Sovinismul de mare putere, de Nicolae Iuga

Nicolae Iuga ŞOVINISMUL DE MARE PUTERE

1

Descrierea CIP poate fi consultată la sediul Bibliotecii Naţionale a României ISBN 978-973-126-567-4

Coperta: Vladimir Negoiţă

© Autorul

EDITURA

Cluj-Napoca, Str. Primăverii 22/23, c. 400536 GSM: 0744-777.883 E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com Director: Gabriel Cojocaru Echipa tehnică: Alina Tănase Vladimir Negoiţă

2

Nicolae Iuga

ŞOVINISMUL DE MARE PUTERE De la bolşevism la Rebuilding America’s Defenses

EDITURA

Cluj-Napoca 2014

3

NICOLAE IUGA (n. 1953) a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1978. A susţinut doctoratul în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj în 2002, cu o teză referitoare la Etica creştină, sub îndrumarea lui Andrei Marga. A întreprins călătorii de studii în Europa, Maroc şi Israel. În prezent este conferenţiar de Filosofie şi Ştiinţe politice la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

Autor al volumelor: Întoarcerea Cassandrei (eseuri), Ed. Proema, Baia Mare, 1999; Profesorul şi sirena (eseuri), Ed. Proema, Baia Mare, 2001; Filosofia contemporană despre morala creştină, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002; La porţile Occidentului, Ed. Proema, Baia Mare, 2003; Cercul şi Copacul. Repere pentru o monografie a esotericului, Ed. MLNR, Bucureşti, 2005; Bisericile creştine tradiţionale spre o etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006; Le Cercle et l’Arbre de la Vie. Essais sur les racines de l’ésotérisme dans la philosphie antique, Ed. Limes, Cluj, 2007; Un Muzeu de caricaturi (eseuri), Ed. Grinta, Cluj, 2007; Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2008; Dumnezeu şi mersul istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2010; Securitatea, Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, Cluj, 2012.

A coordonat volumul Omagiu ambasadorului prof. dr. Ion Bălin apărut la editura „Grinta” în anul 2013.

4

Cuprins 1. Preliminarii terminologice......................................................... 7 1. 1. Bolşevismul ...................................................................... 10 1. 2. Agresiunea este numită „apărare” ................................. 13 2. Retorica legitimării expansiunii: de la teocraţie la totalitarism ateu ....................................................................... 21 2. 1. Comunicarea pe verticală cu Zeii şi motivarea religioasă a războiului ............................................................ 26 2. 2. Comunicarea pe orizontală cu semenii şi motivarea laică a războiului ...................................................................... 33 2. 3. Comunicarea circulară şi motivarea ideologică a expansiunii globale .................................................................. 39 3. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA ..................... 48 3. 1. Constituirea unei lumi multipolare ................................ 48 3. 2. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA................. 51 3. 3. După Atentatele de la 11 septembrie 2001 ..................... 58 3. 4. Eşecurile portocalii........................................................... 61 4. Ideea americanizării Europei .................................................. 70 4. 1. Există un „suflet” al culturii americane? ........................ 71 4. 2. Totalitarism global sub aparenţa democraţiei ............... 75 5. Colonizarea României şi abjecţia supuşilor ........................... 78 5. 1. Neo-feudalismul românesc ............................................. 80 5. 2. O glumă tristă: suveranitatea României ......................... 84 5. 3. Sovromul şi Chevronul.................................................... 92 6. Irakul, Rusia şi ‘Primăvara arabă’? ......................................... 99 6. 1. Preparative pentru un război anti-islamic de lungă durată ....................................................................................... 99 6. 2. Compromiterea Premiului Nobel ..................................102 6. 3. Federaţia Rusă la limitele răbdării .................................104 6. 4. Cum a fost regizată primăvara arabă?...........................109 7. De ce China? ............................................................................114 Anexe Rebuilding America’s Defenses.................................................. 123 5

6

1. Preliminarii terminologice Expresia Şovinism de mare putere, denotând anumite doctrine şi pratici politice, este folosită de către noi aici ca echivalent al termenului filetism din domeniul religios, în care o biserică sau un cult se pune pe sine mai presus decât toate celelelte. Corespondentul politologic ar fi Şovinismul de mare putere. Acest gen de şovinism vrea să descrie situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propia sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus chiar decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul rusesc, comunismul în genere, Nazismul german sau doctrina unei lumi unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână.

Poate părea un demers neobişnuit ca un sentiment oarecare, de exemplu o imagine deplasat de bună despre sine proiectată la scara unei naţiuni care, combinată cu o forţă economică şi militară semnificativă, duce la şovinism de mare putere – un atare sentiment să fie luat ca „motor al istoriei”, ca fundament al tuturor relaţiilor umane, de la cele mai simple relaţii între indivizi, interpersonale, la cele mai complexe, la relaţiile între grupuri etnice, la relaţiile internaţionale luate în considerare la scară globală1. Există însă o anumită tradiţie filosofică în ceea ce priveşte postularea unei dimensiuni a umanului ca motor al istoriei, ca principiu oarecum metafizic.

Vezi Laurenţiu Batin, Filosofia politică a lui A. Glucksmann, Ed. Grinta Cluj Napoca, 2013, § 3. 1.

1

7

Astfel, la Schopenhauer este postulată Voinţa de a exista, de a trăi (Der Wille zum Leben). Anterior, Kant a susţinut că lucrul în sine, corelativul fenomenului, este imposibil de cunoscut. „Schopenhauer însă ne spune că lucrul în sine este Voinţa”2. Corpul nostru de exemplu nu este altceva decât voinţă obiectivată, voinţă de a exista. Şi nu doar corpul nostru, ci şi întreg regnul animal şi vegetal, ba chiar şi cel mineral, toate nu sunt altceva decât obiectivarea unei voinţe ipostaziate. În regnul mineral, voinţa se manifestă ca magnetism şi electricitate, în cel vegetal ca tropisme şi tactisme, la animale şi la om ca sexualitate şi luptă pentru existenţă. O atare Voinţă ca principiu metafizic ar fi putut fi prezentată şi ca forţă sau energie impersonală, ca „elan vital” aşa cum a făcut mai târziu Bergson, dar Schopenhauer preferă să utilizeze Voinţa, ca fiind „termenul descriptiv cel mai bine cunoscut nouă”3.

La fel şi în cazul lui Freud, în măsura în care psihanaliza trimite în mod necesar dincolo de tehnica de analiză a unor conţinuturi psihice la chestiuni de ordin principial filosofic. În eseuri precum: Dincolo de principiul plăcerii sau Angoasă în civilizaţie, Freud se preocupă nu doar de modul de funcţionare a activităţii psihice, ci are şi ambiţia declarată de a contribui şi la „dezlegarea enigmei vieţii”. Freud spera să atingă acest scop prin prezentarea celor două forţe fundamentale ale vieţii, anume instinctul vieţii (Lebenstrieb) şi instinctul morţii (Todenstrieb)4. Viaţa manifestă, exteriorizată este guvernată de principiul plăcerii şi cel al necesităţii, principii cunoscute încă din antichitatea greacă, în calitate de „Eros” şi „Ananke”, dar rădăcina ascunsă a vieţii este alcătuită din împletirea a două principii contrare şi inseparabile, care se condiţionează reciproc, Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. All, Bucureşti, 2008, p. 261.

3 Idem, p. 262.

4 Sigmund Freud, Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 339 şi urm.

2

8

instinctul vieţii şi cel al morţii. Această teorie freudiană asupra instinctelor, elaborată la bătrâneţea autorului, depăşeşte simpla semnificaţie psihologică şi capătă o dimensiune ontologică.

La fel şi în ontologia umanului a lui Heidegger se pune problema dacă o determinaţie fundamentală a umanului este un ceva originar sau derivat. Heidegger pune Grija (Die Sorge) ca determinaţie originară, ca fiind singurul „fenomen” uman originar, toate celelalte (înţelegerea, angoasa, curiozitatea, ambiguitatea, situarea afectivă etc.) fiind derivate mijlocit sau nemijlocit din Grijă.

Dar Ura, care se alimentează reciproc cu Şovinismul de mare putere – poate fi oare un principiu universal al vieţii, care să explice fără rest, sau măcar prioritar, comportamentul oamenilor? Este ura o omniprezenţă umană? Este derivată sau originară? Într-un stil extrem de înflorit eseistic, ironic şi caustic, filosoful francez contemporan André Glucksmann se pare că dă un răspuns afirmativ. În unul din textele sale clasice, Gulcksmann scrie fără echivoc: „Teza pe care o apăr eu aici este aceea că ura există, am întâlnit-o cu toţii. La scara microscopică a indivizilor, dar şi în sânul colectivităţilor uriaşe. Patima de a agresa şi a nimici nu se lasă gonită prin magia verbului”5.

In mod tradiţional s-a susţinut că ura ca atare, ura capitală nu există. Comportamentele individuale distructive, infracţionale, sunt explicate prin „împrejurări”. Răutatea gratuită a unui individ este plasată în sarcina Justiţiei, iar mai apoi a psihologilor sau a psihiatrilor. Totul se explică, totul se înţelege, totul se ispăşeşte, totul se iartă. Un pedofil de exemplu poate fi considerat victima unor abuzuri mai vechi, a unei copilării nefericite.Un hoţ sau un asasin poate invoca o nevoie presantă de bani. Un violator este rezultatul educaţiei precare, un incestuos al promiscuităţii etc. Trăsătura comună a actelor antisociale, ura, este redusă la o diversitate de cauze exterioare, 5

A. Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 9.

9

care s-ar pretinde că o precedă: sărăcie, umilinţă, mizerie fizică şi morală, nenorociri, frustrări, ofense, neînţelegeri.

Există oare şi o Ură manifestată ca sentiment social generalizat, în cazul terorismului de exemplu? Înclinăm spre un răspuns afirmativ. În ceea ce priveşte terorismul, se pot găsi şi contra-argumente, activitatea teroriştilor nu se poate explica satisfăcător prin mizeria socială din care aceştia s-ar recruta.

Bunăoară, s-a observat că „Ţara Bascilor este una dintre cele mai prospere provincii”6 şi cu toate acestea este un inepuizabil izvor pentru activităţi teroriste. La fel, terorismul islamic este susţinut de câteva dintre cele mai bogate ţări ale planetei, începând cu Arabia Saudită, care a finanţat reţeaua lui Ben Laden, precum şi alte reţele integriste, care activează în Algeria sau Europa. Încât mai degrabă s-ar putea spune că „terorismul islamic este rezultatul unei obsesii religioase, care nu ţine de cauzele mondiale ale sărăciei”7.

A existat în istoria relativ recentă şi o ură la scară macrosocială, fundamentată logic şi ideologic, aşa-numita „ură de clasă”, care a dat naştere bolşevismului. De asemenea, a existat şi o ură de rasă, care a dat naştere nazismului.

1. 1. Bolşevismul Simplul adjectiv „bolşevic” are, istoric vorbind, o conotaţie sinistră. Termenul însă este practic nevinovat şi neutru în sine. „Bolşoi” (pronunţat în rusă „balşoi”) înseamnă pur şi simplu „mare”. Ca grad de comparaţie, bolşie înseamnă mai mare sau mai mult, antonimul său fiind menşie, care înseamnă mai mic sau mai puţin.

Jean-François Revel, Obsesia antiamericană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99.

7 Idem.

6

10

Cariera politică a termenului a început odată cu scindarea Partidului Social Democrat al muncitorilor din Rusia, la Congresul al II-lea ţinut pe 17 octombrie 1903, în „bolşevici” şi „menşevici”, o facţiune autointitulată „majoritară”, adică bolşevică, condusă de V. I. Lenin şi o alta considerată de către bolşevici „minoritară”, numită menşevică, condusă de către Iulius Martov. Motivul scindării l-a constituit disputa în jurul calităţii de membru de partid. Lenin susţinea un acces limitat la statutul de membru de partid, constituirea unui partid restrâns, format dintr-o elită revoluţionară îndoctrinată şi fanatizată, oameni care să nu aibă alte ocupaţii sau profesiuni, „revoluţionari de profesie”, iar Martov era pentru o politică de cadre care să asigure un acces cât mai larg la calitatea de membru de partid. În realitate, din punct de vedere numeric, lucrurile au stat exact pe dos. Facţiunea lui Lenin reprezenta propriu-zis o minoritate, care a pierdut la vot cu 23 contra 28 şi a provocat scindarea partidului, dar adepţii lui Lenin s-au autodenumit pe ei înşişi majoritari (bolşevici) şi pe ceilalţi i-au numit minoritari (menşevici), pentru că la un singur punct de pe ordinea de zi, la votarea componenţei redacţiei ziarului de partid, numit „Iskra” (în traducere „Scânteia”), au obţinut un vot în plus8.

După cum adjectivul „bolşevic” a fost supranume pentru Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, păstrat ca atare până în anul 1952, tot astfel substantivul „bolşevism” a fost supranume pentru ideologia politică comunistă în forma ei sovietică, pentru statul totalitar al URSS şi pentru principiile politice care au stat la baza sângeroasei dictaturi instituită de către Lenin şi dusă apoi pe culmi de cruzime inimaginabilă de către Stalin.

Ca principii politice, bolşevicii refuzau să colaboreze cu alte partide, nu voiau să colaboreze nici măcar cu partide socialiste cu care erau înrudiţi doctrinar. Ei erau pentru un regim politic Vezi: Alan Woods, Bolshevism, the Road to Revolution, Wellred Books, London, 1999.

8

11

totalitar, condus exclusiv de bolşevici, o „dictatură a proletariatului”. Lozinca în speţă era: „Toată puterea sovietelor!”.

Bolşevicii ruşi, cu o conducere dominată de personalităţi alogene, deci cu o vocaţie intrinsec cosmopolită şi globalistă, erau exponenţi ai aşa-zisului „internaţionalism proletar”. Ideea „internaţionalismului proletar” exprima unitatea şi solidaritatea muncitorilor din întreaga lume, a proletariatului tuturor naţiunilor, împotriva capitaliştilor din întreaga lume, din toate naţiunile. Se pleca de la presupunerea că există sau ar trebui să existe o unitate de interese economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, ceea ce ar determina-o să se unească şi să lupte împotriva propriei burghezii din fiecare ţară în parte şi, totodată, împotriva burgheziei pe plan mondial. Deci, o revoluţie a proletariatului mondial împotriva burgheziei mondiale. Era un fel de a preconiza soluţionarea problemei fundamentale a ceea ce mai târziu s-a numit „globalizare”.

Numai că izbucnirea Primului Război Mondial a infirmat această presupunere. Războiul a fost unul al ţărilor, al naţiunilor, respectiv al unor alianţe de naţiuni, un război între ţările Antantei şi ţările Puterilor Centrale. Comportarea proletariatului a dat peste cap previziunile marxist-leniniste şi a infirmat lozinca în speţă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Proletarii din toate ţările nu numai că nu s-au unit pentru a lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările, ci dimpotrivă, proletarii din fiecare ţară au ales să-şi sprijine ţara proprie în efortul de război, adică au ales să se unească cu capitaliştii proprii, împotriva proletarilor din ţările adverse.

Iar al doilea război mondial, în fapt cel mai mare război din toate timpurile, privit dintr-un anumit punct de vedere, în punctul său de plecare nu a fost altceva decât o confruntare sângeroasă între tradiţiile naţionale şi marxism9.

Alain Besançon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 53.

9

12

1. 2. Agresiunea este numită „apărare” Statele Unite ale Americii pun azi în practică, încă într-un mod şi mai pronunţat, toate principiile, argumentele şi standardele de comportament ale foştilor bolşevici ruşi, respectiv sovietici. În primul rând, la început de secol XXI, SUA nu colaborează cu adevărat cu nimeni, cu nici o altă ţară de pe glob, chiar dacă în plan strict şi exclusiv verbal, se pronunţă pentru „colaborare”. În realitate, este vorba de ameninţarea din partea SUA, ameninţare potenţială şi programatică, a majorităţii ţărilor existente pe glob şi de spionarea sistematică a tuturor liderilor politici, din toate ţările care pot prezenta „interes” pentru strategia ofensivă a SUA, inclusiv a ţărilor ipocrit numite „prietene”, cu scopul de a le subordona într-un fel sau altul intereselor sale. Potrivit unor autori, războaiele pornite la începutul secolului XXI de către preşedintele George W. Bush nu ar fi fost altceva decât o maşinaţie ocultă a neoconservatorilor10, iar G. W. Bush o simplă marionetă.

Neoconservatorii s-au manifestat ca atare, sub această denumire, la începutul primului mandat al preşedintelui G. W. Bush (2000-2004), părând preocupaţi mai mult de politica externă a SUA care, după opinia lor, trebuiau să joace un rol mai activ şi mai energic în plan internaţional. Ideile lor au fost dezvoltate de think-tank-ul Project for a New American Century, înfiinţat în 1997, şi îi grupa între alţii pe Robert Kagan, Richard Perle, Eliot Abrams, Randy Scheunemann, John Bolton, Paul Wolfowitz, Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, persoane care au deţinut ulterior funcţii deosebit de importante în administraţia G. W. Bush. Acest think-tank a elaborat şi publicat în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele de la World Trade Adam Curtis, The Power of Nightmares, BBC documentary film, 2004, youtube.

10

13

Center, strategia Rebuilding America’s Defence, un document programatic expus pe 90 de pagini, care a fost imediat comparat, chiar în SUA, cu mai celebrul Mein Kampf al lui Hitler11. Nu a fost comparat nici cu Manifestul Partidului Comunist scris de către Karl Marx, nici cu Tezele din aprilie ale lui Lenin. De altfel, pe Eliot Abrams, John Bolton, Donald Rumsfeld şi William Kristol îi vom reîntâlni în vara şi toamna anului 2013, ca fiind grupul care a orchestrat din umbră destabilizarea politică a Turciei12. În Rebuilding America’s Defence, repetăm: publicat pe site-ul PNAC în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele din septembrie 2001 (momentul îşi are importanţa sa), se află scrise negru pe alb13 o serie de principii de urmat în politica externă a SUA. În Introducerea la acest document (anexat la sfârşitul prezentei cărţi) este reiterată insistent, cvasi-obsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite au rămas singura super-putere din lume din punct de vedere militar (lucru cel puţin discutabil şi prezumţios, într-un context internaţional în care în mod evident este în curs de constituire o lume multipolară), combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologia şi deţinând totodată cea mai mare economie a lumii. America ar trebui să urmărească să păstreze şi să extindă această „poziţie avantajoasă”. Există însă şi state care pot fi nemulţumite de actuala situaţie şi care să caute să o schimbe. Până acuma aceste state au fost descurajate de puterea militară americană, de prezenţa acesteia la nivel global şi de aceea ar fi de dorit ca şi pe mai departe SUA să-şi sporească cheltuielile militare şi să-şi menţină preeminenţa militară www.informationclearinghouse.info/article324..., consultat 15 ianuarie 2014.

12 www.weeklystandard/com.erdogan-obama.html, consultat 31 ian. 2014 13 https://wikispooks.com/file:RebuildingAmericasDefenses.pdf, consultat 16 ianuarie 2014.

11

14

la nivel global şi „condiţiile fericite” care decurg din aceasta. Întreaga lume ar urma să fie modelată, cu forţa, în conformitate cu interesele americane. Acest lucru este numit în document, în mod repetat, o adevărată „revoluţie în problemele militare”.

Dar aici se impun unele interogaţii. În virtutea căror criterii noi putem aprecia că ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global? Principiile şi „valorile” americane, politice şi economice, sunt oare cu adevărat acceptabile şi acceptate universal? Şi chiar pot fi aplicate universal? Dacă da, atunci de ce mai este nevoie de o forţă armată tot mai mare şi de sporirea cheltuielor militare? SUA au şi „state prietene”? Dacă da, atunci de ce spionează pe toată lumea, fără excepţie? Pot fi oare ignorate şi reprimate militar de către SUA interesele tuturor celorlalte state existente pe glob, peste 190 la număr? Cu ce diferă „preeminenţa militară” a SUA faţă de „dictatura proletariatului” proclamată de către bolşevici?

Celelalte state au dreptul sau nu să îşi afirme opiniile proprii?

Este sau nu este vorba aici de şovinism de mare putere din partea SUA, aşa cum postbelic şovinismul de mare putere a fost practicat de către URSS în raport cu ţările satelite? Care vor fi consecinţele instaurării unui nou tip de totalitarism, totalitarismul militarist american global? Care vor fi proporţiile şi consecinţele unui nou război mondial având drept miză hegemonia globală a SUA? Ce se va întâmpla cu ideea de democraţie în relaţiile dintre state şi cu principiile şi reglementările de drept internaţional? Evident, aceste consecinţe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în genere consecinţele oricărui tip de totalitarism. În timpul „războiului rece”, SUA au avut meritul real de a-şi fi stabilit ca obiectiv strategic contrabalansarea tendinţele expansioniste şi veleităţile dominatoare ale URSS în plan global.

Azi însă SUA, potrivit autorilor documentului, ar trebui să îşi propună ca obiectiv strategic descurajarea apariţiei unui nou mare concurent pentru putere (vezi Rebuilding America’s Defence, în Anexă, pag. 2), în special să privească cu îngrijorare creşterea 15

Chinei ca rival potenţial al Statelor Unite (pag. 4). Statele mai mici nu trebuie lăsate să se înarmeze în aşa fel, încât să poată descuraja acţiunile militare ale SUA (pag. 6). Se pune problema cum se vor amortiza uriaşele cheltuieli pentru înarmare ale SUA, dar documentul ne linişteşte, asigurându-ne că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile” (pag. 14). Dar de unde vor rezulta „beneficiile”, dacă nu din spolierea resurselor ţărilor ce urmează a fi ocupate sau „protejate”? Dacă ar fi să nu ne lăsăm prizonieri ai iluziilor de limbaj, ar trebui să observăm că se preconizează războaie de cotropire şi jaf, la început de secol XXI, în numele „democraţiei” şi al „valorilor” despre care se spune că ar fi îmbrăţişate „aproape universal”. Astăzi Germania este unificată, Polonia şi Cehia sunt membre NATO, regiunea fiind mai stabilă decât oricând, iar Armata Rusă s-a retras la „porţile Moscovei”, eventual mai este periodic angajată pe limesul ei vestic sau în Caucaz, în urma unor provocări dar, cu toate acestea, Programul prevede o prezenţă militară sporită în Europa, sub motivul evident că „NATO nu poate fi înlocuită de către Parlamentul Uniunii Europene, lăsând SUA fără să aibă un cuvânt de spus în problemele de securitate europeană” (pag.

15-16). Apoi, pe zeci de pagini, în Program sunt descrise amănunţit şi competent poziţionarea tuturor unităţilor şi tipurilor de arme americane – forţe terestre, aviaţie, marină – pe tot globul, şi în fiercare caz în parte sunt preconizate creşteri exorbitante a alocărilor bugetare, evident cu scopul menţinerii „preeminenţei militare americane” în întreaga lume.

Se estimează în acest document redactat în luna septembrie a anului 2000, deci cu un an înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 că, în absenţa unui eveniment „catastrofic şi catalizator” în genul unui nou Pearl Harbour, transformările revoluţionare care sunt preconizate în dezvoltarea diferitelor tipuri de armament s-ar putea să fie un proces lung şi anevoios (pag. 51), ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la teoriile conspiraţioniste, potrivit cărora atentatele din 11 septembrie 2001 16

au fost organizate în cel mai mare secret de către chiar serviciile secrete ale SUA, poate în colaborare cu servicii ale încă unui stat prieten, pentru a crea un eveniment „catastrofic şi catalizator”, care să justifice o înarmare fără precedent a Americii pe timp de pace.

Se preconizează totodată şi unele măsuri care au fost implementate ulterior. Anume, că se va construi o amplă reţea globală de scuturi anti-rachetă, capabilă să apere Statele Unite, aliaţii săi, dar şi forţele militare ale SUA dislocate la înaintare (p. 51). Cum forţele militare ale SUA pot fi dislocate la înaintare aproape oriunde pe glob, şi sistemul antirachetă ar putea fi în principiu amplasat oriunde, pentru că privitor la orice punct al globului se poate invoca o atare justificare. Cu privire la elementele de scut anti-rachetă amplasate în unele ţări est-europene s-a afirmat că acestea ar avea ca rol protejarea aliaţilor SUA în eventualitatea unui atac cu rachete care ar veni din partea Iranului, dar fără îndoială au şi un rol împotriva Rusiei. Tactica SUA a fost aceea de a înconjura Rusia din toate părţile cu scuturi anti-rachetă, cu un rol de descurajare în primul rând psihologic. Rusia şi probabil într-un viitor apropiat şi China, vor fi înconjurate cu astfel de arme, pentru ca aceste naţiuni să conştientizeze că, în cazul unor lovituri cu rachete inclusiv nucleare, ele vor putea fi lovite, dar nu vor putea riposta, datorită scutului anti-rachetă al SUA, iar în urma conştientizării pericolului aceste naţiuni să cedeze poziţiilor de ameninţare cu forţa ale SUA. Deja Putin, într-o conferinţă de presă, a spus franc şi răspicat că „Rusia nu este Irakul şi că Rusia are suficientă forţă pentru a-şi apăra rezervele de petrol şi gaze”14. În acelaşi timp, Rusia a dezvoltat o nouă generaţie de rachete, care pot penetra aşa-zisul „scut” american. Lucrurile pot lua oricând o întorsătură primejdioasă şi imprevizibilă.

www.mediafax.ro/externe/putin-rusia-are-suficienta-forta-pentrua-si-apara ... consultat 2 feb. 2014 14

17

Solicitarea de noi şi semnificative majorări ale bugetelor pentru înarmare, la 3,5 – 3,8% din PIB-ul Statelor Unite, este argumentată constant de ideea că forţele americane trebuie să dispună de tehnologii de ultimă oră, pentru că trebuie să fie pregătite în viitor pentru un „război de mare intensitate” (pag. 72) şi că China reprezintă o ameninţare potenţială. Se susţine că pacea, în forma ei actuală, este un produs al preeminenţei militare americane (pax americana), deşi în realitate este mai curând produsul unui echilibru anterior, datând din timpul războiului rece, între forţele existente pe plan global, americane şi nonamericane, iar în eventualitatea că SUA ar pierde această preeminenţă militară, se mai susţine că acest lucru va permite altor forţe o oportunitate de a modela lumea după norme şi tradiţii antitetice, prin raport cu „interesele şi principiile americane” (pag. 73). De ce numai interesele şi principiile americane sunt necondiţionat bune şi dacă nu cumva mai există şi o a treia cale, a unei lumi multipolare? – aceste întrebări sunt lăsate fără răspuns.

Putem spune că, în anii următori, acest document şi-a făcut efectele politice scontate. De exemplu, atunci când administraţia G. W. Bush a făcut lobby pentru atacarea Irakului, a invocat principiul „preeminenţei” militare americane, a cărui definiţie a fost extinsă, precizându-se că prin acesta se va înţelege inclusiv: „utilizarea anticipată a forţei de către SUA în faţa unui atac iminent”15. Potrivit acestei redefiniri, reiese că SUA vor putea folosi forţa în mod „preventiv”, adică vor putea ataca orice ţară, chiar şi în absenţa dovezilor că acea ţară ar pune la cale un „atac iminent” la adresa SUA, la fel cum bolşevicii susţineau că ei ar fi îndreptăţiţi să atace orice ţară, oricând şi cu orice mijloace, în numele triumfului revoluţiei comuniste mondiale. www.informationclearinghouse.info/article3249.htm consultat ian.

2014 15

18

Principiul a fost aplicat în atacul împotriva Irakului, moment în care s-a susţinut vehement că Saddam Hussein ar fi avut legătură cu atentatele din 11 septembrie 2001, deşi nu a putut fi arătată nici o dovadă în acest sens, iar mult după aceea s-a demonstrat că Saddam Hussein chiar nu a avut nici o legătură cu acele atentate. Apoi SUA au început practica de a canaliza sute de milioane de dolari de la buget, adică din banii contribuabililor americani, pentru a crea şi finanţa o opoziţie politică, în cazul Irakului şi mai apoi şi în cazul altor ţări, o practică menită să destabilizeze politic ţara în cauză şi să iniţieze o schimbare de regim, deşi legislaţia americană în vigoare interzicea acest lucru, respectiv SUA au început să procedeze exact cum a procedat şi Uniunea Sovietică, încă de la începutul existenţei sale. Şi s-au dat semnale clare că lucrurile nu se vor opri aici. Preşedintele G. W. Bush a început să vorbească despre existenţa unei aşa numite „axe a răului”, cu referire la ţări precum Irak, Iran şi Coreea de Nord, iar secretarul Apărării Colin Powell a spus tot atunci că „războiul împotriva terorismului” va dura mult, probabil mai mult de zece ani. În sprijinul acestei practici politice este vehiculat argumentul, curat bolşevic, al mărimii şi forţei, anume că, în urma încheierii războiului rece, s-a creat un moment strategic deosebit, în care America a ajuns singura super-putere a lumii şi, prin urmare, oportunităţile existente nu ar trebui ratate, că America ar trebui să se folosească de această poziţie pentru a-şi „promova” (citeşte: impune) puterea şi interesele pe tot globul.

Se recomandă, între altele, ca să fie instalate „democraţii” în ţările considerate „ostile” intereselor SUA şi de asemenea mai recomandă ca, în vederea atingerii acestui scop, să fie utilizate orice fel de mijloace, inclusiv cele militare. SUA au ajuns să facă export de „democraţie” cu forţa armată, la fel cum URSS făcea export de „revoluţie”, cu aceleaşi mijloace. Un regim politic dintr-o ţară oarecare este etichetat în mod arbitrar, fără legătură cu realitatea politică din ţara respectivă, ca fiind „democratic” 19

dacă este „prietenos” (citeşte: servil) faţă de SUA, după cum un alt regim de acelaşi fel este etichetat ca fiind „nedemocratic” dacă este „ostil” (citeşte: are demnitate proprie) faţă de SUA, de asemenea fără legătură cu realitatea.

Acest argument a fost depăşit în scurt timp de realitatea că, pe plan global, se derulează anumite procese care denotă că sunt în curs de constituire şi alte centre de putere economică, politică şi militară şi că, într-un viitor apropiat, ne-am putea afla de fapt într-o lume multipolară. În timpul războiului rece, lumea a fost împărţită teoretic oarecum în trei. (1) O lume capitalistă, zisă liberă, democratică şi prosperă, America de Nord şi Europa de Vest, civilizaţia occidentală. Apoi (2) cealaltă lume: comunistă, fără libertatea iniţiativei private, cu regimuri politice dictatoriale, o lume înapoiată economic, URSS şi ţările satelite. Între aceste două „lumi” se purta ceea ce s-a numit „războiul rece”.

Filosofia era că restul globului, (3) o lume şi mai înapoiată economic: Africa, America de Sud, statele islamice etc., sunt ceva ce nici nu contează şi de aceea statele din acele zone ale globului au fost numite nediferenţiat şi cu un dispreţ abia camuflat chiar „Lumea a treia”. Evoluţia istorică este însă pe cale a demonstra contrariul. În prezent, se constituie noi centre de putere: China, UE, Rusia, Japonia, India, Brazilia ş. a. – ceea ce ne va pune, într-un viitor apropiat, în mod indiscutabil, în faţa unei lumi multipolare. În fine, promotorii Programului Rebuilding America’s Defence afirmă inclusiv ideea, la pag. 11 din document, că ONU ar trebui să fie subordonată faţă de SUA, ceea ce ar duce la anihilarea oricărui criteriu şi reper pentru ceea ce este drept şi nedrept în relaţiile internaţionale. Idee care a fost pusă în practică în aprilie 2003, atunci când SUA au atacat Irakul fără un mandat ONU şi fără aprobarea comunităţii internaţionale.

La fel, nici bolşevicii nu îşi făceau prea multe scrupule privind respectarea principiilor de drept în general, intern şi internaţional, de vreme ce, potrivit ideologiei lor, ordinea de drept era considerată ca fiind „burgheză”, nu „revoluţionară”.

20

2. Retorica legitimării expansiunii: de la teocraţie la totalitarism ateu Discursul justificării pregătirii militare în vederea expansiunii a avut, în toate timpurile, indiferent de motivaţie şi de gradul de elaborare şi conştientizare, o anumită structură minimală şi o importanţă fundamentală.

Mai mult, putem spune că nu există o idee de pregătire militară în sine şi de război în sine şi nici o perspectivă total obiectivă şi imparţială asupra acestui fenomen social atât de complex numit război. Ci conceptul de război este modelat cultural şi istoric de o percepţie prealabilă asupra confruntării militare: dacă războiul este considerat just sau injust şi, dacă da, din ce punct de vedere; dacă este vorba de un război motivat religios sau de unul motivat laic, respectiv ideologic; dacă este vorba de un război de cucerire sau de un război de apărare etc.

Altfel spus, exact discursul şi retorica stării de beligeranţă sunt elementele de mentalitate colectivă şi de imaginar social pus în joc, care preced şi condiţionează concepţia noastră asupra războiului. Aşa cum am arătat şi în altă parte, structura discursului prealabil şi a retoricii angajate în acesta sunt induse tacit în natura conceptului de război16.

Elementele discursului în general se integrează în structura acţiunii politice elementare. Potrivit lui Bertrand de Jouvenel, diferenţa dintre o acţiune oarecare în general şi o acţiune politică este simplă. Există acţiuni care se înfăptuiesc sub influenţa cauzelor externe, fără să fie presupusă o alegere din partea omului şi fără să fie implicată ca necesară ideea de deliberare.

Pe de altă parte, „există acţiuni pe care le îndeplinesc oamenii în Vezi: Nicolae Iuga, Dumnezeu şi mersul istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2010, p. 86-108.

16

21

funcţie de un rezultat la care doresc să ajungă”17. Politicianul ştie foarte bine că mijloacele sale pentru a atinge un obiectiv constau în acţiunile celorlalţi oameni. A şti să declanşezi contribuţiile pozitive ale altor oameni reprezintă ştiinţa şi arta politică. Politicianul este un operator care caută să producă un eveniment, pentru a-i determina pe oameni să acţioneze în sensul dorit de către el. Aceasta este „acţiunea politică elementară”.

Activitatea politică ia naştere din capacitatea oamenilor de a se influenţa unii pe alţii. Instrumentul principal prin care se exercita această influenţă este Discursul. Discursul presupune un anumit conţinut structurat, iar Retorica este forma discursului alcătuit cu scop persuasiv. Discursul se referă la ceea ce se spune, iar Retorica la cum se spune.

Discursul poate îmbrăca forma unui imperativ simplu, atunci când există probabilitatea şi/sau convingerea că oamenii cărora li se adresează se vor conforma normelor şi comportamentului prescris prin acesta; de exemplu conceperea, formularea şi transmiterea unui ordin. În acest caz, se estimează că ordinul va urmat de executarea lui întocmai. Dar există şi situaţii în care executarea întocmai a ordinului devine problematică. Într-o situaţie de război de exemplu, în care pot să intervină sentimentele executanţilor, sentimente de frică, neîncredere în succes, lipsă de convingere în caracterul just sau necesar al războiului etc. În aceste situaţii intervine Retorica, având sarcina de a crea motivaţii pozitive şi un climat prielnic executarii ordinului. Retorica este, în acest context, dimensiunea persuasivă a discursului sau, altfel spus, se poate considera că există şi un discurs persuasiv, cu caracter predominant retoric.

Discursul persuasiv nu poate fi redus la structura imperativului simplu. Discursul persuasiv este discursul adresat de către A lui B, în cazul în care A nu este sigur că B se va conforma unui imperativ simplu. Demersul de tip retoric, 17

Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 296.

22

persuasiv are rolul de a îl pregăti pe B să pună în practică cerinţele enunţate în discursul imperativ de către A. Structura discursului persuasiv este, după Jouvenel, următoarea: (a) Indicativul; (b) Calificativul; (c) Prospectivul; (d) Procesivul. „Indicativul” este primul moment al discursului, în care oratorul arată (indică) o situaţie existentă în prezent, asupra căreia el doreşte să atragă atenţia. „Calificativul” este momentul în care oratorul se pronunţă asupra situaţiei, o „califică”, o caracterizează în aşa fel încât să reiasă că este vorba de o situaţie anormală, aberantă, care este inadmisibilă şi care nu mai poate fi tolerată. Momentul calificativului presupune ca oratorul să releve anumite aspecte negative ale situaţiei indicate, să emită şi să argumenteze o judecată de valoare defavorabilă în raport cu situaţia dată.

Tocmai această judecată de valoare negativă trebuie să justifice chemarea la acţiune. „Prospectivul” trebuie să conţină enunţuri cu privire la viitor într-un dublu registru: enunţuri negative şi enunţuri pozitive.

Enunţuri care să stârnească două categorii de sentimente: frica şi speranţa. Frica de un viitor mai rău, dacă publicul căruia îi este adresat discursul nu îl ascultă pe orator, precum şi speranţa într-un viitor mai bun, care va veni negreşit, dacă publicul va urma sfatul oratorului. Acest cuplu de viitori posibili opuşi, unul mai rău decât prezentul iar altul mai bun, pun în joc teama şi speranţa. „Procesivul” vizează mijloacele de realizare. Mijloacele pentru înlăturarea situaţiei calificată ca inadmisibilă, mijloacele pentru a preveni un viitor mai rău, respectiv mijloacele pentru realizarea unui viitor mai bun. Se numeşte „procesiv”, deoarece arată pas cu pas realizarea obiectivelor propuse18.

18

Idem, p. 342.

23

Privind la modul general aceste momente ale discursului, prezentate sumar după B. de Jouvenel, putem observa că primele două, indicativul şi calificativul, constituie o fază morală a discursului, iar momentele trei şi patru, adică prospectivul şi procesivul, formează o fază pragmatică.

Desigur, discursul intră sub incidenţa unor criterii de verosimilitate. În momentul prospectiv, alternativa pe care oratorul o prezintă ca fiind înfricoşătoare nu provoacă auditorului teamă, dacă acesta nu este convins că alternativa în cauză este posibil ca să devină reală. Şi, la fel, perspectiva unui viitor dezirabil nu îl va impresiona pe ascultător, dacă el nu va crede în posibilitatea realizării unui asemenea viitor. În crearea impresiei de verosimilitate, momentul procesiv va juca un rol hotărâtor. Dacă procesivul nu va convinge că măsurile propuse sunt realizabile şi eficiente, discursul nu-şi va atinge scopul.

Auditorul va reacţiona în principal la partea a doua a discursului, la faza pragmatică. Pornind de aici, apreciem posibilitatea viitorului indicat şi plauzibilitatea atingerii lui. Aici cunoaşterea sau ignoranţa auditorului pot juca un rol important. Atât ignoranţa cât şi cunoaşterea joacă de fapt un dublu rol, pot fi şi pozitive dar şi negative. Individul ignorant poate să fie neîncrezător datorită ignoranţei, sau ar putea să fie credul, şi deci uşor de manipulat, datorită aceleaşi ignoranţe. La fel, şi individul care cunoaşte bine situaţia ar putea să fie sceptic acolo unde nu ar fi cazul, dar şi să aproximeze eronat cursul evenimentelor şi deci să fie excesiv de optimist de asemenea acolo unde nu ar fi cazul. Aici momentele discursului, enunţurile de tip prospectiv şi cele de tip procesiv se împletesc.

Enunţurile procesive devin o garanţie pentru realizarea celor prospective. Impreună formează faza pragmatică a discursului şi alcătuiesc raţionamente de tip operaţional.

Faza morală a discursului, înlănţuirea indicativului cu calificativul, este prima şi ca ordine cronologică dar şi ca importanţă logică. Se numeşte pe bună dreptate „morală”, 24

deoarece presupune obligatoriu formularea unei judecăţi de valoare referitoare la situaţia indicată, „calificarea” acestei situaţii printr-o judecată axiologică. Aceasta se adresează sentimentelor, nu raţiunii, şi de aceea este mai eficientă. În al doilea rând, adresându-se sentimentelor, faza morală nu presupune construcţie argumentativă şi nici respingere cu contra-argumente. Cel mult, oratorul trebuie să poată explica mai mult sau mai puţin clar şi plauzibil în ce măsură starea viitoare pe care o propune este mai dezirabilă decât cea prezentă. Faptul este foarte important, deoarece acesta îl va determina pe auditor să acţioneze sau nu.

Ceea ce este indispensabil pentru a pune masa auditoriului în mişcare este condamnarea situaţiei prezente. Dacă oratorul nu obţine de la auditor această condamnare, faza pragamatică nu îşi mai are sensul. Promisiunea asupra viitorului trebuie să fie suficient de atractivă, pentru a-i face pe oameni să acţioneze asupra prezentului.

Pentru a obţine adeziunea la acţiune, faza morală trebuie să se adreseze unui auditoriu, unui public care are anumite credinţe, reprezentări şi mitologii colective, un anumit mental colectiv. Aici intervine forma şi substanţa retoricii. În acest context, putem defini Retorica drept o dimensiune a Discursului în genere, mai precis o putem defini ca fiind forţa de a convinge prin discursul persuasiv.

Interesant este că Retorica se naşte ca preocupare de sine stătătoare odată cu apariţia democraţiei în Grecia antică. Primul retor în sensul clasic al termenului este socotit a fi Demostene (384-322 î. Hr.), iar primul care costruieşte o reflecţie sistematică şi generalizată asupra Retoricii este contemporanul său Aristotel.

De fapt, Retorica în general şi Retorica beligeranţei în particular suferă o mutaţie radicală chiar în antichitate, în împrejurarea trecerii de la motivarea religioasă a războiului la motivarea laică a acestuia. Diferenţa esenţială era aceea că, în cazul războiului motivat/justificat religios, discursul persuasiv era construit pe autoritatea divinităţii, care cerea imperativ 25

declanşarea unui război şi de asemenea tot divinitatea impunea şi participarea indivizilor la el. În schimb, în cazul motivării laice a războiului, era necesară dezvoltarea unei retorici mai complexe, de altă structură, destinată obţinerii adeziunii celorlalţi în problemele păcii şi ale războiului.

2. 1. Comunicarea pe verticală cu Zeii şi motivarea religioasă a războiului De la început trebuie să observăm că apariţia Retoricii induce anumite modificări în modul în care oamenii concep noţiunea de Adevăr.

La modul general, explicit sau nu, oamenii consideră adevărul sub raportul corespondenţei dintre imaginile, reprezentările şi noţiunile noastre pe de o parte şi realitatea empirică, faptele non-lingvistice pe de altă parte. Acest mod de a înţelege adevărul a dobândit şi un anumit prestigiu, în urma teoretizării ca atare de către Aristotel, este celebrul adevăr conceput ca o corespondenţă între real şi mintal (adequatio rei et intellectus).

Aceasta este însă numai o faţetă, o ipostază a adevărului, pe care o putem numi adevăr cognitiv.

Pe de altă parte, adevărul retoric contruit pe verticală, adevărul primit ca revelaţie divină, poate ajunge să fie diferit de adevărul cognitiv. Scopul adevărului cognitiv este acela să evidenţieze o stare de fapt existentă la modul incontestabil, scopul adevărului retoric este să convingă un auditoriu, în împrejurări care uneori construiesc ad-hoc o (altă) stare de fapt, sau se îndreaptă spre o anumită interpretare a faptelor, sau există pur şi simplu tentaţia ca faptele să fie prezentate într-un alt mod, sau să fie construită o altă realitate, contra-factuală.

Adevărul cognitiv şi cel retoric pot intra uneori în contradicţie unul cu celălalt. Acelaşi fapt poate fi prezentat în mod diferit în plan cognitiv şi în plan retoric, cu rezultate 26

diferite. La fel ca şi propoziţia de experienţă, şi propoziţia retorică trebuie să aibă un semnificant şi să trimită la un referenţial exterior în mod ne-echivoc. Diferenţa apare în modalitatea de probare a adevărului. În propoziţia empirică, noi stabilim adevărul în funcţie de corespondenţa judecăţii noastre cu faptele de experienţă. În propoziţia retorică de tip vertical în schimb, adevărul se stabileşte prin confruntarea judecăţii noastre omeneşti cu imperativul divin, cu porunca dumnezeiască.

Judecata divină este etalonul adevărului judecăţii omeneşti. Cu toate acestea, există aici şi o contribuţie a omului, contribuţie care are două dimensiuni. În primul rând, omul trebuie să „judece”, adică să realizeze o interpretare corectă, să pună în adecvare, prin interpretarea sa, judecata divină generală cu faptele particulare. Criteriul adevărului este aici nu corespondenţa judecăţii noastre cu fapte de experienţă, ci corespondenţa judecăţii noastre cu judecata lui Dumnezeu. În al doilea rând, omul ales de către divinitate pentru transmiterea mesajului divin, a Legii divine, trebuie să transmită celorlalţi oameni poruncile primite de Sus într-un mod cât mai adecvat cu putinţă, folosind în acest scop o anumită pedagogie socială corespunzătoare. Ambele dimensiuni evidenţiază caracterul formativ al retoricii de acest gen, al retoricii practicate de către om, dar fundamentată pe voinţa divină. Iar discursul de acest gen, prin faptul că imperativele sunt primite de la divinitate, este investit automat cu o autoritate supremă şi cu o valoare de adevăr de necontestat. Efortul retoric nu vizează aici convingerea auditoriului de justeţea conţinutului imperativelor divine, ci transmiterea cât mai eficientă a mesajului revelat.

Cele mai vechi monumente de gândire juridico-morală ale umanităţii, Codul lui Hammurabi şi Legea lui Moise ilustrează adevărul celor afirmate mai sus.

Hammurabi este un important rege al Babylonului, care a trăit în sec. XVIII – XVII înainte de Christos, cu patru secole înainte de Moise, al doilea mare legiuitor al lumii, şi cu aproximativ o 27

mie de ani înainte de celebrii legiuitori ai polis-urilor greceşti, Solon sau Lycurg. Important este că aici legile nu vin de la oameni, în mod simplu şi nemijlocit, ci sunt date legiuitorului de către divinitate. „Regele Hammurabi nu concepe şi nu scrie el însuşi Codul, ci îl primeşte din mâinile zeului Şamaş, un zeu civilizator, un zeu la luminii şi al Dreptăţii, exact la fel cum mai târziu Moise va primi tablele Legii chiar din mâinile lui Iahve”19.

Moise, personalitate crucială pentru istoria şi religia poporului evreu, reuşeşte să-şi scoată poporul din captivitatea egipteană, undeva pe la jumătatea sec. al XV-lea20. Evreii apar însă pe scena istoriei cu câteva secole mai înainte, prin ceea ce istoria sacră numeşte „chemarea lui Avraam”. Potrivit Cărţilor sfinte, comune atât pentru tradiţia religioasă iudaică cât şi pentru cea creştină, la chemarea lui Iahve, Avraam a părăsit cetatea sa, Urul Chaldeii, un oraş din sudul Mesopotamiei, şi a pornit spre Canaan, „Pământul Făgăduinţei”, pământul pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui şi urmaşilor lui. Aici, către sfârşitul sec. al XIX-lea î. H., membrii numerosului trib condus de către Avraam au început să fie numiţi „evrei” (Fac., XIV, 13).

Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam în mod repetat că acest pământ îi va fi dat lui şi urmaşilor lui, promisiune care este repetată, într-o formă sau alta, numai în Cartea Facerii de cinci ori (XIII,15; XV,7; XV, 18; XXVI, 3-4; XXXV, 12). Tribul lui Avraam străbate ţara de la un capăt la altul, în căutare de locuri bune pentru păşunatul turmelor, dar revine periodic la locul unde s-a produs o epifanie (Fac., cap. XVIII) şi unde se afla şi un stejar considerat sacru de către locuitorii ţării aceleia, anume la locul numit Mamvri.

Deşi avea o promisiune sacră repetată, prin care Iahve îi spunea că va da pământul ţării aceleia lui şi poporului care va Nicolae Iuga, în: “Postfaţă” la Codul lui Hammurabi, Ed. Proema, Baia mare, 2001, p. 60..

20 Isidor Epstein, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 17.

19

28

ieşi din el, atunci când s-a pus problema să-şi stabilească locul unde va fi înmormântat, Avraam a recurs la gestul neobişnuit de a cumpăra pământul în cauză. Naraţiunea veterotestamentară cu privire la acest fapt este foarte amănunţită (Fac., cap. XXIII). În împrejurarea morţii soţiei sale Sara, Avraam a grăit către fiii lui Het: „Eu sunt între voi străin şi pribeag, daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi”. Aceştia i-au răspuns: „Nu, tu eşti aici la noi un om de seamă al lui Dumnezeu, îngroapă-ţi moarta unde doreşti, căci nici unul dintre noi nu te va opri”.

Avraam îi roagă atunci să intermedieze pentru el cu Efron fiul lui Ţohar, „ca să-mi dea peştera Macpela pe care o are în capătul ţarinei lui, dar să mi-o dea pe bani gata, ca să o am aici la voi în stăpânire de veci pentru îngropare”. Efron îi oferă lui Avraam atât peştera cât şi ţarina pe care se afla în dar, consfinţind donaţia printr-un legământ făcut în faţa poporului. Însă Avraam nu acceptă terenurile ca donaţie, ci insistă să le cumpere cu bani, „după preţul negustoresc” (Fac. XXIII, 16). În cele din urmă, Avraam cumpără cu 400 de sicli de argint, o sumă considerabilă (în teremenii de azi 4,6 kg. argint), un teritoriu de o întindere însemnată, „ţarina şi peştera din ea şi toţi pomii din ţarină şi tot ce era în hotarele ei de jur împrejur, s-au dat lui Avraam moşie de veci, înaintea fiilor lui Het şi a tuturor celor ce se strânseseră la poarta cetăţii lui”. Locul constituie azi un sit arheologic celebru, în apropierea oraşului Hebron, cunoscut sub numele de „mormintele patriarhilor”, loc sfânt în acelaşi timp pentru credincioşii din toate religiile monoteiste care s-au născut aici, evrei, creştini şi musulmani.

Faptul că acest teren a fost cumpărat „la preţ negustoresc” de către patriarhul Avraam are o semnificaţie aparte şi implicaţii importante în retorica beligerantă ulterioară, din perioada teritorializării în Canaan a triburilor ebraice, după ieşirea din captivitatea egipteană.

Apoi, triburile ebraice, douăsprezece la număr, după numărul de fii pe care i-a avut patriarhul Iacov, au ajuns să se 29

stabilească în Egipt, în ţinutul Goshen, o zonă fertilă situată între Delta Nilului şi Marea Roşie. Aici triburile ebraice cunosc o viaţă prosperă, mai ales pe timpul dominaţiei hicsoşilor (17301562 î.H.). Hicsoşii, o populaţie războinică venită din Răsărit şi de origine semită, a ocupat şi stăpânit Egiptul de Jos, din zona Deltei Nilului timp de mai bine de un secol şi jumătate. Hicsoşii erau „înrudiţi de aproape cu evreii, iar acest lucru a permis evreului Iosif să facă o ilustră carieră la curtea egipteană”21. Între 1580-1562 î.H., hicsoşii au fost alungaţi şi dominaţia faraonilor egipteni asupra întregului Egipt a fost restabilită. Potrivit unor istorici ai religiilor22, după alungarea hicsoşilor evreii au fost priviţi de către egipteni cu ostilitate, ca foşti colaboratori ai ocupanţilor străini, perioada „a fost urmată de violente persecuţii îndreptate împotriva evreilor”, practic de aducerea evreilor în stare de sclavie. Coabitarea a fost transformată în captivitate. În consecinţă, evreii au început să lupte pentru ieşirea lor din Egipt şi pentru întoarcerea în Canaan.

După acelaşi istoric al religiei, lunga perioadă egipteană din istoria poporului evreu este aproape complet necunoscută, sub raportul cultului practicat acolo. Dar se poate deduce, din mai multe întâmplări narate în Cartea Ieşirii, că „urmaşii patriarhilor au reuşit să păstreze depozitul sacru al Revelaţiei şi al Legământului încheiat de Iahve cu Avraam”23. Reiese că retorica referitoare la Ţara Canaanului, ca pământ pe care Iahve l-a făgăduit lui Avraam, era familiară poporului aflat în pustie sub conducerea lui Moise. În cursul periplului evreilor conduşi de către Moise prin pustie, s-a mai consumat un fapt capital sub raportul comunicării cu divinitatea şi al retoricii derivate din acest gen de comunicare.

Anume, este vorba de o revelaţie colectivă pe muntele Sinai Idem, p. 14.

Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. BOR, Bucureşti, 1982, p. 356.

23 Idem, p. 361.

21 22

30

(Exod, cap. XIX, 9). Până atunci, Yahve a făcut promisiunea cu privire la Canaan în revelaţii individuale către patriarhi şi către Moise în pustia Madian. Patriarhii o transmiteau şi altora, de regulă urmaşilor. Moise o spunea întregului popor, dar poporul putea să o creadă sau nu, putea să accepte din întregul revelaţiei unele elemente care-i conveneau şi să le respingă pe celelalte, putea uneori să se supună imperativelor revelate iar alteori nu. În schimb aici, pe muntele Sinai, revelaţia inaugurală a peregrinării către Canaan „este singura despre care ni se spune că a fost împărtăşită de către un întreg popor. Această experienţă colectivă şi naţională a lui Israel a servit ca să garanteze poporului autenticitatea revelaţiilor pe care patriarhii şi Moise pretindeau a le fi primit în mod strict individual”24. Astfel, revelaţia sinaitică nu mai lăsa loc la îndoieli, nici cu privire la tradiţia transmisă de către patriarhi, nici cu privire la misiunea lui Moise.

Principala componentă a revelaţiei sinaitice o constituie desigur Decalogul, o sinteză a imperativelor etice cu valoare universală, dar totodată este repetată promisiunea cu privire Canaan, ca pământ care va fi dat poporului evreu, pământ din care Iahve însuşi va izgoni pe toate celelalte popoare (Exod, XXXIV, 11).

Interesant este că înainte şi în cursul teritorializării prin război a triburilor ebraice în Canaan, conducătorii poporului, Moise şi ulterior Iosua, au recurs exclusiv la retorica bazată pe revelaţie, al cărei principiu era credinţa nestrămutată că aceasta este voinţa lui Iahve, la retorica bazată doar pe legea divină şi nu pe legea umană. Nu au dezvoltat deloc retorici alternative, bazate pe legea umană. Nu au pus deloc problema unui drept istoric asupra Canaanului, deşi ar fi putut să o facă, în baza locuirii acestei ţări de către patriarhi, într-o perioadă istorică anterioară captivităţii egiptene. Nu au ridicat pretenţii asupra unui teritoriu mai restrâns, în baza dreptului comercial, deşi ar fi putut să invoce cumpărarea de către patriarhul Avraam a 24

Isikdor Epstein, op. cit., p. 70.

31

ţarinei de lângă stejarii de la Mamvri la „preţ negustoresc”. Şi nici nu au pus problema dreptului natural al războiului, aşa cum era acesta conceput în antichitate, ca drept firesc al cuceritorului asupra teritoriilor cucerite. Ci au pus doar problema revelaţiei, din care reieşea invariabil ideea că Yahve le va da lor ţara promisă a Canaanului, dar pe care ei trebuie să o cucerească prin război, deoarece ei sunt un popor ales, în raport cu care Yahve are un plan universal care priveşte întreaga umanitate.

Prin urmare, nu s-au bazat pe nimic altceva decât pe credinţă, respectiv pe credinţa în cele transmise lor de către însuşi Yahve.

Retorica este aici specifică teocraţiei în genere. Retorica şefilor militari ai triburilor evreieşti, a lui Moise şi Iosua, începe invariabil cu: „Ascultă Israel, Domnul Dumnezeul tău îţi cere.....

(Deut., XX, 3 etc.)”. Mai mult, în stilul în care este redactat Deuteronomul, nu conducătorii ci Dumnezeu Însuşi se adresează direct poporului, prin gura conducătorilor, prefaţând fiecare imperativ sau legiuire particulară cu o retorică a anamnezei: „Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului...”; „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braţ înalt...” etc. Conducătorul poporului, profet sau comandant de oşti, nu este aici altceva decât un intermediar între divinitate şi popor, un simplu instrument prin care se rosteşte cuvântul şi voinţa neînduplecată a lui Dumnezeu.

Au trebuit să treacă patruzeci de ani, mai înainte ca israeliţii să poată intra prin război în posesiunea efectivă a moştenirii promisă de atâta timp, ca ei să devină dintr-o masă eterogenă de sclavi un popor emancipat, unit şi disciplinat. În acest timp, potrivit unor autori25, cele douăsprezece triburi ebraice au ajuns să poată aduna sub arme până la patruzeci de mii de oameni, o cifră considerabilă pentru vremea aceea, o armată mare şi puternică, aşa cum alte popoare vecine din Canaanul antic nu puteau să o facă.

25

Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, ESE, Bucureşti, 1985, p. 183.

32

Capacitatea de a strânge cu uşurinţă o armată atât de numeroasă prin raport cu populaţia totală a etniei în cauză, o armată deosebit de eficientă şi cu caracter cvasipermanent se explică tocmai prin motivarea religioasă a războiului. Mentalul colectiv de atunci al poporului evreu spunea că participarea la război era o datorie religioasă, cea mai importantă datorie religioasă, deoarece războiul era decis de Yahve şi Însuşi Yahve participa la război, în sprijinul poporului său. Scopul războiului era de asemenea clar, era vorba de un popor pe care Yahve l-a ales, ca să-i fie Lui „împărăţie preoţească şi neam sfânt” (Exod, XIX, 6), popor care trebuia să se stabilească în pământul făgăduit lui încă din timpul revelaţiei avraamitice. Şi astfel îndelung râvnita Ţară a Făgăduinţei a fost luată în stăpânire, în cea mai mare parte a ei, într-un timp scurt, pe parcursul unor campanii militare sângeroase purtate sub comanda aceluiaşi conducător religios, politic şi militar, Iosua fiul lui Navi.

2. 2. Comunicarea pe orizontală cu semenii şi motivarea laică a războiului Democraţia cetăţilor greceşti ale antichităţii a adus cu sine mutaţii fundamentale în ceea ce priveşte Retorica în general, precum şi Retorica beligeranţei în particular. De fapt, s-ar putea spune că democraţia însăşi, la originile ei istorice, s-a născut în legătură cu o stare de beligeranţă.

Democraţia ca sistem politic a luat fiinţă în polisurile greceşti în urma războaielor de apărare împotriva invaziei perşilor, din prima jumătate a sec al V-lea î.H, cunoscute în istorie şi sub numele de războaiele medice. Locuitorii cetăţilor greceşti, inferiori din punct de vedere numeric şi militar faţă de perşi, atât pe mare cât şi pe uscat, au purtat un îndelungat şi disperat război de apărare, întins pe durata unei jumătăţi de secol. În unele bătălii decisive împotriva uriaşei armate persane, 33

cum ar fi de exemplu bătălia de la Marathon (anul 490 î.H.), au luptat toţi bărbaţii cetăţii Athena în stare să poarte arme, inclusiv sclavii. Victoria finală împotriva perşilor, prezentată de către istoricul contemporan Herodot (484-425 î.H.) ca o victorie a libertăţii împotriva tiraniei, „a salvat Grecia de la a deveni o satrapie persană, a salvat însăşi civilizaţia elină şi europeană”26.

Astfel, treptat, în conştiinţa individuală a grecului din antichitate şi în cea colectivă a cetăţii, şi-a făcut loc ideea că salvarea cetăţii de la pericolul ocupaţiei străine se datorează fiecărui membru al ei în parte, prin urmare fiecare bărbat matur ar trebui să aibă un cuvânt de spus în problemele cetăţii, adică ar trebui să aibă drepturi politice. Sistemul bazat pe dreptul egal de reprezentare a triburilor („demelor”) în conducerea cetăţii, precum şi pe dreptul egal de a accede la funcţii publice şi la puterea politică s-a numit democraţie. Începând de aici, datele problemei referitoare la retorica războiului se schimbă fundamental. Desigur, zeii cetăţii îşi au locul lor în continuare, cultul rămâne o îndatorire importantă în viaţa cotidiană şi lipsa de evlavie faţă de zei este pedepsită prin lege, dar nu mai este vorba de o teocraţie, ci de o democraţie.

Legile detaliate ale cetăţii nu mai vin de la zei, ci de la thesmoteţi, de la legiuitorii cetăţii, oameni ca toţi ceilalţi. Legile sunt adoptate prin vot, în piaţa publică, în văzul tuturor, ele reprezintă voinţa celor mulţi, cu privire la conţinutul legilor se pot pronunţa toţi cetăţenii cu drept de vot. Legea este desacralizată, iar adevărul ei este relativizat.

Filosofii numiţi sofişti, care au trăit în Grecia în sec.

V î.H., au sesizat caracterul contradictoriu al rezultatelor acumulate în filosofia anterioară, presocratică, au observat că ideile şi ipotezele filosofilor se opun unele altora sau, în unele cazuri, contrazic simţul comun. De aici şi ideia sofiştilor că adevărul devine relativ la subiectul cunoscător, la omul care 26

Idem, p. 565.

34

cunoaşte. Afirmaţia lui Protagoras (485-410 î.H.), că „Omul este măsura tuturor lucrurilor” a dobândit repede o foarte largă notorietate şi credibilitate. În baza convingerii că omul este măsura tuturor lucrurilor, „sofiştii au desacralizat legea, reducând-o la un simplu obicei, dându-i o interpretare convenţionalistă” 27.

Faptul desacralizării legii de către sofişti capătă o importanţă aparte pentru dezvoltarea Retoricii. Legiuitorii au avut nevoie de o elocinţă neîntrecută, pentru a-i determina pe oameni să se supună de bunăvoie robiei legilor. Supunerea de bunăvoie faţă de domnia legilor nu mai putea fi prezentată ca un imperativ divin. O cuvântare ţinută în faţa unei armate va avea menirea să alunge teama de moarte din sufletele înspăimântate ale soldaţilor, dar nu va mai putea pretinde că participarea la război este un ordin indiscutabil venit de la zei.

Atunci trebuie să se recurgă la o anumită filosofie, care să-i determine pe oameni să mergă la război. De exemplu (a) ideea că merită să înfrunţi primejdiile războiului, pentru că participarea la luptă aduce glorie, faimă personală şi recunoştinţa concetăţenilor. (b) Că merită să lupţi deoarece, dacă scapi cu viaţă şi ieşi învingător, te poţi îmbogăţi cu prada luată de la duşman. (c) Că e de preferat o moarte vitejească în luptă, decât să fii redus la condiţia de sclav, în eventualitatea în care războiul ar fi câştigat de către duşman. Faima, averea sau libertatea sunt bunuri care sunt de dorit pentru ele însele şi constituie motive laice, nu religioase, pentru a merge la război. Toată abilitatea retorică va consta în capacitatea retorului de a prezenta atari motive în mod convingător.

Reprezentarea adevărului suferă şi ea mutaţii în consecinţă.

Adevărul nu mai este privit ca fiind un ceva absolut, nu mai este extras din revelaţie, nu mai este fundamentat pe autoritatea şi infailibilitatea zeului, ci adevărul este prezentat tot mai retoric, este tot mai ades construit pe interes şi utilitate. Retorii 27

Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17.

35

şi sofiştii celebri ai antichităţii au practicat şi o profesie cumva înrudită cu avocatura şi asistenţa juridică din perioada modernă, adică obişnuiau să-i înveţe pe oameni, contra plată, cum să-şi susţină o cauză în faţa unui tribunal. Ceea ce conta aici era ca individul să reuşească să-l convingă pe judecător de justeţea cauzei sale, adevărul a devenit ceva secundar, ceva ce conta mai puţin. Începând de atunci s-a dezvoltat aşa-numita „argumentare avocăţească”, un tip de retorică bazată pe etalarea argumentelor care convin vorbitorului şi pe eludarea argumentelor care nu convin. Avocatul, respectiv sofistul sau retorul, vor susţine cu orice preţ interesul clientului lor, indiferent care va fi adevărul. Judecătorul trebuia înduplecat prin seducţie retorică, prin persuasiune. Marele om politic atenian Pericle (495-429 î.H.) a fost la un moment dat implicat într-un proces în care risca condamnarea la exil. El s-a prezentat în faţa tribunalului însoţit de doi dintre copiii săi care erau minori, judecătorii s-au lăsat impresionaţi de faptul că aceşti copii au nevoie de tată, iar Pericle a fost achitat. Treptat, Retorica ajunge să fie considerată un instrument nociv din punct de vedere etic şi politic, iar retorii un pericol pentru educaţia tineretului.

Adevărul cognitiv propriu-zis are un alt statut decât adevărul retoric. Spre deosebire de argumentarea de tip avocăţesc, specifică îndeosebi comunicării pe orizontală cu semenii, adevărul cognitiv va examina nu numai argumentele care convin în raport cu o teorie sau ipoteză dată, dar în egală măsură şi argumentele care nu convin, care contravin opiniei iniţiale a cercetătorului, chiar dacă susţinerea teoriei sau ipotezei în cauză intră în criză. Adevărul cognitiv este reflexiv şi critic, este interogativ inclusiv în raport cu demersurile proprii. Luarea în considerare a argumentelor care nu convin, care contrazic o teorie dată poate conduce la reconsiderarea şi reformularea teoriilor, constituie un real motor al evoluţiei cunoaşterii.

Adevărul cognitiv nu este absolut, dar nici doar relativ, ci tinde spre o consolidare permanentă a rezultatelor cunoaşterii.

36

Adevărul cognitiv este un adevăr relativ care tinde către absolut, în timp ce adevărul retoric caută în mod în mod evident relativizarea oricărei cunoaşteri. În retorica fundamentată pe comunicarea pe verticală cu divinitatea, adevărul cognitiv al omului este ridicat ilicit la rangul de adevăr absolut al zeului. În retorica proprie comunicării pe orizontală cu semenii, adevărul cognitiv este coborât nemeritat la statutul de adevăr complet relativizat.

Tot acuma apar şi primele reflecţii sistematice asupra Retoricii, datorate filosofului Aristotel (384-322 î.H.). Acest gânditor este întemeietorul universal al tuturor ştiinţelor, el a teoretizat în materie de metafizică, logică, etică, poetică, retorică, ştiinţa naturii etc. Retorica lui Aristotel este de fapt o lucrare cu un puternic caracter aplicativ, are evidente finalităţi practice şi pedagogice. Aristotel îşi elaborează generalizările ca de obicei, plecând de la analize comparative. Pentru a scrie Statul atenian, o lucrare de dimensiuni restrânse, Aristotel a avut la dispoziţie şi a analizat un număr de peste 150 de constituţii ale cetăţilor-stat din vremea sa. La fel a procedat şi în cazul Retoricii, a analizat un mare număr de discursuri ale oratorilor de până la el.

Reflecţia sistematică asupra retoricii nu putea lua fiinţă altundeva şi altcândva, decât în Grecia contemporană lui Aristotel.

Retorica se fundamentează pe un anumit sistem de condiţii politice şi pe practica dialogului social. Aceste condiţii erau întrunite în instituţiile politice ale Atenei antice. Structura acestor instituţii existente deja – de reprezentare, de dezbatere, de natură judiciară – l-au determinat pe Aristotel să stabilească o diviziune corespunzătoare a genurilor retorice, în genul demonstrativ, judiciar şi deliberativ. Fără îndoială, un rol important îl joacă aici şi persoana oratorului, mai precis modul în care oratorul este perceput de către publicul căruia i se adresează. Succesul retoric este condiţionat de o părere bună a publicului despre caracterul oratorului. Oratorul trebuie să fie demn de încredere, să fie credibil, să fie capabil să convingă 37

prin argumente raţionale, pentru a nu fi nevoit să cadă în demagogie ieftină.

Din punct de vedere logic, demersul retoric va trebui să fie adaptat la tipurile de demonstraţie, la metodele utilizate de către logică. Retorica va trebui să folosească exemplul, care este corespondentul inducţiei din logică. De asemenea, retorica va trebui să recurgă la entimemă, corespondentul retoric al silogismului din logică, un tip de silogism persuasiv, cu premise probabile, care nu cad sub exigenţa ca să fie cu necesitate adevărate, şi cu concluzii care nu sunt întotdeauna formulate explicit ca atare.

După cum am arătat mai sus, genurile retoricii sunt determinate de instituţiile democratice existente, respectiv de către felurile de public, de auditori ai acestor instituţii. Aristotel distinge trei feluri de public: spectatori ai prezentului, judecători ai trecutului şi judecători ai viitorului. Corespunzător, Retorica va avea trei genuri: deliberativ, judiciar şi epidictic sau indicativ.

Timpurile verbale ale acestor trei genuri sunt diferite. În genul deliberativ, noi deliberăm cu privire la ceea ce se impune a fi făcut în viitor. În genul judiciar, noi judecăm totdeauna o faptă care s-a produs deja, deci judecăm în legătură cu trecutul. În genul indicativ, noi lăudăm sau blamăm o acţiune care se desfăşoară în prezent. Fiecare gen retoric raportează faptele la un cuplu axiologic propriu. Când deliberăm, noi avem în vedere utilul sau dăunătorul, când judecăm vizăm ceea ce este drept sau nedrept, în timp ce epidicticul se va referi la ceea ce este onorabil sau ruşinos. Iar scopul tuturor demersurilor îl constituie binele public, respectiv fericirea cetăţenilor, înţeleasă ca: trai bun, prosperitate, plăcerea de a poseda anumite bunuri, suficienţa mijloacelor de existenţă, bucuria de a avea copii, de a avea prieteni, de a fi sănătos, de a se bucura de onoruri, de o reputaţie bună etc. Întrucât, în situaţii date, unele dintre aceste scopuri nu pot fi atinse decât prin război, rezultă că în situaţii de război 38

trebuie pusă în joc întreaga retorică, implicând toate genurile şi mijloacele de persuadare analizate şi prezentate de către Aristotel.

Totodată, Aristotel mai observă, cu fină ironie, că oratorii din toate cele trei genuri ale retoricii vor fi înclinaţi să deformeze realitatea, spre a-şi atinge ţelurile persuasive. Astfel, oratorul politic, care va vorbi într-o adunare deliberativă, de exemplu despre eventualitatea unui război şi susţinând implicarea cetăţii sale în acest război, el va putea admite că războiul este nedrept, dar nu va admite sub nici o formă că nu este oportun. La fel, oratorul care se află în situaţia de a pleda o cauză în faţa judecătorilor, va putea admite că a cauzat un prejudiciu, dar va susţine cu tărie că nu a încălcat legea niciodată. Şi tot astfel şi oratorul din genul epidictic, pus în situaţia să elogieze sau să blameze pe cineva, el va pleda în termeni de probitate morală, fără să recunoască faptul că ar putea să aibă vreun interes în cauza în discuţie.

2. 3. Comunicarea circulară şi motivarea ideologică a expansiunii globale Retorica motivării ideologice a războiului, specifică marilor conflagraţii mondiale din secolul XX realizează, paradoxal, în plan structural, o reîntoarcere la motivarea de tip religios, teocratic, proprie începuturilor umanităţii. Structura de gândire ideologică este analoagă cu cea religioasă, în privinţa modalităţii de legitimare a acţiunilor politice şi implicit a războiului.

Prima ideologie totalitaristă importantă a secolului XX, cronologic vorbind, a fost cea comunistă, în varianta istorică a bolşevismului. Aceasta a fost structurată în jurul ideii de legitimare a deţinerii puterii politice de către clasa muncitoare.

Ideologia comunistă pretindea că toate revoluţiile produse în întreaga istorie a umanităţii nu au făcut altceva decât să înlocuiască dominaţia unei clase sociale cu dominaţia altei clase, 39

respectiv să schimbe o formă de exploatare a omului de către om cu o altă formă de exploatare. Dar, pentru prima oară în istorie, proletariatul este chemat mesianic să desfiinţeze proprietatea privată şi, prin aceasta, să desfiinţeze complet orice formă de exploatare a omului de către om.

Proletariatul ar avea acest statut istoric obiectiv pentru că, în cursul revoluţiei socialiste, el nu se emancipează numai pe sine, ci emancipându-se pe sine el emancipează totodată, în mod obiectiv şi chiar involuntar, întreaga societate. Deci, evoluţia legică a Istoriei de la comuna primitivă la comunism se află pe post de Dumnezeu Tatăl, proletariatul pe post de Mesia şi ideologia comunistă pe post de Duh Sfânt, care Duh Sfânt poate avea eventual şi epifania porumbelului cu chipul lui Stalin. Un regim politic ateist, pentru că pur şi simplu nu mai era nevoie de un alt Dumnezeu, de o altă Sfântă Treime. În neoconservatorismul american contemporan, după cum am văzut mai sus, SUA au de asemenea chemarea mesianică să „modeleze lumea” după principiile lor, adică să determine mai întâi care ţară îi este „prietenă” şi care ostilă, care ţară ce regim politic trebuie să aibă, care popor în ce limite teritoriale trebuie să trăiască şi, în definitiv, cine are dreptul să trăiască sau nu, ceea ce echivalează evident cu o preluare de către o putere militară anume a înseşi atributelor Divinităţii.

Prin urmare, la fel de obiectiv, ideologia proletariatului era considerată ca fiind singura depozitară a adevărului, adevărul însuşi era prezentat ca având caracter „partinic şi de clasă”, iar partidul proletariatului pretindea că se află în posesiunea adevărului absolut. Adevărul cognitiv era, încă o dată, sacrificat în favoarea celui ideologic. După cum arăta şi o autoare franceză contemporană, „de acuma înainte, partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului. Legitimitatea sa de constrângere e totală, deoarece el reprezintă interesele chiar inconştiente ale poporului [...]. Ideologia se încarnează în partid. La Lenin, 40

valoarea de referinţă va fi ideologia separată de proletariat”28.

Pentru ca mai târziu, la Stalin, ideologia să acţioneze chiar şi împotriva proletariatului.

Se instituie astfel un despotism al ideologiei, iar despotismul transformat în teroare devine singurul mijloc de realizare prin constrângere a unităţii sociale. În consecinţă, primatul ideologiei va conduce în mod necesar la dictatură. Iniţial, în concepţia lui Marx, era vorba de o dictatură a proletariatului, temporară şi fără a exclude elemente de ordin democratic, dar o dictatură necesară, pentru a învinge împotri-virea capitaliştilor faţă de acţiunile de expropriere. În prezent, în ideologia americană contemporană, la fel este necesară dictatura SUA, numită „preeminenţa militară”, pentru a învinge eventuala împotrivire a restului lumii. La Lenin, dictatura proletariatului este transformată într-o dictatură a partidului asupra poporului, în special asupra ţărănimii. La Stalin, lucrurile sunt duse până la ultima consecinţă, dictatura proletariatului devine dictatura personalităţii dictatorului asupra partidului şi, prin partid, asupra întregului popor. Astfel, dictatorul comunist a ajuns, prin mecanisme oarecum naturale şi motivate ideologic, să deţină o putere uriaşă, o putere asupra vieţii şi morţii tuturor supuşilor, o putere comparabilă doar cu puterile despoţilor absoluţi ai antichităţii, cu puterile tiranilor şi ale conducătorilor statelor teocratice din vechime.

Retorica războiului cunoaşte, în aceste condiţii, o evoluţie fără precedent. Starea de război a dictaturii proletariatului este o stare permanentă, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern, dictatorul comunist se află în război continuu cu deviaţiile din propriul partid monolit şi cu propria populaţie, prizonieră a modului de gândire tradiţional, specific trecutului burghez. Se impunea, aşadar, făurirea unui „om nou”, indiferent de preţul plătit în vieţi omeneşti individuale, sau prin sacrificarea unui Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25.

28

41

mod normal de viaţă. Misiunea istorică a schimbării fundamentale a omului legitima sacrificiul a milioane de vieţi omeneşti. Măreţia scopului justifica brutalitatea şi caracterul criminal al mijloacelor. Iar pe plan extern, cel puţin la începuturile sale, dictatura bolşevică se afla în război efectiv cu Polonia şi în război declarat cu întreaga clasă capitalistă mondială, scopul de asemenea declarat fiind extinderea revoluţiei socialiste la scară mondială. Cea mai răspândită lozincă a vremii, mediatic vorbind, era aceea care îi îndemna pe proletarii din toate ţările lumii să se unească în lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările lumii.

Adevărul ideologic este situat deasupra adevărului cognitiv, indiferent de domeniu, este considerat ca fiind adevăr absolut, exact ca şi adevărul religios. Numai că se produc o serie de substituţii evident ilicite. Ideologia în sine înlocuieşte învăţăturile religioase despre lume, după cum partidul înlocuieşte biserica, iar documentele de partid înlocuiesc Biblia. În locul zeilor din teocraţiile antice se insinuează personalităţile conducătoare ale partidului, care pretind şi primesc veneraţia populaţiei. Se regizează chiar un veritabil cult al personalităţii. Religia instituţionalizată, respectiv Biserica este combătută, după cum este de aşteptat, pentru că este o formă de putere simbolică rivală, care captează sufletele oamenilor. Or, totalitarismul are nevoie de tot, nu numai de trupul omului, ci şi de sufletul lui.

Regimurile politice comuniste sunt declarat ateiste, clerul este persecutat şi exterminat, manifestările cultului sunt drastic limitate, libertatea de conştiinţă religioasă este denaturată, activitatea bisericii este sever îngrădită sau, ca în Albania, religia ca atare este declarată desfiinţată prin lege. Nu mai există un Dumnezeu care va judeca faptele oamenilor, ci Istoria, care se îndreaptă implacabil către comunismul mondial, se crede că aceasta va judeca totul. Va fi o judecată imanentă şi pur obiectivă. Criteriul după care va judeca Istoria este concordanţa sau neconcordanţa faptelor oamenilor cu ideea de progres social 42

(i.e. construirea unei societăţi „fără clase”). La finalul acestei judecăţi, care seamănă perfect cu Înfricoşătoarea Judecată de Apoi din creştinismul medieval, persoanele, clasele sociale şi popoarele vor fi împărţite în două tabere, după cum s-au situat de partea sau împotriva progresului social, după care vor fi recompensate sau condamnate, ca progresiste şi respectiv reacţionare. Se scontează, în aceste condiţii, pe dispariţia lentă şi totală a religiei, într-un timp relativ scurt, după trecerea a una-două generaţii educate în spiritul trecutului. La fel cum a procedat şi Moise în antichitate, cu triburile ebraice proaspăt scoase din robia egipteană. Le-a purtat prin pustie, potrivit tradiţiei timp de patru decenii, până când generaţia născută în scalvie a dispărut în mod natural, iar tinerii crescuţi în pustie au fost formaţi într-un spirit cu totul nou, militarist. Numai că, experienţa istorică ne-a arătat că deprinderile dobândite în sclavie pot fi şterse din memoria colectivă după o anumită perioadă de timp, dar religia ca atare, ca raportare a omului la sacru, nu poate să dispară niciodată, pentru că ideea de sacru nu este ceva determinat istoric ci este un element structural al conştiinţei omeneşti, considerată la modul atemporal29.

Retorica derivată din ideologie, ca şi aceea religioasă, va fi aceea a unui mesaj dat ca adevăr absolut, care nu poate fi discutat sau analizat critic, ci trebuie doar propagat în mase.

Scop în care partidul pregăteşte adevărate armate de propagandişti.

Orice critică adusă mesajului ideologic poate apărea ca o deviaţie burgheză de la linia partidului, care merită o reprimare legitimă. Orice idee, alta decât cea oficială, care emană spontan de la vreun individ sau grup social, este înăbuşită şi distrusă, iar autorii executaţi. Deci retorica ideologică, la fel ca şi cea teocratică, nu va căuta convingerea populaţiei, ci timorarea, înspăimântarea ei.

Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. ESE, Bucureşti, 1981, p. 9.

29

43

Adevărul absolut al ideologiei, întemeiat pe finalitatea mesianică a proletariatului sau a rasei superioare, a căutat să-şi subordoneze totul, inclusiv ştiinţele în ansamblul lor, în virtutea principiilor primatului şi infailibilităţii ideologiei. Unele ştiinţe au fost remodelate, cum ar fi de exemplu lingvistica, domeniu în care însuşi Stalin a intervenit personal, altele (genetica, psihanaliza sau cibernetica) au fost decretate pur şi simplu ca fiind false ştiinţe, ca fiind rămăşiţe ale ideologiei burghze, şi ca atare interzise.

Sigur, în Europa secolului XX, comunismul nu a fost singura ideologie totalitară. Au mai existat de exemplu nazismul şi fascismul. Apoi, la început de secol XXI, de peste ocean a venit neoconservatorismul american, concretizat în manifestul programatic Rebuilding America’s Defences, elaborat în luna septembrie anul 2000. Dar, din perspectivă structuralistă, nu există diferenţe majore, esenţiale, privind principiile şi retorica.

Structural, bolşevismul, nazismul sau neoconservatorismul sunt ideologii analoage. Structura logică a legitimării deţinerii puterii şi a adevărului ideologic este aceeaşi. În nazismul german, Hitler doar înlocuieşte proletariatul din ideologia comunistă cu poporul german, înlocuieşte clasa socială salvatoare a omenirii cu rasa superioară a arienilor, menită de asemenea să salveze omenirea. Rasa superioară şi necesitatea salvgardării ei, pentru binele întregii omeniri, este principiul din care derivă adevărul ideologic absolut şi retorica beligerantă în speţă. Războiul al doilea mondial declanşat de către Germania nazistă era considerat ca fiind just de către nazişti, deoarece ar asigura supremaţia globală a unei rase superioare în raport cu cele inferioare. În plus, nazismul şi neoconservatorismul au în comun mitul politic al propriei excelenţe, mitul superiorităţii propriei naţiuni faţă de alte naţiuni. În manifestul neoconservator american de la început de secol XXI este invocat, ca echivalent al proletariatului la bolşevici sau al rasei superioare la nazişti, motivul autosuficient 44

pentru a legitima pretenţia unui stat de a deţine hegemonia în plan mondial, că în lumea de azi SUA sunt unica superputere globală, economic şi militar, iar în viitorul apropiat ar trebui să fie o putere militară şi mai mare. Un construct ideologic în care, după cum se vede, diferitele denominaţiuni religioase relativizate sunt o chestiune strict privată, care satisfac astfel iluzia libertăţii de conştiinţă, dar ideea de Dumnezeu ca atare, ca valoare absolută este eliminată şi în locul ei este pusă forţa brută, „preeminenţa” militară. Nu mai există nici un Dumnezeu şi nici o Istorie, care va judeca faptele oamenilor sau ale naţiunilor, ci se crede că acestea vor rămâne pur şi simplu nejudecate de către nici o Justiţie, umană sau divină, imanentă sau transcendentă.

Comunicarea de aici poate fi numită ca fiind circulară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acest tip de comunicare ilustrează la modul general un sofism de tipul circularităţii. Se susţine în premise că ideologia ar deţine adevărul absolut, fapt care abia ar urma să fie demonstrat prin concluzie. În ideologia nazistă de exemplu, se susţine că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte rase şi că, prin urmare, ideologia ei este deţinătoarea adevărului absolut. Altfel spus, rasa ariană deţine adevărul absolut pentru că este o rasă superioară, şi este o rasă superioară pentru că deţine adevărul absolut. Ideea superiorităţii rasei ariene este introdusă ca fiind adevărată în premise, fără ca adevărul acestei judecăţi să fi fost demonstrat în concluzia unui silogism anterior. La fel stau lucrurile şi cu proletariatul în ideologia comunistă. Ideea că proletariatul nu se poate emancipa pe sine, fără a emancipa în acelaşi timp şi restul societăţii, era considerată ca fiind adevărată, chiar dacă starea de fapt demonstra contrariul, anume că proletariatul nu emancipează, ci îşi subordonează restul societăţii. În fine, în ideologia neoconservatoare, Statele Unite trebuie să deţină dominaţia globală pentru că au putere militară şi trebuie să aibă cât mai multă putere militară, pentru a deţine dominaţia 45

globală. Ideologia crează „o lume paralelă cu cea reală, care îşi întreţine propriile iluzii”30. În al doilea rând, comunicarea derivată din ideologie este circulară şi pentru că ideologia este o construcţie autosuficientă, nu una generată de dialog. Ideologia nu primeşte mesaje nici de la Divinitate şi nici de la Celălalt, de la alţi oameni. Ideologia nu se construieşte nici pe revelaţia venită din partea transcendenţei, nici prin dialogul cu semenii, aşa cum este cazul în tipurile de comunicare analizate anterior. Ci ideologia se constituie, prin uzurpare, dintr-o sumă de idei, vulgarizate şi banalizate, provenind de la un cerc restrâns de pretinşi iniţiaţi, numiţi uneori generic „mari dascăli ai omenirii”.

Ideile iniţiale, economice, rasiale sau de dominaţie globală, pot avea o anumită valoare ştiinţifică, dar ideologia care le preia se articulează ca o denaturare şi o parodie a ştiinţei.

Retorica generată de ideologia bolşevică sau nazistă evoluează într-un plan care îşi pierde şi în alt sens legătura cu realitatea. Partidul unic, care pretinde că se află în posesiunea adevărului absolut, va trebui să dea şi impresia că poate controla totul, de asemenea la modul absolut. Întâmplările negative şi neprevăzute – catastrofe naturale, accidente, mişcări de protest sau pierderea unei bătălii pe front – trebuie să dispară din conştiinţa publică, trebuie ascunse cu grijă, deoarece acestea ar contrazice imaginea unui partid atotputernic, a unei ideologii infailibile şi a unei societăţi perfect planificate. Atunci realitatea trebuie să fie reconstruită, informaţiile despre realitate trebuie să fie filtrate şi interpretate după o grilă oficială. Presa este total ideologizată şi cenzurată, iar propaganda devine o mistificare permanentă. Agenda publică nu este impusă de către nevoile şi neprevăzutul vieţii de zi cu zi, ci de către evenimentele oficiale din viaţa partidului, de angajamentele luate în cinstea acestor evenimente şi de către diverse teze 30

Chantal Millon-Delsol, op. cit., p. 42.

46

lansate cu aceste ocazii. Nu ceea ce văd oamenii cu ochii lor din realitate este adevărat, ci numai versiunea oficială asupra realităţii este singura adevărată. Oamenilor le este interzis de altfel să vorbească despre realitate, decât doar în cadru organizat, iar „cadrul organizat” este chiar spaţiul ritualic al şedinţelor oficiale, în care realitatea este falsificată metodic şi total.

Retorica ideologică este prima din istorie care transfigurează propagandistic în mod complet realitatea. Sunt create formule şablon, ca scheme aperceptive a realităţii, expresii standard care ajung să fie complet golite de realitate, din care rezultă finalmente ceea ce s-a numit „limba de lemn”, prin consecinţă o limbă nu doar lipsită complet de expresivitate, ci şi de conţinut semnificant, o limbă care dă oamenilor capacitatea bizară de a vorbi fără să spună nimic. Limbajul este intervertit, cuvintele sunt utilizate cu scopul de a sugera contrariul a ceea ce se întâmplă în realitate, documentul programatic care configurează intenţiile agresive globale ale SUA este numit „Strategie de Apărare”.

Prin pretenţia de a fi în posesiunea unui adevăr absolut, de a fi infailibilă, prin excluderea comunicării pe orizontală cu ceilalţi şi prin refuzul violent de a lua în considerare punctele de vedere care o contrazic, retorica ideologică bolşevică şi nazistă înseamnă o reîntoarcere structurală, formală, la vechiul tip de comunicare pe verticală, bazat pe revelaţie, pe adevărul absolut primit de la divinitate. Diferenţa profundă dintre cele două tipuri de retorică este dată de dimensiunea credinţei.

Retorica motivării religioase a războiului şi-a dovedit eficienţa, timp de milenii, prin credinţa în adevărul revelat, credinţă împărtăşită practic unanim. Sentimentul dominant în regimurile ideologiilor totalitare nu este însă credinţa, ci frica. Când credinţa – atâta cât a fost – în adevărurile ideologice a dispărut complet, în timp de numai aproximativ două decenii, iar frica a fost depăşită, retorica ideologică şi-a pierdut sensul şi regimurile politice care au generat-o au intrat în descompunere.

47

3. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA 3. 1. Constituirea unei lumi multipolare Este o chestiune de ordinul evidenţei că, în prezent şi în viitorul apropiat, pe plan global se derulează procese complexe, care vor conduce finalmente la constituirea unor noi poli de putere militară, economică, politică şi simbolică capabili de a contracara acţiunile politico-militare ale SUA, de a desfiinţa statutul de unică superputere al SUA şi de a rivaliza cu acestea31.

Potrivit fostului secretar de stat Henry Kissinger32, viitorii centri de putere cu care se vor confrunta SUA vor fi: Japonia, Rusia, China, UE şi, eventual, India. Lumea islamică nu contează, cel puţin deocamdată, fiind slab productivă sub raport economic şi puternic fragmentată politico-militar, naţiunea arabă nu este grupată într-un singur stat, Islamul este o civilizaţie care nu şi-a regăsit încă un stat-nucleu, cum a fost odinioară Imperiul Otoman.

Politologul român Silviu Brucan preia ideea lui Kissinger şi avansează, în plus, şi un set de reguli care ar urma să guverneze jocul, adică aceste noi raporturi de forţe pe plan internaţional.

Anume: (1) Nici unul dintre cei cinci sau şase jucători nu trebuie să se izoleze şi nici să nu se lase izolat de ceilalţi, dacă vrea să joace un rol important pe scena globală; (2) Fiecare jucător trebuie să caute să alcătuiască o coaliţie cu alţii, cu cât mai mulţi dintre ceilalţi patru sau cinci; (3) Coaliţia care va reuşi să formeze o majoritate va avea cuvântul hotărâtor în relaţiile internaţionale33.

Vezi Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj, 2008, p. 83 şi urm.

32 Henry Kissinger, Realists vs Idealists, în: „International Herald Tribune”, nr. din 20. 05. 2005.

33 Silviu Brucan, Secolul XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 104.

31

48

În sensul celor enunţate mai sus, un interesant pol de putere îl constituie Japonia, o ţară cotată pa locul doi în lume după SUA, în privinţa tehnologiei, şi pe locul trei, după SUA şi China, în privinţa PIB, la nivelul anului 201134. Are o populaţie de 127 milioane locuitori şi o forţă de muncă cu o înaltă etică profesională. Este o ţară practic lipsită de resurse, importă aproape în totalitate materiile prime şi produsele petroliere dar, datorită unei productivităţi uluitoare şi promovării high-tech, a ajuns la un înalt indice de valorificare a materiilor prime şi la o extraordinară performanţă economică în ansamblu. Japonia are un sector militar puţin dezvoltat, pentru care se alocă doar 1% din PIB, eliberându-se în acest fel resurse financiare importante pentru investiţii. Acest fapt a devenit un avantaj în cursa economică mondială.

China are avantajul celei mai populate ţări de pe glob.

Ocupă locul întâi în plan mondial în privinţa populaţiei (peste 1,3 miliarde locuitori), este cel mai mare exportator mondial de bunuri de consum şi ocupă – la o diferenţă de doar 20%, potrivit unei estimări din 2011 – locul doi după SUA în privinţa PIB35 şi locul patru pe glob privind întinderea teritoriului. În ultimii ani, China a realizat importante schimbări de structură economică, a renunţat în parte la economia de comandă specifică dictaturii comuniste, a reformat sistemul de educaţie, a trimis tineri la studii, în special în Japonia sau SUA şi a favorizat importurile de tehnologie în domeniul informaticii, telecomunicaţiilor şi biotehnologiei. Tototdată, potrivit aprecierilor unor specialişti, China a devenit o putere militară de importanţă globală36. De altfel, China şi SUA sunt deocamdată singurele puteri militare care au dezvoltat arme cu care pot fi loviţi sateliţii din spaţiul cosmic, arme extrem de importante în Human Development Report 2011, accesat ianuarie 2014.

World Economic Outlook Database, accesat ianuarie 2014.

36 Silviu Brucan, op. cit., p. 118.

34 35

49

condiţiile în care operaţiunile militare de la sol sunt coordonate prin sateliţi de comunicaţii.

Federaţia Rusă deţine locul întâi pe glob în privinţa suprafeţei, locul şase în ceea ce priveşte populaţia, cu peste 145 milioane locuitori, şi locul nouă în privinţa PIB, dar are resurse uriaşe şi unul dintre cele mai puternice sisteme militare din lume. În ultimii ani, Rusia a ajuns principala beneficiară a creşterii preţului petrolului. Redresarea economică şi militară a Federaţiei Ruse, după prăbuşirea fostei URSS, este o realitate ce nu poate fi ignorată. PIB-ul Rusiei a crescut spectaculos în timpul preşedenţiei lui Putin, de la 200 miliarde dolari în 1999 la 920 miliarde dolari în 2006 şi la peste 2.000 miliarde dolari în 200937. Rusia este o superputere energetică globală, deşi nu are o economie diversificată, este un „petrol-stat”38, dar care este în acelaşi timp şi o veche putere nucleară şi care generează creştere economică fără o dezvoltatre în economia reală.

Constituirea Uniunii Europene este probabil cel mai ambiţios proiect politic din ultima jumătate de secol. UE este încă departe de statutul unui stat federativ, producţia, politicile economice şi bugetele sunt încă organizate pe baze naţionale.

Totuşi, câţiva indicatori sintetici ar putea fi relevanţi. Cu peste o jumătate de miliard de locuitori, UE ocupă la populaţie locul trei pe glob, după China şi India, iar la PIB locul patru, după SUA, China şi Japonia. O integrare propriu-zisă a diverselor state europene într-o Uniune care să aibă caracteristicile unui singur stat federativ este un proces complex şi aflat deocamdată sub semnul întrebării, deoarece ar presupune în prealabil disoluţia puterilor naţionale componente, dar procesul este în derulare. Un proces care, dacă se va derula cu succes, va avea ca emergenţă în viitorul apropiat una dintre cele mai puternice International Monetary Fund, Rusia, consultat ianuarie 2014 Lilia Shestova, Vladimir Putin, în rev. „Foreign Policy”, Washington, nr. 2/2008.

37 38

50

economii şi una dintre cele mai importante structuri politice şi militare.

3. 2. Legitimarea şi delegitimarea hegemoniei SUA După cum remarca şi Zbigniew Brzezinski, proclamarea hegemoniei globale a SUA şi încoronarea preşedintelui american ca lider global nu sunt evenimente care ar putea fi legate convenţional de o dată anume din calendar39, ci pur şi simplu, după prăbuşirea fostei URSS, preşedintele american a început să se comporte ca un lider global.

Pare a fi cumva în logica lucrurilor. Puterile aliate, care au ieşit învingătoare din al doilea război mondial, s-au considerat pur şi simplu îndreptăţite la statutul de hegemonie globală şi, în consecinţă, au organizat Procesul de la Nurnberg şi au constituit Consiliul de Securitate al ONU, chiar dacă aveau interese divergente şi au ajuns la scurt timp după aceea să dezvolte o retorică reciproc belicoasă, în cursul a ceea ce s-a numit „războiul rece”. La fel, după prăbuşirea fostei URSS, a părut cumva normal ca puterea considerată învingătoare a războiului rece, respectiv SUA, să fie acceptată tacit ca lider global. Dar ceea ce era acceptat tacit în anii ’90, a fost afirmat explicit în anul 2000, în Rebuilding America’s Defenses. Încă din preambul se afirmă că „Statele Unite au condus Occidentul spre victorie în războiul rece”, afirmaţie reiterată de nenumărate ori, în diverse formulări şi contexte, pe tot parcursul documentului.

Nu sunt date argumente clare, iar lucrurile în acest punct sunt discutabile.

Potrivit aceluiaşi Brzezinski40, comportarea Americii ca lider mondial seamănă în unele privinţe cu autoîncoronarea lui 39 40

Zbigniew Brzezinski, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007, p. 5.

Idem, p. 6.

51

Napoleon. Atunci împăratul francezilor a luat coroana din mâinile papei şi şi-a aşezat-o singur pe cap, deoarece considera că are misiunea istorică de a impune cu sabia, în toată Europa, principiile Revoluţiei Franceze. La fel, preşedintele SUA dintre anii 2000-2008 George W. Bush a crezut, cu un soi de fervoare religioasă, că lui îi revine misiunea istorică de a remodela cultural, politic şi militar lumea islamică, precum şi alte zone ale globului. Numai că există aici şi diferenţe, pe care Brzezinski nu le numeşte, şi care sunt capitale. Lumea multipolară ce se formează azi nu se poate compara cu Europa din timpul războaielor napoleoniene, după cum preşedintele G. W. Bush nu se poate compara cu Napoleon.

Pe de altă parte, hegemonia SUA ar putea părea chiar un fapt împlinit. Dispunând de armele cele mai perfecţionate şi mai sofisticate, cu baze militare pe toate continentele şi cu mari flote de război pe toate mările lumii, SUA nu au egal, deocamdată, pe plan militar. Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii.

Dar – să examinăm, încă o dată41, argumentele pe rând.

Se spune că SUA au ieşit victorioase din războiul rece, învingând clar cealaltă putere globală, fosta URSS, care de altfel s-a şi destrămat la începutul anilor ’90. De aceea s-ar cuveni ca SUA să aibă hegemonia globală. Dacă vom examina critic argumentul, vom putea constata că este, cel puţin în parte, eronat. Este adevărat că, pe la începutul anilor ’80, preşedintele SUA Ronald Reagan a provocat o escaladare a cursei înarmărilor („Războiul stelelor”) şi o creştere ameţitoare a cheltuielilor militare, cheltuieli la care economia etatistă şi necompetitivă a fostei URSS nu mai putea să facă faţă. Dar la prăbuşirea fostei URSS, nici Statele Unite şi nici vreo altă putere nu au avut o contribuţie directă şi imediată. Cea mai bună 41

Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia Istoriei, ed. cit., p. 87 şi urm.

52

dovadă este aceea că destrămarea fostei URSS, produsă într-un timp scurt şi prin evenimente precise, în vara şi toamna anului 1991, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe SUA şi pe celelalte puteri importante. A fost un fapt istoric de o importanţă uriaşă, care nu a fost prevăzut de către politicieni şi nici de către oamenii de ştiinţă, autori de scenarii globale, nici măcar cu un an-doi mai înainte. În realitate, cauza principală în prăbuşirea fostei URSS a constituit-o exact seria de iniţiative luate de către fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov. După cum arată în analizele sale şi politologul american Imm. Wallerstein42, Mihail Gorbaciov a încercat să împiedice scufundarea URSS, aruncând balastul peste bord. El a iniţiat măsuri unilaterale de dezarmare, obligând SUA la reciprocitate. A renunţat la războiul catastrofal din Afganistan, care a însemnat pentru sovietici aproximativ ceea ce a însemnat Vietnamul pentru americani, şi a abandonat pur şi simplu la voia întâmplării celelalte ţări foste comuniste.

Pe data de 4 decembrie 1989, la întâlnirea avută cu preşedintele SUA G. Bush senior, Gorbaciov a fost de acord inclusiv cu unificarea Germaniei. Gorbaciov a vrut să păstreze numai URSS şi să o reformeze. În consecinţă, Gorbaciov a încercat reformarea URSS prin măsuri interne, pe două planuri: o reconstrucţie economică (în rusă: „perestroika”) şi un efort de regenerare morală a sistemului (în rusă: „glasnosti” = transparenţă).

Ambele măsuri reformiste au determinat evoluţii care au scăpat de sub controlul autorităţilor sovietice. Atunci a trebuit să fie sacrificată însăşi Uniunea Sovietică în calitate de organizaţie supra-statală, operaţiune executată cu sânge rece de către succesorul lui Gorbaciov, Boris Elţân. În paranteză fie spus, aici se pune încă o problemă.

Anume, dacă sistemul socialist de tip asiatic din fosta URSS, Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 48.

42

53

impus ca atare după al doilea război mondial şi în Estul Europei, era atâta de aberant şi de contraproductiv, cum se face că acesta a durat totuşi atâta de mult timp, aproximativ şapte decenii, cum se face că oamenii care îl alcătuiau au îndurat atâtea privaţiuni, inclusiv reprimarea crudă, nedreaptă şi arbitrară de către propriul sistem. Explicaţia nu poate fi decât una de ordin moral: au existat oameni care au crezut în sistem.

Au existat oameni îndoctrinaţi, care aveau sentimentul difuz că istoria este cu ei, că istoria este de partea lor, că acţiunea lor se află în consens cu un progres social obiectiv, că ei sunt exponenţi ai clasei muncitoare şi, în această calitate, au un tip special de legitimitate: au misiunea istorică de a emancipa clasa muncitoare şi o dată cu ea întreaga societate. Pentru realizarea unei atari misiuni de uriaşă însemnătate istorică şi oarecum mesianică, nici un efort nu părea a fi prea mare, nici măcar sacrificiul de sine. Încât putem spune că oamenii nevinovaţi, ucişi din ordinul lui Stalin, au murit cu conştiinţa împăcată.

Atunci când acest sentiment a început să-i părăsească pe oameni, atunci când ei au început să-şi piardă credinţa că istoria ar fi de partea lor, abia atunci au fost create condiţiile care au determinat prăbuşirea din interior a socialismului din fosta URSS şi din celelalte ţări foste socialiste.

De cealaltă parte, SUA au venit cu un sentiment similar, al propriei excelenţe, cu conştiinţa faptului că au o misiune istorică la scară globală, care ar fi suficientă pentru a legitima moral orice acţiune intreprinsă în plan extern, inclusiv acţiunile militare cele mai nedrepte. Componentele acestui sentiment ar putea fi sintetizate astfel. Încă din secolul al XIX-lea, SUA au susţinut ferm anumite principii şi valori. După Wallerstein, aceste principii sunt: libertatea cuvântului, libertatea credinţei, asigurarea unui mod de viaţă ferit de lipsuri şi de teamă. Apoi, în perioada postbelică, SUA au impus decolonizarea Lumii a treia43.

43

Idem, p. 16, 20.

54

După Fr. Fukuyama, în timpul celui de al doilea război mondial, SUA au intervenit militar pentru salvarea Europei şi înfrângerea nazismului, pentru ca după război să acorde imense ajutoare financiare Europei Occidentale, prin Planul Marshall44. Şi, în fine, după Brzezinski, America a fost principala apărătoare a democraţiei, împotriva regimurilor totalitare, pe tot parcursul secolului XX45. Concluzia, cum nu se poate mai firească, a fost că SUA ar fi singura putere care, în cadrul unei hegemonii luminate, ar putea crea în prezent o ordine mondială paşnică, prosperă şi democratică.

Este vorba, bineînţeles, de un exerciţiu retoric, care trece cu vederea faptele care contrazic sau resemnifică această imagine angelică a SUA. La un examen critic însă, faptele care contrazic aceste afirmaţii nu trebuie să ne scape. Anume, în secolul al XIX-lea, SUA au utilizat pe scară largă munca forţată a sclavilor negri aduşi din Africa şi au exterminat triburile indigene.

Această exterminare a fost un genocid mult mai mare decât toate genocidurile laolaltă, comise în Europa în secolul XX, şi s-a soldat cu peste nouă milioane de victime46. „Corectitudinea politică” din SUA de azi faţă de negri sau indieni este, într-un sens, o recunoaştere tacită, o recompensă tardivă şi o manifestare a unui subconştient sentiment de culpabilitate. În al doilea război mondial, SUA au „salvat” Europa, de fapt au intervenit militar în Europa, dar nu dezinteresat, ci cu scopul de a prelua de la aceasta ştafeta economiei şi politicii mondiale. De asemenea Planul Marshall, de finanţare a reconstrucţiei economice postbelice în Europa de Vest, nu a fost chiar dezinteresat şi, în general, nu există nicăieri în istorie acte dezinteresate, de pură filantropie, un stat, oricare ar fi fost el, nu a fost niciodată o societate de binefacere pentru alte state, ci Francis Fukuyama, America la răscruce, Ed. Antet, Bucureşti, 2006, p. 87.

Zb. Brzezinski, op. cit., p. 160.

46 Ward Churchill, A Little Matter of Genocide, San Francisco, 1997.

44 45

55

logica politicii externe a fost întotdeauna ca statul mai puternic să-şi subordoneze, să ocupe statele mai slabe şi să le exploateze în folosul propriu, în conformitate cu acea logică a viului, după care peştele mai mare îl înghite pe cel mai mic. În concluzie, prin Planul Marshall SUA s-au asigurat în Europa de Vest de o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele proprii, bucurându-se în plus şi de obligaţiile şi recunoştinţa unor state devenite clientelare. Războiul rece nu a fost câştigat de către SUA, decât eventual în plan propagandistic, atâta vreme cât frontierele şi sferele de influenţă ale SUA şi URSS din 1989 erau exact aceleaşi ca şi în 1945. După Conferinţa de la Ialta (1945), URSS a ajuns să deţină sub controlul său o treime din glob, iar Statele Unite au pretins restul lumii.

Apoi, în perioada postbelică, o serie întreagă de fapte contrazic mitul propriei excelenţe morale pe care SUA şi-l cultivă cu obstinaţie. Între 1950-1953, SUA au intervenit în războiul din Coreea, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, dar după încheierea armistiţiului situaţia geopolitică a revenit practic în punctul de plecare. Războiul din Vietnam a însemnat o experienţă încă şi mai dramatică pentru SUA, pierderile fiind uriaşe pe toate planurile, pierderi de vieţi omeneşti, costuri financiare extrem de ridicate (peste 150 miliarde dolari), pierderi în planului prestigiului militar şi al evoluţiei economice. În timp ce SUA se aflau angajate în Vietnam cu pierderi considerabile, Japonia şi Europa au realizat creşteri economice importante.

SUA au intervenit militar în Coreea sau Vietnam, dar nu au intervenit deloc, nici măcar politic la modul eficient, în Europa Centrală. În 1956, URSS a reprimat sângeros revolta anticomunistă din Ungaria, soldată cu peste două mii de morţi şi peste zece mii de răniţi, în 1968 a invadat militar Cehoslovacia, iar în 1981 a impus starea marţială în Polonia. SUA, considerată în anul 2000 ca fiind puterea care a învins Uniunea Sovietică, s-au limitat la condamnări formale, tardive şi ipocrite. Invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 spre 22 august 1968 a fost 56

ordonată de către liderul sovietic Leonid Brejnev doar în urma unei discuţii telefonice cu preşedintele SUA Lyndon Johnson, în care acesta din urmă a dat asigurări că nu va interveni.

Mai mult, în paralel SUA au intreprins în sfera lor de influenţă măsuri asemănătoare cu cele practicate de către URSS în Estul Europei. În septembrie 1973, în Chile, guvernul rezultat în urma alegerilor democratice a intenţionat naţionalizarea unor companii americane. În aceste condiţii, SUA au orchestrat o sângeroasă lovitură de stat, soldată cu asasinarea preşedintelui ales Salvador Allende, şi au adus la putere brutala dictatură militară a generalului Augusto Pinochet. Au mai existat, desigur, şi alte intervenţii de acelaşi tip, în America Latină sau în alte zone ale lumii. În linii mari şi într-o formă rezumată, aceasta este în mod obiectiv zestrea morală contradictorie şi credibilitatea internaţională cu care se SUA se prezentau la bilanţul de încheiere a războiului rece.

Să nu omitem, totuşi, un fapt. În perioada războiului rece, Statele Unite au organizat şi finanţat o serie de posturi de radio – Radio Europa Liberă, Radio Libertatea şi Vocea Americii – posturi care transmiteau pentru ţările din fostul bloc comunist, oferind locuitorilor de aici surse alternative de informare despre propriile ţări, precum şi despre ceea ce se întâmpla în lume în general47. În acest fel au putut fi limitate efectele dezinfomării şi manipulării practicate în regimurile totalitare, precum şi degradarea totală de ordin cultural-politic a cetăţenilor din ţările foste comuniste. Înfiinţarea şi finanţarea acestor posturi de radio înseamnă un merit moral real al SUA şi o contribuţie la căderea comunismului care nu poate fi negată.

Totodată, prin aceste posturi de radio, Occidentul exercita o anumită atracţie, o fascinaţie faţă de valorile proprii şi faţă de modul de viaţă din Vestul Europei şi din America de Nord.

47

Fr. Fukuyama, op. cit., p. 111.

57

A fost probabil cel mai important sentiment spontan, care a legitimat SUA în ochii a zeci de milioane de oameni simpli din fostul bloc comunist, de la încheierea celui de al doilea război mondial şi până la prăbuşirea comunismului.

Acest real sentiment filo-american şi filo-occidental, azi un ceva de domeniul trecutului, era comparabil doar cu celălalt sentiment, contrar, cu credinţa comuniştilor îndoctrinaţi, că mersul istoriei ar fi de partea lor. Comunismul sovietic nu s-a prăbuşit în faţa maşinei de război a lui Hitler, dar a căzut după ce oamenii nu au mai crezut în acest tip de legitimare. La fel, pierderea credinţei că Statele Unite ale Americii reprezintă un etalon moral pentru restul lumii, credinţă care a fost cândva prezentă la zeci de milioane de oameni din ţările foste comuniste, a însemnat o pierdere morală uriaşă pentru Statele Unite ale Americii. Deprecierea morală, iar nu vreo lovitură militară mortală ar putea fi cauza principală care va duce, într-un viitor nu foarte îndepărtat, la prăbuşirea acestui imperiu.

3. 3. După Atentatele de la 11 septembrie 2001 Potrivit unor autori48, încă din 1993 în presa importantă din Statele Unite, în Washington Post de exemplu, a început să se afirme că, după căderea comunismului, SUA ar avea nevoie de ideea unui nou adversar, spre a-şi justifica în plan intern politica externă şi că Islamul ar fi duşmanul cel mai potrivit, mai ales că poate fi uşor reprezentat pe hartă, respectiv pe ecranele televizoarelor, ca o uriaşă pată verde alungită, întinsă de la Gibraltar până în Indonezia. Într-adevăr, înainte de 1989 comunismul, definit ca „duşmanul nr. 1 al omenirii”, era reprezentat pe ecranul televizoarelor, zi de zi, ca o imensă pată roşie, acoperind acea parte a globului unde se aflau URSS şi celelalte 48

Adrian Mac Liman, în „România liberă”, nr. 4110/26. 09. 2005.

58

ţări comuniste. În acest fel, americanul mediu înţelege şi reţine mai uşor cine este duşmanul, cât de mare este el şi ameninţarea lui. În baza ameninţării materializate în atentatele de la 11 septembrie 2001, noul preşedinte al SUA, George W. Bush a anunţat imediat o nouă strategie militară a Statelor Unite, strategie care a preluat de fapt ideile din Rebuilding America’s Defenses, program elaborat de fapt cu un an mai-nainte de atentate. Anume, este vorba de doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol petenţial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi prezente practic pe tot globul.

Statele Unite au invadat Afganistanul şi au atacat Irakul, în baza aceluiaşi tip de justificare şi cu argumente false, deşi planurile de război împotriva Irakului fuseseră elaborate de asemenea cu câţiva ani înainte de septembrie 2001. Credinţa că Statele Unite şi-ar folosi uriaşa lor putere în scopuri morale şi spre binele public internaţional a dispărut complet. Administraţia Bush nu a reuşit însă, după cum remarca şi Francis Fukuyama, să anticipeze virulenta reacţie globală negativă faţă de acest mod de a-şi impune hegemonia49. Mai mult, adoptarea unor măsuri menite să discrediteze ONU, refuzul de a recunoaşte Tribunalul Penal Internaţional, refuzul de a semna Acordul de la Kyoto privind poluarea globală, referirile peiorative la ceea au numit „vechea Europă”, făcute în anii 2002-2003 de către cei mai înalţi oficiali americani, cu scopul de a pune presiune pe statele vest-europene ca să aprobe războiul, modul mai presus de lege în care se comportă militari şi funcţionari ai ambasadelor SUA din unele ţări despre care se crede că oricum nu contează etc. – toate acestea au apărut ca manifestări clare de aroganţă şi şovinism de mare putere, cu care SUA au găsit de cuviinţă să trateze pe celelalte state ale lumii.

49

Francis Fukuyama, op. cit., p. 14.

59

Războiul din Irak a avut mai multe efecte perverse, decât cele scontate de către atacatori. Irakul, după ce a fost ocupat printr-o operaţiune teribilă de bombardament aerian şi o ofensivă terestră de numai două săptămâni, nu a mai putut fi nicidecum pacificat, deşi a fost pusă în joc cea mai puternică maşină de război din lume. Dimpotrivă, prezenţa ocupantului a declanşat aici un puternic război de guerilă, război purtat cu mijloace disperate dar practic imposibil de contracarat. În momentul atacului terestru american, Irakul avea o armată permanentă bine instruită de aproximativ cinci sute de mii de oameni plus peste şase sute de mii de rezervişti, un total de peste un milion o sută de mii de soldaţi, armată din care SUA nu au capturat un număr semnificativ de prizonieri, fapt care americanilor nu le-a dat atunci de gândit. Foştii soldaţi irakieni au aruncat uniformele şi aparent s-au risipit pe la casele lor, dar au păstrat armamentul individual şi au continuat să poarte o luptă imposibil de înfrânt de către o armată străină, prin războiul de tip clasic. Facţiunile politice şi confesionale rivale din această ţară au început să se lupte între ele cu mijloace de tip terorist, cu maşini capcană şi atacuri sinucigaşe. Au rezultat pierderi umane uriaşe, greu de estimat cu precizie, în tot cazul de ordinul sutelor de mii de morţi, pentru care deocamdată nu poartă nimeni nici o răspundere.

Atacarea Irakului a radicalizat lumea islamică şi a furnizat un număr tot mai mare de adepţi structurii jihadiste Al-Quaeda. În loc să tragă de aici concluzia că soluţia războiului este una greşită, SUA dimpotrivă au continuat să se comporte iraţional, au plusat şi au ameninţat şi Iranul, inclusiv cu un atac nuclear, dar nu au putut începe războiul împotriva Iranului, lăsând în spate un Irak pe care nu îl pot controla militar. S-ar putea spune: bine, dar ar fi de dorit ca o ţară precum Iranul să fie lăsată să ajungă putere nucleară? Cei care pun problema în acest fel ar trebui să ştie că, după 2001, Iranul şi-a manifestat faţă de SUA, în mod repetat, disponibilitatea pentru un dialog 60

diplomatic şi pentru limitarea activităţilor sale nucleare la scopuri civile, dar SUA au respins toate ofertele cu aceeaşi aroganţă şi suficienţă. SUA au respins dialogul cu Iranul, pentru că aveau nevoie de fabricarea unui pretext pentru război împotriva Iranului. Dar, după destabilizarea neaşteptată a Siriei şi împingerea acestei ţări la război civil, precum şi după opoziţia fermă a Rusiei şi succesele diplomatice ale Moscovei din toamna anului 2013, atacarea Iranului a fost amânată din nou. În context, trebuie să-i dăm dreptate lui Imm. Wallerstein, atunci când acesta afirmă că America a acumulat un credit moral şi ideologic considerabil în cei peste două sute de ani de existenţă, dar că preşedintelui George W. Bush i-au fost suficienţi doar câţiva ani ca să-l irosească aproape complet50.

3. 4. Eşecurile portocalii A mai fost pusă în practică şi o altă idee din Rebuilding America’s Defenses, aceea de schimbare a conducerii şi a regimului politic din ţări considerate „ostile” şi înlocuirea acestora cu conduceri şi regimuri politice pretins „democratice”. Dar în practică se poate vedea clar că schimbarea regimului politic dintr-o ţară şi pretinsa democratizare a acestei ţări cu forţa nu este întotdeauna o soluţie. De exemplu, acest lucru a reuşit în Panama, în 1991, dar nu a mers în Irak. Prin urmare, s-a căutat o altă soluţie.

SUA au recurs la forţarea unor schimbări în sens pretins democratic prin mijloace financiare şi prin manipulare. Scenariul era extrem de simplu. Se ia o ţară în care SUA doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Se finanţează masiv o opoziţie zgomotoasă şi vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea 50

Imm. Wallerstein, op. cit., p. 26.

61

procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată.

Oricât ar părea de curios, acest scenariu aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera, care a reuşit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul plenipotenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”. În Serbia, Miloşevici a fost alungat de la putere, în ziua alegerilor prezidenţiale din anul 2000, printr-o uriaşă manifestaţie de stradă, în care era acuzat de fraudarea alegerilor, fără ca acuzaţia să fi fost dovedită în vreun fel niciodată şi fără ca voturile să mai fi fost numărate de către nimeni, niciodată. În toamna anului 2003, scenariul s-a repetat aproape identic şi în Georgia. Cu ceva timp mai-nainte, la Ambasada SUA de la Tbilisi a fost trimis ambasadorul Miles. Georgia este o ţară minusculă, dar cu o poziţie strategică deosebit de importantă, aflată undeva între Rusia şi Iran şi având ieşire la Marea Neagră, practic singurul loc pe unde petrolul din zona Mării Caspice ar putea fi tranzitat spre Occident, fără probleme.

Atunci, în toamna anului 2003, în Georgia aveau loc alegeri parlamentare, nu şi prezidenţiale, preşedintele Şevardnadze 62

mai având încă un an de mandat. În ziua alegerilor, opoziţia a ieşit în stradă şi a organizat puternice manifestaţii, finanţate prin Ambasada SUA, acuzând că alegerile nu sunt corecte şi că preşedintele Şevardnadze patronează aceste alegeri fraudate.

Preşedintele Şevardnadze a fost solicitat să vină şi să prezinte situaţia în faţa Parlamentului. De bunăcredinţă fiind, Eduard Şevardnadze a venit, dar în Parlament au pătruns manifestanţi trăgând focuri de armă. Gărzile l-au scos pe preşedinte afară din aula Paramentului, pe o uşă din dos, sub motivul că îi asigură protecţia, apoi l-au sfătuit să fugă, pentru că viaţa îi este în pericol. Preşedintele legitim al Georgiei Eduard Şevardnadze şi-a părăsit ţara şi s-a refugiat în Germania, iar Parlamentul l-a proclamat ca preşedinte interimar pe conducătorul manifestanţilor portocalii, Mihail Saakaşvili, un avocat cu studii făcute în SUA, care a trăit mai mulţi ani în SUA şi s-a căsătorit acolo, fiind foarte probabil recrutat de către CIA. În anul 2000, când în Serbia a fost organizată lovitura de stat împotriva lui Miloşevici, pe acest Saakaşvili în găsim la Belgrad, unde a locuit mai mult timp, finanţat de Soros, pentru a studia modalităţile de manipulare a maselor şi pentru a observa nemijlocit modul cum se organizează manifestaţiile de stradă51. În Ucraina, au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iarna anului 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu mai avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili. Vorbitor de limbă angleză, a făcut studii în SUA, a trăit după aceea mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, 51

F. William Engdahl, A Century of War, London, Pluto, 2004.

63

ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă.

Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko.

Politologul american Francis Fukuyama a analizat aceste evenimente52, fără a identifica însă exact toate datele problemei.

Potrivit lui Fukuyama, pentru realizarea unor astfel de „tranziţii” sunt necesare câteva condiţii minimale. În ţările respective trebuie să existe grupuri indigene care să dorească schimbarea politică şi să fie suficient de puternice, pentru a rezista la presiunile represive ale regimului existent. În al doilea rând, finanţatorii externi au o contribuţie vitală la întărirea acestor mişcări, dar aceste mişcări trebuie să aibe rădăcini puternice în propriile societăţi. Finanţatorii străini nu pot stabili momentul temporal al declanşării tranziţiei, deoarece acest moment este determinat de producerea ocazională a unui eveniment intern, de exemplu un asasinat, sau organizarea unor alegeri în legătură cu care se vor putea lansa acuzaţii de fraudă etc., adică un eveniment care să poată deveni „o sursă de mânie şi mobilizare populară”53. În al treilea rând, sprijinul financiar extern trebuie să se orienteze spre înfiinţarea şi finanţarea unor ONG-uri puternice, cu o reţea proprie de observatori ai alegerilor şi cu instituţii de presă proprii, critice şi ostile la adresa puterii existente. De regulă, banii au fost furnizaţi la ONG-uri din partea NED (National Endowement for Democracy), o fundaţie privată americană dar alimentată cu fonduri de către Congresul SUA şi din partea Institutului pentru o Societate Deschisă al lui G. Soros. În Serbia, la nivelul anilor 1999-2000, nu exista o reţea 52 53

Fr. Fukuyama, op. cit., p. 109-113.

Idem, p. 112.

64

bine pusă la punct de ONG-uri, de aceea banii au fost viraţi direct de la Ambasada SUA la Belgrad către Otpor, o grupare de organizaţii studenţeşti. La fel s-a procedat şi în Georgia. În Ucraina, în schimb, au fost finanţate din exterior o serie întreagă de organizaţii ale societăţii civile, inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fost oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. În paranteză fie spus, trebuie să observăm că Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este cumva împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi români maramureşeni. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă o alegere proastă, susţinând curentele naţionalist-ucrainiene, intolerante, din Vest pentru „democratizarea” acestei ţări.

Câteva întrebări, rămase deocamdată fără răspuns. În primul rând, ar trebui să se răspundă pertinent la o întrebare de principiu: în ce măsură este admisibil ca, în numele promovării democraţiei, să se forţeze schimbări politice într-o modalitate nedemocratică, în realitate veritabile lovituri de stat?

Nu cumva această contradicţie flagrantă între scop şi mijloace va fi de natură să ducă la compromiterea scopului? Acest gen de schimbări, „revoluţie portocalie” etc., nu vor determina oare o formare mai curând nedemocratică a spiritului public din ţările vizate?

Nu există oare şi alte posibilităţi, mai proprii, de democratizare internă a unei ţări, prin forţe proprii? Cazul Mexicului pare să denote un răspuns afirmativ. Din 1928 şi până în anul 2000, adică timp de peste şapte decenii, viaţa politică din Mexic a fost caracterizată prin prezenţa la putere a unui singur partid politic, Partidul Revouţionar Instituţional. După care, începând 65

cu anul 2000, în Mexic s-a produs o schimbare de regim şi o alternanţă la guvernare prin mijloace interne pur politice, fără să fie necesară organizarea unei „revoluţii” cu finanţare din afară.

Altă întrebare inevitabilă: este realmente posibilă o „democratizare” a Chinei? Cum ar trebui să ne imaginăm aşa-ceva?

Pare un lucru de ordinul evidenţei că metoda de a forţa schimbări politice cu finanţare externă prin ONG-uri este failibilă tocmai datorită procedeului în sine. În Rusia de exemplu, scenariul de la Belgrad, Tbilisi sau Kiev nu s-a putut pune în aplicare. Înainte de alegerile prezidenţiale din 2004, a fost de-ajuns ca preşedintele Putin să dea un Decret cu privire la controlul strict al finanţării şi activităţii ONG-urilor, şi astfel la Moscova nu a mai fost nici o „revoluţie portocalie”, pentru că nu a fost voie de la stăpânire sau, mai exact, pentru că stăpânirea nu a dat semne de slăbiciune. Totodată, în diferite ţări, unele forţe locale s-au opus cu mijloace şi mai energice ideii de a avea un preşedinte promovat din afară, posibil agent CIA. Astfel în Pakistan, la alegerile din 2007, candidata la preşedenţie Benazir Butho, care s-a reîntors în ţară după mai mulţi ani petrecuţi în Anglia şi SUA, a fost asasinată. La fel, preşedintele ucrainean Victor Iuşcenko a fost ţinta unei tentative de asasinat.

Problema cea mai gravă este aceea că schimbările provocate prin metoda „revoluţiilor portocalii” nu au condus deloc la rezultatele pe care ar fi trebuit să le atingă. După ce s-au risipit aburii beţiei de pe urma succesului, populaţiile din Serbia, Georgia sau Ucraina au putut vedea că problemele lor au rămas aceleaşi, sau poate chiar s-au agravat. În Ucraina, cel puţin, s-au agravat în mod sigur. În Serbia, schimbarea politică la vârf în sens portocaliu nu a reuşit să asigure prezervarea integrităţii teritoriale a ţării; dimpotrivă, SUA împreună cu unele state UE au sprijint populaţia de naţionalitate albaneză din provincia sârbă Kosovo să declare această provincie ca stat independent. În Georgia, preşedintele legitim Eduard Şevardnadze, fost demnitar sovietic, a fost alungat de la putere printr-o 66

lovitură de stat sponsorizată generos de către SUA, dar succesorul său portocaliu, „democratul” Mihail Saakaşvili a scos Armata în stradă, pentru a înăbuşi demonstraţiile opoziţiei, în toamna anului 2007, dovedindu-se a fi mai autoritar şi mai puţin democratic decât predecesorul său „comunist”. În Ucraina, preşedintele portocaliu Iuşcenko nu a reuşit să menţină o majoritate parlamentară care să asigure stabilitatea politică a ţării, şi a dovedit un comportament şovin de tip naţionalist-ucrainean, atât în plan intern, cât şi faţă de statele vecine. Statul ucrainean de sub preşedenţia „democratului” Iuşcenko nu a fost un stat mai puţin anarhic şi mai puţin mafiot decât cel de sub preşedenţia „comunistului” Kucima.

Eşecurile sunt cauzate exact de politica dominantă a acestor schimbări. După ce s-au asigurat de transferul de putere la vârf, finanţatorii „revoluţiilor” portocalii au lăsat aceste state de izbelişte, să se descurce singure, deşi se vedea clar că nu au experienţa şi nici mijloacele necesare. În Georgia sau Ucraina nu s-a asigurat construcţia sau reconstrucţia instituţiilor politice, care să susţină un regim cu adevărat democratic. Şi, ce-i mai important, nu s-a realizat o investiţie masivă în scopul reconstrucţiei economice, ceva în genul Planului Marshall de odinioară, care să asigure asanarea economică şi atingerea unui nivel de trai mai bun. Statele postcomuniste structurate pe aranjamente economice de tip mafiot, aşa cum sunt şi eşecurile portocalii de genul Ucrainei sau Georgiei, nu sunt capabile să genereze singure, prin ele însele, democraţie politică.

Apoi, substanţa morală a acestor state va fi în mod necesar duplicitatea politică, pentru că asta au învăţat de la SUA. În plan verbal, aceste state se vor declara pentru valorile occidentale şi pentru aderarea la NATO, dar în plan practic, în anumite momente critice, îşi vor îndrepta într-un fel sau altul privirea spre Moscova. Sârbii privesc cu speranţă spre Moscova, în chestiunea Kosovo şi în perspectiva furnizării de ţiţei şi energie.

Minuscula Georgie, sub preşedenţia „democratului” Saakaşvili, 67

s-a lansat într-o aventură halucinantă, atacând militar colosul rusesc, în anul 2008, o aventură iresponsabilă soldată cu amputarea ţării agresoare, a Georgiei. Tot din motive de aprovizionare cu energie ieftină, Ucraina este nevoită să negocieze periodic cu Federaţia Rusă în condiţii umilitoare, iar opinia publică din aceste state este puternic polarizată, divizată între Rusia şi Occident.

Manifestaţiile de la Kiev şi din alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014 demonstrează elocvent acest lucru. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, noile imperii, SUA & UE, nu au găsit o modalitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer”54, dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită”55. Gura păcătoasei adevăr grăieşte! Destinul Ucrainei este deja pecetluit.

Este de înţeles că noile imperii, SUA & UE, nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci în transformarea acestei ţări în colonie a Vestului. În Vest s-au găsit miliarde de dolari şi de euro, pentru destabilizarea politică a Ucrainei până la aducerea ei în situaţia războiului civil, dar nici un cent pentru redresarea economică a acestei ţări. Este clar scopul acestei destabilizări. „Viitorul pe care îl merită Ucraina” – după cum www.paulcraigroberts.org, consultat la 2 martie 2014. www.informationclearinghouse.info/article37599.html , consultat la 2 martie 2014.

54 55

68

bine zicea Victoria Nuland – şi viitorul care îi este pregătit de fapt, la fel ca şi cel al României, este acela de colonie, de unde puterile occidentale vor exploata materii prime ieftine şi unde vor exporta bunuri de consum, în cantităţi şi la preţuri care să absoarbă în totalitate veniturile coloniştilor.

Aşa-zişii manifestanţi „pro-europeni” din Kiev, care au înfruntat represiunea fizică şi şi-au riscat viaţa, vor avea în curând motive să regrete amarnic. Vom asista la un proces de dezmembrare a Ucrainei, după modelul tragic după care Polonia vecină a fost împărţită de mai multe ori în cursul istoriei. Rusia îşi va recupera teritoriile istorice pur ruseşti, pe linia (de la nord la sud) Harkov – Poltava – Dnepropetrovsk – Herson – Crimeea, teritorii care au fost luate de la Rusia şi date Ucrainei în anul 1954, dintr-o pornire stupidă a fostului lider sovietic Hrusciov.

Apoi, după al doilea război mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pentru URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost translatată de către Stalin pe harta Europei, de la Est către Vest, ca URSS să se poată extinde ceva mai mult. Acuma este foarte probabil ca, după satisfacerea pretenţiilor Rusiei în Est, Polonia să fie translatată la loc. Adică teritoriile germane din Vestul Poloniei să fie restituite Germaniei, iar teritoriile poloneze din Vestul Ucrainei să fie restituite Poloniei. Aşadar, Ucraina va fi sfârtecată şi de la Est şi de la Vest. Atunci – pentru ce au luptat fraierii autointitulaţi „manifestanţi pro-europeni” de la Kiev? Pentru ce au acceptat aceştia ca să fie plătiţi? Ca să îşi dezmembreze propria ţară?

Până la urmă, s-a confirmat diagnosticul de „ţară sfâşiată”, pus Ucrainei de către S. P. Huntington56. Divizarea prin violenţă a Ucrainei, între o gubernie rusească în Răsărit şi o colonie europenească în Apus, este deja un fapt împlinit.

56

S. P. Huntington, op. cit., p. 201 şi urm.

69

4. Ideea americanizării Europei Ideea este neîndoielnic prezentă în mentalul comun al europeanului de azi57. Prezintă o puternică similitudine cu mentalitatea sovietică de prin anii ’50, vis a vis de o iminentă competiţie cu capitalismul. Atunci sovieticii, prin liderul lor N.S. Hrusciov, gândeau şi se exprimau astfel: e adevărat, capitalismul este mai avansat decât noi din punct de vedere economic, dar noi suntem superiori din punctul de vedere al organizării politice şi al economiei de comandă. Noi, sovieticii, putem planifica economia, în sensul de a-i asigura un ritm susţinut de creştere, în aşa fel încât în câteva cincinale o să ajungem din urmă şi o să depăşim dezvoltarea economică a ţărilor capitaliste, respectiv a Americii. Un model spaţial şi cronometric impropriu, de parcă ar fi fost vorba de curse de automobile. În realitate însă, statele socialiste nu numai că nu le-au „ajuns din urmă” pe cele capitaliste, dar însăşi economia de comandă s-a dovedit a fi tot mai puţin productivă până când, în cele din urmă, a sucombat din interior, din cauze endemice. Pe aceeaşi structură de mentalitate, europeanul contemporan îşi reprezintă SUA ca fiind sunt mai „avansate” decât Europa pe mai multe planuri, de la tehnică şi PIB la cunoaştere, iar noi europenii trebuie să căutăm să le „ajungem din urmă”, să urmăm drumul parcurs de SUA, pentru că nu am avea altă cale de ales şi că, dacă nu urmăm modelul SUA, atunci suntem pierduţi. O tendinţă iluzorie, sortită eşecului, pentru că SUA au parcurs şi parcurg un drum care a avut oportunităţi şi emergenţe proprii, unice şi irepetabile la scara istoriei, un drum imposibil de imitat şi de repetat.

57

Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei, ed. cit., p. 111-120.

70

4. 1. Există un „suflet” al culturii americane?

Oswald Spengler, cel care l-a influenţat profund pe filosoful român Lucian Blaga, în cartea sa Declinul Occidentului58, publicată cu mult timp în urmă, imediat după primul război mondial, vine cu o reprezentare interesantă referitoare la civilizaţiile care s-au succedat pe pământ, idee care a fost confirmată din plin de cele mai dramatice evcenimente ale secolului XX. Spengler respinge explicaţiile cauzale linieare ale dezvoltării istoriei, reprezentarea istoriei ca o serie lineară de cauze eficiente în timp, şi construieşte o altă reprezentare, aceea a unor evoluţii separate şi ciclice. Spengler substituie istoriografia şi filosofia istoriei cu filosofia culturii. El identifică, în istoria universală, un număr de opt culturi: babiloniană, egipteană, greco-romană, chineză, indiană, bizantină, arabă şi occidentală59. Aceste culturi, care au totodată ca pandant tot atâtea sisteme de civilizaţie, parcurg o ciclicitate organică: se nasc, au tinereţe, se dezvoltă în timp, se maturizează şi în final mor. Ceea ce animă, dezvoltă şi maturizează o cultură este „Sufletul” (în germ. Seele) sau „Spiritul” ei (Geist), care se manifestă ca „stil” al culturii respective.

Spiritul unei culturi conţine inclusiv ideile-forţă (cum le numea A. Fouillée) care determină evenimentele istorice din arealul respectiv, capacitatea creatoare specifică a unei culturi. Sau ceea ce, în terminologia mai săracă de azi, s-ar putea numi un proiect pentru viitorul omului. Este de la sine înţeles că diferitele culturi mor, atunci când sufletul lor le părăseşte. Atunci ele nu mai sunt capabile de creaţie culturală, nu îşi mai (re)găsesc stilul, şi se limitează la producerea de bunuri utilitare.

Prin urmare, în lumina celor de mai sus: care este „sufletul” culturii americane contemporane (dacă există vreunul)? Şi, dacă există un astfel de suflet, poate oare el reprezenta un model, 58 59

Oswala Spengler, Declinul Occidentului, Ed. Beladi, Bucureşti, 1996.

Idem, p. 34 şi urm.

71

poate constitui un standard de referinţă pentru viitorul „sufletului”, respectiv al culturii europene? După unii autori însă, „marea slăbiciune a acestui imperiu (i.e. SUA) este aceea că nu are suflet, adică nu are un proiect colectiv pentru viitorul omului”60, ci se limitează la dezvoltarea producţiei şi a consumului propriu, prin superioritatea armelor sale. Nu are alte proiecte, în afară de acela de a creşte la infinit producţia şi consumul în propria ţară, pe cheltuiala altor regiuni ale globului.

SUA au ajuns la o anumită abundenţă de bunuri şi al anumite standarde de viaţă, pe seama resurselor naturale şi a mâinii de lucru ieftine din diferitele regiuni ale globului. Este o gravă şi regretabilă deficienţă de gândire să-ţi propui să imiţi SUA, să le urmezi şi să le ajungi din urmă.

Modelul SUA nu poate fi urmat nici de către Europa şi nici de către alte ţări, pentru simplul motiv că celelalte ţări ale lumii nu pot şi nici nu au de unde să domine între jumătate şi 2/3 din suprafaţa planetei. Un procent însemnat din populaţia globului lucrează pentru SUA, oamenii fiind plătiţi în dolari, o monedă care este devalorizată treptat, grevată fiind pe plan intern de o datorie publică tot mai mare, la nivelul anilor 2010 de peste trei mii de miliarde dolari. Tranzacţiile cu petrol din întreaga lume de asemenea se efectuează în dolari, fapt care sprijină puternic moneda americană, aducând în SUA câştiguri imense, care nu sunt compensate cu un echivalent muncă. La un moment dat, unele ţări exportatoare de petrol, Iranul de exemplu, au anunţat că intenţionează să renunţe la dolar şi să efectueze tranzacţiile cu petrol în euro. După cum se ştie, în SUA anunţul a provocat o adevărată isterie la cel mai înalt nivel, Iranul fiind ba denunţat că nu este un stat „democratic”, ba acuzat că vrea să fabrice armament nuclear etc. Trecerea tranzacţiilor cu petrol pe euro este puţin probabilă, faţă cu Roger Garaudy, Statele Unite, avangarda decadenţei, Ed. Antet, 2004, p. 38.

60

72

ameninţarea lansată de către SUA cu un atac nuclear „preventiv” împotriva oricărei ţări care i-ar afecta interesele. Deci, nici în acest segment al pieţei globale, Europa nu îşi poate face iluzii să urmeze drumul parcurs de către SUA, pentru a o „ajunge din urmă”.

Totodată, SUA sunt ţara cu cea mai mare datorie externă de pe planetă, o datorie uriaşă, practic imposibil de estimat cu precizie şi de asemenea imposibil de plătit, o datorie care creşte continuu cu peste o sută de mii de dolari pe secundă. Numai ca să ocupe şi devasteze Irakul, SUA au cheltuit aproximativ 1 trilion dolari, ceea ce – evident – nici o altă ţară nu şi-ar fi putut permite. Numai datoria către China este de-a dreptul fabuloasă, reprezentând la sfârşitul anului 2013 aproximativ 1,28 trilioane dolari61. Cel puţin, atâta a „cumpărat” China din datoria externă a SUA. În principiu, dacă s-ar pune problema ca SUA să-şi plătească datoria către China, atunci economia SUA ar trebui practic să intre în faliment. Dar, după cum este cumva de aşteptat, SUA nu dau semne că s-ar grăbi să înceapă restituirea datoriei către China. Dimpotrivă, lucrurile se întâmplă aici ca într-o anecdotă absurdă, atunci când vine vorba despre datorie, SUA vorbesc despre cu totul altceva, despre faptul că China nu ar respecta drepturile omului etc. Totodată, SUA au încercat destabilizarea Chinei, prin provocarea unor tensiuni sociale majore în Tibet. Cu alte cuvinte, o iugoslavizare a Chinei, prin kosovizarea Tibetului. Un scenariu care foarte probabil nu va reuşi. Pentru că, în cazul Chinei lucrurile nu sunt deloc simple, ca în cazul fostei Iugoslavii, al Ucrainei sau al Irakului. Astfel că, în prezent SUA trăiesc paradoxul teribil de a fi cea mai puternică ţară de pe glob şi, în acelaşi timp, cea mai vulnerabilă.

www.telegraph.co.uk/world-should-de-americanise-says-china, din 13 oct. 2013, consultat 12 feb. 2014.

61

73

Adevăratul „suflet” şi adevărata religie a SUA constă în idolatrizarea pieţei şi fetişizarea banului62. Dar niciodată, nicăieri în lume piaţa nu a rezolvat totul, dimpotrivă. Dacă piaţa ar reglementa ceva şi ar impune cu adevărat o disciplină, atunci „persoanele care muncesc din greu n-ar fi mai sărace şi speculatorii n-ar fi mai bogaţi”63. Bugetul militar al SUA din perioada postbelică a crescut puternic de la un an la altul, ceea ce a stimulat producţia industrială din Europa, respectiv producţia de componente pentru armele americane. Pe de altă parte, ţările europene au fost nevoite să achiziţioneze armament american, ceea ce a redus în perioada imediat postbelică deficitul dolarului, încât „ajutorul” furnizat Europei Occidentale prin Planul Marshall a fost recuperat prin investiţiile în armament fabricat în Europa în aproximativ doi ani64. Tehnica de vârf a ajuns în SUA la performanţe uluitoare, dar finanţarea cercetării în acest domeniu a fost făcută în scopuri militare, şi numai abia mai târziu, după ce nu au mai avut caracter secret, aceste realizări (internetul, de exemplu) au primit şi utilizări pentru viaţa civilă. La fel stau lucrurile în prezent cu cercetările din domeniul geneticii. Şi aici cercetarea este finanţată la cote înalte, pentru că se urmăreşte producerea unor arme biologice extrem de periculoase, menite să infesteze populaţia civilă care va fi considerată ostilă, să afecteze de exemplu numai genomul unei anumite rase etc., arme interzise formal de către convenţiile internaţionale.

Roger Garaudy, op. cit., p. 36.

Pascal Bruckner, Misère de la prosperité, Ed. Grasset, Paris, 2002, p. 21.

64 Roger Garaudy, op. cit., p. 38.

62 63

74

4. 2. Totalitarism global sub aparenţa democraţiei După 11 septembrie 2001 şi sub pretextul acelor atentate, SUA şi-au schimbat radical cursul politicii externe.

După cum scrie şi celebrul G. Soros, „SUA au trecut de la relaţii internaţionale bazate pe drept, la relaţii internaţionale bazate pe forţă”65, operându-se înlocuirea dreptului internaţional cu forţa brută. Faptul este extrem de grav şi periculos, pentru că face ca lumea în ansamblul ei să fie mai nesigură şi lipsită de repere pentru ceea ce este drept şi ce nu este drept în plan extern, să fie lipsită de criterii pentru evaluarea ideologiilor şi regimurilor politice. Unde este vorba de forţă în loc de drept, evident nu mai putem deosebi între democraţie şi fascism. Ca evreu care s-a născut (în 1930) în Ungaria şi a trăit acolo perioada fascistă a acestei ţări, precum şi câţiva ani buni din regimul comunist, Soros are ocazia să constate cu amărăciune că, sub administraţia Bush jr., SUA au reînviat semnificativ practicile totalitarismului, s-au folosit de atentatele de la 11 septembrie 2001 pentru a restrânge dramatic libertăţile civile şi pentru a preconiza o supraveghere orwelliană a propriilor cetăţeni. Dintr-un adept al societăţii deschise, SUA au devenit duşmanul acesteia, prin urmare pare clar că nu pot constitui un model pentru Europa. „Vechea” Europă a cunoscut experienţele totalitare duse la extrem, iar reînvierea practicilor totalitare pare aici mai puţin probabilă, cel puţin atâta timp cât memoria sa culturală nu va fi deteriorată prin americanizare.

Simptomatic este şi modul în care SUA au obţinut „adeziunea” unor ţări europene la invadarea Irakului. După cum se ştie Franţa, prin preşedintele Chirac, iniţial s-a opus categoric războiului, dar în cele din urmă a cedat. Ce s-a întâmplat, de fapt? Preşedintele Chirac şi-a dat seama că pot fi periclitate intersele naţionale ale ţării sale, deoarece SUA au pus 65

Georghe Soros, The Bubble of American Supremacy, Public Affaires, 2004.

75

la cale izolarea economică a Franţei, prin „boicotarea spontană”66 a mărfurilor franţuzeşti de către consumatorii americani. Aşa a fost obţinut consimţământul Franţei şi al altor state de către „cea mai avansată democraţie din lume”. Dar trebuie să se pună şi problema: ce valoare şi ce coeziune poate să aibă o „coaliţie internaţională” formată prin şantaj şi prin exploatarea servilismului liderilor unor state neimportante, care nu puteau refuza să meargă la război alături de „fratele mai mare”?

Prin Legea numită USA Patriot Act din 26 octombrie 2001, în Statele Unite au fost practic desfiinţate mai multe drepturi ale omului, proclamate ca atare în Declaraţia Universală adoptată de către ONU în 1948. Astfel, accesul public la informaţiile guvernamentale a fost restrâns drastic, în timp ce accesul guvernului la informaţiile privind viaţa intimă a individului a devenit practic nelimitat. Sub pretextul depistării unor posibili terorişti, guvernul poate să asculte convorbirile telefonice, să intercepteze corespondenţa prin e-mail, să deţină în condiţii inumane şi fără judecată persoane suspecte, să practice tortura asupra deţinuţilor pentru a smulge recunoaşteri şi mărturisiri etc., proceduri proprii celor mai brutale regimuri totalitare. De menţionat că legea sus-amintită, care autorizează toate aceste abuzuri grave, a fost adoptată chiar în ziua depunerii ei la Congres, pe 26 octombrie 2001, fără ca textul să fie citit şi dezbătut de către congresmeni şi senatori, pentru că... în acea zi a avut loc şi un „atac cu antrax” în clădirea Congresului SUA, producîndu-se evacuarea în grabă şi o panică de ndescris. Un amănunt doar: tulpinile de antrax găsite în acea zi în clădirea Congresului erau „de o calitate superioară, pe care numai programul militar american era capabil să le fabrice”67.

Nici în plan cultural general şi civilizatoric SUA nu stau mult mai bine. SUA au peste 23 de milioane de analfabeţi în 66 67

Idem, p. 29.

Idem, p. 33.

76

sensul propriu al termenului, asta însemnând cel mai ridicat procent din lume, prin raportare la populaţia totală. La capitolul violenţă se înregistrează peste douăzeci de mii de asasinate pe an. SUA au peste un milion de puşcăriaşi, dintre care câteva mii sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Sunt ţara cu cea mai ridicată rată a criminalităţii. Tineri, studenţi sau elevi recurg adesea, ca la o distracţie palpitantă, la gestul de a merge la şcoală cu arme de foc, îşi împuşcă fără motiv cîţiva colegi, după care se sinucid.

Pentru americanul de rând, idealul feminin este Madonna, cel al bărbăţiei este Rambo, dramele din viaţa de zi cu zi trebuiesc finalizate în stil Terminator, comportamentul este determinat de către violenţa nemotivată din programele TV, imaginaţia este stimulată de filmele de groază bazate pe efecte speciale, gândirea este modelată infantilizat prin benzi desenate. Rap-ul ţine loc de muzică şi grafitti de pictură.

Repetăm: aici îl avem în vedere pe americanul mediu, aşa cum şi Heidegger defineşte Dasein-ul tot printr-o medie a cotidianităţii, nu ne referim la extreme, puţine statistic, la indivizii cu „dizabilităţi” psihice sau la cei cu dotare intelectuală excepţională.

Bineînţeles, cultura americană din ultimele două secole a dat şi oameni mari, în litere şi în filosofie. Dar rădăcinile acestora se află de regulă altundeva, în „vechea” Europă. R. Emerson a fost influenţat de filosofia greacă antică. Ch. S. Pierce a studiat la mai multe universităţi din Europa şi, după cum mărturiseşte el însuşi, i-a parcurs temeinic pe Kant şi pe Hegel. W. James de asemenea a studiat la Paris, sub îndrumarea lui Henri Bergson68. E.A. Poe a studiat în Anglia, Hemingway a locuit multă vreme la Paris ş.a.m.d.

Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala creştină, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002, p. 79 sq.

68

77

5. Colonizarea României şi abjecţia supuşilor Filosoful german Karl Jaspers (1883-1969) a studiat mai întâi Medicina şi s-a ocupat vreme îndelungată de Psihiatrie, practicând într-o clinică în calitate de medic psihiatru şi abia mai târziu, pe la patruzeci de ani, a ajuns să se intereseze de filosofie. Acest detaliu biografic are relevanţă, atunci când filosoful matur scrie despre sufletul omului şi despre situaţia spirituală a timpului său. După al doilea război mondial, la bătrâneţe, filosoful îşi pune în mod repetat, obsedant, întrebarea: cum a fost cu putinţă ascensiunea nazismului în Germania? Pentru că la nazism, la fascism în general, au consimţit, sincer sau din calcul oportunist, zeci de milioane de oameni. Şi răspunsul ultim dat de către Jaspers este acela că omul în general este capabil în mod constant şi universal de o anumită abjecţie, de o doză de josnicie greu de imaginat, de o rară capacitate de a se supune unor dictatori fără scrupule, în fine este capabil de o “enigmatică înclinaţie spre obedienţă”69.

Teroarea, tortura, deportările şi exterminările nu au fost ceva nou în secolul XX, ci acestea au fost cunoscute şi practicate încă de pe vremea asirienilor sau mongolilor. Ce a fost nou în secolul XX – au fost proporţiile în care acestea au fost practicate, precum şi abjecţia oamenilor, călăi şi victime deopotrivă. Evoluţia tehnicii este acea care a făcut şi face posibilă masificarea indivizilor, fascizarea şi manipularea lor. Existenţa unui mare număr de apatrizi şi dezrădăcinaţi70, o pătură muncitoare ocazională şi flotantă, un fel de vagabonzi globali constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lipsiţi de orizontul unui plan de viaţă propriu şi de continuitatea unui conţinut al vieţii lor, cei 69 70

Karl Jaspers, Essais philosophiques, Paris, Payot, 1970, p. 31 şi urm.

Idem, p. 34.

78

care sunt în toată lumea şi nicăieri acasă la ei – atari oameni sunt la cheremul aparatului politic şi al funcţionarilor unei birocraţii nemiloase. În faţa acestui aparat, omul este un simplu act de identitate, un cod numeric, o cifră, eventual un cip. Într-un cuvânt, omul nu mai depinde de el însuşi, ci de o ierarhie politică atotputernică şi inaccesibilă. Omul conştientizează că supravieţuirea sa depinde de acomodarea la cerinţele acestei ierarhii, de „corectitudinea politică” a sa, nu de afirmarea gândirii şi a individualităţii sale.

Credem că acest servilism funciar în formele sale cele mai josnice poate fi analizat luând ca exemplu cazul României contemporane. Suntem, ne convine sau nu, o naţiune balcanică, peste care s-a suprapus împrejurarea istorică particulară că noi, de regulă, nu am avut capul, conducerea statului înăuntru, ci în afară. În cei mai puţin de şapte sute de ani de statalitate feudală şi modernă, noi am avut mai mult de trei secole capitala cultural-politică la Istambul, respectiv pentru Ardeal la Viena, vreo jumătate de secol la Moscova, pentru ca în ultimul deceniu şi jumătate aceasta să se mute la Bruxelles. Asta explică, măcar în parte, lipsa noastră de coloană vertebrală, de demnitate naţională şi de caracter, lipsă care ne-a definit aproape tot timpul. Mai puţin de un secol de monarhie de factură europeană, de la Cuza la Gheorghiu Dej, cu partide politice de tip naţional, nu au fost de ajuns ca să repare în totalitate răul făcut. Servilismul faţă de stăpânul străin şi abjecţia faţă de noi, unii faţă de alţii, au ieşit din nou la suprafaţă, cu ocazia instaurării dictaturii comuniste. Iar perioada post-decembrie 1989 nu a adus altceva, din acest punct de vedere, decât schimbarea Moscovei cu Bruxellesul.

79

5. 1. Neo-feudalismul românesc Este adevărat, istoria României din perioada ei cea mai fericită, adică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, a fost caracterizată printr-o tendinţă de sincronizare cu civilizaţia vest-europeană, idee tratată de pe poziţii contradictorii şi complementare de către doi gânditori importanţi, Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu.

România a preluat din Vest, fără discernământ, şi ce a fost şi ce nu a fost bun pentru ea însăşi, rezultând celebrele forme fără fond. Lucrurile s-au agravat în mod deosebit de la debutul secolului XXI, servilismul României faţă de SUA & UE îmbrăcând forme patologice, care compromit destinul ţării pe termen lung.

Un politician român, fost demnitar important, a dat o analiză remarcabilă71 a situaţiei din România de azi.

Analistul nostru începe cu constatarea că, atunci când, în secolul al XIX-lea, „conservatorii români criticau formele fără fond, ei aveau în vedere faptul că statul român mersese prea repede în preluarea formei instituţionale specifice naţiunii moderne, pe când fondul societăţii româneşti rămăsese încă feudal”72. Astăzi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarăşi forme fără fond, dar nu pentru că adoptăm prea repede forme politice moderne care nu se potrivesc unui fond social arhaic, ci pentru că fondul naţional român, aşa cum a fost acesta moştenit de la regimul comunist, a devenit mai înapoiat, se întoarce către un sistem arhaic de societate de tip neo-feudal.

Adrian Severin consideră că, în ceea ce priveşte corupţia, România nu iese neapărat în evidenţă, pentru că şi alte ţări, inclusiv occidentale, sunt afectate de corupţie cel puţin Adrian Severin, Colonizarea unei naţiuni eşuate, www.corectnews.com/node, postat 07.11.2013, consultat 15.01.2014.

72 Idem.

71

80

la fel de grav, autorul acestui este eseu fiind el însuşi beneficiarul şi subiectul unei afaceri de corupţie „de tip occidental”. În fapt, crede autorul nostru73, adevărata problemă a României nu este corupţia, ci „feudalizarea”, adică faptul că la noi corupţia practicată la scară mare şi, practic, instituţionalizată duce la crearea unor structuri sociale şi politice retrograde, de tip feudal. În ce ar consta aceste structuri neo-feudale şi care este mecanismul producerii lor?

Acea jumătate de secol de comunism din istoria noastră a lăsat urme adânci. În România, ca şi în alte ţări foste comuniste, comunismul nu a reuşit să transforme proletariatul, „clasa conducătoare a întregii societăţi” într-o elită conducătoare ci, dimpotrivă, a proletarizat şi sărăcit întreaga societate, a realizat o societate egalitaristă. Comunismul în România a aruncat ţara cu cel puţin un secol în urmă, într-un stadiu anterior diferenţierii capitaliste din punct de vedere patrimonial şi civilizaţional.

Statul a ajuns să deţină absolut toate mijloacele de producţie, ceea ce a permis pe de o parte realizarea de mari lucrări publice (Canal, Metrou, Casa „Poporului”, cartiere de blocuri etc.), dar pe de altă parte tot statul era cel care „dădea” locuri de muncă şi „dădea” mijloace de subzistenţă, adică salarii reduse la minimul necesar, individul fiind totalmente dependent faţă de stat. Bineînţeles, în mod planificat, salariul nu era niciodată suficient, de aceea trebuia completat obligatoriu prin furt de la stat, ca exerciţiu permanent de supravieţuire.

Aveam o pauperizare generală a întregii societăţi, iar statul, în calitate de capitalist general, pretindea de la indivizi nu doar muncă, ci şi o aservire de tip simbolic şi mental, prestarea de omagii publice, o loialitate de tip feudal de la toţi angajaţii săi.

Faptul că statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice, că a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a 73

Idem.

81

unui naţionalism de paradă, nu a făcut decât să potenţeze mentalitatea de tip feudal.

De aceea, după 1990 tentativele de integrare a europeană a României au întâmpinat probleme specifice, de ordinul mentalităţii. România nu se putea cupla normal cu ţările din Vest, pentru că nu se putea altoi o structură socială şi mentală pre-capitalistă pe cea post-capitalistă occidentală. România nu venea cu o elită de individualităţi puternice, înstărite, demne şi intreprinzătoare ci, mental vorbind, cu o masă de iobagi duplicitari şi cleptomani. Atunci SUA şi UE nu au făcut decât să profite de situaţie spre a transforma, pentru beneficiul propriu, România în colonie.

Pe de altă parte, la prăbuşirea comunismului, fosta proprietate de stat trebuia (re)transformată cumva în proprietate privată, dar – cine era îndreptăţit să devină capitalist, în ce mod şi după ce criterii? O parte infimă a acestei proprietăţi a fost distribuită tot egalitarist, prin atribuirea pentru fiecare cetăţean major a unui cupon nominativ de privatizare, pe timpul guvernării Văcăroiu, însă cea mai mare parte a proprietăţii socialiste a trecut la noii proprietari capitalişti prin fraudă şi furt. Reprezentanţii instituţiilor statului au asistat pur şi simplu la spectacolul grotesc al hoţiei generalizate, uneori ca nişte martori neputincioşi, dar cel mai adesea pe post de complici, cu Justiţia pe post de farsă kafkiană. Este greu de spus dacă este josnic şi condamnabil să fii hoţ, atâta vreme cât hoţul este un produs necesar al sistemului.

Acest îndelungat, sistematic şi dublu exerciţiu de hoţie a dus, cu timpul, la crearea nu numai a unei mentalităţi specifice, ci şi a unor puternice structuri proprii, feudalo-mafiote, ierarhizate piramidal după logica piramidei trofice, pe criterii de clientelism şi vasalitate. Vasalitatea feudală fiind bazată pe protecţia ierarhică discreţionară a vasalului de către senior, dar şi pe sprijinul militar şi politic loial pe care seniorul îl aştepta şi îl primea de la vasal. Evident, în aceste condiţii este o iluzie 82

să-şi imagineze cineva că în România corupţia va putea fi eliminată prin reprimarea ei de către stat, atâta vreme cât relaţiile de tip feudalo-mafiot sunt mai puternice decât ordinea de stat, iar ordinea de stat ea însăşi se bazează pe corupţie şi pe asocieri de tip mafiot.

Privind lucrurile de la baza piramidei, structurile feudalo-mafiote se văd încă şi mai clar. Acestea se dezvoltă pe verticală, până la nivelurile cele mai înalte, penetrând ţesuturile orizontale de sus ale instituţiilor juridice şi politice. România de azi, cum spune autorul mai sus-citat, nu are structura socială a unui stat modern, ci este o ţară fărâmiţată într-o sumă de oligarhii locale rivale, de „baronate” judeţene sau de grupuri locale de interese74, cu cetăţenii transformaţi, normal, în „iobagi” (spune autorul), sau în „clienţi” politici (am spune noi), în sensul pe care termenul „client” îl avea în antichitatea latină.

Clienţii politici din antichitate le dădeau patronilor votul, iar patronii politici le dădeau în schimb clienţilor trafic de influenţă şi protecţie discreţionară în raport cu instituţiile statului. Acest troc constituie de fapt şi azi substanţa sistemului.

Românii de azi nu îşi pun problema că ar fi cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ci se comportă ca nişte servitori ai noilor îmbogăţiţi locali, de la care nu aşteaptă recunoaşterea unor drepturi, ci acordarea de protecţie discreţionară. Oligarhii locali, la rândul lor, se află şi ei pe post clienţi, servitori sau vasali faţă de cei de la centru pentru că, hoţi şi corupţi fiind, au şi ei nevoie de o protecţie discreţionară de la centru, la nivel înalt, sau de arbitrajul corupt şi coruptibil al celor de la centru, după caz. În fine, cei de la centru, din capitală, din parlament, guvern şi alte instituţii centrale, respectiv cei de la vârful piramidei trofice sunt oarecum în aer. Ei pot să acorde uneori indulgenţe, amnistii, modificări de cod penal, acordări preferenţiale de 74

Idem.

83

fonduri de la buget, trafic de influenţă şi protecţie discreţionară pentru vasalii lor locali dar, la rândul lor, se află la aprecierea discreţionară a conducerii noilor centre de putere imperială, SUA & UE. Este de ajuns ca un emisar mărunt din SUA sau de la UE să vină la Bucureşti, să strănute şi să acuze voalat, pur verbal, fără nici un fel de dovezi, cum că „democraţia” ar fi în pericol, că Justiţia nu ar fi „independentă” etc. şi cei care se simt vizaţi au deja frisoane.

5. 2. O glumă tristă: suveranitatea României Conducătorii României de azi, primii oameni în stat – preşedinte, prim ministru, şefii de la Parlament etc. – sunt de fapt ca nişte „regi fără ţară”. Ei sunt disperaţi că vor pierde puterea şi de aceea vor căuta sprijin în afară. Ei sunt aduşi la putere şi maziliţi periodic, atunci când nu mai corespund, prin manevrele oculte ale noilor imperii SUA & UE. Ei ştiu asta şi, pentru a-şi păstra statutul şi privilegiile pe care le conferă acest statut, se vor grăbi imediat, după fiecare ciclu electoral, să „închine ţara”, adică vor oferi bogăţiile ţări spre a fi jefuite, vor cumpăra scump nave şi aeronave la mâna a doua, bune de dus la fier vechi, vor devaliza bugetul plătind aceloraşi contracte oneroase sau vor îndatora ţara, bineînţeles fără să fie nevoie.

Astfel, conducătorii nominali ai României de azi vor căuta, la rând lor, să obţină protecţie discreţionară din afară, din SUA & UE, de fapt protecţie împotriva propriului popor, prin cedarea atributelor suveranităţii statale, Constituţia fiind în acest context doar o glumă tristă şi, ce e mai grav, prin cedarea controlului asupra resurselor strategice de minereu, produse petroliere etc. În acest fel, aceşti conducători se asigură faţă de eventuala lipsă de loialitate a baronilor locali, se asigură inclusiv împotriva contestărilor populare, împotriva protestelor venite de jos.

84

Există aici un paradox. Cei care sunt numiţi eufemistic „baroni locali”, de exemplu primarii şi preşedinţii de consilii judeţene, deşi se află undeva pe la mijlocul ierarhiei, sunt într-un fel mai puternici şi au o poziţie politică mai solidă decât potentaţii de la vârf, decât oligarhii de la centru, pentru că au un alt fel de legitimitate. Aceştia, baronii locali, sunt aleşi direct de către „popor”, respectiv de către clienţii lor, nu are importanţă că este vorba de un popor iobăgit sau de voturi fraudate, prin urmare poziţia lor nu este expusă la fluctuaţiile politice curente. Un primar sau un preşedinte de consiliu judeţean de exemplu poate să-i ameninţe în public pe ziarişti cu bătaia, fără ca acesta să rişte nimic, dar un ministru dacă ar face acelaşi lucru, foarte probabil şi-ar pierde funcţia. În anumite momente din viaţa partidelor sau a instituţiilor, baronii locali sunt mai puternici şi pot condiţiona puterea celor de la centru, iar centrul nu îi poate disciplina decât numai eventual prin şantaj şi ameninţare cu dosarele din Justiţie. Prin comparaţie, cei de la vârful ierarhiei nu au nici un fel de suport popular, nu au mase mari de clienţi proprii pe a căror loialitate să se poată bizui, şi de aceea un înalt funcţionar guvernamental, un ministru, un şef de CSM, un şef de guvern sau un preşedinte sunt mult mai expuşi, existând oricând posibilitatea retragerii sprijinului care îl au de la oligarhii de jos şi pierderea puterii pe care au deţinut-o. Atunci, cei de la vârful ierarhiei vor căuta protecţie în afară şi, în momente critice pentru ei, chiar vor căuta să facă vizite la ambasada SUA. Pare deci clar pentru oricine că liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei.

De aceea, liderii politici români sunt cooperanţi cu centrul de putere din afară într-o manieră tipică prostituţiei. În stilul unor proxeneţi politici care nu primesc bani, ci dau bani (resursele ţării), pentru a fi menţinuţi pe funcţii. Dar de ce alte state, chiar dintre statele vecine României, nu sunt tratate atâta de prost de 85

către noile centre de putere imperială, aşa cum este tratată România? În cazul Ungariei de exemplu, am putea admite că, spre deosebire de România, există două condiţii particulare. Pe de o parte, Ungaria nu are resurse minerale şi petroliere de acaparat, precum România, deci nu consituie o miză economică importantă şi de aceea i se tolerează o anumită independenţă, anumite „derapaje” de la „democraţie”, adică faţă de autocraţia SUA & UE. Dar, pe de altă parte, există şi un alt factor hotărâtor, politicienii maghiari nu sunt aşa de porniţi, precum cei români, ca să-şi trădeze ţara ci, dimpotrivă, caută pe cât se poate să-şi apere şi să-şi promoveze interesul naţional. Ei au alte tradiţii naţionale şi patriotice. Istoric este dovedit că maghiarii au ştiut, în împrejurări critice, să se poarte cu mai multă demnitate, chiar dacă pentru asta au plătit uneori un preţ greu. În cazul României însă, lucrurile stau incomparabil mai prost din punct de vedere moral. Este posibil chiar ca, iniţial, SUA & UE nici să nu fi avut intenţia clară de a transforma România în colonie, dar conducătorii României s-au dus ei înşişi la înaltele porţi imperiale şi au pus ţara la dispoziţia SUA & UE pe post de colonie. Apoi s-au întors în ţară şi au căutat să-şi convingă cetăţenii se accepte să se comporte faţă de imperii ca şi cum România ar fi deja o colonie. SUA & UE poate nu şi-au pus iniţial problema să ne cucerească şi să ne transforme în colonie, ci noi înşine, prin reprezentanii noştri, i-am invitat să vină să ne ocupe şi să ne trateze ca pe o colonie. Şi chiar am devenit o colonie, treptat şi pe nesimţite.

Politicienii români au externalizat şi internaţionalizat luptele politice interne, reclamându-se reciproc la puterile imperiale, ceea ce a creat impresia de nemernicie cronică a tuturor guvernărilor succesive, oricare ar fi fost ele, a dat impresia că în România puterea este vacantă şi că SUA & UE sunt invitate să vină şi să preia conducerea ţării. În aceste condiţii, SUA & UE nu au refuzat oferta, mai ales că este vorba de o ţară care dispune 86

de ceva resurse şi care are o anumită importanţă strategică. În aceste condiţii totul a fost denaturat, ţara a devenit un teritoriu liber pentru a fi ocupat, poporul a devenit o populaţie care nu contează, cetăţeanul un iobag, iar democraţia o vorbă goală. În încercarea de a justifica această jalnică stare de lucruri, politicienii români de azi dau de înţeles că nu ar exista altă cale, că România poate fi modernizată doar lăsându-se mai întâi „civilizată” şi disciplinată de către Occident, chiar plecându-se tranzitoriu de la statutul de „colonie”. De vină ar fi sistemul ticăloşit post-comunist pentru eşecul de a moderniza, respectiv europeniza România, care sistem, în loc să o modernizeze, a împins-o spre neo-feudalizare. Structura neo-feudală fiind rezultatul concubinajului dintre post-comunism şi o formă primitivă şi sălbatică de capitalism. România ar fi în prezent un stat naţional eşuat, dar ar putea deveni un stat naţional modern şi performant, numai după ce va fi „reeducată” de către metropolele occidentale. Cu alte cuvinte, „cedarea de suveranitate”, adică sacrificarea independenţei ţării s-ar face numai temporar şi nu pentru perpetuarea actualilor politicieni la putere, ci pentru civilizarea cetăţenilor şi re-aducerea lor la statutul de naţiune modernă. În realitate, statutul de colonie, cu care ne-am pricopsit deja şi de care nu vom putea scăpa decât foarte greu, sau de care poate nu vom scăpa niciodată, nici măcar prin război, este echivalent cu condamnarea României la subdezvoltare pe termen lung. Ţara este decapitalizată şi nu poate dispune de exploatarea resurselor proprii. Avem de exemplu zăcăminte de aur, dar nu le putem exploata noi înşine, pentru că „nu avem bani”. Banii pe care i-am fi putut avea, adică i-am fi putut capitaliza noi înşine într-o economie asanată, au plecat în afara ţării, cu concursul unor conduceri politice corupte, iar conducerile politice corupte sunt menţinute la putere cu concursul unei străinătăţi interesate să ne spolieze, inclusiv financiar.

87

Datorită corupţiei politicienilor, am pierdut rând pe rând totul. Am pierdut în planul competitivităţii economice, prin comparaţie cu ţări precum Polonia sau Cehia, iar cadrul legal juridico-economic din România este mai curând „o frână în calea modernizării ţării”75. Am pierdut enorm prin ne-accesarea de fonduri europene, deşi cotizăm la constituirea acestor fonduri. Cheltuirea acestor fonduri este în aşa fel organizată, încât să nu poată fi fraudate, iar politicianul român, dacă nu poate fura nimic, atunci nici nu mai face nimic pentru atragerea acestor fonduri. Apoi, am pierdut prin stabilirea unor redevenţe derizorii la resursele date spre exploatare.

Nu mai avem industrie, nu mai putem prelucra nimic, ci exportăm materii prime la preţuri tot mai scăzute şi importăm produse finite la preţuri tot mai ridicate, aceasta fiind regula de bază, logica şi raţiunea oricărei exploatări de tip colonial. În timp, decalajele economice şi civilizaţionale între colonie şi metropolă se adâncesc tot mai tare. Metropola se dezvoltă tot mai mult, iar colonia se subdezvoltă tot mai mult. Este o iluzie deosebit de păgubitoare să-şi imagineze cineva că o colonie va ajunge vreodată din urmă metropola dezvoltată pe seama exploatării sale.

Ar mai fi eventualitatea împrumuturilor externe, de la FMI de exemplu. FIM are 188 de ţări membre, adică aproape toate ţările de pe glob, şi este capitalizat prin contribuţia ţărilor membre76, fiecare ţară participând cu o „cotă de subscriere” proporţională cu PIB-ul propriu. FMI este specializat în a acorda „asistenţă financiară” pentru ţările în curs de colonizare.

Aceste ţări sunt mai întâi decapitalizate şi li se crează artificial probleme financiare, după care li se oferă împrumuturi prin FMI. Dar aceste împrumuturi nu sunt destinate pentru investiţii, crearea de locuri de muncă şi pentru dezvoltarea ţării 75 76

Vasile Iuga, în www.tbs.ubbcluj.ro , consultat la 14 feb. 2014. www.imf.org consultat 14 feb. 2014.

88

împrumutate, ci numai pentru „ajustare structurală”, prin care înţeleg doar „ajustarea balanţei de plăţi”. În ţara cu care face acorduri, FMI practic conduce guvernul şi duce la perpetuarea şi agravarea stării de subdezvoltare, fapt pentru care încasează dobânzi la banii daţi cu împrumut. Ţara care se îndatorează la FMI intră astfel într-o spirală a datoriilor, care cresc vertiginos.

Criza nu se poate rezolva altfel decât prin alungarea FMI din ţară şi prin luarea de măsuri radicale. Nu este vorba doar de un raţionament logic, ci se pot găsi destule exemple de ţări în care FMI a procedat în această manieră.

Cazul Argentinei este semnificativ în acest sens. După ce a renunţat la colaborarea dezavantajoasă cu FMI, în anul 2001, Argentina a cunoscut o creştere economică spectaculoasă şi, în plus, a rămas stăpână pe resursele sale naturale77. În România, legăturile cu FMI au fost întrerupte de către Guvernul Tăriceanu în anul 2006, dar au fost realuate, printr-o decizie arbitrară a preşedintelui Băsescu, în anul 2009. Nu România a avut nevoie de FMI, ci FMI a avut nevoie să încaseze dobânzi pe împrumuturi non-necesare acordate României. Iar preşedintele Băsescu a avut nevoie, la rândul lui, de protecţia FMI, de sprijinul politic ocult al metropolei, pentru a se menţine în funcţie în mod nelegitim.

Abjecţia supunerii de tip colonial se manifestă nu doar din partea politicienilor vânzători de ţară, ci şi din partea populaţiei, un segment de populaţie confuzionat, în raport cu care a avut succes metoda de spălare a creierului. Personalităţile culturale şi politice care se declară public împotriva non-sensului „modernizării prin colonizare” sunt etichetate ca fiind „anti-sistem”, deşi acestea nu sunt împotriva sistemului democratic şi a modernizării economice, ci sunt doar împotriva sistemului neo-feudal dinăuntru şi al celui neo-colonial din afară. Aceste personalităţi sunt asasinate moral în mod metodic, printr-o presă aservită şi printr-o Justiţie selectivă încă şi mai clar aservită.

77

Şerban Cionoff, Argentina fără FMI, în jurnalul.ro nr./25 aprilie 2012.

89

Soluţiile de ieşire din această situaţie nu se întrevăd – şi probabil nici nu există. Ar trebui să distingem aici două planuri: cel intern şi cel extern.

Pe plan intern, pare clar că lucrurile au scăpat de sub control. Singura modalitate de a eradica în mod semnificativ corupţia şi de a face din nou ordine în România ar presupune măsuri radicale care, cel puţin pentru prezent, sunt nerealiste, dacă nu de-a dreptul utopice. Anume: (1) Re-naţionalizarea privatizărilor frauduloase de mare anvergură şi a sectoarelor economice de interes strategic. De exemplu în Argentina, după ce ţara a fost adusă la faliment de către FMI pe la începutul anilor 2000, intreprinderile mici falimentate au fost transformate în societăţi pe acţiuni, iar cele mari au fost naţionalizate. La fel a procedat şi Venezuela în ultimul deceniu, a alungat FMI-ul din ţară şi a naţionalizat exploatările de petrol, exploatările aurifere, producţia de ciment etc. Faţă cu aceste ţări, SUA şi FMI nu au putut să facă practic nimic. Aceste ţări au fost atacate virulent în plan propagandistic de către profitori, dar nu au putut să fie destabilizate şi nici nu s-a putut recurge la o intervenţie militară. Bineînţeles, România nu poate să facă ceea ce au făcut Argentina sau Venezuela, pentru simplul fapt că România este ţară membră NATO şi UE. Dar, totuşi, putem să ne uităm la Ungaria vecină. Această ţară s-a opus, cu curaj şi demnitate, ordinelor falimentare şi indicaţiilor aberante venite de la FMI, a pus Banca Natională a Ungariei sub controlul Parlamentului propriu, iar în august 2013 a întrerupt colaborarea cu FMI, a plătit ultimele datorii şi a cerut acestei instituţii să-şi închidă reprezentanţa din Budapesta. Cei de la FMI i-au numit „fascişti” pe guvernanţii maghiari, dar au fost nevoiţi să plece.

(2) Reintroducerea pedepsei cu moartea, chiar ca măsură temporară, cel puţin pentru infracţiunile de înaltă trădare, delapidare, fraudă sau furt de la o anumită sumă de bani importantă în sus.

90

(3) Reluarea procesului de privatizare, sub control legal şi în mod transparent, cu păstrarea în proprietatea statului a sectoarelor strategice ale economiei.

Pe plan extern, situaţia României este de aşa natură încât nu se pot lua măsuri radicale în interior. În ultima sută de ani, România a avut şi are un punct vulnerabil: Transilvania.

Trecerea Transilvaniei în administrarea Regatului României, după primul război mondial, a fost continuu şi vehement contestată de maghiari. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Stalin s-a folosit de situaţia Transilvaniei ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă Regele Mihai I al României va accepta un prim ministru impus de ruşi, atunci Transivania de Nord, teritoriu fost în timpul războiului sub ocupaţie horthystă, va reveni la România – dacă nu, nu. Regele Mihai nu avut de ales, l-a numit prim ministru pe Petru Groza, omul ruşilor, pe data de 6 martie 1945, iar la o săptămână după aceea, Regele României a fost invitat de către Armata Sovietică, care administra atunci Transilvania de Nord, să intre în Cluj, împreună cu membrii Guvernului Groza. M. S. Regele a venit la Cluj cu trenul, iar la gară a fost primit de o gardă de onoare formată din batalioane ale Armatei Române venite direct de pe front, fapt ce a constituit un semnal categoric pentru Ungaria că Transilvania de Nord revine la România. A fost unul dintre puţinele cazuri în care Stalin s-a ţinut de cuvânt.

De aceea considerăm că, şi azi ca şi atunci, România nu prea are de ales. Dacă refuză statutul de colonie şi predarea bogăţiilor ţării pe mai nimic, atunci noile imperii pot oricând să... pună problema Transilvaniei, din nou ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă nu ne conformăm cerinţelor noilor imperii, acestea pot oricând, în mod foarte discret, să ameninţe cu dezmembrarea României după scenariul iugoslav. Din păcate, România se află în prezent într-un trist moment de răscruce pentru destinul său, la locul de întâlnire a josniciei şi a trădării politicienilor români, cu pretenţiile rapace ale metropolei. Credem că azi nu se mai 91

pune problema „modernizării” statului român, ci se pune în primul rând problema, exact ca şi după cel de-al doilea război mondial, a supravieţuirii naţiunii române.

5. 3. Sovromul şi Chevronul În perioada imediat postbelică, URSS a jefuit metodic resursele României, sub motivul că România trebuie să plătească sovieticilor despăgubiri de război. În acest scop, au fost înfiinţate societăţi comerciale mixte sovieto-române, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952. În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, pe tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă, şi au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate. Deşi erau constituite pe principiul parităţii aportului de capital, adică jumătate capital sovietic şi jumătate capital românesc, scopul declarat al Sovromurilor era acela de a gestiona recuperarea datoriilor României către Uniunea Sovietică. În realitate, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de exploatare de către URSS a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general. Despre activitatea Sovromurilor, o personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”78.

Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. Unele Sovromuri ar merita o succintă analiză separată. „Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954.

Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

78

92

La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila. Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea Sovromtransport, în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român şi în locul acestei societăţi a fost înfiinţată firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român79. „Sovrompetrol” a fost înfiinţată pe 17 iulie 1945, în condiţiile armistiţiului încheiat cu Uniunea Sovietică. Aportul părţii sovietice s-a constituit din bunurile germane confiscate de către URSS din România, respectiv din utilajele germane aflate în câmpurile de extracţie petrolieră. Societatea exploata ţiţeiul din România şi în parte îl transporta în URSS, în contul despăgubirii de război. „Sovrompetrol”, care a deţinut cotrolul total asupra industriei de petrol româneşti, a făcut totodată şi investiţii importante în România. A fost construit un nou sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia şi Moldova, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie. Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 195680, iar patrimoniul a trecut în totalitate în proprietatea statului român. „Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat extragerea uraniului şi cercetarea N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

80 Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 124.

79

93

zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României. Participaţia de capital la această societate a celor două părţi, România şi URSS, ca de altfel la toate sovromurile, era egală, adică 50% 50%, iar beneficiile trebuiau împărţite, cel puţin teoretic, tot în mod egal. În perioada ei de existenţă relativ scurtă, de numai 4 ani, a extras şi transportat în URSS, sub acelaşi motiv al despăgubirilor de război, aproximativ 18.000 tone de uraniu metal la un preţ subevaluat, material utilizat în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere, Sovromcuarţit a făcut şi anumite investiţii, construcţii de infrastructură (căi ferate şi drumuri, de exemplu la Ştei în judeţul Bihor), cartiere de blocuri de locuinţe în aşa-numitele centre muncitoreşti, clădiri industriale, şi linii de energie electrică. La fel, a creat un mare număr de locuri de muncă, la apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţuri stabilite pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut URSS a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe81, începând cu anul 1961. Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea de 413 milioane ruble nu a mai fost plătită niciodată. „Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş 81

Idem, p. 154.

94

nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român. Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, adică cu utilajele germane din timpului războiului, care au fost abandonate la faţa locului şi au fost confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în URSS. În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc. Suma totală transferată din România în URSS de către toate cele 16 sovromuri pe doată durata existenţei lor este estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari82.

O comparaţie sumară între exploatarea României învinsă în război de către URSS, prin Sovromuri, şi actuala exploatare a resurselor României colonizată fără război de către noile imperii, de către companii private din ţările zise „democrate”, înclină balanţa dreptăţii şi a corectitudinii etice în afaceri în favoarea celor dintâi.

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari83, pentru distrugerile pe care Armata Română se pretindea că le-ar fi provocat în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est, evident fiind vorba de valoarea de atunci a dolarului SUA. Ruşii au preluat George Nanu, În spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 344.

83 Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro consultat la 1 martie 2014.

82

95

din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar au spoliat România şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către URSS a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept internaţional.

Prin comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, aurul, alte minerale, gazele de şist etc., sunt luate pe nimic de către companii occidentale, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu companii private occidentale, în vederea construirii de autostrăzi, sau pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. – azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul SUA & UE, care chipurile ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO, dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceva ce în lumea interlopă se numeşte taxă de protecţie.

Cu alte cuvinte, prin anii ’50 am plătit ruşilor despăgubiri pentru un război care a avut loc şi pe care ei l-au câştigat, în schimb azi plătim către noile imperii taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care nu a avut încă loc, iar dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, tandemul SUA & UE sau potenţialii lor adversari. Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme din SUA & UE aurul, gazele de şist şi o parte a banilor adunaţi la buget. Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci există doar şantajul şi ameninţările discrete, venite pe căi oculte din partea SUA & UE, precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul, venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti.

96

Putem să luăm pe rând câteva taxe de protecţie de acest fel. De exemplu, contractul extrem păgubos cu firma americană Bechtel, care chipurile ar fi urmat să construiască autostrăzi în România, încheiat de către guvernul Năstase în decembrie 2003, a fost încheiat la presiunea unor înalţi oficiali ai SUA, care i-au spus franc premierului Năstase că numai cu această condiţie vor susţine intrarea României în NATO84. Astfel, acest contract, al cărui original se zice că s-ar fi „pierdut”, a fost gândit din capul locului, în mod intenţionat şi deliberat, ca să fie un contract în dezavantajul statului român. Evident, scopul nu era ca România să aibă autostrăzi, ci scopul era ca băieţii deştepţi de la Bechtel să câştige nişte bani nemunciţi pe spinarea României, înghiţind 1,6 miliarde euro pentru 52 de kilometri de autostradă.

Contractul cu Chevronul privind exploatarea gazelor de şist, sau cel cu RMGC vizând exploatarea aurului de la Roşia Montană sunt gândite în acelaşi fel, în sensul că România este tratată la fel, ca o colonie condusă de politicieni puşi în funcţii importante numai cu acordul metropolei. În cazul contractului cu Chevron redevenţa, adică cota care revine statului român ca proprietar al terenului, este de doar 3,5% din gazul exploatat. În rest, dacă România mai are nevoie de gaz, poate să cumpere de la Chevron, bineînţeles la preţuri Vest. Tot aşa şi cu aurul de la Roşia Montană şi cu alte metale preţioase. Redevenţa la aur şi platină prevăzută în contractul ţinut secret faţă de poporul român era de 4%, dar în urma protestelor opiniei publice împotriva exploatării de la Roşia Montană, firma a promis mărirea redevenţei la 6%. În rest, dacă statul român are nevoie de aur, poate să-l cumpere la preţul pieţei de la firma canadiană care va exploata aurul nostru de la Roşia Montană.

www.civitaspolitic.org/autostrada-bechtel, consultat la 1 martie 2014.

84

97

Spre deosebire de aceste contracte şi altele de acelaşi fel, în cazul sovromurilor, participaţia statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau, cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovieticii recurgeau de regulă la înşelăciune de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu cobora, după toate calculele, sub 40%.

Paradoxal şi ca o ironie a istoriei, afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi” de azi.

Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă, Chevron şi RMGC promit doar câteva sute.

Apoi, după urma sovromurilor, patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului român. Lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe muncitoreşti.

Ce va rămâne însă de pe urma Chevron sau a şantierului de la Roşia Montană? Imaginaţia ne conduce spre un tablou apocaliptic.

98

6. Irakul, Rusia şi ‘Primăvara arabă’?

6. 1. Preparative pentru un război anti-islamic de lungă durată Războiul împotriva Irakului a început în fapt cu mai multă vreme înainte, din punct de vedere ideologic şi psihologic. Ideologic, SUA au fabricat o serie de sofisme lustruite, pe care le-au livrat opiniei publice mondiale printr-un uriaş aparat mediatic. Cum ar fi bunăoară că Irakul ar trebui să demonstreze că şi-a distrus armele pe care nu s-a demonstrat că le are. Efectul manipulării nu a putut fi neglijat. Milioane şi milioane de oameni din întreaga lume au repetat fără să gândească deloc, la modul psittacist, justificările SUA. Psihologic, SUA şi-au etalat înfricoşătorul arsenal militar la frontierele viitoarei victime, cu scopul de a o îngrozi şi hipnotiza, au lansat din avion fluturaşi cu conţinut defetist, îndemnând poporul irakian la revoltă împotriva „dictaturii”. Îmbierea lui Saddam cu exilul a fost tot un truc de acelaşi fel.

Evident că, în ipoteza că ar fi reuşit să-l păcălească să se exileze, Saddam tot ar fi fost urmărit până în pânzele albe şi asasinat.

Dar Saddam, în locul unei morţi dezonorante ca fugar, a ales să moară în ţara sa. Insistenţa suspectă cu care lui Saddam i s-a oferit varianta exilului îşi are şi ea explicaţia ei. Anume, s-a scontat că o eventuală fugă a lui Saddam Hussein ar fi demoralizat Irakul, armata şi populaţia civilă ar fi opus o rezistenţă mult mai redusă, iar SUA ar fi avut pierderi umane mai mici.

Dar să revenim la mizele războiului. Evident, miza principală o constituie acapararea petrolului, dar nu este singura. Există şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, pot să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri 99

filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a Israelului.

Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă.

Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele sunt date jos şi vor fi date jos cu forţa.

O altă metodă de dominaţie, veche de când lumea, o constituie divizarea teritorială, fragmentarea, „federalizarea”.

Irakul a mai fost fragmentat odată, în 1961, de către englezi, prin desprinderea Kuweitului ca „stat independent”, un stat cu un teritoriu minuscul şi având atunci o populaţie sub 1,5 milioane locuitori, dar care a preluat o parte importantă din rezervele petroliere din zonă. În paranteză fie spus, atunci când a ocupat Kuweitul în 1990, Irakul a căutat de fapt să-şi recupereze o provincie istorică ce i-a fost smulsă de către englezi doar cu vreo 30 de ani mai-nainte. Şi o altă metodă va consta în iniţierea unui insistent proces de secularizare, de laicizare a statelor Islamului, în scopul slăbirii influenţei pe care religia o deţine aici în diferitele domenii ale vieţii, în speţă în plan moral şi politic. Se urmăreşte debilizarea religiei şi laicizarea statului ca premise ale „democratizării” politice. Nu ştim dacă într-un viitor previzibil se va ajunge şi în ţările islamice la indeferentismul religios din Europa occidentală sau la degenerarea spiritului religios ca în SUA, dar putem spune că aceasta este tendinţa. Laicizarea combinată cu fragmentarea vor contribui la slăbirea islamului mai mult decât operaţiunile militare propriu zise. Încă de mai demult, din secolul al XVIII-lea, filosoful Imm. Kant a enunţat ca pe o axiomă ideea că puterea corupe 100

judecata. Puterea în sens politic înseamnă capacitatea de a-ţi impune voinţa proprie asupra altora, de a determina comportamentul celorlalţi în beneficiul tău, abstracţie făcând de o judecată nepărtinitoare, de eventualitatea luării în consideraţie şi a dreptului celuilalt. Apoi puterea mai are însuşirea păcătoasă de a nu putea fi săturată niciodată. Puterea devine viciu. Există un fel de beţie a puterii. Puterea cheamă putere şi cineva, odată ajuns la o putere oarecare, va ţinti neapărat spre o putere şi mai mare, se va folosi de cei de sub el şi îi va săpa pe cei aflaţi deasupra lui, căutând să ajungă cât mai sus. Este ca şi cum cineva, spre a-şi potoli setea, ar bea apă sărată. Setea nu numai că nu va înceta ci, dimpotrivă, va deveni tot mai puternică.

SUA au rămas, pe moment, singura superputere şi dau semne că suferă de aceeaşi patologie a puterii nelimitate.

Simptomele sunt multe şi de grave. Nefiind contrabalansate eficient, deocamdată, de către alţi poli de putere mondială, SUA se comportă totalitar. De exemplu au refuzat să recunoască Curtea Penală Internaţională, fapt ce sfidează dreptul internaţional, deschide calea unei noi politici de forţă, cum a fost „Machtpolitik”-ul lui Hitler şi creează premise ca crime de război comise de către militarii americani să poată rămâne nepedepsite.

Privind invadarea nejustificată a Irakului, ajungând într-o situaţie de izolare diplomatică în raport cu marile puteri, SUA au mituit cu vorbe goale ţări precum Bulgaria, România, precum şi o serie de ţări africane, spre a le câştiga sprijinul. La modul cel mai ridicol cu putinţă, în Consiliul de Securitate al ONU, alături de SUA s-au aflat ţări precum Pakistanul, Camerunul, Angola şi Guineea, ţări despre care se poate spune orice, mai puţin însă că ar fi modele de democraţie şi prosperitate. Consilierul pe probleme de apărare al preşedintelui Bush, Condolezza Rice a dat ordin ca telefoanele reprezentanţilor acestor ţări să fie interceptate, spre a putea fi manipulaţi mai uşor. Apoi, un oficial american a fost trimis la Bucureşti să constate în vorbe că 101

România are o „economie de piaţă funcţională”, de parcă o economie de piaţă ar fi ceva ce s-ar putea înfiinţa brusc, prin decret, iar nu rezultatul unui îndelungat proces real. Afirmaţia e cu atât mai cinică cu cât orice chior poate vedea că la noi lucrurile evoluează, cel puţin deocamdată, într-un sens contrar economiei de piaţă, adică spre un control de tip centralizat, în care locul statului l-a luat mafia.

Mentalitatea politică americană, preluată şi la noi în felul cel mai prost asimilat cu putinţă din snobism şi din mirajul modului de viaţă american, conţine un totalitarism mai subtil decât cel din ţările foste socialiste, acela desemnat de expresia „political correctness”. Sloganul ne îndeamnă ca, dacă vrem să ne fie bine, atunci să „gândim corect” în ceea ce priveşte problemele politice, adică să nu gândim cu capul nostru, ci să gândim aşa cum gândeşte conducerea superioară de partid şi de stat. Adevărul nu se află în noi înşine şi nici nu poate fi elaborat prin judecata noastră, ci adevărul ne vine de sus. Dar nu de la Dumnezeu, ci de la şefi.

6. 2. Compromiterea Premiului Nobel Decernarea a Premiului Nobel pentru Pace pe anul 2003 a surprins şi contrariat pe multă lume. Catolici dar şi foarte mulţi ne-catolici în sensul apartenenţei la confesiune, aveau o mare admiraţie faţă de Papa Ioan Paul al II-lea, ca personalitate istorică ce a făcut extrem de mult pentru pace. Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, împreună cu fostul lider al URSS Mihail Gorbaciov, care de altfel a şi primit Nobelul pentru Pace, au dezamorsat paşnic cea mai periculoasă bombă planetară, cel mai criminal imperiu din întreaga istorie a umanităţii. Un imperiu autodeclarat fără Dumnezeu şi înzestrat cu arme nucleare, o teribilă forţa brută în stare de orice, mai ales pe vremea lui Brejnev, când a văzut că pierde competiţia economică 102

cu vestul capitalist. Lucrul a fost posibil fără război, minunea s-a produs datorită, în primul rând, mutaţiilor spirituale coordonate de către suveranul pontif. Dacă a existat cineva, dintre cei care au trăit pe la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 pe pământ, să merite cea mai înaltă distincţie internaţională pentru pace, atunci acel om a fost negreşit capul Bisericii Catolice. La mare distanţă în urma lui ar veni alte personalităţi istorice, să zicem fostul preşedinte ceh Vaclav Havel. Sau, dacă nu, atunci Premiul Nobel nu mai e cea mai înaltă distincţie internaţională. Şi, cu toate acestea, juriul Nobel a preferat-o, în 2003 de exemplu, pe o obscură fostă judecătoare din Iran, Shirin Ebadi, care trăia exilată în Occident şi care era total nevinovată, în sensul că nu a făcut nimic la viaţa ei. De ce? Răspunsurile ar fi mai multe. În primul rând, lucrurile nu se explică altfel, decât prin faptul că Juriul Nobel este supus câteodată unor influenţe şi presiuni oculte venite de peste ocean. Papa trebuia pedepsit într-un fel, pentru că a avut curajul să se împotrivească războiului de jaf şi cotropire pus la cale de către SUA împotriva Irakului.

Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat ferm şi categoric, în mod repetat, împotriva războiului din Irak85. Paradoxal, ca o ironie a istoriei, chiar omul care a făcut cel mai mult pentru pace, nu a primit Nobelul pentru Pace, tocmai pentru că a luptat pentru pace! În al doilea rând, laureatul Nobelului pentru Pace din 2003, cu motivaţia că a luptat cândva pentru drepturile femeilor în Iran, judecătoarea Shirin Ebadi, era de fapt figură dubioasă.

Aceasta fusese judecătoare până în 1979, adică de pe vremea fostului şah Reza Pahlavi, când în Iran nu era cazul să lupţi pentru drepturile femeilor, deoarece acestea practic existau. Din 1979, persoana în discuţie a trăit în Anglia şi în Norvegia, unde a profesat ca avocat. Poate a pledat şi în procese care implicau 85

Vezi www.agero-stuttgart.de 103

probleme de principiu privind drepturile femeilor de origine islamică, dar a făcut-o ca orice avocat, pentru clienţii săi şi pentru bani. În acest caz, la egalitate cu ea se pot afla zeci şi sute de mii de avocaţi.

Ce a făcut această avocată, în mod deosebit, ca să merite Nobelul pentru Pace? Această persoană pare a fi un caz tipic de agent pregătit de către CIA, la fel cum a fost pregătit tot în exil Ahmad Chalabi pentru Irak, pe care americanii ar fi intenţionat să o folosească, sub acoperirea prestigiului Premiului Nobel, pentru a destabiliza situaţia politică din Iran. Putem fi de acord că pot fi folosite mijloace murdare spre a destabiliza o ţară arabă, dar punerea în joc a Premiului Nobel pentru Pace în acest scop este prea mult. Ştirbeşte grav şi pe termen lung valoarea şi credibilitatea acestui premiu.

6. 3. Federaţia Rusă la limitele răbdării Oricine a putut observa că în ultimele trei decenii Rusia a făcut gesturi uimitoare, prin comparaţie cu diplomaţia tradiţională a URSS. Rusia a dus constant o politică de cedare de poziţii pe plan extern. Această strategie a demarat pe la sfârşitul anilor '80, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Au fost retrase trupele sovietice din statele foste socialiste din Europa centrală, din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG. Rusia a fost de acord cu democratizarea ţărilor foste satelite şi cu reunificarea Germaniei. A admis secesiunea şi proclamarea independenţei în cazul unor state foste sovietice din vestul URSS (Ucraina, Belarus, Moldova), precum şi a unor state islamice din zona caucaziano-caspică, bogate în petrol, cu excepţie Ceceniei. Apoi, a fost de acord cu extinderea NATO spre Est, după desfiinţarea Pactului de la Varşovia. Nu a intervenit pentru menţinerea fostei Iugoslavii. A permis armatelor SUA ca, sub pretextul luptei împotriva „terorismului”, să ocupe Afganistanul şi Irakul s.a.m.d.

104

Este o strategie care ar trebui să dea de gândit. Care ar fi trebuit să fi fost evaluată sub raportul limitelor până la care poate fi dusă. Este cunoscut că ţările din fostul bloc sovietic au fost ţinute laolaltă şi li s-a menţinut sistemul socio-economic printr-o politică de forţă. Postbelic, URSS a realizat intervenţii în forţă în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Această politică nu a mai putut fi practicată după ce a devenit clar că ţările socialiste au pierdut competiţia economică cu Vestul capitalist şi SUA. Apoi, fostul imperiu numit URSS era prea heterogen şi diluat, cu prea multe tendinţe centrifuge, spre a mai merita să fie menţinut. Conducerea Rusiei, începând de la Gorbaciov încoace, a dat dovadă de inteligenţă şi s-a repliat pe poziţiile care îi sunt proprii şi oarecum ireductibile. S-a constituit o structură statală federativă, numită Federaţia Rusă, contractată între hotarele sale tradiţionale, de pe vremea imperiului ţarist, cu limesul vestic trecând pe lângă Ucraina şi Belarus, cu limesul sudic pe Caucaz, Marea Caspică, Iran şi Afganistan, încât s-ar părea că Rusia şi-ar fi recăpătat consistenţa şi coerenţa. Era de altfel şi viziunea scriitorului rus A. Soljeniţân. Problema este: până unde poate fi comprimat colosul rus? Care este ‘coeficientul său de elasticitate’? De la care limită de comprimare încolo, colosul rus se va trezi şi va reacţiona?

Se pare că acest punct critic a fost deja atins, undeva în vara anului 2008.

Totul a început de la situaţia creată în Georgia, ţară fostă republică socialistă sovietică sub denumirea de Gruzia. Georgia este o enclavă în Munţii Caucaz, alungită pe direcţia est-vest, cu ieşire la Marea Neagră. Conductele care ar urma să transporte petrolul şi gazele din zona Mării Caspice spre Vest trebuie să treacă prin Georgia. Nu există altă soluţie. La nord se afla instabila Cecenie, iar la sud Iranul ostil. Americanii au şi construit deja două conducte gigant, care traversează Georgia în lung, dinspre zona Marii Caspice spre Marea Neagră şi Turcia. Ca să asigure securitatea lor, americanii au înfiinţat şi o 105

bază militară pe teritoriul Georgiei, în martie 2002, menită să antreneze, chipurile, armata georgiană în lupta împotriva „terorismului”. Pe de altă parte ‘securitatea’ Georgiei, în partea de nord a ţării, în provincia separatistă Osetia, era asigurată de mai multă vreme şi de către baze militare ruse. Şi iată că, în sfârşit, într-o ţară mică, pe o fâşie îngustă de pământ, interesele americane şi ruse privind petrolul caspic au ajuns faţă în faţă. Şi armatele lor la fel.

Americanii au încercat să-l manipuleze pe fostul preşedinte al Georgiei Eduard Şevardnadze împotriva ruşilor, adică să-l determine să ceară Rusiei să-şi retragă bazele militare din Georgia. Dar Şevardnadze a pariat pe legitimitatea intereselor Rusiei în Georgia. În august 2003, fostul preşedinte georgian a favorizat pătrunderea în Georgia a companiei petroliere ruse UES, al cărei preşedinte era Anatoli Ciubais, un om foarte influent, apropiat al fostului preşedinte Elţân şi al preşedintelui Putin. Americanii s-au răzbunat pe Şevardnadze, răsturnându-l de la putere după acelaşi scenariu ca şi pe Miloşevici. Au adus în locul lui pe un avocat, Mihail Saakaşvili, care a trăit mai mulţi ani în Statele Unite şi care, foarte probabibl, a fost recrutat de către CIA. Numai că Şevardnadze a plecat dar problema a rămas. Înfruntarea intereselor americane şi ruse a mocnit o vreme îndărătul frazelor cu lustru diplomatic. Apoi a izbucnit pe neaşteptate.

Pe data de 19 august 2008, profitând de faptul că atenţia lumii întregi era atrasă de festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, minuscula Georgie a atacat militar pe neaşteptate Federaţia Rusă. După cum s-a arătat86, în planificarea acţiunii militare georgiene un rol important a fost rezervat propagandei prin mass-media internaţională, în scopul inducerii în opinia publică euroatlantică a imaginii unui stat mic, nedreptăţit şi strivit de un stat mare şi puternic. Deci, Georgia 86

Călin Hentea, în www.historia.ro , consultat la 15 feb. 2014.

106

conta pe un important sprijin diplomatic internaţional, pe un puternic sprijin american privind înzestrarea cu armament, precum şi pe cei peste o mie de “consilieri” militari israelieni, care au coordonat efectiv operaţiunile militare anti-ruse. Nici momentul declanşării operaţiunilor militare de către Georgia nu a fost ales întâmplător. Liderii mondiali erau toţi reuniţi la Beijing, pentru a asista la ceremoinia de deschidere a Jocurilor Olimpice, mizându-se probabil pe formarea, la nivelul cel mai înalt, al unui sentiment de simpatie şi sprijin faţă de Georgia, prezentând lucrurile pe dos, susţinând că această ţară mică şi neajutorată este o victimă inocentă a agresiunii ruseşti, când de fapt Georgia era agresorul. După cum se ştie, riposta militară a Rusiei a fost rapidă, fermă şi devastatoare, iar presa occidentală şi americană plătită de către Georgia a încetat să mai demonizeze Federaţia Rusă.

Al doilea act al dramei confruntării diplomatice SUA – Federaţia Rusă s-a jucat în cursul lunii septembrie 2013, în problema războiului civil din Siria. Retorica prealabilă a SUA şi a formatorilor de opinie fani şi chiar fanatici ai SUA era una de auto-încurajare, pivotată în jurul afirmaţiei, cum că „Rusia nu mai este o putere globală”87.

Pe data de 21 august 2013, într-o suburbie a Damascului a avut loc un atac cu arme chimice, soldat cu moartea a peste 1.400 de civili. Probabil o provocare, dar rebelii sirieni şi SUA s-au grăbit să acuze neverificat armata guvernamentală siriană, susţinătoare a regimului Bashar Al Assad. Preşedintele Obama a spus răspicat că este o acţiune intolerabilă, că atacul cu arme chimice împotriva populaţiei civile înseamnă „depăşirea unei linii roşii” etc. Părea clar un motiv plauzibil pentru o intervenţie militară a SUA în Siria, SUA păreau obligate la ripostă. Rusia a cerut dovezi, din care să reiasă că armata guvernamentală este autorul atacului. Pe 26 august 2013, o delegaţie de inspectori 87

Dan Dungaciu, în www.adevarul.ro , consultat la 15 fe, 2014.

107

ONU încearcă să verifice în teren incidentul, dar când să ajungă în suburbia respectivă, convoiul oficial este atacat de către luptători neidentificaţi. Pe 27 august, înalţi oficiali americani susţin că preşedintele Obama ia în considerare o intervenţie militară în Siria, de scurtă durată şi cu scopul limitat de a pedepsi atacurile cu arme chimice. În fine, pe 31 august, însuşi preşedintele Obama declară că Statele Unite au „o responsabilitate morală de a interveni militar în Siria”88. În paralel cu aceste declaraţii, o impresionantă flotă de război a SUA a intrat în Mediterana prin Gibraltar şi s-a pus în marş spre coastele Siriei. În acelaşi timp, o altă mare flotă de război, aceea a Federaţiei Ruse, intra în Mediterana din Marea Neagră prin Bosfor şi din Marea Roşie prin Canalul Suez. Războiul părea inevitabil. Până într-o bună zi, când lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. În ziua de marţi 3 septembrie 2013, aşa cam pe la orele amiezii, Ministerul rus al Apărării a anunţat că un radar de pe uscat, situat în sud-vestul Rusiei, în apropiere de Marea Neagră, a detectat la ora 10 şi 16 minute, ora Moscovei, două rachete, care au fost trase din „partea centrală către estul Mării Mediterane”89 şi că „obiectele balistice” au căzut în mare, fără să provoace daune. Iniţial, adică în aceeaşi zi, şi SUA şi Israelul au negat că ar fi avut loc un tir cu rachete în Mediterana, dar în ziua următoare, pe 4 septembrie, Pentagonul a dat un comunicat, din care reieşea că a fost vorba de un exerciţiu israeliano-american, dar că ar fi fost un „test”, care „nu a avut nimic de a face cu o eventuală acţiune militară în Siria”90.

Evident că nu a fost nici un „test”, pentru că atunci nu era nici momentul şi nici locul să se facă teste, ci a fost debutul ratat al Pentru cronololgia evenimentelor, vezi: www.titulescu.eu, consultat la 16 feb. 2014.

89 www.stiri.com.ro, consultat la 16 feb. 2014.

90 Idem.

88

108

atacării Siriei, au fost primele şi ultimele două rachete americane de tip Sparrow destinate Damascului, dar care au fost doborâte (de către ruşi? de către sirieni cu arme anti-rachetă de fabricaţie rusească?) imediat după lansare. Armata americană, care probabil nu se aştepta la această performanţă a ruşilor, a luat decizia înţeleaptă de a nu mai continua atacul. Din acest punct încolo, lucrurile s-au liniştit ca prin farmec, flotele militare s-au reîntors în porturi, iar preşedintele american Barack Obama a lăsat-o mai moale cu „responsabilitatea morală de a interveni militar în Siria” şi a acceptat fără condiţii propunerile preşedintelui rus Vladimir Putin, privind rezolvarea crizei din Siria, propuneri pe care anterior le-a fost respins cu încăpăţânare.

6. 4. Cum a fost regizată primăvara arabă?

Cele mai interesante răspunsuri la această întrebare le aflăm la William Engdahl, un economist şi poliltolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale91. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.

Scopul final al SUA în momentul de faţă – arată în continuare Engdahl92 – este acela de a pune sub controlul său 91 92

www.williamengdahl.com, consultat la 22 feb. 2014. www.rt.com, consultat la 22 feb. 2014.

109

militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete.

William F. Engdahl crede că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, Tunisia, Maroc, până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind manipulaţi.

Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici93.

Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor islamice? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum 93

Idem.

110

s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”94.

Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei.

Acest lucru nu a fost dezvăluit abia acuma de către Engdahl, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 199895. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii.

Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general. În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase, propunând în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infrastructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află infiltrat acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine.

China dispune de venituri comerciale de aproximativ 300 de miliarde dolari anual, bani care trebuie investiţi undeva.

Idem.

Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, 1998.

94 95

111

Inclusiv România, prin premierul Victor Ponta, a tatonat în toamna anului 2013 mediul economic şi politic chinez, iar pe la sfârşitul lunii noiembrie prim ministrul Chinei a venit într-o vizită oficială la Bucureşti. Ocazie cu care au fost făcute din partea chineză oferte de investiţii deosebit de avantajoase, în valoare de aproximativ 8 miliarde de euro. O lună şi ceva mai târziu, adjunctul secretarului de stat american Victoria Nuland a venit intempestiv la Bucureşti, să-şi mai vadă colonia şi să blocheze accesul investiţiilor chineze în România. Omul cu ideea, adică premierul român Victor Ponta, cel care l-a invitat în România pe premierul chinez, a evitat să dea ochii cu Nuland, dar aceasta a fost primită de către preşedintele Băsescu şi ministrul de Externe, cărora le-a şuierat printre dinţi, între altele, ceva despre „derapajele statului de drept” în România, de parcă în SUA statul de drept ar merge mai drept, după scandalul ascultării ilegale a telefoanelor la scară globală. Dar supuşii români au înţeles aluzia şi au lăsat-o baltă cu investiţiile chineze.

Deocamdată China, cu uriaşele resurse financiare de care dispune, cumpără bonuri de tezaur de la SUA, susţinând în acest fel în mod indirect dolarul american şi finanţând, în mod ironic, chiar investiţiile militare ale SUA îndreptate inclusiv împotriva sa, adică a Chinei. Dar SUA, pentru a-şi menţine dolarul, trebuie să găsească repede noi domenii de pradă, şi de aceea şi-a îndreptat privirile spre fabuloasele bogăţii ale lumii arabe. În opinia lui Engdahl, inclusiv criza din Grecia a fost amorsată, începând cu anul 2002, de către Goldman Sachs, care a încurajat această ţară să falsifice rapoartele oficiale privind deficitul bugetar şi datoria publică, declarând cheltuieli guvernamentale mai mici şi o datorie publică mai mică decât erau în realitate. Criza din Grecia a fost programată, pentru a putea fi detonată de la mare distanţă, din SUA, atunci când ar fi 112

fost necesar, respectiv atunci când moneda euro ar fi putut deveni un concurent serios pentru dolarul american. În fine, o altă mare, gigantică ironie a istoriei constă în aceea că în prezent tocmai Rusia, o Rusie încercuită militar în ultimii ani, prin construirea a nu mai puţin de 17 noi baze militare ale SUA, această Rusie – poate împreună cu Iran, China şi unele ţări din America de Sud – este chemată să joace un rol constructiv, de stabilizare şi stabilitate politică în lume, să joace rolul de contrapondere la această strategie deosebit de periculoasă a NATO şi SUA. În linia aceleaşi ironii, de data asta mai mult comică decât gravă, se înscrie şi faptul că Rusia a preluat ştafeta respectării drepturilor omului, prin faptul că a acordat azil politic lui Edward Snowden, unul dintre puţinii oameni, alături de Julian Assange, care au îndrăznit să arate adevărate faţă a SUA.

113

7. De ce China?

Ascensiunea economico-militară a Chinei este un fapt poate prea puţin analizat. Iar puţinele analize pertinente realizate până în prezent s-ar părea că sunt supuse unei cenzuri făţişe96. În urmă cu două decenii şi ceva, China a ales un drum al muncii şi al sacrificiilor. Muncitorul chinez a fost educat să muncească mult şi să fie plătit extrem de puţin, prin comparaţie cu muncitorul american sau european, cu proverbiala farfurie de orez pe zi. China a ajuns să producă de toate, şi încă la proporţiile populaţiei sale, enorm de mult şi extrem de ieftin.

China a exportat foarte mult, saturând piaţa societăţilor occidentale de consum, şi a importat foarte puţin, având aşadar o balanţă comercială cu un excedent foarte mare97. Până în 2012, Germania a deţinut locul întâi pe plan mondial la balanţa comercială excedentară, dar în 2013 a fost depăşită de către China. Un flux financiar uriaş intră anual în China. Foarte multe ţări ale lumii, începând cu SUA, au datorii financiare importante către China. Evident, aceşti bani trebuie investiţi undeva. Ca orice putere colonială, respectiv ca orice putere comercială cu excedent financiar, China face investiţii mari în străinătate şi repatriază profitul, ceea ce atrage o şi mai mare capitalizare a ţării. Ţările decapitalizate şi transformate deja în colonii, precum România, nu au resurse financiare şi sunt nevoite să se împrumute. De unde? Practic, acestor ţări li se impune să se împrumute de la FMI, de la bănci europene sau americane. Iar băncile în cauză impun acestor ţări dobânzi mai mari decât cele Vezi Primo Laurenţiu, Meritocraţia, Ed. Antet, 2009, republicată pe www.meritocratia.ro, p. 1.

97 Idem.

96

114

de pe piaţa liberă a împrumuturilor, sub pretextul că ar fi vorba de ţări care ar reprezenta risc de neplată a datoriei. Ungaria face din nou o figură aparte şi la acest capitol. A tratat deja la începutul anului 2014 un împrumut de 10 miliarde de euro din Rusia, în condiţii mult mai avantajoase decât cele impuse României de către FMI, pentru construirea unei centrale nucleare. La fel, premierul român Victor Ponta a încercat atragerea în România a unor investiţii chineze, de 8 miliarde de euro, de asemenea în condiţii mult mai avantajoase decât cele oferite de către FMI şi băncile americane şi europene. Dar aceste iniţiative nu vor rămâne nepedepsite de către imperiile SUA & UE. În ianuarie 2014, adjunctul secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, a venit pe neaşteptate la Bucureşti şi a ameninţat Româniea să renunţe la investiţiile chineze. În cazul Ungariei, dacă nu va renunţa la împrumutul din Rusia, s-ar putea ca, întrun viitor apropiat, imperiile să destabilizeze această ţară în mod dramatic.

Dar ţările decapitalizate şi colonizate care se împrumută de la FMI şi bănci europene şi americane, se împrumută în mod indirect tot din... China! Pentru că China este cel mai important „contributor” la constituirea fondului de împrumut al FMI, atâta doar că dobânda se duce la FMI în loc să se ducă în China.

La fel stă situaţia şi cu băncile americane. SUA este superîndatorată către China. Eu de exemplu, dacă am luat împrumut 10 dolari din SUA, iar SUA la rândul ei este datoare Chinei cu 1.000 de dolari, asta se cheamă că eu m-am împrumutat indirect tot din China, atâta doar că dobânda merge la băncile din SUA, nu la cele din China, iar China pierde practic diferenţa dintre dobânda mai mică practicată faţă de SUA şi dobânda mai mare percepută de către băncile americane faţă de ţările-colonii.

China are nişte puncte tari98, care fac plauzibilă ipoteza că, într-un viitor apropiat, această ţară va depăşi SUA din punct 98

Idem.

115

de vedere economic, dar şi ca putere militară. Aceste puncte sunt: China are o populaţie care reprezintă aproximativ un sfert din populaţia planetei. Are un teritoriu imens. Are deja accest la resurse. Are o poziţie strategică importantă. Are, spre deosebire de SUA, o cultură şi o civilizaţie de peste două mii de ani. Are un popor ambiţios, care a demonstrat că este capabil de spirit de sacrificiu. Are legi aspre pentru combaterea corupţiei. Are un sistem politic centralizat şi autoritar, care poate permite o adaptare mai bună în competiţia economică globală. Într-adevăr, China a reuşit să aibă acces la materii prime, dar nu ocupând anumite zone ale globului prin război, ci pe cale comercială, cumpărând teritorii întinse din Africa şi Australia (deocamdată), fapt care denotă o dată în plus caracterul unei naţiuni cu o civilizaţie străveche. Pe de altă parte, la fel cum odinioară europenii le-au furat chinezilor invenţiile lor specifice, praful de puşcă sau acul magnetic, astăzi China copiază şi reproduce orice invenţie tehnică, fără scrupule, cu o repeziciune uimitoare. Conducerea centralizată a acestei ţări de asemenea poate fi un avantaj, pentru că deciziile se pot lua rapid şi eficient, fără tergiversări, fără să fie blocate de instituţiile unei democraţii prost înţelese. Ordinea şi disciplina sunt asigurate prin pededpse care descurajează infracţionalitatea, inclusiv prin pedeapsa cu moartea, spre deosebire de exemplu de Europa de azi, în care sistemul penal nu este deloc descurajant, unde infractorii au mai multe drepturi decât părţile vătămate şi în genere decât oamenii cinstiţi, unii dintre infractori trăind chiar mai bine în închisoare decât în libertate. În Europa de azi, majoritatea politicienilor care fac legile nu sunt altceva decât reprezentanţii sau interpuşii infractorilor.

Astfel China a ajuns să producă pentru Occident, în cantităţi imense, bunuri de folosinţă cotidiană, îmbrăcăminte, jucării sau aparatură electrocasnică, atrăgând sume enorme de bani, care sunt însă cheltuiţi judicios. Şi unele ţări arabe, unde există guverne marionete ale SUA, au atras sume uriaşe de bani 116

din Occident în schimbul petrolului, dar nu au ştiut practic ce să facă cu banii. Au cheltuit pentru un lux orbitor, în voluptate consumeristă, în investiţii morganatice şi extravagante, în construcţii babilonice şi insule artificiale. Investiţii care nu produc nimic, banii dispar ca şi cum ai turna apă în nisip şi, foarte probabil, într-un viitor oarecare această civilizaţie va dispărea cu totul, ca o iluzie optică a pustiei. Acele ţări arabe nu au fost interesate în cercetarea ştiinţifică pentru obţinerea de energii alternative, deoarece trebuie să-şi vândă avantajos petrolul, fără concurenţă energetică. Şi de asemenea nu au fost interesate să investească într-un sector propriu de apărare, pentru că au pe teritoriul lor... baze militare americane! În cazul Chinei, lucrurile stau cu totul altfel. Cu banii proveniţi din Occident şi gestionaţi chibzuit, cu un sistem juridic de combatere drastică a corupţiei, au fost cumpărate fabrici, tehnologii şi teritorii bogate în resurse, China deţinând la ora actuală cele mai importante bogăţii minerale ale Africii şi Australiei, dar au fost făcute şi investiţii în exterior şi au fost creditate state occidentale. Totodată, China a pus pe picioare unul dintre cele mai performante sisteme de învăţământ superior şi cercetare ştiinţifică din lume, a avansat considerabil în producerea unor surse alternative de energie şi au creat un sistem militar de temut. Tehnologia militară a Chinei rivalizează la modul serios cu cea a SUA şi a Japoniei.

Criza economică declanşată de către bancherii americani începând cu anul 2008 a surprins cele două superputeri financiare, China şi SUA, în situaţii complet diferite. În vara anului 2013, datoria publică a SUA a atins un record de neimaginat, după cifrele oficiale, care se pare că sunt de vreo şase ori mai mici decât cele reale99, de 12.000 de miliarde de dolari100, dintre care 1.315 miliarde dolari numai către China şi 1.111 miliarde dolari 99

www.gandul,info, consultat la 27 feb. 2014. www.wall-street.ro, consultat la 27 feb. 2014.

100

117

către Japonia. SUA sunt datoare inclusiv către Venezuela, cu sute de milioane de dolari, pentru petrolul importat de aici, iar în loc să-şi achite datoria a procedat la demonizarea conducerii acestei ţări şi a încercat în repetate rânduri destabilizarea ei.

Este clar că SUA au acumulat datorii pe care nu le vor putea plăti niciodată. În timp ce China nu doar că nu avea datorii, dar înregistra la 8 decembrie 2013 şi un excedent comercial de 33, 8 miliarde dolari.

Sigur, mecanismele pieţei reglează în mod spontan multe lucruri, dar – potrivit părerii unui autor – dacă „marile companii americane ar fi lăsate la cheremul pieţei, în scurt timp valoarea lor ar scădea atât de mult, încât ar putea fi achiziţioante de către China sau de către interpuşii ei pe mai nimic [...]. Este interesant de studiat modul în care marile puteri cred că au rezolvat criza din 2009. Reţeta a fost tipărirea de bani electronici pentru şmecheri şi credite de la FMI pentru proşti”101.

Cu această reţetă, americanii au mai găsit o cale să fenteze criza, dar numai pentru un timp scurt. Într-un viitor apropiat, este posibil ca dolarul să se deprecieze, până când va deveni o monedă cu care nu se va mai putea face nimic. Atunci se va trece la o altă monedă, bitcoin de exemplu, sau se va încerca adoptarea monedei euro, o monedă încă viabilă. Europa nu prea are de ales, deoarece este şantajabilă de către SUA cu NATO şi cu o posibilă ameninţare militară din direcţia Rusia – China. Europa este vulnerabilă din acest punct de vedere, deoarece, în afara NATO, nu are şanse într-o confruntare cu o atare ameninţare. Apoi, până la ruinarea totală şi a Europei, americanii estimează că vor mai câştiga timp. În economia mondială, după cum am arătat mai sus, cel mai mare excedent de cont curent l-a avut Germania, până în anul 2013, când a fost depăşită de către China. În disperare de cauză, SUA au atacat inclusiv Germania, în privinţa politicilor 101

Primo Laurenţiu, loc cit., ibidem.

118

sale economice. În raportul prezentat de către Trezoreria SUA în octombrie 2013 sunt inserate critici dure la adresa Germaniei, fiind prezentată ca o ţară care caută „să obţină un avantaj competitiv asupra exporturilor americane”102. În esenţă, Germania este criticată că menţine un excedent comercial mare bazat pe exporturi şi că limitează cererea internă, iar FMI s-a alăturat acestor critici ale Departamentului de Trezorerie, dând „indicaţii” Germaniei să reducă surplusul de export „la o rată adecvată” şi să se axeze pe satisfacerea cererii interne. Cu alte cuvinte, traducând în limbaj profan, se spune că produsele SUA nu prea pot pătrunde pe piaţa europeană şi pe alte pieţe din afara Europei, deoarece sunt concurate de către produsele germane, mai bune şi mai ieftine, iar acesta este un motiv de a chema Germania la ordine.

Germania a respins aceste critici, arătând că „atacul SUA este de neînţeles” şi că „surplusul său de cont curent nu poate constitui un motiv de îngrijorare”103. Germania a mai arătat că excedentul său de cont curent este un semn al sănătăţii şi competitivităţii economiei germane, că este mai bine ca Europa să aibă o forţă propulsoare de export în economia germană, decât să nu aibă nici un motor de creştere economică.

Faptul este cu atât mai bizar, cu cât criticile Trezoreriei SUA şi a FMI la adresa Germaniei au fost făcute întru-un context total inoportun, marcat de scandalul interceptării ilegale a telefoanelor liderilor europeni de către o agenţie specializată a SUA şi în împrejurarea în care preşedintele Obama a solicitat Congresului să aprobe ridicarea plafonului de îndatorare a SUA. Nu este exclus ca strategii americani să ia în calcul şi declanşarea unui război, pentru răsturnarea actualei ordini mondiale, cu toate şansele de a deveni al treilea război mondial, www.infopolitic.ro/criticile-sua-aduse-politicilor-economice-germane.html, consultat la 28 feb. 2014..

103 Idem.

102

119

ca unică soluţie de ieşire din situaţia imposibilă în care se află, prin provocarea Chinei, sub pretexte cum nu se poate mai aberante şi absurde, cum ar fi acuzaţiile că China nu recunoaşte independenţa Taiwanului, sau că nu respectă drepturile omului, motive considerate „suficiente” ca SUA să nu le mai plătească datoria.

Datele de mai sus s-ar părea că pun China şi SUA în situaţia unui antagonism ireconciliabil. Lucrurile se complică în continuu, deoarece intervine aici în mod profund şi ironia obiectivă a Istoriei.

Pe de o parte, ironia este că această mare putere care este China, cumpărând bonuri de tezaur ale SUA, ajunge să finanţeze SUA, respectiv finanţează inclusiv cheltuielile militare ale SUA, adică înarmarea SUA împotriva Chinei.

Pe de altă parte, Fondul Monetar Internaţional, înfiinţat în anul 1944 prin Tratatul de la Bretton Woods, având iniţial ca menire reconstrucţia economică de după război şi promovarea unei economii mondiale sănătoase, şi-a început în mod oficial activitatea în la 1 martie 1947. Sistemul prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referinţă standard aurul, dolarul SUA fiind singura monedă convertibilă în aur. Însă în anul 1971, SUA au luat decizia de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului. Ţările exportatoare de petrol au crescut preţul petrolului, iar SUA au avut tot interesul ca să plătească un petrol tot mai scump cu un dolar tot mai devalorizat. Astfel, sistemul întemeiat la Bretton Woods a dispărut, dar FMI a rămas.

Ulterior, FMI a fost transformat de către SUA ca un instrument de dominaţie, control şi spoliere financiară a ţărilor sărace, care sunt nevoite să se împrumute de la FMI. Dar în condiţiile de azi SUA, extrem de îndatorate fiind, nu mai pot împrumuta pe alţii prin intermediul FMI. Astfel că FMI este preluat treptat de către China, care are bani în exces. Ironia istoriei în acest caz este că FMI nu mai este pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit. În aparenţă, ţările cu datorii 120

sunt datoare către FMI, dar în mod indirect sunt datoare de fapt Chinei. Sub paravanul FMI, bogăţiile planetei nu se mai scurg către SUA, ci către China.

Putem spune că al treilea război mondial, indiferent cum se va purta, cu mijloace militare sau financiare, a fost pierdut deja de către Occident în favoarea Chinei.

121

122

REBUILDING AMERICA’S DEFENSES Strategy, Forces and Resources For a New Century

A Report of

The Project for the New American Century September 2000

ABOUT THE PROJECT FOR THE NEW AMERICAN CENTURY Established in the spring of 1997, the Project for the New American Century is a nonprofit, educational organization whose goal is to promote American global leadership.

The Project is an initiative of the New Citizenship Project. William Kristol is chairman of the Project, and Robert Kagan, Devon Gaffney Cross, Bruce P. Jackson and John R. Bolton serve as directors. Gary Schmitt is executive director of the Project.

“As the 20th century draws to a close, the United States stands as the world’s most preeminent power. Having led the West to victory in the Cold War, America faces an opportunity and a challenge: Does the United States have the vision to build upon the achievement of past decades? Does the United States have the resolve to shape a new century favorable to American principles and interests? “[What we require is] a military that is strong and ready to meet both present and future challenges; a foreign policy that boldly and purposefully promotes American principles abroad; and national leadership that accepts the United States’ global responsibilities.

“Of course, the United States must be prudent in how it exercises its power. But we cannot safely avoid the responsibilities of global leadership of the costs that are associated with its exercise. America has a vital role in maintaining peace and security in Europe, Asia, and the Middle East. If we shirk our responsibilities, we invite challenges to our fundamental interests. The history of the 20th century should have taught us that it is important to shape circumstances before crises emerge, and to meet threats before they become dire. The history of the past century should have taught us to embrace the cause of American leadership.”

– From the Project’s founding Statement of Principles

____PROJECT FOR THE NEW AMERICAN CENTURY____ 1150 Seventeenth Street, N.W., Suite 510, Washington, D.C. 20036 Telephone: (202) 293-4983 / Fax: (202) 293-4572

REBUILDING AMERICA’S DEFENSES Strategy, Forces and Resources For a New Century

DONALD KAGAN GARY SCHMITT Project Co-Chairmen THOMAS DONNELLY Principal Author

REBUILDING AMERICA’S DEFENSES Strategy, Forces and Resources for a New Century

CONTENTS Introduction . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . i Key Findings . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . iv I. Why Another Defense Review? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 II.

Four Essential Missions . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

III. Repositioning Today’s Force . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 IV. Rebuilding Today’s Armed Forces . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 V.

Creating Tomorrow’s Dominant Force . . . . . . . . . . . . . 50

VI. Defense Spending . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 Project Participants

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

INTRODUCTION The Project for the New American Century was established in the spring of 1997. From its inception, the Project has been concerned with the decline in the strength of America’s defenses, and in the problems this would create for the exercise of American leadership around the globe and, ultimately, for the preservation of peace.

Either alternative seemed to us shortsighted. The United States is the world’s only superpower, combining preeminent military power, global technological leadership, and the world’s largest economy. Moreover, America stands at the head of a system of alliances which includes the world’s other leading democratic powers. At present the United States faces no global rival. America’s grand strategy should aim to preserve and extend this advantageous position as far into the future as possible. There are, however, potentially powerful states dissatisfied with the current situation and eager to change it, if they can, in directions that endanger the relatively peaceful, prosperous and free condition the world enjoys today. Up to now, they have been deterred from doing so by the capability and global presence of American military power. But, as that power declines, relatively and absolutely, the happy conditions that follow from it will be inevitably undermined.

Our concerns were reinforced by the two congressionally-mandated defense studies that appeared soon thereafter: the Pentagon’s Quadrennial Defense Review (May 1997) and the report of the National Defense Panel (December 1997). Both studies assumed that U.S. defense budgets would remain flat or continue to shrink. As a result, the defense plans and recommendations outlined in the two reports were fashioned with such budget constraints in mind. Broadly speaking, the QDR stressed current military requirements at the expense of future defense needs, while the NDP’s report emphasized future needs by underestimating today’s defense responsibilities.

Preserving the desirable strategic situation in which the United States now finds itself requires a globally preeminent military capability both today and in the future. But years of cuts in defense spending have eroded the American military’s combat readiness, and put in jeopardy the Pentagon’s plans for maintaining military superiority in the years ahead. Increasingly, the U.S. military has found itself undermanned, inadequately equipped and trained, straining to handle contingency operations, and ill-prepared to adapt itself to the revolution in military affairs. Without a well-conceived defense policy and an appropriate increase in

Although the QDR and the report of the NDP proposed different policies, they shared one underlying feature: the gap between resources and strategy should be resolved not by increasing resources but by shortchanging strategy. America’s armed forces, it seemed, could either prepare for the future by retreating from its role as the essential defender of today’s global security order, or it could take care of current business but be unprepared for tomorrow’s threats and tomorrow’s battlefields.

i

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

defense spending, the United States has been letting its ability to take full advantage of the remarkable strategic opportunity at hand slip away.

of the DPG, in our judgment, remain sound.

And what Secretary Cheney said at the time in response to the DPG’s critics remains true today: “We can either sustain the [armed] forces we require and remain in a position to help shape things for the better, or we can throw that advantage away. [But] that would only hasten the day when we face greater threats, at higher costs and further risk to American lives.”

With this in mind, we began a project in the spring of 1998 to examine the country’s defense plans and resource requirements.

We started from the premise that U.S. military capabilities should be sufficient to support an American grand strategy committed to building upon this unprecedented opportunity. We did not accept pre-ordained constraints that followed from assumptions about what the country might or might not be willing to expend on its defenses.

The project proceeded by holding a series of seminars. We asked outstanding defense specialists to write papers to explore a variety of topics: the future missions and requirements of the individual military services, the role of the reserves, nuclear strategic doctrine and missile defenses, the defense budget and prospects for military modernization, the state (training and readiness) of today’s forces, the revolution in military affairs, and defense-planning for theater wars, small wars and constabulary operations. The papers were circulated to a group of participants, chosen for their experience and judgment in defense affairs.

(The list of participants may be found at the end of this report.) Each paper then became the basis for discussion and debate. Our goal was to use the papers to assist deliberation, to generate and test ideas, and to assist us in developing our final report.

While each paper took as its starting point a shared strategic point of view, we made no attempt to dictate the views or direction of the individual papers. We wanted as full and as diverse a discussion as possible.

In broad terms, we saw the project as building upon the defense strategy outlined by the Cheney Defense Department in the waning days of the Bush Administration.

The Defense Policy Guidance (DPG) drafted in the early months At present the of 1992 provided a United States blueprint for maintaining U.S. faces no preeminence, global rival. precluding the rise America’s of a great power rival, and shaping grand strategy the international should aim to security order in preserve and line with American extend this principles and interests. Leaked advantageous before it had been position as far formally approved, into the future the document was as possible. criticized as an effort by “cold warriors” to keep defense spending high and cuts in forces small despite the collapse of the Soviet Union; not surprisingly, it was subsequently buried by the new administration.

Our report borrows heavily from those deliberations. But we did not ask seminar participants to “sign-off” on the final report.

We wanted frank discussions and we sought to avoid the pitfalls of trying to produce a consensual but bland product. We wanted to try to define and describe a defense strategy that is honest, thoughtful, bold, internally consistent and clear. And we wanted to spark a serious and informed discussion, the essential first step for reaching sound conclusions and for gaining public support.

Although the experience of the past eight years has modified our understanding of particular military requirements for carrying out such a strategy, the basic tenets

ii

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

New circumstances make us think that the report might have a more receptive audience now than in recent years. For the first time since the late 1960s the federal government is running a surplus. For most of the 1990s, Congress and the White House gave balancing the federal budget a higher priority than funding national security. In fact, to a significant degree, the budget was balanced by a combination of increased tax revenues and cuts in defense spending. The surplus expected in federal revenues over the next decade, however, removes any need to hold defense spending to some preconceived low level.

were forced to work from many untested assumptions about the nature of a world without a superpower rival. We have a much better idea today of what our responsibilities are, what the threats to us might be in this new security environment, and what it will take to secure the relative peace and stability. We believe our report reflects and benefits from that decade’s worth of experience.

Our report is published in a presidential election year. The new administration will need to produce a second Quadrennial Defense Review shortly after it takes office.

We hope that the Project’s report will be useful as a road map for the nation’s immediate and future defense plans. We believe we have set forth a defense program that is justified by the evidence, rests on an honest examination of the problems and possibilities, and does not flinch from facing the true cost of security. We hope it will inspire careful consideration and serious discussion. The post-Cold War world will not remain a relatively peaceful place if we continue to neglect foreign and defense matters. But serious attention, careful thought, and the willingness to devote adequate resources to maintaining America’s military strength can make the world safer and American strategic interests more secure now and in the future.

Moreover, the American public and its elected representatives have become increasingly aware of the declining state of the U.S. military. News stories, Pentagon reports, congressional testimony and anecdotal accounts from members of the armed services paint a disturbing picture of an American military that is troubled by poor enlistment and retention rates, shoddy housing, a shortage of spare parts and weapons, and diminishing combat readiness.

Finally, this report comes after a decade’s worth of experience in dealing with the post-Cold War world. Previous efforts to fashion a defense strategy that would make sense for today’s security environment

Donald Kagan Gary Schmitt Project Co-Chairmen Thomas Donnelly Principal Author

iii

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

KEY FINDINGS This report proceeds from the belief that America should seek to preserve and extend its position of global leadership by maintaining the preeminence of U.S. military forces. Today, the United States has an unprecedented strategic opportunity.

It faces no immediate great-power challenge; it is blessed with wealthy, powerful and democratic allies in every part of the world; it is in the midst of the longest economic expansion in its history; and its political and economic principles are almost universally embraced. At no time in history has the international security order been as conducive to American interests and ideals.

The challenge for the coming century is to preserve and enhance this “American peace.”

Yet unless the United States maintains sufficient military strength, this opportunity will be lost. And in fact, over the past decade, the failure to establish a security strategy responsive to new realities and to provide adequate resources for the full range of missions needed to exercise U.S. global leadership has placed the American peace at growing risk. This report attempts to define those requirements. In particular, we need to:

ESTABLISH FOUR CORE MISSIONS for U.S. military forces: • defend the American homeland; • fight and decisively win multiple, simultaneous major theater wars; • perform the “constabulary” duties associated with shaping the security environment in critical regions; • transform U.S. forces to exploit the “revolution in military affairs;” To carry out these core missions, we need to provide sufficient force and budgetary allocations. In particular, the United States must: MAINTAIN NUCLEAR STRATEGIC SUPERIORITY, basing the U.S. nuclear deterrent upon a global, nuclear net assessment that weighs the full range of current and emerging threats, not merely the U.S.-Russia balance.

RESTORE THE PERSONNEL STRENGTH of today’s force to roughly the levels anticipated in the “Base Force” outlined by the Bush Administration, an increase in active-duty strength from 1.4 million to 1.6 million.

REPOSITION U.S. FORCES to respond to 21st century strategic realities by shifting permanently-based forces to Southeast Europe and Southeast Asia, and by changing naval deployment patterns to reflect growing U.S. strategic concerns in East Asia.

iv

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

MODERNIZE CURRENT U.S. FORCES SELECTIVELY, proceeding with the F-22 program while increasing purchases of lift, electronic support and other aircraft; expanding submarine and surface combatant fleets; purchasing Comanche helicopters and medium-weight ground vehicles for the Army, and the V-22 Osprey “tilt-rotor” aircraft for the Marine Corps.

CANCEL “ROADBLOCK” PROGRAMS such as the Joint Strike Fighter, CVX aircraft carrier, and Crusader howitzer system that would absorb exorbitant amounts of Pentagon funding while providing limited improvements to current capabilities. Savings from these canceled programs should be used to spur the process of military transformation.

DEVELOP AND DEPLOY GLOBAL MISSILE DEFENSES to defend the American homeland and American allies, and to provide a secure basis for U.S. power projection around the world.

CONTROL THE NEW “INTERNATIONAL COMMONS” OF SPACE AND “CYBERSPACE,” and pave the way for the creation of a new military service – U.S. Space Forces – with the mission of space control.

EXPLOIT THE “REVOLUTION IN MILITARY AFFAIRS” to insure the long-term superiority of U.S. conventional forces. Establish a two-stage transformation process which • maximizes the value of current weapons systems through the application of advanced technologies, and, • produces more profound improvements in military capabilities, encourages competition between single services and joint-service experimentation efforts.

INCREASE DEFENSE SPENDING gradually to a minimum level of 3.5 to 3.8 percent of gross domestic product, adding $15 billion to $20 billion to total defense spending annually.

Fulfilling these requirements is essential if America is to retain its militarily dominant status for the coming decades. Conversely, the failure to meet any of these needs must result in some form of strategic retreat. At current levels of defense spending, the only option is to try ineffectually to “manage” increasingly large risks: paying for today’s needs by shortchanging tomorrow’s; withdrawing from constabulary missions to retain strength for large-scale wars; “choosing” between presence in Europe or presence in Asia; and so on. These are bad

choices. They are also false economies.

The “savings” from withdrawing from the Balkans, for example, will not free up anywhere near the magnitude of funds needed for military modernization or transformation. But these are false economies in other, more profound ways as well. The true cost of not meeting our defense requirements will be a lessened capacity for American global leadership and, ultimately, the loss of a global security order that is uniquely friendly to American principles and prosperity.

v

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

I WHY ANOTHER DEFENSE REVIEW? Since the end of the Cold War, the United States has struggled to formulate a coherent national security or military strategy, one that accounts for the constants of American power and principles yet accommodates 21st century realities. Absent a strategic framework, U.S. defense planning has been an empty and increasingly self-referential exercise, often dominated by bureaucratic and budgetary rather than strategic interests. Indeed, the proliferation of defense reviews over the past decade testifies to the failure to chart a consistent course: to date, there have been half a dozen formal defense reviews, and the Pentagon is now gearing up for a second Quadrennial Defense Review in 2001. Unless this “QDR II” matches U.S. military forces and resources to a viable American strategy, it, too, will fail.

Paradoxically, as American power and influence are at their apogee, American military forces limp toward exhaustion, unable to meet the demands of their many and varied missions, including preparing for tomorrow’s battlefield. Today’s force, reduced by a third or more over the past decade, suffers from degraded combat readiness; from difficulties in recruiting and retaining sufficient numbers of soldiers, sailors, airmen and Marines; from the effects of an extended “procurement holiday” that has resulted in the premature aging of most weapons systems; from an increasingly obsolescent and inadequate military infrastructure; from a shrinking industrial base poorly structured to be the “arsenal of democracy” for the 21st century; from a lack of innovation that threatens the technological and operational advantages enjoyed

by U.S. forces for a generation and upon which American strategy depends. Finally, and most dangerously, the social fabric of the military is frayed and worn. U.S. armed forces suffer from a degraded quality of life divorced from middle-class expectations, upon which an all-volunteer force depends.

Enlisted men and women and junior officers increasingly lack confidence in their senior leaders, whom they believe will not tell unpleasant truths to their civilian leaders. In sum, as the American peace reaches across the globe, the force that preserves that peace is increasingly overwhelmed by its tasks.

These failures are not without cost: already, they place at risk an historic opportunity. After the victories of the past century – two world wars, the Cold War and most recently the Gulf War – the United States finds itself as the uniquely powerful leader of a coalition of free and prosperous states that faces no immediate great-power challenge.

The American peace has proven itself peaceful, stable and durable. It has, over the past decade, provided the geopolitical framework for widespread economic growth and the spread of American principles of liberty and democracy. Yet no moment in international politics can be frozen in time; even a global Pax Americana will not preserve itself.

This is no paradox; it is the inevitable consequence of the failure to match military means to geopolitical ends. Underlying the failed strategic and defense reviews of the past decade is the idea that the collapse of

1

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the Soviet Union had created a “strategic pause.” In other words, until another greatpower challenger emerges, the United States can enjoy a respite from the demands of international leadership. Like a boxer between championship bouts, America can afford to relax and live the good life, certain that there would be enough time to shape up for the next big challenge. Thus the United States could afford to reduce its military forces, close bases overseas, halt major weapons programs and reap the financial benefits of the “peace dividend.” But as we have seen over the past decade, there has been no shortage of powers around the world who have taken the collapse of the Soviet empire as an opportunity to expand their own influence and challenge the American-led security order.

Beyond the faulty notion of a strategic pause, recent defense reviews have suffered from an inverted understanding of the military dimension of the Cold War struggle between the United States and the Soviet Union. American containment strategy did not proceed from the assumption that the Cold War would be a purely military struggle, in which the U.S. Army matched the Red Army tank for tank; rather, the United States would seek to deter the Soviets militarily while defeating them economically and ideologically over time. And, even within the realm of military affairs, the practice of deterrence allowed for what in military terms is called “an economy of force.” The principle job of NATO forces, for example, was to deter an invasion of Western Europe, not to invade and occupy the Russian heartland. Moreover, the bipolar nuclear balance of terror made both the United States and the Soviet Union generally cautious. Behind the smallest proxy war in the most remote region lurked the possibility of Armageddon. Thus, despite numerous miscalculations through the five decades of Cold War, the United States reaped an extraordinary measure of global security and stability simply by building a credible and, in relative terms, inexpensive nuclear arsenal.

Cold War

21st Century

Security system

Bipolar

Unipolar

Strategic goal

Contain Soviet Union

Preserve Pax Americana

Main military mission(s)

Deter Soviet Secure and expansionism expand zones of democratic peace; deter rise of new great-power competitor; defend key regions; exploit transformation of war

Main military threat(s)

Potential global war across many theaters

Potential theater wars spread across globe

Europe East Asia Focus of The multiple challenges of the strategic post-Cold War world. competition

Over the decade of the post-Cold-War period, however, almost everything has changed. The Cold War world was a bipolar world; the 21st century world is – for the moment, at least – decidedly unipolar, with America as the world’s “sole superpower.”

America’s strategic goal used to be containment of the Soviet Union; today the task is to preserve an international security environment conducive to American interests and ideals. The military’s job during the Cold War was to deter Soviet expansionism. Today its task is to secure and expand the “zones of democratic peace;” to deter the rise of a new greatpower competitor; defend key regions of Europe, East Asia and the Middle East; and to preserve American preeminence through the coming transformation of war made

2

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

possible by new technologies. From 1945 to 1990, U.S. forces prepared themselves for a single, global war that might be fought across many theaters; in the new century, the prospect is for a variety of theater wars around the world, against separate and distinct adversaries pursuing separate and distinct goals. During the Cold War, the main venue of superpower rivalry, the strategic “center of gravity,” was in Europe, where large U.S. and NATO conventional forces prepared to repulse a Soviet attack and over which nuclear war might begin; and with Europe now generally at peace, the new strategic center of concern appears to be shifting to East Asia. The missions for America’s armed forces have not Today, America diminished so spends less than much as shifted.

3 percent of its The threats may gross domestic not be as great, but there are product on national defense, more of them.

During the Cold less than at any War, America time since before acquired its the United States security “wholesale” by established itself global deterrence as the world’s of the Soviet Union. Today, leading power. that same security can only be acquired at the “retail” level, by deterring or, when needed, by compelling regional foes to act in ways that protect American interests and principles.

reduced military force that has emerged from the defense “drawdown” of the past decade. Today, America spends less than 3 percent of its gross domestic product on national defense, less than at any time since before World War II – in other words, since before the United States established itself as the world’s leading power – and a cut from 4.7 percent of GDP in 1992, the first real post-Cold-War defense budget. Most of this reduction has come under the Clinton Administration; despite initial promises to approximate the level of defense spending called for in the final Bush Administration program, President Clinton cut more than $160 billion from the Bush program from 1992 to 1996 alone. Over the first seven years of the Clinton Administration, approximately $426 billion in defense investments have been deferred, creating a weapons procurement “bow wave” of immense proportions.

The most immediate effect of reduced defense spending has been a precipitate decline in combat readiness. Across all services, units are reporting degraded readiness, spare parts and personnel shortages, postponed and simplified training regimens, and many other problems. In congressional testimony, service chiefs of staff now routinely report that their forces are inadequate to the demands of the “twowar” national military strategy. Press attention focused on these readiness problems when it was revealed that two Army divisions were given a “C-4” rating, meaning they were not ready for war. Yet it was perhaps more telling that none of the Army’s ten divisions achieved the highest “C-1” rating, reflecting the widespread effects of slipping readiness standards. By contrast, every division that deployed to Operation Desert Storm in 1990 and 1991 received a “C-1” rating. This is just a snapshot that captures the state of U.S. armed forces today.

This gap between a diverse and expansive set of new strategic realities and diminishing defense forces and resources does much to explain why the Joint Chiefs of Staff routinely declare that they see “high risk” in executing the missions assigned to U.S. armed forces under the government’s declared national military strategy. Indeed, a JCS assessment conducted at the height of the Kosovo air war found the risk level “unacceptable.” Such risks are the result of the combination of the new missions described above and the dramatically

These readiness problems are exacerbated by the fact that U.S. forces are poorly positioned to respond to today’s

3

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

crises. In Europe, for example, the overwhelming majority of Army and Air Force units remain at their Cold War bases in Germany or England, while the security problems on the continent have moved to Southeast Europe. Temporary rotations of forces to the Balkans and elsewhere in Southeast Europe increase the overall burdens of these operations many times.

Likewise, the Clinton Administration has continued the fiction that the operations of American forces in the Persian Gulf are merely temporary duties. Nearly a decade after the Gulf War, U.S. air, ground and naval forces continue to protect enduring American interests in the region. In addition to rotational naval forces, the Army maintains what amounts to an armored brigade in Kuwait for nine months of every year; the Air Force has two composite air wings in constant “no-fly zone” operations over northern and southern Iraq. And despite increasing worries about the rise of China and instability in Southeast Asia, U.S. forces are found almost exclusively in Northeast Asian bases.

admit that rapid technological changes makes it uncertain which new weapons systems to develop, the armed services cling ever more tightly to traditional program and concepts. As Andrew Krepinevich, a member of the National Defense Panel, put it in a recent study of Pentagon experimentation, “Unfortunately, the Defense Department’s rhetoric asserting the need for military transformation and its support for joint experimentation has yet to be matched by any great sense of urgency or any substantial resource support.…At present the Department’s effort is poorly focused and woefully underfunded.”

In sum, the 1990s have been a “decade of defense neglect.” This leaves the next president of the United States with an enormous challenge: he must increase military spending to preserve American geopolitical leadership, or he must pull back from the security commitments that are the measure of America’s position as the world’s sole superpower and the final guarantee of security, democratic freedoms and individual political rights. This choice will be among the first to confront the president: new legislation requires the incoming administration to fashion a national security strategy within six months of assuming office, as opposed to waiting a full year, and to complete another quadrennial defense review three months after that. In a larger sense, the new president will choose whether today’s “unipolar moment,” to use columnist Charles Krauthammer’s phrase for America’s current geopolitical preeminence, will be extended along with the peace and prosperity that it provides.

Yet for all its problems in carrying out today’s missions, the Pentagon has done almost nothing to prepare for a future that promises to be very different and potentially much more dangerous. It is now commonly understood that information and other new technologies – as well as widespread technological and weapons proliferation – are creating a dynamic that may threaten America’s ability to exercise its dominant military power. Potential rivals such as China are anxious to exploit these transformational technologies broadly, while adversaries like Iran, Iraq and North Korea are rushing to develop ballistic missiles and nuclear weapons as a deterrent to American intervention in regions they seek to dominate. Yet the Defense Department and the services have done little more than affix a “transformation” label to programs developed during the Cold War, while diverting effort and attention to a process of joint experimentation which restricts rather than encourages innovation. Rather than

This study seeks to frame these choices clearly, and to re-establish the links between U.S. foreign policy, security strategy, force planning and defense spending. If an American peace is to be maintained, and expanded, it must have a secure foundation on unquestioned U.S. military preeminence.

4

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

II FOUR ESSENTIAL MISSIONS America’s global leadership, and its role as the guarantor of the current great-power peace, relies upon the safety of the American homeland; the preservation of a favorable balance of power in Europe, the Middle East and surrounding energyproducing region, and East Asia; and the general stability of the international system of nation-states relative to terrorists, organized crime, and other “non-state actors.” The relative importance of these elements, and the threats to U.S. interests, may rise and fall over time. Europe, for example, is now extraordinarily peaceful and stable, despite the turmoil in the Balkans. Conversely, East Asia appears to be entering a period with increased potential for instability and competition. In the Gulf, American power and presence has achieved relative external security for U.S. allies, but the longer-term prospects are murkier.

Generally, American strategy for the coming decades should seek to consolidate the great victories won in the 20th century – which have made Germany and Japan into stable democracies, for example – maintain stability in the Middle East, while setting the conditions for 21st-century successes, especially in East Asia.

has invited challenges; states seeking to establish regional hegemony continue to probe for the limits of the American security perimeter. None of the defense reviews of the past decade has weighed fully the range of missions demanded by U.S. global leadership: defending the homeland, fighting and None of the winning multiple defense reviews large-scale wars, conducting of the past constabulary decade has missions which weighed fully preserve the current peace, and the range of transforming the missions U.S. armed forces demanded by to exploit the “revolution in U.S. global military affairs.” leadership, nor Nor have they adequately adequately quantified the quantified the forces and forces and resources resources necessary to necessary to execute these execute these missions separately and missions successfully. successfully.

While much further detailed analysis would be required, it is the purpose of this study to outline the large, “fullspectrum” forces that are necessary to conduct the varied tasks demanded by a strategy of American preeminence for today and tomorrow.

A retreat from any one of these requirements would call America’s status as the world’s leading power into question. As we have seen, even a small failure like that in Somalia or a halting and incomplete triumph as in the Balkans can cast doubt on American credibility. The failure to define a coherent global security and military strategy during the post-Cold-War period

5

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

HOMELAND DEFENSE. America must defend its homeland. During the Cold War, nuclear deterrence was the key element in homeland defense; it remains essential. But the new century has brought with it new challenges. While reconfiguring its nuclear force, the United States also must counteract the effects of the proliferation of ballistic missiles and weapons of mass destruction that may soon allow lesser states to deter U.S. military action by threatening U.S. allies and the American homeland itself. Of all the new and current missions for U.S. armed forces, this must have priority.

LARGE WARS. Second, the United States must retain sufficient forces able to rapidly deploy and win multiple simultaneous large-scale wars and also to be able to respond to unanticipated contingencies in regions where it does not maintain forward-based forces.

This resembles the “two-war” standard that has been the basis of U.S. force planning over the past decade. Yet this standard needs to be updated to account for new realities and potential new conflicts.

CONSTABULARY DUTIES. Third, the Pentagon must retain forces to preserve the current peace in ways that fall short of conduction major theater campaigns. A decade’s experience and the policies of two administrations have shown that such forces must be expanded to meet the needs of the new, long-term NATO mission in the Balkans, the continuing no-fly-zone and other missions in Southwest Asia, and other presence missions in vital regions of East Asia. These duties are today’s most frequent missions, requiring forces configured for combat but capable of long-term, independent constabulary operations.

TRANSFORM U.S. ARMED FORCES. Finally, the Pentagon must begin now to exploit the socalled “revolution in military affairs,” sparked by the introduction of advanced technologies into military systems; this must be regarded as a separate and critical mission worthy of a share of force structure and defense budgets.

Current American armed forces are illprepared to execute these four missions.

Over the past decade, efforts to design and build effective missile defenses have been ill-conceived and underfunded, and the Clinton Administration has proposed deep reductions in U.S. nuclear forces without sufficient analysis of the changing global nuclear balance of forces. While, broadly speaking, the United States now maintains sufficient active and reserve forces to meet the traditional two-war standard, this is true only in the abstract, under the most favorable geopolitical conditions. As the Joint Chiefs of Staff have admitted repeatedly in congressional testimony, they lack the forces necessary to meet the twowar benchmark as expressed in the warplans of the regional commanders-in-chief. The requirements for major-war forces must be reevaluated to accommodate new strategic realities. One of these new realities is the

requirement for peacekeeping operations; unless this requirement is better understood, America’s ability to fight major wars will be jeopardized. Likewise, the transformation process has gotten short shrift.

To meet the requirements of the four new missions highlighted above, the United States must undertake a two-stage process.

The immediate task is to rebuild today’s force, ensuring that it is equal to the tasks before it: shaping the peacetime environment and winning multiple, simultaneous theater wars; these forces must be large enough to accomplish these tasks without running the “high” or “unacceptable” risks it faces now. The second task is to seriously embark upon a transformation of the Defense Department. This itself will be a two-stage effort: for the next decade or more, the armed forces will continue to operate many of the same systems it now

6

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

does, organize themselves in traditional units, and employ current operational concepts. However, this transition period must be a first step toward more substantial reform. Over the next several decades, the United States must field a global system of missile defenses, divine ways to control the new “international commons” of space and cyberspace, and build new kinds of conventional forces for different strategic challenges and a new technological environment.

more effective nuclear weapons; brought underground testing to a complete halt; and allowed the Department of Energy’s weapons complex and associated scientific expertise to atrophy for lack of support. The administration has also made the decision to retain current weapons in the active force for years beyond their design life. When combined with the decision to cut back on regular, non-nuclear flight and system tests of the weapons themselves, this raises a host of questions about the continuing safety and reliability of the nation’s strategic arsenal.

The administration’s stewardship of the nation's deterrent capability has been aptly described by Congress as “erosion by design.”

Nuclear Forces Current conventional wisdom about strategic forces in the post-Cold-War world is captured in a comment made by the late Les Aspin, the Clinton Administration's first secretary of defense. Aspin wrote that the collapse of the Soviet Union had “literally reversed U.S. interests in nuclear weapons” and, “Today, if offered the magic wand to eradicate the existence and knowledge of nuclear weapons, we would very likely accept it.” Since the United States is the world’s dominant conventional military power, this sentiment is understandable. But it is precisely because we have such power that smaller adversarial states, looking for an equalizing advantage, are determined to acquire their own weapons of mass destruction. Whatever our fondest wishes, the reality of the today’s world is that there is no magic wand with which to eliminate these weapons (or, more fundamentally, the interest in acquiring them) and that deterring their use requires a reliable and dominant U.S. nuclear capability.

A new assessment of the global nuclear balance, one that takes account of Chinese and other nuclear forces as well as Russian, must precede decisions about U.S. nuclear force cuts.

Rather than maintain and improve America’s nuclear deterrent, the Clinton Administration has put its faith in new arms control measures, most notably by signing the Comprehensive Test Ban Treaty (CTBT). The treaty proposed a new multilateral regime, consisting of some 150 states, whose principal effect would be to constrain America's unique role in providing the global nuclear umbrella that helps to keep states like Japan and South Korea from developing the weapons that are well within their scientific capability, while doing little to stem nuclear weapons proliferation.

Although the Senate refused to ratify the treaty, the administration continues to abide by its basic strictures. And while it may

While the formal U.S. nuclear posture has remained conservative through the 1994 Nuclear Posture Review and the 1997 Quadrennial Defense Review, and senior Pentagon leaders speak of the continuing need for nuclear deterrent forces, the Clinton Administration has taken repeated steps to undermine the readiness and effectiveness of U.S. nuclear forces. In particular, it has virtually ceased development of safer and

7

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

make sense to continue the current moratorium on nuclear testing for the moment – since it would take a number of years to refurbish the neglected testing infrastructure in any case – ultimately this is an untenable situation. If the United States is to have a nuclear deterrent that is both effective and safe, it will need to test.

needed first is a global net assessment of what kinds and numbers of nuclear weapons the U.S. needs to meet its security responsibilities in a post-Soviet world.

In short, until the Department of Defense can better define future its nuclear requirements, significant reductions in U.S. nuclear forces might well have unforeseen consequences that lessen rather than enhance the security of the United States and its allies. Reductions, upon review, might be called for. But what should finally drive the size and character of our nuclear forces is not numerical parity with Russian capabilities but maintaining American strategic superiority – and, with that superiority, a capability to deter possible hostile coalitions of nuclear powers. U.S. nuclear superiority is nothing to be ashamed of; rather, it will be an essential element in preserving American leadership in a more complex and chaotic world.

That said, of all the elements of U.S. military force posture, perhaps none is more in need of reevaluation than America’s nuclear weapons. Nuclear weapons remain a critical component of American military power but it is unclear whether the current U.S. nuclear arsenal is well-suited to the emerging post-Cold War world. Today’s strategic calculus encompasses more factors than just the balance of terror between the United States and Russia. U.S. nuclear force planning and related arms control policies must take account of a larger set of variables than in the past, including the growing number of small nuclear arsenals – The from North Korea administration’s to Pakistan to, stewardship of perhaps soon, the nation’s Iran and Iraq – and a modernized deterrent and expanded capability has Chinese nuclear been described force. Moreover, there is a question

by Congress as about the role “erosion by nuclear weapons design.” should play in deterring the use of other kinds of weapons of mass destruction, such as chemical and biological, with the U.S. having foresworn those weapons’ development and use. It addition, there may be a need to develop a new family of nuclear weapons designed to address new sets of military requirements, such as would be required in targeting the very deep underground, hardened bunkers that are being built by many of our potential adversaries.

Nor has there been a serious analysis done of the benefits versus the costs of maintaining the traditional nuclear “triad.” What is

Forces for Major Theater Wars The one constant of Pentagon force planning through the past decade has been the recognized need to retain sufficient combat forces to fight and win, as rapidly and decisively as possible, multiple, nearly simultaneous major theater wars. This constant is based upon two important truths about the current international order. One, the Cold-War standoff between America and its allies and the Soviet Union that made for caution and discouraged direct aggression against the major security interests of either side no longer exists. Two, conventional warfare remains a viable way for aggressive states to seek major changes in the international order.

Iraq’s 1990 invasion of Kuwait reflected both truths. The invasion would have been highly unlikely, if not impossible, within the context of the Cold War, and Iraq overran Kuwait in a matter of hours. These two truths revealed a third: maintaining or restoring a favorable order in vital regions in

8

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the world such as Europe, the Middle East and East Asia places a unique responsibility on U.S. armed forces. The Gulf War and indeed the subsequent lesser wars in the Balkans could hardly have been fought and won without the dominant role played by American military might.

in the early 1990s. The experience of Operation Allied Force in the Balkans suggests that, if anything, the canonical twowar force-sizing standard is more likely to be too low than too high. The Kosovo air campaign eventually involved the level of forces anticipated for a major war, but in a theater other than the two – the Korean peninsula and Southwest Asia – that have generated past Pentagon planning scenarios.

Moreover, new theater wars that can be foreseen, such as an American defense of Taiwan against a Chinese invasion or punitive attack, have yet to be formally considered by Pentagon planners.

Thus, the understanding that U.S. armed forces should be shaped by a “two-majorwar” standard rightly has been accepted as the core of America’s superpower status since the end of the Cold War. The logic of past defense reviews still obtains, and received its clear exposition in the 1997 Quadrennial Defense Review, which argued:

To better judge forces needed for building an American peace, the Pentagon needs to begin to calculate the force necessary to The Joint Chiefs protect, independently, have admitted U.S. interests they lack the in Europe, East forces necessary Asia and the to meet the twoGulf at all times. The war benchmark. actions of our adversaries in these regions bear no more than a tangential relationship to one another; it is more likely that one of these regional powers will seize an opening created by deployments of U.S. forces elsewhere to make mischief.

A force sized and equipped for deterring and defeating aggression in more than one theater ensures that the United States will maintain the flexibility to cope with the unpredictable and unexpected. Such a capability is the sine qua non of a superpower and is essential to the credibility of our overall national security strategy….If the United States were to forego its ability to defeat aggression in more than one theater at a time, our standing as a global power, as the security partner of choice and the leader of the international community would be called in to question. Indeed, some allies would undoubtedly read a onewar capability as a signal that the United States, if heavily engaged elsewhere, would no longer be able to defend their interests…A one-theaterwar capacity would risk undermining…the credibility of U.S. security commitments in key regions of the world. This, in turn, could cause allies and friends to adopt more divergent defense policies and postures, thereby weakening the web of alliances and coalitions on which we rely to protect our interests abroad.

Thus, the major-theater-war standard should remain the principal force-sizing tool for U.S. conventional forces. This not to say that this measure has been perfectly applied in the past: Pentagon analyses have been both too optimistic and too pessimistic, by turns. For example, the analyses done of the requirement to defeat an Iraqi invasion of Kuwait and Saudi Arabia almost certainly overestimates the level of force required.

Conversely, past analyses of a defense of South Korea may have underestimated the difficulties of such a war, especially if North Korea employed weapons of mass destruction, as intelligence estimates anticipate.

Moreover, the theater-war analysis done for

In short, anything less than a clear twowar capacity threatens to devolve into a nowar strategy.

Unfortunately, Defense Department thinking about this requirement was frozen

9

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the QDR assumed that Kim Jong Il and Saddam Hussein each could begin a war – perhaps even while employing chemical, biological or even nuclear weapons – and the United States would make no effort to unseat militarily either ruler. In both cases, past Pentagon wargames have given little or no consideration to the force requirements necessary not only to defeat an attack but to remove these regimes from power and conduct post-combat stability operations. In short, past Defense Department application of the two-war standard is not a reliable guide to the real force requirements – and, of course, past reviews included no analysis of the kind of campaign in Europe as was seen in Operation Allied Force. Because past Pentagon strategy reviews have been budget-driven exercises, it will be necessary to conduct fresh and more realistic analyses even of the canonical two-war scenarios.

unavoidable diet for U.S. armed forces for many years to come: “Based on recent experience and intelligence projections, the demand for SSC operations is expected to remain high over the next 15 to 20 years,” the review concluded. Yet, at the same time, the QDR failed to allocate any forces to these missions, continuing the fiction that, for force planning purposes, constabulary missions could be considered “lesser included cases” of major theater war requirements. “U.S. forces must also be able to withdraw from SSC operations, reconstitute, and then deploy to a major theater war in accordance with required timelines,” the review argued.

In sum, while retaining the spirit of past force-planning for major wars, the Department of Defense must undertake a more nuanced and thoroughgoing review of real requirements. The truths that gave rise to the original two-war standard endure: America’s adversaries will continue to resist the building of the American peace; when they see an opportunity as Saddam Hussein did in 1990, they will employ their most powerful armed forces to win on the battlefield what they could not win in peaceful competition; and American armed forces will remain the core of efforts to deter, defeat, or remove from power regional aggressors.

The increasing number of ‘constabulary’ missions for U.S. troops, such as in Kosovo above, must be considered an integral element in Pentagon force planning.

The shortcomings of this approach were underscored by the experience of Operation Allied Force in the Balkans. Precisely because the forces engaged there would not have been able to withdraw, reconstitute and redeploy to another operation – and because the operation consumed such a large part of overall Air Force aircraft – the Joint Chiefs of Staff concluded that the United States was running “unacceptable” risk in the event of war elsewhere. Thus, facing up to the realities of multiple constabulary missions will require a permanent allocation of U.S. armed forces.

Forces for ‘Constabulary’ Duties In addition to improving the analysis needed to quantify the requirements for major theater wars, the Pentagon also must come to grips with the real requirements for constabulary missions. The 1997 Quadrennial Defense Review rightly acknowledged that these missions, which it dubbed “smaller-scale contingencies,” or SSCs, would be the frequent and

10

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Nor can the problem be solved by simply withdrawing from current constabulary missions or by vowing to avoid them in the future. Indeed, withdrawing from today’s ongoing missions would be problematic. Although the no-fly-zone air operations over northern and southern Iraq have continued without pause for almost a decade, they remain an essential element in U.S. strategy and force posture in the Persian Gulf region. Ending these operations would hand Saddam Hussein an important victory, something any American leader would be loath to do. Likewise, withdrawing from the Balkans would place American leadership in Europe – indeed, the viability of NATO – in question. While none of these operations involves a mortal threat, they do engage U.S. national security interests directly, as well as engaging American moral interests.

era, the Defense Department is more than able to conduct a useful assessment to quantify the overall needs for forces engaged in constabulary duties. While part of the solution lies in repositioning existing forces, there is no escaping the conclusion that these new missions, unforeseen when the defense drawdown began a decade ago, require an increase in overall personnel strength and U.S. force structure.

Transformation Forces The fourth element in American force posture – and certainly the one which holds the key to any longer-term hopes to extend the current Pax Americana – is the mission to transform U.S. military forces to meet new geopolitical and technological challenges. While the prime directive for transformation will be to design and deploy a global missile defense system, the effects of information and other advanced technologies promise to revolutionize the nature of conventional armed forces. Moreover, the need to create weapons systems optimized for operations in the Pacific theater will create requirements quite distinct from the current generation of systems designed for warfare on the European continent and those new systems like the F-22 fighter that also were developed to meet late-Cold-War needs.

Further, these constabulary missions are far more complex and likely to generate violence than traditional “peacekeeping” missions. For one, they demand American political leadership rather than that of the United Nations, as the failure of the UN mission in the Balkans and the relative success of NATO operations there attests.

Nor can the United States assume a UN-like stance of neutrality; the preponderance of American power is so great and its global interests so wide that it cannot pretend to be indifferent to the political outcome in the Balkans, the Persian Gulf or even when it deploys forces in Africa. Finally, these missions demand forces basically configured for combat. While they also demand personnel with special language, logistics and other support skills, the first order of business in missions such as in the Balkans is to establish security, stability and order.

American troops, in particular, must be regarded as part of an overwhelmingly powerful force.

Although the basic concept for a system of global missile defenses capable of defending the United States and its allies against the threat of smaller and simpler ballistic missiles has been well understood since the late 1980s, a decade has been squandered in developing the requisite technologies. In fact, work on the key elements of such a system, especially those that would operate in space, has either been so slowed or halted completely, so that the process of deploying robust missile defenses remains a long-term project. If for no other reason, the mission to create such a missile defense system should be considered a matter of military transformation.

With a decade’s worth of experience both of the requirements for current constabulary missions and with the chaotic political environment of the post-Cold War

11

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

As will be argued more fully below, effective ballistic missile defenses will be the central element in the exercise of American power and the projection of U.S. military forces abroad. Without it, weak states operating small arsenals of crude ballistic missiles, armed with basic nuclear warheads or other weapons of mass destruction, will be a in a strong position to deter the United States from using conventional force, no matter the technological or other advantages we may enjoy. Even if such enemies are merely able to threaten American allies rather than the United States homeland itself, America’s ability to project power will be deeply For the United compromised.

States to retain the Alas, neither Adminitechnological and stration tactical advanstrategists nor tages it now Pentagon enjoys, the force planners seem to have transformation grasped this effort must be elemental considered as point; pressing a military certainly, efforts to fund, mission as design and preparing for develop an today’s theater effective system of wars. missile defenses do not reflect any sense of urgency.

Nonetheless, the first task in transforming U.S. military to meet the technological and strategic realities of a new century is to create such a system.

marks the new century places these advantages at risk. Today’s U.S. conventional forces are masters of a mature paradigm of warfare, marked by the dominance of armored vehicles, aircraft carriers and, especially, manned tactical aircraft, that is beginning to be overtaken by a new paradigm, marked by long-range precision strikes and the proliferation of missile technologies. Ironically, it has been the United States that has pioneered this new form of high-technology conventional warfare: it was suggested by the 1991 Gulf War and has been revealed more fully by the operations of the past decade. Even the “Allied Force” air war for Kosovo showed a distorted version of the emerging paradigm of warfare.

Yet even these pioneering capabilities are the residue of investments first made in the mid- and late 1980s; over the past decade the pace of innovation within the Pentagon has slowed measurably. In part, this is due to reduced defense budgets, the overwhelming dominance of U.S. forces today, and the multiplicity of constabulary missions. And without the driving challenge of the Soviet military threat, efforts at innovation have lacked urgency.

Nonetheless, a variety of new potential challenges can be clearly foreseen. The Chinese military, in particular, seeks to exploit the revolution in military affairs to offset American advantages in naval and air power, for example. If the United States is to retain the technological and tactical advantages it now enjoys in large-scale conventional conflicts, the effort at transformation must be considered as pressing a mission as preparing for today’s potential theater wars or constabulary missions – indeed, it must receive a significant, separate allocation of forces and budgetary resources over the next two decades.

Creating a system of global missile defenses is but the first task of transformation; the need to reshape U.S. conventional forces is almost as pressing.

For, although American armed forces possess capabilities and enjoy advantages that far surpass those of even our richest and closest allies, let alone our declared and potential enemies, the combination of technological and strategic change that

In addition, the process of transformation must proceed from an appreciation of American strategy and political goals.

For example, as the leader of a global

12

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

network of alliances and strategic partnerships, U.S. armed forces cannot retreat into a “Fortress America.” Thus, while long-range precision strikes will certainly play an increasingly large role in U.S. military operations, American forces must remain deployed abroad, in large numbers. To remain as the leader of a variety of coalitions, the United States must partake in the risks its allies face; security guarantees that depend solely upon power projected from the continental United States will inevitably become discounted.

general terms, it seems likely that the process of transformation will take several decades and that U.S. forces will continue to operate many, if not most, of today’s weapons systems for a decade or more.

Thus, it can be foreseen that the process of transformation will in fact be a two-stage process: first of transition, then of more thoroughgoing transformation. The breakpoint will come when a preponderance of new weapons systems begins to enter service, perhaps when, for example, unmanned aerial vehicles begin to be as numerous as manned aircraft. In this regard, the Pentagon should be very wary of making large investments in new programs – tanks, planes, aircraft carriers, for example – that would commit U.S. forces to current paradigms of warfare for many decades to come.

Moreover, the process of transformation should proceed in a spirit of competition among the services and between service and joint approaches. Inevitably, new technologies may create the need for entirely new military organizations; this report will argue below that the emergence of space as a key theater of war suggests forcefully that, in time, it may be wise to create a separate “space service.” Thus far, the Defense Department has attempted to take a prematurely joint approach to transformation. While it is certain that new technologies will allow for the closer combination of traditional service capabilities, it is too early in the process of transformation to choke off what should be the healthy and competitive face of “interservice rivalry.” Because the separate services are the military institutions most attuned to providing forces designed to carry out the specific missions required by U.S. strategy, they are in fact best equipped to become the engines of transformation and change within the context of enduring mission requirements.

In conclusion, it should be clear that these four essential missions for maintaining American military preeminence are quite separate and distinct from one another – none should be considered a “lesser included case” of another, even though they are closely related and may, in some cases, require similar sorts of forces. Conversely, the failure to provide sufficient forces to execute these four missions must result in problems for American strategy. The failure to build missile defenses will put America and her allies at grave risk and compromise the exercise of American power abroad.

Conventional forces that are insufficient to fight multiple theater wars simultaneously cannot protect American global interests and allies. Neglect or withdrawal from constabulary missions will increase the likelihood of larger wars breaking out and encourage petty tyrants to defy American interests and ideals. And the failure to prepare for tomorrow’s challenges will ensure that the current Pax Americana comes to an early end.

Finally, it must be remembered that the process of transformation is indeed a process: even the most vivid view of the armed forces of the future must be grounded in an understanding of today’s forces. In .

13

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

III REPOSITIONING TODAY’S FORCE Despite the centrality of major theater wars in conventional-force planning, it has become painfully obvious that U.S. forces have other vital roles to play in building an enduring American peace. The presence of American forces in critical regions around the world is the visible expression of the extent of America’s status as a superpower and as the guarantor of liberty, peace and stability. Our role in shaping the peacetime security environment is an essential one, not to be renounced without great cost: it will be difficult, if not impossible, to sustain the role of global guarantor without a substantial overseas presence. Our allies, for whom regional problems are vital security interests, will come to doubt our willingness to defend their interests if U.S. forces withdraw into a Fortress America. Equally important, our worldwide web of alliances provides the most effective and efficient means for exercising American global leadership; the benefits far outweigh the burdens. Whether established in permanent bases or on rotational deployments, the operations of U.S. and allied forces abroad provide the first line of defense of what may be described as the “American security perimeter.”

is on the road to becoming a NATO protectorate. In the Persian Gulf region, the presence of American forces, along with British and French units, has become a semipermanent fact of life. Though the immediate mission of those forces is to enforce the no-fly zones over northern and southern Iraq, they represent the long-term commitment of the United States and its major allies to a region of vital importance.

Indeed, the United States has for Guarding the decades sought to American play a more security peripermanent role in Gulf regional meter today – security. While and tomorrow – the unresolved will require conflict with Iraq provides the changes in U.S. immediate deployments and justification, the installations need for a overseas. substantial American force presence in the Gulf transcends the issue of the regime of Saddam Hussein. In East Asia, the pattern of U.S. military operations is shifting to the south: in recent years, significant naval forces have been sent to the region around Taiwan in response to Chinese provocation, and now a contingent of U.S. troops is supporting the Australianled mission to East Timor. Across the globe, the trend is for a larger U.S. security perimeter, bringing with it new kinds of missions.

Since the collapse of the Soviet empire, this perimeter has expanded slowly but inexorably. In Europe, NATO has expanded, admitting three new members and acquiring a larger number of “adjunct” members through the Partnership for Peace program. Tens of thousands of U.S, NATO and allied troops are on patrol in the Balkans, and have fought a number of significant actions there; in effect, the region

The placement of U.S. bases has yet to reflect these realities – if anything, the

14

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

worldwide archipelago of U.S. military installations has contracted as the perimeter of U.S. security interests has expanded.

American armed forces far from ideally positioned to respond to the needs of the times, but the Pentagon remains tied to levels of forward-deployed forces that bear little relationship to military capabilities or realities. The air war in Kosovo provides a vivid example: during Operation Allied Force, U.S. and NATO warplanes were spread out across the continent of Europe and even into Asiatic Turkey, forced into a widely dispersed and very complex pattern of operations – requiring extensive refueling efforts and limiting the campaign itself – by a lack of adequate air bases in southeastern Europe. The network of American overseas installations and deployments requires reconfiguration. Likewise, the structure of U.S. forces needs to be reconsidered in light of the changing mission of the American military. Overall U.S. military force structure must be rationalized to accommodate the fact that the presence of these forces in far-flung outposts or on patrol overseas may be as important as their theaterwarfighting missions, especially in Europe.

The requirements of Balkans stabilization, NATO expansion (including Partnership for Peace) and other missions within the theater render it unrealistic to expect U.S. forces in Europe to be readily available for other crises, as formal Pentagon planning presumes. The continuing challenges from Iraq also make it unwise to draw down forces in the Gulf dramatically. Securing the American perimeter today – and tomorrow – will necessitate shifts in U.S. overseas operations.

the true American commitment to our allies and their security interests – but they also need to be highly versatile and mobile with a broad range of capabilities; they are the cavalry on the new American frontier. In the event of a large-scale war, they must be able to shape the battlefield while reinforcing forces based primarily in the United States arrive to apply decisive blows to the enemy. Not only must they be repositioned to reflect the shifting strategic landscape, they also must be reorganized and restructured to reflect their new missions and to integrate new technologies.

Europe At the end of the Cold War, the United States maintained more than 300,000 troops in Europe, including two Army corps and 13 Air Force wings plus a variety of independent sub-units, primarily based in Germany.

The central plain of Germany was the central theater of the Cold War and, short of an all-out nuclear exchange, a Soviet armored invasion of western Europe the principal threat faced by the United States and its NATO allies. Today Germany is unified, Poland and the Czech Republic members of NATO, and the Russian army has retreated to the gates of Moscow while becoming primarily engaged in the Caucasus and to the south more generally.

Though northern and central Europe are arguably more stable now than at any time in history, the majority of American forces in Europe are still based in the north, including a theater army and a corps of two heavy divisions in Germany and just five Air Force wings, plus a handful of other, smaller units.

American armed forces stationed abroad and on rotational deployments around the world should be considered as the first line of American defenses, providing reconnaissance and security against the prospect of larger crises and conducting stability operations to prevent their outbreak. These forces need to be among the most ready, with finely honed warfighting skills – and only forces configured for combat indicate

But while northern and central Europe have remained extraordinarily stable, and the eastern Germany, Poland and the Czech Republic have become reintegrated into the mainstream of European political, economic and cultural life, the situation in southeastern Europe has been a tumultuous one.

The Balkans, and southeastern Europe more

15

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

generally, present the major hurdle toward the creation of a Europe “whole and free” from the Baltic to the Black Sea. The delay in bringing security and stability to southeastern Europe has not only prevented the consolidation of the victory in the Cold War, it has created a zone of violence and conflict and introduced uncertainty about America’s role in Europe.

Despite the shifting focus of conflict in Europe, a requirement to station U.S. forces in northern and central Europe remains. The region is stable, but a continued American presence helps to assure the major European powers, especially Germany, that the United States retains its longstanding security interest in the continent. This is especially important in light of the nascent European moves toward an independent defense “identity” and policy; it is important that NATO not be replaced by the European Union, leaving the United States without a voice in European security affairs. In addition, many of the current installations and facilities provide critical infrastructure for supporting U.S. forces throughout Europe and for reinforcement in the event of a crisis. From airbases in England and Germany to headquarters and Army units in Belgium and Germany, much of the current network of U.S. bases in northern and central retains its relevance today as in the Cold War.

The continuing deployment of forces in the Balkans reflects a U.S. commitment to the region’s security. By refusing to treat these deployments as a shift of the permanent American presence in Europe, the Clinton Administration has increased the burden on the armed services exponentially.

However, changes should be made to reflect the larger shift in European security needs. U.S. Army Europe should be transformed from a single corps of two heavy divisions and support units into versatile, combined-arms brigade-sized units capable of independent action and movement over operational distances. U.S. Air Force units in Europe need to undergo a similar reorientation. The current infrastructure in England and Germany should be retained. The NATO air base at Aviano, Italy, long the primary location for air operations over the Balkans, needs to be substantially improved. As with ground forces, serious consideration should be given to establishing a permanent and modern NATO and U.S. airfield in Hungary for support to central and southern Europe. In Turkey, Incirlik Air Base, home of Operation Northern Watch, also needs to be expanded, improved and perhaps supplemented with a new base in eastern Turkey.

At the same time, the continuing deployment of forces in the Balkans reflects what is in fact a long-term American commitment to the security of the region.

But by refusing to treat these deployments as an expansion – or shift – of the permanent American presence in Europe, reflecting an enduring interest, the Clinton Administration has increased the burden on the armed services exponentially. Rather than recognizing the need to reposition and reconfigure U.S. forces in Europe away from the north to the southeast, current policy has been to rotate units in and out of the Balkans, destroying their readiness to perform other missions and tying up an increasingly large slice of a significantly reduced force.

16

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Although U.S. Navy and Marine forces generally operate on a regular cycle of deployments to European waters, they rely on a network of permanent bases in the region, especially in the Mediterranean.

These should be retained, and consideration given to establishing a more robust presence in the Black Sea. As NATO expands and the pattern of U.S. military operations in Europe continues to shift to the south and east, U.S. naval presence in the Black Sea is sure to increase. However, as will be discussed in detail below, this presence should be based less frequently on full-scale carrier battle groups.

pass from the scene. Over the long term, Iran may well prove as large a threat to U.S. interests in the Gulf as Iraq has. And even should U.S.-Iranian relations improve, retaining forward-based forces in the region would still be an essential element in U.S. security strategy given the longstanding American interests in the region.

Persian Gulf In the decade since the end of the Cold War, the Persian Gulf and the surrounding region has witnessed a geometric increase in the presence of U.S. armed forces, peaking above 500,000 troops during Operation Desert Storm, but rarely falling below 20,000 in the intervening years. In Saudi Arabia, Kuwait and other neighboring states roughly 5,000 airmen and a large and varied fleet of Air Force aircraft patrol the skies of Operation Southern Watch, often complemented by Navy aircraft from carriers in the Gulf and, during the strikes reacting to Saddam Hussein’s periodic provocations, cruise missiles from Navy surface vessels and submarines. Flights from Turkey under Northern Watch also involve substantial forces, and indeed more often result in combat actions.

Almost a decade after the end of the Gulf War, no-fly-zone operations continue over northern and southern Iraq.

In addition to the aircraft enforcing the no-fly zone, the United States now also retains what amounts to a near-permanent land force presence in Kuwait. A substantial heavy task force with almost the strength of a brigade rotates four times a year on average for maneuvers and joint training with the Kuwaiti army, with the result that commanders now believe that, in conjunction with the Southern Watch fleet, Kuwait itself is strongly defended against any Iraqi attack. With a minor increase in strength, more permanent basing arrangements, and continued no-fly and “nodrive” zone enforcement, the danger of a repeat short-warning Iraqi invasion as in 1990 would be significantly reduced.

After eight years of no-fly-zone operations, there is little reason to anticipate that the U.S. air presence in the region should diminish significantly as long as Saddam Hussein remains in power.

Although Saudi domestic sensibilities demand that the forces based in the Kingdom nominally remain rotational forces, it has become apparent that this is now a semi-permanent mission. From an American perspective, the value of such bases would endure even should Saddam

With the rationalization of ground-based U.S. air forces in the region, the demand for carrier presence in the region can be relaxed.

As recent strikes against Iraq demonstrate, the preferred weapon for punitive raids is

17

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the cruise missile, supplemented by stealthy strike aircraft and longer-range Air Force strike aircraft. Carrier aircraft are most useful in sustaining a campaign begun with missiles and stealth strike aircraft, indicating that a surface action group capable of launching several hundred cruise missiles is the most valuable naval presence in the Gulf. With a substantial permanent Army ground presence in Kuwait, the demands for Marine presence in the Gulf could be scaled back as well.

of American forces in Korea serves a larger and longer-range strategic purpose. For the present, any reduction in capabilities of the current U.S. garrison on the peninsula would be unwise. If anything, there is a need to bolster them, especially with respect to their ability to defend against missile attacks and to limit the effects of North Korea’s massive artillery capability. In time, or with unification, the structure of these units will change and their manpower levels fluctuate, but U.S. presence in this corner of Asia should continue.

East Asia

A similar rationale argues in favor of retaining substantial forces in Japan. In recent years, the stationing of large forces in Okinawa has become increasingly controversial in Japanese domestic politics, and while efforts to accommodate local sensibilities are warranted, it is essential to retain the capabilities U.S. forces in Okinawa represent. If the United States is to remain the guarantor of security in Northeast Asia, and to hold together a de facto alliance whose other main pillars are Korea and Japan maintaining forward-based U.S. forces is essential.

Current U.S. force planning calls for the stationing of approximately 100,000 U.S. troops in Asia, but this level reflects Pentagon inertia and the legacy of the Cold War more than serious thinking about current strategic requirements or defense needs. The prospect is that East Asia will become an increasingly important region, marked by the rise of Chinese power, while U.S. forces may decline in number.

Conventional wisdom has it that the 37,000-man U.S. garrison in South Korea is merely there to protect against the possibility of an invasion from the North. This remains the garrison’s central mission, but these are now the only U.S. forces based permanently on the Asian continent. They will still have a vital role to play in U.S. security strategy in the event of Korean unification and with the rise of Chinese military power. While Korea unification might call for the reduction in American presence on the peninsula and a transformation of U.S force posture in Korea, the changes would really reflect a change in their mission – and changing technological realities – not the termination of their mission. Moreover, in any realistic postunification scenario, U.S. forces are likely to have some role in stability operations in North Korea. It is premature to speculate on the precise size and composition of a postunification U.S. presence in Korea, but it is not too early to recognize that the presence

In Southeast Asia, American forces are too sparse to adequately address rising security requirements. Since its withdrawal from the Philippines in 1992, the United States has not had a significant permanent military presence in Southeast Asia. Nor can U.S. forces in Northeast Asia easily operate in or rapidly deploy to Southeast Asia – and certainly not without placing their commitments in Korea at risk. Except for routine patrols by naval and Marine forces, the security of this strategically significant and increasingly tumultuous region has suffered from American neglect.

As the crisis in East Timor demonstrated, even the strongest of our allies in the region – from Japan to South Korea to Australia – possess limited military capabilities and little ability to project their forces rapidly in a crisis or sustain them over time. At the same time, the East Timor crisis and the larger question of political reform in

18

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Indonesia and Malaysia highlight the volatility of the region. Finally, Southeast Asia region has long been an area of great interest to China, which clearly seeks to regain influence in the region. In recent years, China has gradually increased its presence and operations in the region.

intermittent and U.S. military presence a periodic affair. For this reason, an increased naval presence in Southeast Asia, while necessary, will not be sufficient; as in the Balkans, relying solely on allied forces or the rotation of U.S. forces in stability operations not only increases the stress on those forces but undercuts the political goals of such missions. For operational as well as political reasons, stationing rapidly mobile U.S. ground and air forces in the region will be required.

Raising U.S. military strength in East Asia is the key to coping with the rise of China to great-power status. For this to proceed peacefully, U.S. armed forces must retain their military preeminence and thereby reassure our regional allies. In Northeast Asia, the United States must In Southeast maintain and Asia, American tighten its ties forces are too with the Republic of Korea sparse to address and Japan. In rising security Southeast Asia, requirements only the United States can reach adequately. out to regional powers like Australia, Indonesia and Malaysia and others. This will be a difficult task requiring sensitivity to diverse national sentiments, but it is made all the more compelling by the emergence of new democratic governments in the region. By guaranteeing the security of our current allies and newly democratic nations in East Asia, the United States can help ensure that the rise of China is a peaceful one. Indeed, in time, American and allied power in the region may provide a spur to the process of democratization inside China itself.

Moreover, a return to Southeast Asia will add impetus to the slow process of alliance-building now afoot in the region. It is conventional wisdom that the nations of Southeast Asia are resistant to a NATO-like regional alliance, but the regional response to the East Timor crisis – including that of the new Indonesian government – has been encouraging. Indeed, forces from the Philippines have replaced those from Australia as the lead element in the UN peacekeeping mission there. And certainly efforts through the Asian Regional Forum suggest a trend to closer regional coordination that might develop into a more permanent, alliance-like arrangement. In this process, the United States has the key role to play. A heightened U.S. military presence in Southeast Asia would be a strong spur to regional security cooperation, providing the core around which a de facto coalition could jell.

Deployment Bases As a supplement to forces stationed abroad under long-term basing arrangements, the United States should seek to establish a network of “deployment bases” or “forward operating bases” to increase the reach of current and future forces. Not only will such an approach improve the ability to project force to outlying regions, it will help circumvent the political, practical and financial constraints on expanding the network of American bases overseas.

In sum, it is time to increase the presence of American forces in Southeast Asia.

Control of key sea lines of communication, ensuring access to rapidly growing economies, maintaining regional stability while fostering closer ties to fledgling democracies and, perhaps most important, supporting the nascent trends toward political liberty are all enduring security interests for America. No U.S. strategy can constrain a Chinese challenge to American regional leadership if our security guarantees to Southeast Asia are

19

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

These deployment or forward operating bases can range from relatively modest agreements with other nations as well as modest improvements to existing facilities and bases. Prepositioned materiel also would speed the initial deployment and improve the sustainability of U.S. forces when deployed for training, joint training with the host nation, or It would be wise to operations in reduce the time of crisis. frequency of Costs for carrier presence in these improvements the Mediterranean can be shared and the Gulf while with the host increasing U.S. nation and be Navy presence in offset as part of U.S. the Pacific. foreign security assistance, and would help reduce the requirement for U.S. forces to deploy to “bare bones” facilities. Such installations would be a “force multiplier” in power projection operations, as well as help solidify political and security ties with host nations.

heavy cargo aircraft; have modern refueling and emergency services; ramp space to park several AWACS-size planes and meet a variety of other requirements, including safe quarters and offices for American personnel.

Yet the command believes that for a relatively small cost – perhaps $120 million for the first two of three planned bases – and with minimal permanent manning it can offset the loss of a strategic asset like Howard.

A recent study done for the Air Force indicates that a worldwide network of forward operating bases – perhaps more sophisticated and suited for combat operations than the counterdrug locations planned by SOUTHCOM – might cost $5 billion to $10 billion through 2010. The study speculates that some of the cost might be paid for by host nations anxious to cement ties with the United States, or, in Europe, be considered as common NATO assets and charged to the NATO common fund.

While it should be a clear U.S. policy that such bases are intended as a supplement to the current overseas base structure, they could also be seen as a precursor to an expanded structure. This might be attractive to skittish allies – as in the Persian Gulf region, where a similar system is in operation – for whom close ties with America provokes domestic political controversy. It would also increase the effectiveness of current U.S. forces in a huge region like Southeast Asia, supplementing naval operations in the region. Such a network also would greatly increase U.S. operational flexibility in times of conflict.

Currently, U.S. Southern Command, the Pentagon’s regional command for Latin America, is moving to implement a plan for “forward operating locations” to make up for the loss of Howard Air Force Base in the wake of the U.S. withdrawal from Panama and the return of the Canal Zone. Indeed, sustaining effective counterdrug air operations will be difficult after the loss of Howard until arrangements for the new locations are in place. To achieve full coverage of the region for counterdrug operations, the command plans to utilize airfields ranging from Puerto Rico to Ecuador.

Rotational Naval Forces

In addition to securing agreements that permit adequate access for U.S. forces to airfields, the new locations must be capable of 24-hour, all-weather operations; have adequate air traffic control; have runways of at least 8000 feet that are capable of bearing

The size of today’s Navy and Marine Corps is driven primarily by the demands of current rotation policy; the requirement for 11-carrier Navy is a reflection of the perceived need to keep, on average, about

20

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

three carriers deployed at any one time. But because the carrier based in Japan is considered “deployed” even when in port and not at sea, the real ratio of total ships to ships at sea is closer to five- or six-to-one. Indeed, according to the Quadrennial Defense Review analysis, the requirements for Navy forces under “presence” missions exceeds the two-war requirement for Navy forces by about 20 percent.

presence missions than with carrier battle groups. As cruise missiles increasingly become the Navy’s first-strike weapon of choice, the value of cruise missile platforms as a symbol of American might around the world are coming to surpass the deterrent value of the carrier. Unfortunately, during the course of the post-Cold-War drawdown, the Navy has divested itself of relatively more surface combatants and submarines than aircraft carriers. Though this makes sense in terms of carrier operations – Aegisequipped cruisers and destroyers have far greater capabilities and range than previous generations of ships, for example – this now limits the Navy’s ability to transition to new ways of conducting both its presence and potential wartime missions.

Current rotation plans call for a continuous battle group presence in Northeast Asia and close to continuous presence in the Persian Gulf and Mediterranean Sea. However, significant changes in Navy carrier presence and rotation patterns are called for. Given the ability to station landbased forces in Europe and the Gulf, and the size and nature of the East Asia theater, it would be wise to reduce the frequency of carrier presence in the Mediterranean and the Gulf while increasing U.S. Navy presence in the Pacific. Further, it is preferable, for strategic and operational reasons, to create a second major home port for a carrier battle group in the southern Pacific, perhaps in Australia or the Philippines. Generally speaking, the emphasis of Navy operations, and carrier operations in particular, should be increasingly weighted toward the western Pacific.

Marine deployments would follow suit.

Moreover, as the Navy introduces new classes of ships, its manpower requirements – one of the important factors in determining the length of deployments and thus overall Navy rotational policy – will be reduced.

The planned DD-21 destroyer will cut crew size from 300 to 100. Reduced crew size, as well as improved overall ship performance, will increase the opportunities to rotate crews while keeping ships deployed; the complexity of crew operations involving 100 sailors and officers is far less than, for example, the 6,000-man crew of a carrier plus its air wing. In sum, new capabilities will open up new ways of conducting missions that will allow for increased naval presence at a lower cost.

Secondarily, the Navy should begin to consider other ways of meeting its vital

21

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

IV REBUILDING TODAY’S ARMED SERVICES percent and its European garrison by three quarters. At the end of the Cold War, the Army budget was 50 percent higher than it is this year; its procurement spending almost 70 percent higher.

Executing the variety of missions outlined above depends upon the capabilities of the U.S. armed services. For the past decade, the health of the armed services has steadily declined. Not merely have their budgets been dramatically reduced, their force structures cut and their personnel strength sapped, modernization programs starved and efforts at transformation strangled, but the quality of military life, essential for preserving a volunteer force, has been degraded. From barracks to headquarters to maintenance bay, the services’ infrastructure has suffered from neglect. The quality of military housing, especially abroad, ill becomes a great nation.

The other sinews of a strong service, particularly including the military education and training systems, have been disproportionately and shortsightedly reduced.

Shortages of manpower result in soldiers, sailors, airmen and Marines spending increased amounts of time on base maintenance – mowing grass, repairing roofs, “painting rocks.” Most disappointing of all, military culture and the confidence of service members in their senior leaders is suffering. As several recent studies and surveys have demonstrated, civil-military relations in contemporary America are increasingly tense.

At the same time, the Army’s role in post-Cold-War military operations remains the measure of American geopolitical commitment. In the 1991 Gulf War, the limits of Bush Administration policy were revealed by the Elements of reluctance to engage in land U.S. Army combat and the Europe should limit on ground be redeployed to operations Southeast within the Kuwait theater.

Europe, while a In the Balkans, permanent unit relatively short should be based air campaigns in the Persian have been followed by Gulf region. extended ground operations; even the 78 days of Operation Allied Force pale in comparison to the longterm effort to stabilize Kosovo. In short, the value of land power continues to appeal to a global superpower, whose security interests rest upon maintaining and expanding a world-wide system of alliances as well as on the ability to win wars. While maintaining its combat role, the U.S. Army has acquired new missions in the past decade – most immediately, missions associated with completing the task of creating a Europe “whole and free” and defending American interests in the Persian Gulf and Middle East.

Army: To ‘Complete’ Europe And Defend the Persian Gulf Of all the armed services, the Army has been most profoundly changed by the end of the Cold War and the collapse of the Soviet empire in Eastern Europe. The Army’s active-duty strength has been reduced by 40

22

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

These new missions will require the continued stationing of U.S. Army units abroad. Although these units should be reconfigured and repositioned to reflect current realities, their value as a representation of America’s role as the prime guarantor of security is as great as their immediate war-fighting capabilities.

Indeed, the greatest problem confronting the Army today is providing sufficient forces for both these vital missions; the Army is simply too small to do both well.

increase the effectiveness of current combat systems through “digitization” – the process of creating tactical information networks. The Army should accelerate its plans to purchase medium-weight vehicles, acquire the Comanche helicopter and the HIMARS rocket-artillery system; likewise, the heavy Crusader artillery system, though a highly capable howitzer, is an unwise investment given the Army’s current capabilities and future needs, and should be canceled.

These broad missions will continue to justify the requirement for a large active U.S. Army. The Army’s increasing use of reserve component forces for these constabulary missions breaks the implied compact with reservists that their role is to serve as a hedge against a genuine military emergency. As long as the U.S. garrisons in the Balkans, for example, require large numbers of linguists, military police, civil affairs and other specialists, the active-duty Army must boost its ranks of soldiers with these skills. Likewise, as high-intensity combat changes, the Army must find new ways to recruit and retain soldiers with hightechnology skills, perhaps creating partnerships with industry for extremely skilled reservists, or considering some skills as justifying a warrant-officer, rather than an enlisted, rank structure. In particular, the Army should: •

•

Be restored in active-duty strength and structure to meet the requirements of its current missions. Overall active strength should rise to approximately 525,000 soldiers from the current strength of 475,000. Much of this increase should bolster the overdeployed and under-manned units that provide combat support and combat service support, such as military intelligence, military police, and other similar units.

Undertake selective modernization efforts, primarily to increase its tactical and operational mobility and

23

•

Improve the combat readiness of current units by increasing personnel strength and revitalizing combat training.

•

Make efforts to improve the quality of soldier life to sustain the current “middle class,” professional Army.

•

Be repositioned and reconfigured in light of current strategic realities: elements of U.S. Army Europe should be redeployed to Southeast Europe, while a permanent unit should be based in the Persian Gulf region; simultaneously, forward-deployed Army units should be reconfigured to be better capable of independent operations that include ongoing constabulary missions as well as the initial phases of combat.

•

Reduce the strength of the Army National Guard and Army Reserve, yet recognize that these components are meant to provide a hedge against a genuine, large-scale, unanticipated military emergency; the continuing reliance on large numbers of reservists for constabulary missions is inappropriate and short-sighted.

•

Have its budget increased from the current level of $70 billion annually to $90 to $95 billion per year.

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

manning in critical combat and maintenance specialties. Army leaders frankly admit that they have too few soldiers to man their current force structure, and shortages of NCOs and officers are increasingly common. For example, in Fiscal Year 1997, the Army had only 67 percent to 88 percent of its needs in the four maintenance specialties for its tanks and mechanized infantry vehicles. In the officer ranks, there are significant shortfalls in the captain and major grades. The result of these shortages in the field is that junior officers and NCOs are being asked to assume the duties of the next higher grade; the “ultimate effect,” reported Gen. Reimer, “is a reduction in experience, particularly at the…‘tip of the spear.’”

The Current State of the Army Measuring by its ability to perform any of the missions outlined above – overseas presence, fighting major theater wars, transforming for the future – the Army today is ill prepared. The most immediate problem is the decline in current readiness.

Until the spring of 1998, the Army had managed to contain the worst effects of frequent deployments, keeping its so-called “first-to-fight” units ready to react to a crisis that threatened to become a major theater war. But now, as recently retired Army Chief of Staff Gen. Dennis Reimer explained to Congress: [C]ommanders Army-wide report that they are reducing the frequency, scope, and duration of their exercises….

Additionally, commanders are not always able to make training as realistic and demanding as they would like. In some cases, commands are not able to afford the optimum mix of simulations to live-fire training events, resulting Reimer in less-experienced staffs.

Several commands report that they are unable to afford the participation of their aviation units in Combat Training Center rotations. Overall, affordable training compromises are lowering the training proficiency bar and resulting in inexperience….Already, readiness at the battalion level is starting to decline – a fact that is not going unnoticed at our Combat Training Centers.

The Army’s ability to meet its majorwar requirements, particularly on the timetables demanded by the war plans of the theater commanders-in-chief, is uncertain at best. Although on paper the Army can meet these requirements, the true state of affairs is more complex. The major-theater-war review conducted for the QDR assumed that each unit would arrive on the battlefield fully trained and ready, but manpower and training shortages across the Army make that a doubtful proposition, at least without delays in deployment. Even could the immediate manpower shortages be remedied, any attempt to improve training – as was done even in the run-up to Operation Desert Storm – would prove to be a significant bottleneck. The Army’s maneuver training centers are not able to increase capacity sufficiently or rapidly enough.

Under the current two-war metric, highintensity combat is envisioned as a “comeas-you-are” affair, and the Army today is significantly less well prepared for such wars than it was in 1990.

In recent years, both the quality and quantity of such training has diminished.

Typically, in prior years, a rotational unit might have eight battalion-level field training “battles” prior to its Fort Irwin rotation, and another eight while at the training center. Today, heavy forces almost never conduct full battalion field exercises, and now are lucky to get more than six at the National Training Center.

Like the other services, the Army continues to be plagued by low levels of

Army Forces Based In the United States The primary missions of Army units based in the United States are to rapidly

24

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

reinforce forward-deployed units in times of crisis or combat and to provide units capable of reacting to unanticipated contingencies.

In addition, the service must continue to raise, train and equip all Army forces, including those of the Army National Guard and Army Reserve. While the reforming the posture of its forces abroad is perhaps the largest task facing the Army for the immediate future, it is inevitably intertwined with the need to rebuild and reconfigure the Army at home.

The need to respond with decisive force in the event of a major theater war in Europe, the Persian Gulf or East Asia will remain the principal factor in determining Army force structure for U.S.-based units.

However one judges the likelihood of such wars occurring, it is essential to retain sufficient capabilities to bring them to a satisfactory conclusion, including the possibility of a decisive victory that results in long-term political or regime change. The current stateside active Army force structure – 23 maneuver brigades – is barely adequate to meet the potential demands. Not only are these units few in number, but their combat readiness has been allowed to slip dangerously over recent years. Manning levels have dropped and training opportunities have been diminished and degraded. These units need to be returned to high states of readiness and, most importantly, must regain their focus on their combat missions.

The Army needs to restore units based in the United States – those needed in the event of a major theater war – to high states of readiness. more deployable, and the Army must continue to introduce similar modifications.

Moreover, Army training should continue its emphasis on combined-arms, task-force combat operations. In the continental United States, Army force structure should consist of three fully-manned, three-brigade heavy divisions; two light divisions; and two airborne divisions. In addition, the stateside Army should retain four armored cavalry regiments in its active structure, plus several experimental units devoted to transformation activities. This would total approximately 27 ground maneuver brigade-equivalents.

Because the divisional structure still remains an economical and effective organization in large-scale operations as well as an efficient administrative structure, the division should remain the basic unit for most stateside Army forces, even while the service creates new, smaller independent organizations for operations abroad. The Army is currently undergoing a redesign of the basic divisional structure, reducing the size of the basic maneuver battalion in response to the improvements that advanced technologies and the untapped capabilities of current systems permit. This is a modest but important step that will make these units

Yet such a force, though capable of delivering and sustaining significant combat power for initial missions, will remain inadequate to the full range of strategic tasks facing the Army. Thus, the service must increasingly rely on Guard units to execute a portion of its potential warfighting missions, not seek to foist overseas presence missions off on what should remain part-time soldiers. To allow the Army National Guard to play its essential role in fighting largescale wars, the Army must take a number of steps to ensure the readiness of Guard units.

The first is to better link the Guard to the active-duty force, providing adequate

25

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

resources to increase the combat effectiveness of large Guard units, perhaps to include the partial manning of the first-to-deploy Guard brigades with an active command cadre. Secondly, the Guard’s overall structure must be adjusted and the overall number of Army National Guard units – and especially Guard infantry divisions – reduced. This would not only eliminate unnecessary formations but would permit improved manning of the first-to-fight Guard units, which need to be manned at levels significantly above 100 percent personnel strength to allow for timely deployment during crises and war.

its traditional role would allow for a further modest strength reduction in the Army National Guard. Such a move would also lessen the strain of repeated deployments in contingency operations, which is jeopardizing the model of the part-time soldier upon which Guard is premised.

Similarly, the Army Reserve should retain its traditional role as a federal force, Returning the National Guard a supplement to the active force, to its traditional but demands for role would individual augmentees for allow for a contingency reduction in operations strength while reduced through lessening the improvements to active Army strain of operations and repeated deployments, contingency organizations, and even added operation personnel deployments. strength. In the event that American forces become embroiled in two large-scale wars at once, or nearly at once, Army reserve components may provide the edge for decisive operations. Such a capability is a cornerstone of U.S. military strategy, not to be frittered away in ongoing contingency operations.

In addition, the Army needs to rationalize the missions of the Army Reserve. Without the efforts of Reservists over the past decade, the Army’s ability to conduct the large number of contingency operations it has faced would be severely compromised. Yet the effort to rationalize deployments, as discussed in the previous section, would also result in a reduction of demand for Army Reservists, particularly those with highly specialized skills. Once the missions in the Balkans, for example, are admitted to be long-term deployments, the role of Army Reserve forces should be diminished and the active Army should assume all but a very small share of the mission.

In sum, the missions of the Army’s two reserve components must be adjusted to post-Cold-War realities as must the missions of the active component. The importance of these citizen-soldiers in linking an increasingly professional force to the mainstream of American society has never been greater, and the failure to make the necessary adjustments to their mission has jeopardized those links. The Army National Guard should retain its traditional role as a hedge against the need for a larger-than-anticipated force in combat; indeed, it may play a larger role in U.S. war-planning than heretofore. It should not be used primarily to provide combat service support to active Army units engaged in current operations. A return to

A second mission for Army units based in the United States is to respond to unanticipated contingencies. With more forward-based units deployed along an expanded American security perimeter around the globe, these unforeseen crises should be less debilitating. Units like the 82nd and 101st Airborne divisions and the Army’s two light infantry divisions, as well as the small elements of the 3rd Mechanized Infantry Division, that are kept on high alert, will continue to provide these needed capabilities. So will Army special operations units such as the 75th Ranger Regiment. Moreover, the creation of middle-weight, independent units will begin

26

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the process of transforming the Army for future contingency needs. As the transformation process matures, a wider variety of Army units will be suitable for unanticipated contingency operations.

whelming superiority in direct-fire engagements, typified by the performance of the Bradley fighting vehicle and M1 Abrams tank in the Gulf War (and indeed, in the performance of the Marines’ Light Armored Vehicle), as well as the improved accuracy and lethality of artillery fires, plus the capabilities of U.S. strike aircraft, will provide such units with a very substantial combat capability.

Forward-based Forces American military presence abroad draws heavily on ground forces and the Army, which is the service best suited to these long-term missions. In the post-ColdWar environment, these forward-based forces are, in essence, conducting reconnaissance and security missions. The units involved are required to maintain peace and stability in the regions they patrol, provide early warning of imminent crises, and to shape the early stages of any conflict that might occur while additional forces are deployed from the United States or elsewhere. By virtue of this mission, these units should be self-contained, combinedarms units with a wide variety of capabilities, able to operate over long distances, with sophisticated means of communication and access to high levels of U.S. intelligence. Currently, most forwardbased Army units do not meet this description.

These forward-based, independent units will be increasingly built around the acquisition and management of information.

This will be essential for combat operations – precise, long-range fires require accurate and timely intelligence and robust communications links – but also for stability operations. Units stationed in the Balkans, or Turkey, or in Southeast Asia, will require the ability to understand and operate in unique political-military environments, and the seemingly tactical decisions made by soldiers on the ground may have strategic consequences. While some of these needs can be fulfilled by civilians, both Americans and local nationals, units stationed on the American security frontier must have the capabilities, cohesion and personnel continuity their mission demands. Chief among them is an awareness of the security and political environment in which they are operating. Especially those forces stationed in volatile regions must have their own human intelligence collection capacity, perhaps through an attached special forces unit if not solely through an organic intelligence unit.

Such requirements suggest that such units should be approximately brigade or regimental-sized formations, perhaps 5,000 strong. They will need sufficient personnel strength to be able to conduct sustained traditional infantry missions, but with the mobility to operate over extended areas.

They must have enough direct firepower to dominate their immediate tactical situation, and suitable fire support to prevent such relatively small and independent units from being overrun. However, the need for fire support need not entail large amounts of integral artillery or other forms of supporting firepower. While some artillery will prove necessary, a substantial part of the fire support should come from Army attack aviation and deeper fixed-wing interdiction. The combination of over-

The technologies required to field such forces already exist and many are already in production or in the Army inventory. New force designs and the application of information technologies can give new utility to existing weaponry. However, the problem of mobility and weight becomes an even more pressing problem should ground forces be positioned in Southeast Asia.

Even forward-based forces would need to be rapidly deployed over very long distances in times of crisis, both through fast sealift and

27

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

airlift; in short, every pound and every cubic foot must count. In designing such forces, the Army should consider more innovative approaches. One short-term approach could be to build such a unit around the V-22 Osprey tilt-rotor aircraft now being built for the Marine Corps and for special operations forces. A second interim approach would be to expand the capabilities of current airmobile infantry, by adding refueling probes to existing helicopters, as on special operations aircraft. Another approach could involve the construction of truly fast sealift vessels.

take its lessons to heart, breaking down bureaucratic resistance to change.

In addition to these newer force designs for Europe, the Gulf, and elsewhere in East Asia, the Army should retain a force approximating that currently based in Korea.

In addition to headquarters units there, the U.S. ground force presence is built around the two brigades of the 2nd Infantry Division.

This unit is already a hybrid, neither a textbook heavy division nor a light division.

While retaining the divisional structure to allow for the smooth introduction of followon forces in times American of crisis, the Army also should begin landpower is to redesign this unit the essential to allow for longerlink in the range operations. chain that Because of the massive amount of translates U.S. North Korean military artillery, countersupremacy into battery artillery American fires will play an important role in geopolitical any war on the preeminence. peninsula, suggesting that improving the rocket artillery capabilities of the U.S. division is a modest but wise investment. Likewise, increasing the aviation and attack helicopter assets of U.S. ground forces in Korea would give commanders options they do not now have. The main heavy forces of the South Korean army are well trained and equipped, but optimized for defending Seoul and the Republic of Korea as far north as possible.

In time, the 2nd Infantry Division’s two brigades might closely resemble the kind of independent, combined-arms forces needed elsewhere.

In sum, it should be clear that these independent, forward-based Army units can become “change-agents” within the service, opening opportunities for transformational concepts, even as they perform vital stability operations in their regions. In addition, such units would need to train for combat operations on a regular basis, and will require new training centers as well as new garrisons in more relevant strategic locations. They will operate in a more dispersed manner reflecting new concepts of combat operations as well as the demands of current stability operations. In urban areas or in the jungles of Southeast Asia, they will operate in complex terrain that may more accurately predict future warfare. Certainly, new medium-weight or air-mobile units will provide a strong incentive to begin to transform the Army more fundamentally for the future. Not only would increased mobility and information capabilities allow for new ways of conducting operations, the lack of heavy armor would mandate new tactics, doctrines and organizations. Even among those units equipped with the current Abrams tank and Bradley fighting vehicle, the requirement for independent operations, closer ties to other services’ forces and introduction of new intelligence and communications capabilities would result in innovation. Most profoundly, such new units and concepts would give the process of transformation a purpose within the Army; soldiers would be a part of the process and

Army Modernization and Budgets Since the end of the Cold War, the Army has suffered dramatic budget cutbacks, particularly in weapons procurement and research, that have resulted in the

28

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

degradation of current readiness described above and have restricted the service’s ability to modernize and innovate for the future. The Army’s current attempts at transformation have been hobbled by the need to find “bill-payers” within the Army budget.

But, as the discussion of Army requirements above indicates, Army investments must be redirected as well as increased. For example, the Crusader artillery program, while perhaps the most advanced self-propelled howitzer ever produced, is difficult to justify under conditions of revolutionary change. The costs of the howitzer, not merely in budgetary terms but in terms of the opportunity cost of a continuing commitment to an increasingly outmoded paradigm of warfare, far outweigh the benefits; the Crusader should be terminated.

In Fiscal Year 1992, the first post-ColdWar and post-Gulf War Army budget was $91 billion measured in constant 2000 dollars. This year, the Congress has approved $69.5 billion for Army operations – including several billion to pay for operations in the Balkans – and President Clinton’s request for 2001 is $70.6 billion, more than $2 billion of which will be allocated to Balkans operations. Likewise, Army procurement spending is way down.

Through the Clinton years, service procurement has averaged around $8 billion, dipping to a low of $7.1 billion in 1995; the 2000 request was for $9.7 billion, by far the largest Army procurement request since the Gulf War. By contrast, Army weapons purchases averaged about $23 billion per year during the early and mid-1980s, when the current generation of major combat systems – the M1 tank, Bradley fighting vehicle, Apache and Black Hawk helicopters and Patriot missile system – entered production.

In addition to terminating the Crusader artillery program, the Army’s annual budget must increase to the $90 to $95 billion level to finance current missions and the Army’s longterm transformation.

However, addressing the Army’s many challenges will require significantly increased funding. Though the active-duty force is 40 percent smaller than its total at the end of the Cold War, several generations of Army leadership have chosen to retain troop strength, paid for by cuts in procurement and research. This cannot continue. While the Army may be too small for the variety of missions discussed above, its larger need is for reinvestment, recapitalization and, especially, transformation. Taken together, these needs far exceed the savings to be garnered by any possible internal reforms or efficiencies.

Terminating marginal programs like the Crusader howitzer, trimming administrative overhead, base closings and the like will not

To field an Army capable of meeting the new missions and challenges discussed above, service budgets must return to the level of approximately $90 to $95 billion in constant 2000 dollars. Some of this increase would help the Army fill out both its undermanned units and refurbish the institutional Army, as well as increasing the readiness of Army National Guard units. New acquisition programs would include light armored vehicles, “digitized” command and control networks and other situational awareness systems, the Comanche helicopter, and unmanned aerial vehicles. Renewed investments in Army infrastructure would improve the quality of soldier life. The process of transformation would be reinvigorated.

29

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

free up resources enough to finance the radical overhaul the Army needs.

accuracy and virtual impunity. American air power has become a metaphor for as well as the literal manifestation of American military preeminence.

American landpower remains the essential link in the chain that translates U.S. military supremacy into American geopolitical preeminence. Even as the means for delivering firepower on the battlefield shift – strike aircraft have realized all but the wildest dreams of air power enthusiasts, unmanned aerial vehicles promise to extend strike power in the near future, and the ability to conduct strikes from space appears on the not-too-distant horizon – the need for ground maneuvers to achieve decisive political results endures. Regimes are difficult to change based upon punishment alone. If land forces are to survive and retain their unique strategic purpose in a world where it is increasingly easy to deliver firepower precisely at long ranges, they must change as well, becoming more stealthy, mobile, deployable and able to operate in a dispersed fashion. The U.S. Army, and American land forces more generally, must increasingly complement the strike capabilities of the other services.

Conversely, an American military force that lacks the ability to employ ground forces that can survive and maneuver rapidly on future battlefields will deprive U.S. political leaders of a decisive tool of diplomacy.

Specialized Air Force aircraft, like the JSTARS above, are too few in number to meet current mission demands.

Simultaneously, the Air Force has been reduced by a third or more, and its operations have been increasingly diffused.

In addition, the Air Force has taken on so many new missions that its fundamental structure has been changed. During the Cold War, the Air Force was geared to fight a large-scale air battle to clear the skies of Soviet aircraft; today’s Air Force is increasingly shaped to continue monotonous no-fly-zone operations, conduct periodic punitive strikes, or to execute measured, low-risk, no-fault air campaigns like Allied Force. The service’s new “Air Expeditionary Force” concept turns the classic, big-war “air campaign” model largely on its head.

Air Force: Toward a Global First-Strike Force The past decade has been the best of times and worst of times for the U.S. Air Force. From the Gulf War to Operation Allied Force over Kosovo, the increasing sophistication of American air power – with its stealth aircraft; precision-guided munitions; all-weather and all-hours capabilities; and the professionalism of pilots, planners and support crews – has

Like the Army, the Air Force continues to operate Cold-War era systems in this new strategic and operational environment. The Air Force’s frontline fighter aircraft, the F15 and F-16, were built to out-perform more numerous Soviet fighters; U.S. support aircraft, from AWACS and JSTARS command-and-control planes to electronic jamming aircraft to tankers, were meant to work in tandem with large numbers of American fighters. The U.S. bomber fleet’s primary mission was nuclear deterrence.

allowed the Air Force to boast legitimately of its “global reach, global power.” On short notice, Air Force aircraft can attack virtually any target on earth with great

The Air Force also has begun to purchase new generations of manned combat aircraft that were designed during the late Cold War; the F-22 and, especially,

30

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the Joint Strike Fighter, are a response to requirements established long ago.

Conversely, the decision to terminate the B2 bomber program was taken before its effectiveness as a long-range, precision, conventional-strike platform was established; in the wake of Operation Allied Force, regional commanders-in-chief have begun to reevaluate how such a capability might serve their uses. Further, the Air Force should reevaluate the need for greater numbers of long-range systems. In some regions, the ability to operate from tactical airfields is increasingly problematic and in others – notably East Asia – the theater is simply so vast that even “tactical,” in-theater operations will require long-range capabilities.

In sum, the Air Force has begun to adapt itself to the new requirements of the time, yet is far from completing the needed changes to its posture, structure, or programs. Moreover, the Air Force is too small – especially its fleet of support aircraft – and poorly positioned to conduct sustained operations for maintaining American military preeminence. Air Force procurement funds have been reduced, and service leaders have cut back on purchases of spare parts, support aircraft, and even replacements for current fighters in an attempt to keep the F-22 program on track. Although air power remains the most flexible and responsive element of U.S. military power, the Air Force needs to be restructured, repositioned, revitalized and enlarged to assure continued “global reach, global power.” In particular, the Air Force should: •

•

Realign the remaining Air Force units in Europe, Asia and the United States to optimize their capabilities to conduct multiple large-scale air campaigns.

•

Make selected investments in current generations of combat and support aircraft to sustain the F-15 and F-16 fleets for longer service life, purchase additional sets of avionics for specialmission fighters, increase planned fleets of AWACS, JSTARS and other electronic support planes, and expand stocks of precision-guided munitions.

•

Develop plans to increase electronic warfare support fleets, such as by creating “Wild Weasel” and jammer aircraft based upon the F-15E airframe.

•

Restore the condition of the institutional Air Force, expanding its personnel strength, rebuilding its corps of pilots and experienced maintenance NCOs, expanding support specialties such as intelligence and special police and reinvigorating its training establishment.

•

Overall Air Force active personnel strength should be gradually increased by approximately 30,000 to 40,000, and the service should rebuild a structure of 18 to 19 active and 8 reserve wing equivalents.

The State of the Air Force

Be redeployed to reflect the shifts in international politics. Independent, expeditionary air wings containing a broad mix of aircraft, including electronic warfare, airborne command and control, and other support aircraft, should be based in Italy, Southeastern Europe, central and perhaps eastern Turkey, the Persian Gulf, and Southeast Asia.

Also like the Army, in recent years the Air Force has undertaken missions fundamentally different than those assigned during the Cold War. The years since the fall of the Berlin Wall have been anything but predictable. In 1997, the Air Force had four times more forces deployed than in 1989, the last year of the Cold War, but one third fewer personnel on active duty.

Modernization has slowed to a crawl. Under

31

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

such circumstances, the choices made to build a warfighting force can become liabilities. As Thomas Moorman, vice chief of staff of the Air Force from 1994 through 1997, has stated:

Defense has come to recognize the heavy burden placed upon the Air Force’s AWACS and other specialized aircraft, the study found that “specialized aircraft are experiencing a rate of utilization well beyond the level that the current force structure would seem able to support on a long-term basis.” The study also revealed that the current fighter force is stretched to its limit as well. Under current assumptions, the current fighter structure “has the capacity to meet the [peacekeeping] demand, but with a meager reserve – only about a third of a squadron (8 aircraft) beyond the demand.” An additional no-flyzone mission, such as is now being conducted over the Balkans, for example, “would be difficult to meet on a sustained basis.” According to Ryan, the accumulation of these constabulary missions has had a dramatic effect on the Air Force.

He recently summarized the situation for Congress:

None of us believed, at the end of the Cold War, that we would be doing Northern Watch and Southern Watch in 1998. Bosnia still exists – everyone [in the Air Force has] been there since 1995….Couple that with the fact that we've seen surges, particularly in Iraq.

Saddam Hussein has been very effective in pulling our chain, and we've had three major deployments, the last of which was very significant; it was 4,000 people and 100 aircraft. And we stayed over there a lot longer than we thought we would.

As a result, Air Force “readiness is slipping – it’s not just anecdotal; it’s factual,” says Gen. Michael Ryan, the Air Force Chief of Staff. Since 1996, according to Ryan, the Air Force has experienced “an overall 14 percent degradation in the operational readiness of our major operational units.” And although Air Force leaders claim that the service holds all its units at the same levels of readiness – that it does not, as the Navy does, practice “tiered” readiness where first-to-fight units get more resources – the level of readiness in stateside units has slipped below those deployed overseas. For example, Air Combat Command, the main tactical fighter command based in the United States, has suffered a 50 percent drop in readiness rates, compared to the service-wide drop in operational readiness of 14 percent.

Our men and women are separated from their home bases and families for unpredictable and extended periods every year — with a significant negative impact on retention.

Our home-station Ryan manning has become inadequate — and workload has increased — because forces are frequently deployed even though homestation operations must continue at near-normal pace. Our units deploying forward must carry much more infrastructure to expeditionary bases.

Force protection and critical mission security for forward-deployed forces is a major consideration. The demands on our smaller units, such as [intelligence, surveillance and reconnaissance] and combat search and rescue units, have dramatically increased — they are properly sized for two major theater wars, but some are inadequately sized for multiple, extended contingency operations. Due to the unpredictable

These readiness problems are the result of a pace of operations that is slowly but surely consuming the Air Force. A 1998 study by RAND, “Air Force Operations Overseas in Peacetime: OPTEMPO and Force Structure Implications,” concluded that today’s Air Force is barely large enough to sustain current no-fly-zone and similar constabulary contingencies, let alone handle a major war. While the Department of

32

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

nature of contingencies, training requirements have been expanded, and training cannot always be fully accomplished while deployed supporting contingencies. Because contingencies are unpredictable, it is much more difficult to use Reserve Component forces, many of whom need time to coordinate absences with civilian employers before they are free to take up their Air Force jobs.

the century, the average Air Force aircraft will be 20 years old and by 2015, even allowing for the introduction of the F-22 and Joint Strike Fighter and continuing purchases of current aircraft such as the C17, the average age of the fleet will be 30 years old. The increased expense of operating older aircraft is well illustrated by the difference in airframe depot maintenance cost between the oldest F-15A and B models – at approximately 21 years old, such repairs average about $1.9 million per aircraft – versus the newest F-15E model – at Air Combat 8 years in average Command, the age, the same main tactical kinds of repairs fighter cost about $1.3 command based million per plane, a 37 percent cost in the United difference. But States, has perhaps the suffered a 50 costliest measure of an aging fleet percent drop in that fewer readiness rates. is airplanes are ready for combat.

Overall Air Force “non-mission capable rates,” or grounded aircraft, have increased from 17 percent in 1991 to 25 percent today.

These rates continue to climb despite the fact that Air Force maintenance personnel are working harder and longer to put planes up. The process of parts cannibalization – transferring a part from one plane being repaired to keep another flying – has increased by 58 percent from 1995 to 1998.

These cumulative stresses have created a panoply of problems for the Air Force: recruiting and retention of key personnel, especially pilots, is an unprecedented worry; the service’s fleet of aircraft, especially support aircraft, is aging significantly; spare parts shortages, along with shortages of electronic subsystems and advanced munitions, restricts both operational and training missions; and the quality and quantity of air combat training has declined.

Even as routine, home-station combat training has suffered in recent years, so have the Air Force’s major air combat exercises.

Lack of funds for training, reports Ryan, means that “aircrews will no longer be able to meet many training requirements and threat training will be reduced to unrealistic level. Aircrews will develop a false sense of security while training against unrealistic threats.” Similarly, the Air Force’s program to provide advanced “aggressor” training to its pilots is a shadow of its former self: during the 1980s there was one aggressor aircraft for every 35 Air Force fighters; today, the ratio is one for every 240 fighters.

The frequency with which Air Force aircrews participate in “Red Flag” exercises has declined from once every 12 months to once every 18 months.

Some of the Air Force’s readiness problems stem from the overall reduction in its procurement budget, combined with the service’s determination to keep the F-22 program on track – as much as possible.

The expense of the “Raptor” has forced the Air Force to make repeated cuts in other programs, not only in other aircraft programs, but in spare parts and even in personnel programs; even the Air Force’s pilot shortage stems in part from decisions taken to free up funds for the F-22. These effects have been doubly compounded by

The Air Force’s problems are further compounded by the procurement holiday of the 1990s. The dramatic aging of the Air Force fleet and the resulting increase in cost and maintenance workload caused by aircraft fatigue, corrosion and parts obsolescence is the second driving factor in decreasing service readiness. By the turn of

33

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the changes in the pattern of Air Force operations over the past 10 years. Support aircraft such as the AWACS and JSTARS, electronic combat and tanker aircraft were all intended to operate in concert with large numbers of tactical aircraft in large-scale operations. But in fact, they are more often called upon now to operate with just a handful of fighter or strike aircraft in no-fly zone operations or other contin-gencies. As a result, these types of aircraft routinely are rated as “low-density, high-demand” systems in the Pentagon’s joint-service readiness assessments; in other words, there are too few of them to meet mission requirements. The Air Force’s modernization program has yet to fully reflect this phenomenon. For example, the formal JSTARS “requirement” was reduced from 19 to 13 aircraft; only lately has an increased requirement been recognized. Likewise, the original C-17 procurement was cut from 210 to 120 aircraft. In fact, to meet emerging requirements, it is likely that 210 C-17s may be too few. Overall, the Air Force’s modernization programs need a thoroughgoing reassessment in light of new missions and their requirements.

In Europe, current forces should be increased with additional support aircraft, ranging from an increased C-17 and tanker fleet to AWACS, JSTARS and other electronic support planes. Existing forces, still organized in traditional wings, should be supplemented by a composite wing permanently stationed at Incirlik Air Force Base in Turkey and that base should be improved significantly. The air wing at Aviano, Italy might be given a greater capability as that facility expands, as well.

Additionally, the Air Force should establish the requirements for similar small composite wings in Southeastern Europe. Over time, U.S. Air Forces in Europe would increase by one to two-and-one-half wing equivalents.

Further, improvements should be made to existing air bases in new and potential NATO countries to allow for rapid deployments, contingency exercises, and extended initial operations in times of crisis.

These preparations should include modernized air traffic control, fuel, and weapons storage facilities, and perhaps small stocks of prepositioned munitions, as well as sufficient ramp space to accommodate surges in operations. Improvements also should be made to existing facilities in England to allow forward operation of B-2 bombers in times of crisis, to increase sortie rates if needed.

Forward-Based Forces The pattern of Air Force bases also needs to be reconsidered. Currently, the Air Force maintains forward-based forces of two-and-one-half wing equivalents in Western Europe; one wing in the Pacific, in Japan; a semi-permanent, composite wing of about 100 aircraft scattered throughout the Gulf region; and a partial wing in central Turkey at Incirlik Air Force Base. Even allowing for the inherent flexibility and range of aircraft, these current forces need to be supplemented by additional forwardbased forces, additional permanent bases, and a network of contingency bases that would permit the Air Force to extend the effectiveness of current and future aircraft fleets as the American security perimeter expands.

In the Persian Gulf region, the provisional 4044th Wing should continue to operate much as it has for the better part of the last decade. However, the Air Force should take several steps to improve its operations while deferring to local political sensibilities. To relieve the stress of constant rotations, the Air Force might consider using more U.S. civilian contract workers in support roles – perhaps even to do aircraft maintenance or to provide additional security. While this might increase the cost of these operations, it might also be an incentive to get the Saudis, Kuwaitis and other Gulf states to assume a greater share of the costs while preserving the lowest possible U.S. military profile. By the same token, further improvements in the

34

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

facilities at Al Kharj in Saudi Arabia, especially those that would improve the quality of life for airmen and allow increased combat training, warrant additional American as well as Saudi investments. The Air Force presence in the Gulf region is a vital one for U.S. military strategy, and the United States should consider it a de facto permanent presence, even as it seeks ways to lessen Saudi, Kuwaiti and regional concerns about U.S. presence.

invest in upgrades to regional airfields to permit surge deployments and, incidentally, help build ties with regional air forces.

Air Force Units Based In the United States Even as the Air Force accelerates operations and improves its reach in the key regions of the world, it must retain sufficient forces based in the United States to deploy rapidly in times of crisis and be prepared to conduct large-scale air campaigns of the sort needed in major theater wars and to react to truly unforeseen contingencies. Indeed, the mobility and flexibility of air power virtually extinguishes the distinction between reinforcing and contingency forces.

But it is clear that the Air Force’s current stateside strength of approximately eight to nine fighter-wing equivalents and four bomber wings is inadequate to these tasks.

Further, the Air Force’s fleets of support aircraft are too small for rapid, large-scale deployments and sustained operations.

The overall effectiveness of the B-2 bomber is limited by the small size of the fleet and the difficulties of operating solely from Whiteman Air Force Base in Missouri.

The Air Force’s structure problems reflect troubles of types of aircraft as well as raw numbers. For example, when the service retired its complements of F-4 “Wild Weasel” air defense suppression and EF-111 electronic warfare aircraft, these missions were assumed by F-16s fitted with HARM system pods and Navy and Marine EA-6B “Prowlers,” respectively. The effect has been to reduce the size of the F-16 fleet capable of doing other missions. The F-16 was intended to be a multi-mission airplane, but the heavy requirement for air defense suppression, even in no-fly-zone operations, means that these aircraft are only rarely available for other duties, and their pilots’ skills rusty. Likewise, the loss of the EF111 has thrust the entire jamming mission on the small and old Prowler fleet, and has left the Air Force without a jammer of its own. The shortage of these aircraft is so great that, during Operation Allied Force, no-fly-zone operations over Iraq were suspended.

But it is in East Asia that the Air Force must look to increase its capabilities and reach. The service currently has about two wings worth of aircraft stationed at three bases in Japan and Korea; like the Army, the Air Force is concentrated in Northeast Asia and lacks a permanent presence in Southeast Asia, thus limiting its regional reach. The Air Force also has an F-15 wing in Alaska that is officially part of its Pacific force, as well. The Air Force needs roughly to double its forces stationed in East Asia, preferably dispersing its bases in the south as it has in the north, perhaps by stationing a wing in the Philippines and Australia. As in Europe, Air Force operations in East Asia would be greatly enhanced by the ability to sustain long-range bomber operations out of Australia, perhaps also by including the special maintenance facilities needed to operate the B-2 and other stealth aircraft.

Further, the Air Force would be wise to

35

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

The Air Force’s airlift fleet is similarly too small. The lift requirements established in the early 1990s did not anticipate the pace and number of contingency operations in the post-Cold-War world. Nor have the requirements been changed to reflect force design changes – both those already made, such as de facto expeditionary forces in the Army and Air Force, nor those advocated in this report. The need to operate in a more dispersed fashion will increase airlift requirements substantially.

operations. The bulk of the B-2 fleet is often reserved for nuclear missions; in sum, the Air Force could generate no more than two B-2s every other day for Allied Force.

Whatever the performance of the B-2, its overall effectiveness is severely limited by the small size of the fleet and the difficulties of operating solely from Whiteman. While the cost of restarting the B-2 production line may be prohibitive, The Air Force’s the need is obvious; Air Force could fleets of support the increase the aircraft are too “productivity” of small for rapid, B-2 operations by establishing large-scale overseas locations deployments for which the plane and sustained could operate in times of need, and operations. by developing a deployable B-2 maintenance capability. As the Air Force contemplates its future bomber force, it should seek to avoid such a dilemma as it develops successors to the B2. And considering the limited viability of the bomber leg of the U.S. nuclear triad, the Air Force might seek to have bombers no longer counted for arms control purposes, and equip its B-52s and B-2s solely for conventional strike.

Further, the Air Force’s need for other supporting aircraft is also greater than its current fleet. As Air Force Chief of Staff Gen. Ryan has observed, his service is far short of being a “two-war” force in many of these capabilities. Even in daily no-fly-zone operations with relatively small numbers of fighters, the nature of the mission demands AWACS, JSTARS and other long-range electronic support aircraft; EA-6Bs and F16s with HARM pods for jamming and air defense suppression; and several tankers to permit extended operations over long ranges. The “supporter-to-shooter” ratios of the Cold War and of large-scale operations such as the Desert Storm air campaign have been completely inverted. Air Force requirements of such aircraft for perimeter patrolling missions and for reinforcing missions far exceed the service’s current fleets; no previous strategic review has contemplated these requirements. While such an analysis is beyond the scope of this study, it is obvious that significant enlargements of Air Force structure are needed.

At minimum, the Air Force based in the United States should be increased by two or more wing equivalents. However, the majority of these increases should be directed at the specialized aircraft that represent the “low-density, high-demand” air assets now so lacking. But while this will do much to alleviate the stresses on the current fighter fleet, it will not be enough to offset the effects of the higher tempo of operations of the last decade; the F-15 and F-16 fleets face looming block obsolescence. This will be partly offset by the introduction of the F-22 into the Air Force inventory, but as an air superiority aircraft, the F-22 is not well suited to today’s less stressful missions. The Air Force is buying a new race car when it also needs a fleet of minivans. The Air Force should purchase

Finally, the Air Force’s fleet of longrange bombers should be reassessed. As mentioned above, the operations of the B-2s during Allied Force are certain to lead to a reappraisal of the regional commanders’ requirements for that aircraft. Yet another striking feature of B-2 operations during the Kosovo war was the length of the missions – it required a 30-hour, roundtrip sortie from Whiteman Air Force Base in Missouri for each strike – and the difficulty in sustaining

36

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

new multi-mission F-15E and F-16 aircraft.

The C-17 program should be restored to its original 210-aircraft buy, and the Air Force should address the need for additional electronic support aircraft, both in the nearterm but also in the longer term as part of its transformation efforts.

Army, that remains the core of America’s ability to apply decisive military power when its pleases. To dissipate this ability to deliver a rapid hammer blow is to lose the key component of American military preeminence.

Air Force Modernization And Budgets

If the F-22 is less than perfectly suited to today’s needs, the problem of the Joint Strike Fighter program is a larger one altogether. Moreover, more than half the total F-22 program cost has been spent already, while spending to date on the JSF – although already billions of dollars – represents the merest tip of what may prove to be a $223 billion iceberg. And greater than the technological challenges posed by the JSF or its total cost in dollars is the question as to whether the program, which will extend America’s commitment to manned strike aircraft for 50 years or more, represents an operationally sound decision.

Indeed, as will be apparent from the discussion below on military transformation and the revolution in military affairs, it seems unlikely that the current paradigm of warfare, dominated by the capabilities of tactical, manned aircraft, will long endure.

An expensive Joint Strike Fighter with limited capabilities and significant technical risk appears to be a bad investment in such a light, and the program should be terminated.

It is a roadblock to transformation and a sink-hole for defense dollars.

As with the Army, Air Force budgets have been significantly reduced during the past decade, even as the service has taken on new, unanticipated missions and attempts to wrestle with the implications of expeditionary operations. At the height of the Reagan buildup, in 1985, the Air Force was authorized $140 billion; by 1992, the first post-Cold-War budget figure fell to $98 billion. During the Clinton years, Air Force budgets dropped to a low of $73 billion in 1997; the administration’s 2001 request was for $83 billion (all figures are FY2000 constant dollars).

During this period, Air Force leaders sacrificed many other essential projects to keep the F-22 program going; simply restoring the service to health – correcting for the shortfalls of recent years plus the internal distortions caused by service leadership decisions – will require time and significantly increased spending. A gradual increase in Air Force spending back to a $110 billion to $115 billion level is required to increase service personnel strength; build new units, especially the composite wings required to perform the “air constabulary missions” such as no-fly zones; add the support capabilities necessary to complement the fleet of tactical aircraft; reinvest in space capabilities and begin the process of transformation.

The reconstitution of the stateside Air Force as a large-scale, warfighting force will complicate the service’s plans to reconfigure itself for the purposes of expeditionary operations. But the proliferation of overseas bases should reduce many, if not all, of the burdens of rotational contingency operations. Because of its inherent mobility and flexibility, the Air Force will be the first U.S. military force to arrive in a theater during times of crisis; as such, the Air Force must retain its ability to deploy and sustain sufficient numbers of aircraft to deter wars and shape any conflict in its earliest stages.

Indeed, it is the Air Force, along with the

The F-22 Raptor program should be continued to procure three wings’ worth of aircraft and to develop and buy the munitions necessary to increase the F-22’s ability to perform strike missions; although the plane has limited bomb-carrying

37

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

capacity, improved munitions can extend its utility in the strike role. The need for strategic lift has grown exponentially throughout the post-Cold-War era, both in terms of volume of lift and for numbers of strategic lift platforms; it may be that the requirement for strategic airlift now exceeds the requirement in the early 1990s when the C-17 program was scaled back from a planned 210 aircraft to the current plan for just 120. The C-17’s ability to land on short airfields makes it both a strategic and tactical airlifter. Or rather, it is the first airlifter to be able to allow for strategic deployment direct to an austere theater, as in Kosovo.

procuring sufficient “attrition” F-15s and F16s and proceeding with the F-22 – lies primarily in creating the varied support capabilities that will complement the fighter fleet.

In the wake of the Kosovo air operation, the Air Force should again reconsider the issue of strategic bombers. Both the successes and limitations of B-2 operations during “Allied Force” suggest that the utility of long-range strike aircraft has been undervalued, not only in major theater wars but in constabulary and punitive operations.

Whether this mandates opening up the B-2 production line again or in accelerating plans to build a new bomber – even an unmanned strategic bomber – is beyond the level of analysis possible in this study. At the same time, it is unlikely that the current bomber fleet – mostly B-1Bs with a shrinking and aging fleet of B-52s and the few B-2s that will be available for conventional-force operations – is best suited to meet these new requirements.

To move toward the goal of becoming a force with truly global reach – and sustained global reach – the Air Force must rebuild its fleet of tanker aircraft. Sustaining a largescale air campaign, whatever the ability of strategic-range bombers, must ultimately rely upon theater-range tactical aircraft. As amply demonstrated over Kosovo, the ability to provide tanker support can often be the limiting factor to such large-scale operations. The Air Force’s current plan, to eventually operate a tanker fleet with 75year-old planes, is not consistent with the creation of a global-reach force.

The Joint Strike Fighter, with limited capabilities and significant technical risk, is a roadblock to future transformation and a sink-hole for needed defense funds.

Likewise, the formal requirements for AWACS, JSTARS, “Rivet Joint” and other electronic support and combat aircraft were set during the Cold War or before the nature of the current era was clear. These aircraft were designed to operate in conjunction with large numbers of fighter aircraft, yet today they operate with very small formations in no-fly zone, or even virtually alone in counter-drug intelligence gathering operations. As with the C-17, it is likely that a genuine calculation of current requirements might result in a larger fleet of such aircraft than was considered during the late Cold War. In sum, the process of rebuilding today’s Air Force – apart from

Finally, the Air Force should use some of its increased budget and the savings from the cancellation of the Joint Strike Fighter program to accelerate the process of transformation within the service, to include developing new space capabilities. The ability to have access to, operate in, and dominate the aerospace environment has become the key to military success in modern, high-technology warfare. Indeed,

38

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

as will be discussed below, space dominance may become so essential to the preservation of American military preeminence that it may require a separate service. How well the Air Force rises to the many challenges it faces – even should it receive increased budgets – will go far toward determining whether U.S. military forces retain the combat edge they now enjoy.

at-sea forces during the defense drawdown of the past decade. As H. Lee Buchanan, the Navy’s top procurement official, recently admitted, “After the buildup of the 1980s, at the end of the Cold War we literally stopped modernizing in order to fund near-term readiness The Navy must [and]…our procurement begin to reduce its accounts heavy dependence plummeted by on carrier 70 percent. operations.

The result has been an aging force structure with little modernization investment.” According to recently retired Chief of Naval Operations Adm. Jay Johnson, the Navy is in danger of slipping below a fleet of 300 ships, a level that would create “unacceptable risk” in executing the missions called for by the national military strategy. Unfortunately, he added, “The current level of shipbuilding is insufficient to preserve even that level of fleet in the coming decades.”

New Course for the Navy The end of the Cold War leaves the U.S. Navy in a position of unchallenged supremacy on the high seas, a dominance surpassing that even of the British Navy in the 19th and early parts of the 20th century.

With the remains of the Soviet fleet now largely rusting in port, the open oceans are America’s, and the lines of communication open from the coasts of the United States to Europe, the Persian Gulf and East Asia. Yet this very success calls the need for the current force structure into question. Further, the advance of precision-strike technology may mean that naval surface combatants, and especially the large-deck aircraft carriers that are the Navy’s capital ships, may not survive in the high-technology wars of the coming decades. Finally, the nature and pattern of Navy presence missions may be out of synch with emerging strategic realities. In sum, though it stands without peer today, the Navy faces major challenges to its traditional and, in the past, highly successful methods of operation.

As a consequence, the Navy is attempting to conduct a full range of presence missions while employing the combat forces developed during the later years of the Cold War. The Navy must embark upon a complex process of realignment and reconfiguration. A decade of increased operations and reduced investment has worn down the fleets that won the Cold War. The demands of new missions require new methods and patterns of operations, with an increasing emphasis on East Asia. To meet the strategic need for naval power today, the Navy should be realigned and reconfigured along these lines:

As with the Army, the Navy’s ability to address these challenges has been additionally compromised by the high pace of current operations. As noted in the first section of this report, the Navy has disrupted the traditional balance between duty at sea and ashore, stressing its sailors and complicating training cycles. Units ashore no longer have the personnel, equipment, or opportunities to train; thus, when they go to sea, they go at lower levels of readiness than in the past. Modernization has been another bill-payer for maintaining the readiness of

•

39

Reflecting the gradual shift in the focus of American strategic concerns toward East Asia, a majority of the U.S. fleet, including two thirds of all carrier battle groups, should be concentrated in the Pacific. A new, permanent forward base should be established in Southeast Asia.

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

•

•

not immediately addressed, will reach crisis proportions in the next decade.

The Navy must begin to transition away from its heavy dependence on carrier operations, reducing its fleet from 12 to nine carriers over the next six years. A moratorium on carrier construction should be imposed after the completion of the CVN-77, allowing the Navy to retain a ninecarrier force through 2025. Design and research on a future CVX carrier should continue, but should aim at a radical design change to accommodate an air wing based primarily on unmanned aerial vehicles. The Navy should complete the F/A-18E/F program, refurbish and modernize its support aircraft, consider the suitability of a carrier-capable version of the Air Force’s F-22, but keep the Joint Strike Fighter program in research and development until the implications of the revolution in military affairs for naval warfare are understood better.

Thus, like the other services, the Navy is increasingly ill prepared for missions today and tomorrow. For the past several years, Adm. Johnson has admitted the Navy “was never sized to do two [major theater wars]” – meaning that, after the defense drawdown, the Navy is too small to meet the requirements of the current national military strategy. According to Johnson: “The QDR concluded that a fleet of slightly more than 300 ships was sufficient for near term requirements and was within an acceptable level of risk. Three years of high tempo operations since then, however, suggest that this size fleet will be inadequate to sustain the current level of operations for the long term.”

Even as the Navy has shrunk to a little more than half its Cold-War size, the pace of operations has grown so rapidly that the Navy is experiencing readiness problems and personnel shortages. These problems are so grave that forward-deployed naval forces, the carrier battle groups that are currently the core of the Navy’s presence mission, now put to sea with significant personnel problems. When the USS Lincoln carrier battle group fired Tomahawk cruise missiles at terrorist camps in Afghanistan and suspected chemical weapons facilities in Sudan, it did so with 12 percent fewer people in the battle group than on the previous deployment. Similarly, during the February 1998 confrontation with Iraq, the Navy sent three carriers to the Persian Gulf.

The USS George Washington deployed the Gulf with only 4,600 sailors, almost 1,000 fewer than its previous cruise there two years earlier. The carrier USS Independence, dispatched on short notice from its permanent home in Japan, sailed with only 4,200 sailors and needed an emergency influx of about 80 sailors just so it could be rated fit for combat. The USS Nimitz, already in the Middle East, was 400 sailors shy of its previous cruise. The Navy

To offset the reduced role of carriers, the Navy should slightly increase its fleets of current-generation surface combatants and submarines for improved strike capabilities in littoral waters and to conduct an increasing proportion of naval presence missions with surface action groups.

Additional investments in countermine warfare are needed, as well.

State of the Navy Today The first step in maintaining American naval preeminence must be to restore the health of the current fleet as rapidly as possible. Though the Navy’s deployments today have not changed as profoundly as have those of the Army or Air Force – the sea services have long manned, equipped and trained themselves for the rigors of long deployments at sea – the number of these duties has increased as the Navy has been reduced. The Navy also faces a shipbuilding and larger modernization problem that, if

40

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

also had to issue two urgent calls for volunteer sailors in port back home.

carrier battle groups by trimming the number of escorts. Most ominously, the Navy’s ability to surge large fleets in wartime – the requirement to meet the twowar standard – is declining. As Adm. Johnson told the Congress:

This is a worrisome trend. Today more than ever, U.S. Navy operations center around the carrier battle group. Indeed, the ability to conduct additional operations or even training independent from battle group operations is increasingly difficult. But the process of piecing together the elements of a battle group – the carrier itself, its air wing, its surface escorts, its submarines, and its accompanying Marine Amphibious Ready Group – is also becoming a substantial challenge.

[N]early every Major Theater War scenario would require the rapid deployment of forces from [the United States]. Because of the increasingly deep bathtub in our [interdeployment training cycle] readiness posture, these follow-on forces most likely will not be at the desired levels of proficiency quickly enough.

Concern over the readiness of nondeployed forces was a contributing Johnson factor to the Chairman of the Joint Chiefs of Staff recently changing his overall risk assessment of a two[-war] scenario to moderate to high.

Bringing a carrier battle group to the high states of readiness demanded by deployments to sea is a complex and rigorous task, involving tens of thousands of personnel over an 18-month period.

Formally known as the “interdeployment training cycle” and more often called the readiness “bathtub,” this period is the key to readiness at sea. Equipment must be overhauled and maintained, personnel assigned and reassigned, and training accomplished from individual skills up through complex battle group operations.

Shortfalls and cutbacks felt in the interdeployment cycle result in diminished readiness at sea. And finally and vitally important to the health of an all-volunteer force – sailors must reestablish the bonds and ties with their families that allow them to concentrate on their duties while at sea.

This assessment has prompted Johnson’s successor, Adm. Vernon Clark, the former commander of the Atlantic Fleet who was confirmed as CNO in June, to outline a major reallocation of resources to increase the readiness of carrier battle groups – although only to the “C-2” rating level, still below the highest standard. “To me, readiness is a top priority,” said Clark in his confirmation testimony. “It simply means taking care of the Navy that the American people have already invested in.”

Although Navy leaders have recently focused on the cutbacks in their interdeployment training cycle, it is clear that postponed maintenance and training is having an increasing effect on the readiness of forces at sea. As a result, naval task forces are compelled to complete their training while they are deployed, rather than beforehand. And with fully 52 percent of its ships afloat, including training, and 33 percent actually deployed at sea – compared to historical norms of 42 percent at sea and 21 percent deployed, Navy leaders are contemplating a reduction in the size of

But while Clark is correct about the Navy’s increasing troubles maintaining its current readiness, an even larger problem looms just over the horizon. The Navy’s “procurement holiday” of the past decade has left the service facing a serious problem of block obsolescence in the next 10 years.

Unless current trends are reversed, the Navy will be too small to meet its worldwide commitments. Both in its major ship and

41

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

aircraft programs, the Navy has been purchasing too few systems to sustain even the reduced, post-Cold War fleet called for in the Quadrennial Defense Review.

While buying too many cheap auxiliaries, the administration is buying too few combatants, as the state of the submarine force indicates. In 1997, the Navy’s fleet of 72 attack boats was too small to meet its operational requirements, yet, at the same time, the QDR called for a further reduction of the attack submarine force to 50 boats. Since then, these additional reductions in the submarine force have exacerbated the problem. As the Navy’s director of submarine programs, Adm. Malcolm Fages told the Senate last year, “We have transitioned from a requirementsdriven force to an asset-limited force structure. Today, although we have 58 submarines in the force, we have too few submarines to accomplish all assigned missions.”

As a result of the significant expansion of the Navy to nearly 600 ships during the Reagan years and the following drawdown of the 1990s, today’s Navy of just over 300 ships is made up of relatively new ships, and thus the low shipbuilding rates of the past decade have not yet had a dramatic effect on the fleet. Assuming the traditional “shiplife” of about 30 The Navy has to 35 years, built up a maintaining a 300-ship Navy ‘modernization requires the deficit’ – of purchase of about surface ships, eight to 10 ships submarines and per year. The Clinton Adminiaircraft – that stration’s 2001 will soon defense budget approach $100 request includes a request for eight billion. ships, the first time in several years that the number is that high. And the administration’s long-term plan would purchase 39 ships over 5 years, still below the required replacement rate, but an improvement over recent Navy budgets.

Nor is it likely that the Navy will be able to stop the hemorrhaging of its attack submarine fleet. For the period from 1990 through 2005, the Navy will have purchased just 10 new attack submarines, according to current plans. But the replacement rate for even a 50-sub fleet would have required procurement of 23 to 27 boats during that time period. In sum, the Navy has a submarine-building “deficit” of 13 to 17 boats, even to maintain a fleet that is too small to meet operational and strategic needs. According to the administration’s budget request, the Navy plans to build no more than one new attack submarine per year. Assuming the 30-year service life for nuclear attack submarines, the American submarine fleet would slip to 24 boats by 2025.

However, there is less to this apparent improvement than meets the eye. The slight increase in the shipbuilding rate is achieved by purchasing less expensive auxiliary cargo ships, which typically cost $300 to $400 million, compared to $1 billion for an attack submarine or Arleigh Burke-class Aegis destroyer, or $6 billion for an aircraft carrier. According to a Congressional Research Service analysis, the administration plan would buy unneeded cargo ships, “procured at a rate in excess of the steady-state replacement for Navy auxiliaries.” The replacement rate for auxiliaries is approximately 1.5 per year; the administration’s request includes one in 2001, three each in 2002 and 2003, and two each in 2004 and 2005.

The Navy’s fleet of surface combatants faces much the same dilemma as does the submarine force: it is too small to meet its current missions and, as seaborne missile defense systems are developed, the surface fleet faces substantial new missions for which it is now unprepared. For these reasons, the Navy has prepared a new report, entitled the Surface Combatant Force Level Study, arguing that the true requirement for surface combatants is 138 warships,

42

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

compared to the 116 called for under the Quadrennial Defense Review. By comparison, the Navy had 203 surface combatants in 1990 and the Bush Administration’s “Base Force” plan called for a surface fleet of 141 ships.

aircraft and improving its electronic systems. No new electronic warfare aircraft is in the program of any service.

As a result of a decade-long procurement holiday, a Navy already too small to meet many of its current missions is heading for a modernization crisis; indeed, it already may have built up a “modernization deficit” – of surface ships, submarines, and aircraft, that will soon approach $100 billion – even as the Navy is asked to take on additional new missions such as ballistic missile defense. Higher operations tempos, personnel and training problems and spare parts shortfalls have reduced Navy readiness. By any measure, today’s Navy is unable to meet the increasing number of missions it faces currently, let alone prepare itself for a transformed paradigm of future naval warfare.

As of last year, Navy shipbuilding had a current “deficit” of approximately 26 ships, even before the requirements of new missions such as ballistic missile are calculated.

To maintain a 300-ship fleet, the Navy must maintain a ship procurement rate of about 8.6 ships per year. Yet from 1993 to 2005, according to administration plans, the Navy will have bought 85 ships, or about 6.5 ships per year. Steady-state rates would have required the purchase of 111 ships, according to the Congressional Research Service analysis. Once the large number of ships bought during the 1980s begins to reach the end of its service life, the Navy will begin to shrink rapidly, and maintaining a fleet above 250 ships will be difficult to do.

New Deployment Patterns Revitalizing the Navy will require more than improved readiness and recapitalization, however. The Navy’s structure and pattern of operations must be reconsidered in light of new strategic realities as well. In general terms, this should reflect an increased emphasis on operations in the western Pacific and a decreased emphasis on aircraft carriers.

As with ships and submarines, the Navy’s aircraft fleet is living off the purchases made during the buildup of the Reagan years. The average age of naval aircraft is 16.5 years and increasing. While the Navy’s F-14 and F-18 fighters are being upgraded, the aging of the fleet is most telling on support aircraft. The Navy’s plan to refurbish the P-3C submarine-hunting plane will extend the Orion’s life to 50 years; the fleet average now is 21 years.

The E-2 Hawkeye, the Navy’s airborne early warning and command and control plane, was first produced in the 1960s. The S-3B Viking is another aircraft essential to many aspects of carrier operations; it is 23 years old and no longer in production. And the EA-6B Prowler is now the only electronic warfare aircraft flown by any of the services, and is now considered a national asset, not merely a Navy platform. Operation Allied Force employed approximately 60 of the 90 operational EA-6Bs then in the fleet; current Navy plans are to refurbish the entire 123 Prowler airframes that still exist, inserting a new center wing section on this 1960s-era

As discussed above, the focus of American security strategy for the coming century is likely to shift to East Asia. This reflects the success of American strategy in the 20th century, and particularly the success of the NATO alliance through the Cold War, which has created what appears to be a generally stable and enduring peace in Europe. The pressing new problem of European security – instability in Southeastern Europe – will be best addressed by the continued stability operations in the Balkans by U.S. and NATO ground forces supported by land-based air forces.

Likewise, the new opportunity for greater European stability offered by further NATO expansion will make demands first of all on

43

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

ground and land-based air forces. As the American security perimeter in Europe is removed eastward, this pattern will endure, although naval forces will play an important role in the Baltic Sea, eastern Mediterranean and Black Sea, and will continue to support U.S. and NATO operations ashore.

As stressed several times above, the United States should seek to establish – or reestablish – a more robust naval presence in Southeast Asia, marked by a long-term, semi-permanent home port in the region, perhaps in the Philip-pines, Australia, or both. Over the next decade, this presence should become roughly equivalent to the naval forces stationed in Japan (17 ships based around the Kitty Hawk carrier battle group and Belleau Wood Marine amphibious ready group). Optimally, these forwarddeployed forces, both in Japan and ultimately in Southeast Asia, should be increased with additional surface combatants. In effect, one of the carrier battle groups now based on the West Coast of the United States should be shifted into the East Asian theater.

Also, while it is likely that the Middle East and Persian Gulf will remain an area of turmoil and instability, the increased presence of American ground forces and landbased air forces in the region mark a notable shift from the 1980s, when naval forces carried the Tomahawk cruise overwhelming missiles have been burden of U.S. the Navy weapon of military presence choice in recent in the region. strike operations.

Although the Navy will remain an important partner in Gulf and regional operations, the load can now be shared more equitably with other services. And, according to the force posture described in the preceding chapter, future American policy should seek to augment the forces already in the region or nearby. However, since current U.S. Navy force structure, and particularly its carrier battle-group structure, is driven by the current requirements for Gulf operations, the reduced emphasis of naval forces in the Gulf will have an effect on overall Navy structure.

Thus, the emphasis of U.S. Navy operations should shift increasingly toward East Asia. Not only is this the theater of rising importance in overall American strategy and for preserving American preeminence, it is the theater in which naval forces will make the greatest contribution.

Rotational naval forces form the bulk of the U.S. Navy; as indicated above, the size of the current fleet is dictated by the presence requirements of the regional commanders-in-chief as determined during the 1997 Quadrennial Defense Review.

And, the Navy and Department of Defense have defined presence primarily in terms of aircraft carrier battle groups. The current need to keep approximately three carriers deployed equates to an overall force structure of eleven carriers (plus one reserve carrier for training). In truth, the structureto-deployed forces ratio is actually higher, for the Navy always counts its Japan-based forces as “deployed,” even when not at sea.

Further, because of transit times and other factors, the ratio for carriers deployed to the Persian Gulf is about five to one.

Although the combination of carriers and Marine amphibious groups offer a unique and highly capable set of options for commanders, it is far from certain that the Navy’s one-size-fits all approach is appropriate to every contingency or to every engagement mission now assumed by U.S. forces. First of all, the need for carriers in peacetime, “show-the-flag” missions should be reevaluated and reduced. The Navy is right to assert, as quoted above, that “being

44

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

‘on-scene’ matters” to reassure America’s allies and intimidate potential adversaries.

But where American strategic interests are well understood and long-standing, especially in Europe and in the Persian Gulf – or in Korea – the ability to position forces ashore offsets the need for naval presence.

certain targets or were not employed against well-defended targets. These are now missions handled almost exclusively by stealthy aircraft or cruise missiles.

Likewise, during Operation Allied Force, Navy planes played a reinforcing role. And, of course, neither Navy nor Marine units have played a significant role in peacekeeping duties in Bosnia or Kosovo.

The one recent operation where naval forces, and carrier forces in particular, did play the leading role is also suggestive of the Navy’s future: the dispatching of two carrier battle groups to the waters off Taiwan during the 1996 Chinese “missile blockade.”

Several factors are worth noting. First, the crisis occurred in East Asia, in the western Pacific Ocean. Thus, the Navy was uniquely positioned and postured to respond.

Not only did the Seventh Fleet make it first on the scene, but deploying and sustaining ground forces or land-based aircraft to the region would have been difficult. Second, the potential enemy was China. Although Pentagon thinking about major theater war in East Asia has centered on Korea – where again land and land-based air forces would likely play the leading role – the Taiwan crisis was perhaps more indicative of the longer-range future. A third question has no easy answer: what, indeed, would these carrier battle groups have been able to do in the event of escalation or the outbreak of hostilities? Had the Chinese actually targeted missiles at Taiwan, it is doubtful that the Aegis air-defense systems aboard the cruisers and destroyers in the battle groups could have provided an effective defense. Punitive strikes against Chinese forces by carrier aircraft, or cruise missile strikes, might have been a second option, but a problematic option. And, as in recent strike operations elsewhere, initial attacks certainly would have employed cruise missiles exclusively, or perhaps cruise missiles and stealthy, land-based aircraft.

While carrier aviation still has a large role to play in naval operations, that role is becoming relatively less important.

More importantly, the role of carriers in war is certainly changing. While carrier aviation still has a large role to play in naval operations, that role is becoming relatively less important. A review of post-Cold War operations conducted by the American military reveals one salient factor: carriers have almost always played a secondary role.

Operation Just Cause in Panama was almost exclusively an Army and Air Force operation. The Gulf War, by far the largest operation in the last decade, involved significant elements of all services, but the air campaign was primarily an Air Force show and the central role in the ground war was played by Army units. The conduct of post-war no-fly zones has frequently involved Navy aircraft, but their role has been to lighten the burden on the Air Force units that have flown the majority of sorties in these operations. Naval forces also have participated in the periodic strikes against Iraq, but even during the largest of these, Operation Desert Fox in December 1998, Navy aircraft did not have range to reach

45

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Thus, while naval presence, including carrier presence, in the western Pacific should be increased, the Navy should begin to conduct many of its presence missions with other kinds of battle groups based around cruisers, destroyers and other surface combatants as well as submarines. Indeed, the Navy needs to better The Navy’s understand the surface fleet is requirement to too small to meet have substantial numbers of current cruise-missile requirements, platforms at sea war plans and and in close proximity to future missile regional hot defense duties. spots, using carriers and naval aviation as reinforcing elements.

Moreover, the reduced need for naval aviation in the European theater and in the Gulf suggests that the carrier elements in the Atlantic fleet can be reduced. Therefore, in addition to the two forward-based carrier groups recommended above, the Navy should retain a further fleet of three active plus one reserve carriers homeported on the west coast of the United States and a threecarrier Atlantic fleet. Overall, this represents a reduction of three carriers.

missile defenses, might require a surface combatant fleet of 150 vessels.

The Navy’s force of attack submarines also should be expanded. While many of the true submarine requirements like intelligence-gathering missions and as cruise-missile platforms were not considered fully during the QDR – and it will take some time to understand how submarine needs would change to make up for changes in the carrier force – by any reckoning the 50-boat fleet now planned is far too small.

However, as is the case with surface combatants, the need to increase the size of the fleet must compete with the need to introduce new classes of vessels that have advanced capabilities. It is unclear that the current and planned generations of attack submarines (to say nothing of new ballistic missile submarines) will be flexible enough to meet future demands. The Navy should reassess its submarine requirements not merely in light of current missions but with an expansive view of possible future missions as well.

Finally, the reduction in carriers should not be accompanied by a commensurate reduction in naval air wings. Already, the Navy maintains just 10 air wings, too small a structure for the current carrier fleet, especially considering the rapid aging of the Navy’s aircraft. Older fighters like the F-14 have taken on new strike missions, and the multi-mission F/A-18 is wearing out faster than expected due to higher-than-anticipated rates of use and more stressful uses. Even should the Navy simply cease to purchase aircraft carriers today, it could maintain a nine-carrier force until 2025, assuming the CVN-77, already programmed under current defense budgets, was built. A small carrier fleet must be maintained at a higher state of readiness for combat while in port, as should Navy air wings.

However, the reduction in carriers must be offset by an increase in surface combatants, submarines and also in support ships to make up for the logistics functions that the carrier performs for the entire battle group. As indicated above, the surface fleet is already too small to meet current requirements and must be expanded to accommodate the requirements for seabased ballistic missile defenses. Further, the Navy’s fleet of frigates is likely to be inadequate for the long term, and the need for smaller and simpler ships to respond to presence and other lesser contingency missions should be examined by the Navy.

To patrol the American security perimeter at sea, including a significant role in theater

46

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

requirements for operations in East Asia, including Southeast Asia. In many ways, this will be a “back to the future” mission for the Corps, recalling the innovative thinking done during the period between the two world wars and which established the Marines’ expertise in amphibious landings and operations. Yet it will also require the Corps to shed some of its current capacity – such as heavy tanks and artillery – acquired during the late Cold War years. It will also require the Marines to acquire the ability to work better with other services, notably the Army and Air Force, by improving its communications, data links and other systems needed for sophisticated joint operations, and of course by more frequent joint exercises. These new missions and requirements will increase the need for Marine modernization, especially in acquiring the V-22 “Osprey” tilt-rotor aircraft, which will give the Corps extended operational range. And, as will be discussed in greater detail in the section on transformation, the Marine Corps must begin now to address the likely increased vulnerability of surface ships in future conflicts. To maintain its unique and valuable role, the Marine Corps should:

Marine Corps: ‘Back to the Future’ For the better part of a century, the United States has maintained the largest complement of naval infantry of any nation.

The U.S. Marine Corps, with a threedivision structure mandated by law and with a strength of more than 170,000, is larger than all but a few land armies in the world.

Its close relationship with the Navy – to say nothing of its own highly sophisticated air force – gives the Corps extraordinary mobility and combat power. Even as it has been reduced by about 15 percent since the end of the Cold War, the Marine Corps has added new capabilities, notably for special operations and most recently for response to chemical and biological strikes. This versatility, combined with a punishing deployment schedule, makes the Marine Corps a valuable tool for maintaining American global influence and military preeminence; Marines afloat can both respond relatively rapidly in times of crisis, yet loiter ashore for extended periods of time.

Yet while this large Marine Corps is uniquely valuable to a world power like the United States, it must be understood that the Corps fills but a niche in the overall capabilities needed for American military preeminence. The Corps lacks the sophisticated and sustainable land-power capabilities of the Army; the highperformance, precision-strike capabilities of the Air Force; and, absent its partnership with the Navy, lacks firepower. Restoring the health of the Marine Corps will require not only purchases of badly needed new equipment and restoring the strength of the Corps to something near 200,000 Marines, it will also depend on the Corps’ ability to focus on its core naval infantry mission – a mission of renewed importance to American security strategy.

In particular, the Marine Corps, like the Navy, must turn its focus on the

47

•

Be expanded to permit the forward basing of a second Marine Expeditionary Unit (MEU) in East Asia. This MEU should be based in Southeast Asia along with the repositioned Navy carrier battle group as described above.

•

Likewise be increased in strength by about 25,000 to improve the personnel status of Marine units, especially nondeployed units undergoing training.

•

Be realigned to create lighter units with greater infantry strength and better abilities for joint operations, especially including other services’ fires in support of Marine operations.

The Marine Corps should review its

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

unit and force structure to eliminate marginal capabilities.

•

Accelerate the purchase of V-22 aircraft and the Advanced Amphibious Assault Vehicle to improve ship-to-shore maneuver, and increase tactical mobility and range.

The State of the Marine Corps Like its sister sea service, the Marine Corps is suffering from more missions than it can handle and a shortage of resources.

Although Corps commandants have tended to emphasize Marine modernization problems, the training and readiness of units that are not actually deployed have also plummeted. The Marines’ ability to field the large force that contributed greatly to the Gulf War land campaign is increasingly in doubt. Of all the service chiefs of staff, recently retired Marine Commandant Gen. Charles Krulak was the first to publicly admit that his service was not capable of executing the missions called for in the national military strategy.

The V-22 Osprey will increase the speed and range with which Marines can deploy. and electronics. Even a relatively modern piece of Marine equipment, the Light Armored Vehicle, is feeling the effect. In 1995, the Marines began an “Inspect, Repair Only as Necessary” program on the Light Armored Vehicle, and have experienced a 25 percent rise in the cost per vehicle and a 46 percent rise in the number of vehicles requiring the repairs. For some Marine units, the biggest challenge is the availability of parts, even in such a time of repair and recovery. At Camp Lejuene, North Carolina, maintenance officers and NCOs make near-daily trips to nearby Fort Bragg to get parts for inoperable vehicles such as the battalion’s High Mobility Multipurpose Wheeled Vehicles (HMMWV). In part because the Marines have the oldest version of the HMMWV, no longer made for the Army, bartering with the 82nd Airborne is the most common answer for procuring a needed part.

Like the Navy, the Marine Corps has paid the price for rotational readiness in terms of on-shore training, modernization and quality of life. Marine Corps leaders stress that much of the problem stems from the age of the Marines’ equipment: “Our problems today are caused by the fact that we are, and have been, plowing scarce resources – Marines, money, material – into our old equipment and weapon systems in an attempt to keep them operational,” Krulak explained to Congress shortly before retiring.

But although the Marine Corps’ primary concern is again equipment, the service is hardly immune to the personnel and training problems plaguing the other services. Faced not only with a demanding schedule of traditional six-month sea deployments but with an increasing load of unanticipated duties, the interdeployment “bathtub of unreadiness” has deepened and the climb out has grown steeper. Like the Navy, the Marine Corps has had to curtail its on-shore

Much Marine equipment is serving far beyond its programmed service life. And although the Marine Corps has invested heavily in programs to extend the life of these systems, equipment availability rates are falling throughout the service. Marine equipment always wears out rapidly, due to the corrosive effects of salt water on metal

48

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

training, especially in the rudiments that are the building blocks of unit readiness. Even then, it may be required to deploy smaller elements to assist other units in training or participate in exercises. Often, Marine units will be forced to send under-strength units for Navy major live-fire and Department maneuver exercises spending that in times past were the keys to deployed should be readiness. Moreover, increased to large Marine units lack between $100 the infantry punch they and $110 had in the past. Marine divisions have fewer billion rifleman than in past; annually. as the overall strength of the Marine Corps has been cut from 197,000 to the 172,000 as specified in the Quadrennial Defense Review, the number of infantry battalions in the division was cut from 11 to nine; authorized personnel in the division went from 19,161 to 15,816.

size of the Navy again – Navy procurement budgets averaged $43 billion.

To realign and reconfigure the Navy as described above, Department of the Navy spending overall should be increased to between $100 billion and $110 billion. This slightly exceeds the levels of spending anticipated by the final Bush Administration, and is necessary to accelerate ship- and submarine-building efforts. After several years, this will be partially offset by the moratorium in aircraft carrier construction and by holding the Joint Strike Fighter program in research and development. Yet maintaining a Navy capable of dominating the open oceans, providing effective striking power to joint operations ashore and transforming itself for future naval warfare – in short, a Navy able to preserve U.S. maritime preeminence – will require much more than marginal increases in Navy budgets.

Navy and Marine Corps Budgets President Clinton’s 2001 budget request included $91.7 billion for the Department of the Navy. (This figure includes funding for the Navy and Marine Corps.) This is an increase from the $87.2 billion approved by Congress for 2000, a sharp reduction from the Navy’s $107 billion budget in 1992, the first true post-Cold-War budget.

Equally dramatic is the reduction in Navy Department procurement budgets. For 2000, the administration requested just under $22 billion in total Navy and Marine Corps procurement; from 1994 through 1997, at the peak of the “procurement holiday,” department procurement budgets averaged just $17 billion. By contrast, during the Bush years, Navy procurement averaged $35 billion; during the years of the Reagan buildup – arguably a relevant comparison, given the need to expand the

49

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

V CREATING TOMORROW’S DOMINANT FORCE To preserve American military preeminence in the coming decades, the Department of Defense must move more aggressively to experiment with new technologies and operational concepts, and seek to exploit the emerging revolution in military affairs. Information technologies, in particular, are becoming more prevalent and significant components of modern military systems. These information technologies are having the same kind of transforming effects on military affairs as they are having in the larger world. The effects of this military transformation will have profound implications for how wars are fought, what kinds of weapons will dominate the battlefield and, inevitably, which nations enjoy military preeminence.

Department was in the midst of the Reagan buildup which was primarily an effort to expand existing forces and field traditional weapons systems, research spending represented 20 percent of total Pentagon budgets. By contrast, today’s research and development accounts total only 8 percent of defense spending. And even this reduced total is primarily for upgrades of current weapons. Without increased spending on basic research and development the United States will be unable to exploit the RMA and preserve its technological edge on future battlefields.

Any serious effort at transformation must occur within the larger framework of U.S. national security strategy, military missions and defense budgets. The United States cannot The effects of simply declare a “strategic pause” the RMA will while have profound experimenting implications for with new technologies and how wars are operational fought, what concepts. Nor weapons can it choose to dominate, and pursue a transformation which nations strategy that enjoy military would decouple preeminence.

American and allied interests.

A transformation strategy that solely pursued capabilities for projecting force from the United States, for example, and sacrificed forward basing and presence, would be at odds with larger American

The United States enjoys every prospect of leading this transformation. Indeed, it was the improvements in capabilities acquired during the American defense buildup of the 1980s that hinted at and then confirmed, during Operation Desert Storm, that a revolution in military affairs was at hand. At the same time, the process of military transformation will present opportunities for America’s adversaries to develop new capabilities that in turn will create new challenges for U.S. military preeminence.

Moreover, the Pentagon, constrained by limited budgets and pressing current missions, has seen funding for experimentation and transformation crowded out in recent years. Spending on military research and development has been reduced dramatically over the past decade. Indeed, during the mid-1980’s, when the Defense

50

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

policy goals and would trouble American allies.

“international commons” be a key to world power in the future. An America incapable of protecting its interests or that of its allies in space or the “infosphere” will find it difficult to exert global political leadership.

Further, the process of transformation, even if it brings revolutionary change, is likely to be a long one, absent some catastrophic and catalyzing event – like a new Pearl Harbor. Domestic politics and industrial policy will shape the pace and content of transformation as much as the requirements of current missions. A decision to suspend or terminate aircraft carrier production, as recommended by this report and as justified by the clear direction of military technology, will cause great upheaval. Likewise, systems entering production today – the F-22 fighter, for example – will be in service inventories for decades to come. Wise management of this process will consist in large measure of figuring out the right moments to halt production of current-paradigm weapons and shift to radically new designs. The expense associated with some programs can make them roadblocks to the larger process of transformation – the Joint Strike Fighter program, at a total of approximately $200 billion, seems an unwise investment. Thus, this report advocates a two-stage process of change – transition and transformation – over the coming decades.

•

Missile Defenses

In general, to maintain American military preeminence that is consistent with the requirements of a strategy of American global leadership, tomorrow’s U.S. armed forces must meet three new missions: •

Global missile defenses. A network against limited strikes, capable of protecting the United States, its allies and forward-deployed forces, must be constructed. This must be a layered system of land, sea, air and spacebased components.

•

Control of space and cyberspace.

Much as control of the high seas – and the protection of international commerce – defined global powers in the past, so will control of the new

Pursuing a two-stage strategy for of transforming conventional forces. In exploiting the “revolution in military affairs,” the Pentagon must be driven by the enduring missions for U.S. forces. This process will have two stages: transition, featuring a mix of current and new systems; and true transformation, featuring new systems, organizations and operational concepts. This process must take a competitive approach, with services and joint-service operations competing for new roles and missions. Any successful process of transformation must be linked to the services, which are the institutions within the Defense Department with the ability and the responsibility for linking budgets and resources to specific missions.

Ever since the Persian Gulf War of 1991, when an Iraqi Scud missile hit a Saudi warehouse in which American soldiers were sleeping, causing the largest single number of casualties in the war; when Israeli and Saudi citizens donned gas masks in nightly terror of Scud attacks; and when the great “Scud Hunt” proved to be an elusive game that absorbed a huge proportion of U.S. aircraft, the value of the ballistic missile has been clear to America’s adversaries. When their missiles are tipped with warheads carrying nuclear, biological, or chemical weapons, even weak regional powers have a credible deterrent, regardless of the balance of conventional forces. That is why, according to the CIA, a number of regimes deeply hostile to America – North Korea,

51

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Iraq, Iran, Libya and Syria – “already have or are developing ballistic missiles” that could threaten U.S allies and forces abroad.

And one, North Korea, is on the verge of deploying missiles that can hit the American homeland. Such capabilities pose a grave challenge to the American peace and the military power that preserves that peace.

requirements to impose sanctions on Beijing.

At the same time, the administration’s devotion to the 1972 Anti-Ballistic Missile (ABM) Treaty with the Soviet Union has frustrated development of useful ballistic missile defenses. This is reflected in deep budget cuts – planned spending on missile defenses for the late 1990s has been more than halved, halting work on space-based interceptors, cutting funds for a national missile defense system by 80 percent and theater defenses by 30 percent. Further, the administration has cut funding just at the crucial moments when individual programs begin to show promise. Only upgrades of currently existing systems like the Patriot missile – originally designed primarily for air defense against jet fighters, not missile defense – have proceeded generally on course.

The ability to control this emerging threat through traditional nonproliferation treaties is limited when the geopolitical and strategic advantages of such weapons are so apparent and so readily acquired.

The Clinton Administration’s diplomacy, threats and pleadings did nothing to prevent first India and shortly thereafter Pakistan from demonstrating To increase their their nuclear effectiveness, capabilities. Nor ground-based have formal interceptors like the international Army’s Theater agreements such High-Altitude Area as the 1987 Defense System Missile Technology must be networked Control Regime to space-based done much to stem systems. missile proliferation, even when backed by U.S. sanctions; in the final analysis, the administration has preferred to subordinate its nonproliferation policy to larger regional and country-specific goals. Thus, President Clinton lamented in June 1998 that he found sanctions legislation so inflexible that he was forced to “fudge” the intelligence evidence on China’s transfer of ballistic missiles to Pakistan to avoid the legal

Most damaging of all was the decision in 1993 to terminate the “Brilliant Pebbles” project. This legacy of the original Reaganera “Star Wars” effort had matured to the point where it was becoming feasible to develop a space-based interceptor capable of destroying ballistic missiles in the early or middle portion of their flight – far preferable than attempting to hit individual warheads surrounded by clusters of decoys on their final course toward their targets. But since a space-based system would violate the ABM Treaty, the administration killed the “Brilliant Pebbles” program, choosing instead to proceed with a ground-based interceptor and radar system – one that will be costly without being especially effective.

While there is an argument to be made for “terminal” ground-based interceptors as an element in a larger architecture of missile defenses, it deserves the lowest rather than the first priority. The first element in any missile defense network should be a galaxy of surveillance satellites with sensors capable of acquiring enemy ballistic missiles immediately upon launch. Once a missile is tracked and targeted, this information needs

52

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

to be instantly disseminated through a world-wide command-and-control system, including direct links to interceptors. To address the special problems of theaterrange ballistic missiles, theater-level defenses should be layered as well. In addition to space-based systems, these theater systems should include both landand sea-based interceptors, to allow for deployment to trouble spots to reinforce theater systems already in place or to cover gaps where no defenses exist. In addition, they should be “two-tiered,” providing close-in “point defense” of valuable targets and forces as well as upper-level, “theaterwide” coverage.

modified Scuds did during the Gulf War. And finally, point defenses, even when they successfully intercept an incoming missile, may not offset the effects against weapons of mass destruction.

Thus the requirement for upper-tier, theater-wide defenses like the Army’s Theater High Altitude Area Defense (THAAD) and the Navy Theater-Wide systems. Though housed in a Patriot-like launcher, THAAD is an entirely new system designed to intercept medium-range ballistic missiles earlier in their flight, in the socalled “mid-course.” The Navy TheaterWide system is based upon the Aegis system, with an upgraded radar and highervelocity – though intentionally slowed down to meet administration concerns over violating the ABM Treaty – version of the Standard missile. The THAAD system has enjoyed recent test success, but development of the Navy Theater-Wide system has been hampered by lack of funds. Similarly, a fifth component of a theater-wide network of ballistic missile defenses, the Air Force’s airborne laser project, has suffered from insufficient funding. This system, which mounts a high energy laser in a 747 aircraft, is designed to intercept theater ballistic missiles in their earliest, or “boost” phase, when they are most vulnerable.

Current programs could provide the necessary density for a layered approach to theater missile defense, although funding for each component has been inadequate, especially for The Clinton the upper-tier, sea based Administration’s effort, known adherence to the as the Navy 1972 ABM Theater-Wide Treaty has program.

Point defense frustrated is to be development of provided by useful ballistic the Patriot Advanced missile defenses.

Capability, Level 3, or PAC-3 version of the Patriot air defense missile and by the Navy Area Defense system, likewise an upgrade of the current Standard air defense missile and the Aegis radar system. Both systems are on the verge of being deployed.

To maximize their effectiveness, these theater-level interceptors should receive continuous targeting information directly from a global constellation of satellites carrying infrared sensors capable of detecting ballistic missile launches as they happen. The low-earth-orbit tier of the Space-Based Infrared System (SBIRS Low), now under development by the Air Force, will provide continuous observations of ballistic missiles in the boost, midcourse and reentry phases of attack. Current missile tracking radars can see objects only above the horizon and must be placed in friendly territory; consequently, they are most effective only in the later phases of a ballistic missile’s flight. SBIRS Low, however, can see a hostile missile earlier in

These lower-tier defenses, though they will be capable of providing protection against the basic Scuds and Scud variants that comprise the arsenals of most American adversaries today, are less effective against longer-range, higher-velocity missiles that several states have under development.

Moreover, they will be less effective against missiles with more complex warheads or those that break apart, as many Iraqi

53

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

its trajectory, increasing times for interception and multiplying the effectiveness of theater-range interceptors by cueing their radars with targeting data. It will also provide precise launch-point information, allowing theater forces a better chance to destroy hostile launchers before more missiles can be fired. There is also a SBIRS High project, but both SBIRS programs have suffered budget cuts that are to delay their deployments by two years.

and it is states like Iraq, Iran and North Korea who most wish to develop deterrent capabilities. Projecting conventional military forces or simply asserting political influence abroad, particularly in times of crisis, will be far more complex and constrained when the American homeland or the territory of our allies is subject to attack by otherwise weak rogue regimes capable of cobbling together a miniscule ballistic missile force. Building an effective, robust, layered, global system of missile defenses is a prerequisite for maintaining American preeminence.

But to be most effective, this array global reconnaissance and targeting satellites should be linked to a global network of space-based interceptors (or space-based lasers). In fact, it is misleading to think of such a system as a “national” missile defense system, for it would be a vital element in theater defenses, protecting U.S. allies or expeditionary forces abroad from longer-range theater weapons. This is why the Bush Administration’s missile defense architecture, which is almost identical to the network described above, was called Global Protection Against Limited Strikes (GPALS). By contrast, the Clinton Administration’s plan to develop limited national missile defenses based upon Minuteman III missiles fitted with a socalled “exoatmospheric kill vehicle” is the most technologically challenging, most expensive, and least effective form of longrange ballistic missile defense. Indeed, the Clinton Administration’s differentiation between theater and national missile defense systems is yet another legacy of the ABM Treaty, one that does not fit the current strategic circumstances. Moreover, by differentiating between national and theater defenses, current plans drive a wedge between the United States and its allies, and risk “decoupling.” Conversely, American interests will diverge from those of our allies if theater defenses can protect our friends and forces abroad, but the American people at home remain threatened.

Space and Cyberspace No system of missile defenses can be fully effective without placing sensors and weapons in space. Although this would appear to be creating a potential new theater of warfare, in fact space has been militarized for the better part of four decades. Weather, communications, navigation and reconnaissance satellites are increasingly essential elements in American military power. Indeed, U.S. armed forces are uniquely dependent upon space. As the 1996 Joint Strategy Review, a precursor to the 1997 Quadrennial Defense Review, concluded, “Space is already inextricably linked to military operations on land, on the sea, and in the air.” The report of the National Defense Panel agreed: “Unrestricted use of space has become a major strategic interest of the United States.”

Given the advantages U.S. armed forces enjoy as a result of this unrestricted use of space, it is shortsighted to expect potential adversaries to refrain from attempting to offset to disable or offset U.S. space capabilities. And with the proliferation of space know-how and related technology around the world, our adversaries will inevitably seek to enjoy many of the same space advantages in the future. Moreover, “space commerce” is a growing part of the global economy. In 1996, commercial

In the post-Cold War era, America and its allies, rather than the Soviet Union, have become the primary objects of deterrence

54

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

launches exceeded military launches in the United States, and commercial revenues exceeded government expenditures on space. Today, more than 1,100 commercial companies across more than 50 countries are developing, building, and operating space systems.

space medium, and an ability to deny others the use of space” – must be an essential element of our military strategy. If America cannot maintain that control, its ability to conduct global military operations will be severely complicated, far more costly, and potentially fatally compromised.

Many of these commercial space systems have direct military applications, including information from global positioning system constellations and betterthan-one-meter resolution imaging satellites.

Indeed, 95 percent of current U.S. military communications are carried over commercial circuits, including commercial communications satellites. The U.S. Space Command foresees that in the coming decades, an adversary will have sophisticated regional situational awareness.

Enemies may very well know, in nearreal time, the disposition of all forces….In fact, national military forces, paramilitary units, terrorists, and any other potential adversaries will share the high ground of space with the United States and its allies.

Adversaries may also share the same commercial satellite services for communications, imagery, and navigation….The space “playing field” is leveling rapidly, so U.S. forces will be increasingly vulnerable. Though adversaries will benefit greatly from space, losing the use of space may be more devastating to the United States.

It would be intolerable for U.S. forces...to be deprived of capabilities in space.

As exemplified by the Global Positioning Satellite above, space has become a new ‘international commons’ where commercial and security interests are intertwined.

The complexity of space control will only grow as commercial activity increases.

American and other allied investments in space systems will create a requirement to secure and protect these space assets; they are already an important measure of American power. Yet it will not merely be enough to protect friendly commercial uses of space. As Space Command also recognizes, the United States must also have the capability to deny America's adversaries the use of commercial space platforms for military purposes in times of crises and conflicts. Indeed, space is likely to become the new “international commons,” where commercial and security interests are intertwined and related. Just as Alfred Thayer Mahan wrote about “sea-power” at the beginning of the 20th century in this sense, American strategists will be forced to regard “space-power” in the 21st.

In short, the unequivocal supremacy in space enjoyed by the United States today will be increasingly at risk. As Colin Gray and John Sheldon have written, “Space control is not an avoidable issue. It is not an optional extra.” For U.S. armed forces to continue to assert military preeminence, control of space – defined by Space Command as “the ability to assure access to space, freedom of operations within the

55

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

To ensure America's control of space in the near term, the minimum requirements are to develop a robust capability to transport systems to space, carry on operations once there, and service and recover space systems as needed. As outlined by Space Command, carrying out this program would include a mix of reuseable and expendable launch vehicles and vehicles that can operate within space, including “space tugs to deploy, reconstitute, replenish, refurbish, augment, and sustain" space systems. But, over the longer term, maintaining In the future, it control of will be necessary space will to unite the inevitably current require the application SPACECOM of force both vision for control in space and of space to the from space, including but institutional not limited responsibilities to antiand interests of a missile separate military defenses and defensive service. systems capable of protecting U.S. and allied satellites; space control cannot be sustained in any other fashion, with conventional land, sea, or airforce, or by electronic warfare.

This eventuality is already recognized by official U.S. national space policy, which states that the “Department of Defense shall maintain a capability to execute the mission areas of space support, force enhancement, space control and force application.”

(Emphasis added.)

coherent policy and program for achieving this goal.

Ends and Means of Space Control As with defense spending more broadly, the state of U.S. “space forces” – the systems required to ensure continued access and eventual control of space – has deteriorated over the past decade, and few new initiatives or programs are on the immediate horizon. The U.S. approach to space has been one of dilatory drift. As Gen. Richard Myers, commander-in-chief of SPACECOM, put it, “Our Cold War-era capabilities have atrophied,” even though those capabilities are still important today.

And while Space Command has a clear vision of what must be done in space, it speaks equally clearly about “the question of resources.” As the command succinctly notes its long-range plan: “When we match the reality of space dependence against resource trends, we find a problem.”

But in addition to the problem of lack of resources, there is an institutional problem.

Indeed, some of the difficulties in maintaining U.S. military space supremacy result from the bureaucratic “black hole” that prevents the SPACECOM vision from gaining the support required to carry it out.

For one, U.S. military space planning remains linked to the ups and downs of the National Aeronautics and Space Administration. America’s difficulties in reducing the cost of space launches – perhaps the single biggest hurdle to improving U.S. space capabilities overall – result in part from the requirements and dominance of NASA programs over the past several decades, most notably the space shuttle program. Secondly, within the national security bureaucracy, the majority of space investment decisions are made by the National Reconnaissance Office and the Air Force, neither of which considers military operations outside the earth's atmosphere as a primary mission. And there is no question that in an era of tightened

In sum, the ability to preserve American military preeminence in the future will rest in increasing measure on the ability to operate in space militarily; both the requirements for effective global missile defenses and projecting global conventional military power demand it. Unfortunately, neither the Clinton Administration nor past U.S. defense reviews have established a

56

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

budgets, investments in space-control capabilities have suffered for lack of institutional support and have been squeezed out by these organization’s other priorities.

Although, under the Goldwater-Nichols reforms of the mid-1980s, the unified commanders – of which SPACECOM is one – have a greater say in Pentagon programming and budgeting, these powers remain secondary to the traditional “raiseand-train” powers of the separate services.

commerce, politics and power. Any nation wishing to assert itself globally must take account of this other new “global commons.”

The Internet is also playing an increasingly important role in warfare and human political conflict. From the early use of the Internet by Zapatista insurgents in Mexico to the war in Kosovo, communication by computer has added a new dimension to warfare. Moreover, the use of the Internet to spread computer viruses reveals how easy it can be to disrupt the normal functioning of commercial and even military computer networks. Any nation which cannot assure the free and secure access of its citizens to these systems will sacrifice an element of its sovereignty and its power.

Therefore, over the long haul, it will be necessary to unite the essential elements of the current SPACECOM vision to the resource-allocation and institution-building responsibilities of a military service. In addition, it is almost certain that the conduct of warfare in outer space will differ as much from traditional air warfare as air warfare has from warfare at sea or on land; space warfare will demand new organizations, operational strategies, doctrines and training schemes. Thus, the argument to replace U.S. Space Command with U.S. Space Forces – a separate service under the Defense Department – is compelling. While it is conceivable that, as military space capabilities develop, a transitory “Space Corps” under the Department of the Air Force might make sense, it ought to be regarded as an intermediary step, analogous to the World War II-era Army Air Corps, not to the Marine Corps, which remains a part of the Navy Department. If space control is an essential element for maintaining American military preeminence in the decades to come, then it will be imperative to reorganize the Department of Defense to ensure that its institutional structure reflects new military realities.

Although many concepts of “cyber-war” have elements of science fiction about them, and the role of the Defense Department in establishing “control,” or even what “security” on the Internet means, requires a consideration of a host of legal, moral and political issues, there nonetheless will remain an imperative to be able to deny America and its allies' enemies the ability to disrupt or paralyze either the military's or the commercial sector's computer networks.

Conversely, an offensive capability could offer America's military and political leaders an invaluable tool in disabling an adversary in a decisive manner.

Taken together, the prospects for space war or “cyberspace war” represent the truly revolutionary potential inherent in the notion of military transformation. These future forms of warfare are technologically immature, to be sure. But, it is also clear that for the U.S. armed forces to remain preeminent and avoid an Achilles Heel in the exercise of its power they must be sure that these potential future forms of warfare favor America just as today’s air, land and sea warfare reflect United States military dominance.

Cyberpace, or ‘Net-War’ If outer space represents an emerging medium of warfare, then “cyberspace,” and in particular the Internet hold similar promise and threat. And as with space, access to and use of cyberspace and the Internet are emerging elements in global

57

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

transformation have been opposed and seen their programs terminated by the services.

Neither does the current process of “joint experimentation” seem likely to speed the process of change. In sum, the transformation of the bulk of U.S. armed forces has been stalled. Until the process of transformation is treated as an enduring mission – worthy of a constant allocation of dollars and forces – it will remain stillborn.

Transforming U.S. Conventional Forces Much has been written in recent years about the need to transform the conventional armed forces of the United States to take advantage of the “revolution in military affairs,” the process of transformation within the Defense Department has yet to bear serious fruit. The two visions of transformation promulgated by the Joint Chiefs of Staff – Joint Vision 2010 and the just-released Joint Vision 2020 – have been broad statements of principles and of commitment to transformation, but very little change can be seen in the acquisition of new weapons systems. Indeed, new ideas like the so-called “arsenal ship” which might actually have accelerated the process of

There are some very good reasons why this is so. In an era of insufficient defense resources, it has been necessary to fund or staff any efforts at transformation by shortchanging other, more immediate, requirements. Consequently, the attempt to deal with the longer-term risks that a failure to transform U.S. armed forces will create has

N o R &D , N o R M A ?

Declining R&D Funding Stymies Transformation 44 40 38 36 34 32 30 2005

2004

2003

2002

2001

2000

58

1999

1998

1997

1996

1995

1994

1993

Budget Authority ($ Billions, constant 2001)

42

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

threatened to raise the risks those forces face today; this is an unpleasant dilemma for a force straining to meet the burdens of its current missions. Activity today tends to drive out innovation for tomorrow. Second, the lack of an immediate military competitor contributes to a sense of complacency about the extent and duration of American military dominance. Third, and perhaps most telling, the process of transformation has yet to be linked to the strategic tasks necessary to maintain American military dominance.

This is in part a problem for transformation enthusiasts, who are better at forecasting technological developments than aligning those technological developments with the requirements for American preeminence.

Thus consideration of the so-called “antiaccess problem” – the observation that the proliferation of long-range, precision-strike capabilities will complicate the projection of U.S. military power and forces – has proceeded without much discussion of the strategic effects on U.S. allies and American credibility of increased reliance on weapons and forces based in the United States rather than operating from forward locations.

There may be many solutions to the antiaccess problem, but only a few that will tend to maintain rather than dilute American geopolitical leadership.

of operation, and organization to the armed services.

This two-stage process is likely to take several decades. Yet, although the precise shape and direction of the transformation of U.S. armed forces remains a matter for rigorous experimentation and analysis (and will be discussed in more detail below in the section on the armed services), it is possible to foresee the general characteristics of the current revolution in military affairs.

Broadly speaking, these cover several principal areas of capabilities: • • • • •

Improved situational awareness and sharing of information, Range and endurance of platforms and weapons, Precision and miniaturization, Speed and stealth, Automation and simulation.

These characteristics will be combined in various ways to produce new military capabilities. New classes of sensors – commercial and military; on land, on and under sea, in the air and in space – will be linked together in dense networks that can be rapidly configured and reconfigured to provide future commanders with an unprecedented understanding of the battlefield. Communications networks will be equally if not more ubiquitous and dense, capable of carrying vast amounts of information securely to provide widely dispersed and diverse units with a common picture of the battlefield. Conversely, stealth techniques will be applied more broadly, creating “hider-finder” games of cat-and-mouse between sophisticated military forces. The proliferation of ballistic and cruise missiles and long-range unmanned aerial vehicles (UAVs) will make it much easier to project military power around the globe. Munitions themselves will become increasingly accurate, while new methods of attack – electronic, “nonlethal,” biological – will be more widely available. Low-cost, long-endurance UAVs,

Further, transformation advocates tend to focus on the nature of revolutionary new capabilities rather than how to achieve the necessary transformation: thus the National Defense Panel called for a strategy of transformation without formulating a strategy for transformation. There has been little discussion of exactly how to change today’s force into tomorrow’s force, while maintaining U.S. military preeminence along the way. Therefore, it will be necessary to undertake a two-stage process of transition – whereby today’s “legacy” forces are modified and selectively modernized with new systems readily available – and true transformation – when the results of vigorous experimentation introduce radically new weapons, concepts

59

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

and even unattended “missiles in a box” will allow not only for long-range power projection but for sustained power projection.

Simulation technologies will vastly improve military training and mission planning.

ligence, command and control, and longrange precision strikes. Indeed, these capabilities are sufficient to allow the armed services to begin an “interim,” short- to medium-term process of transformation right away, creating new force designs and operational concepts – designs and concepts different than those contemplated by the current defense program – to maximize the capabilities that already exist. But these must be viewed as merely a way-station toward a more thoroughgoing transformation.

Although it may take several decades for the process of transformation to unfold, in time, the art of warfare on air, land, and sea will be vastly different than it is today, and “combat” likely will take place in new dimensions: in space, “cyber-space,” and perhaps the world of microbes. Air warfare may no longer be fought by pilots manning tactical fighter aircraft sweeping the skies of opposing fighters, but a regime dominated by long-range, stealthy unmanned craft. On land, the clash of massive, combined-arms armored forces may be replaced by the dashes of much lighter, stealthier and information-intensive forces, augmented by fleets of robots, some small enough to fit in soldiers’ pockets. Control of the sea could be largely determined not by fleets of surface combatants and aircraft carriers, but from land- and space-based systems, forcing navies to maneuver and fight underwater.

Space itself will become a theater of war, as nations gain access to space capabilities and come to rely on them; further, the distinction between military and commercial space systems – combatants and noncombatants – will become blurred. Information systems will become an important focus of attack, particularly for U.S. enemies seeking to short-circuit sophisticated American forces.

And advanced forms of biological warfare that can “target” specific genotypes may transform biological warfare from the realm of terror to a politically useful tool.

The individual services also need to be given greater bureaucratic and legal standing if they are to achieve these goals. Though a full discussion of this issue is outside the purview of this study, the reduced importance of the civilian secretaries of the military departments and the service chiefs of staff is increasingly inappropriate to the demands of a rapidly Until the process changing techof transformation nological, is treated as an strategic and enduring military geopolitical landscape. mission – worthy The centralof a constant ization of allocation of power under dollars and forces the Office of the Secretary – it will remain of Defense and stillborn. chairman of the Joint Chiefs of Staff and Joint Staff, and the increased role of the theater commanders-in-chief, products of Cold-War-era defense reforms and especially the Goldwater-Nichols Act of 1986, have created a process of defense decision-making that often elevates immediate concerns above long-term needs. In an era of uncertainty and transformation, it is more important to foster competing points of view about the how to apply new technologies to enduring missions.

This is merely a glimpse of the possibilities inherent in the process of transformation, not a precise prediction. Whatever the shape and direction of this revolution in military affairs, the implications for continued American military preeminence will be profound. As argued above, there are many reasons to believe that U.S. forces already possess nascent revolutionary capabilities, particularly in the realms of intel-

This is especially debilitating to the process of transformation, which has

60

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

become infected with a “lowest common denominator” approach. “Jointness” remains an important dimension of U.S. military power and it will be necessary to consider the joint role of the weapons, concepts of operations and organizations created through the process of transformation. The capability for seamless and decisive joint operations is an important aspect of warfare. Yet, the process of transformation will be better served by fostering a spirit of service competition and experimentation. At this early stage of transformation, it is unclear which technologies will prove most effective; better to undertake a variety of competing experiments, even though some may prove to be dead-ends. To achieve this goal, service institutions and prerogatives must be strengthened to restore a better balance within the Department of Defense. The essential first step is to rebuild service secretariats to attract highly talented people who enjoy the political trust of the administration they serve. A parallel second step is to reinvigorate the service staffs and to select energetic service chiefs of staff. At a time of rapid change, American military preeminence is more likely to be sustained through a vigorous competition for missions and resources than through a bureaucracy – and a conception of “jointness” – defined at the very height of the Cold War.

Yet the United States would be unwise to accept the larger proposition that the strategic value of land power has been eroded to the point where the nation no longer needs to maintain large ground forces. As long as wars and other military operations derive their logic from political purposes, land power will remain the truly decisive form of military power. Indeed, it is ironic that, as post-Cold-War military operations have become more sophisticated and more reliant on air power and longrange strikes, they have become less politically decisive. American military preeminence will continue to rest in significant part on the ability to maintain sufficient land forces to achieve political goals such as removing a dangerous and hostile regime when necessary. Thus, future Army forces – and land forces more broadly – must devise ways to survive and maneuver in a radically changed technological environment. The Army must become more tactically agile, more operationally mobile, and more strategically deployable. It must increasingly rely on other services to concentrate firepower when required, while concentrating on its “core competencies” of maneuver, situational awareness, and political decisiveness. In particular the process of Army transformation should:

Toward a 21st Century Army There is very little question that the development of new technologies increasingly will make massed, mechanized armies vulnerable in high-intensity wars against sophisticated forces. The difficulty of moving large formations in open terrain, even at night – suggested during the battle of Khafji during the Gulf War – has diminished the role of tank armies in the face of the kind of firepower and precision that American air power can bring to bear. This is an undeniable change in the nature of advanced land warfare, a change that will alter the size, structure and nature of the U.S. Army.

61

•

Move ahead with experiments to create new kinds of independent units using systems now entering final development and early procurement – such as the V-22 tilt-rotor aircraft and the HIMARS light-weight rocket artillery system – capable of longerrange operations and selfdeployments. Once mature, such units would replace forward-based heavy forces.

•

Experiment vigorously to understand the long-term implications of the revolution in military affairs for land forces. In particular, the Army should develop ways to deploy and maneuver against adversaries with

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

maximize current capabilities and introduce selected new systems, and understanding the challenges and opportunities of informationintensive operations, it must begin to seek answers to fundamental questions about future land forces. These questions include issues of strategic deployability, how to maneuver on increasingly transparent battlefields and how to operate in urban environments, to name but a few. If the first phase of transformation requires the better part of the next decade to complete, the Army must then be ready to begin to implement more far-reaching changes. Moreover, the technologies, operational concepts and organizations must be relatively mature – they can not merely exist as briefing charts or laboratory concepts. As the first phase of transformation winds down, initial field experiments for this second and more profound phase of change must begin.

improved long-range strike capabilities.

As argued above, the two-stage process of transforming the U.S. armed forces is sufficiently important to consider it a separate mission for the military services and for the Joint Chiefs of Staff. The need for both the near-term and long-term transformation requires that a separate organization within these institutions act as the advocate and agent of revolutionary change. For the U.S. Army, the appropriate home for the transformation process is the Training and Doctrine Command. The service needs to establish a permanent unit under its Combined Arms Center at Fort Leavenworth, Kansas to oversee the process of research, development and experi-mentation required to transform today’s Army into the Army of the future.

With the need to field the independent, combined-arms units described above, this “transformation laboratory” must be established as rapidly as possible. Although many of the weapons systems already exist or are readily available, the introduction of new systems such as an armored gun system, wheeled personnel carrier such as the Light Armored Vehicle or the HIMARS rocket artillery system in sufficient numbers will take several years. Further, the process of “digitization” – the proliferation of information and communications in tactical units – must be accelerated. Finally, the Army needs to increase its investment in selected new systems such as UAVs and the Comanche scout helicopter to field them more rapidly. These will need to be integrated into a coherent organization and doctrinal concept. The process of near-term experimentation needs to be sharply focused on meeting the Army’s near- and mid-term needs, and to produce the new kinds of units needed.

While the exact scope and nature of such change is a matter for experimentation, Army studies already suggest that it will be dramatic. Consider just the potential changes that might effect the infantryman.

Future soldiers may operate in encapsulated, climate-controlled, powered fighting suits, laced with sensors, and boasting chameleonlike “active” camouflage. “Skin-patch” pharmaceuticals help regulate fears, focus concentration and enhance endurance and strength. A display mounted on a soldier’s helmet permits a comprehensive view of the battlefield – in effect to look around corners and over hills – and allows the soldier to access the entire combat information and intelligence system while filtering incoming data to prevent overload. Individual weapons are more lethal, and a soldier’s ability to call for highly precise and reliable indirect fires – not only from Army systems but those of other services – allows each individual to have great influence over huge spaces. Under the “Land Warrior” program, some Army experts envision a “squad” of seven soldiers able to dominate an area the size of the Gettysburg battlefield – where, in 1863, some 165,000 men fought.

Yet this initial process of transformation must be just the first step toward a more radical reconfiguring of the Army. Even while the Army is fielding new units that

62

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

ironically, as the Air Force seems to achieve the capabilities first dreamt of by the great pioneers and theorists of air power, the “technological moment” of manned aircraft may be entering a sunset phase. In retrospect, it is the sophistication of highly accurate munitions in the Kosovo campaign that stands out – even as the stealthy B-2 bomber was delivering satellite-guided bombs on 30-hour round-trip missions from Missouri to the Balkans and back, so was the Navy’s ancient, slow, propeller-driven P-3 Orion aircraft, originally designed for submarine hunting, delivering precisionguided standoff weapons with much the same effectiveness. As the relative value of electronic systems and precision munitions increases, the need for advanced manned aircraft appears to be lessening. Moreover, as the importance of East Asia grows in U.S. military strategy, the requirements for range and endurance may outweigh traditional measures of aircraft performance. In sum, although the U.S. Air Force is enjoying a moment of technological and tactical supremacy, it is uncertain that the service is positioning itself well for a transformed future.

The Army’s ‘Land Warrior’ experiments will greatly increase the value of dismounted infantry.

Even radical concepts such as those con-sidered under the “Land Warrior” project do not involve outlandish technologies or flights of science fiction. Many already exist today, and many follow developments in civilian medical, communications, information science and other fields of research.

While initiating the process of transformation in the near term, and while fielding new kinds of units to meet current missions, the Army must simultaneously invest and experiment vigorously to create the systems, soldiers, units and concepts to maintain American preeminence in land combat for the longer-term future.

In particular, the Air Force’s emphasis on traditional, tactical air operations is handicapping the nation’s ability to maintain and extend its dominance in space. Over the past decade, the Air Force has intermittently styled itself as a “space and air force,” and has prepared a number of useful long-range studies that underscore the centrality of space control in future military operations.

Yet the service’s pattern of investments has belied such an understanding of the future; as described above, the Air Force has ploughed every available dollar into the F22 program. While the F-22 is a superb fighter and perhaps a workable strike aircraft, its value under a transformed paradigm of high-technology warfare may exceed its cost – had not the majority of the F-22 program already been paid for, the decision to proceed with the project today would have been dubious. As also argued

Global Strikes from Air and Space The rapidly growing ability of the U.S. Air Force to conduct precision strikes, over increasingly greater range, marks a significant change in the nature of hightechnology warfare. From the Gulf War through the air war for Kosovo, the sophistication of Air Force precision bombing has continued to grow. Yet,

63

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

above, further investments in the Joint Strike Fighter program would be more expensive still and would forestall any major transformation efforts. Therefore, the Air Force should: •

the F-22, the Air Force will remain primarily capable of sophisticated theater-strike warfare. Yet to truly transform itself for the coming century, the Air Force must accelerate its efforts to create the new systems – and, to repeat, the space-based systems – that are necessary to shift the scope of air operations from the theater level to the global level. While mounting largescale and sustained air campaigns will continue to rely heavily upon in-theater assets, a greater balance must be placed on long-range systems.

Complete its planned F-22 procurement while terminating its participation in the JSF program and upgrading the capabilities of existing tactical aircraft, especially by purchasing additional precision munitions and developing new ones and increasing numbers of support aircraft to allow for longer-range operations and greater survivability;

•

Increase efforts to develop long-range and high-endurance unmanned aerial vehicles, not merely for reconnaissance but for strike and even air-combat missions;

•

Pursue the development of largebodied stealthy aircraft for a variety of roles, including lift, refueling, and other support missions as well as strike missions.

•

Target significant new investments toward creating capabilities for operating in space, including inexpensive launch vehicles, new satellites and transatmospheric vehicles, in preparation for a decision as to whether space warfare is sufficiently different from combat within earth’s atmosphere so as to require a separate “space service.”

The Navy Returns ‘To the Sea’ Since the end of the Cold War, the Navy has made a dramatic break with past doctrine, which emphasized the need to establish control of the sea. But with American control of the “international commons” without serious challenge – for the moment – the Navy now preaches the gospel of power projection ashore and operations in littoral waters. In a series of posture statements and white papers beginning with “…From the Sea” in 1992 and leading to 1998’s “Forward…from the Sea: Anytime, Anywhere,” the Navy, in cooperation with the Marine Corps, embraced this view of close-in operations; to quote the original “From the Sea:” Our ability to command the seas in areas where we anticipate future operations allows us to resize our Naval Forces and to concentrate more on capabilities required in the complex operating environment of the “littoral” or coastlines of the earth….This strategic direction, derived from the National Security Strategy, represents a fundamental shift away from openocean warfighting on the sea—toward joint operations conducted from the sea.

Such a transformation would in fact better realize the Air Force’s stated goal of becoming a service with true global reach and global strike capabilities. At the moment, today’s Air Force gives a glimpse of such capabilities, and does a remarkable job of employing essentially tactical systems in a world-wide fashion. And, for the period of transition mandated by these legacy systems and by the limitations inherent in

The “From the Sea” series also has made the case for American military presence around the world and equated this forward presence specifically with naval presence. Following the lead of the

64

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

Quadrennial Defense Review, the Navy and Marine Corps argue that “shaping and responding require presence – maintaining forward-deployed, combat-ready naval forces. Being ‘on-scene’ matters! It is and will remain a distinctly naval contribution to peacetime engagement….The inherent flexibility of naval forces allows a minor crisis or conflict to be resolved quickly be on-scene forces.” The sea services further have argued that the conduct of these presence missions requires the same kinds of carrier battle groups and amphibious ready groups that were needed to fight the Soviet Union.

anti-ship missiles, and other weapons that will complicate the operations of U.S. fleets in restricted, littoral waters. The Chinese navy has just recently taken delivery of the first of several planned Sovremenny class destroyers, purchased along with supersonic, anti-ship cruise missiles from Russia, greatly improving China’s ability to attack U.S. Navy ships.

The balanced, concentrated striking power of aircraft carrier battle groups and amphibious ready groups lies at the heart of our nation’s ability to execute its strategy of peacetime engagement.

Their power reassures allies and deters would-be aggressors….The combined capabilities of a carrier battle group and an amphibious ready group offer air, sea, and land power that can be applied across the full spectrum of conflict.

China’s acquisition of modern Russian destroyers and supersonic anti-ship cruise missiles will complicate U.S. surface fleet operations.

In addition, America’s adversaries will gradually acquire the ability to target surface fleets, not only in littoral waters but perhaps on the open oceans. Regional powers have increasing access to commercial satellites that not only can provide them with detection and militarily useful targeting information, but provide also important elements of the command, control and communication capabilities that would be needed. As Fages put it, “Of concern in the 21st century is the potential that the combination of space-based reconnaissance, long-range precision strike weapons and robust command and control networks could make non-stealthy platforms increasingly vulnerable to attack near the world’s littorals.”

Thus, while the Navy admitted that the strategic realities of the post-Soviet era called for a reordering of sea service mission priorities and a resizing of the fleet, it has yet to consider that the new era also requires a reorientation of its pattern of operations and a reshaping of the fleet. Moreover, over the longer term, the Navy’s ability to operate in littoral waters is going to be increasingly difficult, as the Navy itself realizes. As Rear Adm. Malcolm Fages, director of the Navy’s submarine warfare division, told the Senate Armed Services Committee, “A variety of independent studies reviewing key trends in future naval warfare have concluded that 21st century littoral warfare could be marked by the use of asymmetrical means to counter a U.S. Navy whose doctrine and force structure projects…power ashore from the littorals.” Already potential adversaries from China to Iran are investing in quiet diesel submarines, tactical ballistic missiles, cruise and other shore- and sea-launched

To preserve and enhance the ability to project naval power ashore and to conduct strike operations – as well as assume a large role in the network of ballistic missile defense systems – the Navy must accelerate the process of near-term transformation. It must also addressing the longer-term challenge of the revolution in military

65

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

affairs, to ensure that the America rules the waves in the future as it does today. Navy transformation should be a two-phase process: •

•

Navy should continue to shift away from carrier-centered operations to “networks” of varied kinds of surface ships, perhaps leading to fleets composed of stealthy surface ships and submerged vessels.

Near-term Navy transformation should accelerate the construction of planned generations of 21st century surface combatants with increased stealth characteristics, improved and varied missiles and long-range guns for strikes ashore. Efforts to implement “network-centric” warfare under the cooperative engagement concept should be accelerated. The Navy should begin to structure itself for its emerging role in missile defenses, determining, for example, whether current surface combatant vessels and a traditional rotational deployment scheme are apropos for this mission.

The focus of the Navy’s near-term transformation efforts should be on enhancing its ability to conduct strike operations and improving its contributions to joint operations on land by patrolling littoral waters. The Navy’s initiatives to wring the most out of its current vessels through the better gathering and distribution of information – what the Navy calls “network-centric” warfare as opposed to “platform-centric” warfare – should be accelerated. In addition to improving intelligence, surveillance and reconnaissance capabilities and command and control networks, the Navy should, as described above, acquire larger fleets of surface combatants and submarines capable of launching cruise missiles. Expanding the Navy’s fleet of surface combatants primarily should provide an opportunity to speed up research and development of the new classes of destroyers and cruisers – and perhaps new frigates – while perhaps extending only modestly current destroyer programs.

In the longer term, the Navy must determine whether its current focus on littoral operations can be sustained under a transformed paradigm of naval warfare and how to retain control of open-ocean areas in the future. Experiments in operating varied fleets of UAVs should begin now, perhaps employing a retired current carrier. Consideration should be directed toward other forms of unmanned sea and air vehicles and toward an expanded role for submarines.

Moreover, the Navy should accelerate efforts to develop other strike warfare munitions and weapons. In addition to procuring greater numbers of attack submarines, the Navy should convert four of its Trident ballistic missile submarines to conventional strike platforms, much as the Air Force has done with manned bombers.

Further, the Navy should develop other strike weaponry beyond current-generation Tomahawk cruise missiles. Adding the Joint Direct Attack Munition – applying Global-Positioning-System guidance to current “dumb” bombs – will improve the precision-strike capabilities of current naval aircraft, but improving the range and accuracy of naval gunfire, or deploying a version of the Army Tactical Missile System at sea would also increase the Navy’s

The shifting pattern of naval operations and the changes in force structure outlined above also should show the way for a transformation of the Navy for the emerging environment for war at sea. In the immediate future, this means an improvement in naval strike capabilities for joint operations in littoral waters and improved command and control capabilities. Yet the Navy must soon prepare for a renewed challenge on the open oceans, beginning now to develop ways to project power as the risk to surface ships rises substantially. In both cases, the

66

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

contribution to joint warfare in littoral regions.

but, given the service life of ships, well within the approaching planning horizons of the U.S. Navy – the Navy’s focus may return again to keeping command of the open oceans and sea lines of communication. Absent a rigorous program of experimentation to investigate the nature of the revolution in military affairs as it applies to war at sea, the Navy might face a future Pearl Harbor – as unprepared for war in the post-carrier era as it was unprepared for war at the dawn of the carrier age.

However, improving the ability of current-generation ships and weapons to work together is important, but may not address the most fundamental nature of this transformation. The Navy has already demonstrated the ability to operate unmanned aerial and underwater vehicles from submarines and is improving its abilities to communicate to submarines; as long as submerged vessels remain relatively stealthy, they may be able to operate where surface vessels face high risks.

As Goes the Navy, So Goes the Marine Corps

Thus, the Navy should devote an element of its force structure to a deeper investigation of the revolution in military affairs. Beyond immediate opportunities such as conversion of Trident submarines, consideration should be given to employing a deactivated The Navy carrier to better understand the should consider possibilities of using a deoperating large activated fleets of UAVs at carrier to better sea. Likewise, submerged understand the “missile pods,” possibilities and either permaproblems of nently deployed or laid covertly operating large by submarines in fleets of UAVs times of crisis, at sea. could increase strike capabilities without risking surface vessels in littoral waters. In general, if the Navy is moving toward “network-centric” warfare, it should explore ways of increasing the number of “nodes on the net.”

Ironically for a service that is embracing certain aspects of the revolution in military affairs, the long-term pattern of transformation poses the deepest questions for the Marine Corps. For if the survivability of surface vessels increasingly will be in doubt, the Marines’ means of delivery must likewise come into question.

Although the Corps is quite right to develop faster, longer-range means of ship-to-shore operations in the V-22 and Advanced Amphibious Assault Vehicle, the potential vulnerability of Marine amphibious ships is almost certain to become the limiting factor in future operations. While the utility of Marine infantry in lower-intensity operations will remain high, the Marines’ ability to con-tribute to high-technology wars – at least when operating from the ships that they rely on for everything from command and communications to logistics – may become marginalized. Also, the relatively slow speeds of Marine ships limit their flexibility in times of crisis.

Over the next decade, the Marines’ efforts toward transformation ought to allow the Corps to lighten its structures and rely on other services, and especially the Navy, to provide much of its firepower. This will permit the Marines to shed many of the heavy systems acquired during the Cold War, to reduce its artillery (the Marines, typically, operate the oldest artillery systems

For the moment, the U.S. Navy enjoys a level of global hegemony that surpasses that of the Royal Navy during its heyday. While the ability to project naval power ashore is, as it has always been, an important subsidiary mission for the Navy, it may not remain the service’s primary focus through the coming decades. Over the longer term –

67

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

that are less effective and efficient in combat and more of a logistical burden) and eventually its fixed-wing aviation. Indeed, many Marine F-18s and EA-6Bs spend the bulk of their time on regular aircraft carrier rotations and in support of Air Force operations. Likewise, the long-term future of the AV-8B Harrier is in doubt. The Marines operate a relatively small and increasingly obsolescent fleet of Harriers; while service-life extension programs may be possible, the Corps will soon approach the day where it must contemplate life without fixed-wing air support of its own, especially if the Joint Strike Fighter program is terminated. Consequently, the Marine Corps should consider development of a “gunship” version of the V-22 and pursue unmanned combat aerial vehicles, as well as accelerating its efforts to develop methods of joint-service fire support.

Thus, the long-term utility of the Marine Corps rests heavily on the prospects for true transformation. As with the Army, if the relationship between firepower and maneuver and situational awareness cannot be redefined, then the relevance of land forces and naval infantry in future wars will be sharply curtailed – and the ability of the United States to undertake politically decisive operations will likewise be limited.

The proliferation of technologies for delivering highly accurate fires over increasingly great distances poses a great challenge for both the Army and the Marine Corps, but rather than attempting to compete in the game of applying long-range fires, both services would be better off attempting to complement the vastly improved strike capabilities of the Navy and Air Force, and indeed in linking decisive maneuvers to future space capabilities as well.

68

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

VI DEFENSE SPENDING What, then, is the price of continued American geopolitical leadership and military preeminence?

defense spending – has created a severe “defense deficit,” totaling tens of billions of dollars annually.

A finely detailed answer is beyond the scope of this study. Too many of the force posture and service structure recommendations above involve factors that current defense planning has not accounted for.

Suffice it to say that an expanded American security perimeter, new technologies and weapons systems including robust missile defenses, new kinds of organizations and operating concepts, new bases and the like will not come cheap. Nonetheless, this section will attempt to establish broad guidelines for a level of defense spending sufficient to maintain America military preeminence. In recent years, a variety of analyses of the mismatch between the Clinton Administration’s proposed defense budgets and defense program have appeared.

The estimates all agree that the Clinton program is underfunded; the differences lie in gauging the amount of the shortage and range from about $26 billion annually to $100 billion annually, with the higher numbers representing the more rigorous analyses.

The Congress has been complicit in this defense decline. In the first years of the administration, Congress acquiesced in the sharp reductions made by the Clinton Administration from the amount projected in the final Bush defense plan. Since the Republicans won Use of the postcontrol of Congress in 1994, Cold War very slight “peace additions have dividend” to been made to balance the administration defense requests, federal budget yet none has been has created a able to turn around “defense the pattern of deficit” totaling defense decline until this year. tens of billions Even these inof dollars creases were annually. achieved by the use of accounting gimmicks that allow the government to circumvent the limitations of the 1997 balanced budget agreement.

Trends in Defense Spending

Through all the accounting gimmicks, defense spending has been almost perfectly flat – indeed, the totals have been less than $1 billion apart – for the past four years.

The steepest declines in defense spending were accomplished during the early years of the Clinton Administration, when defense spending levels fell from about $339 billion in 1992 to $277 billion in 1996. The cumulative effects of reduced defense

For the first time in 15 years, the 2001 defense budget may reflect a modest real increase in U.S. defense spending. Both President Clinton’s defense budget request and the figures contained in the congressional budget resolution would halt the slide in defense budgets. Yet the extended paying of the “peace dividend” – and the creation of today’s federal budget surplus, the product of increased tax revenues and reduced

69

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

spending over a decade or more have been even more severe. A recent study by the Center for Strategic and International Studies, Avoiding the Defense Train Wreck in the New Millennium, compared the final Bush defense plan, covering 1994 through 1999, with the defense plan of the Clinton Administration and found that a combination of budget changes and internal Pentagon actions had resulted in a net reduction in defense spending of $162 billion from the Bush plan to the Clinton plan. Congressional budget increases and supplemental appropriations requests added back about $52 billion, but that spending for the most part covered the cost of contingency operations and other readiness shortfalls – it did not buy back much of the modernization that was deferred. Compared to Bush-era budgets, the Clinton Administration reduced procurement spending an average of $40 billion annually. During the period from 1993 to 2000, deferred procurements – the infamous “procurement bow wave” – more than doubled from previous levels to $426 billion, according to the report.

shortfall is the question of what costs are not captured. All of these estimates measure the gap between current defense plans and programs and current budgets; they make no allowance for the new missions and needs of the post-Cold War world. They do not capture the costs of deploying effective missile defenses. They do not account for the costs of constabulary missions. They do not consider the costs of transformation.

Nor do they calculate the costs of the other recommendations of this report, such as strengthening, reconfiguring, and repositioning today’s force.

In fact, the best way to measure defense spending over longer periods of time is as a portion of national wealth and federal spending. By these metrics, defense budgets have continued to decline even as Americans have become more prosperous in recent years. The defense budget now totals less than 3 percent of the gross domestic product – the lowest level of U.S. defense spending since the Depression. Defense accounts for about 15 percent of federal spending – slightly more than interest on the debt, and less than one third of the amount spent on Social Security, Medicare and other entitlement programs, which account for 54 percent of federal spending. As the annual federal budget has moved from deficit to surplus and more resources have become available, there has been no serious or sustained effort to recapitalize U.S. armed forces.

The CSIS report is but the most recent in a series of reports gauging the size of the mismatch between current long-term defense plans and budgets. The Congressional Budget Office’s latest estimate of the annual mismatch is at least $90 billion.

Even the 1997 Quadrennial Defense Review itself allowed for a $12-to-15-billion annual funding shortfall; now the Joint Chiefs of Staff, according to news reports, are insisting on a $30-billion-per-year increase in defense spending. In 1997 the Center for Strategic and Budgetary Assessments calculated the annual shortfall at approximately $26 billion and has now increased its total to $50 billion; analyst Michael O’Hanlon of the Brookings Institution pegs that gap at $27 billion, at a minimum.

As troublesome as the trends of the past decade have been, as inadequate as current budgets are, the longer-term future is more troubling still. If current spending levels are maintained, by some projections, the amount of the defense shortfall will be almost as large as the defense budget itself by 2020 – 2.3 percent compared to 2.4 percent of gross domestic product. In particular, as modernization spending slips farther and farther behind requirements, the procurement bow wave will reach tsunami proportions, says CSIS: “By continuing to kick the can down

Perhaps more important than the question of which of these estimates best calculates the amount of the current defense

70

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

40

Second World War

Trends in Defense Spending, 1940-2001 35

30

25

20

Korean War 15

Vietnam War 10

Reagan Buildup 5

Post-Cold War Drawdown 0 1940

1945

1950

1955

1960

1965

1970

the road, the military departments will, in effect, create a situation in which they require $4.4 trillion in procurement dollars” from 2006 through 2020 to maintain the current force.

1975

1980

1985

1990

1995

2000

Budgets and the Strategy Of Retreat Recent defense reviews, and the 1997 Quadrennial Defense Review and the accompanying report of the National Defense Panel especially, have framed the dilemma facing the Pentagon and the nation as a whole as a question of risk. At current and planned spending levels, the United States can preserve current forces and capabilities to execute current missions and sacrifice modernization, innovation and transformation, or it can reduce personnel strength and force structure further to pay for new weapons and forces. Despite the QDR’s rhetoric about shaping the current strategic environment, responding to crises and preparing now for an uncertain future,

After 2010 – seemingly a long way off but well within traditional defense planning horizons – the outlook for increased military spending under current plans becomes even more doubtful. In the coming decades, the network of social entitlement programs, particularly Social Security, will generate a further squeeze on other federal spending programs. If defense budgets remain at projected levels, America’s global military preeminence will be impossible to maintain, as will the world order that is secured by that preeminence.

71

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

the Clinton Administration’s defense plans continue to place a higher priority on immediate needs than on preparing for a more challenging technological or geo-political future; as indicated in the force posture section above, the QDR retains the two-war standard as the central feature of defense planning and the sine qua non of America’s claim to be a global superpower. The National Defense Panel, with its call for a “transformation strategy,” argued that the “priority must go to the future.” The twowar standard, in the panel’s assessment, “has become a means of justifying current forces.

This approach focuses resources on a lowprobability scenario, which consumes funds that could be used to reduce risk to our longterm security.”

require significant further cuts in the size of U.S. armed forces. According to CSIS, a shift in resources that would up the rate of modernized equipment to 76 percent – not a figure specified by the NDP but one not inconsistent with that general approach – would require reducing the total strength of U.S. forces to just 1 million, again assuming 3 percent of GDP were devoted to defense spending. Thus, at current spending levels the Pentagon must choose between force structure and modernization.

When it is recalled that a projection of defense spending levels at 3 percent of GDP represents the most optimistic assumption about current Pentagon plans, the horns of this dilemma appear sharper still: at these levels, U.S. forces soon will be too old or too small. Following the administration’s “live for today” path will ensure that, in some future high-intensity war, U.S. forces will lack the cutting-edge technologies that they have come to rely on. Following the NDP’s “prepare for tomorrow” path, U.S. forces will lack the manpower needed to conduct their current missions. From constabulary duties to the conduct of major theater wars, the ability to defend current U.S. security interests will be placed at growing risk.

Again, the CSIS study’s affordability assessments suggest the trade-offs between manpower and force structure that must be made under current budget constraints. For If defense example, CSIS estispending mates that the cost of remains at modernizing the current 1.37 millioncurrent man force would levels, U.S. require procurement forces will spending of $164 soon be too billion per year. While we might not agree old or too with every aspect of the small. methodology underlying this calculation, the larger point is clear: if defense spending remains at current levels, as current plans under the QDR assume, the Pentagon would only be able to modernize a little more than half the force.

Under this scenario, U.S. armed forces would become increasingly obsolescent, expensive to operate and outclassed on the battlefield. As the report concludes, “U.S. military forces will lose their credibility both at home and abroad regarding their size, age, and technological capabilities for carrying out the national military strategy.”

Conversely, adopting the National Defense Panel approach of accepting greater risk today while preparing for the future would

In a larger sense, these two approaches differ merely about the nature and timing of a strategy of American retreat. By committing forces to the Balkans, maintaining U.S. presence in the Persian Gulf, and by responding to Chinese threats to Taiwan and sending peacekeepers to East Timor, the Clinton Administration has, haltingly, incrementally and often fecklessly, taken some of the necessary steps for strengthening the new American security perimeter. But by holding defense spending and military strength to their current levels, the administration has compromised the nation’s ability to fight large-scale wars today and consumed the investments that ought to have been made to preserve American military preeminence tomorrow. The reckoning for

72

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

The Procurement Holiday Budget Authority, 1981-2001

Living Off the Investments of the Reagan Years 140 130 120 110 100 90 80 70 60 50 40 01 20 99 19 97 19 95 19 93 19 91 19 89 19 87 19 85 19 83 19 81 19 such a strategy will come when U.S. forces are unable to meet the demands placed upon them. This may happen when they take on one mission too many – if, say, NATO’s role in the Balkans expands, or U.S troops enforce a demilitarized zone on the Golan Heights – and a major theater war breaks out. Or, it may happen when two major theater wars occur nearly simultaneously.

Or it may happen when a new great power – a rising China – seeks to challenge American interests and allies in an important region.

maintained. But as service chiefs and other senior military leaders readily admit, today’s forces are barely adequate to maintain the rotation of units to the myriad peacekeeping and other constabulary duties they face while keeping adequate forces for a single major theater war in reserve.

An active-duty force reduced by another 300,000 to 400,000 – almost another 30 percent cut from current levels and a total reduction of more than half from Cold-War levels – to free up funds for modernization and transformation would be clearly inadequate to the demands of today’s missions and national military strategy. If the United States withdrew forces from the Balkans, for example, it is unlikely that the rest of NATO would be able to long pick up the slack; conversely, such a withdrawal would provoke a political crisis within NATO that would certainly result in the end of American leadership within NATO; it might well spell the end of the alliance itself. Likewise, terminating the no-flyzones over Iraq would call America’s

By contrast, a strategy that sacrifices force structure and current readiness for future transformation will leave American armed forces unable to meet today’s missions and commitments. Since today’s peace is the unique product of American preeminence, a failure to preserve that preeminence allows others an opportunity to shape the world in ways antithetical to American interests and principles. The price of American preeminence is that, just as it was actively obtained, it must be actively

73

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

position as guarantor of security in the Persian Gulf into question; the reaction would be the same in East Asia following a withdrawal of U.S. forces or a lowering of American military presence. The consequences sketched by the Quadrennial Defense Review regarding a retreat from a two-war capability would inexorably come to pass: allies and adversaries alike would begin to hedge against American retreat and discount American security guarantees. At current budget levels, a modernization or transformation strategy is in danger of becoming a “no-war” strategy. While the American peace might not come to a catastrophic end, it would quickly begin to unravel; the result would be much the same in time.

sensible forward-basing posture; long-term security commitments should not be supported by the debilitating, short-term rotation of units except as a last resort. In Europe, the Persian Gulf and East Asia, enduring U.S. security interests argue forcefully for an enduring American military presence. Pentagon policy-makers must adjust their plans to accommodate these realities and to reduce the wear and tear on service personnel. We have also argued that the services can begin now to create new, more flexible units and military organizations that may, over time, prove to be smaller than current organizations, even for peacekeeping and constabulary operations.

Even as American military forces patrol an expanding security perimeter, we believe it essential to retain sufficient forces based in the continental United States capable of rapid reinforcement and, if needed, applying massive combat power to stabilize a region in crisis or to bring a war to a successful conclusion. There should be a strong strategic synergy between U.S. forces overseas and in a reinforcing posture: units operating abroad are an indication of American geopolitical interests and leadership, provide significant military power to shape events and, in wartime, create the conditions for victory when reinforced. Conversely, maintaining the ability to deliver an unquestioned “knockout punch” through the rapid introduction of stateside units will increase the shaping power of forces operating overseas and the vitality of our alliances. In sum, we see an enduring need for large-scale American forces.

The Price of American Preeminence As admitted above, calculating the exact price of armed forces capable of maintaining American military preeminence today and extending it into the future requires more detailed analysis than this broad study can provide. We have advocated a force posture and service structure that diverges significantly both from current plans and alternatives advanced in other studies. We believe it is necessary to increase slightly the personnel strength of U.S. forces – many of the missions associated with patrolling the expanding American security perimeter are manpower-intensive, and planning for major theater wars must include the ability for politically decisive campaigns including extended post-combat stability operations.

Also, this expanding perimeter argues strongly for new overseas bases and forward operating locations to facilitate American political and military operations around the world.

But while arguing for improvements in today’s armed services and force posture, we are unwilling to sacrifice the ability to maintain preeminence in the longer term. If the United States is to maintain its preeminence – and the military revolution now underway is already an American-led revolution – the Pentagon must begin in earnest to transform U.S. military forces.

At the same time, we have argued that established constabulary missions can be made less burdensome on soldiers, sailors, airmen and Marines and less burdensome on overall U.S. force structure by a more

74

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

We have argued that this transformation mission is yet another new mission, as compelling as the need to maintain European stability in the Balkans, prepare for large, theater wars or any other of today’s missions. This is an effort that involves more than new weaponry or technologies. It requires experimental units free to invent new concepts of operation, new doctrines, new tactics. It will require years, even decades, to fully grasp and implement such changes, and will surely involve mistakes and inefficiencies. Yet the maintenance of the American peace requires that American forces be preeminent when they are called upon to face very different adversaries in the future.

precisely based upon known budget plans is unsound. Likewise, generating independent cost analyses is beyond the scope of this report and would be based upon great political and technological uncertainties – any detailed assumptions about the cost of new overseas bases or revolutionary weaponry are bound to be highly speculative absent rigorous net assessments and program analysis. Nevertheless, we believe that, over time, the program we advocate would require budgets roughly equal to those necessary to fully fund the QDR force – a minimum level of 3.5 to 3.8 percent of gross domestic product. A sensible plan would add $15 billion to $20 billion to total defense spending annually through the Future Years Defense Program; this would result in a defense “topline” increase of $75 billion to $100 billion over that period, a small percentage of the $700 billion onbudget surplus now projected for that same period. We believe that the new president should commit his administration to a plan to achieve that level of spending within four years.

Finally, we have argued that we must restore the foundation of American security and the basis for U.S. military operations abroad by improving our homeland defenses. The current American peace will be short-lived if the United The program we States becomes advocate – one vulnerable to that would provide rogue powers America with with small, inexpensive forces to meet the strategic demands arsenals of ballistic missiles of the world’s sole and nuclear superpower – warheads or other weapons requires budget of mass levels to be destruction. We increased to 3.5 to cannot allow North Korea, 3.8 percent of the Iran, Iraq or GDP. similar states to undermine American leadership, intimidate American allies or threaten the American homeland itself. The blessings of the American peace, purchased at fearful cost and a century of effort, should not be so trivially squandered.

In its simplest terms, our intent is to provide forces sufficient to meet today’s missions as effectively and efficiently as possible, while readying U.S. armed forces for the likely new missions of the future.

Thus, the defense program described above would preserve current force structure while improving its readiness, better posturing it for its current missions, and making selected investments in modernization. At the same time, we would shift the weight of defense recapitalization efforts to transforming U.S. forces for the decades to come. At four cents on the dollar of America’s national wealth, this is an affordable program.

It is also a wise program. Only such a force posture, service structure and level of defense spending will provide America and its leaders with a variety of forces to meet the strategic demands of the world’s sole superpower. Keeping the American peace requires the U.S. military to undertake a broad array of missions today and rise to

Taken all in all, the force posture and service structure we advocate differ enough from current plans that estimating its costs

75

Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century

very different challenges tomorrow, but there can be no retreat from these missions without compromising American leadership and the benevolent order it secures. This is the choice we face. It is not a choice between preeminence today and preeminence tomorrow. Global leadership is not something exercised at our leisure,

when the mood strikes us or when our core national security interests are directly threatened; then it is already too late.

Rather, it is a choice whether or not to maintain American military preeminence, to secure American geopolitical leadership, and to preserve the American peace.

76

PROJECT PARTICIPANTS Roger Barnett U.S. Naval War College

Mark Lagon Senate Foreign Relations Committee

Alvin Bernstein National Defense University

James Lasswell GAMA Corporation

Stephen Cambone National Defense University

I. Lewis Libby Dechert Price & Rhoads

Eliot Cohen Nitze School of Advanced International Studies, Johns Hopkins University

Robert Martinage Center for Strategic and Budgetary Assessment

Devon Gaffney Cross Donors' Forum for International Affairs

Phil Meilinger U.S. Naval War College

Thomas Donnelly Project for the New American Century

Mackubin Owens U.S. Naval War College

David Epstein Office of Secretary of Defense, Net Assessment

Steve Rosen Harvard University

David Fautua Lt. Col., U.S. Army Dan Goure Center for Strategic and International Studies

Gary Schmitt Project for the New American Century Abram Shulsky The RAND Corporation

Donald Kagan Yale University

Michael Vickers Center for Strategic and Budgetary Assessment

Fred Kagan U. S. Military Academy at West Point

Barry Watts Northrop Grumman Corporation

Robert Kagan Carnegie Endowment for International Peace

Paul Wolfowitz Nitze School of Advanced International Studies, Johns Hopkins University

Robert Killebrew Col., USA (Ret.)

Dov Zakheim System Planning Corporation

William Kristol The Weekly Standard

The above list of individuals participated in at least one project meeting or contributed a paper for discussion. The report is a product solely of the Project for the New American Century and does not necessarily represent the views of the project participants or their affiliated institutions.