Freamat nr 8 by dragos gelu

Freamăt

FREAMĂT revista

CENACLULUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

- FILIALA MARAMUREȘ COLECTIVUL REDACȚIONAL Carmena Băințan - director Milian Oros - redactor șef Aurelia Oancă - redactor poezie Dragomir Ignat - redactor proză Membri: Gross Tomas Rocneanu, Velea Aurelia, Botiş Radu, Andreica Ioan, Mureşan Olimpia, Iacob Oniga, Cristina Mariana Popan Membru de onoare: Al. Florin Țene Președintele Ligii Scriitorilor Români Membru corespondent al Academiei Americano-Română de Arte și Științe. Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate semnatarilor

Concepție grafică și tehnoredactare: Victoriana Oros

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

ISSN2458-0155 ISSN-L2458-0155 2

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt CARMENA BĂINȚAN

TRANSILVANIA NOASTRĂ Acum, când ne apropiem cu paşi repezi de împlinirea unui secol de la Marea Unire, şi când se vorbeşte tot mai des de o reconciliere cu cei „care ne-au fost alături” decenii întregi, trebuie să ţinem seamă de încărcătura istorică pe care ne-au lăsat-o. De-a lungul anilor s-au publicat multe falsuri şi neadevăruri, privind dreptul inalienabil al poporului român asupra teritoriilor care i-au aparţinut de mii de ani, cu referire în mod expres asupra Transilvaniei. Timpul trebuie să fie de partea noastră, aşa cum a fost de milenii, şi nu se admit interpretări subiective care să arunce asupra noastră o altfel de lumină decât cea pe care o merităm. Istoria poporului român este una fundamentată ştiinţific, ea este deschisă oricui doreşte să cunoască trecutul nostru. Istoria noastră trebuie să devină un obiect de învăţământ de bază, iar datele reale şi nu cele falsificate, să fie la îndemâna oricui şi mai ales la îndemâna celor care au eludat adevărul decenii la rând. Zona în care trăim a fost tulburată şi zbuciumată decenii la rând iar reconcilierea să se facă pe baza documentelor adevărate şi a adevărului şi nu doar de dragul de a triumfa ideile uneia dintre părţi. Dacă ne referim doar succint asupra unor realităţi, vom observa că poporul român are un trecut îndepărtat şi acesta se observă din limba vorbită din datini şi obiceiuri. Zonele periferice au avut şi influenţe specifice vecinătăţii cu celelalte popoare, dar fiinţa noastră naţională şi-a păstrat specificul, cu toate nedreptăţile care i s-au făcut şi cu toate luptele ei pentru libertate şi unitate. Dacă ne referim la transilvania de Nord şi cu specificaţie asupra Maramureşului vom observa că „populaţia din Maramureş rezistentă faţă de elementul cuceritor maghiar, şi-a menţinut vreme îndelungată forme de organizare proprii. Românii de aici au participat la luptele împotriva tătarilor... Aici au apărut pe la sfârşitul sec. al XVlea, primele scrieri în limba română..... În 1918, odată cu Transilvania, Maramureşul s-a unit cu România” (DEX. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1978). „În condiţiile dezmembrării Austro-Ungariei, ca urmare a luptei de eliberare a naţiunilor asuprite, Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania, 1 dec. 1918, se unesc cu România, încheindu-se astfel procesul de formare a statului naţional unitar, care este opera întregului popor.” ( DEX. Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1972). Toate acestea nu au venit de la sine, fără frământări şi fără lupte din partea poporului român. Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Este la fel de firesc şi de normal să cunoaştem lucruri importante care s-au petrecut pe teritoriul ţării chiar cu un secol înainte de Marea Unire, referindu-mă cu deosebire la maghiarizarea nord-vestului ţării. E la fel de firesc să căutăm în memoria cărţilor şi nu numai, de ce a fost atât de păgubit neamul nostru şi mai cu seamă cei de la graniţele țării. Prin puternicul proces de maghiarizare la care am fost supuşi de către fostul stat ungar, mai păstrăm în noi o lumânare aprinsă care ne-am fi dorit să lumineze poporul român de-a lungul veacurilor. Prin procesul lung de maghiarizare pe care l-au trăit atât străbunii cât şi părinţii noştri, s-a creat o luptă de dezagregare pe de o parte, iar pe de altă parte a fost un proces de apărare şi conservare a realităţii etnice. De-a lungul deceniilor s-a consolidat un proces de falsificare a realităţii care nu ne-a fost benefic din nici un punct de vedere. Falsificarea statisticii de către serviciile ungare a dus la o inversare a realităţii şi toate acestea au fost în folosul lor. Dacă ne ducem la statisticile realizate în urmă cu un secol şi jumătate şi le vom pune faţă în faţă cu „realitatea” de la începutul sec. XX, vom vedea o situaţie statistică reală şi favorabilă nouă. „După Lexiconul comunelor din Ungaria, întocmit oficial la 1773, de Cancelaria regală ungară din Viena, lexicon în care se înseamnă şi limba vorbită, predominantă a comunelor, elementul maghiar din comitatele limitrofe ale Transilvaniei, se constată a fi atunci într-o vădită inferioritate faţă de cel român. a) În com. Maramureş erau faţă de 50 com. româneşti, numai 5 maghiare. b) În com. Bihor, faţă de 338 com. româneşti, numai 143 maghiare. c) În com. Arad, faţă de 168 com. româneşti, numai 11 maghiare.” (Transilvania, nr. 11 din noiembrie 1920) Aceste date sunt elocvente, iar dacă ne apropiem şi mai mult de anul Marii Uniri, respectiv la 1822, vom observa că în Sătmar, preponderentă era comunitatea românească, astfel că, din 288 comunităţi religioase, 132 aparţineau românilor urmată fiind de cea a rutenilor cu un număr de 82 comunităţi. În concluzie în 1822, în acest comitat nu exista nici o comunitate religioasă exclusiv maghiară. La data la care ne referim, românii erau majoritari, urmaţi de ruteni şi într-un număr foarte mic, maghiarii, care convieţuiau alături de primele două clasate. Judeţele Bihor, Satu Mare cât şi Careiul, erau locuite în majoritate de români, aceste statistici fiind date la 1837, ceea ce nu mai era realitate la 1910. „După datele ultimei statistici austriece a Ungariei, din 1867, a lui Adolf Ficker, elementul român din teritoriile de care ne ocupăm era mult mai numeros decât e arătatel în ultima statistică de la 1910. Îndeosebi de la formarea statului ungar dualist din 1867, populaţia românească a acestui teritoriu, se constată a fi scăzut într-o proporţie care nu se poate explica decât prin efectele politicei de maghiarizare şi prin falsificare statisticilor ungare.” ( Transilvania, nr.11 din noiembrie 1920). Dacă am analizat foarte succint situaţia românilor şi maghiarilor din această zonă, ar fi poate interesant să ne referim tot pe scurt şi la o altă zonă din Ardealul nostru îndrăgit şi anume la zona Mureşului. În volumul ”Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, satele şi poporul” care este o monografie istorică scrisă de Dr. Iacob Radu - canonic, în anul 1910, printre altele enumeră casele din localitate care erau în nr. de 67, dintre care 54 româneşti. La 4

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt recensământul din 1820 din Tâmpăhaza ”iobagii toţi, înafară de unul sunt români, s-au scris ungureşte şi româneşte” deci cuvinte româneşti scrise ungureşte. Ex. „Are satul vreun fel de urbariu” Respuns: „Nu sztyim szatu ajeszta sze aibe urbare”. Putem spune că poporul român din Transilvania, a fost împiedicat veacuri la rând să se dezvolte atât cultural cât şi economic. A fost vitregit tocmai pentru a rămâne în întunericul neştiinţei, atât de feudalism cât şi de conducerea duală. Poate unora nu li s-a părut că am pierdut destul prin aceste exemple date, căci după primul război mondial am pierdut şi o mare parte din populaţia vorbitoare de limbă română. Procesul de consolidare a statului român s-a desfăşurat mult mai lent la periferii decât în interiorul ei, tocmai datorită influenţelor externe. Astfel că România a lăsat înafara ei mai mulţi conaţionali decât au lăsat alte state beligerante. Astfel în Ucraina au rămas peste patru sute de mii, în Bulgaria peste o sută de mii, în Iugoslavia peste patru sute de mii, între Morava şi Timoc şi cel puţin două sute de mii la graniţa de N-V în Ungaria şi Cehoslovacia. Iată că ţara noastră a pierdut atât cultural, economic şi comercial cât şi etnic.

MILIAN OROS

STRIGOIUL Seara era frumoasă și liniştită; corul greierilor îmi aducea în suflet o armonie aparte. Gândurile, întrun zbor liber, luaseră drumul, aproape firesc, spre atmosfera plină de mistere a serilor și nopților din copilărie. Un timp, am încercat o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit, erau prea mari discrepanțele. Cu toate acestea, oglinda sufletului mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mi-am adus aminte de nopțile de toamnă târzie, ori de iarnă, când se făcea clacă la torsul cânepii. Caierele de cânepă, se transformau în fire lungi, nesfârşite, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele fermecate ale torcătoarelor. Doar sufletul meu de copil și de ce nu, cel care a mai rămas din el, știa și știe ce povești minunate ascultam în acele nopți de șezătoare. În minte o vedeam și auzeam aievea pe Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt lele Ana depănând povești, după ce se lăsa un timp rugată de suratele ei întru clacă… Femeia, cam la șaizeci de ani, greu să-i ghicești, lua o înfățișare nepăsătoare, calmă și liniștită, de parcă rugămințile ar fi fost adresate altei persoane. Mult mai târziu mi-am dat seama că de fapt, fiind o povestitoare atât de versată, știa să pregătească atmosfera; puțină așteptare nu făcea decât să sporească interesul față de ceea ce urma. Pe mine, copil fiind, nepăsarea ei, așteptarea la care eram obligat, mă sufocau și mă făceau să suspin; răbdarea mea avea și ea o limită, nu? Nu-mi era atât de ușor să pierd o poveste spusă de ea, căci se apropia miezul nopții și, cu tot efortul pe care-l făceam ca să rămân treaz, căldura din pătuțul de după sobă mă îmbia la somn; ori, ceea ce urma să visez nici vorbă să se poată compara cu o poveste spusă de lele Ana, știam asta foarte bine! Când la urechi îmi ajungea vocea blândă, aproape cântată, cu un timbru pe care-l recunoșteam ușor, somnul pierdea bătălia, iar sufletul meu de copil surâdea și se bucura nespus de mult… Într-o astfel de seară mi-a fost dat să ascult o poveste pe care n-am putut-o uita nici acum… *** - Amu, femei bune, își începu lele Ana povestea, auzâta-ți de Nenumitele, de Frumușelele, cum li se mai zâc, no ?! - Auzât, lele Ană, cum să nu auzâm! Da’ce-i cu ele? - Dacă știți și ați auzât de ele, știți dară și de ce ținem noi, femeile, cele de p-aici, ca în ziua de marți să nu toarcem, să nu spălăm haine, nici să coacem în cuptor, ori să ne lăiem, ținând-o aproape ca pe o zi de cele trecute-n calendar cu cruce roșie, doar că nu să bagă la biserică… - Să nu-ți uiți vorba, lele Ană, a întrerupt-o Sabina, vecina ce sta la trei case mai sus de noi, că tot veni vorba despre marți, aș vrea să te întreb, că, no, știi mai multe lucruri ca noi, astea mai tinere… Ce-i marța între tunuri? Lele Ana zâmbi ușor, numai de ea știut și, de ce nu, și de mine, țimburușul din pătuț! Auzisem odată, nu tare demult, o vorbă de-a ei, cum că vecina noastră Sabina, deși se ține deșteaptă foc, nu le-ar cunoaște chiar pe toate! Uite, se adevereau vorbele ei! Lele Ana și-a umezit puțin degetele care învârteau fusul, apoi, privind înspre Sabina, i-a zis: - Marțea de care vorbești tu, Sabină, este marțea din prima săptămână a Postului Mare. Amu, din bătrâni, de pe vremea dacilor, o rămas obiceiul ca zilele din prima săptămână a Postului Mare să poarte nume și în acele zile să faci, ori să nu faci anumite lucruri. - Și care-s acele nume? întrebă curioasă Sabina, spre disperarea mea. - Apoi să le luăm la rând, râse subțire lele Ana, bucuroasă pe undeva, ca avea ocazia să-i dădea lecții deșteptei: Lunea Urâta, Marți între Tunuri, Miercurea Milostivelor, Joia Verde, Vinerea Seacă și Sâmbăta Mortilor; Duminica a rămas așa cum e, fără de nume, că-i ziua Domnului! Marți între Tunuri îi ziua cea mai dragă Nenumitelor, un fel de iele, zâne, ori ursitoare și acestea vor ca toate vietățile din jurul lor, în această zi, să se bucure. Pentru asta se întâlnesc și se prind în joc, în danț… Doar ați văzut vârtejurile de vânt, mai ales primăvara… Ei, acele vârtejuri sunt de fapt 6

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Nenumitele, prinse-n danț. Sunt din altă lume, dar îs ființe cu suflet și ne simt, ne pot citi gândurile și știu dacă suntem buni ori răi. Când vedeți că s-o născut un vârtej lângă voi, să nu cumva să vorbiți pe cineva de rău, ori să intrați în el, că n-ar fi mare mirare să vă pierdeți mințile!… E mai bine să vă îndepărtați de ele, cu blândețe și poate n-ar strica o rugăciune, spusă liniștit… Dar am vrut să vă spun una și, iacă, am ajuns la alta… O vreme a tăcut, timp în care mama, gazdă bună, a așezat pe masă de-ale gurii, invitându-le pe femei să mănânce ce le-o plăcea și să guste din vinul roșu abia limpezit. Femeile nu s-au lăsat îmbiate prea mult… Au mâncat, râzând și glumind una pe seama celeilalte și simțindu-se bine. Într-o vreme, după ce toată lumea s-a așezat iar la tors, lele Ana, binedispusă, le zise: - Femei bune, să mă întorc la gândul avut înainte de masă… Amu, ce voi zice, am aflat și eu de la bunica mea, când eram și eu ca pruncu’ cela din pat, care se face că doarme, dar e numai urechi, chit că ochii și-i ține închiși… Am tresărit fără să vreau și dacă cineva ar mai fi avut și grija mea, m-ar fi văzut schimbat la față. Am încercat cât am putut eu mai bine să par mai departe adormit… , dar lele Ana știa bine ce știa. Numai că mi-a dat pace și încet, încet, m-am liniștit. Puțin mai târziu, după ce și-a aranjat legătura la caier, a continuat: - Aci, într-un sat de Sub Codru, nu tare departe de satu’ nost, câteva neveste tinere și câteva fete s-au adunat la șezătoare. Râzând și glumind, s-au pus pe treabă, că slavă Celui-de-Sus, aveau fuior de tors pentru doi ani. Una dintre muieri, nu tare de mult măritată, le zice celorlalte: - Ce bine ar fi dacă bărbații noștri s-ar gândi să vină la noi la șezătoare! - Ar fi și mai bine dacă ar veni și i-ar aduce cu ei și pe drăguții noștri! sări cu vorba una dintre fete. N-o trecut mult, cam cât ai fierbe un ou, că pă ușă au intrat bărbații muierilor și drăguții fetelor. Numai drăguțul fetei care vorbise, n-o venit, dar nu era niciun bai, căci feciorilor li se alăturase, nu se știe cum și în ce fel, un tânăr chipeș, străin de sat, care tare fain știa să cânte la vioară. Amu, odată cu venitul bărbaților și feciorilor, veselia din șezătoare era și mai mare. Fusele se-nvârteau parcă mai cu spor. Și dacă odaia ar fi fost o țâră mai mare, de bunăsama ar fi încins și un danț, că feciorul cela cu ceatără cânta așe de fain, de se strângeau degetele muierilor pe fuse, oprindu-le și pornindu-le, după cum își mișca arcușul. Într-o vreme, feciorul străin, văzând că fata de care am pomenit era singură, s-a dat pe lângă ea, ba cu o vorbă, ba cu un cântecel născut din strune bine stăpânite, anume făcute parcă numai pentru ea. Fata, sfioasă la început, încet, încet și-a dat drumul și ea, răspunzându-i cu destulă istețime vorbelor lui, spuse de multe ori în doi peri. Toată lumea era mulțumită și la locul ei… Părea o seară de marți minunată. Ba unii chiar aduseră vorba că ar trebui făcute mai des asemenea șezători. Timpul se scurgea pe tăcute și nimeni nu băgă de seamă că trecuse demult de miezul nopții. Cu toată voioșia și atmosfera plăcută, oboseala și somnul începuseră să-și ceară drepturile, căci altfel cum s-ar putea înțelege scăpările tot mai dese ale fusurilor din mână, ba de către una, ba de către alta. Parcă și vioara feciorului străin suna de la o vreme altfel. Până și fata noastră și-a scăpat fusul, care s-a rostogolit sub masa din Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt odaie, până la picioarele flăcăului străin. Repede, să nu se facă de rușine că o lovise și pe ea somnul înainte de zorii zilei, se aplecă și-l culese în grabă, însă mult timp după aceea, cu privirile în pământ și cu inima să-i sară din piept, a încercat să-și adune toate puterile ca degetele să nu-i tremure și să stăpânească fusul, care i se părea acum mai nărăvaș ca oricând. Își aruncă într-un târziu privirea spre pendula agățată pe un perete și se sperie văzând cât mai era până la dezlegarea zorilor și asta nu fiindcă ar fi fost neputincioasă în fața oboselii și a somnului, căci, poate, în acel moment al nopții, ea era cea mai trează ființă dintre cele aflate acolo în odaie. În loc de somn, spinarea îi era cuprinsă de fiori reci, cum nu mai fusese cuprinsă niciodată până atunci. Gândurile de care era cuprinsă o măcinau ca și cum s-ar fi aflat între pietre de moară. Își ferea privirea de tânărul cu vioara, ca și când acesta nu s-ar mai fi aflat acolo, deși mintea ei tocmai pe lângă el se învârtea. Starea în care se afla și la care se străduia să-i pună capăt, căutând o portiță salvatoare, i se trăgea de la cele ce văzute sub masă, când se aplecase după fus. La început a crezut că oboseala îi aduce închipuiri în fața ochilor… Ce vedea era însă real. Străinul cel chipeș avea… copite de cal și gândul că era chiar… Necuratul în persoană, o cutremură! Numai ea, sărmana, știa câte cruci își făcuse cu limba pe cerul gurii, dar lucrurile mergeau înainte și nu observă nicio schimbare în comportamentul ciatarâșului. A încercat și cu „Tatăl nostru”, adăugând mai apoi toate rugăciunile cunoscute, dar degeaba. Veni și vremea ca șezătoarea să se spargă și fiecare să se ducă la casa lui. Tânărul se oferi să o însoțească pe fată, spunându-i că are același drum cu al ei. Cuprinsă de groază, se pregătea să-l refuze cu vorbe rupte din predicile preotului din sat, pe care le auzise nu demult la o sfeștanie, dar, coborându-și privirea spre picioarele lui, ce să vezi?… Acestea arătau cum trebuiau să arate. Ce copite? Doamne, de unde și cum i s-a putut năzări ei așa ceva? Sigur era oboseala de vină, somnul care nu-i dăduse pace și o făcuseră să vadă lucruri care nu puteau fi adevărate… Mai liniștită acum, acceptă. Totuși, înainte să iasă pe poarta casei, un gând îi trecu prin minte și, fără să fie văzută de cineva, legă de zăvorul porții capătul firului de la un ghem, din cele depănate mai devreme, lăsându-l să se deșire în urma ei. Pe drum, tânărul începu să-i vorbească despre fel de fel de lucruri de care nu mai auzise până atunci, ba chiar îi cântă și la vioară, încet, abia auzit. Fata nu mai înțelegea nimic. Drumul spre casă îi părea necunoscut și vru să-l întrebe pe unde o luaseră, dar oricât încerca să lege două cuvinte, buzele nu o ascultau. Începu să-și simtă sufletul cuprins de o spaimă cumplită și pipăi ghemul să se asigure că mai era în buzunar. Deodată, la urechi îi ajunse cântecul unui cocoș răgușit, apoi altul, ca un răspuns la cel dintâi… Întreaga ei ființă părea că se trezește dintr-un somn greu, unde trăise un vis urât… de care nu se putuse desprinde până la auzul cocoșilor. Se uită în jurul ei și văzu că era singură. La doar câțiva pași mai încolo zări câteva capete de cruci, acoperite în parte de aburii nopții. Dincolo de ele, apucă să mai audă un sunet ciudat de vioară, ba trist, ba săltăreț, din ce în ce mai slab, până când se pierdu cu totul. Își adună toată puterea de care era în stare în acel moment, să-și scoată trupul din încremenirea care-l cuprinsese. Luând în mâini ghemul aproape deșirat, începu să înfășoare pe el firul de tort, pas cu pas, într-un drum lung și anevoios. Se crăpase bine de ziuă când a ajuns la poarta casei care găzduise șezătoarea… 8

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt *** În odaie se lăsase o liniște de mormânt, iar rotirea fusurilor înghețase. În pătuțul de după sobă, eu mă făcusem mic, mic și puțin a lipsit să nu sar din el și să mă ascund după fusta mamei. - Ai de mine și de mine, lele Ană! Cu povestea asta ne-o fi frică să ieșim din casă, până ce-om auzi și noi cocoșii cântând! sparse liniștea cineva. - Apoi nici să nu vă gândiți la ducă, că mare lucru n-am tors și nici nu-i noapte de marți! îi răspunse lele Ana. Nu știu când am adormit și ce am visat în acea noapte, dar ceea ce îmi aduc aminte și acum e că, dimineață când m-am trezit și am ieșit în curte, am privit cu mare atenție după cocoșul nostru, cu coada mare, din pene pestrițe, îndoite la vârf ca niște seceri. Era mare și fălos, cârâind pe lângă găini, dar nu știu de ce aveam impresia că habar nu avea de puterile lui magice, miraculoase, prin cântecul lui la spartul zorilor!...

PUIU RĂDUCAN ȚEPEȘTI

VULPEA DE IARNĂ Stele obosite plâng, cad pe solstițiu, plânge și soarele ascuns în salcâmi, cumătra face cu noi armistițiu și-n satul mort mai latră vreo doi câini. A răsturnat sacul cu nea vulpea de iarnă tremură și literele în pagini de carte, fumurile de case n-au un’ să doarmă, umblă pe uliți de case ca frunzele moarte. Până și albinele nopții tremur’ de ger albul vulpii de iarnă frige pământul, în cenușa cu scâncet de om secundele pier, e ger afară, Doamne și bate rău... vântul...

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt LUPII IERNII Lupi de iarnă!... O, lupi de iarnă aduși de bruma toamnei în spinare! Ați speriat vara și-ați pus-o să doarmă, la fel și cântul de privighetoare... Rostogolită din ceruri pe munți și dealuri și pe câmpiile albastre de-a pururi zăpada, culcat-a pletele aspre-ale mării pe maluri și sub curcubeul zării ne ducem... corvoada... Pe ulițe de sate-aleargă fumuri de case. Nasuri mici de copii se turtesc în ferestre. Neaua se strânge, se vaită de oase, iar primăvara clipește din ochi de pe creste.

OFRANDE Iubito! Te urmăresc cu ochi de nor! Mă plimb cu umbra apelor de mână. Pe caldarâm se scurge-o lacrimă de dor, îndură-te de ploi, altfel, nimic n-o să rămână! Umbre de cetăți negre și zgomote de coifuri, zăngănituri de spade ne protejeau … pustiul, ce se-ntindea râzând pe coapse de tristețe, încercuind cu ape reci, tulburi…, destinul. Și-n vad de noapte spână ne plătim zeciuiala când aducem ofrande crude rău, tristeții, valuri plăpânde pe cerul tău ca smoala, inundă cerul meu albastru-al dimineții. Hangiul ne așteaptă, iar timpul fuge, fuge, ”prințesa neagră”- așteaptă la umbră grea de cruce, se desfințește vinul, păcatul ne distruge, din ugerul de timp, laptele se tot scurge…

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt O lacrimă-mi se scurge acum din geană, îmi mângâie obrazul…, se prelinge, nu-i lacrimă de supărare, nici de teamă, este-al tău vers ce sufletu-mi atinge... Îmi picură din suflet o lacrimă de dor, pe buburuze triste, uitate, făr'de şoapte, ofranda amintirii din ochiul tău de nor, și-a pierdut speranţa… într-o noapte…

GEORGETA CEDICĂ ROBU

RECENZIE „Hieroglife pe creasta de val” Lectura volumului de poeme „Hieroglife pe creasta de val” al domnului Dragomir Ignat, a fost pentru mine o adevărată bucurie, plăcere şi, în acelaşi timp, surpriză, descoperind un poet subtil aş spune, mai degrabă decât ermetic, în unele poeme în vers alb şi un poet deschis, direct şi explicit în multe poeme, mai ales în cele în vers clasic. Cum singur afirmă că „poeţii sunt exemplare ciudate”, dar care „Răstoarnă clepsidrele cerului” şi poleiesc „cu nisip/Aleile raiului”, se autodefineşte în poemul „Obârşii” ca un poet cuminte. „Mă pun portret sfios între imagini/ Silabisite într-un vers cuminte”, resemnat aş spune chiar sceptic; „N-am verb pentru a fi, ci doar am fost/ Tăciune fumegând pe arsă vatră” şi sfios sau modest, cu „idiomul pădureţ/ Cuvânt ursuz, amirosind a ghindă” sau „ Virtutea-n versu-mi scheaună, nu latră”. Starea de melancolie, tristeţe şi îndoială perpetuă din poemele sale, pe care şi-o subliniază mereu şi o acceptă, nu este totuşi dezarmantă, fiindcă speranţa e mereu prezenţă salvatoare, acceptă „să locuiesc într-o lacrimă”, dar se simte un bob de sare/ Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Ce irizează-n dimineţi ciudate/ Fecundarea razelor de soare/ Cu o nouă zi spre libertate” (Poemul Chirie). Poemele sale, cele mai multe încărcate de filozofie se cer lecturate atent, pe îndelete, pentru a pătrunde profunzimea cugetării-(vezi Desen, Prezicere, Cost liric, Raport anual sau Ultimul scrib”). În cursul lumii, al timpului lumii, istoria se repetă, o povară repetabilă; „Ca un afinţit cobară-n toate/ Semnul veacului îndoliat/ Să ne spele iarăşi de păcate/ Să ne nască iarăşi din păcat” ( Semnul veacului). În lumea aceasta totul este efemer, hieroglifele pe creasta de val nu pot fi descifrate, „deşert e visul istoricilor”, valurile se sparg şi hieroglifele odată cu ele, căci „Asemeni oamenilor,/ Stropii nu au nume/ Ci doar un prezent efemer”- şi totul se reduce la monadă, adică la substanţa spirituală, atomii spirituali. Lumea aflată în derivă poate fi salvată prin întoarcerea la credinţă, la spiritualitate, căci „Ne definim în cântec şi idee/ Îmbrăţişând credinţa dumnezee”, chiar dacă domnul Dragomir Ignat crede că „fulgul a murit şi noi cu el/ Făr-a găsi o logică, un ţel/ Ideii-ncremenite într-o stivă/ Clădită pe o lume în derivă” (Calendar) Multe se pot spune despre poemele domnului Dragomir Ignat, atât de pline de sens! Mi-au plăcut şi poemele dedicate unor poeţi pe care, se vede, domnia sa îi are la suflet. Aflat la al patrulea volum propriu de poeme, nu la primul,(corectura aparţine lui D.I.) autorul le-a plămădit cu migală şi răspundere, temându-se de „Judecata cuvintelor”; „Să dai seama/De fiecare cuvânt inutil/ Din poem/ Osândit pentru nesăbuinţa/ De a arunca seminţe/ Într-un sol nefertil/ Supărându-i pe zei.../ Când ucizi un cuvânt/ Sau mai multe/ Poţi fi răstignit/ Pentru crimă.” Cugetând asupra marilor taine ale omenirii, preocupat şi de soarta ţării sale, domnia sa ne-a oferit un mănunchi de poeme filozofice într-un stil cu totul personal, care-l individualizează în peisajul poeziei actuale. Personal cred şi-mi spun sincer părerea, că poemele cu versurile în stil clasic îl reprezintă mai bine pe domnul Dragomir Ignat, căruia îi mulţumesc pentru bucuria oferită de lectura poemelor, descoperind un actual poet maramureşean atât de sensibil şi inedit. Îi doresc multă sănătate şi cât mai multe „hieroglife pe creasta de val.” Prof. Georgeta Cedică Robu

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt DRAGOMIR IGNAT

LITERATURA CA ECOU AL SUFERINŢEI Marile convulsii sociale provoacă efecte artistice pe măsură, reverberând în cinematografie, teatru, compoziţii plastice, sculptură, pictură, grafică, muzicale, ca şi în compoziţiile artistice realizate de aparatura modernă contemporană. Se demonstrează prin aceste ecouri puternicul efect emoţional, determinat de şocul produs de fenomenul social în discuţie. Literatura a fost şi rămâne oglinda ce reflectă în mod sinetic liantul dintre fapte şi întâmplări petrecute aievea şi metaviaţă. Este şi cazul genului de proză practicat în cărţile lui Milian Oros, prozator de incontestabilă substanţă epică, uneori nepermis de discret cu integrarea proprie în literatura momentului. O dovedesc cu prisosinţă şi cele trei romane publicate în ultimul timp la Editura Enesis din Baia Mare, Culorile destinului, în 2010, Femeia din vis, în 2015 şi Jurnalul, în 2017. În demersul critic de faţă ne vom ocupa de romanul Culorile destinului, carte în care autorul face dovada că şi-a însuşit în profunzime tehnica narativă, că stăpâneşte atât conţinutul narativ, reuşind să selecteze şi să asambleze, uneori în formă de vitraliu, fapte şi întâmplări cu profunde semnificaţii şi rezonanţă în conştiinţa cititorului, cât şi ideatic, realizând conexiunea semnificant- semnificat, conform ultimelor interpretări semiotice. Ca modalitate de concepere şi abordare, cărţile lui Milian Oros nu se îndepărtează semnificativ de modelele literare de gen anterioare, literatura claustrării în universuri concentraţionare, formele şi metodele de tortură şi încercare de anihilare a personalităţii umane prin înfometare, schinjuire, bătaie şi mutilare fizică şi spirituală. Universul concentraţionar este copie perfecţionată a lagărelor de exterminare orientale, ruseşti sau mai aproape de noi, naziste şi nu în ultimul rând autohtone, prin termenul „perfecţionat” înţelegându-se rafinamentul formelor şi metodelor de anihilare a personalităţii individului.De aici şi locul comun din proza lui Milian Oros, ca spre exemplu timpul arestării şi anchetelor, noaptea mizându-se pe teroare şi elementul surpriză, oamenii înarmaţi trimişi să ridice victimele, de regulă din aşternut, terorizarea membrilor familiei, copii sau bătrâni şi transportul victimelor în dube negre spre beciurile siguranţei sau poliţiei. Într-un asemenea univers este plasat Vasile Moceanu, tânăr arestat şi ţinut în închisoare fără a fi judecat timp de şapte ani, ca abia după un proces cu sentinţă dinainte stabilită să aflăm, cu el odată, că elev fiind ar fi participat la îndemnul unui coleg, la întâlnirile unei organizaţii subversive, Frăţia, uneltind prin aceasta la subminarea puterii populare, a statului de drept, democrat Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt popular, proaspăt instaurat. Evenimntele se precipită la îndemnul „vigilent” al comisarilor sovietici, răspândiţi în ţările încăpute sub influenţa moscovită, pentru a preveni repetarea tentativei de revoltă a tineretului maghiar. Se deduce că şi tineretul român trăise momentele lui de supliciu înaintea revoltei ungurilor, prin infernurile de la Periprava, Poarta Albă, Piteşti, Aiud, Sighet etc. E de observat aici şi faptul că în orice mişcare se va găsi şi individul care „ toarnă”,Seserman, în antiteză cu altruistul, om simplu, instruit sau faţă bisericească ca preotul Tarcea. În scrierile lui Milian Oros îi găsim la fatidica întâlnire juvenilă, în beciurile prin care trece, iar ca răul să fie deplin, delaţiunea, suspiciunea şi invidia îi urmăresc pe unii ani mulţi, la Fabrica de şuruburi sau la fabrica de hârtie Letea şi după ce şi-au plătit cu asupra de măsură presupusele greşeli împotriva ordinii de drept. În cazul de faţă Mili, cum i-a rămas porecla încă din şcoală, alias Vasile Moceanu, îşi va pierde prima soţie, pe Giorgiana, şantajată la rândul ei de securiştii regimului, ratează încă două, trei tentative de a-şi reface viaţa, până când Elena, fostă călugăriţă condamnată politic şi ea, va trece peste prejudecăţi făcând pasul alături de omul care numai datorită proniei scapă cu viaţă din ghearele călăilor comunişti. Marginalizarea şi şicanele continue îi urmăresc până la izbăvirea prin fuga din ţară pe la turci şi plecarea pentru totdeauna pe pământul despre care se zice că este ţara tuturor posibilităţilor. În comparaţie cu personajul principal al romanului, maistrul Dusu, ceilalţi actori care populează universul creat sunt abia schiţaţi sau conturaţi, precum la fel sunt personajele feminine ori foştii tovarăşi de joacă din copilărie. Chiar ajuns pe pământ american, Vasile Moicean îşi aminteşte fie cu duioşie de mama sa Maria, sora Duţa, fie cu dragoste de Giorgiana, iar visele sale, când nu deveneau adevărate coşmaruri se întorceau întotdeauna cu dragoste la pământul pe care s-a născut şi unde în loc de momente fericite a avut de a face cu brute şi gardieni. Cea de a doua arestare a avut tot un motiv obscur, se va subînţelege politic, de prevenţie şi asanare a societăţii nou create de „elementele duşmănoase”. Ideea plecării peste ocean care-i încolţise în minte prinde aici contur, ambarcaţiunea pe care şi-o construieşte în Moldova la Şendreni, pe Siret şi pe care o va înscrie în acte ca proprietate a unei parohii ortodoxe, se va dovedi cheia salvatoare a aventurii sale româneşti. Idee originală în sine, dar cu o doză de romantism şi fantezie puerilă ce nu pot fi ignorate de lectorul cărţii, dar care nu îi scad semnificativ savoarea şi, de ce nu, gradul de candoare admis de o proză de ficţiune. Afirmam la începutul întreprinderii noastre critice de două planuri în care se circumscriu întâmplările cărţii de faţă; universul concentranţionar în toată hidoşenia lui şi iubirea ca liant al legăturilor personajelor cu viaţa şi element de coeziune a conţinutului prozei. Notam că sub semn simbolistic universul concentraţionar se reduce la celula în care înduri iarna frigul şi vara arşiţa, îţi iei porţia de „lături” numită mâncare, în acelaşi vas în care îţi faci şi nevoile zilnice.Vorbim aici de elementele degradării ca simboluri. Semnul ei, comunicantul se adresează receptorului comunicat, ambele putând fi concomitent sau separat inversate. Cum pot fi ele utilizate în proza lui Milian Oros vom încerca să detectăm în celelalte două romane, „Femeia din vis” şi „Jurnalul”, ce conturează, aşa cum afirmam la începutul articolului, mai profund universul epic al autorului. 14

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

IOAN ROMEO ROȘIIANU

Scrisoare despre îndrăgostit şi îndrăgostiţi Îndrăgosteşte-mă de tine, Iubito în seara asta ţi-am zis înainte să plec atât de departe de tine îndrăgoşteste-mă acum, te-am rugat stând în genunchii sufletului ca şcolarii lui Creangă pe cojile sparte de nucă pe lespedea trupului umbra creştea haotic degeaba şi trist trist era până şi vântul ce se-ncurca printre frunze în trecerea lui eu stăteam la marginea cealaltă de răsărit a lumii lupii tineri ai vieţii mele străjuiau liziera cuvintelor după sălciile plânse mi-era teama să spun că te iubesc, Iubito n-aveam curajul să-ţi spun la ureche de dor îndrăgosteşte-mă acum spuneam cu disperare şi sufletul tău îmi întorcea spatele râzând ce frumoasă erai şi cât de tare mă durea ducerea ta către alte respiraţii şi mâini trupul tău fusiform se-ntorcea pe tocuri înalte şi rochia de voal lăsa să se vadă nobleţea şi pofta. (Mai ştii când de dragul tău am lăsat bătrâneţea să-mi treacă obraznic şi tainic prin vene?) Îndrăgosteşte-mă de tine, Iubito în noaptea asta te-am rugat ca să nu crească-ntre noi ca o tristeţe înaltă durerea eroii din cărţile încă nescrise, Iubito au fost singurii complici ai tăcerilor noastre până şi culorile uscate s-au ascuns în penel până şi-n crochiurile toamne creionul tău era neascuţit bine şi bont inima mea s-a rupt în două şi zâmbetul mi s-a făcut ţăndări la picioarele tale desculţe era noaptea în care pe cerul vieţii mele îngerul meu şi demonul meu s-au bătut în turnir pentru liniştea ta pentru mine. (Mai ştii când ţi-am spus că printre degetele întunericului lumina îşi face vremelnic de cap?) Îndrăgosteşte-mă de tine în dimineaţa aceasta, Iubito ţi-am zis cu ochii mijiţi eram obosit de atâta aşteptare numărând norii deliram puiuţ şi se făcea negura din ce în ce mai groasă n-aveam nicio explicaţie putea fi de la distrugerea stratului de ozon sau de la E-urile ingurgitate zilnic în experimentele lumii pe noi putea fi de la noi Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt înşine, Iubito puteau fi blestemele strămoşilor sau păcatele lor putea fi ca tine, Iubito după rugăciunile tale ca să plătim noi doi toate păcatele noastre acum. (Mai ştii că atunci când mi-a fost frig nu m-ai lăsat să-mi încălzesc mâinile între coapsele tale?) Aşa a fost, Iubito şi s-a făcut apoi de ziuă s-a făcut şi amiază apoi şi seara a venit iar neinvitată de Cina de taină nici n-a mai putut fi vorba, Iubito locurile erau rezervate de bogaţii zilei cu luni inainte la uşa Raiului contemporan cântau maneliştii divele cu silicoane-şi permiteau concedii hainele de lux din banii furaţi străluceau în maşini luxoase parcarea lui Dumnezeu era atât de ocupată, Iubito încât nu ai mai putut să mă îndrăgosteşti de tine de atâţia pretendenţi cu care nu puteam rivaliza în singura viaţă avută. Scrisoare despre sufletul meu şi ceaţa groasă IUBITO, aşa de groasă era aseară ceaţa încât sufletul meu nu se mai vedea pâlpâind era ca şi cum n-ar mai fi rămas nimic după ce ai intrat cu bocancii în el era ca şi cum ochiul cerului nu-mi mai vedea gândul şi cum aerul rece nu-mi mai detecta respiraţia, era ca o umbră de blestem sau poate blestemul însuşi era, era durerea trecerii mele prin lume, Iubito lumânarea stinsă în ceară era. (Mai ştii că atunci când te-ai aplecat să mă mângâi în colţul ochiului a înflorit lacrima?!) Aşa de frig a fost aseară, Iubito că m-am zgribulit până şi eu în umbra mea aşa de frig era că nu-mi simţeam gândurile visele speranţele şi dorul tremurau pe rând dintr-o dată nu-mi simţeam dorul de tine de atâta durere şi nu-mi venea să cred că luna straluceşte degeaba era grea realitatea trăită dar era o binecuvântare rănită şi ea mirosea a tămâie şi-a smirnă sfinţită trecerea ta prin inima mea ranită şi plânsă. (Mai ştii că atunci când te-ai aplecat să mă mângâi iar în colţul lacrimii a înflorit privirea?!) Aşa a fost aseară dar n-aveai ochi să vezi lacrima mea săpând tranşee pe obrazul rănit n-aveai cum să-mi vezi gâtuită trăirea şi pierită simtire s-o simţi nu ştiai că o dată cu lumina stinsă-n felinare clepsidra refuză să mai masoare timpul nescurs că sângele refuză să se mai prelingă prin artere bătrâne că trupul meu s-a-ncărcat deja de tăcere şi moarte.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt (Mai ştii că ţi-am spus cândva că lumina se desface-n fâşii în lacrima plânsă?!) A fost ceaţă, Iubito aseară o ceaţă de nepătruns ca întunericul durerii era eu stăteam în calea vremii cu pieptul gol şi în loc de frig mi se făcea frică de moarte tu nu ştiai asta că nu-ti păsa de sentimentele mele rănite nici dorul de vânt nu vorbea tu plecai către celălalt capăt al lumii mai departe cât mai departe de mine plecai. Scrisoare despre singurătate în mijlocul lumii IUBITO, azi am mers iarăşi pe jos cu capul plecat printre oameni mai cenuşii decât norii plini de ploaia rece mi se făcea frig cu fiecare pas făcut de parcă de după colţ mă aştepta rătăcirea de parcă pe tine te căutam printre semeni orbecâind pipăiam aerul cu nări însetate de tine dâra parfumului tău cuibarit în suflet mă tragea de mânecă să te caut pe nicăieri şi niciunde apoi un vânt a venit şi s-a strecurat sub hainele mele subţiri iar ecoul şoaptelor tale îmi amintea că ai plecat deja de la mine de o viaţă întreagă. (Mai ştii că fericirea apare atunci când incetezi să mai plângi şi când îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ce ai?!) Mă clatinam, Iubito-n trecerea mea prin lume printre oameni străini şi grăbiţi aş vrea să renunţ uneori dar n-am să renunţ niciodată să plâng mi-am propus să plâng şi să-mi şterg lacrimile c-o naframă de zâmbet şi nor mi-am propus mai apoi să mă uit spre cerul înalt şi adânc înnourat că să văd unde s-a ascuns soarele să văd lumina de ce ajunge mai greu în inima mea de ce mă doare departarea de tine. (Mai ştii când ţi-am zis că am trăi ca-n rai dacă oamenii ar minţi mai puţin şi ar iubi mai mult?!) M-ai judecat gratuit, Iubito şi n-ai ştiut că fiecare om îşi duce propria luptă că singurătatea mea a început imediat după plecarea ta grăbită-n pustiul oraşului din mijlocul lumii de atunci nu mai sunt sigur dacă din copilarie şi până acum m-am mai bucurat vreodată cu adevărat de ceva aşa că tac, Iubito şi mă-nsingurez în mijlocul unor semeni străini inimii mele şi de aceea îţi zic că dacă tot umbli toată ziua prin gândurile mele te rog măcar să te îmbraci că să nu roşesc pe stradă de unul singur. (Mai ştii când ţi-am zis că atunci când am locuit în sufletul tău am simţit că e mare înghesuială acolo?!) Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Atunci am simţit că unica dragoste nu poate începe decât cu tine aşa cum orice numărătoare începe numai cu 1 cum orice alfabet începe cu A de la amintire şi cum tristeţea mea a-nceput mai întâi c-o lacrimă şi cum după lacrimă o durere grea a venit de la tine la mine.

GELU DRAGOȘ

PRIVIM ÎN ACEEAȘI DIRECȚIE Motto: „Dacă tu ești o pasăre, sunt și eu o pasăre ” Noapte trecută am visat un poem Lung cât o pagină de revistă Scris cu litere glagolitice Motiv pentru care nu-l pot reproduce Îl povestesc pe scurt Descrie-mi, Doamne ținuturile În care nu am călcat Și înfățișarea Ta Deși exprimarea-Ți nu o voi pricepe Poate Iar tu, Doamne desenează-mi Un tablou care să-mi țină de cruce Seara la culcare Fiindcă eu am fost îndrăgostit Doar de cuvintele mai lungi ca Ecuatorul Motiv pentru care alaltăieri le-am trădat.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Pe tine, nu Deși prin venele mele Nu cruge sânge Ci trec doar vânturi Amirosind a toamnă târzie, Iar într-o noapte chiar a venit Toamna Și într-o clipită m-am dumirit Că ea se numește simpluDoamna Pentru care sunt în stare Să mă împrietenescși cu moartea Și să ne facem frați de cruce Fără să știm Nici eu nici ea Care pe unde s-apuce. Tu să ai grijă însă Doamnă Că tocmai acum prin fața terestrei tale Mai trece grăbit Un anotimp.... ZĂPEZI DE CAMUFLAJ Sunt hăituit, un anotimp întreg, Îmi trage lanțul ploilor în pleoape Străin, în Galaxia Gutemberg Voi scufunda păduri întregi de ape. Ferestrele de apă s-au prelins Vântul pleznește-n oase de zăpadă, Pe frunze reci, rugina s-a întins Și iarna curge-n zdrențe de paradă...

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt CARTE CĂTRE BADEA GEORGE COȘBUC Și află bade, mai întâi de toate, Că suntem sănătoși cu toți, pe-acasă Și că-ți trimitem prin această carte, Dorul de tine, neumblat, sub coasă. Mai ară plugu-n carnea mea fierbinte, Brazdă de sânge, răzvrătit în matcă, Răstorn în lut sămânța de cuvinte, Prin rodul ei, spre noi să te întoarcă.

Scriind pe frunza binecuvântată Același aprig dor nemângâiat, Pe lavița de lacrimi mari spălată, De-un veac întreg cu satul stai la sfat. Cântec de bucurie sau de ură, Nepotolit, tot curgi să dai de știre, Eu te presimt, sub platoșa de zgură, Cum luneci, cu zăpada-n amintire.

Cuvântul tău l-ai pus balsam la rană Când, peste neamu-ntreg ningea cenușe, Aspru, ca vinul care fierbe-n cană. Ori dintele, ce mușcă din cătușe.

Bătătoresc ninsoarea unui timp, Prin vechi memorii drumul îl tot duc, Pășind, prin scrumul, unui anotimp În care s-a retras, tăcut, Coșbuc.

E-un rug, cămașa ta ce se aprinde, Iar Sălăuța sparge mori de sare, Când ne inundă mierea din cuvinte Tu, te prelingi, ca ceara, prin altare.

Aici, la urmă, iată, iscălesc, Pe umbra vie, care te-nconjoară, Cuvânt de mulțumire-ardelenesc La stâlpul case, toamna se-mpletesc,

Ți-ai strămutat credința-n poezie Și versul l-ai înveșmântat cu harul De-a nemuri, urcând spre veșnicie, Talpa de lut, pe care stă Ardealul.

Precum „ cărările ce duc la moară”...

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt IOAN POTOP

GÂNDURI ORGOLIOASE Când oare cugetul va fi eliberat De gândirea sofistă căzută-n păcat ? Gândirea lui Protagoras orgolioasă, sofistă, Ne-a dirijat destinul pe-o greșită pistă Omul este măsura tuturor lucrurilor Ca fiind făcătorul și ziditorul culmilor. Orgoliul în destinul omului infiltrat Prin gândirea lui Protagoras vociferat, Pe scena omenirii discipolii l-au aclamat, Iar generațiile în turme l-au glorificat. Două milenii și jumătate am fost marcați De această gândire orgolioasă, închistați Pradă evoluționismului darwinist înclinați Și unor aberații fariseiste închinați. Omul presupus măsura tuturor lucrurilor Ca fiind singurul creator al culmilor, Este contrazis de culmile ce apar și dispar Fără de care omul să fi avut habar. Nădejdea, Scăparea și Acoperământul Pentru glie, casă, familie, cât ține pământul, Este Creatorul, Ziditorul tuturor culmilor Cât și măsura exactă a tuturor lucrurilor. UNIVERSURI PARALELE Licărul de energie cu impuls de început Rămâne închis, sărac, surd și mut. De nu-i deschidem fereastra spre cer, De slobozire tainică spre al său reper. Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Gând, prefă-te-n amurgul vieții în cuvânt, Cu setea de doruri și adevăruri sub soare, Simțite și-nțelese diferit de fiecare Pân-ce coborâșul nu devine muribund. Căci orizontul curbat ce în față apare Ascunde locuiri de etnii, popoare, Cu doruri, credințe, unduitoare vremuind, În câmpuri de energii felurite vibrând. Energii cu amplitudini specifice universului fizic, Altele cu amplitudini specifice celui metafizic, Ca răsăritul ce risipește întunericul fizic din culme Și Lumina din Lumină risipește întunericul metafizic din lume. ANOTIMPURI ROTITOARE Anotimpul sărăcit de verde Sub căciula de omăt se vede, Las străzi, piețe, case, fântâni, Pentru schiat în viitoare săptămâni.

Islazuri ca ferestre deschise-n luminiș, Pârtii înclinate pentru schi și săniuș, Cârduri mari de ciori zburate, Pete fugitive peste omături curate.

Toamnă ruginie cu pâlpâire-n durere Furi filă cu filă din zilele mele, Cu vânt rece, șuierat, repetat Fluturi frunzele în pătule de iernat.

Podgorii fără frunze pe butuci Speranțe fulguite-n inimi la bunici, Doar stratul de zăpadă gros, călduros, Ocrotește clopoțelul ghiocelului voios

Lași pâlcuri de porumbiști virgine Fără știuleți aurii pe tulpine, Rotocoale de scaieți și mărăcini Îngrămădite prin garduri la vecini.

Vestitorul tăinuitelor anotimpuri rotitoare Și-a horelor de flori dintre hotare.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

MARIANA CRISTINA POPAN

Iarna din urmă….. S-a însângerat pământul De atâta lacrimă, Bat rafalele şi vântulŞuieră a patimă. Tunete din ceruri nalte Se aruncă-n văi orgind…. Nici un strop al verii calde Nu se vede adiind. Totu-i un nestins de iaduri, Colb de-amar şi urlete… Spintecaţi răsună-n vaduri Luptători cu sutele…. Se adună în mormane, Ierni şi secete lăsând Printre culmi cu uraganeTotul pare iad arzând…. ...ceruri plâng... Ceruri plâng în amorţire, Triste îşi abat răcori Printre ploi de vreme cruntă, Fără soare-n viitor.... De atâtea patimi parcă Ar dori s-abată trist Reci tornade, uragane.. S-ar opri....nu le-ar fi scris? Peste câmpuri şi orgia Plopilor, cândva zâmbind Se apleacă-n bătătură, Refuzând iadul de-argint.... Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Din nimic nimic răsare De uităm trecut istoric.. De uităm jertfa străbună De uităm trecut eroic. Haideţi dar, răscruce-n vremuri Să ne fie în unire, După cum e oda ţării, Să-i rămânem în cinstire! REMEMBER …DECEMBER…. …Şi iarna va veni, Timpul va-mbătrâni, Bunicii… vor pieri, …Nimic nu va mai fi?

Parte de cine-i parte Pământul ce cu moarte A fost udat cu sânge, De ochi robit ce plânge?

Pământul s-a răci, Cuvânt va amuţi, Istorii, zi cu zi, Acestea vor muri?

De ce blestemul limbii Şi-apasă jalnic ghimpii Peste a noastră ţară Ce plânge iară, iară?

Când pacea-i va lipsi Nimic nu va mai şti Nimic nu vor mai fi? Cei mari, ne-or vinde de-or dori?

De ce nu-s fraţi cu fraţi Români rostind fârtaţi Cuvinte româneşti Din cele bolţi lumeşti?

Pământuri au vândut Şi sclavi ei ne-au făcut, Din ce nu-i libertate Se pierde parte-n parte?

Când, Doamne, fii-vom iară Un stat şi doar o ţară, De vii? Şi mii de morţi, Luptă pentru nepoţi?

FREAMĂT DE GÂNDURI, PRINTRE RÂNDURI….. … S-au adunat atât de multe gânduri, de la prima participare la acest cenaclu… ca şi frunzele care, una câte una, desprinse de vântul tomnatic şi rece, au îmbrăcat străzile în mantia multicoloră, vestitoare a anotimpului rece şi ploios….Gânduri frumoase, acumulate la fiecare întâlnire dintre eul din mine şi eul din fiecare iubitor de creaţie literară, muzicală, plastică,…..De ce fiecare?Pentru că fiecare este o persoană unică, aparte prin propria-i exprimare, prin propria-i simţire., una mai armonioasă decât alta, mai îndrăzneaţă sau mai timidă…… Odată pe lună mă bucur de împărtăşirea frumuseţii literare, în preajma distinşilor colegi.Este o perioadă de refugiu personal în cămăruţa liniştii 24

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt sufleteşti.Nimic din multifuncţionalitatea mondenă nu are act de depăşire a acestor întâlniri, la un popas fremătat de literatură. Am avut prilejul de a împărtăşi impresii frumoase în cadrul întâlnirii dintre tineretul şcolar şi veritabilii scriitori băimăreni, printe care doamnele Băinţan Carmena şi Oancă Aurelia.În formatul cercului literar au fost schimbate trăiri exprimate prin cuvinte şi cânt poetic.Aici a fost prezentat şi un istoric al creaţiilor literaterare din proiectul regional “Educaţia, viitorul sănătos al planetei albastre”, realizat în L P S, Baia Mare. Cum timpul este marca umană a fiecărei fiinţe, fiecare cenaclu literar din cadrul LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, Filiala Maramureş, rămâne marca literaturii maramureşene, tot mai îmbrăţişată de iubitorii culturii acestei zone dar şi ai celor din ţară, cum ar fi cei din Buzău, Suceava, Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Iaşi sau dinafara ei, cum ar fi cei din India, Moldova, Pakistan, Liban, China,….. Fie ca datoria condeiului nostru, în autenticitatea lui să rămână scrierea literară a existenţei umane pe aceste meleaguri, de la origini în present, ca o temelie a viitorului cultural autentic. La mulţi ani, LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, Filiala Maramureş, la mulţi ani, “FREAMÂT”!

OANCĂ AURELIA

DACIA... ȚARA MEA Mi-e dragă țara pân`la lacrimi, Mi-e drag și sfânt poporul meu, Cel obidit de grele patimi Și pumnu-n gură pus mereu. Suntem săraci în astă țară Bogată și cu codrii verzi, Pe care unii o doboară Și ne transformă în cirezi,

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt De vite obidite-n casa Ce ne-am zidit-o din amar În care-am așezat și masa Ce pentru noi e sfânt altar. Treziți-vă ! Români din țară. Treziți-vă ! Și fruntea sus. Nu suntem lumii de ocară, Suntem copii de dac apus. O țară cu întinse plaiuri Am fost cândva pe-acest pământ, Venit-au oști pe frunți cu lauri, Să ne dărâme, pleavă-n vânt. Dar au venit și au plecat, Noi am rămas pe glia noastră, S-o apărăm că nu-i păcat E-a noastră pe planet-albastră !

IARNA O văd cum vine peste case, Cu haina ei de gheață rece, Răstoarnă din imense vase, Fulgi albi pe toamna care trece.

De vrăbiuță mică, slabă, Nici de vreun câine rătăcit, La toți le pune albă salbă De promoroacă-n nas răcit.

Acoperă ușor pământul, Acoperă păduri de brazi, Cu vuiet o ajută vântul Și-n sobă lemnele le arzi.

Dar chiar de este ea haină, Are în lume rostul ei, Dureri de toamnă ea alină, Cu haina albă pe alei.

Îți tremură de frig și pasul Când ieși în calea ei, grăbit, Ea nu-ți permite nici popasul Ce-l vrei, lângă un pui rănit,

Copiii o iubesc, și pace, Se joacă-n nea, se bulgăresc, Încet, încet, n-avem ce face, Cu toții-n fine, o iubesc !

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt CASA ALBASTRĂ Casa cu pereți albaștri Stă cuminte și așteaptă, Un nepot cu ochi de aștri Sau o dragă de nepoată. Geamul mic, deschide geana Poate-i va vedea venind, A trecut vara și toamna, Iarna bate-n uși, vuind. Stă cuminte-n a ei curte Plânge dup-ai ei copii Ce s-au dus, viața să-nfrunte Și-s departe și-ai lor fii. Casă mică și albastră, Voi veni în prag pustiu, Voi deschide-a ta fereastră Și voi fi iarăși al tău fiu ! UNIȚI ÎN INFINIT Fereastra care dă înspre grădină Tivită e cu frunze ruginii, Din ceața zării eu aștept să vină, Un soare cald ce trece peste vii.

Fereastra voi deschide-atunci spre cer Voi presăra pervazul cu fărâme De dragoste, de foame, de mister, Ce vor fi bărcii noastre, noi parâme.

În raza lui să te cuprindă bine, Pe cai de dor să pună trupul tău, Din zări îndepărtate, înspre mine Să te coboare ca pe-un Marte-zeu.

Pluti-vom peste-a lumii larg hotar, Vom colinda pe câmpuri înstelate, Din frunza toamnei vom zidi altar Și în cuvânt vom pune nestemate.

În ochi de Jupiteriană să pătrundă Privirea ta cu flăcări de iubire, În zori de zi când taine mă inundă Și îmi compun a vieții noi, zidire.

Venim din univers pe căi celeste, Ca două paralele am trăit, Mâna astrală ne-a urcat pe creste Acolo ne-a unit și-n infinit !

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU

TABLOUL Întrucât domnul Canură este cunoscut ca pictor de mare talent, a fost solicitat, cum era și firesc, să participe la Expoziția artiștilor în viață, ediția XX. Desigur că organizatorii s’au gândit și s’au așteptat la ceva deosebit, când i’au făcut invitația, lucru de care domnul Canură și’a dat seama, doar că el în privința lucrurilor deosebite era cu totul de altă părere: noi trăim într’o lume a lucrurilor comune, cele deosebite ne înconjoară doar în măsura în care ni le dorim și contribuim la ele mai mult sau mai puțin conștient. Nici mai puțin adevărat că deosebitul ne dă un altfel de sentiment decât cotidianul și ca atare este demn de luat în seamă, dar în ceea ce’l privea, de data asta s’a hotărît să nu’l prezinte, pe nici unul, nici cotidianul și nici pe celălalt, obișnuitul ci să găsească altceva, căruia niciodată nu’i acordase atenție și asta pentru că nu merita. Acest ceva ce’i repugna și de care fugise, îl cunoștea de mult, nu se aplecase asupra lui tocmai din acest motiv, pentru că’l detesta, dar de data asta o va face. Odată hotărîtă tema, urma să se gândească, să’i stabilească cadrul. Cum ar fi să folosească fabula? Ei, da, la primul moment găsi ideia foarte reușită; când să o realizeze însă, se înduioșă pentru fiecare viețuitoare: nici una nu merita o asemenea batjocură, ori cum s’ar fi gândit și ori cum ar fi căutat să și-o motiveze. Atunci ce’i mai rămânea de făcut? Să nu participe? O, nu! Asta nicidecum! Luă creionul și începu să schițeze. Foaie, după foaie i se umplu albumul, apoi trecu la pânză:         

cap de maimuță, creier de gâscă, inimă de piatră, cioc de răpitoare, ochi de drac, gură de lup fălci de gorilă, limbă de furnicar, colți de viperă Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt         

obraji de broasă râioasă, stomac de cal urechi de elefant, brațe de caracatiță, degete, ventuze, ghiare roșii, blană de hienă, coadă de șarpe, caracter fățarnic!

La vernisaj lumea se lăsă atrasă de tabloul domnului Canură. Se înghesuia să’l vadă. Mulți dintre cei mai tineri doreau să și’l însușească, ba chiar să’l ducă acasă, nu în copie ci în original! Entuziasmul însă le scădea pe măsură ce ajungeau în față, cât mai aproape de tablou, iar duă ce’i savurau culorile mai ales roșul acela strident, se simțeau epuizați, scârbiți și dezorientați încercau să iasă cât mai grăbit din cerc. Cei ce nu reușeau, îi apuca așa o disperare încât începeau să urle, ca lupii tulburând atmosfera.   

Un iad! - striga unul Un monstru - țipa altul. Un coșmar – completă al treilea.

Trebuia să vă dați seama de asta de la început, de când v’ați angajat și apropiat de el, de pocitanie - îi dojeni un bătrânel cu pălărie și baston - și să nu vă înghesuiți la el fără să gândiți, ci... să vă documentați în catalog! Acum măcar scârbiți-vă până’n măduva oaselor și să vă treacă tâmpenia, vouă care ați fost miopi sevind monstrul mereu, în nouă sute optzeci, în nouă sute nouăzeci și mai departe, la fiecare „expoziție” închinându-i-vă cu voturile,dorințele voastre– conchise domnul cel puțintel strângând mâna artistului Canură. Dna Apostrof , în Noiembrie, 2017

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt AURELIA VELEA

DOI APOSTOLI Nu mai face azi pe tristul, De-ai făcut în lume rele; Popa și epigramistul Iartă de păcate grele ! PÂRTIE ! Ca să urci într-un tramvai, O soluție mai ai ; Când în spate cari un sac, Fă-ți drum cu un simplu...ac ! MÂȚA BLÂNDĂ ZGÂRIE RĂU E tăcută și zglobie, La reflecție îmbie, Dar proverbul spune, zău, Care zgârie mai rău ! CRIZA ȘI SURPRIZA Peste tot e criză mare, Dar românul grijă n-are: Că-n frumoasa Românie, Nu e criză de...prostie ! IMBOLD Până pe pământ mai ești, Scrie, să nu ruginești ; Epigramele sunt grele, Dar ușor petreci cu ele ! A FI PE FAZĂ Lumea se emancipează, Tehnica o ține trează, Știrilor le ține firul, Nu îi scapă chilipirul !

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt EPITAFUL MEU

AUTONOMIE

Sub această cruce zac, Locul unde o să tac, Când pământul mă destramă, Îl înțep c-o epigramă!

Sus opinca, jos piciorul, Știți zicala cu ulciorul ? Și-i mai sigur fie vorba, Să ne facem singuri...ciorba !

CAP SĂ AI CĂ BANII VIN! Dacă leafă mare n-ai, Ai probleme mari, îi bai ! Pune-ți capul la bătaie Și-apoi banii-ți vin...tataie ! VISE COMUNE, BANI DIFERIȚI Am intrat în Uniune, Vrem și noi, ca ei, pe bune, Dar privind la portofel, Zicem, tare-i...subțirel ! GOL ȘI SUPRAPLIN

OPRIȚI TIMPUL

La deștept îi dă pe-afară, Dar la unul ce-i nărod, Mintea nu-i în cap ci-n pod, S-o coboare-i „trebe” scară !

E toamnă iar și-n viața mea, Mă tot întreb cum aș putea, Cum aș putea să schimb și timpul Sau poate chiar și....anotimpul !

A DUCE CU PREȘUL

NOSTALGIE

Într-un grai autohton, Când nu-i totul într-un ton, Țolul este de-nvelit, Preșul...pentru păcălit !

De Revelion îți faci Socoteli, ce să îmbraci, Constatând apoi în van, Că a mai trecut...un an !

VIITORUL LUMINOS În democrația sumbră, Viitorul este-n umbră : Când să fie luminos, S-a întors cu susu-n jos !

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt IACOB ONIGA

TIMP Întoarce, Doamne, timpul înapoi. Să văd pentru o clipă ce-am iubit, Întoarce Doamne totul înapoi, Ca să-mi dau seana unde am greșit. Mă las purtat de vise și de vânt Și măcondamn că sunt un trecător, Mă las purtat de tine-n gând Și asta-mi dă tăria să nu mor. Îmi răsucesc o clipă viața înapoi, Să văd de mă iubești cum m-ai iubit, Nu pot să cred că nu mai suntem noi Și nu-mi dau seama unde am greșit. Eu te iubesc la fel ca altădat Și te-oi iubi mereu, c-așa sunt eu, Nu cred să fie ăsta un păcat, În lumea asta scurtă, o, Doamne Dumnezeu. Uitându-mă-n trecut la cât s-a dus, Înclin să cred că totul a fost ieri, De ce există, oare, răsărit și-apus, De ce nu-s numai veșnic primăveri? În fiecare an îmi pun în gând, Ca să-ți arăt, nebun, un câmp de maci, Frumosul păr să-ți zboare lin în vânt, O. Doamne, te iubesc și iară-mi placi ! Mă las purtat de vise-n infinit, C-așa sunt eu, un simplu trecător… Nicicând nu voi putea să fiu iubit De cea de care-mi este azi atât de dor. Voi spune mâine cum am spus acum Când m-am uitat o clipă înapoi, Unde ești Tu, unde sunt Eu, când toate-s scrum Și ce-a rămas din Noi ? 32

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt PRIMA NOAPTE Plouă, plouă de cu seară, Streșinile-s ude toate, Iar eu rezemat de scară, Savurez timid, păcate. Pe cearceaf iubita-ntinsă Lasă sânii la vedere, De sub lampa-abia aprinsă, Curg șiroaie de plăcere. O sărut profund pe gură, Buzele îi ard ca focul, Și-mbătat de-a ei căldură, Ne continuăm iar jocul. Simt cum freamătă natura Și puhoaie se revarsă, Peste trupul său ca mura Și lumina din fereastră. Ne-au descoperit iar zorii Zilei ce abia începe, Goi, întinși, privind duși, norii, Suflete de-acum pereche. IUBIRE DE CRĂCIUN Crăciun cu miros de sarmale, Țăranii în haine de sărbătoare, Troiene pe dealuri și văi, Mi-e dor de ochii tăi.

Rugăminți rostite așezați în genunchi, Moși de Crăciun cu plete , cărunți, Verzi brazi împodobiți de copii, Credeam c-ai să vii.

Colinde s-aud la fereastră, Copiii le cântă pe ulița noastră, În sobă lemnele-nghețate trosnesc, Și-ți spun că te iubesc.

Nopți de Crăciun cu viscol și ger, Plânge singuratic în staul un miel, În casa săracă cu paie în pat, Nu te-am uitat.

Calzi colăcei în traista-nvechită, Vreascuri se rup din supărta răchită, Lumini se aprind de cu seară, Dorește-mă iară.

În soba ruginită focul se-ncinge, Glasul bătrânilor aproape se stinge, Vreau să ascult colinde-n pridvor, În brațe să-ți mor, de dor.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt IOAN ANDREICA

Cronicarul Cenaclului Liga Scriitorilor români – filiala Maramureş Domnul Toma G. Rocneanu o personalitate cunoscută a culturii băimărene prin complexitatea activităţilor ce le-a desfăşurat de-a lungul timpului, ca dascăl, epigramist, scriitor. După înfiinţarea Cenaclului Liga Scriitorilor români - filiala Maramureş, domnia sa şi-a mai asumat şi activitatea de cronicar al activităţilor desfăşurate în acest cenaclu şi, de la înfiinţare, a editat al doilea volum de consemnări. Domnia sa îşi începe volumul cu o frumoasă caracterizare şi prezentare generală a membrilor cenaclului şi a activităţilor acestuia cu titlul ,,Aţi fost frumoşi…” enumerând lista membrilor cenaclului. Domnul Toma G. Rocneanu a considerat să înceapă lista prezentărilor cu o baladă a scriitorului George Petrovai ,,Balada aflătorilor în treabă” şi cu o concluzie ,,70% dintre români trăiesc în stress. Restul de 30% trăiesc în Italia, Franţa, Germania, Spania… adevărul acestei concluzii rămâne pentru fiecare cititor. Seria cronicilor cenaclului începe cu materialul ,,În republica viselor domiciliul este flotant” apoi cu biografia noii preşedinte a cenaclului, Băinţan Carmena Felicia. Profesorul Dragoş Gelu ne prezintă un scurt Curriculum Vitae al dascălului, scriitorului, epigramistului Toma G. Rocneanu, de unde am preluat pentru cititorii noştrii o epigramă referitoare la aleşii noştri ,,Porniţi să pună ţării roate (A fost impulsul presupus), Voi aţi muncit, pe cât se poate, S-o puneţi pe…butuci, mai sus. Secvenţe din realizările literare ale domnului Milian Oros ne sunt prezentate într-un scurt curriculum până în 2014. Activitatea cultural-literară a preotului Radu Botiş este prezentată cu un citat al acestuia ,,Fiecare am primit din partea lui Dumnezeu un talent sau mai multe. Nu trebuie nimic la păstrare căci vine momentul când vom fi întrebaţi de rostul nostru pe acest pământ. Bucuria va fi mare pentru cel chemat întru Bucuria Eternităţii. Scriitoarei Velea Aurelia îi este prezentată activitatea literară şi publicistică şi datele biografice. Din prezentarea datelor biografice şi literare ale scriitoarei, epigramistei Aurelia Oancă am reţinut epigrama ,,Vara electoral” Iar e vară pe la noi/ Şi-s promisiuni cu sacul/ Iar alegeri !!! – dar cu voi/ Este tot mai jos săracul. Doamna profesoară Mureşan Olimpia (Cioica) este prezentată biografic în volum cu o carieră deosebită. Liga scriitorilor români a devenit o asociaţie literară puternică ce impune tot mai mult respect pe piaţa literară românească. Şedinţa filialei Ligii Sciitorilor Maramureş din 6 iunie 2015 când 34

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt au fost primiţi la cererea lor scriitorii profesor Ioan Andreica şi Ioan Marian Chiorean şi a fost propusă macheta revistei cenaclului cu numele ,,Freamăt” de către scriitorul Toma G. Rocneanu. Octavian Butuza semnează articolul ,,Cărţile lui Toma – pilda arderilor sufleteşti”. Raportul de activitate pe ultimii doi ani al Filialei Maramureş al Ligii Scriitorilor Români este prezentat de preşedinta filialei Carmena Băinţan la 11 ianuarie 2016. Urmează cronicile şedinţelor cenaclului Filialei Maramureş din lunile ianuarie, februarie, martie 2016, cu o redare amănunţită de cronicar. Biografia scriitorului Ioan Meteş Morar-Chelinţanu şi proza scurtă a acestuia ,,Lelea Marga” completează acest volum. Articolul ,,Din ale cronicilor taine” este semnat de Antoaneta Turda. Curriculum vitae al domnului Dragoş Gelu ne prezintă datele personale şi un grupaj de poezie dar şi un P.S. N-am debutat în volum, deţin pagina culturală a cotidianului ,,Informaţia zilei de Maramureş” de aproximativ 4 ani. Fişa de scriitor a profesorului Ioan Andreica este şi ea însoţită de un grupaj de poezie. Acelaşi lucru prin intermediul domnului cronicar Toma G. Rocneanu, găsim şi în biografia domnului Ioan Potop printr-o completare poetică. Urmează poetul Ion Hada cu datele biografice şi un grupaj de poezie şi Ioan Marian Chiorean cu o notă biografică. Volumul cuprinde şi un fragment de proză ,,Discuţii pe două cărări” autor Carmena Felicia Băinţan, publicat în revista de opinii şi atitudini culturale Mesagerul Albastru din Satu Mare, fondator Ioan Andreica şi o recenzie de carte a profesorului Nicolae Pop ,,Profesor Ioan Andreica – Religii şi biserici la Chilia”. Din nou două pagini de epigrame politice ale epigramistului Toma G. Rocneanu publicate tot în Mesagerul Albastru şi şedinţele filialei din mai 2016 şi proza scurtă ,,Pârga“ de Milian Oros. Domnul Toma G. Rocneanu încheie volumul cu cronica despre lansarea de carte a domnului Ioan Romeo Roşiianu, al-VII-lea volum ,,eCreator” şi o cronică despre turneul ,,Caravana Culturii”, poposită la Baia Mare. Volumul ,,Liga Scriitorilor Români – Filiala Maramureş, Vol II, este editat de Editura Eurotip-Baia Mare. Mulţumim domnului Toma G. Rocneanu pentru munca excelentă făcută pentru a rămâne document fiecare manifestare şi fiecare propunere din cadrul cenaclului de la înfiinţare spre reamintirea lor membrilor cenaclului dar şi altor cititori interesaţi.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt TOMA G. ROCNEANU

VICTIMĂ COLATERALĂ În Primul Război Mondial ascunzându-ne sub cupola neutralității, bineînțeles că țara (Regatul României) nu a cheltuit cu înzestrarea armatei, dar nici nu a modernizat echipamentele și armamentul la nivelul la care erau armatele austriece ori cele rusești. Au trecut trei ani de război și am intrat și noi în vâltoarea acestui masacru; norocul ne-a părăsit, în câteva luni din Regatul României a rămas o limbă de pământ, de la cotul Carpaților și până la Iași, unde s-a strămutat capitala cu Casa Regală cu tot. La Iași rușii făceau baluri peste baluri, regele văzând puținătatea ostașilor români, a făcut apel la mobilizare națională, cu promisiunea că după război vor primi pământ. Au venit rezerviști și foarte mulți transilvăneni. Între timp Franța a trimis un ajutor militar în armament modern și instructori. Nu insistăm asupra instruirii cu noile arme și instructori francezi, dar a venit momentul cunoscut în toată lumea Mărășești-Oituz, moment în care armata rusă s-a întors în țară la ei, deoarece începuse Revoluția din 1917. Profesoara noastră, o femeie frumoasă și încă destul de tânără, în timpul predări obiectului ei, uneori se ducea la geam și privea cu ochi absenți în depărtări. Sigur că a venit și vremea destăinuirilor, era ceva tot cu războiul. Ea era din loc dintr-un sat de dincolo de Oradea. După terminarea Războiului când generalul francez Bertholet, care a trasat granița de vest al României, satul ei a fost lăsat dincolo de graniță și ea care în momentul ăla își vizita o prietenă a rămas în România și satul ei cu familia în Ungaria... Grănicerii și-au ocupat posturile și ea a putut să treacă granița abia în 1965 când din neamul lor nu a mai rămas nimeni...

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt IOAN MUREȘAN LAZĂR

UN VIS ADEVĂRAT De mii de secole străbunii se topiră Cu dorul de unire între fraţi Şi cei ce după ei la rând, veniră, Gândul le-a fost la Milcov şi Carpaţi. Şi lupta lor de veacuri ne-ntreruptă N-a fost în van.Căci iată, România Rămasă vie, pe-orişice redută, Ne este leagănul, mândria….

Aici, patria-n decembrie cu cântec minunat, Statornică-n vecie şi necuprinsă-n grai; Tot ea e libertatea ce azi m-a înălţat, Vorbindu-ne de Ţepeş, de Ştefan, de Mihai. Încet decembrie spre Ardeal se-ndreaptă, Ca să-şi dea mâna pentru totdeauna, Românii toţi, din strămoşeasca vatră. Să fie doar o naţie şi numai una. În clopote solemne s-a făcut unirea Şi toată România e-n strai de sărbătoare; În sunete de bucium şi-a împlinit menirea De a avea un singur timp sub soare. Urcăm de-atunci prin vremuri care ne-ncercară, Să punem temelii cu toţii, la vatră şi la ţară. Ne-am înălţat spre ram cu suflet vitejesc Şi-am clădit în prima zi un plai.Liber şi românesc. Cununi de lauri gloriei tăcute Ce vine din popor către popor, Când cade bezna suferinţei mute Şi explodează forţa tuturor;

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Am dat mână cu mână toţi românii Şi inimă cu inimă am dat, Prinos de sânge şi eroi ţăranii Răsune peste veacuri răspicat! Deschideţi larg fereastra către lume, Copii ai naţiunii şi părinţi! Căci lupta noastră a primit un nume Iar inimile sunt dovezi fierbinţi. Decembrie cu iarnă, fără iarnă, Vlăstarii tineri cresc pe-un trunchi bătrân, Lăsaţi o bucurie să se-aştearnă Pe sufletul poporului român!

ELENA BORCUTI

LA ANIVERSARE Gătește-te frumoasă Românie ! În fotă, în catrință și în ie, Cu salbe de aur pieptul ți-l susține, Nici de opincă nu-ți fie rușine, Opinca a apărat râvnita ta moșie. În veșmânt tânăr te împodobește, E ziua ta, ai mai albit c-un an pe creste, Ca orice floare proaspătă, neștearsă, Ai fost aleasă veșnică mireasă A neamului românesc împărăteasă. Pe codrii seculari pune lumină, Fă-i să trăinicească-n pace și odihnă, Apele le curățește din amonte la vărsare, Să ude-a noastre tinere vlăstare, Porțile neamului să le-nchidă fără ezitare. 38

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Munților le dă puteri depline, Cu stâncile de piatră pline, Cu falnicele lor coline, Cu păduri de brazi ce-adie, Să nu slăbească în tărie, Granițele țării la-nălțime să le ție. Hora ce-o deschid flăcăii Să cuprindă harta țării, În sunet de clopoței să răzbească, Eroii din morminte să-i trezească, Patria cum știu ei s-o păzească. Al nostru tricolor să nu lipsească, În sanctuar sfânt în suflet ni-l fixează, De gloanțe zdrențuit din lupte, Eroii l-au adus acasă, Simbol de neam, popor și glorii ! Măreție aleasă ! Te venerăm! Te onorăm ! Te vrem în veșnicie ! Să te slujim prin muncă și frăție O Românie Mare, cum a fost să fie ! Onestă, c-omenie, forță și tărie, Să te iubim cum doar românul știe, Frumoasa noastră, dulce Românie ! SEARA DE CRĂCIUN În sat luminile se-aprind, Un câine nu mai latră, Magia Sfântului Crăciun Se așterne deodată. O stea scilpește mai profund, Pe cerul plin de stele, E steaua care-atunci, demult, În noaptea de tăcere Vestea al lumii Demiurg, Că se coboară dintre ele.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Într-o fecioară s-a-ntrupat Iisus, Maria L-a numit, Așa cum cartea sfântă a profețit, Fiul adevărat al tatălui ceresc, Avea să se coboare pe pământ. În lume a venit umil, Într-o întunecoasă peșteră, Din Viflaim. Dar peștera s-a luminat Și s-a făcut ca un palat, Cu micul fiu dumnezeiesc, De raze-nconjurat. El s-a născut Și-avea să fie, Martir pe-a Sa împărăție, Sacrificându-și trupul preacurat, Să scape lumea de rele și păcat, Viață-n veșnicie a creat. E seara Sfântului Crăciun, E liniște deplină, Doar pe drum se-aud colindători Ce pe la case vestesc Nașterea fiului dumnezeisc. Bat clopotele, bat clopotele, De departe se aud cum cântă, Și ele cu îngerii din cer colindă, În seara Sfântă, În noaptea Sfântă ! ÎNCEPE IARNA Pojghiță de gheață fină Gerul pune pe cărare, Țese din a nopții ceață, Podoabe albe florale. Cu beteala minunată Ce tufele le încarcă, În câmp și grădini, Cresc parcă Albe flori de promoroacă. 40

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt Cufundat în al vremii alean, Peisajul pare a nu fi pământean, În mintea noastră apare ireal Precum o imagine misterioasă Dintr-un frumos basm. Decorul e nemărginit, Bălțile înghețate Au luciul parcă de argint, Pe garduri și sub acoperișuri joase, Unduie-n vânt Păienjenișuri albe de mătase. Țurțuri lungi de gheață, Împrejmuiesc fântâna, Din munți la deal ciobanii coboară, Să-și protejeze stâna. Pădurile sunt poleite-n alb viu, Corbi negrii Ca vulturii-n pustiu, Se adună pe tufe uscate Și croncăne pe ne-ntrecut Vestind apatic Al iernii sumbru începrut !

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt ALBUM FOTO Aspecte de la lansarea revistei eCreator.

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt CUPRINS CARMENA BĂINȚAN ..................................................................................................................................3 MILIAN OROS ................................................................................................................................................5 PUIU RĂDUCAN ȚEPEȘTI .......................................................................................................................9 GEORGETA CEDICĂ ROBU ...................................................................................................................11 DRAGOMIR IGNAT ....................................................................................................................................13 IOAN ROMEO ROȘIIANU .......................................................................................................................15 GELU DRAGOȘ............................................................................................................................................18 IOAN POTOP ................................................................................................................................................21 MARIANA CRISTINA POPAN ...............................................................................................................23 OANCĂ AURELIA .......................................................................................................................................25 TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU ................................................................................................................28 AURELIA VELEA ........................................................................................................................................30 IACOB ONIGA ..............................................................................................................................................32 IOAN ANDREICA ........................................................................................................................................34 TOMA G. ROCNEANU ..............................................................................................................................36 IOAN MUREȘAN LAZĂR .........................................................................................................................37 ELENA BORCUTI .......................................................................................................................................38 ALBUM FOTO ..............................................................................................................................................42

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017

Freamăt

Anul III, numărul 7 (8) – decembrie 2017