece ani mai mare decât celălalt poet, tot economist-finanţist, Varujan Vosganian „ce nu-i de faţă“ - este culoarea-hermeneutică, sau de exegeză a omenirii, din orizontul anilor 700000 / 500000, de când am aproximat la antropoid cuplarea aparatului fonator la creier, astfel devenind ens uman (cf. PTIR, I****, p. 29 sq.), peste / prin steagurile sângerii ale comunismului şi ale altor epoci „trecute-fix“, până în prezentul ce s-anunţă a fi „belicos-mondial“; 2. în contextul poemului cu „tocmiri de verde crud“, roşul de-aici, din această paranteză-discuţie-lirică, s-ar putea iţi, adică s-ar putea „expune vederii pe furiş“, prin derivare de la numele zeului comerţului, zborului, hoţilor, Hermes, dar ar fi rezultat roşu hermesian, „greşeala“ fiind şi a culegătorului de manuscris-text / cuvânt neapărat pestriţ / policrom; în acest sens secund, Crişu Hrisant Achimescu, Eroul Poematic însuşi, «ajuns pe pisc», aduce un mesager fără însemne „drept martor“ şi, în acelaşi timp, „mărturisitor“: «şi-atunci când tind spre nenţelesuri / prin cuante-corzi ajuns pe pisc / în legătura mea cu Hermes / sunt inspirat / tăinui / nu risc» - p. 27); etc.

Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Erou, surprinzător, ştie şi a doini „microcosmic-desăvârşit“, acompaniat cu foc de fluierele de soc / os ale Daciei (nu dintre „gasteropodele din Râpa Uvedenrode“): «jos în vale sub vâlcele / cuante reci / din rouă curg / (s-au

desprins de pe smicele) / bem din ele / eu şi-un murg // [...] / verde crud / verde sălbatic / drumul soarelui prin crâng / s-a zburlit coama pe murgu / fornăie pe nas prelung // ochi căprui şi coamă deasă / brav îi murgul / nu mă plâng / eu nu-l las / el nu mă lasă / drumul pân' la mândra-i lung» (doină, p. 17).

Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai trece prin gări (danubiene, desigur, unde «se fluieră plecarea» chiar de «nu-i nimeni pe peron», nici măcar transparentul „Pepe“ de pe ligament), veghează apoi cantoanele, «coantonizând» tainic, ori macazurile pe care trec „trenurile infernale“ (constatând, desigur, cu „bucurie cuantică“, potrivit titlului de volum, nu vreo c[u]antonică bucurie, deşi nici aceasta nu-i exclusă: «nu-i nimeni să rămână / prin gări / pe la c[u]antoane», sau, tot în perimetrul ceferist-liric: «surd şi mut / în geometria cu fractalii / un tainic trans cuantonizând», p. 28), ajunge (dar fără vreo înfiorare cosmic-hyperionică) în «timpul zero», un timp de «talmeş-balmeş», de-un «quarc top», apoi, în primul timp, «timp suspans» (nu „suspendat-prezidenţial“), care «a plecat să-şi ţese spaţiul» (p. 30), în „curbatul“ / „buclatul“ timp interior, până la a ceasurilor „obosire“ aducătoare de „miros de flori“ («las vederea din lăuntru-mi / să se curbe de ninsori» - las, p. 41), dar se trezeşte şi «fără idoli» (într-un de neevitat timp-doi ca de motor cu ardere internă), la umbra unui argintiu carpen (despre care nu poate fi vorba în textul achimesc de-aici, la o neatentă lectură de obosit receptor), arbore „tare“, „oţelit-fibros“, ce-i aduce în memorie celebrul îndemn horaţian, carpe diem (îndemn din două vocabule latineşti între care i-a scăpat un -n ciber-culegătorului, carpen diem - p.

32 -, numai că pe lângă zero-timpul, doar hyperionic-eminescian „atins“, cel de dinainte de Geneză, n-ar prea avea cu cine „clipa să-şi aleagă / culeagă / trăiască“), şi fără «defăimătorii critici» (ce «au un ceva de spus», p. 36), şi fără „minor / major-infinit-iubire“ (însă cu „amintirea-i de neşters“: «dar ce las / las din iubire / [...] / din agoniseala mea», p. 41 / «să revăd cum cade-n braţe-mi / infinitul mirosind // mirosind a fân de vară / înflorit proaspăt cosit / precum mândra dimineaţa / când mustea de-atât iubit // să revăd prin timp când mândra / avea sânii ridicaţi / formele forme sublime / aveau porii dilataţi», p. 42; sau în vibraţie psalmic-argheziană, ori cu „pituluşul“ / „de-a v-aţi ascunselea“ jumătăţilor androginice: «ţiaş pitula prin sânge-mi paşii / eşarfa de la gât plutind / te-aş descompune-n mii de forme / ca să te pot gândi iubind // ce seamănă cerul cu tine ! / şi cât din

57

Citadela Critică literară tine pot fi eu ? / te-am inventat...» - femeie, p. 119; etc.), pe măsură ce capătă «slăbiciune la idee» (cea din gordianul nod) şi are «bucurie la lumină / la tot ce-i enigmatic / graal / senzaţia de piramidă» (p. 43), în măsura „iluminărilor“ din spin, (şi nu din „ghimpe“, ci din „impuls propriu de învârtire întâlnit la particulele elementare, la cuante“ / „moment cinetic propriu electronului şi altor particule elementare“), din graviton („ipotetică particulă considerată cuanta câmpului gravitaţional“) etc.: «meteorică prezenţă / spirit vedic / flux-reflux / cu materia de-o seamă / [...] // corzi închise / corzi deschise / spini multipli / gravitoni / poate exista prin sine / are-n graţii mii de sori» (p. 44).

Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai cunoaşte: un jalnic trans («consubstanţial cu transul / eului veşnic rănit», p. 45), învingerea vidului («prin vidul plin unde-am învins», p. 47; Coşbuc ar fi zis aici, mai mult ca sigur, furat de simetriile -vu- - -vi- / -vi- - -vu-: „prin vulturi vidul viu vuia“), lemurienii din holograme («se-ntorc lemurienii / din holograme stinse», p. 52), ninsoarea codificată a materiei şi a Eu-lui, „fără doar şi poate“, din punctul „înalt“, de întâlnire a paralelelor («şi-n punctu-nalt / materia şi eu-i / au nins codificat // au zăpezit eterul», p. 54), aventurarea dragonică (fără putinţa de-a aduce: «dovezi din biocâmpul meu / un cuant introspectiv», p. 57), raportul lirosofic dintre „starea de viu“ şi „starea de mort“ în glosoformulă miron-radu-paraschivească („decât mort, tot viu mai bine“), dar nu dintre „cântice ţigăneşti“, ci dintr-un «vraf de cuante / prin diaspora fiinţării» (p. 58: «viu mi-e bine / mort mi-e greu» şi, prin comutativitate, «mort mi-e bine / viu mi-e greu»), oximoronizarea lumii de la „generalul“ aforistic, la un primar paremiologic-valahic paradoxism, sau la o „solie“ de sugestie cogaionică / zalmoxiană, chiar „intergalactică“ («să raportezi dezavantajul / la avantajul neştiut / nu-i totuşi vorbărie goală» - şi puţin poate fi mult, p. 63; cu focalizări de ars poetica: «...s-ar zice sunt o stare / un ceva nedefinit / un ermetic frig şi soare / un penal zâmbind la zid» fundături, p. 65; ori de Eu spaţiat întru „respirarea“ punctelor cardinale: «eu cel ce e / şi jos şi sus / şi vest şi est / aşa şi-aşa», p. 67; în „cuantizare“ elegiaceminesciană: «să retrăiesc tornade / prin seri deodinioară / să stau pe esplanade / la ceai c-un faraon // [...] // s-arăt s-aduc dovezi / din cuantica ternară» mai am un singur dor, p. 73; «sângele-mi forţa prin vene / trupul cuantei trunchi ceresc / trec din

infinitul mare / în cel mic / amor lumesc» - amor lumesc, p. 76; «mesager intergalactic / în absurd abandonat / imaterial prin forme / un colaps la triplusalt» - ziua-n zori, p. 78; cu sentimentul tragicelor limite existenţiale: «şi copleşit / surprins de-ntinsul / pe unde ochii-mi c[u]antonau / muream trăiam [...] // să scap de limite vroiam» transdilemă personală, p. 82; cu „dezlegare“ de titlu, de [auto]cuantizare bucuroasă: «două lumi şi doar o stare / bucuria de-a fi cuante / de-a pricepe doar fiinţare» - bucuria cuantică, p. 84; «des figurat de ceva vreme / în paradisu-mi verde crud / iubesc infirm / infirmiere / la timp prezent / la timp trecut // [...] // iubesc aproape cât cuprind / des-figurant / în formă nouă / cu bucuria de-a fi cuantă / la timp prezent / fără trecut» - des figurant, p. 124; etc.), Neasemuit liric al microcosmosului, evident, elansându-se din „marsupiul“ macrocosmosului ca toţi ceilalţi poeţi ai lumii „c(u)antonate“, ori „ne-c(u)antonate“, mare suflet de poet „născut“, nu „făcut“ fiind, Crişu Hrisant Achimescu, mai mult ca sigur, pierzând „trenul“ tras (nu „trans“) de performante locomotiveMalaxa-cu-aburi (de Bucureşti), sau de locomotiveDiesel (de la Electroputere-Craiova), mai exact spus, „trenul“ valului său resurecţional-modernistparadoxist, dovedeşte prin Bucuria cuantică (2014), irepresibilă bucurie, că are, totuşi, forţa şi, de-acum, prilejul, pe segment temporal de-nchidere de epocă liric-valahă, să-şi ajungă din urmă colegii întru aleasă liră şi, tot analogic-metaforic spus, chiar să urce ca într-un recent-inaugurat tren electric de Craiova / Bănie - Capitală / Bucureşti, adică „tren autentic-literar“, ocupând „un confortabil loc“ în literatura valahă din deschiderea mileniului al IIIlea.

(Antepenultima recenzie de beletristică, 24 / 31 florar, 2014, tot de la Piramida Extraplată) __________________ * Hrisant Achimescu, Bucuria cuantică, poeme, Drobeta-Turnu Severin, Ecko Print (ISBN 978606-8332-33-8), 2012 (pagini A-5: 168). Sigle: ** PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003; ***PTGrp = Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 - 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005; **** PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în C r e ş t i n i s m u l C o s m i c a l Va l a h i l o r / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

58

Citadela Critică literară Poeticitatea şi culorile evenimenţiale prezentului îi provoacă dureri, care “se mişcă în voie într-o cuşcă de stele, între sârme şi vise universale”. Remediu pentru2012 este, ca şi Umeraşe pentru haine, Învizită la doamna cu mănuşi, Măştile singurătăţii, American dream, Cum să refuz pe Carmen de 8 martie, o elegorie a omogenizării diversităţii şi contradictoriului în perspectiva ambianţei intime din Tu undeeşti? În Insint se doreşte “duh al vieţii”, Tango are însemnele alternării cotidianului cu idilicul trecutului îndepărtat. Alături de alegoric, Nemuritor şi rece, Domnul Toamnă, Mad insuflă melancolia. aspiraţia la temperanţă stenică.

Putem deja aprecia că aspectele concretului se desfoaie uneori lent, narativ-liric şi în “panouri” fluente la persoana I, în versuri libere, nesupuse calofiliei rutinate, prozodia ei (nu lipsită de atitudinal) încadrîndu-se oarecum în postmodernism, textualism şi douămiism, cărora nu o putem aservi datorită şi altor trăsături. O poezie interesantă este Ciocniri atomice, semnificativă pentru foarte multe alte texte doldora de senzorialitate fină sau acută, de percepţie mai puţin obişnuită a detaliilor şi de evocare a copilăriei: de la sunete ambigue de pe stradă, patinînd la “închipuirile copilăriei/brusc întrerupte” dînd ciocniri de “energii atomice” ca fulger “scăpat de sub steaua conştientă/propagate în sânge ca un cer moale…/luminosul descrie pârtii imaginare” în înalt. Este o atingere a abisalului întîlnită des, onorînd-o. Nu oricine poate diviza secunda transformînd amorful mundan în Univers al unui credo altruist. De altfel, toate retrospectivele, unele ample, expresii ale contemplaţiei şi confesivităţii, sunt duiumuri de nominări-imagini ale inocenţei mici şi adolescenţei şi au, în pofida unor aparenţe, străluminări aurifere, metamorfozări şi automorfozări întru solaritate, precum şi conversiuni de subiectiv în obiectual şi invers, obţinute prin oximoron. Dincolo de convenţionalul din şi despre creaţiile literare, C.I.Radu are propensiune pentru persiflant, satiric, preferat altor categorii estetice, aceasta, se pare, ca recul al hipersensibilităţii la disconfortant (Visul, Aproape oranj, Miezul tău

Constantin BLĂNARU Tangerine tango al Cameliei Iuliana Radu (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2013) este reeditarea cu adăugiri a volumului apărut în 2012 la Editura “Singur” din Târgovişte. Din Cuvânt înainte, semnat de Ştefan Doru Dăncuş, reiese că volumul este conceput în viziunea culoarii oranj, vindecătoare şi energizantă, atribuită celui de-al doilea an precizat. Ce poate avea intrinsecitatea poeziei cu o culoare? Tangerine tango (titlu, totuşi, venit dintr-o o convenţie străinistă, căci componenta roşu din oranj simbolizează fericirea) este plin de frumuseţi şi cînd nu are nicio aluzie la “programatic”. Altfel spus, talentul real poate depăşi pretextele extraartistice.

Desigur, mediul poate influenţa subiectivitatea poetului, dar ce-i al lui este inalienabil. Volumul, structurat în patru părţi, are mai ales în prima Tendinţe, tematizantă - şi ultima ceva de derivaţie “ideologică” oranjistă. Argument şi Invocare, de la început, impresionează prin configurarea unui dragon “răsucit pe trup”, însoţi de un “vânt roşiatic”, “năucitor”, poeta, ca un lar, cerînd uitarea “griurilor lui Homer”, urmarea ochilor fiinţei mitologice cu o valenţă protectoare, pictarea obrajilor cu “puţină argilă” ca la “un vânător de imagini”, prin “pajiştea iluziei” şi continuarea cu “trup de lumină” a cutreierării spre Tibet la mănăstirea acunsă. Prin simbolistică dragonul, celebrul ţinut, lăcaşul de cult - simţim ardoarea unei năzuinţe de purificare a vieţii. Alte piese lirice (Context, Era fuzzy,Atelier pentru design interior, Serpentina oranj, Eva nouă, Tango) accentuează înţelesul acestui periplu întru înnoiri. Multe altele ne transportă prin vis în ţinuturi exotice (China, India, americi ş.a.) în căutarea de lumi socializante, generoase, cu arome diafane şi alţi stimuli pentru reverie, transcenderi în irealităţi şi cucerirea unui sine tonifiant, în care însăşi poeta să se uite spre primenire prin resursele proprii. Ea nu scapă de “convoiul” mulţimii, în perimetrul căreia o prind aprehensiuuni declanşatoare de reacţii autoprotectoare începînd cu ironia. Racilele 59

Citadela Critică literară dulce, Mişcă-te, ţipa fiinţa). Dezagreabile sunt pentru ea sărăcia, bogăţia deliberat sfidătoare, “degringolada citadină”, resemnarea, îmbătrînirea, imobilismul, înseriatul, tradiţionalul “revolut”, instinctualul, moartea, superinformaţia sufocantă, ghiftuirea umanităţii “de virtual” şi de multe alte dizarmonii şi antagonisme: “degeaba” - constată poeta propunerea de “corectarea proiectelor”, deoarece o excentrică “îşi revărsa trupul bătrân, nebună, zdrenţăroasă” cu “toate bijuteriile la gât/-un lanţ de zorzoane (…)/purtându-şi stricăciunea pe drum”, doar iarna acoperindu-i “semnele satanice/îngropând stigmatul purulent”, dar zăcînd ca “sperietoare hilară în albul prelung”(Visul). Contrastul acesteia este apoteoza Se dedică lui Nichita, azi, 31 Martie, un foarte inspirat omagiu neuitatului autor al Necuvintelor.Finalizarea dorită este înghiţirea de către fantastica pasăre măiastră a tărîmului multicolor (Culori pentru pasăreatimpului).

Iubita fiului meu este o delicată privire a mugurelui erotic la un inocent şi o descoperire de sine totodată, Cîteva poezii conţin, unele tangential, motivul creatorului artistic în alternarea trudei izvoditoare cu inocularea

erosului - Despregraniţe, Modelul pictoriţei, dar şi în altele: Ne jucăm până ucidem, Prietenul meu, poetul, 32 Martie, Popcorn. Ultima, între cele mai îndrăzneţe din volum, slăveşte vremea cînd visurile circulau liber, vocea poetului speria “pasul domol al istoriei” iar Dumnezeu îl asculta de după perdele, invocîndu-i revenirea azi să se lase citit ”între pagini şi alte lumi paralele” şi să iasă din tăcerea posibil vinovată, în binele concetăţenilor. Tendinţe-leC.I Radu sunt, în mare, “fugi” de banal, vetust, anost, de contactul cu realitatea deziluzionantă, “acoperiri” ale acesteia cu copertine de oranj sau vegetale sub care insinuează fascinanţe şi fantasticitate, uneori autoironizări/autoparodieri, francheţea ei transformîndu-le în accepţii ludice şi pitoreşti, comiteri de ”indiscreţii” pentru a comunica tranşant şi soluţii imaginare optimizatoare, “înscenări” ale acestora în concret ca sugestii ale libertăţii de a fi, enumerări de senzaţionalitate şi delicii elitiste, “pilotări” în multitudine şi dezordine prin semnificanţi pregnanţi (între care “anglicismele” par superflue). În mai tot volumul subînţelegem o psihologie creativă şi formatoare, de lăudabilă - deja - perspectivă în literatură.

Aurel Pop crede în literatură ca într-o dimensiune fundamentală a vieţii.

Este o mare plăcere și bucurie să fac parte din grupul de prieteni care îl celebrează acum pe scriitorul, jurnalistul și editorul Aurel Pop. Într-o lume vandalizată intelectual unde non-valoarea și impostura sunt tot mai vizibile, oameni de vocație și totală dedicație ca Aurel Pop sunt rari și necesari. Munca sa în ogorul culturii și spiritualității noastre este remarcată și apreciată. Ca și pentru mine, și pentru Aurel Pop de multe ori literatura devine un loc de refugiu, un cuib unde se simte protejat și hrănit. Când iese de acolo hrănește pe alții. Aurel Pop crede în l i t e r a t u r ă c a î n t r- o d i m e n s i u n e fundamentală a vieții. Se identifică prin ea

și cu ea, se vindecă de rănile secolului.

Prin pasiunea sa pentru cuvântul scris el lasă în urmă un testament ,,ca un măr de lângă drum și fără gard" ce-și îndeamnă drumeții să se cuminece ,,fără sfială" din fructele dulci și sănătoase.

La această frumoasă și semnificativă aniversare îi urez prietenului Aurel Pop ani mulți și rodnici și noi succese întru înmulțirea darurilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat.

Pr.dr.Theodor Damian, directorul revistei Lumină lină. New York, (USA) 60

Citadela Critică literară Saltul în salm carte eseurile unor poeţi sau critici referitoare la poezia sa şi la demersul său de limpazire a zicerii. Aceste note literare aduc explicaţii necesare şi lămuresc conţinutul volumului în sine. S-au preocupat de acest gen literar: Marian Barbu, Iulian Chivu, Eugen Dorcescu, Vasile Moldovan, Constantin M. Popa, Alexandru Ruja, Florin Vasiliu şi alţii. Cărţile lui Ion Pachia-Tatomirescu au avut ecou în Franţa sau Belgia ca expresie a complexităţii literaturii române.

Eugen Dorcescu notează despre poezia cu formă fixă promovată în prezentul volum: „Ion Pachia-Tatomirescu rămâne una din personalităţile literare (şi, în general, culturale) cele mai originale din Timişoara (şi nu numai). El s-a impus nu doar prin valoarea strict estetică, prin acurateţea stilistică, prin rigoarea formală a poeziei sale, ci şi (poate, mai ales) prin viziunea care o generează şi susţine - cosmogonia dacică, misterul şi fascinaţia substratului, active încă în mentalitatea „dacoromânească“ (termen utilizat de scriitor în toate împrejurările)“.

Autorul consideră că poezia sa este rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită marilor descoperiri în zona materiei, antimateriei, informateriei, aselenizării, istoriei în evoluţii, în involuţii, cultură şi barbarie. Din acest demers rezultă că Ion Pachia-Tatomirescu este un novator (conform celor afirmate de Florin Vasiliu) atingând posibilităţile oferite de haiku.

Volumul ne prezintă anul salmului de la 1 brumărel la 30 răpciune, un an în care poezia se scrie zilnic, rezultatul fiind poemul complex desfăşurat cu pasiune şi răbdare pe durata unui an în care omul devine mai înţelept, astfel ziua are o istorie a ei condensată în cuvinte, iar anul o tablă de înţelepciune în vremuri complicate.

Cităm: «Ciulin / în mov destin...» (p. 40), «Focul / schimbă jocul...» (p. 41), «Brazii - / vămi de-ocazii...!» (p. 52), «Scuturi - / cer de fluturi...!» (p. 54), «Greier / pe-albul creier...» (p.

68).

Exemplele pot continua, tehnica este una

Constantin STANCU Ion Pachia-Tatomirescu este „magnetizat“ de poezia cu formă fixă, parcurgând un traseu liric interesant, propriu, de la glosalmi şi zalmiori, la salmi, ca formă minimă de exprimare a poeziei din aerul încărcat de piramide. În volumul Caligraful de salmi (2013)*, vine în armonie cu sine şi cu literatura importantă, şi ne prezintă epopeea poeziei cu formă fixă. Este un demers al unui scriitor în căutarea esenţelor, modest, se descrie ca un obişnuit caligraf, refuzând titlul de poet, intrând în pielea scribului care transcrie textul imprimat în fiinţa eremitului.

Cartea este, probabil, unică în felul ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului, căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în istoria poeziei. Saltul este o plastică descriere, călătoria poetului ajunge în nucleul poeziei, acolo unde se petrece furtuna materiei.

Istoria poeziei cu formă fixă este redată în carte, în prima secţiune, ca o necesitate de omologare la nivel european, pentru că face legătura între scrierile vechi şi cele moderne, fulger între perioade, conservând divinitatea poeziei, ca formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul şi ca răspuns al omului la revelaţie. Deşi salmul se bazează pe cuvinte puţine, poemul minim redă starea de graţie a sufletului în căutarea luminii.

Fantezia poetului este în mişcare, deşi pare a apela la formele vechi ale literaturii, el rămâne un modern prin curajul de a zice. Zicerea este o problemă complexă, este baza creaţiei, în general caligraful exprimând tehnica închinării şi a laudei. Mitologia străbate poezia, cuvintele se mişcă între „roze sălbatice“, după cum afirmă poetul, rudă cu haiku-ul, salmul rămâne şi se consolidează ca formă autonomă, specifică literaturii române.

Ion Pachia-Tatomirescu inserează în 61

Citadela Critică literară personală şi ne trimite cu gândul la Proverbe, de Solomon, acea colecţie de texte de înţelepciune necesară în epocă, rămasă în sulul cărţii, Biblia.

Ion Pachia-Tatomirescu pare că se joacă după stil vechi între brumărel şi răpciune, dar este preocupat de esenţe şi limite, de cuvinte şi necuvinte, de zicere şi oprire, de muzicalitate şi miracol, exprimă închinarea adusă zilnic cerului care ninge cu vorbe peste noi. În volum autorul caligrafiază şi glosalmi, explodează în poezia mai extinsă, se desfăşoară disciplinat cu fiecare lună din an, el doreşte să ne dovedească faptul că este mag la curtea regelui, cunoscător de taine şi profeţii. „Fulgerul din mine, umerii tăi - mere / car de flori de miere urcă-ntre rubine...“ (Glosalm de cireşar).

Caligraful de zalmiori este preocupat de muzicalitate şi adevăr, de bucurie şi anotimp: „Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici joi, / n-au pietre clivante, nici protubernte, / au doar matcăn roi, gândind preţuri noi, / pentru vămi şi fante, la comete-plante, / fotonii-mi de-altoi, fulgerelen ploi...“ (Zalmior V).

Ion Pachia-Tatomirescu inserează biobibliografie sub sigle, trimiţând la epopeea poeziei cu formă fixă ca efect al disciplinării spirituale, al menţinerii tradiţiei de început grefată pe zicerea modernă, flămândă de adevăr

şi adrenalină. Este o viaţă trăită printre cărţi în căutarea poeziei cu formă fixă din poemele cele de toate zilele, lecţii de haiku şi imn, o importantă reţea de vase comunicante cu Dumnezeu privindu-ne dintre roze, zâmbind la teoria modernă a comunicaţiei promovată de om într-o istorie superparadoxistă...

Caligraful a zis, cititorul va înţelege că lumea se bazează pe cuvântul trecut prin focul din microcosmos şi macrocosm, ca o aventură ce ne duce în cetatea timpului fără de timp...

Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată, greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una „dacoromânească“, drept nişă culturală în Europa politicii cu formă fixă... Îl cităm pe caligraf: „Valori: / mori în comori...!“ (p. 83).

Ne întoarcem la izvoare, folclor, descântec... Ele refac, în stil modern, o viziune asupra lumii cumva pierdută, cumva regăsită...

16 februarie, 2014 ____________________________ * Ion Pachia-Tatomirescu, Caligraful de salmi, Timişoara, Editura Waldpress, 2013.

„Laudesă” Deşi în perioada 1972 - 1977 am fost dascăl de ţară în vestita ţară a Oaşului, la Bixad mai precis, cînd i-am cunoscut pe mai toţi scriitorii de azi ai Sătmarului, pe Aurel Pop numi amintesc exact cînd l-am cunoscut. Ne-am împrietenit însă şi am colaborat, ambii, la revistele pe care le edităm de ani de zile, cu dificultăţi, dar cu pasiune şi bucurie, el fiind şi cel care mi-a luat cel mai amplu interviu pe care l-am acordat vreodată, publicat în Oglinda literară din Focşani. În ce mă priveşte, lui Aurel Pop, acest poet cu un timbru absolut personal, deşi îl ştiu născut în Nord, n-am reuşit să-i găsesc afinităţi cu cineva din acest spaţiu geografic şi cultural. L-am invitat şi a participat la ediţia a XIII-a a

Colocviilor Revistei „Reflex” (revistă pe care o editez la Reşiţa de 14 ani), el citind din creaţia proprie, alături de alţi colegi de scris, în recitalul poetic pe care-l dăruim, anual, Băilor Herculane, fiind aplaudat şi apreciat de toţi participanţii.

Dar, amintindu-mi de zicerea aceea din înţelepciunea populară, precum că vorba multă-i sărăcia omului, îi urez prietenului meu, poetul Aurel Pop, o operă lirică întregită şi o viaţă bogătă (vorba oşanului adoptat care am fost!) în ani şi frumuseţi nebănuite! Vale!

Octavian Doclin - redator şef, revista Reflex - Reşiţa

62

Citadela Critică literară UN POET NELINIŞTIT din 33 bis, poetul este un Iisus printre noi.

Asumarea acestei identităţi nu este un gest de trufie, ci unul de pietate şi de arătare că prin Poezie săvârşeşti o Euharistie, e semn de asumare a crucificării în mumele poezie. Nici nu vrea să fie altceva; poetul se “spovedeşte pe hârtie”. Fiecare poezie scrisă este testamentul unei zile din existenţa sa. Poezia - îngerul poetului: “ce fericit sunt când vine o poezie/ aşa ca un înger ce-şi caută aripile/ printre cuvintele mele”. Actul poetic e salvare. El îi dă putere să înfrunte toate relele pe care, zice poetul “viaţami injectează doze de singurătate” (Natură moartă). Despre actul poetic, act existenţial, este vorba şi în Ca şi când, ORGASM cu litere mari, Fabrica de poezie (de remarcat tonul ironic postmodernist).

Despre relaţia Eu- Poezie-Realitate, în stil postmodersist, este vorba în Poezie bilingvă: “eu sunt dumnezeul cuvintelor mele/ eu sunt crucea mormântului meu/ eu sunt politica inimii mele/ eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele/ şi şi şi/ şi aşa mai departe”; poezia aşteaptă să curgă “prin venele poetului”. El, poetul, e legat de lume prin două cordoane ombilicale: “unul la fiere şi altul la cap”. Prin simţire şi raţiune, poetul se hrăneşte “cu toate durerile/ cu toată otrava şi înjurăturile lumii” (Întru marea împărăţie a cuvântului). În spatele versurilor necanonice se află un poet în aceeaşi măsură “poetic şi filosofic”, frământat de nelinişti şi întrebări. Referitoare la ce?

Universul poetic al lui Ionuţ Caragea, stăpânit de febra căutărilor, se coagulează în jurul unui complex tematic: eu-singurătatea; eupoezia; eu-timpul-moartea; eu-iubirea. În trena mărturisirilor se aliniază o “cohortă de nelinişti”, o “nemulţumire fiinţială şi o angoasă

Ionel POPA Volumul lui Ionuţ Caragea, 33 bis, Ed. Fides, Iaşi, 2012, se deschide cu Iisus poet de tranziţie. Citite cu atenţie titlul şi versurile îşi dezvăluie înţelesul: “nu există decât un singur poet” care se revelează sub diferite chipuri, unul dintrea acestea primind numele caragea ionuţ: “în biblioteca cerului/ sunt doar biblii şi nici o carte scrisă de caragea ionuţ/ asta pentru că-n biblioteca cerului/ nu există decât un singur poet/ şi acesta se numeşte iisus/ cuvintelor sale pilde le-am spus/ dacă vreţi să aflaţi onul din spatele lor/ să spuneţi tatăl nostru de trei ori în gând/ şi să lăsaţi magdalenele-n pace// iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist/ şi numai douămiist nu vrea să fie/sau nu ştiu ce poet demprumut/ de la un curent la altul/ de la o muză la alta// iisus este poet de tranziţie/ de la pământ la cer/ şi de la cer la pământ”. Poetul va scrie despre patimile şi pildele lui Iisus; el e menit să sporească “averea Domnului pe pământ” şi să se împotrivească la tot ceea ce se opune acestei meniri. “Autoportretul” poate fi citit şi ca o artă poetică, dar nu despre meşteşugul versurilor care poate fi variat şi schimbător, ci despre fapta poeziei ca stare şi ca act existenţial.

Poemul 33 bis (ce dă titlul volumului) este la fel de emblematic pentru poezia lui Ionuţ Caragea. Iisus a fost crucificat la 33 de ani.

Poetul e un bis al cifrei divine, este un răstignit pe crucea vieţii şi a poeziei: “pe foaia numărată / identic şi cu bis/ sesăvârşeşte-o crimă/ şi cine ma ucis?// ajuns după milenii/ tot la aceeaşi treaptă/ îmi regăsesc Golgota/ în vorba înţeleaptă//şi vezi tu, frate geamăn/ din pântecul de mamă/ tu eşti cel mai bătrânul/ şi nu vom fi de-o seamă” (33 bis, poezia se află la pagina 33 a volumului!) În viziunea semnatarului versurilor 63

Citadela Critică literară de fond”. Mai că am putea spune că este un Bacovia adus în postmodernism.

Autorul lui 33 bis este un poet existenţialist. În Închisoare pe viaţă poetul se mărturiseşte: “îmi petrec zilele/ într-un război de insurecţie/ în care toate cuvintele se aliniază/ ca nişte armate tăcute/ şi luptă împotriva destinului”. Toate temele şi motivele pot fi aduse la acelaşi numitor comun: înfrigurarea tragică a alienării: “toţi suntem capabili să-i punem/ nimicului măşti”. Poetul se delimitează de acei “toţi”: “privesc pe omul din oglindă/ rugându-l să se dea/ la o parte” (Insomnie în lumea de apoi).

Primul simptom al alienării este singurătatea care, ca tiranic stăpâneşte pe “toţi” şi în timp, şi în spaţiu: “privesc oamenii zâmbind oftând/ vorbind de unii singuri pe străzi în metrou/ tăcuţi cu ochii pierduţi în nu ştiu ce gând/ în nu ştiu ce timp în nu ştiu ce spaţii” (Insomnie în lumea de apoi). Angoasa singurătăţii a făcut din Dumnezeu “o jucărie stricată, iar pe om nepuncios de a “reinventa pe Dumnezeu” (Durerea ultimul strigăt). Se pare că şi “mesajul din sticlă” naufragiază în neant, iar “speranţele noastre atârnă în ştreang” (Semn de carte). Marea boală a vremurilor de azi, în pofida zeului supren - netul, estesingurătatea; netul nu este decât un văl.

Frământat de întrebări, poetul meditează la curgerea timpului, la relaţia viaţă-moarte (Crucificare sfumat; Trup de ţigară, Rrepedeînce, Autopsia luminii, Copii de rumeguş, Moartea-şi spune o dorinţă, Yeah sure). În poet “bat două ceasuri/ unul înainte şi unul înapoi/ şi inima mea le fixează/ numai la aceeaşi/ moarte exactă” (Crucificare sfumato).

Ultima casă este moartea (titlul unei poezii), dar până a ajunge la ea, poetul ascultă Eroica.

Asaltat de angoase, poetul nu se lasă învins, el mai crede în “sfinţenia lumii” (Yeah sure).

Copil al postmodernismului, “născut pe Google”, Ionuţ Caragea nu se dezice de marii săi înaintaşi, spre exemplu, Tudor Arghezi, Nichita

Stănescu, ci, dimpotrivă, îi metabolizează prin postmodenism, ducând mai departe unda ludică în ton grav (Tatăl meu, Dumnezeu, Vacanţa mare, Mireasma lui Dumnezeu, Picnic la marginea drumului, Singurătatea la extreme).

Volumul se închide cu o autoposfaţă: Analfabetism literar (veni, vidi, vici), poem pe cât de ludic, pe atât de profund şi subtil. Poetul “se joacă” cu limba, cu alfabetul, cu ritmul şi rima. O monstră de mare virtuozitate. Merită citit şi recitit.

Dincolo de varietatea motivică, volumul este unitar. Unitatea lui interioară este dată de unitatea stilistică, dar mai ales de arderea interioară a poetului, care ca un nou Ulise, s-a legat de catargul corăbiei sale pentru a asculta chemarea poeziei.

Versurile - frazarea poetică, au o tăietură clară, au o concentrare de zicere, au forţă dramatică. Versul său nu este nici discursiv, nici metaforic-baroc, dar nici sec. Cuvântul şi versul sunt pentru el “cărămida” de construcţie a unei stări lirice sau în sintagma lui Nichita Stănescu, “o viziune a sentimentelor”. Aceste caracteristici nu trebuie să ne surprindă deoarece poetul e vizitat şi de muza cugetării, dovadă calupurile de astfel de propoziţii prezente mereu sub semnătura sa în mai multe reviste literare.

Născut pe Google, copil al postmodernismului, Ionuţ Caragea a rămas atipic, nu s-a înscris în nicio gaşcă postmodernistă, şi nici una din ele nu l-au revendicat. Volumul 33 bis confirmă că “noul venit întru marea împărăţie a cuvântului” a depăşit mersul “de-a buşilea”. Acum stă “drept” “ca o cruce răstignită pe poezie”. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe tragică.

P.S. Editorul ar trebui să fie mai sever cu tipografia: după prima citire foile volumului au căpătat aripi - nu de îngeri. Nu este un caz unic şi particular!

64

Citadela Critică literară Geo Galetaru - „Întâmplările simple”, editura Eurostampa, 2014 confirmând versurile poetului din poemul „Cât timp” (pag. 67): „vom avea de toate cartofi şi seminţe / dezastre şi micile secunde ale nemuririi / cât timp cuvântul va sta între noi / ca o sabie de aur.” Cuvintele înseamnă, pe lângă timp, şi distanţe („Distanţele se măsoară în cuvinte”), în momentul în care „fericirea are gust de întâmplare târzie / şi am uitat deja cine vorbeşte, cine tace” (pag. 101). Ce este poezia, se pare că numai poetul ştie, pentru că el simte cuvintele când vin în zori, „cuvinte care spun despre toamnă” (pag. 130), iar „pagina goală se umple de sânge (pag. 134).

Nu putem fi de acord cu pesimismul poetului care crede că „nu putem schimba nimic” (pag.

123), pentru că tot el ne mărturiseşte că „ai fi putut învinge conceptul unei depărtări fără vârstă / cu surâsul tău provizoriu” (pag. 144). Doar provizoriu? Ne-ar plăcea să vedem, în acest caz, un poet mai optimist, care percepe fericirea ca pe o perpetuare a zâmbetului. Tonul egal al poemelor lui Geo Galetaru şi pesimismul lor nu reprezintă o reţetă a fericirii şi ne lasă un gust amar. Omul a pierdut multe bătălii, a pierdut deja şi războiul?, iar poetul seamănă cu muribundul de pe câmpul de luptă. Unde sunt întâmplările acelea simple care te fac încă să vibrezi, să exulţi?

Unde este iubirea, acea iubire ca un pod de flori între inimi? De ce această poezie, scrisă într-o manieră impecabilă de un poet atât de sensibil şi cerebral, să fie doar „memoria unui fluture însângerat”? (pag. 158). Căci fluturele este simbolul sufletului, iar sufletul este izvorul de optimism şi speranţă al lumii. Ce s-a interpus între inimă şi suflet?

Ionuţ CARAGEA Poet graţios, maestru al metaforelor subtile, Geo Galetaru nu-şi trădează stilul care l-a consacrat, chiar dacă poezia multora a migrat recent spre alte tărâmuri ale comprehensibilităţii, din nevoia urgentă de-a rezona, cu orice preţ, cu cititorii. Dar el nu este născut în zodia febrilei căutări de cuvinte potrivite, ci rămâne fidel „întâmplărilor simple” care îi marchează viaţa şi îi sunt sursă de inspiraţie: „timpul şi depărtarea, un ţipăt peste mările din vis, un zbor înalt în inima celui care tace” (Timpul şi depărtarea, pag. 7).

O altă sursă de inspiraţie a poetului cu suflet de copil este şi visul, pentru că, după cum spune el, „în vis e totul” (pag. 11), „văile cu maci” şi „cerul ca o cărare albastră (pag. 9). Dar niciun vis nu este posibil fără inima care aleargă, aleargă… până „inima mea să alerge nu mai ştie”, rămânând „ca o valiză uitată-ntr-o gară pustie” (expresie care devine şi titlul poemului de la pag.

110), „în care călătorii şi-au lăsat cândva amintirile / ca pe nişte saci goliţi de răsuflarea iernii” (Întâmplările vieţii, pag. 17).

Nietzsche spunea că viitorul aparţine celor care au memoria lungă, iar Geo Galetaru nu pare a-l contrazice: „memoria este o sărbătoare a fiinţelor victorioase” (pag. 38). Însă „chipurile cu care am cucerit singurătatea” (pag. 15), ar sugera o îngenunchere „în ţara hazardului, acolo unde se nasc elanuri contradictorii” (pag. 24), o tristeţe edulcorată de „gloria celui ce ştie să piardă” (pag.

57).

Mulţi se întreabă ce este poezia. Ca şi „Vecinul Emanuel” (pag.76), care este un „avocat” al cerului ce se desparte de pământ, 65

Citadela Traduceri GEORGE FILIP ALINT

WORDS OF CARESS

DES MOTS DE CARESSE

ascultă soarele îți spuneam.vinul s-a sălbăticit iar vulturul dintre tâmple azi nu mi l-ai mai domolit.

listen to the Sun I used to tell you. the wine became wild but today you did not soothe the vulture in between my temples.

fais attention au Soleil je te disais. le vin aigrit tandis qu'aujourd'hui tu n'apaisas pas le vautour d'entre mes tempes.

come and sing I was asking you from under the rustle of the willow trees the boat's wake was watching us with complicity.

viens chanter je te demandais au-dessous du bruissement des saules tandis que des profondeurs le sillage de la barque nous guettait avec complicité.

hai, de cântă te rugam pe sub susurul de sălcii din străfunduri ne pândea complice, siajul bărcii. și te culcă umbra mea mă gândesc că m-am grăbit și-n oglinzi de întuneric ochiul tău m-a adormit...

my dearest shadow come and lie down and sleep I think I have been in a hurry for in the mirrors of darkness your eye made me fall asleep…

ma chère ombre va te coucher je pense que je me précipitai et que ton œil m'endormit dans les miroirs des obscurités…

ARDERE

FLAME

LA FLAMME

Sunt ardere Ești ardere - suntem Incandescente flăcări Prin marele blestem.

I am a flame You are a flame - we are Glowing flames In this terrible bane.

Je suis une flamme Tu es une flamme - nous sommes Des flammes rougeoyantes Dans ce terrible maudit charme.

Come and tell this world once again: ''One day gods will come too''.

We shall burn again at the stakes Woman's instincts.

Allez-y et dites à tout le monde : - Un beau jour les dieux viendront eux aussi.

Nous brûlerons encore une fois sur les bûchers Les instincts de la femme.

Spuneți la lume: - Vor veni și zeii.

Vom arde iar pe ruguri Instinctele femeii.

Eu voi pleca aievea Ascuns într-un cuvânt; Călăului să-i spuneți C-am fost și nu mai sunt.

Sunt arderea de-o clipă, O aripă de-albastru; Nu ponegriți femeia Și nu dați foc la astru!

And I will leave as if it were true Dissembled in a word; While you will tell the Jack Ketch That I existed once, but now I am no more.

À vrai dire, j'irai ailleurs Bien entendu caché dans un mot ; Mais ne dites pas au bourreau Que je fus et que maintenant je ne le suis plus.

I am an instant flame, A wing of blue; Don't denigrate the woman And don't set fire to the inexpressible blue!

Je suis la flamme d'un instant, Une aile de bleu ; Ne dénigrez pas la femme Et ne mettez pas le feu à cet ineffable bleu !

Traducere în engleză și în franceză de Muguraș Maria PETRESCU 66

Citadela Traduceri Mihai Eminescu-Numai poetul

Tudor Arghezi- O furnică- Une fourmi - Une fourmi très petite, Mais tout à fait fière Hieràmidi, venant de son vieux griottier, grimpa mes pieds, Car elle les a confondus avec des rameaux.

La singularité du poéte Le poète seulement, Tout comme les oiseaux en vol Au-dessus des vagues, Transgresse l'infini du temps.

Dans les rameaux de la pensée, Dans les plaines sacrées, Làoù les oiseaux qui lui semblent Chantent l'un mieux que l'autre.

L'être frêle Portait dans sa bouche Des miettes, de la nourriture Qu'elle devait ranger dans son dépôt Pour l'hiver qui approchait.

Je l'interrogeais tout surpriset affigé: Où te dépêche-tu ?

Tu ne vois pas que tu viens de t'égarer?

Mihai Eminescu-Ce te legeni…

Très appliquée, la nourriture dans ta bouche, Tu es montée jusqu'à ma cravate Mais, pour arriver àma tête chauve, Tu dois grimper encore deux collines et un menton.

Veux-tu que je te dirige Vers le chemin adéquat Pour rentrer chez toi ?

Pourquoi te balance-tu,forêt, Pas de pluie, pas de vent, Tes branches sur le sol, Pourquoi tant de balancement?

A cause du temps qui s'écoule.

Le jour diminue, la nuit augmente Mon feuillage devient moins épais.

Le vent devient plus vifIl bannit tous mes chanteurs, Il fait ventLe signe de l'hiver qui s'installe, l'été est loin.

Pourquoi tant de tristesse Lorsqu'on suit des yeux mes oiseaux en vol.

Les oiseaux passent au-dessus de mes rameaux, Tout en amenant mes pensées Et ma fortune aussi, très loin.

Les oiseaux s'éloignent tour à tour, L'horizon devint de plus en plus sombre.

Ils s'envolentà la manière du temps Qui s'écoule implacablement.

Ils battent des ailes et m'affligent Et me rend dévasté, Flétri et las, Moi, je reste en solitude Accompagné seulement par mes souffrances inconnues.

J'ai une autre question à te poser: Il faut dormir maintenant Oùveux-tu te coucher ici, si loin de ta maison , Sur une page d'un livre?

Veux-tu te transformer En une virgule attardée Dans un volume de poésies ?

Je pense que faire Pour la protéger contre le péril inconnu, Tout inquiet et préoccupé Du destin de cette fourmi, attendue en vain par Mère-Fourmi Supérieure.

Qu'est-ce qu'elle va dire Tout en s'apercevant de son absence ?

Traducere în franceză de Mihaela ROTARU

67

Cărţi primite la redacţie: Felician Pop, Turn desfrunzit,eseuri, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Nicolae Tăicuţu, Aripi de ploaie, versuri, Ed. Editgraph Buzău, 2014.

Marius Manta, Literaturbahn, eseuri, Ed. Timpul Iaşi , 2014.

Teodor Cioară, Petale târzii,versuri, poveşti, amintiri Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Csendes Ştefan, Teoria muzicii, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Dan Marius Cosma, Cetăţuia, roman, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Doina Molnar, Povestiri şi legende toponimice, - folclor, Ed. Citadela Satu Mare 2014.

I o a n N i s t o r, Î n f l l ă c ă r i l e păpădiilor, - versuri, Ed. Limes Floreşti, 2014.

Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean , Caietele liberale sătmărene II Ştefan Benea (18891961), - monografie, Ed. Argonaut Cluj-Napoca, 2014.

Echim Vancea, Fiecare zi cu tăcerea ei anume, - versuri, Ed. Echim Sighetu Marmaţiei, 2014.

Mircea Ştefan, Armurierul cuvintelor, - versuri, Ed. Citadela Satu Mare, 2013.

Markovicts Rodion, Reb Ancili şi alte povestioare despre evreimea

Oaşului, - povestiri în traducerea lui Felician Pop, Ed. Kriterion ClujNapoca, 2014.

Teodor Curpaş, Oameni şi fapte, eseuri, Ed. Daya Satu Mare 2014.

Maria Antonescu, Revista Afirmarea (1936-1940),monografie, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Simonfy József, A mélység visszanéz, - versuri, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Viorel Câmpean, Ovidiu T. Pop, Pictorul, profesorul şi omul Ioan Conţiu, - monografie, Ed. Citadela Satu Mare, 2014.

Julieta Carmen Pendefunda, In verbo certis, - cronici literare, Ed. Contact internaţional Iaşi, 2014.

György Méhes, Capriciu Bizantin teatru în traducerea lui Zeno Fodor, Ed. Nico Târgu Mureş, 2014.

Ioan Cioba, Ioan din Satul Păgânilor, - versuri, Ed. Charmides Bistriţa, 2013.

Geta Stan Palade, Mladă romantică, - versuri, Ed. Citadela Satu Mare, 2013.

Fazekas Lórand, Pauliuc Cslla, Sucursala Satu Mare a Societăţii ornitologice române. Un deceniu de activitate (2003-2013), monografie, Ed. Vasile Goldiş University Press Arad, 2014.