Dacia eterna

DACIA ETERNĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ - TRADITII, PROZĂ, TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ ANUL II, NR.3, MARTIE 2015 * APARE ÎN ZIUA DE 21 A FIECĂREI LUNI

2

Anul II, nr. 3/2015

SUMAR

/

Pentru o Românie a Meritocraţiei !

Statuia regelui Decebal la Cazane

Constantin Lupeanu, UN AN/3 Ioan Pãunescu, ALBUM-COLABORATORII DACIEI ETERNE (APRILIE 2014 – 2015)/4-5 TRADIŢII PERSONALITÃŢI ANTICE DESPRE DACI/6-8 SPIRITUALIATE Cristan Petru Bãlan, BIBLIA ÎN VERSURI/9-12 ARTÃ PLASTICÃ Emil Chendea, INTERVIU CU MINE ÎNSUMI/13-14 PROZÃ Nicolae Dan Fruntelatã, MURMURINA/15-18 George Rizescu, GICÃ/19-20 Dorina Stoica, INFIDELITATE/21-24 Constanţa Abălaşei Donosă,MAMA/25 ROMAN FOILETON Corneliu Leu, DRUMUL DAMASCULUI/26-31 Raluca Ioana Maftei, SCRIS ÎN STELE/32-37 TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZÃ POEZIE CONTEMPORANĂ ŞI ÎNŢELEPCIUNE TAOISTĂ/38-39 MEMORII Ion Pătraşcu, ÎN CHINA DUPÃ 44 DE ANI/40-42 Ioan M. Pãunescu, UN COPIL ZBURDĂ PRINTRE PUŞTI ŞI TUNURI/43-44 CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE Emil Chendea, ÎNTRE DOUÃ LUMI/45

DIRECTOR FONDATOR: CONSTANTIN LUPEANU REDACTOR-ŞEF: IOAN PĂUNESCU Adresa: Str. Aurel Vlaicu, nr. 25, cod 330007, Deva, România Email: revistadaciaeterna@gmail.com www.scribd.com/Dacia-Eterna www.cartesiarte.ro Textele se vor trimite pe adresa de email a revistei, în format electronic, fonturi Times New Roman, size 12, cu semnele diacritice proprii limbii române, însoţite de fotografia autorului.

Colaborările nu se plătesc. Reproducerea este permisă, cu citarea sursei.

Număr ilustrat cu imagini după lucrările artistului plastic Emil Chendea.

Coperta I: Dry Martini Coperta IV: Blue Rhapsody

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în cuprinsul textelor revine exclusiv semnatarilor (Codul Penal, art. 205-206).

Revista se distribuie gratuit.

ISSN 2360 – 199X ISSN–L 2360 – 199X

3

Anul II,nr.3/2015

Constantin Lupeanu

UN AN De Sf. Paşti 2015, revista Dacia Eternă serbează un an de viaţă. De aceea, în paginile următoare, reluăm fotografiile celor mai fideli colaboratori ai noştri, care au susinut revista prin creaiile lor. Rămâne ca Dumneavoastră să apelaţi la calculator şi să recitiţi textele publicate de aceştia. Cu această ocazie, presupunem că veţi putea descoperi şi alte pagini de valoare.

Omul trăieşte felurite încercări, prin care se perfecţionează, se împlineşte pe sine şi lasă în urma sa ceva pentru ai săi, pentru ţară şi omenire – ne referim la omul adevărat, cel care îşi cultivă şi îşi înalţă spiritul. Cineva a asemuit omul cu un condiment, care, cu cât este mai prelucrat, devine nu numai mai fin, ci mai aromat, mai puternic, mai util. Dacia Eternă s-a întrupat lună de lună în reviste bune şi, este adevărat, unele mai puţin gustate de cititori, a învăţat din orice succes şi din orice neajuns şi se va strădui să continue să fie ceea ce a declarat că va fi, odată cu primul număr din 21 Aprilie 2014, adică: Întâi, o atenţionare permanentă în legătură cu trecutul nostru de glorie, cu civilizaţia dacilor, care retine atentia pe zi ce trece şi care în acest secol XXI al internetului – avem credinţa fermă – va învia şi va fi recunoscută larg în lume. De ce nu o fac şi alte reviste şi ziare româneşti? ne întrebăm. În numărul de fată, am inclus opiniile unor personalităţi ilustre din lumea antică despre daci şi traci, despre religia, obiceiurile şi viziunea lor despre lume. În al doilea rând, prezentarea obiceiurilor românilor, a felului nostru ancestral de a fi, relevarea unor calităţi morale proprii şi ne place să credem că pe primele rânduri se situează: ospitalitatea, prietenia, cinstea şi hărnicia, neînfricarea şi înţelepciunea. În al treilea rând, publicarea unor pagini de literatură de calitate, scrieri aparţinând unor nume prestigioase sau unor începători, maeştrii de mâine. Am inaugurat publicarea de romane în foileton! Vom continua cu romane poliţiste, thrillere . În al patrulea rând, prezenţa unei secţiuni cu traduceri din limba chineză, explicabil de ce acordăm atenţie uneia dintre cele mai vechi şi mai bogate culturi ale lumii, împlinite în paralel cu civilizaia de neegalat de pe teritoriul vechii Dacii.

În al cincilea rând, publicarea unor memorii, eseuri asupra curgerii vieţii şi altele.

Pentru neajunsuri, cerem iertare. Ne bucură paginile de reală forţă estetică, morală şi patriotică pe care am reuşit să le oferim. Le mulţumim în primul rând colaboratorilor. Internetul, arma zilelor noastre, cu o latură utilă şi alta malefică, aşişderea oricărei arme din timpurile cele mai vechi şi până astăzi, ne ajută să ajungem repede la cititori. Revista Dacia Eternă este difuzată la circa zece mii de adrese de email. Ne străduim să fie primită, acceptată, deschisă şi citită, râvnim să ajungă la mintea şi la inima cât mai multor oameni. Ne place să credem că avem totuşi câteva mii de cititori. Cine ni se alătură în al doilea an de viată? Invităm scriitorii de proză din Bucureşti, din ţară, din Basarabia şi din afara graniţelor de azi ale tării să ne încredinţeze creaţiile lor preţioase şi le mulţumim de pe acum.

La mulţi ani, Dacia Eternă, la mulţi ani cititorilor şi tuturor românilor daci!

Aprile 2015, din Beijing, China

Convultions

4

Anul II, nr. 3/2015

COLABORATORII REVISTEI DACIA ETERNÃ (Aprilie 2014 - Martie 2015)

Radu Aldulescu

Florica Bud

Ion Andreiţă

Veronica Balaj

Ioan Barbu

Angela Burtea Valeriu Butulescu Maria Bălaşa

Aura Christi

Ana Maria Gîbu

Constantina Caranfil

Constanţa Abălaşei Donosă

Dinu Grigorescu

Clelia Ifrim

Ovidiu Bojor

Niculina-Lucia Chelaru

Doina Drăguţ

Nicolae Iliescu

Iuliana Chihaia

Nicolae Dan Fruntelată

Doru Ionescu

5

Anul II,nr.3/2015

Angela Isăroiu

Angela Isăroiu

Cătălin Marian

Nicolae Rotaru

Corneliu Leu

Corneliu Leu

Mira Lupeanu

Raluca Ioana Maftei

Mira Lupeanu

Claudia E. Napoli

Adian Daniel Lupeanu

Raluca Ioana Maftei

Camelia Pantazi Ioan M. Păunescu George Rizescu

Mara Sadoveanu

Dorina Stoica

Dorina Şişu

DIRECTOR

REDACTOR SEF

Constantin Lupeanu

Ioan Păunescu

Traian Vasilcău

6

TRADITII

Anul II, nr. 3/2015

PERSONALITĂŢI ANTICE DESPRE DACI (Grupaj realizat de Ioan Păunescu)

„ Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi , care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria – pe nume scirmiazi şi nipseeni – s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepþi dintre traci (Herodot – comentând Campania lui Darius I 514 î. H, împotriva sciţilor de la Marea Neagră Istorii) „Charnabon, care în timpurile de faţa domneşte peste geţi” ( tragedia „Triptoleum” – Sofocle)

„Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, macar ca ştiu prea bine ca unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept.

Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”. (Dio Cassius) “Pădurea începe de la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă paralel cu Dunărea, până la hotarul dacilor şi anarţilor”. (De bello Gallico – Caesar)

„Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles, se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca „… geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus, mai ales pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca în vecinatatea Pontului Euxin. Geţii şi populaţiile din acest regelui, ca atunci când voiau să doarmă sa pună capul în ţinut se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai arcaşi călări …” (Rãzboiul peloponeziac – Tucidide) inainte acestea obişnuiau să le facă lor” (în jurul anului 200 î.Hr., într-un fragment din „Istoria lui Filip” a lui Trogus „ geţii sunt aceia care se înclină către Pont şi răsărit; dacii, Pompeius) aceia ce vin către Germania şi izvoarele Istrului. Partea superioară a Istrului care stă către izvoarele lui, până la „ socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele cataracte, se numeşte Danubiu şi trece mai ales pe lângă de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această daci; partea inferioara până la Pont, de care sunt vecini geţii, presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit se numeşte Istru”. (Strabon) căreia numele ar veni de la – sciţii dai - , care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania ; şi nu pare de crezut să se fi adus „ dacii vorbeau aceeaşi limbă cu geţii” (Strabon) de acolo sclavi în Attica. Într-adevăr atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau”. “… geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară (Strabon) copiii şi femeile pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retrăseseră cât putură mai departe de fluviu prin locuri singuratice. Strabon, Geografia, VII,3,11 Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră „Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, geţii.” (Ptolemaios, care îl întovărăşeşte pe Alexandru în întâmpările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, expediţia sa din 335 împotriva getilor din Drobogea în bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe relatarea istoricului antic Arian) oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a

Anul II,nr.3/2015 îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a susus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i-a nimicit cu desăvârşire. Pentru a-şi convinge poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proorocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau ( geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Burebista, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi-a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându-se după o împrejurare sau alta.” „ Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi........, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu-l, totodată a obţinut de la el.... oraş.....şi-a dezlegat poporul.....” „Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindui şi sfătuindu-l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante......” „Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi-a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştingând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat....” (secolul I î. Hr.,decret în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic)) Herodot, „Istorii”: „Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis.

7 Iordanes, „Getica”: În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii (geţii – n.n.) au avut drept rege pe Zalmolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rând pe Zalmoxe despre care am vorbit mai sus. Goţii (geţii, n.n.) n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. De aceea goţii (geţii, n.n.) au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio (Chisostomos, n.n.) care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pileati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost lăudaţi goţii (geţii, n.n.) încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: Neobositul părinte care stăpâneşte câmpiile geţilor.”

Platon, „Charmides”: „(…) Acest descântec, eu (Socrate) l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta (…) că Zamolxis, regele lor, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp; tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe dintre boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului.

Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.”

Pitagora, „Legile morale şi politice”:“Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei.

La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer.”

Iordanes, „Getica”: “Observând înclinarea geţilor de al asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-

8

Anul II, nr. 3/2015

i să trăiască conform legilor naturii; i-a învăţat logica, făcândui superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele

astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc.

Comunicând acestea şi multe altele geţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi.”

Buttetflying

Anul II,nr.3/2015

SPIRITUALITATE

9

Cristian Petru Bălan

BIBLIA ÎN VERSURI (Poetul Ioan Ciorca, un mecanic de locomotive din Cluj-Napoca, în prezent absolvent al Facultăţii de filosofie, a transpus prima biblie din lume în frumoase versuri româneşti, o surpriză inedită) Mă consider unul din cei mai norocoşi oameni deoarece, acum când vă scriu, am în faţa mea prima Biblie din lume scrisă în versuri cu rimă. Majoritatea oamenilor a auzit că pe întregul glob există aproximativ 3000 de limbi, fiecare cu dialectele şi graiurile ei. Deşi Biblia este singura carte tradusă majoritar în numeroase limbi ale lumii, încă nu se poate spune că ea s-a tradus în toate cele peste 3000 de limbi ci, integral şi cu precizie, în cca 800 din ele, dar suntem informaţi că în numai 15 ani fiecare om de pe pământ va putea citi această carte în limba lui. Traducătorii de la “Wycliffe Biblie”, cea mai mare organizaţie de traducere a Scripturii, cred că până în 2025 se poate traduce Biblia şi pentru cele 2200 de limbi în care nu este tradusă. Pentru a putea duce la bun sfârşit campania de traducere, se fac eforturi de strângere a resurselor de bani, estimate la 1 miliard de dolari. Şi totuşi, vestea bună este că Sfânta Scriptură este destul de cunoscută în peste 3000 de idiomuri, dar nu cu traduceri integrale. Aşadar, nu există nici o limbă de pe glob în care să nu fi fost tradusă măcare o mică parte din ea, îndeosebi din Noul Testament.

Biblia (substantiv plural grecesc care înseamnă “Cărţile” - 66 de cărţi - are două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament, ambele cu mai mulţi autori (Vechiul Testament - începe a fi scris cu 1500 de ani înainte de Hristos şi conţine următoarele cărţi canonice: Geneza, Exodus, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Iosua, Judecători, Rut, 1. Samuel, 2 Samuel, 1 Împăraţi, 2 Împăraţi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Pildele sau Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechil, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Tefania, Hagai, Zaharia, Maleahi, Noul Testament: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Flipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei , 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan , Iuda, Apocalipsa.)

Trebuie să subliniez faptul că în toate cele 3000 de limbi în care Biblia există redată integral sau doar fragmentar, dea lungul a mai bine de trei milenii, nimeni niciodată nu s-a

gândit ca această capdoperă să fie redată într-un limbaj poetic care să aibă ritm, rimă, forme prozodice fixe şi figuri de stil, iar această îndrăzneaţă încercare iată că ne onorează să fie făcută chiar pe plaiurile mioritice, de către un poet din Cluj-Napoca, românul Ioan Ciorca. Las la o parte faptul că - trecătoare, timide şi foarte mici încercări s-au făcut sporadic în diferite limbi ale lumii, dar numai din cartea psalmilor şi a proverbelor ori simple rezumări poetice din alte capitole, dar marea Biblie, această capodoperă în totalitatea ei, uriaşa Biblie, nimeni, absolut nimeni, nu a încercat să o versifice vreodată... Şi iată de ce: A versifica Biblia (peste 1220 de pagini) este o muncă enormă, colosală şi foarte responsabilă, necesitând eforturi supraomeneşti. Unii cred că aşa ceva nici nu ar mai fi necesar de vreme ce avem deja suficientul text original sau că nici nu se poate încerca un asemenea experiment inutil.

Ei nu au dreptate. De aceea se înţelege că fără invocarea inspiraţiei care să vină de la Duhul Sfânt, o asemenea muncă de Sisif poate deveni riscantă, ducând la confuzii teologice şi la modificări de conţinut. A versifica chiar şi o singură pagină din Sfintele Scripturi presupune categoric o chemare specială, binecuvântări divine, dar şi un travaliu deosebit de extenuant (Biblia în versuri româneşti a ieşit de 2045 de pag. !), iar clujeanul nostru vedem că s-a achitat onorabil de el, cu toată cinstea, cu toată dragostea şi cu toată grija pentru nealterarea mesajului original, dorind ca greşelile să nu existe deloc sau să fie cât mai mici cu putinţă. Bravul poet român ştia din capul locului la ce riscuri se expune, ştia bine că este întru totul răspunzător pentru distorsionarea chiar şi a unui singur cuvânt socotit sacru, mai ales că Apocalipsa se încheie clar cu un avertisment foarte serios faţă de cei care încearcă să schimbe sensul scripturilor: “Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta; iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta.” (Citat din Apocalipsa Sf. Ioan, în traducerea lui Bartolomeu Anania).

Aceste cuvinte de foc au contribuit mult la evitarea greşelilor şi la unitatea fascinantă a Bibliei româneşti transpusă în versuri.

Desigur, fiind vorba de o lucrare de importanţă istorică, demnă de Cartea Recordurilor, ne întrebăm curioşi cu toţii: oare cine este autorul ?

10 Ioan Ciorca este un personaj minunat, unul din cei mai harnici români ce-i are ţara noastră, un ardelean serios care, cum se spunea într-o emisiune televizată din Cluj, a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, chiar dacă la început nu stăpânea arta condeiului. După orele de serviciu, Nea Nelu de la service-ul auto îşi spăla mâinile de ulei de motor şi devenea scriitor. Când s-a decis să ne redea Biblia în versuri, se afla la începutul „carierei” de autor şi asta pentru că prima sa lucrare i-a luat ceva timp, mai precis vreo 16 ani din viaţă... A transpus cele 66 de cărţi ale Bibliei în versuri, însă bani de tipărire a avut doar pentru Noul Testament (tiraj infim), cel vechi plătindu-l din salariul său.

Mecanic de profesie, lucra ziua în atelier iar în timpul liber trudea în slujba Domnului. Între timp, a făcut şi facultatea de Filozofie a celei mai prestigioase universităţi din Cluj, pe care a terminat-o cu media zece. Nu i-a fost deloc uşor...

Cartea lui, de 1368 de pag. şi 3,5 kg, se bucură acum de apreciere nu doar din partea oamenilor simpli, a credincioşilor, ci şi a clericilor, a unor ziarişti şi scriitori, dar asta nu este sufficient, căci toată omenirea ar trebui să ştie de ea! „Autorul are această mare virtute pentru că limpezeşte anumite sensuri ale Sfintei Scripturi şi le face mai pe înţelesul oamenilor. Este un efort colosal, dar cu atât mai mult să o înţelegi şi să reuşeşti să o transcrii în versuri”, crede Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului. Am citat din prezentarea videoclipului televiziunii din Cluj. Ceea ce a omis să ne amintească televiziunea clujeană este faptul că relativ tânărul şi minunatul meşter-poet Ciorca este absolventul Liceului industrial nr. 2 Cluj-Napoca, al Universităţii BabeşBolyai din acest municipiu, având specializarea în istoriefilosofie, Facultatea de ştiinţe politice, cu masterat în Ştiinţe administrative şi masteratul în Etică profesională, toate terminate cu brio. Dânsul este iubit de colegii lui, nu numai pentru că a publicat mai multe cărţi, articole şi eseuri, dar şi pentru cele trei brevete de invenţie în domeniul auto, pentru obţinerea unei medalii de argint la Salonul naţional de inventică din 2007 şi a unei medalii de aur la Salonul internaţional de inventică din 2008. Un astfel de om excepţional nu putea produce decât tot o operă excepţională ! Pentru a întări cu exemple concrete cele spuse aici, vom încerca - printr-o metodă comparativă - să cităm câteva versete din capitolele Vechiului şi Noului Testament, apoi să le urmărim cum mult inspiratul autor lea convertit în versuri... În versiunea din ebraică a versetului 1, cap. 1, din Vechiul Testament, Facerea, Gala Galaction redă cuvintele astfel: 1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezei se purta pe deasupra apelor.

Arhiereul şi poetul Bartolomeu Valeriu Anania le traduce: 1. Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

Anul II, nr. 3/2015 2. Dar pământul era nedesluşit şi ne‘mplinit, şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

Preotul Dimitrie Cornilescu le traduce: 1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.

Aceste versete sunt redate astfel de poetul Ioan Ciorca: 1. La început, Dumnezeu Sfântul/ A făcut cerul şi pământul.

2. Pământul era gol cuprins,/ Iar peste-al apelor întins,/ Al beznei val stăpân era./ Doar Duhul Domnului zbura/ Peste a apelor pustie.

Frumos şi simplu, nu ? - păstrând mesajul originalului. Iată acum un scurt fragment din “Cântarea căntărilor” , trad.

Gala Galaction (fragm. cap. 4, primele 7 versete): “Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă, sub marama ta. Părul tău este ca o turmă de capre poposită pe coama muntelui Galaad.

Cant 1.15; Cant 5.12; Cant 6.5; 2 Dinţii tăi sunt ca o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare, toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu este stearpă.

Cant 6.6; 3 Buzele tale sunt ca un fir de cârmâz, şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie, sub marama ta.

Cant 6.7; 4 Gâtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atârnă de el, toate scuturi de viteji.

Cant 7.4; Neem 3.19; 5 Amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare care pasc între crini.

Prov 5.19; Cant 7.3; 6 Până se răcoreşte ziua şi până fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de tămâie.

Cant 2.17; 7 Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai niciun cusur. “ Acum - aceeaşi, în traducerea lui Cornilescu: 1 Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sînt ochi de porumbiţă, supt măhrama ta. Părul tău este ca o turmă de capre, poposită pe coama muntelui Galaad.

2 Dinţii tăi sînt ca o turmă de oi tunse, cari ies din scăldătoare, toate cu gemeni, şi nici una din ele nu este stearpă.

3 Buzele tale sînt ca un fir de cîrmîz, şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie, supt măhrama ta.

4 Gîtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atîrnă de el, toate scuturi de viteji.

Anul II,nr.3/2015 5 Amîndouă ţîţele tale sînt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare, cari pasc între crini.

6 Pînă se răcoreşte ziua, şi pînă fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de tămîie.

7 Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n’ai nici un cusur.”

“Cântarea cântărilor”, cap. 4, vers. 1-7, versificate de Ioan Ciorca: 1.”Iubita mea, nu te priveşti?Te uită ce frumoasă eşti!/ Îţi sunt ai ochilor bobiţe,/ Ca ochii unei porumbiţe/ Şi sub maramă strălucesc/ La părul tău dacă privesc,/ Gândul îmi zboară, iar pe urmă,/ Îmi aminteşte de o turmă/ De capre care s-au oprit/ Şi-apoi odihnă au găsit/ Pe înălţimea muntelui,/ Pe piscul Galaadului,// 2.

Ca şi o turmă de oi care/ Tunse-au ieşit din scăldătoare,/ Iar între ele nu se poate,/ Sterpe a se afla, căci toate,/ Gemeni doar au - ia seama bine -/ Aşa-s ai tăi dinţi pentru mine.// 3. Buzele tale mă îmbie/ Fir de cârmâz îmi par să fie./ Drăguţă este gura ta./ Obrazul tău ar arăta/ Ca rodia, de bună seamă,/ Cum se zăreşte sub maramă.// 4. Gâtul ţi l-am asemuit/ Cu turnul ce a fost zidit/ De David, cu o casă-n care/ Arme sunt puse, spre păstrare./ Scuturi atârnă de-al său vreji/ Şi sunt doar scuturi de viteji;/ O mie fost-au numerate/ Şi-s numai de viteji purtate.// 5. Privesc la sânii tăi şi-mi par/ Doi pui de cerb. Când mă uit iar,/ Îmi par doi gemeni, bunăoară,/ Precum doi pui de căprioară/ Cari între crini au apărut,/ Ieşiţi în voie la păscut.// 6. Până când se mai răcoreşte,/ Până când umbra se lungeşte -/ Munte de aur - voi fi la tine./ Deal de tămâie să ştii bine/ Că voi ajunge, negreşit.// 7. Frumoasă eşti. Când te-am privit,/ Nici un cusur nu ţi-am aflat,/ Oricât de mult am încercat./” Fără să exagerăm prea mult, am putea spune că autorul Bibliei în versuri româneşti a practicat un spirit real de jertfă, din mai multe punct de vedere, pentru a-şi fi putut materializa visul. În final, rugăciunile poetul Ioan Ciorca, un suflet profund credincios, au fost auzite de divinitatea care i-a răsplătit munca scoţându-i în cale oameni săritori care lau ajutat în modul cel mai concret, toţi înţelegând importanţa uriaşei lucrări. Drept urmare, aşa cum ne-a informat ziarista Antonia Bodea, la data de 23 ianuarie, a avut loc lansarea monumentalului volum în versuri, VECHIUL TESTAMENT, apărută sub egida Asociaiei Cultural Crestin-umanitare “Ars Vivat”, Ediie Princeps 2013, legată în piele ’i inscripionată cu foiţă de aur. La timp a venit şi ajutorul Asociaiei Cluj The Day care, împreună cu Liga Scriitorilor Români a sprijinit tipărirea si punerea în circulatie a acestei unice cărţi. Şi nu a fost o afirmaţie în vânt, fiindcă, iată: şi promisiunea aceasta a fost împlinită...

La începutul anului 2014, la editura Armonii Culturale din Adjud a apărut şi NOUL TESTAMENT în versuri (584 pag.), tot legat şi în format mare ca şi celălalt volum, având o postfaţă de preotul Radu Botiş. Trebuie să subliniem în mod deosebit că la apariia acestor scripturi în versuri a colaborat substantial acest preot inimos Radu Botiş , presedintele asociaiei mai sus mentionate, Ars Vivat,

11 si membru al Ligii Scriitorilor Români, filiala Maramure’. Prefatată de prof. dr. Ioan Chirilă, cartea versificată a Vechiului Testament se constituie într-un veritabil act de evanghelizare printr-o menire cu adevărat apostolică a autorului “într-un veac rătăcit”, cum scrie domnia sa. Sub coordonarea d-lui Claudiu Pădurean, corespondent la Radio România Actualităti, lansarea acestei cărti, inedit monument românesc de cultură, a avut loc în spatiul localului “Los Toreros” din Cluj-Napoca, în prezenta unui public numeros si avizat. După cuvântul de deschidere adresat de dl. Claudiu Pădurean, Marc, nepotul autorului în vârstă de 7 ani, a recitat primul verset din Facerea. Scriitorul Al. Florin Ţene, presedintele LSR, a subliniat rolul Bibliei în cultura omenirii si a apreciat efortul autorului volumului de fată, care a elaborat pe parcursul a peste 15 ani de trudă acest act colosal. “Prin gestul său a subliniat preşedintele Ligii - dl. Ioan Ciorca apartine României Profunde, care cu modestie, în tăcere, creează pentru vesnicie, pentru tezaurul culturii române, “că o ladă de zestre” “a românilor în contextul globalizării.”

Viitorul pas planificat este reunirea celor două testament în versuri într-o singură Biblie mare care să fie cunoscută de orice român. Nu există deocamdată fonduri pentru această finalizare.

Ca şi toate versurile din Vechiul Testament, trecând la Testamentul cel nou, poetul Ioan Ciorca foloseşte acelaşi tip de versificaţie, cu rânduri de 8 silabe, ritm iambic şi rimă împerecheată.

Să vedem cum au fost interpretate în versuri versetele evanghelistului Ioan, de la capitolul 1, din traducerile lui Gala Galaction, Bartolomeu Anania şi Dimitrie Cornilescu, în Noul Testament.

Mai întâi traducerea pr. Galaction din greceşte: 1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

2. Acesta era întru început la Dumnezeu.. prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

4. Întru El era viaţă şi viaţa era înaintea oamenilor.

5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o Părintele Bartolomeu Anania traduce mai nuanţat: 1. Întru ‘nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era.

2. Acesta era dintru ‘nceput la Dumnezeu; 3.toate printr’ Însul s’au făcut din ceea ce s’a făcut.

4. Viaţa era într’ Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; 5. şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

Traducerea lui Dimitrie Cornilescu: 1. La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.

2. El era la început cu Dumnezeu.

3. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

12

Anul II, nr. 3/2015

4. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

5. Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o.

Iată cum versifică poetul Ioan Ciorca Capit. 1, versetele 15 din Sf. Apostol Ioan: “1. N-a fost nici cerul, nici pământul,/ Ci, la-nceput, a fost Cuvântul./ Acest Cuvânt a fost, mereu,/ Alăturea cu Dumnezeu:/ Şi Dumnezeu, deci chiar Prea Sfântul,/ S-a dovedit a fi Cuvântul.// 2. Pe Dumnezeu, necontenit -/ De la-nceput - El L-a-nsoţit.// 3. Tot ceea ce a fost creat,/ Numai prin El a fost durat;/ Nimic, din ce s-a pomenit,/ Fără de El, nu s-a zidit.// 4. Măsura Lui, de viaţă-i plină,// Iar ea-i a omului lumină./ 5.Lumina-n beznă străluceşte,// Iar bezna nu o biruieşte.”/ Am oferit aceste câteva exemple pentru a putea înţelege mecanismul de lucru al autorului a cărui transcriere poetică este mai de grabă analitică decât sintetică, ceea ce vine în avantajul cititorului. Dacă cineva îşi pune întrebarea la ce ar folosi să avem o Biblie versificată, răspunsul s-ar oferi simplu: versificările întotdeauna au ajutat memorizarea textelor mult mai uşor şi mai rapid decât scrierea în proză, fapt incontestabil şi întărit de declaraţiile tuturor actorilor care au experimentat acest adevăr ori de câte ori au avut de interpretat roluri versificate. Presupunând că, alături de o Biblie clasică, fiecare am avea şi această traducere în versuri, alternând textele pe care le citim, am căpăta dintro data senzaţia perceperii în stereo a comunicărilor urmărite, ceea ce ar fi un mare câştig pentru imaginaţia şi memoria noastră care este ajutată şi de sutele de frumoase ilustraţii cu subiecte biblice potrivite descrierilor din paginile respective.

Desigur, eu nu am citit toată această măreaţă lucrare filă cu filă, fiindcă orice Biblie nu trebuie citită ca un roman, chiar dacă autorul declară că o vede mai mult ca o opera literară decât religioasă. Ea poate fi studiată, pe sărite, în funcţie de versetele şi capitolele care ne interesează la un moment dat, dar ceea ce am citit până acum, oriunde am deschis aceste captivante pagini, m-a încântat. În primul rând am simţit că întreaga lucrare este o incontestabilă şi o ambiţioasă încercare de a muta uriaşul fluviu biblic al Vechiului şi Noului Testament de pe tărâmurile sfinte ale străvechii Palestine pe luminoasele noastre plaiuri mioritice. A fost o ambiţie auctorială uriaşă care, din fericire, a devenit o admirabilă reuşită a genialităţii valahe pe care analiştii viitorului s-ar putea să o simtă ca un experiment deosebit de interesant din punct de vedere literar, lingvistic şi din anumite perspective cultice, mai ales că, în cugetele cititorilor, versetele frumos ritmate şi pline de rigurozitate comunicativă, devin lejer penetrabile deoarece sclipesc de spirit descriptiv.

Nu pot încheia această modestă prezentare a unei Opera Magna fără să-l felicit călduros pe distinsul autor, atât în numele meu cât şi al multor români care, cu toţii, ar dori mult să aibă în mâinile lor o aşa măreaţă lucrare. Numai că pentru a se putea împlini acest deziderat, autorităţile responsabile cu viaţa culturală a acestei ţări trebuie să se implice în posibilitatea de a se finanţa editarea Bibliei române versificate în tiraje care să o scoată din anonimat, impulsând-o sã ajungã cât mai curând în Cartea Mondialã a Recordurilor, dupã cum meritã cu

prisosinţă.

Canyons

13

ARTĂ PLASTICĂ

Anul II,nr.3/2015

Emil Chendea

INTERVIU CU MINE ÎNSUMI M-am hotărât să mă dedublez: ”EU” şi ...”EL”, eul meu.

EU. M-am hotărât să-mi iau un interviu. Ştiu de ce. Am dat destule interviuri în viaţa mea dar de la o vreme a început să mă cam deranjeze treaba asta. De ce? Pentru că unele nu sunt cum ar trebui să fie...

EL. Adică...?

EU. Prea lungi. Spun multe lucruri neadevărate, prea multă elocinţă gazetărească şi unii iau interviuri doar ca să se afle în treabă sau că aşa le cere redactorul şef. Aşa mi sa întâmplat acum doi ani la Cluj, ba chiar şi aici în California când o reporteră a umplut o pagină de ziar (Elk Grove Citizen) despre mine cu înflorituri, cu detalii care nu-şi aveau rostul. Deci m-am hotărât să mă aşez în faţa oglinzii, nu, a monitorului, să-mi pun singur întrebări şi să-mi dau răspunsuri.

EL. Crezi că poţi fi sincer?

EU. Bineînţeles. Cine mă poate cunoaşte mai bine decât eu însumi? Şi pot să spun ce cred, ce simt fără răstălmăciri şi mai ales am timp destul să-mi cântăresc răspunsurile pentru a face cât mai puţine greşeli.

EL. Care este scopul acestui interviu cu tine însuţi?

EU. Cineva m-a solicitat să-mi ia un itnerviu despre activitatea mea de grafician de carte din România şi din America (după ce am rămas acolo) şi atunci m-am gândit că ar fi mai bine să-l scutesc de efort, să fac eu treaba asta şi să-l las pe el doar să-l semneze ”pentru conformitate”.

EL. Ştiu că ai avut o activitate bogată de foarte mulţi ani ca grafician de carte şi...ai obţinut multe premii internaţionale pentru ilustraţiile tale.

EU. Vezi că greşeşti? Activitatea mea n-a fost cine ştie ce bogată şi nici ” de foarte” mulţi ani. Au fost exact zece şi n-am luat nici un premiu internaţional pentru ilustraţie ci pentru prezentarea grafică şi subliniez şi ilustraţie la câteva

cărţi.

EL Oricum ai fost considerat cel mai bun ilustrator de carte din România.

EU Anul trecut, la Festivalul Cărţii de la Cluj unde am fost invitat alături de alte patru personalităţi din lume (le trebuia şi unul din SUA şi m-au ales pe mine numindu-mă ”cel mai mare grafician de carte din România comunistă” nu glumesc…MI s-a publicat volumul meu de memorii ”Între două lumi” apărut la editura Eikon din Cluj-Napoca, tipărit în doar 200 de exemplare!. Ediţie bibliofilă, de…!

EU. Dar să mă întorc la afirmaţia ta. Inexact. N-am fost cel mai bun ilustrator. Au fost alţii mai buni ca mine: Done Stan, Val Munteanu, Vasile Socoliuc, Ion State, Geta Brătescu, Tia Peltz şi lista e mai lungă. Am fost un bun grafician de carte. Atâta tot.

El. Eşti modest. Nu ţine...Da Mioriţa, da Meşterul Manole, da Haiku-urile, Sonetele lui Shakespeare? Cărţi e mare succes editorial. Care a fost cheia acestui succes?

Eu. Am să ţi-l spun că nu-i mare lucru: important este să gândeşti o carte ca un tot unitar, nu doar copertă şi ilustraţii care să împăneze conţinutul. Aici a fost cheia succesului meu.

Cum m-a numit un fost director al Bibliotecii Franceze ”un artisan du livre”... Hai să-ţi dau un exemplu: poţi face acelaş fel de ilustraţii la Meşterul Manole ca la poeziile japoneze?

Unii pot, eu nu. Dacă te uiţi la ediţiile volumelor ”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” sau ”Don Quixote” ilustrate de Val Munteanu, sunt la fel. Îl recunoşti imediat pe grafician, dar aceste două cărţi sunt departe una de alta ca ”spirit” şi atunci...? Nu crezi că datoria unui artist este de a se apropia de atmosfera epocii de particularităţile culturii respective. Uită-te la Don Quixote al lui Picasso. Este cel adevărat, este ”ibericul” în el şi nu mai este Picasso. Am vrut să ilustrez şi Mioriţa. Nu textul ci intervalurile dintre

14

Anul II, nr. 3/2015

versiuni folosind gravuri în lemn după troiţe, cruci din cimitire, peceţi de caş, porţi maramureşene, după elemente legate de cultura ţăranului român aşa cum am făcut-o cu Pisaniile de la Mânăstirea Dealu când am creiat chenarele ce încadrează textul ”Meşterului Manole”. Nu m-au lăsat. Nu directorul editurii ci Direcţia Presei. Nimic cu subiect religios tovarăşul Chendea.

EL. Dar a avut un succes enorm...

EU. Da, dar ştii de ce? Pentru că toată cartea, toată mirosea a pajişte, a ţară, a pădure de la copertă şi literă până la cântecul lui Tudor Gheorghe înclus pe discul ce însoţeşte cartea - pentru că l-am vrut acolo - făcea parte din plânsetul măicuţii bătrâne. Ştii ce îmi pare rău? Câ nam apucat să scot şi o ediţie din Toma Alimoş, aşa cum îmi sugerase Nichita Stănescu într-o dimineaţă de vară pe terasa de la Lido. Oricum după 1976 mi s-au cam închis porţile editoriale la sugestiile celor ”de mai sus”. Abia am mai putut face câte o copertă, două la Litera sau la Dacia..

EL. Care a fost cauza?

EU. M-am cam certat cu partidul dar asta e o istorie mai lungă. Au vrut să mă excludă din partid şi regret că n-au făcut-o. Cred că aş fi plecat din ţară mai repede dar n-a fost să fie atunci.

EL. Ce faci acum?

EU. Ajuns aproape de 80, ce să fac? Fac ce am am vrut de mulţi, foarte mulţia ani: să pictez. De fapt pictez de prin anii nouăzeci. Am trecut printr-o metamorfoză creativă plecând de la marine şi ajungănd la compoziţiile mele actuale care îmi cer o mare putere de concentrare, un echilibru sufletesc (î-l am), o balanţă între formele şi culorile pe care le aştern pe panourile mele. Sunt un om fericit, vorba lui Ibrăileanu: ”Cea mai frumoasă amintire pentru un om bătrân este părul alb şi amintirea unei vieţi cinstite” la care aş adăuga: şi faptul că n-a făcut umbră pământului degeaba….

Last snow

Anul II, nr. 3/2015

PROZĂ

15

Nicolae Dan Fruntelată

MURMURINA De mic mi-a plăcut istoria. Ce zic eu „plăcut”, m-a înnebunit de plăcere! Mai cu seamă istoria veche şi chiar aceea a Evului de Mijloc. Istoria contemporană m-a enervat, m-a scârbit, deoarece era o repetiţie uneori oarbă a tot ce fusese înainte. Şi-i dispăruse vâna eroică. Prea plină de trădări primitive, fără stil, păi, în istoria veche şi trădările erau epopeice, tragediile erau tragedii totale, nu nişte compromisuri de doi bani. În fine, bolnav de istoria veche, într-un fel cu totul special. N-o iubeam în sine, ci o treceam toată prin filtrul vieţii mele înconjurătoare, adică, prietenii mei, făceam ca toată istoria lumii să se întâmple pe raza comunei Bălăciţa, raionul Vânju Mare, în curtea mea uriaşă din spatele casei, pe uliţele satului, cu deosebire pe „linie”, adică pe şoseaua principală, în geografia mea familiară, în valea care tăia satul în două, între Satumare şi Pestevale, la Ştiubeie, la Malinii Popii, la Lacul Roşu. Şi găseam în fiecare pagină din cartea mea de istorie veche, hărtănită, plimbată prin livada unde-mi petreceam vara, cu câinii mei, ascunsă noaptea sub pernă, asemănări uluitoare cu întâmplările din sat, trăite ori povestite (bunicămea, mamaia Constanţa era ea însăşi o carte de istorie a comunei şi a lumii).

Vă spusei toate astea ca să înţelegeţi mai bine tâlcul poveştii despre Murmurina, dar şi pe acela al altor poveşti pe care o să vi le scriu. Între Cletani şi Zdrăfani era o ură veche, nici nu i se ştia capătul. Femeile bătrâne ziceau că totul plecase de la tartorul neamului, Nelă al lu Cleată, vărul bunicii mele, care o furase într-o noapte de sâmbătă pe Ioana lui Zdrafu, frumoasa de Pestevale care fusese peţită de un cioban bogat de la Izverna şi trebuia să plece înainte de Postul Paştelui la casa ei nouă.

Dar, pe Ioana o văzuse Nelă, vorbiseră ei sau nu

vorbiseră, făcuseră şi alte lucruri sau nu făcuseră, dar de furat a furat-o în acea noapte.

Nu era vreun sărăcan nici Nelă, era ditamai bogătanul, era frumos ca un haiduc din Câmpia Scorilei, ca Zdrelea, să zicem, dar treaba e că neamurile astea două nu se iubeau defel. Vezi că istoria nu începea de aici, ea se ducea cu treipatru generaţii înainte, când, probabil, primii Zdrăfani, ciobani ungureni, coborâseră dinspre Sibiu în Piemontul Bălăciţei şi ocupaseră pământurile primilor Cletani, ţărani de câmpie care trăiau din grâul cu bob mare al câmpiei dinspre Oprişor. De atunci veneau bătăile dintre cele două mari triburi locale, se pare că în focul lor muriseră şi doi copii, câte unul din fiecare neam, un copil din neamul Zdrăfanilor prins cu oile în grâul lui Manasiu Cleată şi lovit cu o bâtă în cap, altul, din neamul Cletanilor, rupt de câinii ciobanilor când se întorcea cu vacile din Ştiubeie.

Deci, dacă vreţi, distanţa de ură cuprindea şi doi copii morţi.

Dar prilejul ăl mare a fost tot răpirea Ioanei de către Nelă Cleată.

Zdrăfanii au vrut să se năpustească imediat s-o ia înapoi, dar Lăpăduţă, ăl mai bătrân din neam, i-a oprit. Staţi, mă, că ăia sunt prea mulţi, ei sunt de-ai locului, să ne găsim şi noi aliaţi. Au ascultat ciobanii, deşi fierbea sângele în ei. Au trimis vorbă la Izverna, la mirele promis, ăla, tot cioban şi tot bogat, şi-a luat neamurile, bâtele, armele care nu lipseau din nicio casă de român, şi, peste câteva luni, au pornit spre Bălăciţa. S-au arătat dornici să-i ajute pe cei jefuiţi de Nelă şi alde Bogasieru, cu care erau neam de sânge, şi ai lui Ciocoiu de Pestevale, care aveau o poliţă de plătit Cletanilor.

Nu, Zdrăfanii n-au trimis nicio scrisoare de împăcare.

Deşi povestea spune: Feciori ai lui Atreu şi voi, ceilalţi ahei, cu frumoase cnemide! Fie ca zeii cu sălaşul în Olimp să vă îngăduie năruirea Troiei şi teferi să vă întoarceţi pe pământul străbun. Dar, rogu-vă, înapoiaţi-mi fiica şi primiţi-mi

Anul II, nr. 3/2015

16 darurile de răscumpărare, plecându-vă cucernic în faţa lui Apollo!

Nici gând de asemenea diplomaticale din partea Zdrăfanilor. Ei nu simţeau decât jignirea cumplită, inima lor colcăia de ură, dar nici pofta pentru bogăţiile Cletanilor nu era mai prejos. Şi mai era vorba şi de o luptă a veneticilor ungureni cu oltenii de baştină, o luptă între oieri şi plugari.

Tot satul vuia. Toţi ştiau că va urma ceva sângeros, ceva ce numai eu înţelegeam după mulţi ani şi după multe pagini citite din ruptăciunea mea de carte de istorie antică.

se mai gândeau decât la căruţele care vor pleca pline spre schelele Dunării.

Tot într-o noapte de sâmbătă, aşa le potriveşte destinul, Zdrăfanii şi toţi aliaţii lor trecuseră valea, dăduseră foc gardurilor moşiei lui Cleată, cu pistoale, cu puşti, cu bâte, ce mai, era război în toată regula, dar Cletanii se aflau cu deosebire pregătiţi. Meseriaşii luptei, conduşi de Nelu Panaite, au tras în plin.

Au căzut Zdrăfani, au căzut Bogasieri, chiar şi doi Ciocoi, chiar şi patru copilandri de la Izverna care credeau

Red intrusions Eu citisem de războiul Troiei. Asta era, fraţilor, triburile de peste vale, de peste mare, de peste timp, mergeau să cucerească Troia neamului Cleată, să-i ia averea, caii, boii, vacile de rasă, covoarele de Tismana din casa mare, porţile de lemn sculptat făcute la Hobiţa din Gorj. Dar, mai ales, mai principial, s-o ia acasă pe frumoasa Ioana, Elena, tot un drac, de fapt, fata era un motiv şi o ambiţie, că nu era prima fecioară – dacă o fi fost fecioară? - furată în acel sat de câmpie.

Nici alde Cleată nu stătuseră cu mâna în sân. Şi ei îşi aduseseră neamurile de la Gvardeniţa, Nelă îl chemase pe Mielu Panaite de la Oprişor, vărul lui, cu toată banda de panduri, îi ţinea pe lângă casă, pe mâncare şi pe băutură.

A trecut Paştele. Atacul cel mare s-a produs la începutul lui iunie când se cocea grâul, când Cletanii nu

că au venit la o nuntă.

A fost şi o replică a calului troian inventat de Ulise cel şiret, în speţă, de Mărinete a lu Buga, vărul lui Jan Zdrafu, adică de şmecheria cu măgarul dresat al lui Mărinete, cel care aducea porumbul furat de pe câmp exact în ograda stăpânului. Măgarul, cu un samar mare, se rătăci, vezi Doamne, tocmai la poarta de bârne a lui Nelu Cleată. Paznicii, văzându-l singur, îl băgară înăuntru şi, întrucât răgea disperat, îi dădură apă şi-l lăsară în plata Domnului. Din samar coborî un copilandru zdrăfan, fugi la poartă şi o deschise dinăuntru.

Pe acolo năvăliră aheii, pardon, zdrăfanii şi aliaţii lor.

Nu vă spuneam eu că istoria e aproape, la o azvârlitură de băţ! Şi din partea Cletanilor au fost morţi. Au căzut Stelu Cleată, Fănel al lu Moderata, un glonţ l-a lovit în ochi pe Vergică a lu Vâzdâc, un fin de-al bunicii mele.

Anul II, nr. 3/2015 Moarte multă a fost în comuna Bălăciţa, atunci, înainte de seceratul grâului. Au auzit mărimile de la Severin, au trimis jandarmii şi armata şi ăştia n-au ales.

Un pluton de soldaţi şi unul de jandarmi au venit de la Severin. S-au aliniat, au înconjurat curtea lui Cleată unde bătălia nu se terminase şi căpitanul Mingareli (o fi vreun neam cu ăla de-a mai adus aici moartea în 1907? – a ordonat foc de avertisment şi, imediat, foc în plin. Au tras cătanele şi mulţi bălăceni au căzut cu gura în ţărână. S-a făcut linişte.

Cei vii au fugit, cei morţi au stat cuminţi până când soldaţii iau adunat şi i-au aşezat, unul lângă altul, fără deosebire de neam, pe iarba crudă din valea care despărţea satul în două.

Cu totul, douăzeci şi doi de morţi. Mai bătrâni, mai tineri, mai copilandri. Au năvălit femeile din neam, şi zdrăfanele şi cletanele, a început un vaier nebun care a umplut valea, şi-au luat morţii, să-i spele, să-i primenească, soldaţii se uitau, unii aveau lacrimi în ochi, au fost înmormântări în neştire, pomeni în neştire, Popa Metru şi Popa Lacreţeanu au slujit trei zile la rând. S-a umflat cimitirul dinspre Oprişor, s-a umplut de bărbaţi morţi zadarnic în războiul cletano – zdrăfan.

Apoi a urmat pacea după războiul grecilor cu troienii.

Multă vreme, în satele din jur, Bălăciţei i s-a spus Satul Morţilor.

Ioana a scăpat. Au dus-o doi veri ai ei la Dobra, la nişte neamuri, cu burta la gură, aproape să nască. A şi născut, în iulie a născut, o fată luminoasă care semăna cu neamul Cletanilor. Avea ochii lui Nelă, verzi-albăstrui, avea nasul drept din stirpea armânească a familiei Stanciu, ca mama lui Nelă.

N-au ştiut ce să facă verii Ioanei, au lăsat-o acolo, la Dobra, pe fata furată şi pe fata ei pe care mumă-sa o botezase Rina, după mătuşi-sa care se călugărise la Tismana.

A crescut la Dobra, Rina. N-a mai căutat-o nimeni pe mama ei, era proscrisă, cei care rămăseseră în neam după războiul zdrăfano-cletan au avut alte probleme de rezolvat.

După câţiva ani a început să se vorbească prin sat că Nelă nu murise nici el. Fugise de jandarmi, trecuse Dunărea şi cică trăia în Bulgaria, lângă Lom. A venit un vaporean, copilul lui Panaite Colă şi a povestit că stătuse cu şlepul la Lom şi aflase acolo de un oltean de prin Mehedinţi pe care îl chema, cum naiba să-l cheme altfel, Nelă Olteanu, l-a întâlnit şi l-a cunoscut că-l văzuse când el era copil, la o horă de lângă biserică, la o horă de Paşti când Nelă, cu haine albe, de dimie, cu ipingea lungă brodată cu negru şi cu un chimir de voievod al locului ducea hora-nainte.

Au auzit şi Zdrăfanii, supravieţuitorii războiului, doi dintre ei mai repezi de sânge, Pitu şi Machedon, nepotul lui Lăpăduţă, se pregătiseră de răzbunare şi plecaseră către Lom să-l caute pe marele duşman.

Nu-l găsiră. Ori, poate, se întâlniră pe drum, dar nu se cunoscură, că Nelă plecase spre Bălăciţa să-şi caute femeia pentru care se vărsase sânge şi se stricase un sat.

N-a fost dar s-o mai întâlnească decât o clipă.

A ajuns la nişte neamuri ale lui, ăştia l-au trimis la Dobra, în Coasta Roşie, când a intrat în casa unde trăise Ioana, era noapte, dar ardeau nişte lumânări la capul ei, o boală de plămâni o răpunea pe frumoasa lui Nelă. A ţinut-o de mână

17 până s-a dus, altceva nu se mai putea face, Nelă, ai grijă de ea, de Rina, de floricica noastră!

A mai rămas o zi la Dobra, Nelă, a pus-o în pământ pe floarea lui, Ioana, i-a slujit popa Udrescu ăl bătrân, a lăsat bani Nelă tuturor femeilor din Coasta Roşie, s-o pomenească pe Ioana, să-i ducă apă la mormânt, să-i aprindă lumânări la sărbători şi s-o tămâie.

A luat-o Nelă pe Rina, fata luminoasă a dragostei lor, pentru că aşa era, luminoasă, albă la faţă, cu ochii albastruverzui ca ai lui Nelă Cleată, cu nasul drept şi răzvrătit ca al bunicii ei armâneşti, a luat-o în iarna aceea, învălită într-un macat, a pus-o pe cal şi a fugit cu ea, pentru că el, proscrisul, era pus sub urmărire generală de jandarmii din Mehedinţi, din Olt, din Dolj, din toată Oltenia mare.

A dus-o pe fata lor, a lui şi a Ioanei, într-un pământ departe, dincolo de Rast, între Dunăre şi nicăieri, într-o casă de prieteni pe care-i cunoscuse în fuga lui din Bălăciţa.

De aici, prietenii mei, intrăm în altă poveste. Pentru că viaţa noastră este un drum între felurite poveşti, toate nebune, toate fără rost aparent.

Când a fost luată de tatăl ei, Rina avea trei ani. Vorbea puţin, şoptea numai, avea o limbă a ei pe care o înţelegeau animalele din jur, câinii flocoşi care păzeau vitele din lunca Dunării, mâţele agile care mâncau peşti, şoareci şi câte-un porumbel din când în când, o înţelegeau vitele olteanului gazdă, Titu Calavânt, cei doi cai cuminţi care păşteau pe păşunile Raiului lângă pădurea din Rast. Şi taică-su, Nelă, şi gazdele lor, Titu şi Nia, începuseră să-i spună fetei fermecate care şoptea cu animalele, Murmurina.

Murmurina creştea în lumea aceea pierdută în lunca Dunării, purta în sân busuioc din lacrimile Maicii Domnului, învăţase de la dada Lina, nevasta lui Titu, că Soarele e ochiul lui Dumnezeu de zi şi Luna e ochiul lui Dumnezeu de noapte.

Taică-su, Nelă, făcea bani din negoţul de vite, aprindea lumânări la schitul din Vârvor pentru Ioana lui, nu mai aştepta nimic pentru el, ci doar pentru lumina ochilor lui, pentru Murmurina. Într-o zi de februarie a început vântul în lunca Dunării.

Rău, cu ploaie piezişă, cu valuri negre dinspre Dunăre.

Descântecul nu era deloc senin: De visezi cal, are să fie vânt Cal alb de visezi e vânt Cal alb de visezi e omăt Caii roşii sunt vânt Peşte de visezi, e vânt Şarpe de visezi, e vânt Soldaţi de visezi, e vânt.

Bătea vântul dinspre bulgari, bătea şi dinspre sârbi, la mijloc era casa lor de lemn şi de fum, pe vânt veniseră şi cei doi călăreţi, nebunii de la Bălăciţa, neamul lui Zdrafu, sângeroşii, cei care nu putuseră uita nimic. Plătiseră oameni, auziseră vorbe şi ajunseseră să se răzbune. În noaptea lui 29 februarie, Doamne, dacă era alfel de an n-ar fi ajuns, năvăliseră cu un vânt de iarnă peste casa lui Nelă. Dar el o avea pe Murmurina. Şi ei îi spuseseră caii, câinii, mâţele casei

Anul I,I nr. 3/2015

18 că vine urgia. Şi Murmurina l-a trezit pe Nelă Cleată, l-a făcut să pună mâna pe pistoale, când au venit Zdrăfanii, era pregătit, i-a împuşcat ca pe lupi, în faţa casei din ape a curs o baltă de sânge. Şi după asta, războiul s-a stins.

A îmbătrânit Nelă Cleată, a îmbătrânit ura Zdrăfanilor.

Toată povestea începea să treacă spre Odiseea, spre întoarcerea unui Zdrăfan, probabil Tone, la nevasta lui, Nicoliţa, e pace pe uliţele Bălăciţei, e pace şi prietenie.

visat-o pe Ioana azi-noapte. Era frumoasă ca atunci când le-am furat-o Zdrăfanilor. Şi luminoasă ca tine. Mi-a zis să mă duc la ea că m-a aşteptat prea mult. Întoarce-te la noi acasă, fata mea. Cu tine n-are nimeni nimic. Vinde tot aici, ia banii şi du-te să trăieşti unde e locul tău. Şi-a murit Nelă, zâmbind Ioanei lui, era în putere încă, dar inima i s-a rupt de dor.

L-au îngropat acolo, lângă Dunăre, prietenii lui din lunca Rastului, i-au pus cruce de lemn alb şi pe cruce i-au ars cu

Sunset S-a întors acasă fata luminoasă, Murmurina. Toţi spun că ea vorbeşte cu cei din altă lume.

Cu animalele, cu păsările, cu toţi cei care nu pot să articuleze cuvinte şi gânduri. Pentru că Rina înţelege limba văzduhului. Pentru că ea este din neamul împăratului care îşi trimite copiii să-i aducă păsările dragostelor.

Când a venit acasă, la Bălăciţa, Murmurina era o fată de vreo şaisprezece ani. În bătătura veche a Cletanilor de lângă trecerea în Pestevale mai trăiau câteva femei şi un singur bărbat, Fane Americanu’ care fusese plecat în America, rătăcise pe acolo vreo zece ani şi când se întorsese îl strigau bălăcenii Ştevie, vezi Doamne, de la Steve, cum se prezenta el ceremonios.

Au întrebat-o toţi cei din sat pe Murmurina de tată-său Nelă, ea le-a spus curat că a murit în patul lui din casa pierdută lângă Rast, într-o dimineaţă de decembrie. Că s-a sculat în zori, a trezit-o pe fiică-sa şi i-a spus: Fată, Murmurino, am

un fier înroşit în foc numele, Nelu Cleată Bălăceanu, au adăugat un viers dintr-un obicei al locului: Trupul din lut Oasele din piatră Ochii din mare Frumuseţile din soare Dragostele din vânt Vântul de la duhul sfânt Încolo e numai poveste. O ştiu copiii Murmurinei, Nelă şi Ioana, o ştiu bătrânele satului, o ştia bunica mea Constanţa, vara lui Nelă ăl bătrân, mi-a spus-o mie şi m-a îndemnat: „So scrii pe hârtie, muică, să nu se uite. Nici când n-o mai fi satul ăsta căruia i s-a zis în acel timp, Satul Morţilor...”

[Din volumul în curs de apariţie Apocriful Lambrettei Vetteringhe, de Nicolae Dan Fruntelată]

Anul II, nr. 3/2015

19

George Rizescu

GICÃ Este o poveste simplă, a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale şi sentimente confuze, o poveste trăită de un bărbat adevărat şi de un copil curios şi spe-riat…

Gică a fost un armăsar negru, născut din iapa Tanţa, iapă pursânge englezesc şi armăsarul Tache, un „fustangiu” neaoş, rămas abandonat de la tribul ţiganilor zlătari ce-şi petrecuseră toamna în marginea izlazului nostru comunal.

Tata l-a primit în braţe pe Gică de la fătare şi s-a ocupat de „educaţia” lui în primii trei ani de viaţă.

Gică devenise un fel de „top-model”, stia trapul apăsat, galopul galant, îngenuncheatul pentru prins şaua, ştia să-şi fluture coama ori de câte ori îl auzea pe tata vorbind, devenise armăsarul după care mai toţi vecinii şi consătenii mei întorceau capul, dorindu-şi-l partener pentru iepele din ogradă. Începuseră deja să se facă un fel de liste de aşteptare.

Gică îşi începuse drumul glorios de cal-minune, iar tata îl îmbrăcase în cele mai elegante harnaşamente ce s-au văzut vreodată prin aceste locuri.

Să vă mai spun câtă mândrie, câtă fală şi câtă dra-goste se abătuse asupra familiei noastre?

Când tata l-a pus prima zi la şaretă, Gică a făcut un gest de-o eleganţă rară. S-a aşezat în genunchi, l-a privit pe tata drept în ochi, preţ de câteva minute, a fluturat din cap a nemulţumire, şi-a umflat nările cu toată forţa…

Tata a înteles imediat durerea lui Gică, l-a deshămat şi l-a sărutat aşa cum numai pe noi, copiii, ne săruta atunci când era mulţumit de comportamentul nostru. Din acel moment Gică n-a mai fost niciodată prins între hulubele vreunei căruţe ori la gurura vreunei sarete.

Primăvara anului 1961 a venit peste noi cu bleste-mul bolşevizării satelor românesti. „Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci.” era sloganul care se auzea peste tot în sat, la biserică, la şcoală, la primărie, la sfatul popular, la căminul cultural, la poştă, la militie… În casa noastră, casă liniştită oarecum până la acest „important” eveniment, primul care ne-a adus vestea şi sloganul de mai sus a fost Mitică ţiganul, unul dintre su-tele de ţigani năşiti de bunicul meu, fost primar un sfert de veac în comună…

Când Mitică ţiganul, adică „tovarăşul primar”, a intrat în curtea noastră, tata l-a oprit politicos pe prispa casei şi l-a întrebat scurt:

– Ce cauţi, mă, fine Mitică, în curtea mea? Te-am chemat eu? Te-a chemat sotia mea? Te-a trimis cineva şi a uitat să-mi ceară voie? Ţiganul i-a răspuns tatei pe cel mai liniştit ton din lume: – Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis. Şi dacă tălică vrei să opreşti Partidul să-şi facă datoria, răspunzi! Eu nu mai sunt Mitică ţiganul, finul lui tălică, acuma sunt Mitică Partidul… şi n-am venit pentru tă-lică, că te ştiu, am venit pentru Gică…

– Pentru Gică? a întrebat tata uşor încruntat.

– Da, nene Badeo, pentru Gică. Îl vrea Partidul, bre, îl vrea la şareta mea… ştii şi tălică că noi ducem toti caii la abator… ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem sta la coada calului… şi ar fi păcat ca Gică să meargă la abator… sigur dacă vrei şi tălică să ne în-te-le-gem aşa, ca oamenii… altfel…

– Asa, altfel ce, măi Mitică?

– Păi aşa cum auzişi! Îl luăm pe Gică şi-l trimitem la abator.

N-o să ne facem de râsul lumii tocmai acuma, la sfârşit de colectivizare… că numai tălică şi câţiva aţi mai rămas în afara lumii, nu? S-a trecut toată lumea la colectiv? S-a trecut! Tălică ce vrei, să-mi ceară mie Partidul vot de blam? Să mă crează Partidul prost? Asta vrei? Tot mai crezi că vin nenorocitii ăia de americani să te salveze? Tot nu vrei tălică să întelegi că vremea chiabu-rilor s-a dus dracului şi acuma este vremea noastră?

– Vremea voastră, măi Mitică? Vrei să zici că a venit vremea ţiganilor?

– Bre, nene Badeo, ai noroc că te ştiu de mult, bre… pentru vorbele astea Partidul te leagă fedeleş, bre, dacă te spun…

– Ai dreptate… Este vremea voastră… numai că eu pe Gică nu-l pot da! Mi-a căzut în genunchi şi m-a rugat să nu-l pun la căruţă şi nici la şaretă… nu ştie să tragă, nu ştie să stea în ham, nu ştie să meargă alături de alţi cai… Ştii foarte bine că-l folosesc numai primăvara, la călărie, să văd cum îmi merg recoltele… Gică nu este un cal normal, dacă vrei tu să înţelegi, măi Mitică…

– Nici tălică, nene Badeo, nu esti tocmai normal, dacă tot vorbim, dar Partidul are nevoie de Gică şi trebuie să mi-l dai, altfel…

– Ştiu, abatorul…

– Abatorul, zise la fel de calm Mitică ţiganul şi se retrase spre poartă. Şopti mai mult pentru el: Mâine vin să-l iau pe Gică… vin cu miliţianul… o să-l fac eu să tragă la şareta Partidului…

20 A urmat o noapte albă pentru tata. Tot noapte albă am făcut si eu… Auzisem vorbele tiganului şi voiam să stiu ce gândeşte tata. L-am întrebat cu sfială: – Ce faci, îl dai pe Gică?

– O să vedem… du-te la culcare…

A doua zi Mitică ţiganul s-a ţinut de cuvânt. A ve-nit cu miliţianul Cosac. Un munte de om era miliţianul Cosac.

Vorbea rar şi scuipa mereu printre dinţi. Ca să-i intre şapca pe cap o spărsese undeva la spate, un fel de crestuş. M-am apropiat de tata, de ţigan si de miliţian.

– Bă, nea Badeo, am venit să-l luăm pe Gică, a zis scurt milţtianul. Între timp a scuipat de cincizeci de ori printre dinţi şi l-a prins pe tata de încheietura mâinii drepte.

– O să-l învăţăm cu munca, nene Badeo, o să-l pun la şareta Partidului…, a spus imediat şi Mitică ţiganul.

Eu priveam supus mişcările tatei şi cu frică imensă gestul miliţianului. Aşteptam răspunsul tatei… Veni într-un târziu…

– Păi, dacă nu se poate altfel, zise tata, eu am să-l duc personal la abator, măi Mitică… asta am să fac… îl duc la abator şi las Partidul să-şi aducă tractoarele de care mi-ai vorbit… n-o să mă opun eu voinţei Partidului…

– Tălică glumeşti cu Partidul, bre? Nu înţelegi că noi vrem calul ăsta la şareta Partidului? Mai dă-l dracului de cal, că no fi om să ţii aşa de mult la el… nu-i ajunge cât a domnit-o? Îl pun la şaretă, nu la plug…

Glasul ţiganului devenise agresiv… palmele miliţia-nului se încordaseră pe mâna tatei…

– Dacă noi vrem să luăm calul ăsta o să-l luăm, bre, zise imediat si miliţianul Cosac. E cal frumos, îl vrea tovarăşul preşedinte…, iar dacă te opui o să te luăm şi pe tine… Asta e… Fă ce vrei, dar repede că n-avem timp.

Tata n-a scos o vorbă. Alături, în grajd, Gică bătea din copite asa cum făcea mai mereu când voia să iasă la plimbare.

– E un cal, dă-l dracului încolo, n-o să ne certăm noi acuma pentru un amărât de cal, mai zise primarul ţigan.

– Şi nici n-o s-o ducă rău… trage la şareta noastră, bre, o să fie fala primăriei…, zise şi miliţianul Cosac.

– Îl duc la abator. Asta am să fac. E dreptul meu să respect porunca Partidului şi vreau să-l duc la abator, mai zise tata şi-şi retrase mâna din strânsoare. Mâine am să-l duc la Piteşti. Îl predau personal la abator… E dreptul nostru să ne supunem voinţei Partidului… Asta am să fac…

Am rămas uimit. La fel au rămas ţiganul şi mili-ţia-nul.

– Hai, bre, nene Badeo, chiar râzi de noi? Păi ăsta e cal de abator?

– Păi, ce, eu sunt om de colectiv, măi Mitică? Dacă asta vrea Partidul, de ce să nu-l ascultăm?

– Bine, bre, faci cum vrei, dar să ştii că mâine pleci cu el la abator… Dacă aşa vrei tălică, asta e… Eu voiam să-l ţinem pe Gică la şareta noastră… E păcat de el…

Ziua următoare, era într-o vineri, n-am să uit nicio-dată, tata s-a sculat de dimineată, ne-a trezit pe toti şi ne-

Anul II, nr. 3/2015 a trimis în grajd să-l sărutăm pe Gică. Frate-meu Nelu a început să plângă. Eu i-am luat botul în palme aşa cum făcea tata şi l-am pupat pe buza de jos, pe frunte şi pe urechi. Mama n-a vrut să intre în grajd. S-a aşezat în genunchi în pragul casei şi s-a închinat cu cruce mare şi a început să spună „Tatăl nostru”.

Când am terminat cu pupăturile, tata a scos şaua din tindă, a pus-o liniştit pe Gică, i-a adus găleata cu apă. L-a buşumat uşor pe zgreabăn şi l-a scos în curte.

Atunci am văzut cum Gică se aşază din nou în genunchi, aşa cum o mai făcuse odată demult şi ne-a privit pe toţi cu acelaşi interes cu care ne privea tata, seara, la culcare. Parcă ne-a numărat, parcă ne spunea ceva şoptit printre buzele lui mari şi negre… Eu aveam deja impresia că spune aceeaşi rugăciune ca şi mama…

Se ridicase soarele până la colţul gardului nostru când tata a încălecat pe Gică şi a plecat spre Piteşti. Ştiam toţi pentru ce se duce tata cu Gică la Piteşti…

Am aşteptat trei zile să vină tata de la abator.

Trei zile şi trei nopti mama nu s-a mişcat de lângă icoana din odaie…

Dimineata, devreme, în cea de-a patra zi a venit şi tata acasă.

Avea pe umeri saua lui Gică şi căpăstrul ţintat, un-gu-resc.

S-a dus în grajd şi n-a iesit de-acolo decât seara, la insistenţele mamei.

Avea chipul liniştit şi numai ochii îi jucau uşor în umezeala unui început de lacrimă…

N-a spus nimeni nimic.

O tăcere spartă doar de cântecul greierilor ne-a aco-perit pe toţi ai casei, curtea şi chiar casa, aşa mare cum era, şi frasinul din mijlocul curţii şi şoseaua care trecea pe la poarta noastră…

Era o linişte pe care niciodată în viaţa mea n-am mai simţit-o.

Târziu, târziu de tot, când luna lumina ca felinarul toată curtea, tata a spus doar atât: - Gata, asta a fost! Să mergem cu Dumnezeu înainte! Şi aşa am mers aproape douăzeci de ani, până când, întro zi de septembrie, tata m-a chemat acasă. Şi-a simtit sfârşitul aproape şi m-a vrut lângă el.

Când i-am dat ultima picătură de apă, mi-a luat capul în palme asa cum i-l lua şi lui Gică şi mi-a şoptit, cu durerea unică a despărtirii: – Să ştii că pe Gică nu l-am dus la abator… L-am terminat eu, în pădurea de la Oarja. Am vrut să termin tot atunci şi cu mine, dar erati voi… Asta vreau să ştii… nu l-am vrut pe Gică slugă la ţi-gani… nu l-am vrut slugă la nimeni… pentru că era al nostru şi noi n-am fost niciodată slugi… o să-i povestesc şi lui, cât de curând, de ce l-am înjunghiat… şi o să mă ierte… Îţi spun ţie, că tu ştii cum a fost şi trebuie să mă ierţi şi pe toţi vă rog să mă iertaţi…

Aţi aflat, pe scurt, povestea lui Gică.

O poveste simplă a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale şi sentimente confuze, povestea trăită de un bărbat adevărat şi un copil curios, poate prea cu-rios, şi îngrozitor de speriat…

Anul II, nr. 3/2015

21

Dorina Stoica

INFIDELITATE O cheamă Dana. E femeie măritată. Face lucruri banale. Spală, calcă, ţine casa curată. Are grijă de copil. Merge la serviciu, aşteaptă avansul, apoi lichidarea. Mulţi colegi, puţini prieteni, Aceştia sunt majoritatea tineri familişti.

De câteva ori pe an merge la onomastici, însoţită de Horia.

Dau şi ei, din când în când câte o petrecere ca să nu iasă din grup. Acolo cei mai mulţi sunt fumatori, băutori sau iubăreţi.

El e cam iubăreţ, nici şpriţul nu-i displace. Ea, fumătoare şi mare băutoare dar de cafea. Când nu are naturală se amăgeşte cu nechezol, dar în acele zile e indispusă şi destul de nervoasă.

Deocamdată suma viciilor în familie este oarecum completă.

Sunt tineri, sănatoşi, cu poftă de viaţă, pot pierde multe nopţi pe an. La petreceri se dansează. Mai întâi e zbenguială dar apoi, după masa care se termină pe la miezul nopţii, se întrerupe curentul electric o oră sau două. Atunci se strâng în braţe arareori doar soţul cu soţia...Uneori se termină cu ceartă.

Câte o soţie ori un soţ gelos, îşi ceartă partenerul(a) iar ceilalţi stigă în cor, „Glumim si noi, ce-ar fi să ne supărăm toţi?”

Sunt comuni, cenuşii, nici veseli, nici trişti, nici foarte morali dar nici imorali. Oameni normali. El schimbul unu, ea schimbul doi. Ea schimbul unu, el schimbul doi. Nu au cu cine lăsa copilul. Adeseori femeia pleacă de la schimbul doi mai devreme, fără să ceară voie la nimeni (de fapt nici nu ar avea cui, e doar ea în toată hala). Oricum cineva (paznicul pesemne, pe care il mitueşte de fiecare dată), o pârăşte la şeful de echipă. Îl mitueşte şi pe acesta la lichidare când semnează statul de plată. Bărbatul o ceartă “într-o zi o să te dea afară din serviciu”. Ea se face că nu-l aude ca să n-o pună de-o ceartă taman când începe un nou episod din „Dalas”.

Horia vine de la schimbul doi întodeauna târziu. E nevos că ia oprit peste program. Alteori nu e nervos ci doar pilit! Uneori, Dana îl aşteaptă cu cina. Visează de fiecare dată să fie una romantică. “Iar nu te-ai culcat, femeie?” o ceartă în timp ce cască. Privirile li se încrucişează. “Nu vezi ce burtă am făcut de la cinele tale romantice?”. Parfumată cu Chanel, şi-a pus pe sub capotul semi-transparent lenjeria cumpărată la lichidare

de la bişniţatul din secţie. “Atunci hai să bem un pahar de şampanie”, mai face Eva din ea o încercare de a-l cuceri.

Zâmbeşte a plânge ştiind dinainte că o va refuza. Horia nui aruncă nici o privire, se duce în baie iar de acolo în dormitor lângă copil. Adoarme subit, ori doar se preface adormit, ca să-o evite aşa crede ea!.

Un nod cât pumnul i se pune în gât. Îşi dă jos lenjeria. O aruncă în primul sertar cu ciudă. Se priveste cu coada ochiului în oglinda de la vitrina plină cu pahare de semi-cristal şi bibeloruri de porţelan ieftine primite de ziua ei. “Sunt frumoasă!

De ce nu mă vrea, sigur nu mă mai iubeşte!” Îmbracă pijamaua decolorată şi se strecoară în patul rece. Adoarme după o repriză de plâns. Cui îi pasă? În sfârşit concediu! Anul acesta l-a primit în iulie. „Poate mergem împreună la mare, am făcut rost de două bilete la Costineşti prin sindicat. Mergem?” îl întreabă. “ Nu merg, sunt programat în toamnă, mă duc la ai mei să-i ajut la culesul viei. Du-te cu Felix.”. “Ce viaţă”, îşi spune, dar e hotărâtă să meargă şi anul acesta pentru copil, la mare.

Cu doar o zi înainte de a pleca o sună Eva, prietena care lucrează la abator. De obicei se sună doar înainte de lichidare ca să discute despre carne. E persoană foarte importantă.

Odată pe lună le aduce un but de porc. Dacă vreun client o supără s-a ras de friptura gata adusă acasă la preţul de măcelărie, fără stat la coadă. Adevărat chilipir! “ Pleci mâine la mare?” De unde-o şti, i-a fulgerat prin minte“ dar nu a întrebat-o. “ Te duc la gară?”” Daaa, la ora 7 vino să mă ei cu maşina din faţa blocului”. “Mai bine te-ai duce în pustie!“ar fi înjurat-o, dar a tăcut pe motiv de friptură de porc.

Duduia Eva măcelăreasa, după ce şi-a văzut prietena în tren a aprins o ţigară şi i-a făcut cu mâna. “De ce-o fi aşa amabilă?”, se întebă Dana.

Trenul prinde viteză. Trebuie să-şi găsească locul, apoi şi săşi instaleze copilul.

Anul II, nr. 3/2015

22 “Îmi puneţi şi mie geamantanul sus”, l-a rugat cu glas mieros pe bărbatul atletic, ce tocmai arunca ţigara Kent doar trei sferturi fumată, pe geamul întredeschis. După ce i-a aşezat bagajul la locul lui, s-au privit în ochi. Barbatul şi-a întins braţele bronzate spre ea: “Nu se poate! Nu te-am văzut de zece ani.

Măiii, dar ce te-ai schimbat, era să nu te recunosc .”

Fusese îndrăgostită, până peste urechi încă din trimestrul doi al clasei a noua când a venit în clasa lor. Până să plece la Liceul Militar făcea naveta dintr-un sat apropiat. Lăsa bicicleta la ea în curte. Mergeau în fiecare dimineaţă împreună la şcoală.

cântat, “Drumurile noastre toate/ se vor întâlni vreodată/ gândurile şi iubirea,/ drumurile, fericirea…” şi „Atât de fragedă”, până când acela s-a ridicat şi dus a fost! Odată problemă rezolvată, proaspătul ofiţer a dispărut...

După ce i-a aranjat bagajul, a prezent-o pe doamna şi pe cele două fetiţe blonde “Soţia mea. Ele sunt îngeraşii noştri”,”Fiul meu Felix,” le-a răspuns Dana zâmbitoare. Copii s-au împrietenit repede, iar doamna, educatoare de profesie părea mai degrabă preocupată de a-şi etala competenţele profesionale căpătate la ultima perfecţionare decât să

La grande dame Diriginta i-a mutat în aceiaşi bancă. De câte ori li se întâlneau privirile, cei doi copii se înroşeau. Ea îi compunea în taină poezii. Le ascundea între filele manualelor, iar el i le fura.

Odată, prin clasa a unsprezecea în vacanţa de iarnă, Dana a vrut să plece la Sibiu, împreuna cu o colegă ce se iubea cu un viitor ofiţer, coleg cu el, pentru a petrece toţi patru revelionul.

I-a cerut voie mamei cu inima cât un purice. Aceasta i-a promis o sfântă bataie… În acea noapte de Anul Nou a stat acasă, a plâns şi a scris multe poezii.

Mai târziu, ori de câte ori îşi făcea un prieten, după câteva întâlniri apărea şi el la poartă cu aceiaşi bicicletă. Se comporta ca şi cum ar fi fost iubiţi deşi nu se sărutaseră niciodată.

După ce îi strica prietenia pleca lăsând-o de fiecare data singură, îndrăgostită iar şi iar de el, fără prietenul care o părăsea.

Odată era gata-gata să se mărite cu un consătean de-al lui.

Cum a ştiut despre aceasta n-a vrut sa-i spună. A venit cu chitara în parc, pe banca unde stătea cu logodnicul şi i-a

converseze, ignorându-şi soţul, drept pentru care cei doi au ieşit pe hol. “Te invit la vagonul restaurant, vreau să stăm de vorbă, sunt atâţia ani de când nu ne-am văzut.”

De emoţie Dana nu ştie ce să-i spună. Ochii albaştri o privesc scrutător înfipţi drept în inimă. Obraji-s în flăcări de parc-ar fi şcolăriţă. „Ce să fac cu mîinile?”, se cearta în gând. Dă să-şi roadă o unghie. Îşi muşca buzele. Se privesc în tăcere. Inimile strigă una după alta. “Îmi vine s-o sărut aici, de faţă cu toată lumea!”, gândeşte el.

“Să-i spun cât l-am iubit? Ce rost mai are acum. E însurat are copii, eu maritată am copil. ” Pe sub masa îngustă genunchii li se ating uşor. Îi prinde între picioarele muşchiuloase de ofiţer bine instruit pulpele gingaşe şi le strânge cu putere. Femeia scoate un ţipăt mut. Se înroşeşte, până în albul ochilor. Îşi ascunde obrajii în palmele umede, reci. Nu-şi vorbesc. El fredonează încet aceleaşi cântece de iubire, unul după altul. “Drumurile noastre toate, se vor întâlni vreodată…”

Anul II,nr.3/2015 Au pierdut noţiunea timpului, orele s-au scurs de parcă ar fi fost clipe.“Vei fi a mea!””Când”?, îl întreabă prosteşte dar glasul se pierdu, în zgomotul infernal făcut de trenul accelerat la trecerea pe podul de la Cernavodă”.”Noi coborâm la Medgidia, dar am să te caut, acum trebuie să ne întoarcem la ai noştri.”

Mână în mână, obraz lângă obraz, inimă lângă inimă de parcă ar fi fost magnetizaţi, au trec prin vagoane lovindu-se de mulţimea pestriţă din trenul prea aglomerat. Adan şi Eva gata să muşte din măr! Trenul merge cu viteză. Pentru cei doi timpul pare încremenit. Când aproape să ajungă la vagon, el îşi lipeşte pe neaşteptate buzele de buzele ei şoptindu-i apoi în ureche: „O să te răpesc, măcar şi pentru o noapte, îţi jur!”

Cei patru dispar într-o clipă în aglomeraţia din tren, fără a mai avea timp să-şi ia rămas bun.

Dana e aeriană. S-a dezmeticit abia când Felix i-a cerut apă “Mama, unde ai fost, mi-e sete, tantea aia ne-a dat să mâncăm multe prăjituri cu cremă făcute de dânsa. Erau foarte bune.

O să mă mai întâlnesc cu cele două fetiţe?” ”Nu ştiu, hai să dormim până ajungem la Constanţa.”

De fapt nu voia decât să fie singură cu gândurile ei.

Felix i-a adormit în braţe. Tânăra femeie s-a întors în trecut, cu inima zdrenţe aşa cum rămânea de fiecare dată, cu ani în urmă, ori de câte ori năvălea pe neaşteptate în viaţa ei, pentru ca apoi să dispară fără a spune măcar „pe curând” sau “la revedere”.

Odată ajunsă la mare, toată atenţia şi-a îndreptat-o spre copilul pe care ar fi putut lesne să-l piardă, în aglomeraţia de la Costineşti din luna iulie. La rândul lui puştiul de cinci ani, avea grijă ca nimeni să nu le invadeze teritoriul, nici pe plajă dar nici în camera umedă din zona de vile astfel încât, nu a reuşit să-şi facă prieteni cât au stat în staţiune. Chiar şi seara când mergeau la discotecă să asculte muzică, dacă îndrăznea cineva s-o invite la dans, se ridica în picioare pe scaun şi striga să-l audă toată lumea „Mama nu dansează decât cu mine!”. ‘i pentru a-şi întări spusele o invita la dans, în aplauzele celor de la mesele apropiate. În fiecare seară când se plimba pe faleză şi privea marea liniştită, Dana se gândea la întâlnirea din tren... * Ea schimbul unu, el schimbul doi. El schimbul unu, ea schimbul doi...

Toamnă, iarnă, primăvară, vară. si iar toamna, iarnă... El schimbul doi. Sună telefonul. “Bună seara iubito, am sunat şi ieri dar n-a răspuns nimeni” Dă să-i răspundă. “Te rog lasămă să vorbesc, sunt la un telefon public şi nu prea am fise.

Urcă-te în tren şi vino să ne vedem. De când te-am văzut, mă gândesc numai la tine. Te urci în aceleratul de mâine după amiază, cobori la a doua staţie, iei un taxi până la hotelul „Excelent” din centul oraşului. Întrebi de mine la recepţie.

Dacă nu sunt mă aştepţi puţin, voi fi anunţat că ai sosit. Te implor vino, ştiu că vrei asta. Te iubesc” Dana n-a apucat să rostească nici un cuvânt. Telefonul s-a închis brusc iar femeia a rămas pironită pe fotoliu, în camera luminată slab de lună. S-a strecurat în patul din sufragerie fără a-l mai aştepta pe Horia. N-a putut închide ochii toată

23 noptea. I-a fixat pe blocul turn de vis-ŕ-vis, la ferestrele unele întunecate, altele luminate, în spatele cărăra doar Dumnezeu ştie ce bucurii, drame, ce tristeţi ori suferinţe mocneau neştiute de nimeni.

“Vezi că o să vină mama să-l ia pe Felix. După ce ies de la serviciu mă duc la o fostă colegă de liceu într-un oraş învecinat.

I-a murit soţul. Am stabilit să mergem mai mulţi. Vin mâine după prânz.” Cusută cu aţă albă, minciuna spusă pe nerăsuflate, cam prea de dimineaţă a fost primită cu un “da, bine, ai grijă de tine” de către Horia netrezit încă bine din somn.

După o oră şi jumătate de mers cu acceleratul a coborât în gara cenuşie a oraşului. Nu mai fusese aici niciodată. Frig.

Lume multă, navetişti, călători grăbiţi să ajungă acasă, la căldură. În timp ce cauta un taxi nisoarea s-a pornit. Fulgii jucăuşi, uriaşi sunt din ce în ce mai deşi. A coborât aproape de hotel. În clipa aceea o bucurie atât de mare a cuprins-o, încât ar fi vrut să danseze. De undeva din apropiere se aude o muzică discretă. Poate e doar cântecul iernii, ori glasul celui care o strigă în gând...”Vino iubito vino/ şi-apoi nu mai pleca”. În faţa hotelului un grup de tineri gălăgioşi vorbesc tare, fumează, glumesc. Dana le zîmbeşte.

Intră pe uşa rotativă în holul elegant. Caută cu privirea recepţia. Obrajii i s-au îmbujorat din cauza gerului dar şi a emoţiei.

“Caut pe cineva cu numele CN.””Aaaa, tov colonel vă aşteptă.

Urcaţi la camera patru sute trei.”

Pentru doar o clipă, cât şi-a ridicat ochii spre vocea din spatele tejghelei înalte a prins zâmbetul ironic, profesional al recepţionerului, un tânăr cu trăsături aprope feminine. În timp ce liftul urcă etaj după etaj, tânăra femeie îşi apasă palmele reci pe obrajii în flăcări. Nu se gândeşte la nimic.

“Patru-sute unu, patru sute doi, patru sute trei! Aici trebuie să fie!” Ciocăneşte încet în uşă. “Intră, e deschis” îi aude vocea. Camera elegantă de hotel e luminată doar de o veioză.

Pe masa pusă în mijlocul camerei în vază un buchet minunat de trandafiri roşii îi captează toată atenţia. Alături cina , o sticlă de şampanie şi două pahare de cristal cu picior. “Ce fac cu ele dacă spune să le iau acasă”, a fost primul ei gând.

“Nu trebuia să iei flori, ştii că nu le pot lua cu mine”. Nu contează, bucură-te de ele acum şi nu te gândi la nimic. E noaptea noastră”, “ Eram sigur că vei veni, ia şi mănâncă, cred că ţi-e foame” Uitase de foame deşi nu mâncase nimic de dimineaţa.

S-ai iubit sălbatec, ore în şir, fără cuvinte, fără complexe, fără inhibiţii devorând ani, tristeţi, lacrimi, neâmpliniri, umplând de esenţă trecutele nopţi de singurătate şi aşteptările de parcă doar ei doi ar fi fost pe pământ. Dacă ar fi luat foc hotelul ori vreun cutremur dărâma clădirea, dacă un meteorit ar fi pulverizat în acele clipe magice Pamântul cei doi n-ar fi ştiut nimic. Ar fi dispărut în Neant, s-ar fi făcut pulbere de stele, uniţi pentru veşnicie, două jumătăţi ale aceluiaş întreg regăsite şi contopite după îndelungi căutări.

Obosit, fericit, ameţit, sau poate doar mulţumit bărbatul a adormit.

24

Anul II, nr. 3/2015

Întoarsă din baie după ce a făcut duş, Dana s-a aşezat pe scaun. A început să mănânce încet un măr din coşul cu fructe de pe noptieră. Liniştea nopţii de iarnă e tulburată doar de sforăitul uşor al bărbatului. Brusc, totul devine foarte real. Se află într-un oraş străin, într-o camera de hotel, cu un bărbat, altul decât soţul ei, şi e iarnă.

Se uită pe geam. Afară încă stăpâneşete noaptea. Priveşte ceasul de la mână. Ora patru dimineaţă. Pe strada pustie vântul bate puternic viscolind zăpada, adăugând-o sulurilor formate pe lângă ziduri.

“Trebuie să plec. Dacă viscoleşte tot aşa, peste câteva ore nici un tren nu mai circulă”. Se îmbrăcă în grabă. Îmbrăţişează buchetul de trandafiri. Sărută unul la întâmplare. Pune geanta pe umăr şi iese din camera de hotel fără a privi la bărbatul adormit. Închide încet uşa, peste o poveste de iubire terminată.

La ora cinci dimineaţa în acea zi de ianuarie gerul e cumplit.

Vântul bagă zapada în ochi, în gură. Se urca în primul taxi. În câteva minute coboară în faţa gării.

“Aveti bagaj doamnă?”, o întrebă un bărbat tuciuriu în timp ce altul îi înşfăcă geanta de pe umăr. Până s ă se dezmeticească, cei doi dispar fără urmă, luaţi parcă de vântul îngheţat.

Ce mă fac? De unde iau bani de bilet?” Mintea îi lucrează repede dar trupul se mişca încet în contratimp, nepăsător, mulţumit, împăcat cu sine. “Mă urc în tren fără bilet, e noapte, nu cred ca vine controlorul.” În următorul moment îşi dă însă seama că în geantă avea şi buletinul. La un eventual control,

fără bilet, fără acte are toate şansele să ajungă la primul post de miliţie. Atunci escapada sentimentala ar ieşi la iveală.

Se aşează dărâmată pe bancă, în sala de aşteptare aproape pustie lângă o femeie între două vârste cu multe bagaje în jurul ei. Nu vede nici o ieşire din situaţia în care se află. „Ceati păţit, de ce plângeţi,” o întrebă femeia de lângă ea. “Mi sa furat genata când să intru în gară. Nu mai am bani şi nici buletin.”. Femeia privind-o atentă pe tânăra elegată a întrebato „Unde mergeti?” Între două reprize de plâns, Dana a rostit numele oraşului în care trebuia să ajungă. “ Vă puteţi uita la bagajele mele? Vreau de mult să merg la wc şi nu am avut pe cine să rog să stea cu ele. Vă rog!”

“Doamne ajută-mă, ştiu că am greşit. Nu mă pedepsi acum.

Trebuie să ajung acasă.”

După plecarea femeii, rămasă singură, Dana s-a lăsat cuprinsă de disperare.

Lacrimile i-au încremenit pe obraz când peste câteva minte, femeia cu bagajele care tocmai revenise, i-a întins biletul de tren spunându-i: „Peste cinci minute trenul dumneavoastră soseşte în gară.” ” Daţi-mi o adresă ca să vă trimit banii”, ia spus Dana nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “ Nu-i nevoie, poate ne vom mai găsi vreodată în lumea aceasta sau pe lumea celaltă, mergeti la tren să nu-l scăpaţi” * În dimineaţa aceia rece de iarnă, urcând scările blocului în care locuia, o femeie îşi motiva infideliatea, “Ce mult mi s-ar schimba viaţa dacă am face doar schimbul unu!”

Claudine

25

Anul II,nr.3/2015

Constanţa Abălaşei Donosă

MAMA

,, Mi-ai cântat în ceasuri grele cântecele duioşiei De-ai trezit în al meu Suflet cald – fiorul poeziei !

Mi-ai citit în ceasuri sfinte stihul vechilor Cazanii Răsărind credinţa-n Suflet ca s-o crească-n urmă anii ! ,, Vasile Militaru / Mama Am început cu aceste frumoase versuri, considerândo pe mama ca pe un Înger coborât din Cer, aducându-mă pe lume ca pe cel mai frumos dar dăruit de Dumnezeu, lucrul cel mai frumos şi cel mai trainic pe care-l găseşte în fiecare zi.

Femeia, este cea mai frumoasă chemare şi cea mai înaltă demnitate din lume atunci când slujeşte lui Dumnezeu, în mijlocul familiei sale, având grijă de barbatul ei şi de copii săi. Femeia, oriunde s-ar arăta în activităţile sociale – poate fi înlocuită, însă rolul ei de mamă nu poate fi înlocuit.

Mama, este cea mai mare comoară a sensibilităţii şi imaginaţiei noastre: este moştenirea directă şi modelatoarea sufletului nostru spre a fi bun, curat, cinstit, bland, iubitor de credinţă şi cunoaştere. În ochii oricărei mame, arde de fiecare dată lacrima recunoştinţei faţă de Dumnezeu atunci când vede că fiinţa iubită căruia i-a dat viaţă, îi îndestulează sufletul prin bucurii.

O femeie are sau nu preţ, dacă a dat naştere sau a crescut ori nu, un copil !

Să ne gândim că rânduri de generaţii au crescut pe braţele mamelor, s-au hrănit de la sânul lor şi au primit din sufletele şi îndemnurile lor, toate cele bune şi cele rele pentru a înfrunta viaţa. Acolo unde lipseşte femeia, acolo unde lipseşte mama, ea nu poate fi înlocuită cu nimic ! Si dacă

oricare mari silinţe zidite ori descoperite au fost aduse pe pământ de priceperea şi iscusinţa bărbaţilor, asta se datorează tot femeii, mamele lor.

Femeia, nu a cruţat nimic: nici pentru fericirea bărbatului ei şi nici pentru creşterea copilului ei. Ca să ajungă la acest înalt şi demn scop al vieţii, femeia ori mama nu a cruţat nici sănătate, nici linişte, nici avere, nici fericirea pământească. În întregul univers sunt multe minuni. Capodopera creaţuinii acestui univers – este femeia, este inima de mamă. O mamă bună, face mai mult decât o mie de profesori ori şcoli alese.

Stând să cugetăm mai profound, putem vedea că lumea ar putea trăi dacă n-ar fi femei muncitoare, croitorese, bucătărese, doctoriţe, avocate, profesoare, cântăreţe, artiste ori poetese …. însă lumea ar înceta de-a mai trăi, dacă nar fi mama. Dragostea de mamă trăieşte aici şi dincolo de moarte.

Mama, ne modelează sufletul în cele mai diferite forme.

Mama, nu ne lasă să ne aplecăm după voia vântului ori a furtunii.

Mama, ne ţine aproape; ne sprijină, ne îngrijeşte cu atenţie să avem roadele cele mai bune.

Primul gângurit al unui prunc, este mama. Atunci când creşte mai mare şi se află în primejdie, pe mama o strigă.

Când este la şcoală şi vrea să-şi arate notele ori premiile, la mamă vine ! Când vrea să păşească în viaţă, când este obosit ori îndurerat, la mamă vine: fiindcă nimeni nu-i poate aduce o mângâiere ori să-i descreţească fruntea decât mama. Numele scump de mamă, este cel dintâi şi cel de pe urmă cuvânt rostit de oricare pământean.

Dăruiesc mamei mele şi mamelor în viaţă, flori, zâmbete şi bucurii. Celor ce n-au mai trăit încă să se bucure de gloria şi vrednicia fiilor sau fiicelor lor, le pun o frunză de laur la picioare.

26

ROMAN FOILETON

Anul II, nr. 3/2015

Corneliu Leu

DRUMUL DAMASCULUI (un roman despre viata Sfântului Pavel) (continuare din numãrul trecut) Imi dădeam seama acum: era, în refuzul lui şi în ameninţarea lui , o supărare. O mare supărare care-l făcuse să se jure altfel decât îl cunoscusem eu şi să fie neîngăduitor şi neînduplecat. Iar, ceea ce mă intriga, era că nu avea de ce şi nu avea cum să fie supărat pe mine. El putea să fie supărat pe lumea întreagă, dar pe mine, nu. Pentru că lumea întreagă îl uitase, dar eu nu. Insă, ce contam eu, unul, când lumea întreagă de suflete cărora el le fusese principe şi învăţător, lăsându-se purtată de intriga şi pânda acelor mincinoşi furişaţi şi strecuraţi printre noi, se întorsese în tăcere, ca şi Petru, de la învăţătura lui luminată, lăsându-se pradă normelor înrobitoare ale Legii cu care familia ce domina sfântul Sanhedrin ţinea oamenii în frâu. Sau, poate, trădând poporul ales, chiar făcea poftele Romei. Şi, înşelându- l pe Petru care s-a lăsat în mreaja altora, a oamenilor ascunşi din serviciile secrete ale Ierusalimului, bisericile întemeiate de Pavel, s-au îndepărtat de la el, luând calea cuminţeniei unei secte oarecare supusă dogmelor impuse de Lege şi Templu. Nu trecuseră nici zece ani de când era el principe, adevăratul principe al lumii nostre, iar acum, prin intrigile acelora, îl uitaseră toţi.

Rari, câte unii, ne mai aminteam de învăţătura lui şi doar cei care-l puteau auzi, desigur, credeau în Cuvântul său. Erau puţinii care-l înconjurau în cetatea asta mare şi pierdută. Si, el, dezamăgit, supărat pe întreaga Romă, îşi luase drumul exilului Hispanic chemat de acele femei. Acele femei din familii stăpânitoare care întotdeauna l-au iubit şi l-au salvat din grele încercări. Iar, când nu-l scăpau ele, facea credinta lui adevărate minuni ca să scape de închisori şi judecăţi.

Chemat de unele dintre acestea, el lăsase dezamăgirea Romei şi plecase în ţinuturi iberice în speranţa de a face o biserică pe care să nu o mai ameninţe blestemul fărâmiţării care atât de mult îl lovise şi-l dezamăgise. Si, e drept că el plecase supărat pe întreaga Romă, dar nu pe mine, ucenic credincios

pe care mă trimisese să salvez ce mai rămăsese neîntinat în bisericile Greciei şi ale Asiei. ...Imi dădeam seama: nu se putea ca zguduirea de atunci să nu fi lăsat urme adânci în sufletul său, de vreme ce luase chiar hotărârea de a nu se mai recunoaşte pe sine însuşi. O zguduire adâncă prin care se jurase să nu se mai recunoască în faţa nimănuia dintre cei foşti. Nici măcar a mea, cel care-l iubisem călcând peste tot pe urmele paşilor lui.

Era războiul lui cu perfidia care se furişase în lumea dragostei noastre, cu dogma apăsătoare care se strecurase în lumea adevărului pe care-l cuvântase.

Acolo, la picioarele molohului diform care rămăsese din statuia tiranului ce se voia zeu, îi auzisem glasul gâtuit de ciudă cu care îi strigase lui Petru fiindcă nu avusese nici tăria să-i respingă pe cei necinstiţi : Să ştii, Petre, că păcatul cel mai mare este îndepărtarea de adevărul Hristosului! Cu legea veche îi legi omului sufletul şi nul mai laşi să se ridice spre adevăr ! Blestemul omului a fost, până acum, să nu poată scăpa de acea strânsoare.

Dacă, după ce Iisus i-a adus mântuirea prin deschiderile dragostei şi ale adevărului, îl înapoiem la vechea formă, înseamnă că am alungat împărăţia lui Dumnezeu, pentru că alungăm tot ce înseamnă adevărul libertăţii ei !... Ce a făcut omul până acum în blestemul temerii de care a fost legat ? N-a îndrăznit să nu i se supună, dar a încercat mereu să o înşele. Si şi-a cheltuit mereu mintea căutând căi de înşelăciune, în loc să şi-o folosească întreagă pentru căutarea adevărului, a dragostei şi a liniştei. Dar omul, mereu în luptă cu teama, nu-şi dă seama de un lucru: nu-şi dă seama că, înşelând-o, el nu reuşeşte niciodată să se ridice deasupra ei, ci doar să aducă minciuni care lui i se par mai convenabile. Si nu-şi dă seama că, prin strânsura lor, îşi pedepseşte urmaşii. Aşa

27 că, dacă păcatul omului este că nu s-a supus primei dogme, blestemul lui este să-ncerce să scape de ea născocindu-şi altele şi să încerce a scăpa de acelea născocindu-şi încă unele, fiecare om, prin lărgirea legii sale, pedepsindu-şi urmaşii cu strânsura ei. Spun lucru rău acum, dar noi purtăm Cuvântul care luminează. Dacă cedăm şi ne dezbinăm, nu aducem decât din nou supunere în locul adevărului şi pândă în locul dragostei. Adică ucidem Cuvântul supunându-l legii trecatoare şi ucidem biserica împărţind-o după interesele regilor pământeşti... Petre, noi n-avem dreptul a face asta pentru că în unirea noastră stă împărăţia cea adevărată! ... Amintindu-mi acestea, am pornit iarăşi după el. Cu toate că, îmi şi interzisese, mă şi alungase şi ştiam că nu-i pasă de mine având altceva în planurile sale. Treceam acum pe la poalele Esquilinului, acolo unde totul arsese o dată şi, în a şaisprezecea zi arsese din nou, în aşa fel încât nu mai rămăsese decât într-adevăr cenuşă din tot cartierul de meşteşugari ai cetăţii, unde zeci de străzi adăposteau toate îndeletnicirile lumii şi sute de tarabe înfăţişau toate produsele pe care ştie să le facă îndemânarea omenească. Fusese cel mai viu şi cel mai neastâmpărat cartier al Romei, pentru că în permanenţă se aduceau în el materialele care urmau să fie lucrate, în permanenţă acestea umpleau străzile cu vrafurile lor şi în permanenţă ieşeau de aici mormanele de mărfuri îmbrăcăminte şi bunuri care puneau pe oameni şi pe case pecetea atotputernicei ere romane. Acum era cenuşă şi noi nu ştiam că trebuise sa se întâmple astfel. Pentru că, abia mai târziu s-au înălţat aici, în toată splendoarea lor sfidătoare, Domus Aureea Neronis - palatele de aur pe care şi le visa împăratul privind cu emoţie de fiară prăpădirea cetăţii. ... L-am urmărit apoi pe apostol ocolind Forul până când am ajuns în latura cealaltă a lui Circus Maximus. M-a purtat mai departe, ajungând într-un alt cartier de meşteşugari - cei care făceau arme, vergi, furci , topoare .

Si, aici, am vă hegemoniile - scările între care erau înşiraţi spânzuraţii. Cum nu mai fusese nici vreme, nici loc să fie duse în For, luate de la cei care le făcuseră, au tot fost întinse prin preajmă până departe, pe malul Tibrului, clătinând între ele trupurile fraţilor noştri. Printre aceste cadavre din gemonii, încă vii, se chinuiau acei „furcati“car fuseseră imobilizaţi în furci.

Dar el nu s-a oprit. Poate că, unii dintre cei porniţi înaintei din casa patriciană îi arătau un anume drum ocolind prin toate locurile acestea în traversarea cetăţii şi, astfel, am ajuns la o punte care ducea spre poarta Iana, la poalele Ianicului unde se întindeau grădinile plăcerilor împăratului. Erau grădini întinse, altădată închise, în care el şi ai lui îşi făceau cursele şi spectacolele şi în care se instituiseră jocurile Juvenale.

Fuseseră păstrate doar pentru el şi acei Augustani, corpul de cavaleri cărora le dădea să bea ca să-l aplaude. Acum le deschisese pe toată Valea Vaticană, lăsând să se adăpostească în ele cei ce rămăseseră fără locuinţe şi mângâindu-le traiul sinistrat prin spectacole în care îi puneau pe creştinii osândiţi să se omoare. Astfel, în fiecare seară, aici se jucau mari reconstituiri ale celebrelor lupte din istorie, morţii murind cu adevărat iar învingătorii nemaiavând graţia celor ce erau puşi să se omoare în arene, ci fiind şi ei ucişi de către fiarele

Anul II, nr. 3/2015 cărora li se dădea drumul la urmă. În felul acesta, mai primind şi raţii din grâul cu care provinciile bune ajutau cetatea imperială, cei cărora le arseseră casele uitau de jale şi aşteptau ca împăratul să le dea altele în noile zidiri, care aveau să ridice, din dărâmături, mai fragila dar mai arătoasă, cetatea.

Nu ne oprirăm nici aici, ci, urcând coasta Colinei Vaticane, ajunserăm în marginile parcului, aproape de ieşire, acolo unde se întindeau şirurile de schingiuiţi şi crucificaţi. Şi, fără să bâjbâie, ca şi cum cineva dinainte îl îndruma cu bună cunoaştere, apostolul se opri în faţa unui grup de cruci începând a cerceta, ca şi dincolo, la stâlpi, feţele. Părea deconcertat, nedumerit. Voia să întrebe ceva, dar pesemne că îndrumătorii lui dispăruseră odată cu paznicii pe care i-au făcut să se îndepărteze. L-am văzut singur, rămas în cumpănă, ceea ce mi-a îngăduit să mă apropi încet, fără să fiu observat, ascunzându-mă în spatele lemnelor pregătite pentru viitoarele cruci, pentru viitorii stâlpi, pentru viitoarele torţe vii făcute din trupurile creştinilor cărora li se dădea foc.

I-am urmărit căutarea, i-am descifrat neliniştea întâlnirii cu chipuri necunoscute şi l-am văzut cum înţelege ceva odată ajuns lângă trupul răstignit al unei femei.

Atunci s-a oprit, a căutat în sus parcă invocând cerul şi, apropiindu-se de crucea ridicată alături celei pe care era răstignită femeia, l-a cuprins un tremur şi a îmbrăţişat perechea de picioare care stătea în locul capului. Apoi s-a prbuşit încet, parcă mângiâind trupul aşezat de-a-ndoaselea, parcă îngenunchind ca să ajungă în dreptul inimii acelui piept care încă mai tresălta. Iar, când a ajuns jos, la capul celui răstignit invers, palmele sale şi-au răşchirat degetele într- o fervoare a căutării care avea ceva supraomenesc şi, cu vârfurile lor, cu nasul, cu buzele, cu ochii, apostolul începu să descifreze trăsăturile celui care, răstignit cu capul în jos fiind, îşi schimbase şi chipul şi putinţa de a fi recunoscut.

-Petre, Petre! - invocau buzele lui căutând mai departe, prin sărut şi prin adulmecare, să citească trăsăturile feţei aceleia. Iar când se convinse că acolo era cel căutat, se îngrozi. Îngenunche mai adânc spre a se apropia de duhul ce mai pâlpâia în răstignit şi izbucni în lacrimi: Petre, de ce te- au chinuit aşa, Petre, de ce tocmai pe tine?!

Urmă veşnicia unei aşteptări îngrozite şi îngrozitoare, ţesută cu lacrimile lui şi gemetele celor care-şi dădeau duhul în jur şi, deodată, ca venind din adâncul pământului, glasul celuilalt a rostit: -Nu... nimeni... eu... Eu am cerut. Uite, pe ea, pe sora mea, au răstignit-o drept. Eu am cerut... Eu am cerut să-mi pună capul jos. Nu se cădea... Nu se cădea să stau pe cruce tot aşa cum a stat El, care era Cel din tromul lumii!

Pavel s-a oprit din lacrimi, şi-a îndreptat puţin îngenuncherea şi a oftat parcă umplându-şi pieptul de duhul celuilalt. Şi-i spuse fără durere, fără temere, ca un legământ: -Poate că ai dreptate. Tronul Lui e tronul lumii acesteia toate! Dar ţie am să-ţi fac amvon, Petre. Aici, în cetatea împăraţilor, am să-ţi fac amvonul tău!

Răstignitul a mai spus ceva, dar cu un glas atât de stins încât n-a putut înţelege decât cel ce-şi ţinea urechea lipită de pieptul său.

Anul II, nr. 3/2015

28

Ceva în legătură cu iertarea, sau cu păcatele, sau cu o căinţă. Pentru că l-am auzit pe Pavel oprindu-l: -Nu, nu! - a protestat el. Tu eşti fratele meu. Fratele meu cu care am fost şi voi rămâne în veci unit. Petre, dacă n-am fi fost uniţi, nu învingea Împărăţia Cuvântului! Ai văzut:dacă atâţia sunt gata să moară alături de tine, pentru Cuvântul Lui, înseamnă că Împărăţia nu se mai poate prăbuşi! Aici e amvonul tău, Petre, iar eu ţi-l voi întări!

PARTEA ÎNTÂI:„SAULE, SAULE...’’

1 Evreii ţineau la Caius Iulius Caesar pentru că-l învinsese pe Pompei, cel care asediase Ierusalimul-Hierosolyma în rostirea cu accent cleric şi elin, cetatea sfântă şi plină de mirajul marilor orgolii.

Din vremea lui, inteligenţa dregătorilor Hierosolemiţi deprinsese să fie atentă către Roma şi către toate câte se petreceau acolo, pentru că, de valurile unor asemenea

Dialogue Muribundul a mai bâiguit un lucru greu de auzit; tot despre căinţă. În schimb, apostolul meu, cu glas puternic, vrând săl liniştească, i-a spus ceva ce nu-mi venea să cred. Am auzit limpede, dar nu-mi venea să cred cum nu-mi vine nici acuma.

Bănuiesc faptul că i-o spunea numai ca să-l liniştească. Aşa bănuiesc; dar el se jura că e adevărat. Un adevăr atât de tulburător încât nici nu am tăria să-l scriu aici. Nu, nu am tăria şi, când încerc, mâna îmi tremură iar gândul îmi spune să mai ezit, să mai cercetez. Şi cercetez. Mereu cercetez. De atunci am început a cerceta. Pentru că nu mai erau doar lucruri cunoscute de mine din viaţa care am dus-o alături de el. Ci şi altele.

Necunoscute mie. Şi am pornit a face cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri ca să le scriu în şir, unele după altele.

întâmplări puteau depinde şi vremurile care-i priveau pe ei.

Iar experienţa lor de a se insinua în treburile marilor stăpâniri servindu-le şi spionându-le în acelaşi timp, ştiinţa de a-şi apăra superioritatea autocrată a unor familii, îi făcuse în acel veac să aibă, pe lângă regii clientelari aflaţi în graţiile principilor romani, destui oameni curioşi la toate întâmplările din For şi de pe Palatin. Oameni suspuşi, desigur, mânaţi de interesele lor şi care aveau destul de puţin de-a face cu poporul de rând din cele douăsprezece seminţii, norod liniştit şi cumsecade.

Păzindu-şi Templul şi puterea, ei erau atenţi şi dovedeau instincte deosebite faţă de stăpânitori. Dar, pe cât erau de curioşi, pe atât erau şi de dornici de a prinde şi întinde zvonul întâmplărilor mondene din marea cetate, făcându-le să treacă Mediterana, să ancoreze la Cesareea şi să urce de acolo la Ierusalim.

29 Sistemul de informaţie funcţionând, astfel, destul de bine, atât organizat cât şi bizuindu-se pe omeneasca plăcere de a afla şi a colporta, Sanhedrinul-adunarea celor aleşi şi îndreptăţiţi a judeca totul-avea întotdeauna veşti noi care făceau din el un centru de curiozitate. Şi, pe calea aceasta, de interes amestecat cu atracţie, saducheii şi fariseii care făceau parte din judecătoreasca adunare, grăbeau întotdeauna către Templu, în direcţia zidurilor. Aici, plăcerea puterii-plăcerea de a ştii că ai cuvânt în judecarea altora, dar ai şi bancă pe care te poţi înfrunta cu egalii în înţelepciune pe temele cele mai întortocheate ale Legii-se împletea cu cea a pauzelor unde nu se putea să nu afli ceva la modă, sau să nu-ţi spui părerea despre o întâmplare care se cerea comentată. Şi, astfel, trăiai cu orgoliul flatat de mândria că ţi-ai spus părerea în problemele esenţiale ale imperiului. Chiar dacă acestea se reduceau la ambiţiile unui libert sau mofturile unei curtezane, vechea mândrie a inteligenţei care le ştie şi trebuie să le ştie pe toate în cetatea lui Solomon, era flatată prin faptul de a fi la curent cu sferele cele mai înalte ale lumii acesteia, putândule comenta cu ironie şi superioritate.

Aşadar, pauza în adunarea înţelepţilor era foarte bine venită şi cu interes aşteptată. Însă, cum de la bun început am vorbit despre cealaltă faţă a cetăţii-faţa păcătoasă a marilor vanităţi, trebuie recunoscut că şi plăcerile lumeşti din acest solemn Sanhedrin îşi aveau treptele şi reversele lor. Pentru că, unele erau sursele de la care se informau fariseii de rând, rămaşi mai la urma noutăţilor şi irosindu-şi timpul cu credinţa lor în viaţa de apoi, altele erau cele ale vârfurilor lor şi altele ale vârfurilor saducheilor. Amestecate în ambiţia de conducere mai directă sau mai ascunsă a lumii, aşa cum se pretindeau adânc cunoscătoare întru cuvântul şi litera Legii, peste acestea din urmă împărăţea patima de a şti tot ce se şti tot ce se întâmplă pe lumea asta. Iar, dintre ei, unii, puţinii, cei din familie şi cu ranguri secrete în jurul pontifului lor preoţesc, aveau privirea atât de scrutătoare şi autoştiinţa atât de certă, încât e sigur că ştiau chiar mai mult decât ceea ce se întâmpla pe lume.

Adică, ştiau în plus şi ce avea să se întâmple. Pentru că ei constituiau aparatul secret al puterii sacerdotale, cel care pregătea şi punea la cale manevre care să o consolideze şi mai mult, să-i arate şi mai elocvent tăişul inteligenţei, să-i asigure un loc preponderent în treburile ascunse care guvernează destinele în această parte a lumii ca şi ale omenirii adunate sub sceptrul marelui imperiu. Doar puterea asupra mâini militare nu-i era la îndemână acestui conclav de familie stăpânitoare şi el trebuia să-şi afle satisfacţiile în celălalt soi de putere, puterea ocultă care se insinuează prin nişte politici mai complicate şi mai ascunse , bazate pe inteligenţă, perfidie şi atenţie crispată asupra a tot ceea ce se întâmplă sau tot ce se poate întâmpla. Iar creierul unei asemenea puteri, este bine să fie cât mai nevăzut, cu mişcări cât mai imperceptibile, făcându-se cât mai bine simţit prin acte pe care nu trebuie sa le ştii de unde vin şi, de aceea, le crezi de natură divină. Printre caftanele şi bărbile strict religioase ale Sanhedrinului, acei câţiva care ştiau chiar mai mult decât se putea şti, erau puterea adevărată; uneori chiar mai mare decât a marelui preot.

Anul II, nr. 3/2015 Aşadar, iată pauza: când acei leviţi care nu ajunseseră să slujească în templu, ci rangul sau ucenicia îi aşeza să îngrijească de părţile lui înconjurătoare, deschiseră uşile către terase - semn al pauzei pe care o poruncise cu autoritatea gestului său stăpân, de zeitate aspră, Ionatan, cel ce purta pe frunte pentalonul de aur al supremului rang sacerdotal- cantr-un magnetism, fariseii şi saducheii se ridicară de pe băncile lor adunându-se-n grupuri după atracţiile secrete ale rangurilor, afinităţilor, intereselor sau întâmplării, începând a migra sau a se aduna printre coloanele marii săli, către terase, către scări, către colţurile mai intime sau mai ascunse ale construcţiei aceleia apăsătoare ca şi puterea unui Dumnezeu neiertător care te încătuşează cu legile lui. Feţele atât de deosebite omeneşte una de alta în trăsături şi-n expresie, căpătară ceva comun prin luciul plăcerii de a pălăvrăgi care le aprindea privirile. Mişcări ale mâinilor sau poziţii în care se apropiau trupurile, demonstrau sentimentul unei aşteptate confidenţe; celelalte gesturi, ritoase şi elocvente, arătau mândria păcătosului ce deţinea o informaţie nouă, în vreme ce glasurile înalte, ale celor importanţi prin ceea ce ştiau sau prin comentariul pe care-l potriveau întâmplărilor, se împleteau cu şoapta discretă pe care o descopereai mai mult după schimele interlocutorilor şi după expresia pe care o căpăta, sub părul mustăţii, mişcarea buzelor lor. Şi, astfel, în colţurile teraselor sau sub porticuri, în capetele scărilor sau lângă uşile cu canaturi impunătoare, dalele repetate savant ale întinderii marii săli, adunau pe ele grupuri sporovăitoare de oameni dedaţi la marea plăcere pe care o conferă comunicarea. Ca un prânz săţios alcătuit din cuvinte rumegate laolaltă, de gândiri şi personalităţi divers alcătuite, ce pun fiecare câte ceva în plus la vestea auzita, ca un moţ venind din propia-i fiinţă. Mişcările mâinilor şi degetelor se amestecau şi ele în această plăcere mângâind unda caldă a conversaţiei ce lega cinstitele bărbi, iar privirile erau mai prietenoase şi mai interesate unele de altele, doar uneori explodând în satisfacţii egoiste pe faţa câte unuia care dădea cine ştie ce replică usturătoare sau informaţie neaşteptată. Şi, doar puţini treceau plini de procupare, cu alt fel de expresii şi alt fel de interese, privirile lor dovedind altfel de ţinte, mersul lor altfel de direcţii.

Erau cei pentru care pauza însemna adevăratul câmp de lucru, momentul când îşi sporeau activitatea şi când mişcarea lor devenea mai febrilă.

Grupurile din sală şi din jurul ei, de pe terasă şi din curtea cu dale a marilor judecăţi- cea pe care-o înconjurau zidurile rele, dintre care, cei ce nu făceau parte din Sanhedrin sau dintre aprozii lui, nu ieşeau decât fie iertaţi fie condamnaţidiscutau lucruri cunoscute: o nobilă romană care se sinucisese respingând ticăloşiile ţapului sadic ce devenise împăratul Tiberius. Trebelinus Rufus, fost preot şi fost regent al tracilor celor mai din nord şi din Sciţia Minor, în calitate de tutore al fiilor regelui Cotys, nemaiputând să suporte teroarea şi caznele prin care era silit să recunoască nişte mârşave delaţiuni, şi-a pus capăt zilelor. În schimb, băgat în închisoare odată cu el, Sextus Pacoianus, poet gras şi nesăţios, lipsit de caracter, care cântase onorurile imperiale, dar se aflase întotdeauna printre denunţătorii ce făceau servicii când cineva trebuia

Anul II, nr. 3/2015

30

acuzat, şi- a dat arama pe faţă scriind nişte versuri împotriva împăratului, fapt pentru care a fost gâtuit chiar acolo, în temniţă.

Aceste întâmplări nu erau comentate doar datorită cruzimii lor. Se întâmplau cu sutele asemenea lucruri în ultima parte a domniei acelui scelerat pe care evreii aveau motive să-l urască de mai multă vreme, de atunci de când pornise o prigoană împotrivă-le, iar ei trebuiseră să răscumpere cu

însă, ultimele întâmplări se comentau datorită celui care le provocase-Naevius Sertorius Macro, prefectul cohortelor pretoriene, cel mai perfid intrigant şi cel mai crud schingiuitor.

Acesta, prin chiar execuţiile care îl arătau cum îşi făcea tot mai mult loc în jur, căpăta importanţă şi putere în treburile imperiului. Şi dorinţa de a vorbi despre lucrurile importante făcea să se repete de multe ori în discuţie numele său. Iar,

A different map bani dreptul de a se închina Dumnezeului lor. De exemplu, Sextus Marius fusese osândit şi aruncat de pe stânca Tarpeia numai pentru faptul că era cel mai bogat om din Spania şi împăratul, voind să-i ia minele de aur, i-a inventat o vină; Vibulenus Agrippa care, după ce şi-a rostit apărarea demascându-şi denunţătorii, a scos otrava pe care o ţinea ascunsă şi a băut-o căzând, a fost luat în agonie şi spânzurat, pentru că doar moartea prin execuţie aducea şi confiscarea averii, sinucigaşii putând avea moştenitori. În semn de protest pentru asemenea mârşăvii şi împotriva oamenilor care le puneau la cale încurajaţi de împărat, sfătuitorul bun al acestuia, marele cunoscător al dreptului divin şi omenesc, Cocceius Nerva, se sinucisese; el n-a ţinut seama de rugăminţile lui Tiberius de a rămâne în viaţă, pentru că nu voia să fie socotit părtaş la asemenea mârşăvii. Toate acestea erau cunoscute; iar valurile de sânge care curgeau la Roma pe motive neîntemeiate sau, pur şi simplu, din dorinţa de intimidare şi răpire a averilor, erau obişnuite în imperiu. Acum,

din ce în ce mai des, în ciuda cruzimilor sau mârşăviilor relatate, un observator putea să sublinieze accentele care începeau să pună o undă de interes. Care unda, o trăgea după ea chiar şi pe cea de respect în pomenirea acestui nume. Era personna gratta de prim rang şi comentariile în jurul ei trezeau remarci de tot felul.

Deci, în vreme ce în grupurile adunate pe dalele cele mai de seamă ale Ierusalimului - dale pe care călcaseră paşii celor mai luminaţi şi paşii celor mai osândiţi dintre fii lui Israel - cu bănuială şi teamă, ca al unuia ce poate produce însemnate surprize, numele lui Macro era pomenit în legătură cu asemenea întâmplări şi, cel mult, în legătură cu unii efebi din familiile nobile aduşi arestaţi în patul împăratului pentru plăcerile lui mârşave, dincolo, în încăperile cu uşi interzise, tot în legătură cu numele lui Macro se pomeneau fapte mult mai noi şi de mult mai mare interes public.

Cu strălucirea plină de reflexe atotputernice a lamei cei încununa fruntea colţuroasă prin calviţie, cu hainele bogate

Anul II, nr. 3/2015

31 în superstiţie, simboluri de culoare şi podoabă ce trebuiau să-i sublinieze fanatica putere, Ionatan avea gesturile moi ale omului care ascultă şi gândeşte. Doar ochii lui, străjuiţi de înţesate sprâncene, aproape pătrate, ca nişte mustăcioare, arătau direcţia supunerii reale din Sanhedrin, dircţie spre care şi el tăcea respectuos. Era un chip asemănător cu al lui, cu fruntea mai colţuroasă şi mai roşie în lărgimea descoperită de chelie. De pe această frunte, marcând momentul pauzei acceptate de oficialitatea sacerdoţiului, acoperământul de lână mătăsoasă cădea pe ceafă şi pe umeri ca un miel negru purtat spre jertfa lui divină. Iar bătrânul Hannah, cu autoritatea pe care ştiuse să şi-o impună de-o viaţă, avea alura aceea a omului ales pentru a i se primi marea jertfă de către cel mai aspru şi mai impunător Dumnezeu. Semăna cu fiul său, sau, mai bine zis, acesta se dovedea a-i fi moştenit firea şi trăsăturile, având aceleaşi sprâncene pătrăţoase făcute spre a impune voinţa privirii şi acelaşi nas tăiat cu autoritate într-o curbă cei desfăcea răutăcios nările. Numai că, în vreme ce marele preot păstra alura sacerdotală pe culoarea închisă a părului şi pielii, tatăl său, omul deţinând cu adevărat puterea, care-şi făcuse doar un act de verificare a acesteia prin a-şi aşeza fiul pe scaunul suprem al slujirii credinţei, avea vinişoarele feţei colorate de un sânge ambiţios. Iar lăţimea spâncenelor complet albite, devenea în argintul lor o podoabă mai importantă decât lama de aur de pe fruntea fiului.

Se mai aflau acolo, împreună cu ei, cele două rude nedespărţite întru putere, Ioan şi Alexandru, saduchei din acelaşi neam cu Hannah, veri buni şi cu el şi între ei. Primul deţinea puterea administrativă a obştii din jurul Templului.

Celălalt, din spiţa unei surori de mamă, pricină pentru care, poate, ieşise mai mărunt şi mai chinuit la înfăţişare, dar moştenise toate instinctele şi inteligenţa familiei, începea săl dubleze pe Hannah în acele treburi de neaflat ale unui serviciu cu existenţă ocultă care nu purta nici o denumire în Legi, tocmai pentru că mergea, prin secretul slujitorilor lui, în paralel cu voinţa divină.

Al cincilea aflător în acea sală se înfăţişa într-o smerenie plină de importanţă în care-l copia parcă pe mai marele său, Alexandru - ruda şi urmaşul lui Hannah, despre care am vorbit mai înainte. Smerenie specifică omului care-şi ştie ascunsa putere sau folositoarea prezenţă. Era Nathaniel, cel mai îndemânatic aducător de ştiri din străinătate, care câştigase

Stuctures

de curând un rang mai apropiat de aceşti şefi, concurând pentru aceasta cu habotnicul şi plinul de ambiţie Schammai, al cărui domeniu de supraveghere, observaţie şi prigoană era cetatea Ierusalimului şi ţinuturile înconjurătoare ale Iudeei.

Tot în legătură cu Macro, deci, vestea adusă de el era mult mai arzătoare. Şi era atât de secretă, încât se părea că jos, peste Vezuviu, în vilele de pe insula Caprea, nici împăratul, ducându-şi viaţa de o destrăbălare disperată ca a aceluia care mai are puţin de trăit, nu ar fi aflat-o. Pentru că, dacă ar fi dat de firul acestei urzeli, la cruzimea lui care se părea că provine tot din acea disperare sexuala care-l apucase la bătrâneţe, prefectul corhotelor pretoriene ar fi fost imediat aruncat de pe stânca Tarpeia şi stârvul i-ar fi fost lăsat să plutească multă vreme umflându-se în apele Tibrului. În condiţiile acestea, însă, informaţia era deosebit de folositoare: Naevius Sertorius Macro lupta să susţină un nou candidat la puterea supremă; era vorba de Caius Caesar Germanicus Caligula, nepotul împăratului, care supravieţuise doar prin faptul că şia încurajat bunicul atunci când acela i-a omorât mama şi fraţii.

Supravieţuise şi căpătase încrederea deplină a tiranului bătrân, purtându-se întocmai ca el, imitându-l şi în purtarea veşmintelor şi în frazele pe care le rostea. Adică îşi dovedise de tânăr talentul de a fi un linguşitor perfect şi-un egoist insensibil la chinurile alor săi, dintre care, cei care mai scăpaseră cu viaţă erau surghiuniţi în insulele pustii, interzicându-li-se focul şi apa. Pe acest Caligula, se găsise prefectul cohortelor pretoriene să-l susţină ca urmaş, exprimându-se, prin vorbe deschise care începuseră a circula în Roma, că el îl părăseşte pe cel care apune, privind spre cel care răsare. Un nou împărat se pregătea, deci, pentru principatul roman şi Sanhedrinul trebuia să fie atent, să-l cultive încă dinainte de a căpăta funcţia supremă. Privită din altă faţă a ei, dar ducând la aceeaşi concluzie, situaţia din culisele atotstăpânitoare ale imperiului, îl arăta chiar pe Caesarul tânăr ce râvnea la tron drept conducătorul acţiunii, demonstrând că iniţiativa era a lui şi nu a prefectului gărzilor pretoriene. Caius Caesar Germanicus se bucura de mare popularitate printre soldaţii cu care chefuise şi-şi petrecuse tinereţea, chiar ei dându-i această poreclă - de Caligula - ca o alintare. Ştiind că bunicul său urăşte şi distruge pe oricine se bucură de graţiile populare, pesemne că a hotărât, în perfidia sa, să încerce a lovi el primul.

(va urma)

Anul II, nr. 3/2015

32 Raluca Ioana Maftei

SCRIS ÎN STELE Capitolul III, Episodul 11 Oamenii se exprimă mai uşor când sunt prea goi sau prea plini pe dinăuntru? Când au lipsuri materiale sau când din contra, totul le merge ca pe roate şi au atins acea stare de tihnă sufletească? Cu alte cuvinte, ar trebui să-mi fie foame ca să pot găsi sclipirea aceea care să mă facă să creez sau aş face-o mai uşor dacă ego-ul meu ar fi satisfăcut cu un anumit grad de abundenţă materială? Ar trebui să simt un gol lăuntric pe care să încerc să-l umplu cu însăşi esenţa de a dărui? Atunci când dăm din noi, în afara noastră, încercăm să ne umplem de fapt sufleteşte? Trebuie să fim singuri ca să putem întinde către lume aripa noastră de solitudine şi prin asta să încercăm să ne apropiem oamenii mai mult?

Oare toţi gândim şi simţim la fel? Da? Nu? Oare ne ajută cu ceva că şi ceilalţi simt la fel? Sentimentul de apartenenţă, da, asta trebuie să fie. Simţim la fel, ne doare în acelaşi loc al inimii şi din aceleaşi cauze. Asta nu ne îndepărtează durerea, dar ne-o mai îndulceşte puţin. Buzele noastre stau sigilate, ochii noştri lucesc ca sticla rece, şi totuşi sufletele noastre strigă. Strigă unele după altele cerând ajutor. Să iasă în soare, să se scalde în lumină. Şi cu toate acestea, suntem mai ferecaţi decât cele mai închise fortăreţe medievale. Ne uităm în pământ sau fix înainte. Vorbim faţă în faţă cu oamenii, dar privim de fapt dincolo de ei. Cuvintele nu ajung la noi decât în sens lingvistic, spiritul lor ne scapă şi alunecă dincolo de spaţiul nostru vital. Şi totuşi, sufletul nostru tânjeşte după comunicare. Inimile ţipă zbătându-se în noi. Nu e decât un vid înceţoşat în interiorul zidurilor noastre. Suntem ca nişte copaci în miezul iernii, jumuliţi de frunze, îngheţaţi, cu crengi de suflet goale.

Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte atunci când le permiteam să ajungă la mine. Nu ştiu dacă reprezentau produsul creierului meu sau amarul inimii mele. Mă despărţisem de prietenul meu din Bucureşti. Relaţia noastră, care exista de ceva vreme, nu făcuse faţă distanţei fizice

dintre noi impusă de şederea mea în Franţa. Se terminase cumva de la sine, cu toate acestea mă simţeam pustiită. La un moment dat îmi dorisem să alcătuiesc o familie alături de acel om, să construim ceva împreună. Acum, el nu mai făcea parte din existenţa mea şi lăsase un mare gol în urmă. Cu fiecare om care pleca din viaţa mea, se închidea iremediabil acel loc din inimă care îi fusese dedicat. Închis şi gol pe dinăuntru. Mic sau mare, temporar sau pe termen lung, spaţiul fusese populat de o singură persoană şi nu se mai putea regenera după ieşirea din scenă a acesteia. Aşa simţeam şi acum. Prietenul meu din ultimii cinci ani pe care îl considerasem marea iubire a vieţii mele. Existase zi de zi în viaţa mea, îl iubisem, mă ataşasem de el aşa cum viţa sălbatică urca pe o casă. Devenisem o simbioză organică şi nu realizasem acest lucru până când relaţia nu se terminase.

Mă anunţase sec că îşi găsise un post foarte interesant în altă ţară, ceva cu autoritate regională care avea să îi umple, desigur, absolut tot timpul. Drept pentru care, era mai bine spunea el, să rămânem prieteni. O formă elegantă de a mă pofti afară din viaţa lui. Apreciasem francheţea şi detaşarea lui când îmi comunicase acest lucru. Făcea parte din spiritul lui pragmatic de care dăduse dovadă totdeauna. Îmi lăsase răgazul de a mă înzdrăveni după accidentul suferit şi fusese cât se poate de diplomat în cadrul întrevederii noastre. La început nu conştientizasem exact impactul vorbelor lui, primul meu gând fiind: eh, şi-aşa nu mergea cine ştie ce. După câteva luni însăde odihnă forţată la domiciliu impusă de doctori pentru recuperare şi după ce Alex se întorsese la Paris, avusesem timpul necesar unei analize profunde. Aş fi vrut să nu am la dispoziţie acest timp cu care la început nu ştiam ce să fac.

Aveam timp să gândesc, să mă uit şi să mă întorc către mine. Întoarcerea la origini, la esenţă. Şi asta devenea un lucru dureros. Această analiză îmi spunea pe de o parte că e doar o perioadă temporară şi că la un moment dat mă voi întoarce

Anul II, nr. 3/2015 printre oameni. În adâncul inimii însă descopeream că încep să mă simt îngrozitor de singură şi deprimată. Toate reperele mele existenţiale erau date peste cap. Tot ce îmi era cunoscut până atunci, dispărea sau se transforma la polul opus. Pentru că mulţi ani de dinaintea acestei perioade îmi dedicasem majoritatea timpului muncii şi contactelor de afaceri, mă trezisem acum singură şi fără prieteni în jurul meu. Nu existau aproape de mine, cu excepţia părinţilor, oameni cărora să le pese cu adevărat. La revenirea mea în România, telefonul sunase încă câteva săptămâni din inerţie, colegi sau alţi oameni cu care comunicam datorită serviciului. După ce aflaseră însă cu toţii că eram într-un concediu medical de lungă durată, nu mă mai căutase nimeni. Din persoana activa, mereu pe drumuri spre undeva, ocupată până peste cap şi în contact cu câte cineva, ajunsesem ancorată în casă într-o linişte totală.

Culmea, această linişte nu mă calma şi nu îmi era benefică.

Mă simţeam fără repere, ca o frunză dusă de vânt. Nu ţineam minte să fi ajuns atât de jos ca psihic vreodată. Îmi aduceam aminte de notiţele de jurnal ale lui Eliade din timpul şederii sale la legaţia din Lisabona, în care îşi descria perioadele lungi şi dese de depresie şi neurastenie. Mă mirasem la vremea respectivă de astfel de trairi, neînţelegându-le. Acum le trăiam pe propria-mi piele şi trebuia să găsesc o cale de a ieşi din această stare. Doar că eu nu eram scriitoare ca să pot exprima plastic ceea ce simţeam, să mă eliberez de jugul acestor simţăminte apăsătoare şi nu aveam geniul lui Eliade. Eram letargică şi intrasem în acest cerc vicios al auto-compătimirii.

Nu aveam energie să mă misc în nicio direcţie, iar faptul că nu reuşeam să ies afară din carapace, îmi făcea şi mai rău, mă transforma într-o persoanăcimentată în nemişcare.

Nu mai reuşisem să mă mobilizez să fac nici un fel de sport, oricum mi se recomandase efortul moderat. Rătăceam uneori pe aleile parcului cu ochii pierduţi prin coroanele copacilor, probabil verdele lor plin de viaţă fiind singurul care mă calma. Îmi doream să nu mă întâlnesc cu nimeni cunoscut, iar atunci când inevitabil dădeam nas în nas cu vreo vecină, salutam repede şi iuţeam pasul.

Trebuia să găsesc acel ceva care să mă scoată din această stare, necunoscută mie până atunci. O iniţiativă nouă, întoarcerea la sport, scrisul la cartea pe care o începusem sau...sau...

Era uimitor să constat cât de greşite fuseseră reperele mele anterioare. Cât mă zbătusem şi cât alergasem pentru lucruri care acum mi se păreau nimicuri şi care nu îmi puteau alina singurătatea. O carieră, ceva mai mulţi bani, o poziţie cu putere de decizie asupra altor suflete, o maşină puternică. Probabil mulţi dintre noi ne dorim aceste lucruri atunci când pornim pe drumul vieţii active. Şi eu fusesem una dintre cei mulţi. Foarte ambiţioasă, foarte dornică de a demonstra altora cât de mult pot obţine şi cât de sus pot ajunge. Fusese un joc palpitant pentru mine, care acum mi se părea irelevant şi obositor. Da, avusesem satisfacţii materiale. Lucrasem într-o firmă prestigioasă, aveam în garderobă lucruri de calitate, fusesem în vacanţe scumpe pe tot globul. Toate aceste lucruri îmi păreau acum departe şi fără substanţă, frânturi dintr-o altă viaţă ce nu-mi mai aparţinea. Trezirea de după accident fusese şi o trezire spirituală. Simţisem bucurie şi recunoştinţă la

33 început, acum însă eram dezorientată, căci întreg universul meu se schimbase.

Eram singură şi despicam prea mult lucrurile, incapabilă să iau o decizie cu privire la povestea din Franţa, neştiind cum să pornesc mai departe şi în ce direcţie anume.

Alex se întorsese la viaţa lui, prietenul meu plecase, activitatea la birou mergea bine-merci şi fără mine, ba chiar ceilalţi acţionari cred că se simţeau usuraţi că nu mai eram prezentă şi puteau decide în largul lor evoluţia activităţii. Nimeni nu mai avea nevoie de mine, nimeni nu mă căuta. Telefonul meu zăcea tăcut zile la rând. Într-una din zilele de cruntă depresie prin care treceam, am hotărât să merg la cimitir la mormântul bunicilor. La capătul aleii, acelaşi liliac mare cât un copac, care părea că însufleţeşte mormântul. Am mângâiat poza bunicii. Era tânără, foarte frumoasă şi luminoasă, cu un zambet autentic. Mi-o aduceam aminte şi acum, cât era de dârză şi muncitoare şi cum avea înţelepciunea de a accepta lucrurile aşa cum veneau. Cât de mult îmi doream să pot simţi aceeaşi detaşare şi să las lucrurile să treacă pe lângă mine şi nu prin mine. Bunica mea trecuse prin multe încercări. Război, foamete, multă muncă doar pentru ca să facă rost de mâncare pentru ea şi copii cât timp bunicul era pe front, apoi venirea comuniştilor, înţelegerea cu ei ca el să nu fie deportat în Siberia, anii de trudă şi de ascunzişuri din timpul comuniştilor ca să nu fie prinsă că lucrează croitorie în particular, toate fuseseră încercări dure pe care eu nu le-aş fi putut duce. În comfortul cotidian pe care îl trăim cu toţii, ar fi de neînchipuit o astfel de viaţă. Suntem fericiţi de soartă că ne-am născut într-un colţ de lume unde viaţa a revenit la normal şi singurele preocupări ale oamenilor sunt ratele la bancăsau lărgimea de bandă la internet.

Stând pe băncuţa din faţa mormântului şi gândindu-mă la toate aceste lucruri, dintr-o dată totul a început să pară mai simplu.

Mult mai simplu. Până la urmă nu era un capăt de ţară că mă despărţisem deprietenul meu. Pe ceilalţi prieteni îi puteam readuce în viaţa mea întinzând simplu mâna către ei. Ei sunt acolo pentru noi şi dacă am uitat de ei o perioadă lungă de timp. În general, putem relua relaţiile de unde le-am lăsat, ca şi când timpul şi distanţa nu au existat între noi. M-am hotărât să încep să-mi sun prietenele vechi chiar în acea zi. Unele aveau de acum familii, altele erau plecate din ţară şi îşi construiseră viaţa pe alte meleaguri. Mi-era dor de ele şi deabia aşteptam să le aud. Iată că mă mai înviorasem un pic.

Am hotărât atunci să mă întorc în Franţa şi să discut cu Alex şi mama lui. Erau chestiuni care trebuiau rezolvate şi oricât le-aş fi amânat eu, nu se rezolvau de la sine.

Incredibil, chiar începeam să-mi revin. Parcă înviam din morţi, asta era senzaţia care mă cuprindea. A trebuit să ajung atât de jos, cel mai jos posibil, ca sămă pot ridica din nou? Stătusem mai bine de o oră în cimitir privind poza bunicii şi surâsul ei senin. A trebuit să trec în revistă toate necazurile ei ca să înţeleg cât de uşoară era viaţa mea şi cum tot ce trebuia să fac în momentul de faţă, era să mă ridic de jos şi să pornesc la drum. Probabil că avusesem nevoie de această perioadă de frământări şi solitudine pentru a mă regăsi. În singurătate se regăseşte sufletul pierdut. Nu în zumzăiala şi ritmicitatea vieţii abundente, ci în pierdere şi suferinţă.

Anul II, nr. 3/2015

34 Câte oportunităţi mi se deschideau înainte şi cât de binecuvantată fusesem săscap cu viaţă şi fără sechele traumatice din accidentul cu centrala de gaze. Parcă Dumnezeu mă luase de umeri şi mă zguduise puternic întrebându-mă: „Ce faci cu viaţa ta?”

negre ale deznădejdii. Dar ceea ce începeam să înţeleg, ca un semnal venit de dincolo de timp şi spaţiu de la bunici în locul în care mă aflam, reprezenta cu siguranţă pornirea mea către un alt eu. Un eu mai detaşat de aspectele materiale ale vieţii, un eu care începea să fie preocupat mai mult de a aduce bucurie în viaţa altor oameni.

Hommage a Chagall Tot ce mi se întâmplase decâteva luni încoace, plecarea în Franţa, renunţarea la activitatea de la birou, accidentul, despărţirea de prietenul meu, totul avusese un scop. Tot timpul acesta, nu înţelesesem de ce mi se întâmplaseră toate aceste lucruri dramatice. Tot ceea ce la început părea a fi o coincidenţă fericită sau nu, avusese un impact puternic asupra felului în care gândeam. Atrăsesem toate aceste lucruri în viaţa mea pentru că Universul îmi trăgea un semnal de alarmă: trebuia să schimb ceva dacă doream să evoluez ca spirit.

Reperele mele existenţiale se schimbaseră de câteva ori, oameni care nu mă mai împlineau sufleteşte plecaseră din viaţa mea iar alţii intraseră în scenă pentru a mă învăţa ceva în procesul detransformare prin care treceam.

Nici o schimbare nu e uşoară, şi în ultimele săptămâni atinsesem apogeul rătăcirii sufleteşti. Nu ştiu dacă ceea ce începeam să desluşesc acum reprezenta o întoarcere definitivă către lumină. Era posibil ca pe parcurs să mai cad în abisurile

O săptămână mai târziu eram în avionul de Paris. M-am cazat la o pensiune micuţă dar poziţionată central şi mi-am făcut planul pe următoarele zile. Nu ştia nimeni că venisem şi înainte să îi sun pe oricare dintre cei care mă cunoşteau, trebuia să decid exact în ce direcţie mă îndrept. În zilele de după accident, când mă bucuram pentru simplul fapt că eram în viaţă, mă gândisem că nu voi avea nevoie de proprietăţile din Franţa şi că voi renunţa la ele în favoarea Elvirei căreia îi aparţineau de atâţia ani. Şi acum gândeam la fel, doar că voiam să discut aceste lucruri cu Alex şi familia lui, să îi fac să înţeleagă că renunţam la nişte lucruri care aparţineau dedrept familiei mele, pentru a nu crea animozităţi în familia lor.

Pentru a mă întoarce un pic în atmosfera pariziană a perioadei interbelice şi a mă simţi mai aproape debunicul meu, m-am dus la Madame Florence, pe Rue de Montmartre. Nu am anunţat-o înainte, ceea ce era oarecum nepoliticos din partea

Anul II, nr. 3/2015 mea, şi am mers şi am bătut pur şi simplu la uşă. Cu emoţie şi inima bătându-mi, am auzit cum se dă la o parte lănţişorul care bloca uşa pe interior şi în prag a apărut Florence care îşi împreună mâinile cand dădu cu ochii de mine: „Draga mea, Dumnezeu mi te-a adus înapoi. Nu ştiam cum să dau de tine, am rătăcit cartea ta de vizită şi aveam neaparată nevoie să îţi comunic ceva. Rugile mele au fost ascultate”. M-a îmbrăţişat cu căldură şi cu lacrimi în ochi. Eu eram plăcut surprinsă dar şi nedumerită de această efuziune sentimentală. Ne văzusem totuşi o singură dată în urmă cu câteva luni. M-a luat de mână şi m-a dus în sufrageria aerisită şi ordonată în care aceeaşi pisică moţăia între pernele moi ale balansoarului de la fereastră. „Draga mea dragă, am descoperit ceva de importanţă ca-pita-lă” îmi silabisi ea cu vocea tremurând. „Unde ai dispărut toate lunile astea?” şi fără să mă lase să răspund, continuă: „În subsolul clădirii, unde pe vremuri exista adăpostul antiaerian în care ne-am ascuns şi noi decâteva ori, s-au făcut între timp boxe de depozitare pentru apartamente. Eu merg rar acolo şi atunci doar ca să mai mângâi lucruri din tinereţe decare mi-e dor. Am găsit o casetă în care mama îşi ţinea lucrurile preţioase. Eu nu aveam voie să mă uit în ea când eram copil, însă când ea nu era acasă, o luam de pe ultimul raft de sus din dulapul ei şi o studiam curioasă. Mama îşi ţinea acolo diverse acte, scrisori, bijuteriile de la bunica şi câte o poză îngălbenită de familie”. Se ridică de pe fotoliu, se duse în dormitor şi de acolo se întoarse cu o casetă din lemn de trandafir sculptat. O deschise şi luă dedeasupra o scrisoare împăturită pe care se putea vedea un scris frumos, ordonat. „Citeşte-o te rog”. „Dar ce este?” „Ai să vezi, e ceva ce te priveşte, indirect, şi pe tine. Citeşte-o în linişte, eu mă duc să fac un ceai” şi plecă încetişor către bucătărie, uitându-se zâmbind la mine. „Dragă Theodor, Au trecut câteva luni de când ai plecat şi ai luat cu tine buna dispoziţie din viaţa mea. Nimic nu mai e la fel ca înainte, nici la birou, nici în serile lungi şi pustii de iarnă. Nu mi-am dat seama cât de diferit va arăta viaţa mea începând cu ziua în care tu nu vei mai face parte din ea. Mă obişnuisem cu prezenţa ta relaxată de la birou, cu vizitele tale la noi şi poveştile pline de haz pe care i le spuneai lui Florence, cu purtarea ta pedantă şi prezenţa plăcută şi elegantă care îmi umplea zilele.

Nu am gândit niciodată scenariul în care tu nu vei mai apărea pur şi simplu în drumurile mele. Recunosc că am trecut de atunci prin perioade de mari frământări lăuntrice, întrebândumă dacă am făcut bine să refuz tot ceea ce mi-ai oferit şi să te las să pleci. Sunt lucruri care nu se mai întorc niciodată în viaţa noastră şi suntem condamnaţi să trăim cu consecinţele alegerilor pe care le-am facut.

Dragul meu Theodor, aceasta scrisoare nu va ajunge niciodată la tine, aşa că pot fi întru totul sinceră. Da, m-am îndrăgostit de tine şi m-ai făcut să mă simt apreciată, admirată şi iubită.

Mi-ai oferit o atenţie şi o dulceaţă a vorbelor pe care nu leam avut din partea nimănui. M-ai facut să sper şi să visez dincolo de rutina vieţii de familie în care mă găseam înainte să te îndrăgesc şi la care m-am întors după ce ai plecat tu.

35 Am visat cu ochii deschişi la viaţa plină de aventură pe care mi-ai descris-o şi pe care poate căaş fi trait-o alături de tine.

Nu voi avea niciodată acces la acel gen de viaţă şi în inima mea va rămâne mereu un colţisor deschis în care se vor aduna visurile despre tine şi lumea largă. Dar...am fost prea laşă şi speriată să mă rup de Basil şi să cauzez o asemenea traumă în familia noastră. Nu am putut să îl pun într-o situaţie incomfortabilă în societate, care i-ar fi cauzat desigur neplăceri în carieră, şi nu am suportat ideea de a fi arătată cu degetul în public şi de a deveni ţinta bârfelor de ocazie. Mi-am urmat raţiunea, deşi inima mea tânjea după tine şi după viaţa pe care am fi dus-o împreună aici sau pe alte meleaguri. Iartămă pentru asta. Îţi mulţumesc din suflet pentru generozitatea fără margini de care ai dat dovadă, însăam refuzat tot ce mi-ai oferit şi am transferat drepturile de proprietate prietenului tău Ionescu.

El va decide cum va voi să valorifice aceste avantaje şi dacă aceste posesiuni se vor întoarce sau nu la tine. Poate peste ani vei decide să te întorci şi atunci sunt sigură că îţi vor reveni.

Vei rămâne mereu în inima mea şi voi trăi mereu cu speranţa că într-o zi voi putea revedea raza albastră din ochii tăi.

Cu drag şi dor a ta Véronique.”

Am rămas uluită. Prea multe informaţii noi apăreau deodată pentru mine. Bunicul meu avusese o aventură cu mama lui Florence? Îi lăsase ei toate bunurile moştenire? Ea le refuzase şi i le transferase domnului Ionescu? Atunci tot ceea ce credeam eu că îmi aparţine, îi aparţinea de fapt familiei Baudet?

Am citit de încă două ori scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, ca să fiu sigură că am înţeles cu adevărat sensul acelor cuvinte.

Când Florence a revenit din bucătărie cu tăviţa cu cănile de ceai, mi-a observat faţa uluită şi a zâmbit. „Florence, tu ai văzut tot ce scrie aici? Bunicul meu a avut o aventură cu mama ta!” „Ei, să nu mergem atât de departe cu presupunerile. Cu siguranţă au avut sentimente unul pentru altul, dar nu ştiu dacă ele s-au consumat în vreun fel sau dacă măcar au fost vreodată pe deplin exprimate şi acceptate între ei.” „Dar ai citit scrisoarea, mama ta recunoaşte că l-a iubit pe bunicul meu! Şi se pare că bunicul i-a lăsat nişte posesiuni înainte de a pleca din Franţa, pe care însă ea nu le-a acceptat şi le-a transferat domnului Ionescu.” „Cine e domnul Ionescu, pare un nume românesc, nu?” „Domnul Ionescu era cel mai bun prieten al bunicului. Eu îi cunosc familia şi culmea este că am găsit în casa fiicei lui o scrisoare a bunicului către el, prin care îi lăsa în grijă şi administrare o listă de proprietăţi şi diverse bunuri depozitate în seifurile câtorva bănci. Pe baza acestei scrisori, urma să deschid o acţiune juridică de revendicare şi punere în posesie.” Florence făcu ochii mari. „Tu vezi Anamaria că nimic nu e întâmplător în această lume?

Destinul a făcut ca noi două să ne întâlnim în uşa blocului acum câteva luni, fără să ştim ce ne leagă. Atunci ai aflat că eu şi părinţii mei l-am cunoscut pe domnul Bimann, însă uite că de-abia de câteva săptămâni am înţeles că a fost o legătură mai profundă decât atât. Iar astăzi ai aflat şi tu.” „Doamne Florence, îţi dai seama? Deci de câte ori ajung la Paris, mai

36

Anul II,nr.3/2015 aflu câte ceva interesant. De neînchipuit. Şi când te gândeşti că toate lucrurile astea ar fi putut rămâne necunoscute pentru mine, dacă în acea dimineaţă de martie nu aş fi ieşit să alerg pe faleza din Cap d’Antibes.”

Florence se aşeză lânga mine şi mă îmbrăţişă. „Îţi dai seama că aproape am fi putut fi rude?” Eu care tocmai luam o gură zdravănă de ceai, o scăpai pe gât aşa fierbinte la auzul acestor vorbe care mă înfiorară. „Păi nu prea” am răspuns eu, „dacă mama ta ar fi acceptat propunerea bunicului, eu nu aş mai fi existat astăzi iar discuţia asta nu ar mai fi avut loc. Tu probabil ai mai fi avut fraţi sau surori, însă cu siguranţă eu nu mai apăream in peisaj.” Florence păru un pic jenată de ce spusese mai devreme, aşa că m-am grăbit să o liniştesc, deşi îmi arsesem limba îngrozitor. Nu vroiam să o rănesc în nici un fel pe femeia aceasta blândă care într-o zi îmi deschisese uşa casei ei şi mă poftise la un ceai, deşi eram un om oarecare de pe stradă. Îmi dăduse voie să îi spun pe nume şi îmi povestise lucruri intime din familia ei. Ceea ce aflasem astăzi, mă apropia şi mai mult de ea. Îi datoram mamei ei însăşi existenţa mea şi a mamei mele. Ceea ce lui Theodor şi lui Véronique le provocase o suferinţă la un moment dat în viaţă, tocmai

aceastareprezentase certificatul de naştere al familiei mele.

Dumnezeu aranjase lucrurile în aşa fel încât eu să pot exista în acest fel astăzi. Şi mă adusese aici tocmai ca să înţeleg minunăţia vrerii Lui. Mă găseam din nou în faţa unor momente în care eram pur şi simplu recunoscătoare că exist. M-a inundat din nou acea lumină şi căldură pe care le simţisem la spital când mă trezisem din somnul de după explozie şi am strâns-o şi eu la rândul meu în braţe pe Florence fericită că am întâlnito şi că mai descoperisem o filă din trecutul misterios al bunicului meu. I-am povestit atunci lui Florence în detaliu despre întâlnirea cu Alex din Cap d’Antibes, venirea la Paris, întâlnirea cu părinţii lui şi descoperirea primei scrisori, oamenii pe care i-am cunoscut cu această ocazie, ataşamentul şi prietenia pe care le-am dezvoltat pentru Alex, animozitatea pe care am simţit-o faţă de Valérie, interesul pentru Henri, gustul dezvoltat de aventură în a dezlega misterul lăsat în urmă de aceste indicii lăsate de bunicul meu şi prăpastia creată între mine, Alex şi familia lui odată cu descoperirea celei de a doua scrisori. Apoi plecarea în România, explozia, revenirea la viaţa urmată de perioada de depresie din care ieşisem cu greu după despărţirea de prietenul meu din ultimii ani. Florence m-a ascultat cu

Tramontana

Anul II, nr. 3/2015 atenţie. Din când în când mă mângâia pe mână sau pe obraz şi mă îmbia să mai iau câte o gură de ceai cu miere. „Ştii Anamaria, eu nu mai am pe nimeni în această lume. Nu sunt foarte în vârstă, dar uneori mă sperii când mă gândesc că nu voi mai avea mult de trait şi nu am pe nimeni care să se gândească la mine după ce nu voi mai fi. După ce am găsit această scrisoare în caseta mamei, mi-am dat seama că Cel de sus te-a trimis în viaţa mea cu un anumit scop. Vreau săţi propun ceva. Eu m-am gândit mult şi aş vrea să te gândeşti şi tu înainte de a-mi da un răspuns definitiv. Eu după cum ţiam spus, nu am pe nimeni. Nu am avut fraţi sau surori, nici veri apropiaţi, nu am putut face copii şi nici din partea soţului nu există rude în viaţă. Singurul nepot din partea sorei soţului meu, s-a stins de tânăr. Am acest apartament, o pisică şi câteva bijuterii de familie. Suntem doar eu şi Minou şi viaţa mea e singuratică şi destul de monotonă. M-am gândit să îţi propun să stai la mine atunci când vii la Paris. Iar când eu mă voi apropia de apusul vieţii, să mă duci la o casă de bătrâni de la marginea Parisului unde să pot sta afară într-o curte cu copaci bătrâni din coroanele cărora să se audă cântând în noapte privighetorile. Ştiu un astfel de loc la Fontainbleau. M-am interesat deja de toate aspectele financiare, vroiam oricum să mă mut acolo la un moment dat. Măcar acolo găseam cu cine să joc cărţi seara, aşa cum jucam cu soţul meu. Acum însă că tu ai apărut în viaţa mea şi că într-un fel sau altul suntem legate de un trecut, m-am gândit să îţi las ţie acest apartament şi să intri în posesia lui după ce eu nu voi mai fi. Până atunci consideră acest loc ca şi al tău iar pe mine...ca pe o mătuşă îndepărtată”.

Recunosc că am rămas înmărmurită când am auzit această propunere. Nu mă aşteptasem la aşa ceva, mai ales că era a doua oară când ne întâlneam, iar singurul lucru pe care noi două îl aveam în comun era că bunicul meu îi încântase cu poveşti copilăria. „Am vrut să donez apartamentul unei fundaţii caritabile. Dar acum pot spune că am găsit o persoană în care să am deplină încredere şi care este ca o rudă pierdută de mult şi regăsită.

Să ştii că mă pricep la oameni iar ceea ce am văzut în tine când te-am cunoscut, m-a determinat să iau această hotărâre”. „Ce adresă e aici Florence?” o înrerupsei eu abrupt deoarece îmi încolţise ceva în minte. „Montmartre 48. De ce?” „i-aduci aminte când ţi-am spus despre scrisoarea găsită în apartamentul familiei Baudet? În acea scrisoare era o listă cu proprietăţi şi una dintre adrese era Rue de Montmartre 48, etajul 3. Adică adresa la care ne aflăm acum. E prea mare coincidenţa, nu crezi?” „Deci până la urmă mama o fi acceptat o sumă de bani de la bunicul tău pentru a achita ipoteca la casa noastră?” „Nu ştiu, dar e o posibilitate. Probabil domnul Ionescu a convins-o să accepte măcar acest lucru, dacă le-a refuzat pe toate celelalte.” „Dar cum de a acceptat tata acest aranjament? Era prea mândru să primească ajutor din partea cuiva, darămite de la un barbat pe care mama îl lăuda mereu de faţă cu el.” „Ce păcat că nu avem pe cine întreba. Oare nu putem să aruncăm un ochi printre lucrurile din boxa de la subsol?” „Ba da, putem şi e chiar o idee bună. Numai că trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, sunt multe cutii cu

37 hârţoage şi documente ale tatei pe care nu le-am deschis niciodată. M-am interesat mai mult de nimicurile de suflet de care mă legau amintiri din vremea copilariei. Îţi dau o lanternă şi poţi să mergi să cauţi prin cutii. Dacă găseşti ceva interesant, adu cutia cu totul aici să o putem studia la lumină.”

Florence m-a condus la subsol până la boxa aferentă apartamentului ei, a aprins lumina şi mi-a dat câteva instrucţiuni cu privire la diverse obiecte şi cutii care se înghesuiau laolaltă într-un miros de timp oprit în loc. S-a întors sus în apartament iar eu am rămas în mijlocul boxei, singurul spaţiu liber, neştiind bine de unde să încep. Am rămas aşa un timp uitându-mă de jur împrejur la camera de aproximativ 20 m.p. ticsită cu lucruri ce adunaseră în ele vieţi de oameni din alt veac. Simţeam o uşoarăteamă, fără să pot explica exact cauza, însă curiozitatea era mai puternică.Am observat pe unul dintre pereţi nişte rafturi pe care erau aşezate dosare legate cu sfoară. Am scos la întâmplare unul dintre ele, stârnind un nor de praf şi puf de mizerie. Pe copertă era scris 1936. Bun, primul indiciu. M-am gândit imediat la data trecută pe prima scrisoare a bunicului găsită la familia Baudet: 1938. Căutând prin rafturi, am găsit un dosar pe care era scris 1938-1939. L-am scuturat de praf şi l-am luat sus cu mine. Ne-am aşezat eu şi Florence la masa de la fereastră ca să avem mai multă lumină şi am deschis cu grijă sfoara care lega dosarul. Erau diverse înscrisuri, chitanţe, acte de mână sau tipărite. Şi printre ele un document ce purta un sigiliu notarial. Alexander Ionescu îi dona lui Basil Carpentier apartamentul de la etajul 3 din Rue de Montmartre 48, apartament ce fusese dobândit de Ionescu prin achiziţie de la domnul E.M., fostul proprietar. Data documentului era 18.05.1939. Emoţie şi mâini tremurânde. Transpiraţia palmelor se amestecase cu praful de pe coperţi şi formase o mizerie neagră. M-am spălat repede ca să nu murdăresc hârtiile. „Oare cum l-a convins dl Ionescu pe tata sa accepte o asemenea donaţie?” „Nu ştiu, şi eu sunt curioasă să aflu.” „Vezi? Acest apartament a aparţinut de fapt bunicului tău. El a vrut să îl lase mamei mele care l-a refuzat mai intâi, dar apoi tranzacţia s-a realizat prin dl Ionescu. Am simţit că acest apartament trebuie să se întoarcă la tine dar nu ştiam de ce.

Pur şi simplu am ştiut, nu mă întreba cum. Şi acum se va întoarce.”

Eram prea uluită ca să mai zic ceva. Într-o singură zi aflasem despre idila bunicului şi devenisem viitoarea proprietară a apartamentului ce îi aparţinuse cândva lui. Doamne ce turnură luau evenimentele. Stai să vezi când îi voi spune lui Alex! Şi mamei mele! Şi Elvirei! Şi Valérie...şi Henri...şi toata lumea!

De câteva luni încoace mă simţeam ca într-un film. Lucruri neobişnuite se succedau cu reppeziciune şi atunci când credeam că am finalizat căutarile, apărea ceva care schimba situaţia la 180°. Ce întorsături poate lua destinul. Prin câte scene de teatru ne plimba Dumnezeu de-a lungul vieţii şi câte roluri ne da să interpretăm, El, marele regizor al lumii. Cât de efemer şi schimbător e totul, cum lucruri pe care te bazai azi, mâine se răstoarnă sau dispar.

(va urma)

Anul II .nr. 3/2015

TRADUCERI DIN LIMBA CHINEZĂ

Poezie chineză contemporană şi Înţelepciune taoistă Jidi Majia ZEUL FOCULUI Libertatea dansează în lumina focului.

Credinţa saltă în lumina focului Moartea îngroapă întunericul.

Abisul doarme lângă mine A pătruns până în fundul haosului. Focul e haina vânătorului Femeia aceea simplă şi elegantă abandonează frigul, fiece incantaţie E pură ca o rază. Păcatul şi relele înfloresc Pământul e cel care se cutremură când ridică sus un soare diform Trimite alarmele şi morţile în sufletele şi visele suferinde Face ca teroarea să fugă, face ca zece mii de lucruri să prospere în tihnă Animalele feroce şi spiritele nefaste dispar în văzduhul ardent Inimile în formă de piersică deschid zilele şi nopţile Totul începe nu la cântul cocoşilor, ci în clipa când deschid eu ochii

CINEVA ÎNTREABĂ Cineva întreba cine controlează Numărul antilopelor pe platourile africane Totodată, mai întreba De ce înmulţirea prea rapidă a zebrelor şi a vacilor sălbatice Nu se transformă într-un dezastru propriu Se spune că leii şi alte animale carnivore

Asigură echilibrul acestui regat Nu e de mirare că un poet a întrebat Cum se va distruge lumea aceasta Apa să aibă şanse mai mari? Sau focul?

Cândva, Robert Frost avea această dilemă În realitate, astăzi chestiunea e clară Nici apa şi nici focul nu vor distruge lumea Fiindcă omul a devenit sursa tuturor relelor!

LIBERTATE Cândva, l-am întrebat pe înţelept Ce e libertatea?

Răspunsul său a venit din cărţi Şi am crezut că aflasem totul despre libertate Într-o zi pe înserat Pe câmpul din Nalati Am văzut un cal Mergea de voie, fără vreo ţintă Un kazah beat dormea dus Pe spinarea calului Da, în_eleptul mi-a explicat sensul libertăţii Dar poate cineva să-mi spună Cine era mai liber Pe câmpul din Nalati Calul sau călăreţul?

Traducere din limba chineză de Constantin Lupeanu şi Adrian Daniel Lupeanu

38

Anul II, nr. 3/2015

39

ZHUANG ZI Simbolurile Integrităţii Infinite Parabole Viaţa şi moartea înseamnă destin, sunt permanente ca ziua şi ca noaptea şi reprezintă o lege a naturii.

(CAPITOLUL VI. CEL MAI VENERAT ÎNVĂŢĂTOR. 2.) În cursul unei călătorii, Maestrul Lie se oprise pe marginea drumului să mănânce, când a văzut un craniu vechi de câteva sute de ani. El a smuls o buruiană, a arătat spre craniu şi a zis: - Numai eu şi cu tine ştim că nu există moarte şi nici viaţă. Eşti tu cu adevărat trist?

Sunt eu cu adevărat vesel? ( (CAPITOLUL XVIII. CULMEA FERICIRII. 6) - Vorbele tale n-au nici un folos, i-a spus Maestrul Hui Maestrului Zhuang

Aquarius

. - Întâi trebuie să ştii ce e nefolositor şi apoi discut cu tine ce folos au vorbele mele, a răspuns Maestrul Zhuang.

Cerul şi Pământul sunt măreţe şi întinse, dar omului îi este de folos un petec unde pune piciorul. Totuşi, dacă sapi pământul de dincolo de picioare până ajungi la Izvorul Galben, îţi mai este de folos petecul de sub picioare.

- Nu, a spus Maestrul Hui. - Atunci, e limpede cât de folos este ceea ce n-are nici un folos! A spus Maestrul Zhuang.

(CAPITOLUL XXVI. LUCRURILE EXTERIOARE. 7.)

Nu deveni sclavul faimei, Nu deveni depozitul uneltirilor, Nu deveni tu răspunzător pentru toate problemele, Nu deveni stăpânul atotpriceperii. Înţelege-l în profunzime pe nesfârşitul tao şi lasăi inima să zburde în lumea minunată a golului.

Bucură-te de ce ţi-a dat Cerul şi nu considera că ai câştigat ceva -totul este nimicnicie.

Omul perfect are inima ca o oglindă: nu conduce şi nu întâmpină, reflectă, dar nu reţine.

Iată de ce, el învinge şi nu este rănit. ( CAPITOLUL VII. ÎMPĂRAI ŞI REGI BUNI. 6.)

Traducere din limba chineză de Constantin Lupeanu

Anul II, nr. 3/2015

40

MEMORII

Ion Pătraşcu

IN CHINA, DUPÃ 44 DE ANI Mai bine te impiedici pe o cale nouă, decât să cazi pe una bătătorită.

Proverb chinezesc. În dimineaţa zilei de 13 august 2013, aterizam la Shanghai, în cadrul unei vizite turistice de două săptămâni. Nu mai era Shanghaiul pe care-l cunoscusem eu în februarie 1966. Mam trezit într-un viitor pe care chinezii şi-l edificaseră în mod miraculos. Aceeaşi senzaţie am avut pe tot parcursul acestui circuit turistic. La Shanghai, iar apoi la Hangzhou şi Beijing, imaginile mele vechi nu se mai pupau cu ceea ce vedeam de această dată. Era o cu totul altă Chină, cea a începutului de secol XXI, o Chină care crescuse şi înflorise ca un Făt-Frumos din basme, parcurgând, în mai puţin de o generaţie, un traseu pe care alte popoare trudiseră timp de sute de ani. În luna martie 1969, când mi-am încheiat misiunea diplomatică în China, lăsam în urmă un Shanghai care parcă îngheţase în istorie, dealtfel o istorie emblematică pentru China. Povestea spune că oraşul de astăzi era doar un sătuc, numit Huating, înainte de dinastia Sui, devenit prefectură în era Tang şi primind numele de Shanghai ulterior, în timpul dinastiei Song. S-a dezvoltat ca oraş comercial pentru ca, prin anul 1930, să fie cunoscut drept centrul financiar al Asiei. Din secolul al XIX-lea, evoluţia lui este legată de prezenţa străinilor, de concesiunile engleză, franceză, americană şi altele, implantate în Shanghai. După gusturile lor, străinii au orientat Shanghaiul spre jocurile de noroc, droguri şi prostituţie, transformându-l în cel mai mare bordel din lume. După proclamarea Republicii Populare Chineze (1 octombrie 1949), oraşul intră într-o perioadă de hibernare, fiind considerat de noile autorităţi drept simbol al capitalismului.

Shanghaiul, cunoscut de mine cu 47 de ani în urmă, era oglinda unei ţări cu grave probleme interne şi externe. În anii scurşi de la proclamarea Republicii, ţara a fost antrenată în experimente, care mai de care mai păguboase, străine, în cea mai mare parte, de tradiţiile şi filosofia poporului chinez.

Pe un asemenea fundal s-a produs explozia social-politică din anul 1966, cunoscută sub numele de Revoluţia Culturală.

Am fost martorul primilor trei ani, cei mai furioşi, ai acelui fenomen.

Nici pe plan extern, China nu avea o situaţie mai bună.

Practic, era încercuită de ţări şi forţe nu doar neprietenoase, ci de-a dreptul inamice. În Nord, se acutiza conflictul ideologic chino-sovietic; în Vest, erau neînţelegerile cu India; în Sud, continua agresiunea SUA împotriva Vietnamului; în Est, China se confrunta cu atitudinea ostilă a Japoniei, Taiwanului şi Coreei de Sud. Marea Chină nu era admisă în ONU şi alte organisme internaţionale, locul său legitim fiind uzurpat de Taiwan. Apoi, urmând politica Statelor Unite, principalele ţări occidentale ţineau China într-o carantină diplomatică, refuzând să stabilească relaţii normale, de la stat la stat. În acea vreme, China se afla într-o perioadă nefastă, de cca 200 de ani, când a fost scoasă din centrul lumii, unde apăruse în zorii istoriei şi se menţinuse timp de milenii, fără întrerupere. Centrul lumii? Da, aflăm din mitologia chineză. În concepţia vechilor chinezi, pământul ar fi fost pătrat, înconjurat de un ocean nemărginit. În centrul acelui pământ, China a fost creată de strămoşul chinezilor, Pan Gu. În august 2013, aveam în faţă o Chină renăscută precum pasărea Phoenix. Nu era o Chină mitologică, ci una a miracolelor. În doar trei decenii de la lansarea reformei patriarhului politicii chineze, Deng Xiaoping, ţara a ajuns la vârful piramidei de putere din lume, alături de Statele Unite

Anul II, nr. 3/2015

41 ale Americii. În anul 2011, China şi-a adjudecat deja locul doi ca mare putere economică mondială. La mulţi indicatori economico-financiari, China are o poziţie dominantă. Direct sau indirect, o bună parte a lumii, începând cu Statele Unite, este îndatorată Chinei. Prin poziţia sa în principalele organisme financiare internaţionale China şi aliaţii săi din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) ar putea determina reorientarea politicii acestora sau, în caz contrar,

unei economii de piaţă. Deci, această ţară nu poate fi încadrată pe deplin nici la socialisn şi nici la capitalism. În cercurile avizate se spune că între comunism şi capitalism există China. Fenomenul îşi are originea în doctrina lui Deng Xiaoping, conform căreia nu are importanţă dacă o politică este etichetată ca fiind socialistă sau capitalistă, atâta timp cât generează dezvoltare. Tot el sublinia că este bine să fii bogat şi că ţara lui va avea succesul asigurat

Shanghai: Templul lui Buddha in compania unor zgârie nori. chiar clonarea lor. Aşa cum înainte se spunea că steagul urmează dolarul, este evident că, astăzi, yuanul chinez este urmat nu doar de steagul Chinei, dar şi de influenţa tot mai mare a acestei ţări în toate problemele internaţionale majore.

Oamenii de toate orientările şi profesiile încearcă să descifreze secretele prin care China a atins asemenea culmi nemaivăzute de progres în toate domeniile. Din punct de vedere al regimului politic, dilema este evidentă. Deşi formal China este o ţară socialistă, în realitate ea urmează traseul

numai dacă chinezii îndrăznesc să-şi emancipeze minţile şi să acţioneze liber.

Orientările lui Deng Xiaoping au diminuat rolul ideologiei şi au reprofilat membrii de partid în buni gospodari ai ţării. Au fost păstrate conducerea şi planificarea centrală, ceea ce a permis o mai bună cunoaştere şi dirijare a fenomenelor economice. La toate acestea a fost adăugată grija pentru eficienţă şi rentabilitate. Lucrurile s-au îmbinat în mod natural, atâta timp cât China a fost leagăn al economiei

Anul II, nr. 3/2015 de piaţă încă din timpul dinastiei Shang, cu 3.500 de ani în urmă. Strălucitul economist chinez, Sima Qian, care l-a precedat pe englezul Adam Smith cu 1.800 de ani, definea profitul drept scop final al tuturor activităţilor dintr-o societate bazată pe economia de mărfuri. După el, cea mai bună politică pentru o asemenea economie este aceea de a-i permite să se dezvolte în conformitate cu regulile proprii. (din volumul China:tradiţii şi cultură, de Su Shuyang).

Forţa de muncă chineză, abundentă, harnică, disciplinată şi modestă, este considerată de analişti drept punct central al miracolelor din ultimele trei decenii. Însă, numărul mare, 779,95 de milioane în 2009, mai avea nevoie să fie educată, calificată, pentru a putea deveni o forţă de muncă aptă să preia un rol productiv şi competitiv în economia mondială. Dintr-o statistică a anului 1982, gradul de educaţie al acestei forţe de muncă era, în linii mari, următorul: 28% analfabeţi şi semianalfabeţi, 34% cu studii primare şi doar 0,87% absolvenţi de învăţământ superior.

Si, totuşi, miracolul s-a produs mai întâi în acest domeniu sensibil, deoarece chinezul nu a uitat spusele filosofului Confucius cum că biologia ne aseamănă şi educaţia ne deosebeşte. Tot de la acest filosof, conducerea chineză a reţinut imperativul privind rolul decisiv al segmentului de funcţionari ai statului şi necesitatea organizării meritocratice a societăţii, după regula omul potrivit, la locul potrivit. În cadrul acestei reforme, dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei a devenit o obsesie a conducerii chineze, cum o numesc unii analişti. În doar zece ani, numărul universităţilor din China s-a dublat. În anul 2009, erau înrolaţi 21,447 milioane de studenţi, cu 5,311 milioane de absolvenţi la sfârşit de an universitar. La fel de impresionantă este şi dimensiunea învăţământului mediu vocaţional (de meserii), care, în acelaşi an, cuprindea 21,767 de milioane de elevi, din care au absolvit 6,192 de milioane Învăţământul chinez este susţinut în prezent de un efort financiar egal cu 4% din PIB-ul ţării.

Revenind la Shanghai, trebuie spus că, din punct de vedere al avântului pe plan economico-financiar, educaţional, ştiinţific şi cultural, acest megaoraş este propulsorul şi oglinda noii Chine.Numit şi Perla Orientului, oraşul a devenit un centru economic de prima mână, asigurând (în anul 2005) 50% din producţia industrială a ţării. El este poarta Chinei spre lume. Voi mai adăuga doar două coordonate ale poziţiei oraşului Shanghai: din 2003, portul Shanghai a depăşit în fiecare an pe câte una din surorile sale cele mari: porturile Rotterdam, Hong Kong şi Singapore, devenind cel mai mare din lume. Îmi este plăcut să menţionez că, din anul 2002, portul Shanghai este înfrăţit cu portul românesc Constanţa.Cel de al doilea element, care explică miracolele din China, este poziţia fruntaşă pe care oraşul o ocupă în învăţământul chinez. El are unele din cele mai mari şi mai vechi universităţi din China, cotate printre cele mai bune

42 din lume. Aceasta explică şi faptul că tocmai o universitate din Shanghai, Jiaotong, publică de mai mulţi ani ierarhizarea academică a primelor 500 de universităţi din lume. Din păcate, România nu a întrunit până acum condiţiile necesare pentru a accede în această elită. Pentru aceasta, ea ar avea nevoie de un punctaj cel puţin dublu.

După unii analişti, miracolul economic chinez ar fi fost posibil datorită sacrificării nivelului de trai al poporului.

Totuşi, creşterea este, mai de grabă, rezultatul faptului că ţara nu a consumat şi nici nu consumă mai mult decât produce. Din plusul realizat an de an, China investeşte masiv în propria dezvoltare. China a ales calea muncii şi a sacrificiului, cea a unei încordări naţionale, bine declanşată, bine orientată şi întreţinută de către elite.( Paul Dobrescu, Viclenia globalizării...) Sacrificiul este, probabil, cea de a doua natură a chinezului. Încă de la strămoşul său mitologic, Pan Gu, el nu este un individualist, el pune pe primul plan familia, comunitatea, ţara. Nu poate fi negat însă faptul că, în ultimele trei-patru decenii, au fost scoase de sub pragul sărăciei sute de milioane de chinezi.

Deşi au trecut deasupra pragului, trei patrimi din populaţia Chinei se desprinde cu greu de acest punct de referinţă.

Statistic vorbind, ar mai rămâne de rezolvat situaţia celor aproximativ 100-120 de milioane, care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi.

Oficialii chinezi ştiu mai bine de ce consideră China ca fiind încă o ţară în curs de dezvoltare. Deşi a crescut vertiginos, PIB-ul Chinei este cam de zece ori mai mic decât cel al Statelor Unite. Oricât de mare ar părea PIB-ul chinez, el se împatre la peste 1,3 miliarde de locuitori.

Evoluţia Chinei este foarte atent monitorizată de întreaga lume, dar mai ales de Statele Unite ale Americii. De aceea, pentru final, inserez două aprecieri ale cunoscutului om politic american, Henry Kissinger, din volumul său Despre China (apărut în limba română în anul 2012). În prima, el sublinia că nivelul atins în interacţiunea sino-americană semnifică redobândirea de către China a unui rol central în realitatea regională şi mondială. Revendicarea chineză a unui parteneriat egal nu mai era o pretenţie exagerată...era, tot mai mult, o realitate susţinută de performanţele sale financiare şi economice.Apoi, referindu-se la Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, demnitarul american aprecia că ele nu au fost, pur şi simplu, un eveniment sportiv; ele au fost concepute astfel încât să vestească lumea despre renaşterea Chinei...Ceremonia de deschidere părea să spună: Am sosit. Suntem o realitate, nu mai putem fi ignoraţi sau desconsideraţi. Suntem gata să oferim lumii civilizaţia noastră...China era din nou în centrul lumii, iar civilizaţia ei inspira respect şi admiraţie.

Anul II, nr. 3/2015

43

Ioan Păunescu

UN COPIL ZBURDÃ PRINTRE PUŞTI ŞITUNURI (continuare din numãrul trecut) Ocupanţii au trecut imediat la reorganizarea vieţii în regiunile cucerite, astfel ca toată populaţia rămasă în aceste zone să muncească zi şi noapte pentru armata şi poporul german.

Satul nostru ţinea de etapa 267 şi Berzikul Câmpulung.

Ofiţerii şi ostaşii germani aroganţi, spre a nu-şi mânji mâinile, acţionau indirect, oprimând populaţia, având drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia, care era constituită aproape numai din femei, copii şi moşnegi. Ordinile primite de la forurile superioare erau exercitate prin auxiliari, majoritatea acestora străni, cunoscători ai limbilor română şi germană, care locuiseră în diverse regiuni ale ţării noastre, dar nu erau din Muscel, care cunoşteau ambele limbi (română şi germană) şi care îmbrăcaţi în uniforme germane, cu hârtii semnate de la administraţia atotstăpânitoare nu se dădeau în lături de la folosirea celor mai murdare procedee de a stoarce de la bieţii români tot ce era posibil de luat şi spre a trăi cât mai bine. În fiecare localitate numiseră câte un primar român. La noi această funcţie a avut-o Vasile Pâslaru, dascăl de biserică.

Nu ştiu dacă el a dorit aceastâ funcţie ingrată sau a căzut necazul pe el, având un băiat la liceu şi rupând câteva cuvinte nemţeşti.

Primarul recrutase doi flăcăi din zonă, ca ajutoare ale sale.

Cu mult înaite de a se lumina de ziuă toţi ai casei erau treziţi de strigătele de la poartă a unuia dintre băieţi. Ieşea din casă în sală, mama descuţă, noi copii ascultând de sub pături dialogul: - „Lele Floare să adunci din Bândea o căruţă de lemne pentru comenduirea germană”, sau altădată, „te duci la gară cu lelea Veta lui Buşe să descărcaţi un vagon de făină şi să faceţi un transport, unde vi se a spune”.

Mama intra în casă belstemând pe nemţi şi pe primar, în timp ce flăcăul nemaişteptând potopul de ocări, ce se revărsau asupra lui, după ce transmitea mesajul, o lua repede din loc, să bată la altă poartă. Acolo, discuţia era cam aşa: - Tot la mine ai venit şi azi măi Tilică? Îl lua în primire femeia – scoasă afară din aşternutul cald.

- Dacă m-a trimis primarul!

- Dar-ar ciorile în burta lui! Numai pe mine mă trimite la toate corvezile, se plângea nefericita, înainte de a afla la ce muncă urmează să se prezinte în ziua respectivă.

- Nu e nici el vinovat! îl scuza Tilică pe primar. Dacă a primit ordin ce-ar putea să facă? Nu e zi să nu-l ameninţe comandanţii că-l împuşcă.

- Măcar de v-ar ucide pe toţi, şi pe primar şi pe tine, care vi şi zbieri ca un turbat la poarta mea, în puterea nopţii, de-mi sperii copii.

Tilică, cu greu reuşa să-i transmită femeii locul şi munca unde era repartizată, şi apoi o zbughea la altă casă, grăbit să anunţe până la ziuă toate femeile de pe listă, cu ce aveau de făcut pentru ocupant în acea zi. Ştia că de cum se lumina de ziuă, femeile pe care nu apucase să le anunţe, fugeau de acasă, şi nefiind anunţate personal, nu se prezentau la corvoadă, iar la numerotarea ce o făcea delegatul comandaturii nemţeşti la punctul de lucru respectiv, avea mână de lucru în minus, ceea ce aducea pedepsirea cu carcera, atât a lui cât şi a primarului.

Viaţa populaţiei sub ocupaţia germană era un iad. Dacă iau cazul mamei mele, în casă cu trei copii mărunţi, având o gospodărie plină de animale, 2 boi de muncă, două vaci, 23 capete de tineret bovin, oi, porci, găini, care trebuiau hrănite

Anul II, nr. 3/2015

44 de 2-3 ori pe zi şi adăpate de la o fântână, care în timp de secetă era la circa 2 km distanţă de casă. Uneori zile de-a rândul trebuia să înjuge boii la car şi să se deplaseze la 10 15 km, pe ploaie sau ninsoare, prin ger, unde să încarce butuci groşi pe care să-i transporte cine ştie unde, lucrând astfel 10-12 ore. În casă mai era şi bunicul, dar acesta avea peste 75 de ani iar puterile începuseră să-l lase. Uneori fiindui milă de mama şi spre a scăpa de munca din casă, care de cele mai multe ori cerea mai mult efort şi bătaie de cap decât corvoada, se oferea el să se ducă în locul ei, acolo unde trebuia să se meargă cu căruţa. Dar uneori păţea atâtea că nu ştia cum să scape de acolo. Nu e vorbă că se spetea muncind, fiind nevoit să depună eforturi peste puterea lui, dar nu odată s-a ales cu o cotonogeală din partea omului comandaturii, care supraveghea lucrarea, că zile întregi nu se putea ridica din pat, iar mama trebuia să piardă vremea şi cu el, oblojindu-i rănile.

Ritmul în care se desfăşura diferitele munci, la care era obligată populaţia românească să participe, era foarte lent şi enervant. Neamţul punea mâna pe ciomag şi începea să lovească, unde nimerea, pe cel ce-i era mai aproape. Dintr-

un spirit de umanitate poate, neamţul lovea mai cu milă pe femeile vlăguite de muncă, în schimb îşi revărsa furia pe bărbaţi, chiar dacă şi ei erau nişte amărâţi, bolnavi sau bătrâni, dar oricum erau bărbaţi... Într-o seară, bunicul a venit acasă de la corvoadă mai burduşit decât oricând, având capul spart în câteva locuri, era plin de sânge, cu corpul plin de vânătăi.

Avusese în ziua aceea parte de un „neamţ”, care-i supraveghea la muncă, de o răutate nemaintâlnită până atunci.

Când i se părea acestuia ca „mârlanii” nu se mai sinchisesc de ţipetele şi înjurăturile lui, într-o românească pe care o auzeau la bâlciurile de Sfânt Ilie, apucase un par şi se porni să izbească în cine nimerea, cu sete.

- Aţi vrut Ruminie Mare! Runinie Mare! Icnea omul nemţilor, cu faţa mai roşie şi pistrui şi mai evidenţi, din cauza furiei. O să vă satur eu de Ruminie Mare, puturoşi ce sunteţi.

Tata-mare a ţinut minte până la moarte bătaia primită pentru că a „vrut Ruminie Mare” şi vara, când se învârtea prin bâlciul de la Sfântul Ilie, era atent că poate o zări printre negustorii ce-şi etalau marfa şi pe „neamţul” care-l cotonogise atât de crunt în timpul războiului.

Summertime

45

Anul II, nr. 132015

CARTEA DE AZI, CARTEA DE MÂINE

CUPRINS CARTEA

Portretul artistului între două lumi (de Vasile George Dâncu).

PARTEA ÎNTÂI Lumea din care am pleca în lume Introducere Copilăria şi primii ani de şcoală Elev la şcoala medie de arte plastice Militar în termen Student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Graű cian la Televiziunea Română Negustor de artă În lumea cărţilor Din lirica japoneză Mioriţa Omagiul lui

Sonetele lui Shakespeare Meşterul Manole Graű cian la Publiturism PARTEA A DOUA În lumea nouă În sfârşit, America New York, New York Graű cian la Macmillan Educational Company Îmi vine familia!

Ne mutăm în suburbie În căutarea visului american O casă în stil colonial Mă duc în ţară Adio, Long Island! În drum spre Florida În sfârşit, California Date biograűce