Marturii culturale

Editorial

Românii între est și vest se petrec câte 2-3 pe zi în fiecare localitate.

După căsătoria civilă, tinerii primesc dezlegare de la preot pentru cununia religioasă contra unei sume de câteva sute de euro neimpozabil, urmată de nunta propiu-zisă.

Vara, în special lunile iulie-august, e aducătoare de profit pentru toată lumea.

Casele de schimb valutar funcționează zi și noapte. În general instituțiile fie ele locale sau naționale acumulează sume din impozite și alte taxe datorate de către cei plecați. Magazinele cu produse cu specific românesc își vând marfa, fiecare „stranier” se întoarce cu ceva specific oferindu-i patronului la care lucrează în țara de destinație un cadou deosebit. Ospitalitatea și mândria de-a fi român încă nu-i pierdută.

Luna septembrie e luna în care cei veniți în „vacanță” se-ntorc din nou la muncă. Își lasă casele în grija celor apropiați vreme de un an, în care perdelele din geamuri se-ngălbenesc, în curți cresc bălăriile cât gardul, lacătul de la porți ruginește, peste ușa de la intrare se-ntinde o pânză ...de păianjen, mătura din ușă pusă după obiceiul din bătrâni (semn că nu-i nimeni acasă) stă nemișcată în așteptarea gazdei cu speranța unor zile mai bune. Și cu toate acestea satul românesc se află în pragul dispariției. Bocitoarelor le-au secat ochii, numărul românilor aflați în țară scade într-un mod alarmant, în timp ce preoții își rotunjesc conturile din ambele părți: prin contribuția statului și a celor aflați pe alte meleaguri care trimit bani acasă. Cimitirile sunt neîncăpătoare, deşi locul de veci costă o avere.

Românii aflați între est și vest, în special tinerii se-ndreaptă spre vămi spre a fi umiliți de slujitorii statului, punându-și întrebarea ce viitor vor avea copiii lor? Răspunsul acestei întrebări întârzie să apară ...

Aurel POP Sătmarul, datorită poziției geografice pe harta țării, are mai multe „porți” de intrare-ieșire spre spațiul Schengen. În fiecare vară, vămile sunt asaltate de cei care se-ntorc acasă cu portbagajele pline de tot felul de bunătăți pentru copiii rămași în grija bunicilor. Spre est la poarta spre Ucraina bate vântul. Aici vameșii șomează, doar cei care fac micul trafic cu bunătăți de-ale gurii sau țigări le tulbură liniștea.

E o liniște aparentă dinaintea furtunii, fiindcă aici contrabanda cu țigări și carburanți e în floare. Zilnic posturile de televiziune și presa consemnează aceste „afaceri” aducătoare de profit ilicit.

Dacă spre est lucrurile stau așa, cei care vin din vest o dată pe an cu mașinile burdușite cu de toate datorită muncii lor cinstite, sunt așteptați de cei dragi la porți. Este o altă poartă. E poarta curții, casei părintești unde și-au petrecut copilăria și adolescența, Pe lângă această majoritate mai sunt și români care umblă cu „ciordeala” prin marile capitale ale Europei, făcându-ne nația de rușine. În ultima vreme statisticile arată că numărul acestora e în scădere deoarece unii cu asemena „apucături” au luat-o spre Canada.

Mulți dintre cei care au plecat spre o lume mai bună au renunțat a se-ntoarce acasă datorită birocrației din vămi, birocrației la toate nivelurile.

Sunt tineri care vin doar să-și „cimenteze” relația în fața lui Dumnezeu, potrivit tradiției și obiceiurilor din țară, și-n fața ofițerului de stare civilă. Luna august e plină de asemenea evenimente fericite în viața tinerilor. Cu toate că e post în perioada 1-15 august, nunțile și botezurile se țin lanț. În Țara Oașului și-n altă parte a țării asemenea evenimente

1

Eseu

Ion Cherejan, centenarul nașterii Paradoxal, contribuția monografică dedicată locului său de baștină nu îl cuprinde. Însă, în împrejurimile Sanislăului, în orașul Carei, unde a predat câțiva ani limba și literatura română la Liceul „Vasile Lucaciu” și a condus publicația „Democratul”, stârnind o autentică emulație, memoria sa a fost cinstită în paginile unui volum dedicat personalităților locale.

Spre cinstea lui, județul Satu Mare îl înregistrează printre personalitățile care au lăsat prețioase semne culturale de-a lungul secolelor, lucru întărit printr-o plăcuță cu numele său, așezată pe „Aleea personalităților” din centrul municipiului reședință de județ.

Neîndoielnic însă, de o mare recunoaștere se bucură în Târgu-Mureș, unde a activat o îndelungă perioadă, între anul 1954 și momentul trecerii la cele veșnice. În același an în care apărea dicționarul personalităților la Satu Mare, și la Târgu Mureș a văzut lumina tiparului un astfel de volum, acolo regăsindu-se informații și despre viața și activitatea lui Ion Cherejan. Întru întâmpinarea centenarului nașterii, distinsul om de cultură Virgil Pană i-a dedicat în 2014 un volum monografic. Volumul conține numeroase informații despre viața și activitatea lui Ioan Chereji (Ion Cherejan), ilustrate prin numeroase și prețioase fotografii. Un memoriu de activitate – în fapt o bibliografie, ne demonstrează rodnicia muncii depusă de un intelectual ancorat în realitățile vieții. Volumul este onorat și de cuvintele elogioase ale prefațatoarei, lector univ. dr. Magdalena Florea (Universitatea de Arte din Târgu-Mureș) și ale celui care semnează postfața, lector univ. dr. Eugeniu Nistor (Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureș).

Un capitol important din carte este dedicat activității poetului Ion Cherejan. În „Anexe” cititorul poate admira reproducerile poeziilor publicate de Ion Cherejan în antologia Versuri din Transilvania nordică, apărută la Cluj, în perioada ocupației horthyste, sub îngrijirea lui Gheorghe Dăncuș, precum și în singurul său volum de poezii apărut antum, tot în acei ani, Plecare în cântec. Versuri. În mod firesc, este reflectată și activitatea de

Viorel CÂMPEAN Marta CORDEA În 26 septembrie 2018 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Ion Cherejan, așa cum îndeobște semna textele literare fiul Ioan al familiei Chereji din Sanislău.

Localitatea aceasta era vestită pentru vrednicii preoți care s-au născut ori au slujit acolo: Demetriu Hossu, Gavril Lazăr de Purcăreți, Alexa Pop, Augustin Maghiar, frații Vasile și Ignațiu Chirvai, George Moody și lista ar putea continua. Începutul secolului al XX-lea a adus Sanislăului trei daruri literare, pentru că în răstimp de două decenii în bogatul sat sătmărean aveau să se nască poetul și publicistul Costa Carei (1909), poetul și teatrologul Ion Cherejan (1918) și eminescologul Gheorghe Bulgăr (1920).

Urmărind cariera sa universitară, observăm că primul impuls a fost acela de a merge pe urmele înaintașilor săi, pentru că a absolvit în 1942 Facultatea de Teologie din Oradea. Însă, a ales aceeași cale cu consătenii contemporani ai săi, Costa Carei și Gheorghe Bulgăr, urmând o carieră literară.

Ion Cherejan, student teolog Putem spune că astăzi istoricul de teatru și poetul Ion Cherejan se bucură de recunoaștere.

2

Eseu teatrolog a lui Ion Cherejan, mult mai bogată decât ce știm noi că a lăsat în urmă poetul. Sunt reproduse la „Anexe” notițe și manuscrise rămase de pe urma acestuia.

După lectura volumului, este normal să presupunem că a existat un adevărat zbucium între poetul și teatrologul Ion Cherejan. O explicație credibilă a alegerii ar putea fi aceasta, aflată de monograful din Târgu-Mureș: „apropierea de teatru l-a îndepărtat de realizările literare propriu-zise, poate și pentru că nu a dorit să se înregimenteze în rândul poeților de curte, apostoli ai regimului procomunist sau, poate a simțit că adevărata sa vocație se va împlini sub semnul Thaliei”.

Vorbind despre traseul poetic al lui Ion Cherejan, Nae Antonescu afirma: „primele semne de a iubi şi înţelege poezia i s-au revelat lui Ion Cherejan, acestui tânăr poet careian, în atmosfera mirifică a revistei şcolare, Ţara visurilor noastre”, tot el opinând că poezia Romanța primului navigator este minulesciană. În 1940 îl găsim în paginile revistei „Afirmarea” din Satu Mare, cu această poezie semnalată de Nae Antonescu, semnată Ion Chereji. În ceeea ce privește zbuciumul lui Ion Cherejan, este interesantă și părerea lui Nae Antonescu, care a fost contemporan al său: „Poezia lui Ion Cherejan se circumscrie unei stări de suflet legată de perioada tinereții sale romantice, mare iubitor de muzică, încrezător în mesajul liric sfârșit o dată cu maturitatea lui intelectuală. Curios, apropierea de teatru l-a îndepărtat de poezie poate și pentru faptul că n-a acceptat să scrie versuri programatice pe care le pretindea regimul politic de atunci. Astfel Ion Cherejan a rămas o frumoasă promisiune lirică încremenită în debutul recunoscut, cu reale perspective de viitor. Lirica lui este aceea a tinerilor poeți începători, însuflețiți de mirajul cântecului pur, cu imagini reavăne, primăvăratice și împodobite cu metafore”.

Despre poezia lui Ion Cherejan, un poet valoros precum Radu Stanca (și el fascinat și consacrat în teatru) afirma: „Sunt uneori în versurile lui Ion Cherejan şi inegalităţi dar entuziasmul care le cuprinde poartă în el multă căldură şi mai ales multă pasiune literară”. În materialul acesta aniversar ne-am gândit

că cel mai potrivit ar fi să punem în pagină câteva poezii care nu au apărut în cele două volume amintite. Marea majoritate a poeziilor (13) au apărut în publicațiile clujene ale românilor din Ardealul ocupat, „Tribuna Ardealului” și „Viața ilustrată”.

Două dintre poezii au apărut în revista orădeană „Țara visurilor noastre”; prima dintre ele ar putea fi debutul publicistic al său. De asemenea, publicăm și romanța apărută în „Afirmarea”.

Născut în anul în care românii aveau să-și împlinească un vis secular, Ion Cherejan a lăsat în urma sa o operă admirabilă. Luptător pe mai multe „fronturi literare”, dacă viața lui nu se sfârșea atât de devreme, în 1986, probabil că ar mai fi adus la lumină și alte lucrări valoroase. Iar dacă ar fi trăit și după 1989... Dar, „nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie”. Comunitățile din toate locurile pe unde viața i-a purtat pașii lui Ion Cherejan se pot mândri cu el. Acum, la 100 de ani de la nașterea sa, suntem siguri că viitorul va aduce conturarea mai pregnantă a operei lui Ion Cherejan.

Grupajul acesta de versuri se constituie într-o contribuție la acest demers.

Note 1. Fotografie reprodusă din volumul Versuri din Transilvania nordică, Kolozsvár-Cluj, 1941, p. 25.

2. Nicoleta Latiș, Tezaur spiritual și cultural careian – dicționar de schițe bibliografice, Satu Mare, 2014, pp. 44-45.

3. George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000, Satu Mare, 2000, pp. 62-63.

4. Ana Cosma, Scriitori români mureşeni. Dicţionar bibliografic, Târgu-Mureş, 2000, pp. 32-33.

5. Virgil Pană, Ioan Chereji. Crâmpeie de cultură transilvană, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2014.

6. Editura ziarului „Tribuna Ardealului”, Kolozsvár-Cluj, 1941.

7. Editor prof. Emil Hațieganu, Kolozsvár-Cluj, Editura E.R.A.N. (Editura Românească din Ardealul de Nord), Kolozsvár - Cluj, 1943.

8. Virgil Pană, op. cit., p. 22.

9. Vasile Leschian, „Afirmarea”. Studiu monografic. Indice bibliografic, Baia Mare, 2004, p. 131.

10. Nae Antonescu, Din presa sătmăreană de altădată, Satu Mare, 2013, pp. 47, 244-245.

11. Radu Stanca, O antologie românească de pe alte meleaguri. „Versuri din Transilvania nordică”, în „Transilvania”, Sibiu, an 73, ianuarie 1942, pp. 59-62.

3

Poezii Poetului Ion Gârleanu

Din măguri Ce falnic, din măguri te urci dimineața Și-mproști peste codru stropii calzi de aur, Din a căror cupă, soarbe lin viața Și codrul își botează frunzele de laur.

Tu faci ca fericirea-n lume să încapă Când tu o cumineci cu razele-ți sfinte.

Firea-ntreagă-ți cântă pe margine de apă Imnuri duioase de-aduceri aminte.

Soare!... coboară mai iute din creste Și vino-n căsuța cea mică din vale, Și, zi-ne și nouă, bătrâne-o poveste…

Un basm de iubire din zări depărtate, Așa… cum îl știu luminile tale…

Cu flori și cu prinți și… zâne fermecate.

Oradea, 14 II.939 „Țara visurilor noastre”, Oradea, an III, nr. 13-14, febr.-martie 1939.

Snopi de apă Noapte… Prin grădină trec tăceri în caier…

Prin bălării, un strop de vânt cu fâlfâiri uitate Se stinge-n fulgerarea stropilor din aer Cu fluturări de râs, prin lugere crăpate.

Și râzător, cad snopi de apă străvezii Ce rând pe rând, în noaptea cea de sgură, Se sparg de veșnicia clipelor târzii Topite-n spuma pânzei umedă și sură. Și snopii reci de apă se izbesc de geamuri Și cad mereu din ceruri, cad azi fără milă, Se-ntind în umbre plânse, pe nesfârșite lanuri…

Când… zorii-ncet revarsă fâșii de lumină… „Țara visurilor noastre”, Oradea, an III, nr. 15, aprilie 1939.

Romanţa primului navigator Era, când nu erau încă corăbii, Să-şi profileze-n zare albele catarguri Şi ruginitele lor prore... Şi nici matrozi, Nici cântece sonore Cari să le-aprindă-n piepturi ale dorurilor vrăbii, În sboruri mari spre larguri, După fantome de sirene... Şi nu erau nici porturi În cari să intre frânt, alene, În fâlfâiri de pasăre rănită, Vreun vas... cu prora obosită De-atâta goană după aur, Fildeş Şi mărgean, – Aşa cum ancorează-n fiecare an În rada portului vieţii, Ascuns în vreun ungher al dimineţii Plăpândul vas – Cu aceeaşi albi matrozi, Cu ochii arşi de tainice amurguri, Presărate-n zâmbete sglobii pe mare De-a nimfelor albastră arătare...

4

Era, când nu erau încă corăbii Să-şi profileze fantomatice conturi de zăpadă, Când cel dintâi navigator din lume, Mânat pe-al necuprinsului noianuri De vraja-aceloraşi bizare idealuri Care ne poartă Înspre porţile înflorite ale zării, – Porni, Cu arca-n văluită în mantianserării, Să răscolească-n taină pârtii noi de vis, – Tărâmul zâmbetului cu zambile coapte, Unde se joacă-n orice noapte De amară insomnie, – heruvi, fugiţi din paradis... „Afirmarea”, Satu Mare, an V, nr. 4-5, aprilie-mai 1940.

Căutare Ca să găsesc poteca întoarcerii spre ieri, Spre ieri – un miez de pâine şi-un picur roş de vin, Doamne, te-am căutat în ceruri, iar cerul Tău senin, Îmi tâlhărise visul clădit în primăveri...

Iar îngerii de aur cari picură argint Pe albele duminici, ce le mai port în piept, Sunt pentru mine, Doamne, semnul ce-l aştept Să-ncojur luminişul cărărilor ce mint.

Dar... ei, nu-mi arată Doamne, în seri de foc, troiţe...

Ori prin păduri de aur, ei ţi-au pierdut cărarea?...

Nu vezi, că-mi hohoteşte în inimănserarea Când pe cărări de lapte, pasc

Poezii bucăţi de cer, oiţe...

fâlfâiri uitate Se stinge-n fulgerarea stropilor De ce te-ascunzi de mine, în ceaţa din aer, serii, Doamne?

Cu fluturări de râs, prin lugere Nu vezi că la răspântii, tălpile-mi crăpate. sânger?...

Iartă... ce-s de vină... când după- Şi râzător, cad snopi de apă un alb înger străvezii, Eu am sfârlit cu stele... Că le-a Ce rând pe rând, în noaptea ca de ucis!... în seri de toamne... sgură, Se sparg de veşnicia clipelor „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 13, târzii, martie, 1941.

Topite-n spuma pânzei umedă şi sură.

Domniţa Şi snopii reci de apă se isbesc de Cerul fericirilor mi-se aprinde-n geamuri, piept în orice seară, Şi cad mereu din ceruri, cad azi Şi toţi idolii iubirii creaţi pentru fără milă, Domniţa într-un vis de vară, Se-ntind în umbre plânse pe Îmi muşcă inima – ca seceri de nesfârşite lanuri... smaralde, aurul din grâu; Când zorii-ncet revarsă făşii de Şi râd nebuni... şi mor, ca un lumină... narcis pe margini de pârâu...

Când luna îşi razimă capul pe-un umăr de cer, Şi stele coboară din bolţile roşii de cer, Când anii trecuţi cu visele moarte sunt grei, Şi îngerii, îşi fac din luceferii nopţii cercei, Atunci, o, atunci, Domniţă suavă cu părul de grâu, Cu steaua măririi prinsă-ntr-un lanţ de rubine la brâu.

Te aştept... te aştept Să-mi reclădeşti toţi idolii dragostei şi-a crinilor roşii în piept...

„Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 202, 29 mai 1941.

Bibelou

Rânduri pentru mama Cireşii albi au înflorit la noi în sat Şi-n floarea lor e-atâta cer şi vis scăldat.

Cireşii albi se-mbracă în văluri de mătasă, Ca-n dimineaţa pură o tânără mireasă, În dantela verde, boboci de muselină, Scânteiază-n soare o boabă cristalină. În floarea lor, e-atâta zâmbet şi atâta soare Şi-atâta ondulare-n parfumul plin de boare.

Iar cerul alb acoperă: alint şi pelerină Cireşii ce se scutură-n grădina mică, plină...

Cireşii de la noi, bătrâni şi albi, De câte ori şi-au scuturat Florile de mirt şi crin În părul tău de grâu buclat...

De câte ori poala lor, din ciucuri Plângea în piept tăcutul bibelou, ca mari de şi tăcerea mea – zeiţă a durerii, nalbă 1 iar plânsul lui, ce-alungă-n zări [...] mi, împleteai – cu suflet plin năerii, era stropit cu stele – făclii într-un [...] le mici şi salbă... cavou... „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 263, 13 Plângea amar sărmanul bibelou...

august 1941.

În drumul meu nu i-am şoptit nicicând ce-i suferinţa, ce sfâşie cu gheare lungi fiinţa – când urc pe căi de „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 158, 30 lapte, martie 1941. spre-al cerului cavou...

Ochi albaştri

Strofe

Ce drag îmi este cerul cu ploaie de luceferi,

Plângea adâns tăcutul bibelou...

Căci în cavou – se-nmormânta un Noapte. Prin ogradă trec tăceri în înger alb, din nou... caier. „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 211, 12 Prin bălării, un strop de vânt cu iunie 1941.

5

Ce drag îmi este visul şi stelele pe cer Ce lunecă-n tăcere şi pline de mister.

1 Text ilizibil, periodicul digitalizat, fiind îndoit.

Poezii Ce-mi reaprind în suflet licuricii Prin codrul bătrân în dulce teferi. văpaie...

Pe spuma de lac, dulci doruri în Ce dragă-mi este seara pe boltă şoapte mândră luna, Îngână luntraşul sub luna bălaie...

Ce zămisleşte-n taină iubirea şi minciuna. „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 282, 6 septembrie1941.

Ce dragă-mi este noaptea cu flori de tuberoze Era când nu era Ce-mi readuc în minte cuvinte mici şi roze.

Era când nu era nici-un boem ...................................................... Să bea din cupe de cleștare vin, Așa beau din [...]

Mai scumpe însă-n lume mi-s Era când nu erau nici mori de vânt buclele de aur, Pe guri de rai, - nici hoţi de vis, Ce-mi răscolesc în suflet al dorului Nici ceruri răstignite pe buze de tezaur. abis, -Căci nu era nici cer, şi nu era Mai dragă, decât toate mi-e fata pământ... cu ochi albaştri, Ce-mi reaprinde-n suflet uitatul Era... era când nu era nici-un vis de aştri... cuvânt, Nici vers, nici univers şi nici atom, „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 268, 20 Când floarea nebuniei şi-o prinse august 1941. primul om În piept... Aşa... ca să se dea în Seara vânt...

Pe trepte din lavă de aur topit, „Tribuna Ardealului”, anul II, nr. 353, 30 Seara coboară în vis de tăcere noiembrie 1941. Şi-nvăluie lacul în codru pitit Cu-n zâmbet edenic plin de Nicicând mistere.

Nicicând în noapteinimilenoastre Pe luciul apei ning frunze din Nu s-au umplut de zările albastre, codru De sborul lin ce sângeră pe ape, Sub raze de lună răsfrânte senin, De lacrima ce plânge lină-n Iar teiul, - de vraja lacului sobru, pleoape, Argintul din frunze şi-l tremură lin.

De cântecul cu umbrelungipe clape...

Prin crengi profilate pe cer Vezi?... Niciodată nu înstelat, amfostaproape, Un glas cristalin se aude în Între viaţă surdă şi-ntre moarte, noapte... Întreiubire şi singurătate, E-un plânset de harfă pe aripi -Aproape veşnic... totuşi prea purtat departe...

6

Nicicândineleveştedede brume Nu ne-au legat tristeţile - şi scrum e Pârjolul care-a fâlfâit în gânduri...

Vezi?... Toate cad în vrăji de sumbre vânturi... „Viaţa ilustrată”, an X, nr. 11, noiembrie 1943.

Pe front, în vie În vii, pe deal, cad frunzensângerate Şi luna plânge lin peste cuprinsuri...

Adânc în beznă tunul surd mai bate, Caşi o inimă în necuprinsuri...

Mai plânge toamna-nsângerată-n zare...

Veghem cu ochii-ncinşi pe baionete; Departe-un brandt cu fulgerări încete Îşi bate toba surdă, a plecare... „Viaţa ilustrată”, an X, nr. 11, noiembrie 1943.

Cântec nou Soarta asta poate nu-i Fâlfâire de luceafăr, Poate pasul inimii A pierdut drumul cel teafăr.

Cu condeiul şi cu visul Mai săpăm sorţii capcane, Ca să ne înghită-abisul Şi svonul slovelor avane.

Care mână să mângâie Fruntea pală de-ntristare?

Nime-n seară nu ne ştie, Decât Fata-nsingurare...

Care buză să ne ardă Buzele în primăvară?

Versul, (slutul!) ni-i cocardă, Şi destinul, o vioară.

Poezii Line lunecări de lună Peste teii primăverii, Numai inima nebună Vă desmeardă-n bezna serii.

Numai versul ne sărută Ca o buză care arde Visul van si soarta slută Scrisă cu singurătate.

Ce s-aştepţi în pragul serii Fata care va să vie?

-Numai fluerul minunii Ne va plânge-n elegie...

Minutele par veacuri - şi cât dencet se cerne vremea printre ele?...

E ca şi cum n-am fi fost mai ieri într-un aşa de mic cuprins, Atât de straniu şi de-›nlături - cine ne-a împins?

Ori, unde-ţi spânzuri dorul, de priveşti lung peste depărtări Ca soarele în cea din urmămbrăţişare spre Apus?

Lângă care vis drag îţi odihneşti atâtea uitări, „Viaţa ilustrată”, an X, nr. 12, decembrie De rămâi cu visul, cine ştie unde, 1943. dus? ......................................................

Scrisoare Mereu te văd... mereu te-aud... în Mereu te văd... mereu te-aud... în suflet veşnic eşti... suflet veşnic eşti...

Deşi depărtarea creşte-ntre noi În gânduri, seara, chipul tău adese nemărginite întinderi pustii. coboară Bucuriile de-atunci îşi urzesc Peste gânduri. - Vremea-mi amintirile-n poveşti, tâlcueşte minunatele poveşti, Iar amintirile, iubita mea, îmi bat Dar glasul lor e trist, precum un în geam să-mi spună c-ai să vii... plânset de vioară.

O, câtă depărtare, câte drumuri între noi s-au întins!

Daniel IOJIBAN

Despărțire (1) A plecat şi m-a lăsat cu moartea Stăm singuri și vorbim despre ea despre cum e să trăieşti făra o viață a ta Ne cufundăm în întuneric ca într-o piscină cu rechini flămânzi care ne întreabă despre sensul vieții Nu ştim cum e să fim mâncați de certitudini şi ne îmbrățişăm ca să uităm de noi Eu şi cu moartea cei mai buni prieteni de la facerea tuturor lucrurilor singuri amândoi pe scena

„Viaţa ilustrată”, an XI, nr. 7, iulie 1944.

fără actori oneşti a teatrului la care ne-am angajat pe salariul minim facem figurație pentru marele regizor care e mai mereu absent Anonimi în regatul umbrelor mereu vesele, mereu mulțumite că perpetuează întunericul marcă înregistrată a vieții fără oprire Aniversare (2) Toate filmele pe care nu le-am văzut toate călătoriile pe care nu le-am făcut toate îmbrățişările lipsă toate cărțile din listă un copil, doi

7

Luceferi Luceferii toţi au murit... Sunt duşi.

Pe coarda de-argint plânge-un singur arcuş.

Lăcrămioarele plânse pleacă în vis Spre îngerul din cerul închis.

Cadenţa florilor s-aude, ori nu, De sufletul abea se sbătu?... În noapte, luceafărul e tot violet...

Grădina respiră atât de încet... În noaptea asta una, albă, banală, Luceafărul pe tâmplă e tot cu cerneală.

Lăcrămioarele albe ce pleacă în vis Plâng îngerul mort, în cerul închis... „Viaţa ilustrată”, an XI, nr. 9, septembrie 1944.

Poezii

care n-au apărut o jumătate de viață care ar fi putut da sens şi ființă s-a prăbuşit atunci când ai dispărut Acum mă întreb lângă cine am călătorit cine era lângă minecând vorbeam despre rău sau despre bine cine mi-a spus te iubesc şi m-a strâns lângă inima sa în acea stranie noapte pe cine auzeam printre şoapte cine a stat şi cine s-a dus în acest râu al vieții din umbre compus Ai fost tu, a fost altcineva... prin iluzia Mayei sub o mie de chipuri cine şade şi promite nimicuri?

Eseu CONTINUĂM COLABORAREA DORIND TRANSMITEREA TORŢEI Poetul Vergilius numea pământul Italiei Saturnia tellus – pământ saturnian, amintind, cum spuneam, de Vârsta de Aur. Pornind de la o astfel de generozitate, poetul Horatius, în Satira 7, versurile 4-5, din cartea a II-a a Satirelor sale, lansa nemuritorul îndemn Age, libertate, Decembri... utere!

(Hai, foloseşte-te de libertatea lui decembrie!)

Dacă Italia era şi este Saturnia tellus, adică un pământ al Vârstei de Aur, România este, cum recunoştea şi Papa Ioan Paul al II-lea, sanctus, Grădina Maicii Domnului, în care s-a petrecut (s-a întâmplat) Marea Minune, tot într-un decembrie, dar din anul 1918, când s-a împlinit visul de veacuri al românilor – Unirea cea Mare.

Deci, pentru noi, românii, Decembrie 1918 şi Decembrie 1989 este luna minunilor, în ani diferiţi, datorită căreia românii au putut spune, ca poetul Horatius, Age, libertate, Decembri... utere!

Graţie acestei libertăţi ne putem manifesta după dorinţă în acest an al Centenarului Marii Uniri, pe care o cinstim, cinstind în acelaşi timp şi pe vulcanistul de odinioară Corneliu Mezea.

La 1 Decembrie 1918, corpul profesoral de la Liceul Român Unit Samuil Vulcan îşi trimitea propriul delegat la Alba Iulia să hotărască Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu Basarabia şi Bucovina, în persoana profesorului Victor Borlan (foto).

Atunci, la 1 Decembrie 1918, când în sala de gimnastică a liceului nostru, distinsul şi eruditul

Prof. Teodor RIF

Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu! Aş începe acest Cuvânt al meu exprimându-mi bucuria că şi noi, românii, alături de alte popoare ale lumii, suntem ocrotiţi de Divinitate, care în Anno Domini 1989 a făcut să cadă un sistem. Care dintre noi şi-ar fi închipuit o asemenea minune?

Pentru noi, românii, minunea s-a petrecut în luna decembrie a acelui an.

La romani, strămoşii noştri cuceritori ai lumii şi ai Daciei, decembrie era luna Saturnaliilor, care se serbau cu mare fast între 17 şi 24 ale acestei luni (după alte surse între 17 şi 19 decembrie).

Saturnaliile aminteau de zeul Saturn şi de Vârsta de Aur, care ar fi fost instaurată cândva de acesta, când a trăit printre oameni, perioadă pe care poetul Ovidiu o descrie, în Metamorphoses, astfel: „Prima vârstă a fost cea de aur, aceea a primăverii veşnice.

Ea era, de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo lege, respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. Oraşele încă nu erau încinse cu şanţuri adânci. Nu exista nici lungul bucium, nici încovoiatul corn de aramă, nici coifuri, nici săbii; fără îndatorirea armelor semiţiile trăiau în linişte, într-o odihnă plăcută. Pământul însuşi, slobod şi neatins de greblă sau de vreun fier de plug, producea totul de la sine… Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul, fără ani de odihnă, unduia galben de spicele-i grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din stejarul verde picura galbenă mierea.” Tibul, referindu-se la această primă vârstă exclama, în Libri Elegiarum: „Cât de fericit era omul sub domnia lui Saturn!” În timpul Saturnaliilor se întrerupea orice muncă şi se suspenda puterea stăpânilor asupra sclavilor, care puteau fi serviţi şi la masă de stăpânii lor, pe care îi puteau şi critica.

8

Eseu profesor dr. Constantin Pavel ţinea în faţa beiuşenilor acel discurs fulminant, arătând şi marcând însemnătatea evenimentului, Corneliu Mezea era în clasa a IV-a de liceu (a VII-a de astăzi) şi se afla, cu siguranţă, printre ascultătorii profesorului.

Ecourile acelui eveniment vor fi rămas în inima lui. Acele ecouri au fost combinate cu cele povestite elevilor vulcanişti de profesorul Victor Borlan, cu valoroasele cunoştinţe strecurate în mintea sa şi a colegilor săi de erudiţii dascăli vulcanişti de atunci, despre personalităţile care au înfăptuit Marea Unire. Dintre acestea, el l-a ales cu predilecţie pe Vasile Lucaciu – Leul din Şişeşti, poate şi pentru că el a fost în Beiuş şi a câştigat cu răsunet, în 1907, alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta, în faţa candidatului maghiar Kardos Arpad.

Aşa se va fi născut prima şi cea mai valoroasă lucrare despre Vasile Lucaciu, scrisă de vulcanistul Corneliu Mezea, care face cinste Liceului/ Colegiului nostru, prin care a trecut ca elev şi profesor, dar şi Liceului/ Colegiului Mihai Eminescu din Satu Mare, unde se va fi documentat şi îşi va fi finalizat valoroasa operă, ca profesor în anul şcolar 1935-1936.

Trecerea sa la cele veşnice în 12 august 1936, la numai 33 de ani, a îndurerat deopotrivă pe beiuşeni şi pe sătmăreni.

Durerea aceasta s-a prelungit şi în inimile contemporanilor şi în inimile prietenilor noştri din Sătmar, Ovidiu T. Pop şi Viorel Câmpean care, prin cartea pe care o lansăm astăzi, 5 iunie 2018 şi la Beiuş, au prelungit nemurirea lui Corneliu Mezea, conform propoziţiei rămase, de asemenea, eternă – Scripta manent – Cele scrise rămân.

Este momentul, dragi concitadini, dragi beiuşeni, să vă spun cum a lucrat Dumnezeu ca să ne cunoaştem şi apoi să ne întâlnim cu prietenii noştri sătmăreni la Satu Mare şi la Beiuş.

Totul a pornit de la intenţia distinşilor noştri prieteni, Ovidiu T. Pop şi Viorel Câmpean, de a scrie această carte despre Corneliu Mezea şi destinul său prea repede frânt, pentru a cărei documentare aveau nevoie şi de alte informaţii primite de la Beiuş.

Prietenia lor cu vulcanistul Călin Durla, inspectorul general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Satu Mare, i-a îndreptat spre subsemnatul. Călin m-a sunat, anunţându-mă că mă va contacta prietenul său, Ovidiu T. Pop. Contactul nostru a însemnat multe minute la telefonul mobil, dar şi multe schimburi de e-mailuri şi de pachete de cărţi, prin poştă.

Prieteniei noastre s-au ataşat şi dragele noastre colege, doamna director Mihaela Ilieş, doamnele profesor Claudia Buran şi Elena Ojică.

Domnul Ovidiu T. Pop m-a rugat apoi să scriu şi eu câteva gânduri în cartea aceasta despre Corneliu Mezea. Astfel am scris cu mare plăcere cele aproximativ 30 de pagini care apar la sfârşitul ei, despre colaborarea noastră şi despre vulcaniştii din oraşul şi judeţul Satu Mare, despre care am ştiut câte ceva. Printre aceştia se află vulcanistul desăvârşit Teodor Curpaş şi vulcanistul înflăcărat şi sufletist Călin Mihai Durla.

Când am scris paginile pentru cartea aceasta, am uitat să amintesc ceea ce găsisem în arhiva colegiului nostru despre Liceul/ Colegiul Samuil Vulcan din Beiuş şi Liceul/ Colegiul Mihai Eminescu din Satu Mare. Într-un proces-verbal datat din 28 noiembrie 1989, luat cu ocazia şedinţei biroului executiv chiar de subsemnatul, Teodor Rif, profesorul Ioan Zaha, pe atunci director educativ, informa că a fost în vizită la liceul din Marghita şi la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare şi că a văzut acolo lucruri interesante, mai ales în ceea ce priveşte pavoazarea şcolilor. Tot ce era în cabinete fusese realizat de întreprinderi poligrafice din ţară. L-a impresionat ţinuta elevilor. Atelierele de la Marghita erau foarte bine puse la punct, dotate, elevii erau în salopete, fetele purtau batic.

În cele scrise de subsemnatul în cartea despre Corneliu Mezea mi-am exprimat bucuria că liceele noastre din Beiuş şi Satu Mare au avut câteva personalităţi care le-au unit de-a lungul anilor, dar mai cu seamă că ele au început să colaboreze acum sistematic, organizat, metodic.

Titlul l-am pus la persoana I plural – Am început să colaborăm, incluzându-mă şi pe mine, deşi sunt pensionar, în acest proces şi încercând s-o determin pe distinsa doamnă director Mihaela Ilieş să transmită şi urmaşilor săi dorinţa aceasta de colaborare a colegiilor noastre, dând astfel acestei legături un caracter de permanenţă.

Deci, stimata noastră doamnă director, aş spune draga noastră Mihaela, din poziţia de magister, dar nu din lipsă de argumente, precum scolasticii de odinioară, să zic, forţând nota, ai lui Aristotel, ci mai curând pentru a nu lungi, recurg la cunoscuta sentenţie Magister dicit non Magister dixit. Pun astfel verbul la timpul prezent ca să spun, împreună cu Marcus Terentius Varro – Nunc cursu lampada

9

Eseu tibi trado – Acum îţi trec ţie torţa la alergare – sau, la figurat, cu Lucretius – Quasi cursores, vitai lampada tradunt – ca şi alergătorii la curse, (generaţiile) îşi trec unele altora făclia vieţii.

Nu ţi-am spus-o illo tempore, ex cathedra.

Profesorul ţi-o spune acum (Magister tibi dicit nunc), în calitate de coleg, pentru că torţa trebuie transmisă atât pentru colaborarea cu vestitul Colegiu Mihai Eminescu din Satu Mare, cât şi cu Colegiul Emanuil Gojdu din Oradea, cu cele din Blaj, Braşov, Brad, Năsăud etc., în completarea proiectelor europene de tip Erasmus+.

Oricum, ceea ce facem noi astăzi la Beiuş sau ceea ce am făcut în 11 mai la Satu Mare, uniţi de puternica personalitate a vulcanistului Corneliu Mezea, înseamnă, cred, o unire mai mică, ce vrea să cinstească Unirea cea Mare în Anul Centenarului, în anul 100 (1918-2018).

LECTORIBUS BENEVOLIS SALUTEM! CITITORILOR BINEVOITORI SĂNĂTATE! Beiuş, 5 iunie 2018

File de dicţionar Vanghea Mihanj-Steryu, scriitoare, traducătoare din aromână în română, pictoriță.

A publicat peste 55 de cărți de poezie și proză pentru copii și adulți: romane, dramaturgie, eseuri, aforisme, etc. A tradus în limba aromână și macedoneană 40 de volume ale poeților din întreaga lume. Pentru activitatea ei a fost răsplătită cu peste 40 de premii internaționale, cetățean de onoare a multor localități din lume, membru de onoare și membru în juriul unor festivaluri internationale și câștigătoare a unor premii: „Mihai Eminescu”, „Lucian Blaga”, „Alexei Mateevici” și altele. Este autoare la cinci Colecții de volume realizate din domeniul culturii, istorie, tradiție etc. A alcătuit 19 antologii de poezie și proză a participanților din lume la Festivalul SSAAM Scopje. Participă în multe țări ale lumii cu ocazia unor festivaluri de poezie, artă și simpozioane, etc. Organizează multe festivaluri de poezie, întâlniri poetice, prezentări de carte în Macedonia și în alte țări ale lumii. În anul 1994, înființează Uniunea femeilor Aromânce din Macedonia și Uniunea organizațiilor femeilor din Macedonia. În anul 1999, pune bazele Uniunii scriitorilor și artiștilor aromâni din Macedonia.

Este editor la revista pentru scriitorii aromâni din

Macedonia și revista femeilor aromânce „Aromânca Macedoneană”, revista pentru copii „Rândunica” în limba aromână. Prezintă peste tot în lume cultură aromână-macedoneană. În perioada 2000-2013 înființează manifestarea „Duâzâlile” a culturii aromână din Macedonia, Festivalul international „Konstantin Belimace”, Festivalul international ”Drumul spre lumina ale Mamei Tereza”. Participă la simpozioane de literature, cultură istorie și tradiția aromânilor din Balcani și alte state ale lumii.

Este membră la multe asociații, fundații și reviste din lume. Membră de onoare la cunoscuta Asociație Culturală „Masion Naaman-Cultura din Iran, care i-a oferit în anul 2008 marele premiu „Najinaaman” pentru respect și opera de valoare a lui Jonrie Liban.

Face parte în calitate de membră la asociații din România și Republica Moldova. Ca scriitoare și ca femeie a donat în scop umanitar 11000 de cărți de literature și 250 de picture la cititori și instituții, instituții de cultură, școli, biblioteci, prietenidin Macedonia și alte state ale lumii. E vice-președinte a Uniunii scriitorilor aromâni din Macedonia la Skopje. A scris despre cărțile ei prof. Angela Iosif, prof. dr. Elena Liliana Popescu, prof. dr. Jadranka Angelovska Duță din Macedonia și alții.

Prezentare realizată de: Anita Steryu Dragovich, scriitoare

10

Eseu Cum învățau clasicii literaturii române.

Ioan Slavici clasa a IV-a, pentru a fi admis în prima clasă a liceului maghiar. La acest liceu se spunea accentul pe studiul limbii latine, maghiare, germane, greacă urmată de religie, istorie-geografie, ori fizică, matematică și scrisul frumos.

La sfârșitul primului an de liceu Slavici era să fie declarat repetent, pe motivul că nu știa suficient de bine limba maghiară. A fost nevoie de intervenția tutorelui său Mihai Fercu, dar de corigența la fizică tot nu a scăpat. Pe tot parcursul liceului, Slavici a locuit în gazdă la diverși meseriași, unii cunoștințe ai Elenei Slavici.

În toamna anului 1865, fără știința mamei sale, Slavici s-a transferat la liceul privat din Timișoara, cu gândul de a se iniția mai temeinic în studiul limbii germane. La Timișoara a frecventat cursurile claselor a șasea și a șaptea, între anii 18651867. În amintirile lui, Slavici notează următoarele despre această perioadă: „De la călugări am învățat puțin, atât ca să fiu trecut din o clasă-n cealaltă”9.

Cauza unor rezultate mai slabe la învățătură trebuie căutate în ocupațiile lui extrașcolare.Starea materială a familiei sale a devenit mai dificilă.

Slavici era nevoit să dea meditații pentru a se putea întreține. Slavici obișnuia să cutreiere Banatul între Timișoara, Lugoj, Caransebeș, apoi extinzându-și itinerariile până la Vârșeț, Biserica Albă ori Panciova10.

Asemenea peregrinări erau ceva obișnuit la Slavici. Într-una din vacanțe a călătorit pe jos timp de trei zile și a dormit prin luminișuri de pădure. La Zimbru locuia un văr al mamei sale. Ca să ajungă acolo Slavici a trecut prin Hălmagiu, Vața, Baia de Criș și Brad. A urcat pe Muntele Găina și pe Bihor. ,,În timpul acestei călătorii, am vorbit în câteva rânduri cu Avram Iancu și l-am auzit cântând din fluierul pe care-l purta totdeauna cu dânsul”11. Întors acasă, după ce a trecut cu bine examenele clasei a VII-a, Slavici s-a angajat ca meditator al unui mai vechi prieten rămas repetent, el însuși hotărât

Carol C. KOKA

Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 -17 august 1925) este considerat, așa cum scrie George Munteanu în istoria literaturii române, ,,cel de-al patrulea stâlp de susținere a literaturii române”.1 El a pornit pe drumul lung și presărat cu numeroase peripeții al învățăturii la școala din Șiria, în anul 1854, când a fost înscris la școala greco-ortodoxă din satul natal. ,,Eram, alături cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știați de bine în lumea lor”2 Aici învățător i-a fost Dimitrie Voștinar, cântărețul oficial la slujbele religioase, care îmbina severitatea față de copii cu o mai problematică pricepere în a-i instrui.3 Acasă era ajutat de Mihai Fercău4 ,,să-și sporească cunoștințele prin citirea din cărțile populare ale vremii”.Părinții i-au cumpărat și niște cărți aduse de negustori ambulanți de la Sibiu5.Un văr al mamei lui Slavici, Sigismund Borlea6, care i-a adus alte cărți care au avut darul ca să-i lărgească tânărului Slavici orizontul cunoașterii, o Istorie a Romei, o Biblie ilustrată, etc. Sigismund Borlea a avut o influență fastă asupra tânărului Slavici. El rostea la biserică în timpul slujbei Crezul și Tatăl nostru. Slavici și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale7.

După absolvirea școlii primare, pentru a se înscrie la gimnaziul călugărilor minoriți din Arad, Slavici a trebuit să ia lecții particulare de limbă germană de la un învățat șvab. Limba maghiară a învățat-o jucându-se cu copiii maghiari de prin vecini. Slavici mărturisește că a învățat multe și din desele lui hoinăreli ,,că-mi plăcea să umblu și să văd multe pierdut în lumea cea mare”8.

Mama scriitorului, Elena, născută Borlea, l-ar fi vrut preot ori notar. Cu acest gând și-a trimis băiatul la Arad, pentru studiile gimnaziale. Aici, între anii 1859-1860, Slavici a fost nevoit să repete

11

Eseu să-și pregătească examenele ultimii clase de liceu ca ,,privatist”. Slavici s-a dovedit a fi un bun învățător deoarece prietenul său a reușit să promoveze nu o clasă, ci două. Prietenia cu colegul mai înstărit, care era fiul unui conte, l-a determinat pe Slavici să înceapă a învăța și limba franceză ,,ceea ce putea să-i fie de altminteri de folos”12.

Examenul de bacalaureat și l-a luat la Satu Mare în anul 1868. De ce la Satu Mare? Aflăm răspunsul din lucrarea lui George Munteanu13 unde autorul scrie că Slavici ar fi întârziat cu examenele clasei a VIII-a la Liceul din Arad, unde ceilalți elevi și-l dădeau deja pe cel de bacalaureat. Astfel s-a repezit la Timișoara, aici a aflat că și aici a pierdut termenul dar, a fost îndrumat de către autoritățile școlare să se ducă tocmai la Satu Mare, unde se întâmplase să nu înceapă încă examenele14. Un alt autor, Vasile Scurtu, menționează că aprobarea de a da examenul de bacalaureat la Satu Mare a fost dată de Ministerul Instrucțiunii din Budapesta, ceea ce, socotește Vasile Scurtu, a fost un miracol, deoarece acel minister nu dădea asemenea derogări.

Vasile Scurtu amintește de adresa prin pretorului de Arad, Francisc Bartha, care ar fi intervenit pentru Slavici la amintitul minister. După ce ministerul a aprobat cererea, a trimis-o spre rezolvare Directorului Învățământului din Oradea, Ian Henrik Kummer, care îl repartizează pe Slavici să-și dea bacalaureatul la Satu Mare15.

Întrucât au existat păreri conform cărora Slavici ar fi dat bacalaureatul la actualul Colegiu Național ,,Doamna Stanca” din Satu Mare, Vasile Scurtu aduce o lămurire categorică. ,,În Anuarul Liceului ,,Mihai Eminescu” din Satu Mare se găsesc actele care lămuresc această problemă. Scriitorul s-a născut în 1848, iar examenul de maturitate (bacalaureat) l-a trecut în 1868 în fostul Liceu Catolic Regesc din Satu Mare, astăzi Colegiul Național ,,Mihai Eminescu”16. Toți cei care au cercetat Anuarul fostului Liceu Catolic Regesc Satu Mare, pe anul 1867-1868 au observat că examenul scris a fost dat de Slavici la o altă dată, nu deodată cu ceilalți candidați, în număr de 23. Slavici este al 17-lea în ordinea alfabetică. Rezultatele examenului și calificativele obținute sunt următoarele: Religie: lăudabil, Limba latină: lăudabil, Limba maghiară: bine, Geografia și Istoria: bine, Matematică: suficient, Fizica: suficient, Științele naturii: bine, Filosofie: suficient.17 Se cuvine de menționat faptul că alături de Slavici

au dat examen în limba română încă 5 candidați, cu toții au fost examinați de Petru Bran.

După trecerea bacalaureatului, Ioan Slavici a pornit pe jos spre casă. A trecut prin Baia Mare, Cavnic, Strămbu Băiuț, Măgoaja, Dej, Gherla, Cluj, Turda, apoi prin diferite localități din Munții Apuseni, în sfârșit prin Abrud și Șiria. Acest drum a durat șase săptămâni și a fost plin de învățăminte.

Fără să dea ascultare părinților, care l-au sfătuit să se oprească cu învățătura și să intre ,,scriitor la vreun notar”, în toamna anului 1868, Slavici s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Aici Slavici s-a alăturat grupului de tineri români care militau pentru înființarea societății literar-culturale ,,Petru Maior”. Lui i s-a încredințat redactarea cererii către guvern și a textului unguresc al statutelor viitoarei societăți. Aprobarea a sosit abia în 1873. La facultate Slavici a fost dezamăgit de cei mai mulți dintre profesori care erau germani, care după încheierea dualismului austro-ungar, în 1867, erau nevoiți să-și țină cursurile în limba maghiară.

Vorbeau o limbă maghiară atât de pocită încât celui suficient de experimentat în această limbă îi era rușine să le asculte expunerile.18

Dar nu acest lucru îl preocupa pe Slavici, ci lipsurile materiale.Adeseori adormea pe la cursuri nemâncat. Odată a leșinat pe stradă, fiind internat în spital unde a zăcut vreo două săptămâni. După această tristă experiență a revenit la Șiria și, dând curs rugăminții familiei, s-a angajat ca secretar la notarul din Comlăuș din vecinătatea Șiriei. A avut surpriza să constate într-o zi, că un bun prieten i-a trimis carnetul de student. La Universitate i se considera frecvența în continuare.19

Într-o zi Slavici a fost chemat la cercul de recrutare din Arad, unde a fost găsit apt pentru serviciul militar. El a făcut o cerere să fie încorporat ca voluntar cu termen redus, pe atunci un an, și a fost repartizat la Viena, în septembrie 1869, ca ostaș în regimentul 33. Își continuă studiile în anul al doilea. Dimineața era la cursuri iar după-amiază, între două și cinci era militar în cazarmă. Cazarma se afla la Gampendorfer, la 6 km de Universitate. Slavici era într-un maraton continuu până într-o zi, când a obținut transferarea la o altă cazarmă, ,,Francisc Iosif”, situată la a treia casă de universitate. Într-o zi a făcut cunoștință cu un alt student cu care s-a împrietenit și de care nu s-a mai despărțit vreme de trei ani. Acest prieten era Mihai Eminescu.

12

Eseu

Mergeau împreună la cursuri și tot împreună s-au înscris în societățile literare și științifice ale studenților români. Aceste societăți au fuzionat în 1871 sub numele de Societatea academică socialliterară România jună. Slavici a fost ales președinte iar Eminescu bibliotecar. Eminescu îl aștepta pe Slavici în fața cazărmii, ca acesta să-și termine programul după care rătăceau pe străzile mari ale capitalei Viena. Din această perioadă datează și primele încercări literare la Slavici sun imboldul lui Eminescu. Unele scrieri cu care a colaborat la ,,Convorbiri literare” au fost revăzute de Eminescu. În anul 1870, Slavici a trecut primul examen de stat cerut de regulamente după împlinirea a patru semestre de frecvență.A primit apoi, și atestatul de ofițer de rezervă, după încheierea anului de voluntariat în armată.

Aflat din nou fără mijloace materiale, Slavici s-a reîntors la Șiria. S-a întors la Viena în toamna anului 1871, după ce Eminescu i-a asigurat un stipendiu din partea ,,Junimii”. La începutul verii lui 1872, Eminescu a părăsit Viena. Boala ereditară de care suferea își arătase primele semne. Slavici la rândul lui, a renunțat la stipendiu și în august 1872, după ce a fost amânat la un examen, s-a întors acasă.

Aici și-a găsit repede o slujbă la cancelaria lui Mircea B. Stănescu din Arad, deputat român în Parlamentul de la Budapesta și patronul revistei ,,Gura satului”.

Chiar dacă Slavici dispunea acum de resurse materiale, cu greu s-a putut decide să își reia studiile. ,,Am o mumă bolnavă și un tată bătrân”20 scria mai târziu în amintirile sale. După pierderea mamei, pe la mijlocul verii lui 1873, Slavici s-a angajat arhivar al Consistoriului ortodox din Oradea. Din acest post și-a dat demisia pentru a reveni la Viena, dar nu pentru studiu ci pentru a-și îngriji sănătatea. Boala i s-a localizat la brațul stâng, se impunea chiar amputarea brațului.Eminescu care era la Berlin i-a trimis o scrisoare de îmbărbătare. A insistat ca lunar să i se trimită din partea ,,Junimii” suma de 809 galbeni. ,,Nu pierde curajul - îi scrie Eminescu. Viața întreagă e prea seacă pentru a merita desperarea unui cap ca al d-tale”.21 Până în octombrie 1874 au apărut semnele unei însănătoșiri evidente.

De la Viena Slavici se îndreaptă spre Moldova. La Iași a fost găzduit de Samson Bodnărescu, directorul Școlii normale, care mai găzduia printre alții și pe Eminescu. La ,,Junimea”, Slavici a dat citire nuvelei ,,Popa Tanda”, care a fost primită

peste așteptări. Toți au zis: „În sfârșit am dat peste un nuvelist”. Nuvela a văzut lumina tiparului în ,,Convorbiri literare”, în 1875. Cea mai serioasă critică literară consideră că ,,Popa Tanda” constituie actul de naștere al nuvelisticii moderne românești.

NOTE 1.

Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980, p.558 2.

Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924, p.12 3.

Munteanu, George, Istoria literaturii române, p.560 4.

Orfan de tată la 11 ani Ioan Slavici a avut drept tutore o rudă mai în vârstă, pe Mihai Fercu, pomenit de Slavici ,,tata-bătrân” și ,,cel mai însemnat dintre părinții mei sufletești”.

5.

Munteanu, G., op. cit.,p. 560 6.

Sigismund Borlea (n.1827-d.1883), a fost prim-notar al Comitatului Zarand (1861-1876) și deputat în Dieta de la Budapesta în perioada 1865-1878.

7.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,Tradiția regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p.447 8.

Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut, Editura Minerva, 1994, p.206-207 9.

Ibidem, p.217 10.

Munteanu, G.,op. cit.,p.561 11.

Slavici, I., op.cit.,p.223 12.

Ibidem, p.224 13.

Munteanu, G., Istoria literaturii române, 1980.

14.

Carol C. Koka, Aspecte istorice privind învățământul liceal la Colegiul Național ,,Doamna Stanca”din Satu Mare, ,,Mărturii culturale”, anul I, nr.2, aprilie-iunie 2016, p.11 15. În vremea aceea, bacalaureatul nu se făcea în aceeași zi la toate liceele, ci la date diferite, pentru ca Directorul Regiunii Școlare să aibă timp să poată prezida examenul oral la toate liceele din regiune.

16.

Informație publicată de Viorel și Ioan Anițaș, în ,,Informația de Duminică”, nr.67 din 15 februarie, 2004, p.9 17.

Ibidem, p.9 18.

Munteanu, G., op. cit., p.563 19.

Pe vremea lui Slavici când urma facultatea, prezența nu se făcea nominal la cursuri, deci figura în continuare ca student.

20.

Toroutiu, I.E., Studii și documente literare, II, 1932, p.13 21.

Slavici, I., op. cit.,p.256

13

Eseu IOAN NEACȘU - Introducere în poezie – o estetică in nuce – la Cartea Românească. Ecourile sale de atunci se vor găsi în prefața cărții. Trecuseră unsprezece ani de la lansarea ideii noi a profesorului Ioan Neacșu prin care argumenta un principiu nou de teorie și filozofie literară și anume că opera de artă, ca model al realității, este realizat după un algoritm existent în egală măsură în conștient și în inconștient. Cu ani înainte, profesorul Ioan Neacșu ținea o comunicare la al VII-lea Congres de Estetică, București, 1972, în care susținea interpretarea operei de artă ca model al realității. Mai târziu, – spune autorul – a realizat „că acest eseu depășește intenția inițială – aceea de apropune specialiștilor câteva puncte de vedere – prin accesibilitate și l-am intitulat „Introducere în poezie”, dorind să subliniez ideea că se adresează marelui public”. În Argument la ediția adăugită și revizuită, autorul susține că în domeniul cercetării estetice contemporane, progresul nu ar fi posibil fără corelarea cu celelalte științe, arta fiind „un teren de maximă complexitate, deci de maximă dificultate”. După 40 de ani, de la prima publicare, citind acest studiu, realizez că este actualizabil literaturii contemporane, deși i-au urmat școli, curente, practice stilistice, cărora le-ar fi fost aplicabil. A fost anticipativ, nu numai de neadmis de teoria literară atunci aplicată? Critica literară de azi nu s-a străduit să dea răspunsuri dar eu m-am convins de utilitatea acestui studiu în modalitate didactică, fiind într-un limbaj accesibil și celor neinițiați în rigorile esteticii și filozofiei literaturii.

Introducere în poezie este primul din cele patru capitole ale lucrării, urmat de II. Poeți despre poezie, III. Bacoviana și IV. Addenda. Problematicile pe care autorul le supune atenției didactice conțin atât argumente teoretice cât și soluții propuse.

Cristina ȘTEFAN

Această lucrare face parte din categoria celor primite cu ostilitate de regimul comunist în anii ,80, chiar fiind publicată, deci luată la cunoștință de critica literară a vremii... însă respinsă de conștiința vremii. Ioan Neacșu își începe pledoaria cu aceste istorisiri, durând decenii, din schimbul de scrisori, memorii, replici reieșind limpede aservirea politică a criticii literare de atunci. Aș zice: nimic nou! S-au pierdut atâția autori, au fost cenzurați atâția, au fost interziși... Dar aici vorbim despre un studiu de estetică, de o viziune, atunci, nouă, de o argumentație filozofică și literară cu o amplă bibliografie folosită riguros. Dilema se dezleagă rapid dacă încadrăm studiul de estetică literară în discuție la lucrări neaprobate. Același studiu fusese agreat de secretarul olandez al unui Congres de Estetică. Neam obișnuit cu definiția milenară a esteticii: Știință care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența artei, la raportul dintre artă și realitate, la metodele de creație artistică, la genurile artei etc.(Dex).

Printre dascălii care au dezbătut problemele esteticii literare la noi, ( cel mai utilizat autor pentru scrierile sale din domeniul esteticii literare fiind Tudor Vianu) se află și profesorul băcăuan Ioan Neacșu. Studiul domniei sale cu titlul „Introducere în poezie – o estetică in nuce –“ a fost publicată în 2002, în ediție revizuită și adăugită, la editura Orizonturi noi. Cu un istoric demn de un thriller reușit, cartea a trecut prin ipostaze greu de admis, greu de crezut. De fapt, lucrarea a zăcut prin sertarele Junimii din 1978 până în 1983, când a fost publicată prin susținerea scriitorului George Bălăiță

14

Eseu

Cu referire la criteriile după care un cititor judecă poezia modernă, Ioan Neacșu desprinde trei direcții de evaluare ca metodă didactică, precizăm, în prezentul anilor 70: 1. Organizarea poemului ca discurs poetic se face după regulile retorice ale lui Titu Maiorescu conform cărora poezia are ca necesitate un punct de culminare în care se concentrează ideile ei și pe lângă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare...

2. Al doilea principiu invocat ar fi concurența imaginilor spre o unitate poetică.

3. Al treilea criteriu de evaluare ar fi perfecțiunea formală ca expresie ideală a ideii poetice.

Autorul precizează că, de la simbolism încoace, aceste criterii nu mai sunt valabile: „Poemul se modifică structural, și chiar dacă formele clasice ale poemului s-au perpetuat până în vremurile noastre, poezia modernă este o realitate care nu poate fi contestată (...) cunoașterea poeziei moderne pe cale teoretică este însă necesară pentru a nu fi respinsă aprioric de spiritele tehniciste ale zilelor noastre, pentru a se crea o motivație logică pentru cititor, singura în stare să-l determine să experimenteze contactul cu opera de artă modernă.’’

Acest îndemn din anii ‚70 poate fi privit și după aproape cincizeci de ani ca unul îndrăzneț și depășește înțelegerea respingerii lucrării ca fiind „savantlâc și pseudocritică’’ (Tudor Cristea). Autorul precizează, în replică la articolul ofensator, că nu a scris o carte de critică ci una de estetică literară (pag. 10 din Prefață).

Dintre caracteristicile poeziei moderne pe care le argumentează autorul reținem câteva direcții valabile și azi, pe calea cunoașterii teoretice în scopul de „a se crea o motivație logică pentru cititor, singura în stare să-l determine să experimenteze contactul cu opera de artă modernă. ” 1. Poezia modernă este o realitate supraconceptuală și ea s-a îndepărtat tot mai mult de idealurile poeziei clasice, deplasânduși atenția de la obiecte la relațiile dintre ele, de la cuvinte la spațiul dintre ele, un spațiu căruia poezia îi caută un sens, tensionat în măsura în care cuvintele polarizează sensul, în timp de conștiința artistică încearcă să-l unifice.

2. Școala nu-l obișnuiește pe viitorul cititor de poezie cu descoperirea sensului unui poem, ci îl învață conform celui de-al treilea criteriu

discutat de noi mai sus, că poezia are o formă și un conținut, că forma are rolul de a transmite conținutul de idei, confundând astfel poezia cu limba. Poezia este limbaj, nu limbă.

3. În poezie raportul dintre semnificat și semnificant se schimbă radical. Estetica, la începutul ei modern, a considerat poezia ca o cunoaștere intuitivă, prelogică a realității. Ea este însă metalimbaj, comunicarea poetică este translogică, deci poezia nu precede cunoașterea logică, ci o continuă.

Autorul concluzionează că, în pofida afirmației lui George Călinescu referitoare la lipsa culturii cititorilor pentru poezia modernă, școala ar fi cea care oferă o cultură poetică inadecvată timpului nostru, prin prisma căreia, poezia modernă pare un nonsens.

Par actuale aceste afirmații și cu atât mai meritorii autorului, de atunci trecând peste patruzeci de ani, iar poezia modernă de azi având mică trecere în manualele școlare, cel mult un capitol, două...În plus, postmodernismul întâmpină și azi “rezistența, forța și cadența” scriitorilor în stil clasic. La vremea aceea cine ar fi intuit o așa lungă perioadă de impunere a noii priviri estetice asupra poeziei moderne?

Lucrarea profesorului Ioan Neacșu este amplă.

Readuc în atenție și capitolul lucrării cu titlul Poezia ca metarealitate, în care argumentația însumează mai multe direcții de estetică a artei și care converg spre ideea esențială a lucrării, în întregul ei:

„Opera de artă poate fi deci definită drept model al realității obiective, sau subiective, realizat după un algoritm existent în egală măsură în conștientul și subconștientul artistului.“

A trecut jumătate de veac, teoria esteticii literare a urmat vectori noi, laolaltă cu progresul tehnic și digital. Dar Ioan Neacșu a trasat încă de atunci repere estetice adaptate poeziei moderne, sesizând prăpastia dintre scrisul contemporan și metodele estetice de analiză. Termeni noi pentru acele vremuri, analizați detaliat. au inclus problematici noi: opera de artă este o structură semnificantă; poemul ca model cibernetic; în artă, structura modelului reflectă și conștiința autorului; dualitatea obiectiv-subiectivă a operei de artă. A comentat și analizat modele estetice date de Solomon Marcus, Helmar Frank, A. Moles, Pavel Apostu, Lucian Blaga. Capitolul Poezia ca metarealitate este un

15

Eseu capitol al volumului care concluzionează într-o schemă a modelării creatoare a realității, principiu de aplicat și astăzi, fără de care arta ar deveni fără mesaj și scop: „Modelele, reale sau imaginare, care sunt operele de artă, redau omului realitatea din perspectiva eternului “ - spune concluziv autorul.

Volumul reeditat este, de fapt, un curs de estetică literară, dar de ce nu a fost inclus în manuale sau cursuri universitare, nu mai ține de datele pe care le dețin. Cert este faptul că ar putea constitui un element important al evoluției teoriilor literare elaborate de atunci și chiar devenirile poeziei în acești cincizeci de ani trecuți. Principiul enunțat conform căruia o operă de artă ar trebui să fie evaluată estetic este valabil și azi: Opera literară are deci calitatea de operă de artă în măsura în care are dimensiune estetică...

Despre lucrarea profesorului Ioan Neacșu a scris în revista Flacăra din 22 iunie 1984 criticul Alexandru Piru:

„O introducere în poezie - Se poate scrie o Introducere în poezie, cum încearcă într-o mică lucrare (,,Cartea românească”, 1983) Ioan Neacșu?

Autorul nu citează La poesia, introtuzione a la critica e istoria della poesia e della litteratura (ed.

II, 1937) de Benedetto Croce, nici Introduction a la poetique (1938) de Paul Valery, nici Introduction a la poesie francaize (1939) de Thierry Maulnier, ci Structura liricii moderne - de Hugo Friedrich, Poetica matematică de Solomon Marcus, Lectii de poetică structurală de L M. Lotman, Studii de poetică și estetică de J. Mukarovsky, Ernst Fischer (Necesiatea artei), Mikel Dufrenne ( Metodologia experienței estetice), Norbert Groeben ( Psihologia literaturii), Herbert Marcuse (Permanența artei), Georg Lukass (Specificul literaturii și al esteticului) psihanaliști precum Lacan, pedagogi precum Piaget.

Nu lipsesc dintre români Tudor Vianu, Liviu Rusu, George Călinescu. “

Vlad Sorianu publică în revista Cronica nr. 9 din 1984 sub titlul Umanismul integrativ al artelor o cronică despre Introducere în poezie: „O contribuție personală de incontestabilă originalitate este definirea operei de artă ca model al realitătii obiective sau subiective: acesta ar fi realizat după un algoritm (totalitatea elementelor care contribuie la procesul de creație) existent în egală măsură în conștientul și inconștientul artistului.“ Tot în anul 1984, Liviu Chiscop afirma într-o

recenzie a cărții:

„Introducere în poezie este utilă în primul rând profesorilor de literatură, căci, familiarizat cu propozițiile cele mai importante ale poeticii, de la psihanaliză până la semiotică, însă fără a-și etala cu ostentație informația, Ioan Neacșu emite, fără sfielile de circumstantă, judecăți demne de toată atenția despre esența unor teorii moderne privind opera de artă.“

Azi, indiciile care monetizează opera de artă literară s-au schimbat radical. Lucrările de estetică au continuat simultan cu scrisul, nu procedural, nu programatic...Și poate că tocmai acestea din urmă au lipsit didactic, căci un cititor care știe să citească discernând se formează din școală... Estetica literară nu este materie de predare în învățământul gimnazial și licean actual. Am citit, spre exemplu, un articol bine conceput al prof. Ludmila Șimanschi, Stiințele umane și digitalul, pe un site cultural: http://www.metaliteratura.asm.md/...în care reflecția literaturii de azi, în noile modele, este foarte explicit și esențializat redată: „Pregnanţa literaturii tinere în spaţiul scriptural contemporan roman e plină adesea de aplomb, e dezinhibată şi netă, cu nerv şi cu stil, fără direcţii bine stabilite, demonstrând deliberat că literatura de azi nu mai este douămiistă, în sensul că a depăşit urgenţele acestuia. Destui tineri scriitori de astăzi sunt self-promoteri, înţeleg foarte bine că trăiesc într-o eră a spectacolului comercial digital şi se comportă ca atare, propunând online modele poetice de uz propriu.“

Studiile de estetică literară la nivel universitar și academic nu ‚coboară’ la nivel de cititor sau de școlar de unde, poate, și instabilitatea, neîncrederea, respingerea poeziei moderne actuale.

Nu știm să citim opere de calitate, să le discernem... este notoriu faptul că cei mai mulți cititori le au poeziile cântate, simple, care nu spun nimic dar ‚din coadă au să sune’...Nu e vinovată doar incultura aici ci și nepregătirea viitorilor cititori, inexistența unor materii școlare ale prezentului poetic. Conchid: volumul profesorului Ioan Neacșu a fost, la timpul lui, dar și acum reeditat, un instrument de culturalizare estetică în poezia modernă. iulie 2018

16

Interviu Aurel Pop în dialog cu poeta și pictorița Mirela Orban „Cred că legătură dintre poezie și pictură sunt chiar eu, ele trec prin mine și se/mă completează”.

Aurel Pop: Sunteți una dintre personalitățile de cultură bine „cotate” atât pe plan zonal cât și național. Se spune că „nimeni nu-i profet la el acasă”, pentru a lărgi aria de cunoaștere în urbea natală, care dintre reperele biografice v-au marcat viața?

Mirela Orban: Vă mulțumesc, domnule Pop, dar este mult prea mult spus. Drumul meu atât în literatură cât și în artele plastice este oarecum la început, sunt într-o căutare permanentă a sinelui, o călătoare în universuri care nu sunt accesibile multora, nu pentru că porțile nu ar fi deschise oricui, ci pentru că nu oricine are disponibilitatea de a păși dincolo de granițele zonei de confort. Eu am avut curajul de a o face la maturitate, susținută de oamenii frumoși și buni de lângă mine. Prima apariție în peisajul literar bistrițean am avut-o cu un grupaj de poeme în revista „Mișcarea Literară” în anul 2014.

Ulterior, cosmopoetul Alexandru Cristian Miloș m-a luat sub aripa lui ocrotitoare și m-a introdus în lumea scriitorilor Cenaclului literar bistrițean „Conexiuni”, o mare familie de oameni valoroși. Desigur, sunt și membră a Cenaclului literar „George Coșbuc”.

fiind de activitatea în cenaclul literar on-line Lira 21 condus de scriitoarea băcăuană Cristina Ștefan cea care, alături de colegii de cenaclu, m-au ajutat să-mi îmbunătățesc considerabil scrisul, să evoluez.

Pictura tot așa, am îndrăgit-o de mică, chiar am câștigat un concurs de pictură într-o vacanță de vară petrecută la bunicii din Oltenia, inițiată de o revistă de copii din acea vreme, cred că era revista «Cutezătorii», nu mai știu exact. Eram prin clasa a V-a. A fost ideea bunicului meu, preot, să trimită lucrarea la acel concurs. Apoi am revenit la pictură mult mai târziu, momentan sunt cursantă a Școlii de Arte din Bistrița din dorința de perfecționare.

Aurel Pop: Ați pictat mult, ați scris câteva volume de poezie.

Sunteți o împătimită a culorilor, ...a cuvintelor. În momentul în care vă așezați în fața șevaletului vă gândiți la cel care privește tablourile realizate de dumneavoastră? dar la cel care citește poemele?

Mirela Orban: Scriu și pictez pentru mine. Știu că sună egoist, dar este medicamentul care mă remontează de multe ori după unele zile mai pline, vorbesc acum despre pictură. Am o senzație de relaxare profundă de câte ori mă așez în fața pânzei, e ca și cum pornesc o călătorie inițiatică în căutarea eului. Cu scrisul este altceva, este o revărsare a unor senzații, trăiri, zbateri interioare acumulate, urcă prin mine ca un vulcan și știu, mi se „spune” când trebuie să mă opresc și să scriu, de parcă „cineva” mi-ar așeza dintr-o dată gândurile într-o formă mai mult sau mai puțin finită.

Abia apoi se instalează liniștea.

Aurel Pop: Ampla biografie a artistei și poetei Mirela Orban dovedește talent, atât în domeniul artelor cât și în domeniul literar. E suficient doar talentul?

Mirela Orban: Aș fi bine să fie așa, dar eu spun că nu, cu siguranță. Talentul, dacă există are nevoie de o bună ghidare la început, una de calitate, făcută de profesioniști, doar așa viitorul artist se poate cizela, se poate descoperi și redescoperi. Și în aceeași măsură are nevoie de documentare, de studiu, ca în orice alt domeniu. Nu se poate face performanță fără muncă. Eu am scris poezie încă din liceu, dar abia la maturitate am luat poezia în serios, ajutată

Aurel Pop: E tabloul o poveste prin care pictorul își pune în valoare toate „chichițele” spre atragerea vizitatorului?

Mirela Orban: Cred că pictorul trebuie doar să-și lase imaginația liberă, părerile din jur n-ar trebui

17

Interviu niciodată să conteze pentru un artist. Iar această libertate de a se exprima îi va defini la un moment dat amprenta personală. Dacă este un artist adevărat nu are nevoie de „chichite” pentru a atrage privitorii. Și, până la urmă, cititorul este cel care trebuie să decodeze produsul finit, nu artistul să încerce să se muleze pe doleanțele publicului privitor sau pe un trend de moment.

Aurel Pop: Aveți modele după care lucrați? e vreo legătură între poezie și pictură?

Mirela Orban: „Modelele” sunt aceleași de sute de ani, natura, oamenii din jur, iubirea, tristețea, apusul, durerea, doar încerc să le îmbrac în haine noi, să le aduc în secolul nostru, atât poezia, cât și pictura.

Cred că legătură dintre poezie și pictură sunt chiar eu, ele trec prin mine și se/mă completează.

Aurel Pop: Vă rog să-mi împărtășiți tehnica „botezării” unui tablou. Acest proces ține de un anumit ritual?

Mirela Orban: Dacă la un poem titlul, din punctul meu de vedere trebuie să fie la fel de puternic ca și poemul în sine, la o pictură titlul poate lipsi pentru a preîntâmpina ca percepția ei de către privitor să fie indusă. Și totuși, tablourile trebuie catalogate cumva, măcar prin numere. Ale mele primesc un titlu, succint, evidențiind esențialul, nu am neapărat un „ritual” pentru botez, provocarea titlului la mine este in cazul poeziilor.

Aurel Pop: Sunteți mulțumită de felul în care vă comentează privitorii tablourile?

Mirela Orban: Am primit feedback-uri pozitive de la cei din jur, ceea ce este îmbucurător.

Aurel Pop: ... dar comentariile criticilor?

Mirela Orban: Întotdeauna este loc de mai bine, nu?

Aurel Pop: Sunt pictori care au cochetat cu poezia, au scris eseuri. Sunteți una care ați creat în paralel poezie și pictura. Cum se-mpacă cele două domenii?

Mirela Orban: Este foarte interesant cum merg mână-n mână, cum se compensează reciproc. Nu mă plictisesc niciodată! (zâmbește acum). Perioadele în care scriu se succed celor în care pictez, fiecare îi lasă celeilalte spațiu, nu se amestecă, nu se înghesuie, când inspirația „artistei plastic” scade , cuvintele „poetei” își fac loc să spună tot ce au tăcut până atunci. Un dualism din care eu am de câștigat. Și, până la urmă, fiecare pictură este o poezie mută, iar substraturile fiecărei poezii pot naște un tablou.

Aurel Pop: Mulți pictori dau importanță deosebită înrămării tabloului. Există un raport ramă-tablou?

Mirela Orban: De-a lungul timpului, delimitare universului pictural de mediul înconjurător era inimaginabilă fără ramă pentru un pictor, ea însăși fiind o adevărată operă sculpturală. Artă contemporană este mai permisivă, mai aerată, pictura e liberă, ochiul privitorului o poate continua în spațiul din jurul pânzei, se poate juca cu texturile, ca urmare rama nu mai este obligatorie. Este alegerea artistului până la urmă, a viziunii lui.

Aurel Pop: Sunt cazuri când reveniți asupra unei lucrări? ...dar asupra unui poem?

Mirela Orban: Da, sigur, este valabil în ambele cazuri. La pictură retușez cel mai puțin odată ce consider că este gata. Poemul, după prima răbufnire, îl las să se așeze câteva zile, mă detașez de el oarecum, apoi revin și îi dau forma finală, îl prelucrez nu ca mesaj, ci ca formă, mesajul acelui prin impuls este esențial. Sunt destul de autocritica, mai ales în scris.

Dar mereu aș schimba câte ceva. Dar, am învățat și asta cu timpul, este important să știi să te oprești din pus culoare, din pus/smuls cuvinte.

Aurel Pop: Se poate vorbi de un nou val în pictura bistrițeană ?

Mirela Orban: Municipiul Bistrița a dat picturii nume cu rezonanță în pictura din zonă, vă calcă cineva pe urmă?

Aurel Pop: ... dar în literatură ?

Mirela Orban:Vin din spate generațiile tinere de

Aurel Pop: ... dar între desen și culoare?

Mirela Orban: Pallady spunea că „desenul poate fi de sine stătător, în timp ce culoarea fără desen rămane ceva nevertebrat” și înclin să îi dau dreptate.

Aurel Pop: De obicei tablourile poartă semnătura autorului plasată în diferite puncte, uneori chiar pe verso. Are vreo semnificație acest obicei sau face parte din „tehnica” autorului?

Mirela Orban: Dacă în perioada Renașterii artiștii, în loc de semnătură obișnuiau să se picteze în interiorul lucrărilor, ulterior semnătura a devenit cumva obligatorie, ea crescând valoarea picturii.

Obișnuit este plasată în dreapta jos și încadrată armonios în tablou, dar nu neapărat, fiecare artist are felul lui de a semna o lucrare, iar semnătura poate fi diferită în diferite etape ale evoluției lui creatoare.

18

Interviu lupte dusă între creator și privitor ?

Mirela Orban: N-aș spune că este o luptă. Dar atâta timp cât scriitorul/pictorul/artisul până la urmă, a hotărât să își facă publică lucrarea, ea nu mai este doar a lui, aparține tuturor celor ce și-o însușesc interior, celor ce reușesc să o înțeleagă, să o decodeze și să se umple cu semnificațiile ei trecute prin propriul sistem de gândire, „cititorul” simținduse influențat de noua taină descoperită. Până la urmă cultura este cea care a ridică o țară.

care trebuie să ne ocupăm. Jurizez de câțiva ani concursul regional literar și artistic „Scrisori de mai”, organizat de Palatul Copiilor Bistrița, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean BN, cu Biblioteca județeană „George Cosbuc” și cu Revista Mișcarea literară, ce se desfășoară la Bistrița, cuprinzând atât lucrări literare ( poezie și proză) cât și plastice ale copiilor din clasele 0 -a XII-a. Anul acesta suntem la a 4-a ediție. Este important atât că numărul participanților a crescut de la an la an, dar este și mai important cum s-a ridicat nivelul lucrărilor. În școli și licee există copii foarte talentați, care ar trebui promovați și ajutați să evolueze. Am dat doar un exemplu.

Aurel Pop: Se poate trăi în România zilelor noastre din pictură? dar din scris?

Mirela Orban: În România nu. Cei care se dăruiesc acestei profesii sunt niște nebuni frumoși și nu prea sunt înțeleși și agreați. Ei dau insă culoarea vieții și culturii noastre. Există niște costuri care trebuie acoperite, iar la prețuri corecte cumpărătorii sunt rari. Oamenii zilelor noastre cheltuiesc pe mașini, vile și traiul de zi cu zi. Privind din perspectiva asta, suntem incă o societate primitivă în raport cu arta și cultura. Opulența pe care o vedem afisată e artificială, nu reflectă un grad ridicat de cultură.

Aurel Pop: E Bistrița și împrejurimile lui o zonă tentantă pentru pictori? dar pentru scriitori?

Mirela Orban: Este o zonă nemaipomenit de frumoasă. Toată România este frumoasă, tentantă, apetisantă pentru iubitorii de culori. Cu tabere de pictură, festivaluri de poezie, literatură, teatru, da, Bistrița este tentantă, se întâmplă lucruri minunate în ale artelor aici în ultimii ani și asta este îmbucurător atât pentru cei implicați direct cât și pentru locuitorii orașului. Vin cu un nou exemplu, mă refer acum la Centrul Municipal de Cultură Bistrița, la Palatul Culturii Bistrița care găzduiește și Societatea Scriitorilor Bistrițeni Conexiuni a cărei membră sunt și eu, amândouă conduse cu mână fermă dar mereu deschisă noului și calității de prof. dr. Dorel Cosma. Aceste instituții inițiază și susțin evenimente culturale devenite deja o tradiție pe plai bistrițean, duc numele personalităților culturale locale peste hotare, ceea ce înseamnă enorm pentru spațiul cultural românesc, având în vedere că suntem oarecum „vitregiți” prin faptul că nu ne aflăm mai aproape de capitală, acolo unde efervescența culturală este maximă și unde “bate ceasul” în orice domeniu. Iar deschiderea pentru nou, pentru artă, în toate formele ei, nu poate fi decât de lăudat.

Aurel Pop: E pictură și literatură finalul unei

Aurel Pop: La ce lucrați în prezent? Ce scrieți, ne putem aștepta la un nou volum de versuri?

Mirela Orban: O să urmeze un nou volum de poezie, o nouă expoziție și cine știe ce îmi mai rezervă viitorul, nu sunt omul care să facă planuri îndepărtate, prefer să mă bucur de prezent, pentru că prezentul îl trăiesc și să deschid ochii oportunităților care îmi ies în cale, fără nimic „agresiv” în atitudine.

Aurel Pop: Aveți o lucrare care vă stă la suflet? ...sau un volum scris până acum?

Mirela Orban: Îmi sunt dragi toate volumele/ picturile mele cu calitățile și cu micile lor defecte, doar sunt copiii mei, nu-l pot iubi pe unul mai presus.

Aurel Pop: În sport, etc. se fac ierarhizări, se fac delimitări geografice, se vorbește de generații, cum e în fotbal „generația de aur”. Se întâmplă același lucruri între pictori sau scriitori?

Mirela Orban: Întotdeauna vor exista ierarhizări, vor exista trenduri, vor exista generații, vor exista artiști/scriitori care nu se vor încadra într-un anumit peisaj și vor fi marginalizați, vor exista revoluții culturale, omul este o ființă mândră, orgolioasă, competitivă. Cu siguranță fiecare „generatie” are vârfurile ei. Se scrie mult în România ultimilor ani, nu neapărat și bine, și este loc pentru toate genurile literare, decantarea o va face doar timpul.

Ar fi plăcut să ne acceptăm, să fim o mare familie scriitoricească, să ne susținem, să ne aplaudăm reușitele, să fim sincere între noi și cu noi, să nu existe invidii și supărări, dar, cum spuneam, artistul e tot un om, chiar unul cu o sensibilitate exacerbată.

Aurel Pop: În final e vreo întrebare pe care ați fi dorit-o să v-o pun și n-am pus-o?

Mirela Orban: Vă mulțumesc eu, domnule Aurel Pop, pentru invitația de a purcede în acest dialog împreună și pentru onoarea de a mă afla în paginile revistei „Mărturii Culturale”.

19

Poezie Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Spune-mi cum îţi scrii poemele Să-mi împrumuţi inima cum ai putut să o dai degeaba celui vândut pe credit minciunii?

Nopţile deschid uşile iadului Lumea răzvrătită pe început îşi recunoaşte păcatele, bate clopotele nemulţumită de întâmplări, rupe din sufletul încredinţat de Dumnezeu şi uită de îndatoririle sale.

Nimic nu se ridică deasupra gândurilor ascunse, să se îmbrace în cuvinte mărturisite, în răni supurează sângele dezamăgirii, viaţa are rigori ce se extind şi nu se mai pot îndeplini. Întunericul se pierde de lumină, nopţile deschid uşile iadului paznicii verifică orice identitate bolnavă şi însuflă morţii bucuria pedepsei.

Fiecare îşi joacă-n viaţă, rolul Noaptea s-a scuturat de pe umerii cerului, odată ajunsă pe pământ se îmbracă-n întuneric, nu ştiu unde o să fiu când mă cauţi poate o să mă ascund după cuvinte, fiecare îşi joacă-n viaţă, rolul.

Nimeni nu mă scapă din ochi port necicatrizată rana închisă-n suflet cu cercuri de tăceri.

Tu strângi în palme dragostea departe ca pe un trup subţire, mă tem să nu-ţi alunece printre

Nimic nu-mi justifică naivitatea cu care uiţi cuvintele învăţate pe de rost.

degete pentru că nu aş putea să sufăr mai mult.

Cu aerul munţilor pe creştet N-am simţit respiraţia frunzelor, nu ştiu să mă bucur din plinul clipei, aş vrea să fiu asemenea păsărilor în fiecare moment cu gândurile împlinite de zbor.

Am văzut cum te macină angoasele şi nu te poţi întrupa în cel de lângă tine încât să-i trăieşti fiecare mişcare de buze.

Noaptea mi-a pus perdeaua înflorată pe ochi, aştept să-mi crească dimineţile-n priviri cu aerul munţilor pe creştet, să se bucure copiii prin inima mea şi să se joace cu sufletul până vor creşte iubitori şi înalţi. Îmi pare că trec prin tăcerile sublime ca un tren de noapte prin Câmpiile Elizee în care nu are opriri.

20

Norii s-au scuturat de ploaie, vântul se-ntoarce acasă, ochii tăi surprind păsările grăbite.

Ziua se deschide după ziduri de ceaţă unde soarele capătă suliţe pentru răpunerea duşmanilor sosiţi pe neaşteptate.

Spune-mi cum îţi scrii poemele în loc de scrisori şi din ele înţeleg totul.

Bat prin aer aripi de pasări Între noi nu-i nicio umbră, doar mâinile care se ating discret şi-şi transmit fluxul de căldură lăuntrică.

Uit să trăiesc emoţia scursă printre degete într-un final abandonat de ochii tăi gata să ardă sub pleoape.

Iubirea prinsă-n colţul nerăbdării tremură armonios ca sunetele pe corzile viorii, bat prin aer aripi de pasări care se-ntorc cu grije la puii din cuib.

Mă prinde nostalgia florilor scuturate de măr şi nimeni n-are nevoie de miraj când vântul aduce nori de ploaie şi seara cade obosită peste oraşul intrat în letargie.

Poezie Fără rugi care ne iartă Când păşeşti pe Marea Poartă!

Gelu DRAGOȘ Doar noi...

Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.

Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.

Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut; Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele. În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.

Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară ...

Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp; Contemporan cu visul de aseară despre luceferi – Observ multe dorinţe la cei de lângă noi Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți. În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.

Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem Spre calea fericirii !!! Doar noi doi... Ţinutul închis De mult prea mult timp ţinutul nostru e închisne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături

Nedumerire Deschizând ochii minţii mă gândesc cum păsări hoinare zboară întruna peste cărări neumblate deşi trăim într-un mare clopot de sticlă A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară de puţin orizont albastru şi cuvinte înstelate şi tandre Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini...

Marea trecere...

Dincolo de tine e doar neantul Cu umbre uşoare pictat Dac-ar fi să le-nţeleg tonul Din nou aş cădea în păcat! Împrejurul meu e doar toamnă Alte anotimpuri nu-s Tu mai rabdă-mă încă, Doamnă Precum ne rabdă Cel-de-Sus! Alerg continuu fără să ştiu Unde-i margine-n pustiu Nu e stea aprinsă-n zbor Să mă-nveţe cum să mor!

21

Privirea-mi atinge Cerul inima-mi saltă în piept uimirea mea devine năucă îmi pun întrebări omeneşti şi totul la mine e pe ducă Aproape de mine e Cerul stau şi mă întreb acum oare încotro este Nordul iar între degete, îmi asfinţeşte Sudul...

Clipe de neuitat În noaptea aceea va muri mama poate mă întrebaţi de unde ştiu Am văzut moartea cum îi dădea târcoale şi ea, mama, speriată mă întreba de unde vin!

Pentru buna întocmire a sufletelor noastre mă îndemna să fiu bun cu copiii, cu nevasta, mă sfătuia să mă-nţeleg cu vecinii şi satul mă ruga să adun fapte în Cer şi la Domnul să las lumea asta, nebunii şi răii! În noaptea aceea va muri mama poate mă întrebaţi de unde ştiu Am văzut cum o frunză galbenă cade iar ochii mamei nu mai au lacrimi!

Poezie Vasile MIC

Dar mai și zăbovim Printre fărâme de stele.

ÎN SEAMA POEȚILOR

LACRIMA, DEZBRĂCATĂ SUMAR

Tu, Doamne, eşti asemeni poeţilor Ce rabdă ploi de ciomege, Peste lumina ochilor Te pierzi prin labirintul de metafore Dar nu te amăgeşti Laşi albul şi femeile Şi vinul Doar în seama zeilor Buni De ispravă. Şi bine faci, Doamne...

Doar cartea ce însăşi se scrie În fiecare secundă Este lumina ce pot să ţi-o dărui.

CHIAR ADIEREA ACEASTA Chiar adierea aceasta de vânt Nu te va îndepărta de cuvânt Nimic nu te poate lua, să te ducă, Să te ameninţe când-cum apucă Izvorul, cu murmur cu tot Se prea poate înălţa ca un glas de clopot Dar să nu spui că versul ce acum nu-l rostesc E tocmai testamentu-mi livresc...

Dacă în simfonii vei întâlni

viori - cete Nu uita ale vremii semne, discrete.

Doar să mă anunţi de vei construi castele de flori...

Ca să merg, să le văd uneori.

PE O PUNTE Atributele iubirii Vor fi început Chiar primăvara aceasta.

Pe o punte Din inima mea Dimineţile se contemplă PRINTRE FĂRÂME DE STELE Printre fărâme de stele Caut poemul încă nebulos Alb Iradiază, Se plimbă, Şopteşte, Vindecă rănile mugurilor.

Printre fărâme de stele, Ne facem scări Urcăm Dăltuim păsări, În piatră, Ne spălăm cu rouă, Iubim, 22

Prin preajmă Roiesc călugăriţe Ce au depus Jurământul tăcerii.

Clopotele Nepierdute în furtună Rămân Lacrima e şi ea dezbrăcată sumar, Prea departe De mănăstire...

Ca nişte turnuri, Duminicile Rămân la fel de albe Şi nu le e frică de dragoste.

EȘTI RĂPITOARE DOAMNĂ Eşti răpitoare, doamnă, În consens cu nopţile mele.

Nici o adiere de vânt, Esenţă de visare Nu mi-ai lăsat În nenumăratele încercări De a aduce stelele Mai aproape de tine Chiar ostenelile De a te învălui în mister Ca o furtună au rămas Cât se poate de ademenitoare.

Eşti răpitoare, doamnă Şi nemiloasă, uneori, nemiloasă.

Proză MATHILDE*) Vasile MOIȘ „Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o ca să ne ferim de el...”

La Fontaine Mathilde a adormit cu gândul la ceea ce i-a spus Valeriu despre ursitul ei și de aceea, probabil, a visat că este îmbrăcată cu rochie de mireasă și se îndreapta spre altar, fără să-i poată vedea fața mirelui. S-a trezit dimineața supărată și indispusă, hotărâtă să nu-i povestească nimic iubitului ei. Nu știa dacă visul era un semn bun sau un semn rău și de aceea a decis să aștepte seara de Crăciun. Valeriu dormea liniștit, cu o respirație ușoară și regulată. Îi admiră buzele cărnoase, care o sărutau atât de excitant și, fără să se gândească, își lipi gura de ele. Valeriu deschise ochii ușor și-i luă fața în palme, o sărută pe frunte, după care se ridică din pat. Mathilde a simțit acest gest atât de tandru și de octrotitor, că-i reveni, imediat, buna dispoziție.

Iubita mea, azi este ziua cea mare! Va trebui să trecem un examen!

- Te rog să-mi spui la ce oră să fiu gata!

- Pe la orele 18,00, ai grijă, ora României!

Mathilde, uite, ai aici cadoul de Crăciun! Valeriu a luat de pe noptieră o cutie de catifea albastră și i-a înmânat-o fetei. Aceasta a deschis cadoul, cu mâinile tremurându-i de emoție. A vrut să scoată o exclamație, dar sunetul i s-a oprit în gât, numai ochii îi sticleau, ca două diamante imense.

- Iubitul meu, reuși să articuleze Mathilde, în cele din urmă, bijuteriile astea sunt absolut extraordinare. Își puse colierul la gât și cerceii în urechi, apoi se privi în oglindă. Dumnezeule mare, cât sunt de frumoase! Cum se numesc pietrele astea de un verde atât de interesant și de straniu, în același timp?

- Turcoaze. Au o nuanță sofisticată mai delicată, între verde și albastru. Este piatra prețioasă a Iranului și a Tibetului. Se spune că atrage protecția divină, de aceea amerindienii o numeau piatra

cerului. Le-am ales special pentru tine!

- Le pot purta în seara asta?

- Bineînțeles, de asta ți le-am dat acum, altfel le puneam sub pomul de Crăciun.

- Se asortează cu rochia, abia aștept să mă gătesc! Vally, iubitule, pot să-i spun mamei? O sun imediat!

Mathilde se bucura ca un copil care a primit o jucărie. Valeriu o lăsă să telefoneze, timp în care a intrat în bucătărie să pregătească micul dejun și cafeaua. Fata a revenit tocmai când pâinea prâjită și cafeaua au fost gata.

- Mathilde, te rog să mănânci o felie de pâine prăjită, unsă cu unt! Să nu mai bei cafeaua pe stomacul gol, poți face ulcer.

- Vally, mama s-a bucurat de bucuria mea.

Abia așteaptă să-mi vadă bijuteriile!

- Iubito, m-am gândit la următorul scenariu: tu vei aștepta aici, în salon. La orele 18,45, va veni un quartet de muzică de cameră, corul Episcopiei din Baia Mare și doi cameramani, care vor filma absolut totul. Corul se va alinia pe 4 rânduri, în stânga intrării, iar muzicienii în dreapta. La ora 19,00 fix, vor intra pe poarta castelului două mașini: în prima voi fi eu, cu tata și cu bunica, în a doua vor fi fratele meu cu nevasta și canadienii. Ne vom opri pe alee, aproape de intrare. Coborâm din mașină, bunica va fi între mine și tata. Ne oprim la un metru de treptele de la intrare. Corul și muzicienii, împreună cu noi, cântăm colinda „Deschide ușa creștine”. Este colinda pe care tata ne-a învățat-o, pe mine și pe Valentin, în timpul deportării din Bărăgan. În acest timp, tu, în calitate de gazdă a casei, vei sta în ușa întredeschisă de la intrare. La terminarea colindei, tu intri în casă și ne aștepți exact în ușa salonului. Eu fac prezentările și rămânem toți în picioare. Corul și muzicanții intră și ei și se așează de o parte și alta a șemineului și încep un recital de colinde. Tu stai lângă bunica, între mine și tata, iar ceilalți în spatele nostru. La ora 19,15, sosesc episcopul și un sobor de preoți. În momentul în care prelații intră în salon, se interpretează corul Alliluiah de Haendel.

Urmează slujba de sfințire a castelului, care durează

23

Proză în jur de 20 – 30 de minute. Închinăm un pahar de șampanie cu preoții, după care ei pleacă. Corul mai rămâne o jumătate de oră, după care pleacă, rămân numai muzicienii. Urmează să rostesc eu câteva cuvinte, după care invit familia să viziteze castelul.

Muzicienii se odihnesc. Revenim în salon, tu indici fiecăruia locul la masă. Locul de onoare este scaunul din mijloc de pe latura dinspre geam a mesei, ăla este rezervat bunicii. În dreapta ei stai tu, în stânga tata.

Lângă tine stau eu și, în continuarea mea, englezii.

Meșterii vor sta în continuarea tatei. Eu mă ridic, sting luminile candelabrului și rămân numai becurile pomului de iarnă. În stânga șemineului va fi instalat un ecran, pe care voi proiecta fotografii ale familiei, pe fondul muzicat Corul scalvilor evrei din opera Nabucodonosor, de Verdi. Când termin, se aprind toate luminile și ospătarii încep servirea mesei. Cu asta, nu ai scăpat de rolul tău de amfitrioană, s-a terminat doar primul act.

- Vally, iubitul meu, voi fi atât de emoționată, încât voi uita totul! Te rog să-mi faci o schiță cu acest program, ca să-l memorez și să-l pot consulta la nevoie. În ce limbă voi vorbi cu familia ta. Știi bine că eu nu vorbesc limba română.

- Eu zic să vorbești în engleză, să priceapă gașca fratelui meu. Pentru tata și bunica voi face eu pe interpretul.

- Tot nu înțeleg! Cum mă vei prezenta pe mine? De ce sunt eu gazda?

- Pentru că, potrivit tradiției, colindătorii nu pot veni la o casă pustie, trebuie să fie primiți de cineva, inventă Valeriu o explicație ad-hoc. Tu vei fi castelana!Vrei să te îmbraci, să ieșim puțin în oraș?

Ai stat două zile în casă, ar trebui să iei un pic de aer curat. Mergem în piață să cumpărăm niște fructe!

- Cum să mă îmbarc? Pot veni în pantaloni, cu o geacă mai groasă?

- Sigur. Îmi iau și eu, la fel, un pantalon și o geacă.

- Sunt gata în câteva minute, te rog să mă aștepți! Nu vrei să spăl eu farfuriile?

- Nu, tu ești prințesa, ai uitat?

Când trecură pe lângă casă, Mathilde a recunoscut-o imediat. De pe Dealul Florilor se deschidea o panoramă destul de impresionantă a orașului. Magazinul Maramureșul era deschis.

Valeriu a oprit în parcare și a invitat-o pe Mathilde să viziteze raionul de suveniruri, unde o dusese și pe Samantha, la prima ei viziată în Baia Mare.

Impresionată de bluzele românești,Mathilde nu s-a putut abține să nu le încerce. I-au plăcut foarte mult, așa că Valeriu i-a cumpărat din fiecare model câte

una și două modele, mai sobre, pentru mama ei.

- Vally, eu am văzut fetele de la postul TF 1, purtând astfel de bluze și n-am știut niciodată că sunt românești.

- Vrei să-ți cumpăr și o jachetă de lână, model țărănesc?

- Este comodă? Nu înțeapă? Lâna din care este confecționată mi se pare foarte aspră.

- Tocmai ăsta este dichisul, materialul este fabricat într-un război de țesut rudimentar, vechi de sute de ani. Este căptușită cu un material moale, cred că este catifea.

- Mi-ar plăcea una mai lungă, sub formă de palton, dar nu văd așa ceva aici.

- Nici nu se fabrică haine lungi. Țăranii merg printre tufișuri sălbatice și de aceea nu poartă haine lungi, ca să nu le agațe. În piață era o aglomerație teribilă. Fiecare alerga să-și facă ultimele cumpărături. La fiecare pas întâlneai țigani, care vindeau tot felul de obiecte ciordite și încercau să dea atacul la buzunarele celor neatenți. Ca de obicei, Valeriu se opri la zona unde se vindeau murături. Mathilde a gustat varza acră și gogonelele, care i se păreau mai interesante.

- Domnule, îl acostă o precupeață, pe Valeriu, io cred că tu iești Morariu Valer, cel de la televizăur.

Doamne da mândră nevastă ai, nu s-ar deochie.

Nici n-am văzut pe la noi așe fimee. Ț-oi împle o zidere de plastic (găleată de plastic, n.a.) cu tăt feliu de murători, io le-am pus cu fata me. Nu-mni trabă bani pe iele, numa zidere să-țî cumperi. Oi povesti la tătă lume că ministru Moraru mânâncă di la mine murători!

- Vally, cine a fost femeia aia? Te-a recunoscut, am auzit când ți-a zis ministru.

- Aici, în Baia Mare, mă cunoaște foarte multă lume. Evit să vin la piață deoarece oamenii refuză să ia bani de la mine și se supără dacă nu iau produse de la ei.

Văzând că au apărut ochii și timpanele colonelului Negureanu, Valeriu se grăbi să cumpere fructe și să plece din piață, revenind pe dealul Florilor. Acasă, Mathilde a început imediat să-și încerce bluzele, fâțâindu-se prin fața oglinzii.

- Astea nu pot fi purtate fără sutien, se văd sânii și sfârcurile, constată Mathilde.

- Foarte bine! Tu ai ce arăta!

- Iubitule, sânii mei nu pot fi văzuți decât de tine. Ție ți-i arăt, oricând, fără bluză pe mine, uite-i. Mathilde își scoase bluza și-și mișcă sânii provocator. Îți plac?

- Mai întrebi? Nu ți-e milă de mine, vrei să

24

Proză mă aduci la limita infarctului?

- Mi-e milă de tine, hai să te alăptez puțin, ca să-ți vină inim la loc! Valeriu nu a așteptat să fie invitat de două ori. I-a scos Mathildei hainele și a dus-o în camera de baie, ca să facă împreună un duș subacvatic, care s-a terminat, cum era normal, cu o partidă toridă, acompaniată de urlete și gemete.

- Cât sunt cu tine, nu trebuie să fac gimnastică de întreținere, se bucură Mathilde, îmi ard toate măruntaiele, nu numai grăsimile. Mă uit să văd dacă nu mi-ai făcut o gaură în stomac. De data asta, nu știu în ce poziție am stat, am simțit-o până aproape de inimă. Te rog să-mi mai faci un masaj cu jetul de apă la fese și la picioare, ca să-mi treacă febra! La fălci nu poți, că-mi intră apă în gură.

- Iubito, trebuie să merg la casă ca să pregătesc masa de prânz pentru familie. Tu ce-ai vrea să mănânci?

- Doar murături! Mi-a plăcut așa de mult mirosul ăla natural, încât vreau să gust din toate sortimentele. Dacă mi se face foame, găsesc eu ceva de mâncare prin frigider, fii liniștit. Să te întorci la timp, altfel intru în panică!

Acasă la Valeriu Moraru, era jale mare.

Bunica l-a suspus pe Valentin unei critici necruțătoare, la care a asistat și Ion Moraru, fără să scoată nici un cuvânt, ca de obicei. În prima fază, Valentin ar fi vrut să protesteze, dar s-a răzgândit, uitându-de mai atent la bunica. Era femeie bătrână, nimeni nu știa cât mai avea de trăit, așa că a îngițit în sec și s-a resemnat. În definitiv, venise în România în vacanță, nu să se certe cu bunica, vorba lui Valeriu, bunica are întotdeauna dreptate.

Valentin a fost salvat de fratele său, care a sosit tocmai la timp: - Valeriu tu știi proverbul ăla: cui cu cui se scoate?

- Până în seara de Crăciun, în această casă nimeni nu pune un strop de alcool în gură, dădu verdictul bunica. Dacă v-ar fi văzut bunicul vostru aseară, v-ar fi lovit în cap la hotar!

- Eu vă propun să mâncăm un borș de pui, cu multe legume, care va fi un pansament pentru stomacul vostru, mult prea solicitat aseară. Să nu uităm că peste câteva ore se va naște pruncul Iisus și trebuie să ne bucurăm toți, să uităm gâlceava și să ne pregătim să întâmpinăm evenimentul cum se cuvine! Bunica are întotdeauna dreptate, repetă Valeriu sloganul. Va trebui să respectăm un program foarte strict! La ora 18,45 fix, fără nici un minut întârziere, vom ieși pe poarta casei, toți îmbrăcați în ținută de gală. Eu voi reveni să vă iau, voi fi aici la

18,30 ca să vă verific ținuta, ca în armată.

După masa de prânz, Valeriu a strâns vasele, ca de obicei și le-a pus în mașina de spălat, după care le-a șters și le-a așezat la locul lor, operațiune supravegheată de bunica. Le-a dat musafirilor doar câte o cafea, nici măcar un pahar de vin. Decizia bunicii era definitivă, irevocabilă și executorie.

La castel, Mathilde îl aștepta nerăbdătoare pe Valeriu. Fără el se simțea pierdută. Simpla lui prezență o făcea înrezătoare în propriile ei forțe.

- Ți-am adus un borș de pui, o ciorbă specială din piept de pui cu legume, care-ți face foarte bine la stomac. O încălzesc imediat!

- Vally, ceilalți participanți la eveniment știu programul? Ai vorbit cu ei?

- Da. Fii liniștită. Am discutat, cu fiecare, toate detaliile. Te rog să mănânci și să te odihnești puțin. Pe la orele 18,00, vor veni bucătarii și ospătarii. Ei au intrarea în bucătărie prin spate, nu trebuie să intre în sufragerie, numai când vor începe să servească mâncarea.

- Nu te supăra, iubitul meu, nu vreau să mă culc! N-aș putea dormi nici măcar un minut, din cauza emoției.Vin lângă tine în pat, numai ca să fim împreună! Așa sunt eu, înainte de orice eveniment mă simt aeriană dar, după ce începe, intru în ritm.

Pe la ora 16,00, Mathilde s-a apucat să se îmbrace. La început a intrat în trepidații, nu-și găsea bikineii de culoarea rochiei, cumpărați de Valeriu la Milano. A dat de ei, după ce s-a calmat și i-a căutat metodic prin valiză. Stătea în dubiu, dacă să-și pună ciorapi pantalon sau nu. Cât va sta la ușă va fi totuși frig și nu era momentul să răcească. A insistat îndelung asupra bijuteriilor, pe care le-a admirat, din nou, minute în șir. Din moment ce va purta colierul și cerceii cu turcoaze, nu se potrivea un inel sau o brățară cu pietre de altă culoare. Se hotărî pentru un inel simplu, din aur, cu motive asemănătoare colierului. Când a terminat cu machiajul, s-a dus în dormitor la Valeriu: - Iubitule, trezește-te! Este aproape ora 18,00!

- Aoleu! Trebuie să vină ospătarii și bucătarul. Te rog să te uți la poarta de la intrare, dacă nu a oprit o mașină? Este un buton pe hol, sub un monitor. Pe monitor vezi dacă vrea cineva să intre, iar cu butonul deschizi poarta.

- N-a venit încă nimeni, l-a informat Mathilde, după ce averificat monitorul. Nici măcar nu te-ai uitat la mine! Spune-mi dacă-ți place cum arăt? Abia atunci și-a dat seama Valeriu că Mathilde se îmbrăcase deja:

25

Proză - Ești superbă, iubita mea! Valeriu o sorbea efectiv din ochi. Era exact așa cum și-o dorea, o adevărată zână din poveștile copilăriei, îmbrăcată într-o rochie lungă și elegantă . Mathilde se învârti de câteva ori lent, ca să o vadă mai bine. Apoi s-a oprit, și-a scos un picior prin deschizătura rochiei, pe care l-a ridicat să i se vadă bikineii și i-a tras șterngărește cu ochiul. Te joci cu focul, Mathilde, glumi Valeriu. Poate blochez poarta și nu mai las pe nimeni să intre!

- Ai fi în stare?

- Mai provoacă-mă și vei vedea!

Bucătarul și ospătarii au sosit exact la ora fixată și au adus cu ei gustările și salatele reci. După ce au intrat în bucătărie, direct, pe ușa din spate, au vrut să vadă cum arată masa , pe care urmau să o împodobească de sărbătoare. Când au văzut sufrageria, au rămas înmărmuriți de-a dreptul. Era prima dată în viața lor, când au văzut un asemenea aranjament, despre care au învățat la școala de alimentație publică. Efectiv nu aveau ce face acolo.

Pe mijlocul mesei era loc arhisuficient pentru tot felul de platouri, boluri și coșuri pentru pâine.

Valeriu le-a arătat cum funcționează robinetele din bucătărie, cuptorul, aragzul și mașina de spălat vase, a inspectat fiecare platou cu aperitive,după care a plecat să se îmbrace.

- Vally, m-ai dat gata, îl privea Mathilde extaziată. Arăți ca un genteleman englez proaspăt scos din cutie. De data asta mi-e frică să te ating, ai gâtul prea țeapăn!

- Din cauza gulerului. Parcă stau cu gâtul între scânduri! Am plecat să-i aduc pe englezoi și pe șeful de trib. Tata, bietul, este un fel de piesă de decor. Mathilde, te rog să fii atentă, la ora 18,45, va sosi corul, instrumentiștii și cameramanii. Ai un sfert de oră la dispoziție, ca să-i aranjezi la intrare, așa cum am dicutat. Cameramanii știu engleza, așa că-i poți folosi de interpreți. Atenție! La ora 19,00 fix, alea jacta est, adică zarurile sunt aruncate!

Sosim cu două mașini și nu ne mai putem întoarce înapoi! Înainte de a pleca, vreau să-ți spun, încă odată, că ești superbă! Ești cea mai frumoasă femeie de pe pământ!

Acasă, toată lumea era îmbrăcată și-l aștepta pe Valeriu. Bunica, într-o rochie elegantă, cu o pălărie asortată cu voaleta, părea o femeie în puterea vârstei. Cea mai mare surpriză pentru Valeriu a fost tatăl său. Nu l-a văzut niciodată îmbrăcat în frac și i se părea un alt om. Era pur și simplu încântat de cum arătau, el și bunica.

- Valeriu, tu unde te-ai îmbrăcat? îl luă bunica

la rost. Acuma poți să-mi spui unde mergem? De ce ții totul secret?

- Într-un sfert de oră, vei afla, bunico, îți promit! Valentin, după ce ieșim din curte, facem la dreapta și te ții cu mașina după mine!

Cu inima cât un purice, emoționată ca o fată mare care participă la primul ei bal, bunica se urcă în mașină alături de Valeriu, după ce acesta îi deschise ușa, ca un adevărat cavaler. Tatăl său a luat loc pe canapeaua din spate și alaiul a ieșit din curtea casei. În mașina lui Valeriu era o tăcere de mormânt.

Când a deschis poarta castelului, cu telecomnda, bunica a fost șocată de-a dreptul, a rămas fără glas. Nu și-a imaginat nici în visurile ei cele mai frumoase că va revedea castelul tinereții ei. Inima începu să-i bată cu putere, gata să-i sară din piept.

Era atât de uluită, încât nu reuși să-i pună lui Valeriu nici o întrebare, vorbele i s-au blocat în gât, înainte să le rostească. Mașinile s-au oprit pe alee, la câțiva metri de intrarea în castel. Valeriu a coborât primul, și-a aranjat ținuta, după care a ajutat-o pe bunica să coboare. Apoi, a așteptat să coboare și ceilalți, s-au aranjat pe două rânduri și s-au îndreptat spre intrarea castelului. Bunica era atât de emoționată, încât, de frică să nu leșine, l-a luat de braț pe Valeriu și pe fiul ei, pe cei doi bărbați, îmbrăcați elegant, care o încadrau. S-au oprit în apropierea scărilor de acces în castel. În acel moment, corul, acompaniat de instrumentiști, au început: „Deschide ușa creștine, Deschide ușa creștine!

C-am venit și noi la tine, La mulți ani cu bine! Și la Viflaim am fost, Și la Viflaim am fost!

Unde s-a născut Hristos, La mulți ani cu bine!”

Bunica, Ion,Valeriu și Valentin au colindat împreună cu băieții din cor.

Ion Moraru a început să lăcrimeze. Și-a amintit de serile lungi petrecute în bordeiul din Bărăgan, când afară urla Crivățul, acoperind cu gheață orice mișcare omenească, iar el îl ținea pe genunchi pe Valeriu, îmbrăcat într-un sac de iută, lângă un foc palid de tulpini de porumb, și-l învăța această minunată colindă.

- Valeriu, este adevărat ceea ce văd eu în pragul castelului, sau este un manechin?

- Este o ființă umană bunico! Ți-am promis că în seara asta o vei cunoaște pe fata care a vorbit în limba franceză la telefon.

Mathilde, emoționată și cu fața transfigurată

26

Proză musafirii, să veniți la litie.

- Preasfinția voastră, vă mulțumesc din suflet că ați oficiat această slujbă și vă promit că voi fi, întotdeauna, alături de dumneavoastră.

- Știu, domnule ministru! La rândul meu, nu voi uita niciodată sprijinul pe care mi l-ați acordat, pe vremea când erați vicepreședinte al Senatului, la instalarea mea. Dumnezeu să vă binecuvinteze, împreună cu toată familia. Sărbători fericite!

- Cum m-am descurtat? întrebă nerăbdătoare Mathilde, după ce Valeriu închise poarta. Să știi că bunica este o adevărată doamnă, m-am speriat degeaba! Am avut niște emoții teribile, am simțit că imima era gata să-mi sară din piept.

- Te-ai descurcat excelent, ca o adevărată gazdă. Ți-ai făcut probleme degeaba! Acum să te pregătești sufletește să discuți cu fiecare membru al familiei mele. Toți mor de curiozitate să știe cine ești și ce cauți tu la castel. Eu nu ți-am pomenit numele până acum. După părerea mea, ar trebui să rămâi enigmatică, să dai răspunsuri în coadă de pește, așa ca Pythia, Oracolul din Delphi.

- Oracolul din Delphi făcea profeții, iubitule.

Era sub influența unor substanțe halucionogene și vorbea în transă. Pentru a fi oracol, trebuia să îndeplineștei cele două condiții, înscrise pe peretele templului din Delphi: „cunoaște-te pe tine însuți” și „nimic în exces”. Eu nu am reușit să mă cunosc pe mine însămi iar, de când sunt cu tine, trăiesc dintr-un execes în altul. Dacă le spun asta celor din familia ta, îi voi oripila.

-Important este că te cunosc eu, restul nu contează. Mathilde, tu nu ți-ai dat seama că englezoaicele sunt niște ființe frustrate? Samantha este conștientă de urâțenia ei și oricât ar încerca nu va putea să se împace cu ideea asta. Sora ei, Dorothy, are parte de un soț bețiv și indolent, care-i face tot felul de probleme. Pe fratele meu și pe Erich îi interesează numai paharul. Cine a mai rămas?

-Bunica și tatăl tău!

-Așa este. Bunica ar fi, după părerea mea, cea mai lucidă și cea mai pretențioasă creatură, dintre câte am cunoscut. Nu menajează pe nimeni și are niște criterii proprii de evaluare a celorlalți oameni.

Vârsta nu i-a afectat absolut deloc năravurile, din contră, parcă a devenit mai exigentă, odată cu trecerea anilor. Să nu-ți faci probleme în privința ei, instinctele nu o înșeală niciodată. Pe tine te-a acceptat din primul moment...

de fericire, le făcu semn să intre, luîndu-o înainte. În sufragerie, Valeriu a făcut prezentările cu voce tare: - Marchiza Mathilde de Bobigny, gazda noastră din această seară, se înclină Valeriu galant în fața ei, după care i-a sărutat mâna. Apoi, întorcânduse către familia sa: șeful tribului Moraru, ce mai bună și mai iubită bunică din lume, Esthera Moraru, tatăl meu, căpitanul Ion Moraru, faretele meu, Valentin Moraru, cu soția lui, Samantha, Dorothy, sora Samanthei și soțul ei, Erich. Bunica și-a ridicat voaleta, a privit-o pe Mathilde preț de câteva momente, după care a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe amândoi obrajii. Bărbații i-au sărutat mâna, iar femeile au făcut câte o plecăciune, potrivit tradiției engleze. Titlul de marchiză le-a blocat efectiv pe englezoaice. Între timp corul și instrumentiștii s-au aranjat de-o parte și de alta a șemineului, Mathilde a luat loc lângă bunica și a luat-o de braț, fără ca Valeriu să-i fi cerut acest lucru, asitând la un concert de colinde, una mai frumoasă decât alta. În acest timp, a sosit discret și maistrul Bertici, cu feciorii și soțiile. La ora 19,15, și-a făcut apariția episcopul, însoțit de un sobor de preoți și s-au oprit toți la intrarea în sufragerie. Ca la un semn, corul și instrumentiștii au început Halelluiah de Haendel. În acel moment, s-au stins luminile, rămânând numai instalația pomului de Crăciun, iar acordurile celebrului cor răsunau maiestuos și hieratic, emoționându-o pe Samantha până la lacrimi. Aveai senzația că însuși Dumnezeu s-a coborât printre ei! La final, luminile s-au aprins, din nou și episcopul, acompaniat de soborul de preoți și de corul episcopiei, au început sujba religioasă de sfințire a castelului. La final, episcopul le-a adresat câteva cuvinte celor prezenți: - Domnule ministru, stimați oaspeți! Este o mare plăcere pentru mine ca în seara Crăciunului, când toți creștinii așteaptă cu bucurie nașterea Mântuitorului nostru, să oficiez slujba de sfințire a acestui castel, o capodoperă arhitectonică ce va schimba fața orașului Baia Mare. Vă doresc tuturor viață lungă, sănătate și să vă bucurați de el. Și pentru că peste câteva ore se va naște Iisus Hristos, haideți să dăm această veste minunată întregii lumi. Toți cei prezenți, alături de cor, au cântat O, ce veste minunată! Imediat și-au făcut aparția ospătarii, îmbrăcați cu livrele și peruci pomădate, aducând tăvi cu pahare cu șampanie. Au ciocnit paharele. După ce au băut, Valeriu, însoțit de Mathilde, i-a condus pe episcop și pe însoțitorii lui, până la poartă. Prima fază a ceremoniei a ieșit foarte bine.

- Domnule ministru, vă aștept, împreună cu

*) Vasile Moiș: „În spatele ușilor deschise”, volumul 9 Fatalitate și sfidare, capitolul 3.

27

Cronică literară BETTY KIRCHMAJER-DONCA, „IUBIRI MĂRTURISITE” – PRIVIND REALUL CU RAFINAT OCHI FEMININ – sau BETTY KIRCHMAJER-DONCA, „IUBIRI MĂRTURISITE” – CRONICA UNEI JUMĂTĂȚI DE VEAC – Terezia FILIP

Cartea de la autor la cititor - un eveniment al ființei pe cât de inedită pentru mine, tot pe atât de impresionantă și convingătoare ipostaza de romancieră a profesoarei Betty Kirchmajer-Donca și talentul ei narativ transfigurând lumea și propria traiectorie prin ea în notabile universuri epice. O știam talentată poetă și traducătoare de poezie, o știam excelentă profesoară. Dar cine stăpânește cu dezinvoltură metafora și capriciile versului, cine facilitează discipolilor riguroasele căi ale limbilor franceză și română de ce n-ar reuși tot atât de subtil și de persuasiv și în creația narativă și romanescă.

Abia am ieșit din paginile celor trei volume „Iubiri mărturisite” apărute succesiv la editurile băimărene, Universității de Nord (I, 2006); Roprint (II, 2008), Cromatica (III, 2016) și mărturisesc sentimentul viu pe care mi l-a dat lectura – al unei incursiuni în timp, până spre Cel de-al Doilea Război Mondial, al unor tensiuni sufletești ce îmboldesc omenescul din totdeauna, al istoriei prea rar favorabiă individului, al unei vieți autentice cu chipuri de neuitat și peisaje rustic-silvestre în care ghicesc dealurile nordice orașului de origine al autoarei. Și cum realitatea alunecă mereu de sub ochii noștri undeva-n urmă, scrisul o poate salva și poate reține câte ceva din esenţa ei. Acesta e gestul recuperator al lui Betty Kirchmajer-Donca în „mărturisitele” ei iubiri din cele trei volume.

Care ar fi unitatea de măsură a unei cărți bune? - te întrebi cutreierând prin universul epic al trilogiei. Nimic mai mult decât puterea de

captivare a paginilor citite, impresia de realitate vie ce freamătă venind din țesătura textului - acestea dau pecetea autenticității și a calității oricărei scriituri. (Spun „scriitură” în accepția neo- sau postmodernistă în care se scrie azi romanul). Și încă ceva: miza pe trăiri esențiale reprezintă fluidul vital al lumilor reflectate și al destinelor schițate în ele, iubiri și dureri, năzuințe, nostalgii și aspirații, întrețesute în tablouri de viață autentică. Am fost captivată de universul tumultuos și fremătător din „Iubiri mărturisite în care senzația vieții, clocotul ei viu și intens dramatic pe alocuri, tumultul sufletesc al protagoniștilor, traseul labirintic al sentimentelor și gândurilor ce îmboldesc uneori imprevizibil eurile, liniile interferente ale destinelor aidoma celor din realitate fac un bun roman în sensul propriu al termenului.

Sunt bucuroasă să descopăr un autentic autor epic în profesoara și poeta Betty Kirchmajer-Donca și o construcție narativă închegată și persuasivă care a salvat secvențe de viață autentică din urbele de la limita nordică a României, Baia Mare și Seiniul, precum și fascinante peisage silvestre din munții și dealurile Maramureșului. Cronotopia romanului, în sens bahtian, coincidentă cu destinul auctorial, indică a doua jumătate a tensionatului secol XX, ceea ce îmi reconfirmă că destinul unui autor poate fi o formă de salvare de la pieire și de la risipa în neant a unor contexte „atinse” de prezența și de experiența sa. Acesta e sensul fecund în lume al celui/celei/ce, martor al existenței, culege din cursul ei esenţa, restituind-o apoi în forma cărții. Există persoane ce nu numai înfrumusețează și îmbogățesc cu prezența lor contextele în care se află, dându-le și

28

Cronică literară mai mult sens, ci și salvează de la uitare ceea ce ating ca M. Bahtin, filosof și filolog rus (1895-1975) care adoptă conceptul de cronotop în domeniul științelor filologice, vizând relațiile complexe spațiu-timp în orice construcție narativă. Astfel privesc și înțeleg eu gestul romanesc al lui Betty Kirchmajer-Donca.

Ele s-ar întregra în opinia autorului unei „paradigme a dialogismului”.

Nu intri ușor în atmosfera romanelor lui Betty Kirchmajer, dar o dată intrat în hățișul epic n-ai mai vrea să ieși. Întâmplările, personajele, gesturile și opțiunile lor captivează și mențin cititorul conectat. Fixat într-un prezent ubicuu ochiul auctorial bate cu raza lui o jumătate de veac, răsfoind paginile unor familii, identități, destine. Om și context este paradigma epică a autoarei, modul ei de-a privi, decupând din real individul și scena care-l implică, tabloul social, urban, familial ce îl conține și îl determină – iată indiciul relației epicului cu viața. Care sunt „iubirile mărturisite” ale cui și unde se consumă ele? – te întrebi, prins în mrejele romanului. Aventuri, năzuințe, împliniri, suferințe, orașul de rezidență al autoarei și al protagoniștilor, casele, străzile, familiile, poezia interioarelor la limita cu balzacianismul, întâlnirile colocviale la un ceai sau la o cafea, scene de familie și pilduitoare dialoguri părinți-copii, tați-fii, vechi cutume pline de farmec, (Învierea, sfințitul coșurilor de Paști, Fuga cu pasca) peisaje urbane și fermecătoare ambienturi silvestre, vii și grădini cu miresme de struguri, piersici, nuci, scene emblematice și misterioase alchimii sentimental-umane, (iubirea Liz-Doctorul), incursiuni labirintice în lume și în sine ale protagoniștilor. Și în toate,peste toate - o voluptate narativă, analitică și descriptivă, o artă a spunerii ce conferă nota înaltă textului. De pildă, frumusețea delicată a unor porțelanuri, eleganța unor obiecte de mobilier, hedonismul unor ambienturi și interioare, (de pildă, în casa lui Liz ori în cea a lui Victor) plăcerea și frumusețea unor veșminte.

Se ghicește camuflat în pagini, sentimentul unui fericit dar fugace illo tempore pe care-l reinstiuie imaginar cartea, prilejuind retrăiri fulgurante. Betty Kirchmajer-Donca se întoarce adesea în acel orizont fericit sau îl aduce-n prezent, fie zăbovind subtil și sugestiv pe suprafața obiectelor descrise cu rară voluptate, fie delectânduse în anumite peisaje, interioare, sau în scenarii minimale, privite în mod specific, feminin, cu ochiul rafinat ce știe să se bucure aproape senzorial de frumusețe, de plăcerea lucrurilor, a unor momente

unice, de „dulceața” lor. Alteori textul urmează linia întortocheată și imprevizibilă a gândului, fluxul capricios al sentimentelor, alunecând în imagini obsesiv-relevante, precum Proust ori Huxley.

Autoarea a reușit nu doar să între în competiție cu realul străbătut de ea începând din copilărie, ci și să-l devanseze. Ce bucurie și ce izbândă să-ți salvezi astfel din efemeritate orașul, strada, casa copilăriei, părinții, amicii, concitadinii transferându-i în teritoriul abstract și fragil, dar atât de rezistent, al literaturii!

Ce tip de roman avem în „Iubiri mărturisite”?

Desigur, unul de factură neomodernistă cu instanțe narative, auctoriale și protagonistice ce mizează din plin pe iubirile lor mai mult sau mai puțin tăinuite. Rolurile și vocile narative alternează și se succed, se completează și se dislocă unele pe altele, dau fluiditate naratiunii ce glisează permanent între planuri multiple de existență, personal, familial, urban, profesional, institutional, ce interferează spontan și uneori imprevizibil. La fel cum glisează permanent între lumea interioară și tainică a gândurilor și sentimentelor ce îmboldesc protagoniștii și lumea exterioară, publică, stradală, socială ce îi conține.

Discursul și jocul considerațiilor eseistice amintește de romanul interbelic, cu tentă intelectualizată. Psihologismul, linia sinuoasă a gândului sau jocul afectiv trimite spre atmosfera din romanele lui Camil Petrescu, G. Ibrăileanu, M. Eliade. Dar Betty Kirchmajer-Donca este ea însăși alchimista ce face ca viața să treacă firesc din real în text. Afecțiunea, prietenia, confidențialitatea feminină se află aici la mare altitudine. Subtilitatea gândului personajelor, al intempestivei lor interacțiuni, de pildă, Liz-Lucette, e de tip proustian.

Substanța epică este abil țesută de aceleași forțe ce înnădesc și în realitate destinele indivizilor unele de altele: studii de caz socio-psihologice, considerații estetice, pictură, muzică, filosofie, istorie, metempsihoză, narcisism, credință, Dumnezeu, eternitate, analize diverse în care ochiul auctorial alunecă pe suprafața obiectelor ori în peisaje captivante, în trecut sau în interioritatea labirintică a eului. Perspectiva narativă se schimbă permanent de la un eu la altul, când obiectiv, auctorial și ubicuu, când subiectiv, dislocat frecvent de vocile și instanțele protagoniștilor ce reflectează, se introspectează alunecând și suprapunându-se cu voci și chipuri secvențiale din propriul trecut – întocmai ca într-o scriitură neo- sau postmodernistă.

29

Cronică literară Romanul nu e doar creația autoarei, ci inclusiv a tuturor eurilor ce întrețes substanța lui epică.

Viața („istoria” i-ar fi spus Marin Preda) se varsă aluvionar și, cumva, eclectic în paginile romanului, în funcție de instanțele epicului, de destinele lor, iubiri mărturisite, scene și amintiri năvălind intempestiv în prezent, uneori dramatic, alteori cald și luminos. Discursul auctorial e fluctuant și înterferent alternând permanent personajele.

Modificarea necontenită a planurilor și nivelelor narative ține de neomodernism, dar pe alocuri romanul dă și impresia de scriitură postmodernă.

Deschiderile multiple asupra existenței vin din condiția personajelor, din contextele de viață, din viziunea și rolul lor în complicata țesătură a epicului. Căci substanța vieții, iubirea, sentimentele, interesele, o anumită nostalgie a împlinirii îi leagă pe toți, unii de alții, mai mult sau mai puțin vizibil.

Există în text sâmburii potențiali ai unor nuclee epice, ai mai multor trasee și destine. Nu lipsește din pagini o anumită delicatețe, o poezie a gesturilor și a sentimentelor tandre ce salvează protagoniștii din magma aluvionară a realului.

Atmosfera semiurbană a anilor 50, ecouri de mici și mari drame omenești ce răzbat din viața unor familii, din urmările războiului, pecetluiesc destine precum cele ale lui Petre, Roșcatul, Nevăzătorul, Învățătorul, Iana, Lena. Arestările, suspiciunile, nopțile de coșmar, cu întunericul ce înghite pentru totdeauna unele personaje, pocnete de puști, teroare, amenințări, suferință, alcătuiesc fundalul anilor postbelici surprins fulgurant și alert în imagini presărate ici-colo, în funcție de cum fluctuează gândurile protagoniștilor sau de cum glisează sentimentele lor. Un epic prin excelență feminin și feminizat situează romanul Iubiri mărturisite în linia Hortensiei Papadat Bengescu.

Complementare, și uneori antitetice, precum fețele unei prisme transparente, personajele feminine predomină în roman. Ele sunt mereu complice cu sau fără voia lor. Liz, instanța auctorială și protagonista, Lucette, prietena ei, Livia, mama adoptivă a Luminiței – fiica secretă din studenție a Lucettei dintr-o fugară aventură cu Doctorul, iubitul lui Liz. Izabela și Luminița completează galeria feminină care derulează prin fața cititorului multiple ipostaze: amanta, soția fidelă, mama vitregă dar foarte devotată (Livia), mama naturală secretă (Lucette), fiica (Luminița), menajera (Izabela). Ele relevă și ipostaze socio-profesionale: profesoara,

arhitecta, asistenta, doctorița, studenta.

Maternitatea, iubirea, prietenia sunt liantul și catalizatorul epic ce le coalizează și le grupează pe femeile din roman, în funcție de un instinct feminin și de trăirile lor afective. Maternitatea este problema tăinuită a lui Lucette, o vagă nostalgie a lui Liz și condiția năzuită cu disperare de Livia. Liz, Lucette și Livia se focalizează maternal asupra Luminiței, fiica secretă a Lucettei și fiică adoptivă a Liviei.

Lucette vrea să-și recupereze fiica dată spre adopție, pe când Livia vrea cu tot dinadinsul să o păstreze și protejeze. Iubirea pentru aceleași bărbat, Doctorul, prieten și amant lui Liz dar și tată natural al Luminiței dintr-o fugară aventura de studenție cu Lucette le coalizează straniu pe Liz și pe Lucette.

Prietenia e o formă de apropierea între toate aceste femei al căror nume startat de la L (lumina?), LizLucette-Livia-Luminița indică o esență comună.

Interesul pentru anumite valori (bani, tablouri) din casa lui Victor și perioada efemeră a Lucettei de menajeră în casa lui Liz le situează în aceeași ecuație pe Izabelle și Lucette care, implicate într-o fraudă comună, ajung la închisoare. Luminița o are ca ipostază complementară, pe Adela, colega de studenție care o inițiază în distracțiile specifice etapei. Înrudite ontologic nu doar prin prietenie, maternitate și prin iubirea pentru aceleași bărbat, femeile din roman au ca notă comună și un puternic magnetism feminin. De pildă Doctorul, Anestezistul, Nevăzătorul trăiesc fiecare mai intens ori mai vag iubirea pentru una și aceeași femeie - Liz.

De la autor la personaje Eul auctorial se reflectă, inevitabil, în orice roman, în personajele sale, iar ele își regăsesc trăsături comune unele în altele, unele cu altele. În fiecare ipostază se adăpostește însă una și aceeași feminitate, tandră, iubitoare, cultivată, energică, ceva din personalitatea lui Betty Kirchmajer-Donca.

La aniversară, autoarea romanului Iubiri mărturisite se poate privi ca într-o oglindă în propriile pagini, în propriile personaje. Gestului ei creator îi datorează mult tot nordul reflectat acolo cu timpul lui de o jumătate de veac, cu dramele și iubirile, cu revereiile și nostalgiile personajelor lui rupte din real. Aflată pe o spirală a împlinirii, Betty Kirchmajer-Donca poate rosti liniștită: „Dixi et salvavi animam meam”. Căci – nu știați? – literatura este una din cele mai sigure forme de salvare de sub puterea eternei treceri.

30

Cronică literară Ritualul iubirii prospeţime. Contruit degajat, dar într-o lirică îmbălsămată de sensuri, iubirea respiră prin fiecare literă. Poetul percepe iubirea ca pe acel ceva intim şi mirobolant, dătător de ,,fluturi stomacali”, act în care protagoniştii nu se rostogolesc pe caldarâmul urbei, ori pe uliţa satului, pentru a se evidenţia în colectivitate şi a deveni un fel de ,,ştire a zilei”.

În viziunea poetului iubirea este un ritual suprem în care şi ,,mângâierile dor”. El îşi petrece ,,Raiul iubirii” sale pe întuneric, nu pentru că s-ar adăposti de lumină ci din convingerea interioară că intimitatea iubirii este sacră, iar lumina vărsată de curioşi ar ştirbi întregul iubirii.

Cu angoasele, incertitudinile, balansările şi reechilibrările sale , iubirea se derulează intuitiv, proiectată de propriul ,,Eu” din considerente ,,rozaceeice” şi ,,ofidiene”.

Manifestările sale atipice îl fac să se abţină şi din plâns când plouă, şi asta nu dintr-o parcimonie exagerată, ci dintr-un incomensurabil respect pentru natură, lăsându-i acesteia liberul arbitriu în propria-i defilare.

Poezia este cadoul primit de Marius de la ursitoare pentru a descurca toate încurcăturile vieţii, iar muza Erato îi stă în preajmă permanent şi îi cântă din lira-i.

Tehnicile aluzive şi asociative folosite în exprimare abundă, iar metafora ţâşneşte firesc, în vreme ce figurile de stil şi simbolurile îşi dispită locul la lojă în poezia lui Marius.

,,El pat de certitudini, ea pătură de vise”. ,,EL” ocrotitorul firavei ,,EA”, doldora de nuanţe şi dornică până la epuizare de protecţia binefăcătoare a iubitului.

În poezia sa, lacrima devine locul de odihnă al iubitei, pictorii orbi vizualizează diferenţe, ,,neajunsuri şi tristeţi”, muzicienii sunt afoni, iar artiştii ologi, şi cu toate acestea în acest vacarm lumesc îmbrăţişat de paradox se poate iubi.

În construcţia lirică, iubirea, ca toate iubirile, conţine depărtări şi despărţiri, în vreme ce iubita ia forma anotimpurilor. Când iarnă, bântuită de sentimente ,,frigorifice”, şi echidistantă ca omătul,

Mircea BOSTAN

Copil al unei noi ere Marius Cucoş se dă la vedere Universului la 1 august 1990, zi încărcată de nenumărate semnificaţii pentru istoria omenirii.

Bunăoară, la 1 august 1498, Cristofor Columb devenea primul european care vizita Venezuela, apoi după 216 ani, la întâia zi a lui gustar din anul 1714, Dimitrie Cantemir, primul est european cu idei şi atitudini occidentale, devine membru al Academiei din Berlin.

Anii plouă peste continente şi la 1 august 1915 se naşte Gellu Naum-suprarealistul. Şi, fix, la 1 august 1966, Partidul Comunist Chinez demarează ,,Revoluţia Culturală”. Şi câte nu s-or fi întâmplat în lume pe data de 1 august a fiecărui an.

Fireşti şi nespectaculoase, copilăria şi adolescenţa ,,Cucoşului” sunt brăzdate mai degrabă de interdicţia lui ,,nu se cade” şi de monotonia triunghiului echilateral ,,casă, şcoală, masă”.

Absolvent al Colegiului Naţional ,,Ştefan cel Mare” din Târgu Neamţ în anul 2009, devine în 2012 licenţiat în sociologie al Universităţii ,,A.I.Cuza” din Iaşi, urmând a-şi da masteratul în management organizaţional şi politici publice în anul 2014. Nu se laudă cu realizările sale de niciun fel şi de regulă nu îi face placere să fie în primul rând pentru a fi remarcat.

Până aici nimic nu prevestea devenirea sa poetică, dar iată că după experienţe dintre cele mai diverse, Marius Cucoş ne dă prilejul de a ne desfăta în citire cu frumoasele sale versuri adunate în volumul ,,L’amour toujours”, publicat la Editura Inspirescu, din Satu Mare, în 2016.

Structurat pe două paliere ,,L’amour toujours” şi ,,Catrene ad-hoc”, volumul emană

31

Cronică literară când caniculară vară, exuberantă şi năucitor de frumoasă, când primăvară capricioasă precum o femeie ce-şi tangenţializeză valoarea, când toamnă cu ,,fructele iubirii” în poală.

Marius Cucoş pătrunde cu smerenie în tainele ştiinţei inventate de Nichita Stănescu şi anume ,,Hemografia”, mai concret scrisul cu tine însuţi.

În cele 27 de ,,catrene ad-hoc” se află multă esenţă, subsanţă şi viaţă. Traiul în urbe nu l-a devitalizat! Şi asemenea tinerilor şcoliţi şi prea devreme înţelepţiţi, el ştie că poate să scrie orice dacă acordă o maximă atenţie elaborarării enunţului.

Ca şi în ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, Marius străbate calea până la Dumnezeu mai întîi ,,prin tăcere, care face oprire, care oprire face umilinţă şi plângere, care la rândul lor fac frica, care frică face smerenia, care smerenie face socoteală de cele ce vor să fie , iar acea socoteală face dragostea, dragoste care face sufletele să vorbească cu îngerii”.

Poezia îi tratează timiditatea în relaţia cu celălalt.

El spune, parcă ,,Eminescian” neauzitul: ,,Mă sinucid cu gândul că renasc, În pielea mea mă simt uşor, Aproape gol, aproape flasc.”

Conştient de epoca în care trăieşte nuşi face iuluzii că este lesne a iubi într-o societate tehnologizată, dar crede cu toată fiinţa sa că nu este imposibil, şi că în ultimă instanţă totul ţine de suflet, şi de valorile pe care le cultivi. Marius este capabil să facă cele mai neconvenţionale şi frumoase declaraţii de dragoste: ,, Albastru de Voroneţ sau Roşu de obrajii tăi, Fiecare minune cu adulatorii săi”.

Iar în ,,dihotomia umbrei”, în rol de Cezar al aşteptării devine rana ei, în vreme ce ea îi devine sarea existenţei: ,,Eu-ţi sunt rană, tu-mi eşti sare”.

Ferm convins că dragostea şi arta fac viaţa suportabilă, Marius Cucoş arde plenar şi în dragoste şi în artă.

Ca tânăr poet îndrăgostit de metaforă şi iubitor de litere, Marius Cucoş ne pregăteşte pe tăcute viitoare surprize lirice.

Târgu Mureș, SIMFEST 2018 – a XV ediție a Festivalului Internațional al Televiziunilor și Producătorilor Independenți.

32

Cronică literară Ionel NECULA Nicolae Mihai într-o nouă ipostază

M-am aplecat deseori asupra scrierilor semnate de Nicolae Mihai. Îi urmăresc evoluţia de mulţi ani, de fapt de la începuturi, pot spune c-am fost martorul neoficial al lungii sale evoluţii scriitoriceşti şi l-am apreciat ca pe un poet care şi-a conturat deja un profil cu multe distincţii la purtător. L-am apreciat ca poet şiam subliniat deseori abilităţile sale în metaforizarea gândului, în înveşmântarea lui în imagini silfide şi surprinzătoare.

Acum, cu noile plachete cu care m-a gratulat, observ că şi-a diversificat maniera şi genul dispunerilor scriitoriceşti şi, cu timiditatea şi modestia sa cunoscută, se încearcă, cu aplomb şi sporitor şi în alte direcţii literare.

Una dintre ele conţine însemnările sale critice, autorul dovedind o hărnicie neaşteptată în abordarea imaginarului poetic şi narativ, dispus mai apoi să dea seama despre ceea ce lecturează. Regăsim în această carte (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018) cronicile sale comentariile sale marginale la cărţile semnate descriitori cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, precum Eleonora Stamate, Eugen Şendrea, Tincuţa Hornoceanu Bernevic, Ion Timaru, Mihaela Mocanu Gâlcă, Vali Voncu Constantin, Iosif Budău, Ioana Iordache Baltag, (despre care aflu că descinde din perimetrul spiritual tecucean, fiind de loc din Furceni), Mihaela Amalanci Băbuşanu, Octavian Mareş, Ctistina Emanuela Dascălu, Daniel Cuculiuc (un tânăr de numai 17 ani), Traian Vasilcău din Basarabia, Adrian Lungu, Vasile Simon, Marius Mante (un tânăr de mare perspectivă pentru spiritualitatea băcăuană), Speranţa Calimi, Petru Scutelnicu, Ştefan Dincescu, Eugen Verman, Daniel Corbu, Maria PopescuDiculescu, Ion Machidon, Vasile Larco, prozatorul Gheorghe Ungureanu – un total de 28 de scriitori, fiecare cu stilul şi maniera sa de a face literatură, pe care Mihai Nicolae îi ţine în graţie receptivă şi consimte să dea seama de scrierile lor. Cei mai mulţi dintre scriitorii comentaţi de autor îmi sunt necunoscuţi, iar opinia mea despre cei câţiva pe care-i cunosc şi i-am abordat şi eu în diferite ocazii nu concordă întocmai cu cea propusă de Mihai Nicolae.

Ce concluzii se pot desprinde din lectura co-

mentariilor semnate de poetul Mihai Nicolae? În primul rând că este un generos că referinţele sale critice alcătuiesc mai curând o carte cu prieteni decât o poziţionare aplicată. Îi lipseşte autorului abilitatea de a dispune actul critic într-o direcţie sau mişcare literară, îi lipsesc asociaţiile, analogiile şi încadrarea lucrărilor comentate într-un anumit ansamblu literar. Şi mai constatăm, măcar fugos şi în treacăt, că-n absenţa unor criterii indicative de abordare critică atotprezenţa superlativelor cu care îşi gratulează autorii comentaţi pare aproape legitimă.

Sigur, toate aceste rezerve nu trebuie să-l complexeze sau să-l dezamăgească. Actul critic implică o anumită responsabilitate şi o scară de valori operaţională, dar sunt semne că-şi poate complini aptitudinile cu ceea ce este necesar pentru a realiza o critică referenţială pentru bibliografia autorilor pe care-i lecturează şi-i ţine în atenţie receptivă. Sunt curios cum va evolua în continuare poetul Mihai Nicolae în ipostază de critic. Oricum, îi promit că nu voi conteni să-i urmăresc viitoarele cronici de întâmpinare, aşa cum îi urmăresc din totdeauna creaţiile sale lirice.

Vasilica Grigoraş despre „...77... NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „...77... NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.

Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de..., „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trăinicia, vigoarea..., şi

33

Cronică literară dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.

Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingenioasă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale. „Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.

Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „personajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.

Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia.

Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos.

Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur veridice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profe-

sorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 primminiştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005... În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate... cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns ”un organizator, activ şi integrat în comunitate...” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului,

34

Cronică literară însă n-a renunţat, ci s-a călit.

Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, tototodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile...; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără implicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.

Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.

Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel

scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa..., m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta... hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine... formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e... invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie...” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti. „D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului CulturalInformaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite [...] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad.

C.D. Zeletin) „Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu) „După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma) După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

35

Cronică literară MARCEL MIRON ÎNTRE FLUX ȘI REFLUX POETIC Muguraș Maria VNUCK „Eu nu sunt nici legea nici bucuria nici plânsul iar moartea n-aștept.”

Marcel Miron, Eu nu sunt…

M-am regăsit cu preotul Marcel Miron după zeci de ani. Vorbim cu multă bucurie și emoție la telefon, el la Huși, în România, eu la New York, în casa cuscrului său, preot Profesor universitar Dr. Theodor Damian. Surpriza acestei întâlniri, pe calea undelor, după atâția ani, m-a făcut să retrăiesc nostalgii, amintiri oarecum uitate ,,ale copilăriei teologice nemțene, vatra de lumină”, așa după cum afirma Marcel Miron (fost elev al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț), într-un autograf pe care mi l-a oferit pe una din cărțile lui de poezie.

Brusc, sufletul mi s-a umplut de soare, de bucuria unei reîntâlniri, chiar dacă pe meridiane diferite.

Am simțit că distanța geografică nu afectase cu nimic adolescența petrecută pe acele meleaguri. Că, de fapt, trăim într-o altă dimensiune umană, în care spațiul și timpul nu mai au acea întindere de necuprins cu mintea, Contează doar impresia adâncă lăsată de două versuri simple: „Unde ești copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?” (Mihai Eminescu, O, rămâi). Și iarăși am simțit cum o bucurie imensă mi-a invadat sufletul ca o lumină. Am înțeles, în timp ce vorbeam la telefon cu preotul Marcel Miron, că între el, preotul Theodor Damian și mine există niște legături foarte puternice asupra cărora nu știu cât de mult ne-am aplecat toți trei: acel loc pur și special de la Mănăstirea Neamț, tatăl meu Pr. Prof. Constantin Sârbu care paisprezece ani la rând a polarizat în jurul lui generații de elevi, formându-i preoți adevărați, care-și păstoresc și astăzi enoriașii cu drag și destoinicie. Este plină Moldova de discipolii lui. Așa și în acest caz: preotul Marcel Miron în Moldova, preotul Theodor

Damian la New York. Și câți ca ei! Dar mai este ceva ce ne leagă pe toti trei: dragostea de poezie, pe care o păstrăm în suflet cu mare sfințenie, cu pietate, așa cum foarte frumos și definitoriu spune poetul Theodor Damian în Semnul Isar / The Isar Sign, (versiunea în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura Călăuza v.b., Deva, 2011, p. 204): ,,… ca orice lucru și poezia/ are drumul și regula ei/ nu de drumul deafară vorbesc/ pe care poate merge oricine/ ci de drumul ascuns/ cum cel de la Neamț la Sihăstria/ pe acolo se scrie cu adevărat/ poezia/ pe drumul acela”. Este o altă credință de suflet a doi oameni hărăziți să-și găsească bucuria și libertatea interioartă prin cuvântul zidit în poezie, altfel spus să se apropie, cu smerenie și curățenie de Dumnezeu. Mi-am permis să încep prin a cita câteva versuri din poezia lui Theodor Damian, (84), nu pentru a face o pararelă între cei doi poeți, ci pentru a arăta încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de importantă a fost acea etapă nemțeană în viața lor, precum și în devenirea lor teologică și lirică ulterioară. Marcel Miron vorbește cu nostalgie despre lunca satului Nemțișor, evocând amintiri, profesori, care i-au marcat viața pentru totdeauna, povestind legende auzite de pe valea Râului Neamț sau de la poalele muntelui Pleșu. Amândoi amintesc despre Dresleuca, o apă curgătoare, pe malurile căreia s-au plimbat, în care s-au scăldat, care le-a auzit gândurile, le-a rămas o prietenă statornică și care, chiar și acum, după atâta vreme, le poartă mai departe în lume cuvintele meștesugit scrise în versuri.

Vom analiza, în cele ce urmează, maniera în care poetul Marcel Miron își conduce cititorii, prin prisma preotului. Poezia lui își are rădăcini adânc pornite din adolescența elevului seminarist. Locul acela și anii trăiți acolo i-au deschis poarta vieții către lume, către observația ei. Apoi contactul permanent cu poezia a avut loc mai peste tot, templul lui poetic devenind un locaș de cult universal. De aici nevoia de a scrie, de a se mărturiși altora și nu de a se izola în propriile-i versuri. În acest caz, poemele lui nu

36

Cronică literară sunt decât acel flux care-l atrage, oferindu-i malul la care a sperat să ajungă, ancora de suflet, aspirația aceea permanentă către fascinația divină, așternută pe hârtie cu simplitatea și curățenia trăirilor unui om matur rămas un permanent adolescent. Universul lui poetic este paradoxal. El este curat și limpede asemenea unei dimineți proaspete, scăldată în razele soarelui. Este ca roua, acele boabe de mărgăritar, așezate cuminți pe firele de iarbă verde. Toate acestea i se trag din înțelepciunea Vechiului Testament și a unui ținut minunat, aproape uitat sau nu (!?) de lume: Mănăstirea Neamț.

Poezia lui Marcel Miron este acea descriere lină, firească și curgătoare pornită dintr-o seninătate, o curățenie sufletească, așa cum se întâmplă după mărturisirea de dinaintea Sfintei Împărtășanii. Ea nu este doar purificarea păcatelor, ci exprimarea unui preaplin de sentimente și gânduri, ofranda ,,ale Tale dintru ale Tale, Tie-Ți aducem de toate și pentru toate”. Pentru Marcel Miron poezia este refluxul care îi dă posibilitatea să-și dăruiască poemele tuturor, plecând de la sine, ca să se întoarcă apoi, tot la sinele lui. Citindu-i cărțile ne dăm seama că el nu ar fi putut trăi fără acest flux-reflux poetic, versurile lui fiind, de fapt, înăși ființa lui. În mare parte, ea este amintirea copilăriei teologice nemțene, un paradis terestru descoperit cu ochii visători ai unui tânăr, avid de cunoaștere și de dialog permanent.

Cusută parcă pe un gherghef cu fir de borangic, în așteptare și speranță: ,,mă plec în fața chipului Tau, Iisuse,/ o pânză cusută de mine când eram copil/ [...] / stau în genunchi și aștept” (Chipul lui Iisus în goblen), poezia lui este o lungă Odisee lirică, pe care o reia iar și iar cu o sensibilitate deosebită. Cuvintele sunt încărcate de semnificații aparte, abia rostite.

Preotul și poetul Marcel Miron ne permit, cu o hotărâre nebănuită, accesul într-un univers aparte. Chiar dacă nu este spusă în mod direct, invitația în această lume populată de bărbați și fete care își iau viața în piept este clară. Pe de altă parte, călătoria aceasta prin timp este lungă de mai bine de 2000 de ani, iar Marcel Miron este ghidul. În Caiere de lumină, autorul ne oferă lumina ca un fir dătător de viață, care să fie cât mai lung și asemenea celui tors de Ariadna, să ne conducă spre cât mai departe.

O ală trăsătură specială și întotdeauna greu de realizat în artă (pictură sau sculptură) este arta portretului, în cazul de față vorbim de portretul literar, care trebuie să conțină acele elemente

deosebite, sugestive și de nuanță care să scoată în evidență personalitatea celui descris. Greutatea intervine aici, cu atât mai mult cu cât mijloacele artistice de care dispune poetul nu sunt cele ale artelor vizuale. În final, autorul apelează și trimite desigur, cu măiestrie și precizie, tot la un vizual, dar imaginativ, iar pentru a obține efectul scontat, adică acea împletire fericită între sugestie și viziune, cuvintele având aici cea mai grea pondere: ,,Atât de frumos împodobită!/ Îți râdeau primăverile/ pe părul de foc/ ca o pălărie de soare/ peste ochii verzui/ și buze leneșe” (Evghenie). Aceste portrete se găsesc peste tot în poeziile lui Marcel Miron. Personajele lumii lui (mama, tata, nepoții, foști profesori, prieteni, săteni etc.) trăiesc, în cea mai mare parte, într-un spațiu bine delimitat geografic, de exemplu ,,la deal de bazinul de apă al târgului” (Doi oameni fericiți). Eroii lui sunt prezentați succint, într-un tablou de maximum două sau trei versuri: ,,două suflete umblă slobod pe alee/ ea salută florile/ el se ascunde printre arbuști” [...] ,,două suflete mătură frunzele/ ea le adună în album pentru iarnă/ el suflă și le împrăștie” [...] două suflete stau la gura sobei/ ea își piaptănă razele de vise/ el doarme la marginea luminii” (Doi oameni fericiți).

Din mărturisirile autorului nu putea lipsi explicația menirii preotului, ,,acest împărțitor de Dumnezeu” (Preot). El este veriga care, prin harul hirotoniei îl împarte pe Dumnezeu la nesfârșit, încercând să urce, alături de credincioși, Golgota vieții. Poeziile și explicațiile curg firesc dintr-una într-alta. Viața, existența în sine ca și preoția lui sunt o datorie de suflet, de credință curată și luminoasă. Totuși Marcel Miron face o demarcație clară între cele două lumi: aceasta de aici, de pe pământ și cea la care, fiecare aspiră în felul său. Hotarul lui este exprimat, fără ca să ne surprindă, printr-un simplu semn de carte.

Este o revenire firească la cărțile fundamentale ale lumii din care el, după lecturi aprofundate, obosit de existență, precum și de experiențe copleșitoare, uneori îndelung veninoase, se roagă să mai aibă puterea de a întoarce încă o pagină. Aceasta ar putea fi una din posibilele explicații ale tuturor cărților pe care Marcel Miron a simțit nevoia să le scrie pănă acum. Poetul se vede pe el însuși ca pe o imagine a unui bătrân, care, deși obosit de lectura vieții, continuă să citească și să descopere, trăind în smerenie. După părerea lui, poezia nu este un înscris ,,în cuvinte tăcute”, ci este o ,,tăcere a durerii” (Pateric (1)), iar el preferă, fără echivoc, să aibă în veșnicie, un dialog tăcut în smerenie cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere poetul pendulează între un trecut sigur, semnul de carte

37

Cronică literară fiind linia despărțitoare a ,,două tablouri diferite/ ale aceleași existențe/ în urmă câmp tomnatic”, iar în viitor ,,o primavară care întârzie”. Versurile lui sunt încă o dată acea permanentă pendulare (flux-reflux) între trecut și prezent, dilema lui de a alege în care dintre aceste dimensiuni să trăiască. De aici încep să decurgă firesc întrebări, la care răspunsurile date pot avea un ton grav sau o notă ludică (Nopțile); ce este dorul de mamă? O întrebare la care în răspuns, poetul folosește cu predilecție cuvinte blânde, meșteșugit alese, pornite dintr-un suflet de copil, care încă mai dăinuiește și acum la maturitate. Iar dacă am încerca să atingem aceste lucruri, cu siguranță nu am reuși decât să provocăm răni adânci, chiar fără să vrem.

Un alt aspect indirect pus și pornit de la afirmația ,,mulți chemați, puțini aleși” este cel al dramei omului modern. De fapt, poetul, tot cu finețea caracteristică versurilor lui, spune cu ironie că omul modern este debusolat. El își caută nordul în permanență, figurând pe o lungă listă de așteptare înfrigurată: ,,La bazarul din centru se vând busole/ multă lume caută nordul/ debusolații s-au înscris pe liste de așteptare/ vine un agent care adună semnături/ să se deschidă raiul pentru toata lumea/ doar toți am fost chemați” (Al cincilea anotimp). Zbaterea aceasta între speranță și disperare, între putință și neputință, între afirmație și negație, între o existență limitată și limitativă, pe de o parte, și o aspirație către găsirea absolutului și aducerea divinului la nivelul mentalului uman, pe de altă parte (din nou acea mișcare de flux-reflux) este exprimată ca o concluzie în finalul acestei poezii: ,,Unde să te mai ascunzi? Prin ceruri fulgera aprigul Ilie/ marea este străvezie/ orizontul înșelator/ stai liniștit/ nimeni nu te caută/ cine să caute un nimeni?” În contra-replică și pentru a nu rămane în permanență debusolați în căutări și întuneric, poetul mai oferă o șansă: aceea a simbolului perpendicularității în care drumul către cer (ascensiunea) este linia verticală, dreaptă, în timp, existența noastră este linia orizontală, rectilinie, lipsită de perspectiva înălțării. Întrebarea firească ar fi: ,,de ce să te agăți/ dacă nu de cuiul din palmă/ și să te bucuri/ de floarea de la inimă?”

(Casa nouă). Și ca să nu ne abandoneze doar într-un orizontal plat, din bunătatea lui sufletească, poetul vine din nou cu o soluție, cu un ajutor, prin care parcă ar spune, ,,ridică-te!” (adică urcă pe linia verticală).

Îndemnul acesta nu este exprimat pe un ton poruncitor, ci mai degrabă amintește de seninătatea pastelurilor lui Vasile Alecsandri (pe care aproape că le-am uitat demult, care au rămas undeva departe și de care încă mai avem atâta nevoie, fără să ne dăm seama, că, de fapt, ar trebui să ne aducem sufletul aici, aproape de noi și să-l așezăm în noi): ,,Mă ridic cu-n stol de păsări/ printre nori, fire de gânduri/ mai deschid fereastra casei/ cu lumina printre rânduri/ Și se duc cocorii toamna/ tremurând de dor prin ceruri/ Rămânând fereastra noastră/ mângaiată doar de geruri./ Primavara când se-ntoarce/ puf de păsări năpârlite/ tremură pe la ferestre/ de lumină zdrențuite./ Și ne cheamă ciocârlia/ s-o urmăm în ceruri sus/ printre nori de lângă soare/ unde nu este apus” (Seara, storurile la ferestre).

O altă întrebare: ce este viața? Răspunsul îl aflăm în poezia Versuri albastre și aurii. În loc de celebra frază ,,O, deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune” (Biblia, ,,Eclesiastul” 1:2) poetul alege două culori oarecum complementare (albastrul și auriul) care exprimă nesfârșitul, lucrul de necuprins cu mintea, Marcel Miron nefiind un poet mistic, religios, chiar dacă se folosește de elemente religioase. El transpune totul într-o cheie modernă a zilelor noastre. Iar această lucrare este rezultatul unei combinații perfecte între firescul nuanței de albastru, încununat de blândețea și căldura oferite de auriu. Deși versurile lui abundă de problemele cotidianului, nu putem spune despre poezia lui Marcel Miron că ar fi plină de angoase sau de contorsiuni sufletești dureroase. Chiar și marile teme filosofice (existența noastră, viața, moartea, timpul, definiția omului – ce este el prin această trecere pe care noi o credem și ne-o dorim a fi reală) sunt abordate cu seninătate (de unde preferința pentru albastru) și optimism, cu speranță și lumină (auriu).

Există totuși poeme cu un pronunțat caracter social. În Balada celor douazecișipatru de sfinți de la Mănăstirea Neamț autorul nu uită să-i menționeze, cu multă amărăciune, pe sfinții martiri din închisorile comuniste din România: ,,uite Satana/ s-a vopsit în roșu/ a închis mănăstirile/ a pustiit bisericile/ acum sunt mai mulți preoți și călugări în pușcării/ decât în iad.” O poezie cutremurătoare, nu doar prin mesajul ei istoric adevărat, cât mai ales prin exprimarea credinței de neclintit de izbândă împotriva iadului roșu numit comunism: ,,voi sunteți preoții mei/ pe voi mă odihnesc// cu voi priveghez/ cu voi mă laud și mă înalț/ obișnuiți-vă să fiți vii printre morți/ slabi printre puternici/ liberi printre sclavi/ veseli printre plângăreți/ tari în suferințe/ răbdători până la orizont/

38

Cronică literară salvamari pe marea vieții/ voi sunteți salvamarii generației voastre/ și nu vă îndoiți ca Petru./ Eu nu întotdeauna vă voi întinde mâna/ fiți buni înotători pe valul înșelător.” Torționar sau răzvrătit, omul zilelor noastre se va căuta și se va regăsi prea târziu ,,aura mea va încolți în voi/ și vă va durea/ cu amare rădăcini” în urma trădării în destinul lui Iisus și nimeni, nici măcar el, preotul, nu va reuși să răspundă la această întrebare zguduitoare: ,,am rămas singur cu țărâna pe cap/ se face întuneric/ atâta pământ deasupra/ și dedesupt cenușa/ oare unde mă aflu?”

(Imi iau destinul în brațe).

Marcel Miron se exprimă în poezie cu o deosebită ușurință, preferând ideile simple, ca într-o joacă de copii, uneori inventând sau aducând în prezent cuvinte mai puțin folosite sau poate chiar uitate: ,,neplânsele lacrimi” (La Curtea de Argeș) nu înseamnă că amintirile nu sunt îndeajuns de plânse, ci că încă nu le-a venit rândul să curgă. El scrie în vers alb sau perfect în vers clasic, valoarea literară a textelor sale putând să fie cotată la un nivel de mare măiestrie și cunoaștere a regulilor prozodiei.

Autorul dovedește cât de ușor poate să scrie într-un canon muzical poetic, depănându-și ideile dintr-un vers într-altul cu seninătate: ,,Cruce care-mi stai la gât/ să-mi ții vieții de urât/ nu ești de-aur, nici deargint/ nici de lemn, nici de pământ, de-o albină ești făcută/ adunată-n trudă multă/ din lumină luminată/ în metanii însemnată/ de speranță agățată/ și cu dragoste smălțată, cruce scumpă, scump lucrată” (Cruce). În prefața semnată de Ioan Holban ,,Locul unde se rostogolesc îngerii” (Caiere de lumină) citim că poezia lui Marcel Miron ar fi ,,o poezie a departelui” aproape (am mai adăuga noi), pe care îl intuiești, dar pe care parcă nu-l știi pe de-a-ntregul; ai vrea să-l atingi, dar nu poți, crezi că l-ai trăit cândva aievea, dar totuși îl experimentezi pentru prima oară într-un permanent du-te vino, în același flux-reflux.

Chiar dacă amintirile sunt copleșitoare, nu putem spune că Marcel Miron se refugiază într-o poezie a trecutului. Din contra, el este o ființă a prezentului care, și mai mult, prin prisma formațiunii teologice de preot, încearcă să ofere un posibil exemplu de auto-situare între Dumnezeu (ca putere creatoare) și omul modern, care își caută un iluzoriu Eden terestru. De aici preotul-poet își pune întrebarea: ,,Cine știe/ poate nu-i bine că am plecat/ voi prin a

cui grădină veți mai hălădui?” (Îmi iau destinul în brațe).

Cărțile lui sunt ca un album de fotografii.

Citindu-le, retrăim alături de autor amintiri și impresii dintr-o lume orecum apusă, dar și adusă în prezent.

Timpul poeziilor lui este ceasul miezului de noapte când, ,,bâjbâind pe întuneric după/ amnare și feștile umede” (La miez de noapte) poetul își amintește de basmele copilăriei, de Valea Plângerii, invocând și punându-și toată nădejdea în Dumnezeu: ,,ajută-mă să Te iubesc!” (La miez de noapte). Zbaterea aceasta între agonie și extaz, între arșiță și dorință, izvorâtă din patima vinovată de a scrie ,,în spate-i istoria/ în față-i neantul/ în dreapta un înger/ și-n stânga un drac// [...] / sub tălpite tale desculțe/ aricii aducerii aminte/ te vor iubi/ și nu vei greși” (Prietene) își găsește refugiul tot în izvorul basmului românesc, transpus prin curajul faptei scrisului, în încercarea de a depăși obstacolele ce amintesc de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte:,,ești urmărit de zmeii ce îți vor pieirea/ aruncă pieptenul/ și oglinda/ în păduri de gânduri se vor pierde/ și în râuri de lacrimi se vor îneca” (Prietene).

Cărtile lui Marcel Miron sunt o reflectare a sinelui prin mulțimea de umbre, care cândva, s-au simțit și ele puternice în casa lor. Autorul se multiplică în progresie geometrică cu fiecare poezie pe care o scrie, retrăind cu seninătate, curățenie sufletească și bucuria de a împărtăși tuturor tot ceea ce l-a înfiorat în trecut iar acum, după atâția ani, reușeste să-și transpună amintirile, gândurile sub forma unui album liric.

Poeziile lui Marcel Miron sunt scrisul către înaltul aspirației către divinul absolut, dar și către trăirea terestră deși, se pune întrebarea unde este realul și unde este visarea sau năzuința sinceră spre lumină. El își poartă cuvântul în suflet, purificându-l și retrăindu-i seninătatea care transpare din însăși ființa lui. Poezia lui este bucuria celui care mărturisește visul lui, existența, nădejdea, credința și speranța.

(Acest text a fost scris pe baza următoarelor cărți: Marcel Miron, Versuri albastre și aurii, Editura Junimea, Iași – 2015, 113 pp.

Marcel Miron, Caiere de lumină, Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2015, 80 pp.

Marcel Miron, De la Kogaion la Athos, Editura Timpul, Iași, 2016, 77 pp.

Marcel Miron, Spre orizonturi albastre, Editura Timpul, Iași, 2016, 108 pp.)

39

Cronică literară ENIGME ÎN DESFĂŞURARE/ Fluturi de trup de Nicolae Vălăreanu Sârbu Octavian MIHALCEA Volumul de versuri al lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, Fluturi de trup (Editura Blumenthal, Bucureşti, 2015),ne prezintă puneri în scenă cu evident parfum panteist, profunzimea ideaticii realizând o binevenită sinteză cu elanul metaforic. Poetul acordă întâietate discursului cu vădite accepţiuni metafizice. Imaginile puternice dau o dimensiune aparte cărţii, ce poate fi abordată şi dintr-o perspectivă labirintică, conferind cititorilor multiple grile de interpretare.

Avem senzaţia plăsmuirii unor tablouri care tind spre holistic, spre ample edificări ideale: „Acolo,// voi încrusta în pietre semne,/ cine le va descifra/ deschide porţi spre tâmplele timpului,/ trage durerea după sine şi pleacă,// dincolo de prăpastie unde s-a rostogolit cerul/ şi se naşte într-un alt univers.// Aici un Dumnezeu exilat/ a creat cuvântul/ egal cu sine însuşi.” (Dincolo de prăpastie). Nedisimulata sensibilitate a versurilor lui Nicolae Vălăreanu Sârbu ne situează în proximitatea inefabilului.

Cromatici mutabile însoţesc aceste desfăşurări lirice, împreună cu fiinţa unor penetrante simboluri.

Nuanţele pasionale contribuie la consistenţa mesajelor expuse. Variate stări diafane atrag lectorii în lumi speciale: „Unde retrasă înfloreţte menta sălbatică/ nopţile boreale devin curbe/ cum drumurile peste munţi.// Cu rotunde flăcări răsăritul se-aprinde/ sub genele apelor repezi,/ cascade în sărituri deschizând porţi.// Acolo trupul tău cu linii spirale/ se-mbracă-n rochii de bumbac vaporos/ şi toamna priveşte ascunsă după culori.// Ochii mei cu

negru brodat în pupile,/ te visează-n ii de mătase cu florile albe/ ce-mi flutură-n braţe.” (Fluid şi vaporos).

Putem considera împlinirea întru metaforă ca un deziderat estetic al autorului. Transcendentul are, ca întotdeauna, virtuţi soteriologice: „Dumnezeu aduce prea departele, aproape/ în ochiul său magic/ binecuvântează viaţa.” (Până unde cerul atinge pământul). Memoria pare descinsă din incandescente oglinzi ştiutoare. Sunt favorizate atitudinile introspective, căile mereu fascinante spre aflarea esenţelor. Incontestabilă, propensiunea către verticală a poeziilor din Fluturi de trup. Ideatica filosofică asigură diverse potenţialităţi de evadare: „Într-o vreme când timpul se comprimă/ ori poate se dilată dincolo de margini,/ moartea e ucisă/ de propriile ei determinări,/ viaţa devine nesfârşită/ prin recompunerea materiei vii/ în evoluţie/ din ceva în altceva.” (Din ceva în altceva). Valorile sufleteşti ordonează meandricele trasee ale volumului, astfel petrecându-se metamorfoze, redimensionări cu impact deosebit: „E o taină în tine să cauţi/ ecoul din golul în care se aude,/ tot ce n-ai vrut să-ţi spui/ unde cuvintele cu miere pe limbă/ netezesc riduri.// Iar ochii cu norii pe gene/ prives c înlăuntru cum te ating/ şi urcă prin mine jertfa zidirii,/ să nu mă opresc din lucrare.// Când mâinile se prind de cer/ prin aer fortificându-se/ marea coroană a puterii.// Zilele îşi pun beţe în roate pe rând/ se miră cum transparenţa înşală/ şi lumina curge-n oglinda adevărului/ surpă fructul mâniei.// Ispitei îi pune zăvoare/ în timp ce fac/ tunel în idei.” (Tunel în idei).

Bucureşti, iunie 2018

40

Eseu Omul – coroana creaţiei lui Dumnezeu răului în locul binelui a fost decizia sa.

Răul nu are o fiinţă proprie. „Nici nu putem înţelege altfel răul, decât ca o lipsă a binelui. Întocmai după cum, când dispare lumina, urmează întunericul – care, cât timp lumina e de faţă, nu poate fi prezent -, tot aşa nici răul nu poate prinde rădăcină de la sine, în fiinţa noastră, atâta vreme cât trăieşte acolo binele. Când s-a îndepărtat însă binele, în locul lui a venit contrariul său. Însuşirea de căpetenie a libertăţii fiind alegerea în mod nesilit a ceea ce dorim, pricina relelor de care suferim azi nu poate fi Dumnezeu, tocmai El Care ne-a înzestrat cu o fire liberă şi neîngrădită, ci prostia noastră de a lege răul în locul binelui”9.

Căderea omului10 implică refuzul lui de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu şi de a intra într-o relaţie de părtăşie cu El, relaţie în cadrul căreia omul poate să-şi împlinească scopul pentru care a fost creat: asemănarea cu Dumnezeu. Omul caută să găsească în sine sensul existenţei sale. În loc să caute stabilirea unei relaţii de adevărată părtăşie cu Dumnezeu şi cu semenii lui, relaţie prin care poate reflecta chipul şi slava lui Dumnezeu, el caută să găsească sensul existenţei sale mai degrabă în relaţia pe care o are cu lumea creată. Rezultatul este că viaţa lui a ajuns să fie caracterizată prin robie, slăbiciune şi zădărnicie. Toate lucrurile, prin cădere, s-au răsturnat11. A fost nevoie de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, spre a salva neamul omenesc din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou posibilitatea omului de a accede în Împărăţia lui Dumnezeu. El S-a născut pentru o cauză: ca să ne mântuim noi12. El S-a întrupat „ca noi să fim îndumnezeiţi”13.

Prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos, noi, oamenii, am devenit „pietre ale templului Tatălui, tovarăşi de drum şi purtători de Dumnezeu”14.

Iată, cât este de mare privilegiul de care se bucură omul: de a fi tovarăş şi purtător de Dumnezeu.

Cristian BOLOȘ

Omul, coroana creaţiei, a fost „zidit” după chipul lui Dumnezeu (Facere I; 26-27), dându-i-se, în acelaşi timp, posibilitatea de a deveni asemenea cu El. „În afară de om nicio altă făptură nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”, scria Sfântul Grigorie de Nyssa1. „Bogatul şi mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre”2, a sădit în firea omului, în „acea falnică şi preţioasă fiinţă care e omul”3, „un amestec de dumnezeiesc şi de omenesc, pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora, atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât şi din plăcerile pământeşti prin simţământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii”4.

Prin faptul că Dumnezeu i-a dat omului „înfăţişarea după asemănarea cu un model de frumuseţe deosebită, a explicat cu acea ocazie şi destinaţia precisă cu care a fost adus la viaţă şi rânduit atunci, potrivit rostului activităţii lui, că toată destinaţia lui stă în legătură cu voia cea dumnezeiască”5. Omul „are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el se poate hotărî şi conduce singur, în mod liber după voia sa”6. Ca atare, el „posedă raţiune şi se conduce după judecata lui proprie”7. Săvârşirea binelui presupune faptul că omul are puterea să facă binele şi să evite răul. Însă, pornind de la ideea că omul este liber în acţiunile sale, nu înseamnă că săvârşirea binelui constituie o acţiune uşoară, deoarece firea omenească este nedesăvârşită, înclinând spre rău şi spre tot ceea ce provoacă plăcere. Deci, se impune o luptă continuă pentru ca cineva să-şi facă voinţa proprie lucrătoare a binelui8.

Din nefericire, omul nu şi-a folosit libertatea spre bine şi a căzut în păcat (Facere cap. III). Omul a fost făcut bun de către Părintele Ceresc, iar alegerea

41

Eseu Tocmai de aceea el este coroana întregii creaţii şi conducătorul ei. Omul are menirea să slăvească numele lui Dumnezeu, să Îi mulţumească pentru toate binefacerile revărsate asupra lui şi ca toate să le facă spre slava Creatorului său. De asemenea, el are datoria să-L iubească de Dumnezeu şi să se teamă de El (ȋn sensul de a se teme de pǎcat, care rupe comuniunea omului cu Dumnezeu), în conformitate cu porunca: „Să iubeşti pe Cel Ce te-a făcut şi să te temi de Cel Ce te-a plăsmuit”15.

Potrivit lui John Meyendorff16, concepţia despre om predominantă în Răsăritul creştin se fundamentează pe noţiunea de „părtăşie” (participare) la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca o fiinţă autonomă sau auto-suficientă; natura lui este cu adevărat ea însăşi numai în măsura în care ea există „în Dumnezeu” sau „în har”. Pentru aceea, harul îi conferă omului propria creştere „naturală”. Dumnezeu şi omul, diferiţi prin propriile lor firi, sunt în comuniune Unul cu celălalt prin energia sau harul lui Dumnezeu. Omul este centrul creaţiei, un „microcosmos” sau o „lume în mic”17, iar liberul său arbitru defineşte destinul suprem al universului. „Chipul şi asemănarea” cu Dumnezeu din om implică nu numai o deschidere a omului spre Dumnezeu, ci şi o funcţie şi o obligaţie a omului în întreaga creaţie.

Cu toate că omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuşi nu în această calitate constă adevărata sa desăvârşire, titlul său de glorie. „Ce măreţie, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, este pentru om în faptul că vrea să fie chip şi asemănare a universului, al acestui cerc care se mişcă, a acestui pământ care se schimbă? Aceste fiinţe care se află în el trec o dată cu cel ce le conţine…”. Unii spuneau: omul este un microcosmos, crezând că preamăresc natura umană comparând-o cu lumea aceasta. Desăvârşirea omului nu stă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător Creatorului. Revelaţia ne învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Însuşi „numele de om, zice Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului sau trupului luate în mod separat, ci amândorura împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu”.18 Măreţia omului nu constă, aşadar, în asemănarea sa cu universul, ci în faptul că „el a fost plăsmuit după

chipul şi firea Creatorului său”.19

Omul se ridică deasupra tuturor celorlalte creaturi şi prin trupul său (antropos - οάνθρωπος, -ου, cel care priveşte în sus). Trupul este purtătorul şi organul de manifestare al vieţii spirituale.

Trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului ca în monismul spiritualist. Trupul nu este nicio închisoare a sufletului20 ca în platonism sau în ascetismul rău înţeles, ci element esenţial al naturii umane. Seneca afirmase: „Căci trupul este o povară şi o pedeapsă a sufletului; îl zdrobeşte sub apăsarea lui şi-l ţine înlănţuit, dacă nu îi vine în ajutor filosofia şi nu îi îngăduie să respire privind întocmirea lumii, înălţându-se de la cele pământeşti la cele divine. Înţeleptul, ca şi cel ce tinde spre înţelepciune, este într-adevăr înlănţuit de trupul său, dar prin cea mai bună parte dintr-însul el se ţine departe şi-şi îndreaptă gândurile spre cele înalte. Sufletul nu se urâţeşte prin urâţenia corpului, în schimb trupul se împodobeşte prin frumuseţea spiritului. Mulţi se îngrijesc de trup şi cât de puţini sunt cei care se îngrijesc de suflet. Ce te poate face bun este în tine.

Ce-ţi trebuie a fi bun? A voi”21.

Trupul este potrivit pentru sălăşluirea şi lucrarea sufletului. Deşi inferior, el participă la viaţa spiritului, depăşindu-şi planul său biologic, natural. Iată, cât de admirabil prezintă „Epistola către Diognet” relaţia dintre suflet şi trup: „Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut. Trupul urăşte sufletul şi îi poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor.

Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bun…”22 S-ar părea că se dă un război între trup şi suflet, între tendinţa de a săvârşi răul şi voinţa de a face faptele cele bune, dar între trup şi suflet există sinergie (conlucrare). Fără trup, sufletul nu se poate actualiza, sufletul însuşi modelându-se, înnobilându-se prin trup. Simţurile trupului sunt şi simţurile sufletului; prin ele lucrează şi sufletul.

Omul n-a întârziat să se perceapă pe sine drept un simbol.23 În numeroase tradiţii, începând cu cele mai primitive, el este descris ca o sinteză a

42

Eseu lumii, un model în mic al universului. El e centrul lumii simbolurilor. Numeroşi autori au semnalat analogiile şi corespondenţele care pot fi stabilite între elementele ce alcătuiesc omul şi cele care compun universul, între principiile care călăuzesc mişcările omului şi acelea care guvernează universul. Pentru orice om, naşterea sa este ca o facere a lumii; este totuna dacă el se naşte sau lumea se naşte. La fel, şi moartea sa este ca sfârşitul lumii; pentru acela care moare este totuna dacă moare el sau lumea. „Ansamblul Dumnezeu-univers-om” este exprimat printr-o sferă, imagine tradiţională a lumii, în care fiecare om ocupă centrul. Omul nu se defineşte în lume şi lumea nu se defineşte pentru el decât prin raporturile lor reciproce: omul simbolizează un punct nodal al relaţiilor cosmice.

Note: 1 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în Scrieri.

Partea a doua, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Editura IBMBOR), Bucureşti, 1998, Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB), vol. 30, p. 16.

2 Ibidem, cap. II, p. 21.

3 Ibidem, p. 20.

4 Ibidem, p. 21.

5 Ibidem, cap. III, p. 22.

6 Ibidem, cap. IV, p. 22.

7 Ibidem, cap. VIII, p. 28.

8 Hristu Andrutsos, Sistem de morală, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1947, p. 134.

9 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic sau despre învăţământul religios, PSB, vol. 30, cap. 5, p. 296.

10 A se vedea Dicţionar biblic, Societatea Misionară Română, Editura “Cartea creştină”, Oradea, 1995, p. 943.

11 „Sufletul omului nu mai este ca la început. Mintea s-a întunecat în aşa măsură încât poate să şi nege existenţa lui Dumnezeu. Inima s-a pervertit şi iubeşte toate spurcăciunile.

Voinţa a slăbit şi nu urmăreşte binele. Funcţiunile organismului uman s-au pervertit. Omul nu mai mănâncă ca să trăiască, ci trăieşte ca să mănânce. Iar dăruirea trupească nu-i pentru a se revărsa întru dragostea naşterii de prunci, ci-i pentru a acumula plăceri. Omul devine egoist şi lacom şi desfrânat. De la căderea în păcat, generaţie după generaţie, omul se află în această stare tristă. În lumea post-modernă, şi în Europa unită în care intrăm, omul este legat de bani şi de plăcerile

trupeşti. Omul doreşte să acumuleze şi să posede tot mai mult. Omul este tot mai egoist. Trăieşte cu toate fibrele fiinţei sale ancorat în prezent. <<A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni>> (Ernest Bernea), este felul în care înţelege omul societăţii de consum viaţa” (Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dragostea fascinantă şi nemuritoare, Pledoarie pentru altruism într-o lume egoistă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 4-7).

12 Sfântul Grigorie de Nazianz, A treia Cuvântare Teologică, în vol. Cele cinci Cuvântări Teologice, Ed. Anastasia, 1993, p. 67.

13 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, în Scrieri.

Partea I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, col. PSB, vol.

15, cap. LIV, p. 151.

14 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1979, col.

PSB, vol. 1,cap. IX, 1-2, p. 160. Hristos S-a jertfit pentru omul păcatelor. „Iubirea supremă a lui Dumnezeu s-a arătat prin Cruce. Hristos S-a dăruit, din iubire, pentru salvarea noastră, pentru restaurarea noastră. La măsura iubirii Sale trebuie să tindem şi noi pentru a ne tămădui de egoismul în care zăcem” (Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, op. cit., pp. 7-8).

15 Barnaba, Epistolă, col. PSB, vol. 1,cap. XIX, 2, p. 135.

16 John Meyendorff, Teologia Bizantină, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 185.

17 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap.

XVI, p. 46.

18 Apud Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, pp. 143-145.

19 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap.

XVI, p. 47.

20 Ideea că trupul paralizează şi toropeşte sufletul, că îl înrobeşte patimilor, că îl ferecă într-un fel de temniţă, s-a răspândit de la Platon la o serie întreagă de gânditori, filosofi şi oameni religioşi.

21 Seneca, Cugetări moral-filozofice, selectate şi îngrijite de Vasile Rus, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2002, pp. 94-95.

22 Epistola către Diognet, col. PSB, vol. 1, cap. VI, pp. 340341.

23 Vezi Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, vol. II, pp. 373-375.

43

Eseu AVEM MODELE – LE CINSTIM ȘI LE URMĂM repede frânt”, în Editura Citadela din Satu Mare, 2018, ca profesor la Liceul/ Colegiul Național ,,Samuil Vulcan” Beiuș și la Liceul/Colegiul Trăim aici, în Beiușul ,,Mihai Eminescu” Satu Mare. nostru istoric și cultural, unde Cartea aceasta este extraordinar ctitoria episcopului român unit și de valoroasă și la sprijinirea autorilor a luministului Samuil Vulcan a dat ei am contribuit și subsemnatul, prof. atâtea personalități ilustre, împreună Teodor Rif, participând împreună cu cu toate celelalte școli ale acestui oraș, aceștia, cu Ovidiu T. Pop și Viorel ajuns acum la rangul de municipiu Câmpean, la continuarea legăturilor tocmai datorită școlilor sale. sufletești între Beiuș și Sătmar, În școlile Beiuşului s-au format reliefată prin titlul omonim al unui foarte mulți tineri de valoare, care articol dedicat tocmai lui Corneliu au devenit lideri ai națiunii române, Mezea, de prietenul său ceva mai tânăr, prezenți în toate etapele istorice de asemenea vulcanist, Titus Livius decisive ale ei, cum se exprima un Roșu, alături de care distinșii autori cronicar în ziarul ,,Beiușul” din 1921. ,,Pleiada bărbaților care au purtat luptele mi-au făcut onoarea de a mă număra (v. Ovidiu naționale din Ardeal a ieșit în mare parte din școlile T. Pop, Viorel Câmpean, CORNELIU MEZEA – Beiușului, unde în mediul românesc al intelectualilor un destin prea repede frânt, Satu Mare, Editura români și la suflet, s-au oțelit pentru a ține piept Citadela, 2018, pp.7-8).

Cartea aceasta a fost lansată în 11 mai 2018 tentațiilor dușmanului abil și neîmpăcat.

Maramureșul, Sălajul, Crișana și Banatul la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Satu își trimiteau fiii la Beiuș, izvorul luminat și una Mare, iar în 5 iunie, același an, la Colegiul Național din puținele cetăți ale luptelor noastre naționale.” ,,Samuil Vulcan” din Beiuș, de fiecare dată în prezența delegațiilor celor două colegii. (,,Beiușul” I, 1921 nr.1 (1 iunie), p.1.)

La Beiuș chiar s-a Numărul liderilor trăitori, formați sau veniți parafat protocolul unei să se formeze aici pe această vatră devenită centrul permanente, tuturor acțiunilor culturale și sociale, cum spunea colaborări același cronicar, este impresionant, atât de mare, sistematice, organizate și încât nu îndrăznesc a încerca o enumerare, spre metodice între cele două a nu jigni memoria celor duși la Tatăl Ceresc sau școli cu repere atât de ,,mândria” celor existenți încă în viața noastră cea însemnate pe axa timpului, prin cei doi directori, prof. trecătoare.

Dumnezeu a rânduit, însă, ca în acest an al Mihaela Ilieș și prof. Liviu Centenarului Marii Uniri, în Anno Domini 2018, să Rotaru.

Așadar, colaborarea alegem, să selectăm pe unul dintre cei mai demni de între colegiile pomenire datorită impresionantelor sale realizări pe aceasta tărâm științific, într-o viață ce nu rotunjește complet amintite s-a hotărât sub personalității vârsta de 33 de ani. Este vorba de profesorul semnul Corneliu Mezea, a cărui existență se încadrează între excepționale a lui Corneliu Mezea, care le-a apropiat 24 noiembrie 1903 și 12 august 1936, o existență prin prestația sa ca profesor în amândouă, la Liceul cristică, cum foarte frumos se exprima Viorel Român Unit ,,Samuil Vulcan” în perioada 1927Câmpean care, împreună cu Ovidiu T. Pop, ambii 1930, iar la Liceul ,,Mihail Eminescu” doar în anul din Satu Mare, înfățișează magistral viața acestuia școlar 1935-1936, din cauza unui accident fatal din sub titlul ,,CORNELIU MEZEA - un destin prea 12 august 1936.

Omagierea lui Corneliu Mezea chiar în anul

Prof. Teodor RIF

44

Eseu 100 de la Marea Unire din 1918 se datorează, în concepția organizatorilor din Satu Mare și Beiuș, întregii sale activități sociale și didactice din cele două cetăți ale culturii, Beiuș și Satu Mare.

Dar, în mod deosebit, omagierea se datorează a două din lucrările sale: Jertfa Românilor din valea Beiușului pentru întregirea neamului, apărută în 1935, în numărul de debut al colecției ,,Biblioteca Beiușului”, la cunoscuta, pe atunci, Tipografie Doina Beiuș, (Teodor Neș, Oameni din Bihor, 1848-1918, Oradea, 1937, p. 620, apud Ovidiu T. Pop, Viorel Câmpean, op.cit. p.31) și Vasile Lucaciu, ,,Leul de la Șișești”, 1852-1922. Viața și faptele lui, Satu Mare, Editura ,,Presa liberă”, 1936. În prima lucrare amintită aici, Corneliu Mezea cheamă pe ,,aleșii popoarelor”, ,,cei care au în mâini destinele Statelor”, ,,Să vie aici la noi să vază, să auză și să cunoască de aproape acest popor blând, muncitor și a toate iertător. Să plece urechile și să asculte, de aproape, suferințele și durerea lui.

Să cunoască adevărul și să crează că pământul acesta al nostru este. De mii de ani îl aparăm, muncim, stropim cu sudoare și-l frământăm cu sângele multor mucenici și martiri ai neamului.

Legați suntem de El cu legătura de sânge și nici un petic, vii, nu vom ceda, căci suntem ca <<floarea albă a României Mari răsărită din cenușa martirilor>> aluatul dospit cu sângele lor frământat cu pământul acesta scump și sfânt.” ( Ovidiu T. Pop, Viorel Câmpean, Op. cit., pp. 36-37) În prefața celei de a doua lucrări despre care spuneam că ne impune omagierea lui Corneliu Mezea - Vasile Lucaciu ,,Leul de la Șișești”, 18521922. Viața și faptele lui, autorul Coreneliu Mezea afirma: ,,A scrie viața…. lui Vasile Lucaciu înseamnă a scrie însăși istoria politică a Românilor ardeleni și năzuința lor spre Unire, de la 1887 încoace până la realizarea mărețului ideal al Unității naționale, de la 1918.”

Vorbind în continuare de activitatea lui Vasile Lucaciu, pusă în slujba românilor, Corneliu Mezea îl așează ,,alături de martirii cauzei naționale de la Beiuș…”, ,,Căci Lucaciu a fost și al nostru, al beiușenilor, pe lângă că a fost al neamului întreg.

Voi Sătmărenii puteți fi mândri că s-a născut aici la voi…, noi, însă, suntem mândri că l-am dat românismului, trimițîndu-l în Camera maghiară, de unde glasul lui de arhanghel a fost auzit peste toate frontierele și la toate popoarele lumii.” (v.

Vasile Lucaciu ,,Leul de la Șișești, 1852-1922. Viața și faptele lui, de Corneliu Mezea, profesor (Satu Mare), Editura ,,Presa Liberă”, 1936, pp.7-8) Acum, stimaţi cititori, înțelegeți de ce noi, vulcaniștii din Beiuș și eminescienii din Satu Mare, am realizat între noi unirea asta mică, în acest an al

Marii Uniri din 1918. Ne-a ajutat în întreprinderea noastră tocmai marele vulcanist Corneliu Mezea, absolvent aici, în Vulcania, în anul 1923 și întors ca profesor, tot aici, în perioada 1927-1930 și la Liceul ,,Mihail Eminescu” din Satu Mare, în anul școlar 1935-1936.

Dacă în cazul potrivirii acțiunilor beiușenilor și sătmărenilor a lucrat Dumnezeu, oare în cazul coincidenței acțiunilor noastre și ale Societății Culturale Pro Maramureș, a Centrului Cultural ,,Dragoș Vodă” Cluj-Napoca, de sub președinția domnului Vasile Iuga de Săliște, n-a lucrat tot Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să binecuvânteze tot ceea ce facem noi în această Grădină a Maicii Domnului, care este România?!

Acest distins Domn, Vasile Iuga de Săliște, a îngrijit și completat încă o lucrare excepțională, cea a lui Tiron Albani, Leul de la Șisești, Cluj Napoca, Editua ,,Dragoș Vodă”, 2017.

Această lucrare a lui Tiron Albani și cea a lui Corneliu Mezea, lansate la 9 iunie 2018, aici, la Beiuș, ne dau, sigur, o imagine completă despre Vasile Lucaciu - ,,Leul de la Șișești” și despre epoca sa, despre dorința lui și a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Basarabia de a se uni cu Regatul României.

Dar acum, în acest an 100 de la Marea Unire din 1918, in hoc anno Domini 2018, noi, toți românii care am trăit mai mulți sau mai puțini ani în perioada 1918-2018, ar trebui să facem un bilanț a ceea ce am făcut noi în anii trăiți de noi, în anii noștri. Unii dintre români au trăit din cei 100 de ani o treime, alții o doime, alții trei pătrimi sau mai mult. Haidem să ne întrebăm ce-am făcut noi pentru țara aceasta, mistuită acum de o scârboasă ciorovăială politică, alimentată și de presă, în anii noștri.

La bilanțul acesta, Vasile Iuga de Săliște poate sta cu fruntea sus pentru că în anii săi, în cei 70, a făcut ceva extraordinar – revalorizarea celor două cărți despre Vasile Lucaciu. Dacă numai atâta ar fi făcut, ar fi chiar destul, dar a făcut mult mai mult.

Dacă ne-am număra și noi, sătmărenii și beiușenii, și am zice că am făcut ceva, ne-ați acuza, poate, de falsă modestie. Dar, dacă doriți și Dumneavoastră să vă înscrieți într-un bilanț pozitiv, faceți efortul de a citi cărţile lansate la Beiuş şi Sătmar, dovedind că ne cinstim și ne urmăm modelele pe care le avem.

45

OMNIBUS LECTORIBUS BENEVOLIS SALUTEM! TUTUROR CITITORILOR BINEVOITORI SĂNĂTATE!

Eseu MOTIVARE ŞI DEMOTIVARE deveni un profesor de succes, fiind capabil să arate empatie elevilor supuşi unei evaluări. O persoană care a trecut prin situaţii stânjenitoare şi umilitoare ar putea deveni un profesor plin de tact şi discret când se confruntă cu probleme de comportament sau de predare, arătând respect şi înţelegere faţă de elevi, tratându-i ca fiinţe umane, indiferent de criteriile de vârstă.

Abordarea unei teme de motivare şi demotivare în sistemul educaţional, atrage după sine o provocare în care întreaga carieră didactică se reflectă ca într-o oglindă. Nu este o oglindă magică, ca în basme, în care se reflectă doar lucrurile bune sau doar cele rele sau realitatea pe care o dorim noi refelectată. Este o oglindă a adevărului în care putem revedea tot ceea ce am făcut, rostit, adăugat sau neglijat ca profesori de-a lungul carierei.

A vorbi despre motivarea şi demotivarea elevilor în procesul instructiv-educativ, fără a ne simţi noi înşine ca dascăli motivaţi, e un act lipsit de corectitudine. Natura meseriei de profesor este extrem de complexă, implicând aspecte numeroase, de la cele cognitive şi sociale până la aspecte profund umane. Statutul de profesor nu poate fi redus la modul simplist în care să apară ca un actor pe scena clasei. Dascălul e mai mult decât actor, nu doar predă, spunându-şi „rolul”, ci se implică în viaţa elevilor, îi vede şi ascultă, le percepe trăirile, atitudinile, sentimentele şi gândurile şi caută cea mai bună cale spre a le fi sprijin atunci când au nevoie.

Noi, ca fiinţe umane, mai mult sau mai puţin conştient, avem nevoie de motivaţie pentru orice: pentru a trăi, pentru a ne hrăni, pentru a creşte şi a ne dezvolta, pentru a vedea şi a auzi /asculta , pentru a umbla sau a ne aşeza, pentru a cânta sau a dansa şi nu în ultimul rând pentru a preda şi a învăţa.

Profesorii sunt foarte importanţi în procesul instructiv-educativ, dar ar fi ideal dacă atât profesorii cât şi elevii ar reuşi să perceapă dascălii ca pe adulţii care învaţă copilaşii să umble. La început îi ţinem de mână şi treptat, când copilaşii/ elevii devin încrezători în forţele lor, adulţii/profesorii fac un pas

Danieala Diana PAUL Cele mai bune lecţii din lume, mai bune decât orice lecţie care poate fi vreodată predată de cineva, sunt cele pe care le învăţăm singuri, din proprie experienţă. Aceste lecţii rămân unice, memorabile şi folositoare pe parcursul întregii vieţi. Nu avem nevoie de motivaţie externă pentru a le învăţa, deoarece nu ni le predă nimeni. Există o forţă internă care ne conduce şi această forţă confortabilă ne face să ne simţim motivaţi în a experimenta lucruri noi.

Totuşi, există anumite momente de-a lungul vieţii, când noi, ca fiinţe umane, nu găsim suficiente resurse în noi înşine pentru a face anumite lucruri sau când stima noastră de sine scade mult şi atunci simţim nevoia de a fi motivaţi de factori externi.

Acest gen de experienţe pot marca decisiv existenţa noastră, cariera şi întregul nostru fel de a fi dacă nu regăsim motivaţia internă de a le depăşi. Oricum e de preferat să căutăm motivaţii externe (când cele interne sunt nefuncţionale) decât să ajungem complet demotivaţi. Odată pierdută motivaţia, e foarte greu, dacă nu imposibil, să o recapeţi.

Astfel de momente sunt prezente şi în cariera noastră de dascăli. Sunt momentele în care ar trebui să ne oprim puţin şi să contemplăm toate lucrurile pe care le-am făcut, exprimat, simţit sau trăit în ultimii ani de predare. Avem uneori nevoie de timp pentru noi înşine, de spaţiu pentru a ne oferi propriul feedback şi, de ce nu, pentru a ne confrunta cu noi înşine, acceptând sau refuzând anumite aspecte.

Dacă constatăm ca nu găsim suficientă motivaţie internă, abia atunci ne vom îndrepta spre cea externă.

Din punctul meu de vedere, cei mai motivanţi profesori sunt aceia care au experimentat măcar o dată gustul amar de a fi demotivaţi, ca elevi, căci să nu uităm că am fost şi noi, profesorii, odată elevi.

O persoană care a picat vreodată un examen şi s-a simţit neajutorată, diperată şi total descurajată, dar care a fost suficient de norocoasă în a găsi resurse externe pentru a redobândi motivaţia, ar putea

46

Eseu înapoi, distanţându-se uşor, dar lăsând totuşi braţele deschise doar pentru a-i ghida şi motiva pe copilaşi / elevi să ajungă la ei, dar de data aceasta singuri, fără a fi ţinuţi de mânuţe.

De-a lungul carierei de dascăli, spre mirarea multora, primim şi învăţăm şi noi lecţii la şcoala în care intrăm ca profesori şi uneori ieşim ca elevi, cu lecţii de viaţă predate de către propriii noştri elevi.

Ar fi foarte multe lecţii pe care le-am invăţat, dar pentru mine cele mai memorabile au fost cel în care am învăţat să îmi lărgesc orizonturile de percepţie şi de judecată a lucrurilor, să nu tratez în mod tranşant orice problemă şi să accept că lucrurile nu sunt doar în alb şi negru ci poate să existe şi zona gri în mijlocul căreia stă victorioasă motivaţia de a merge mai departe. În încheiere aş dori să exemplific una din cele mai memorabile şi motivante experienţe atât ca dascăl cât şi ca om. Era o zi obişnuită de predare, în care urma etapa de fixare a noţiunilor proaspăt însuşite. Elevii aveau de rezolvat un exerciţiu aplicativ şi în liniştea care domnea, fixam podeaua clasei, pierdută pentru cîteva momente în universul meu. Privirea mi-a fost atrasă de o pereche de bocanci impecabili, lustruiţi, fără nicio zgârietură, fără pic de noroi. Fără să vreau mi-a sărit gândul la discuţia pe care o avusesem cu propriul meu copil în acea dimineaţă, legată de perechea lui de bocanci care după prima purtare arăta ca după război. Curioasă, am ridicat privirea spre elevul din prima bancă, să văd cine poate fi atât de atent şi grijuliu. Am rămas încremenită constatând că era elevul cu dizabilităţi locomotorii şi care era adus la şcoală, în scaun cu rotile, în fiecare dimineaţă de mama lui. M-am simţit precum cel mai mic om din lume, iar primul lucru pe care l-am făcut întâlnindu-mi fiul a fost să îi strig: „Fugi, copile, fugi cât te ţin picioarele!”.

Ceea ce face impresionantă lecţia primită este faptul că ea nu a fost predată în mod conştient şi aici stă cheia succesului şi în cariera noastră de profesori: elevii de multe ori nici nu trebuie să simtă predarea, ea trebuie să vină cu suficientă motivaţie şi nu impunere, iar atunci succesul şi câştigul vin garantate şi pe toată viaţa.

Vasile Conioşi MESTEȘANU

Haiku

Halloween party – şi pepenii bunicii se sparg prin cluburi muşuroi cosit – altă lecţie despre apocalipsă ploaie-n pădure din tăişul securii picură-ntruna visuri de Crăciun – sub bradul săracului numai podele ora de desen golind tot verdele înapoi pe frunze lebede-n iarnă– în ritmuri diferite fulgii şi penele curs de ikebana – la ferestrele mele flori de gheaţă lacăt la poartă – curtea iarăşi plină de muşuroaie după vernisaj – în grămada de frunze aceleaşi culori lună târzie piticul de grădină încă tot verde

47

Eseu LA TÂRGUL DE CEPE — Prin 14-15 septembrie. Pornirea era pe întuneric, pe la ora trei dimineața. Afară se vedea de la lună.

Gândești că și bunul Dumnezău dădea așa, fiindcă de fiecare dată când se mergea la „Târgul de cepe“, era lună.

Drum nu era, ci doar o cărare. În pădure era întuneric, însă cărarea fiind bătătorită, era lucie de la lumina lunii.

S-au adunat mulți săteni. S-au făcut coloane. Tineretu’ era cu tineretu’, bătrânii erau cu bătrânii. Meream pe cărare tăți. Tineretu’ mai după laolaltă, bătrânii, no, care de care! Tinerii aveau becuri de mână6cu baterii. Eu dacă eram străină m-am legat de o fată mai mnică ca mine, care nu a fost măritată. Ana o chema. Era de-a lui Matos. Eu cu Ana am fost ultimele. N-am mărs înainte că nu am știut cărarea. O mărs ceilalți. Fiindcă nu știam cărarea prin pădure, i-am spus Anei: Hai să punem câte-o soroavă pă cărare.

— Ce să puneți?

— Bote de fag... Ce să rumpe din fag, din carpân... creangă uscată ce o pticat de pă lemn gros. Îi un lemn care s-o uscat, s-o rupt și o pticat din fag.

— Găteje... Vreascuri! Am înțeles! Dar de ce?

— Să știu pă unde am fost. Să știm pe unde să ne întoarcem. O mai fost cu noi Gheorghe, Văsălică și Nelu, frații Anei. Pruncii aceia aveau vreo 17-18 ani. Sora lor, Dochița, fiind mai mică, a rămas acasă. Și le-am zis: „Toți să puneți câte-o botă, să rezemați câte-o soroavă, din cărare, de un lemn de fag, de carpân, stejar...“, lemne ce creșteau în pădure. Pe scoarța unora erau scrijelite numele celor care au trecut prin pădure. Minten, minten, tăt am pus. Apoi am făcut un popas la „Omul cel mort“.

— La cine?

— La „Omul cel mort“.

— Ăsta cine-o mai fi?

— Din bătrâni se povestește că demult, un om sărman, care a trecut prin pădure, singur, a fost

Gheorghe MUNTEANU — Nu uit când am mărs prima dată la Asuaj, după ceapă – îmi povestește la telefon doamna Aurica Oșan.

— Unde?

— La Asuaj. La Asuaju de Sus. Unde-i „Târgu’ de cepe“1. Târgul ăla de cepe era tare „luat“ de tăte satele astea, începând de la Culciu, încoace, la Bârsauă2 și chiar până la Baia Mare. În Măriuș3 eu am fost zinită în anul 1970, în 22 august. M-o adus Gyorgye. Io n-am „fost fostă“ niciodată la Asuaj. Eu cum sunt din Rușeni4... când eram fată, nu eram umblată!

Nici nu am văzut păduri așa de mari, că știți cum e acolo cătă Rușeni, lângă Satu Mare… Nu sânt așe păduri mari!

În anul în care am zinit, am vrut am mere și eu la târg, să văd cum îi și m-am cerut de la soacrămea: — Mămică, dar, lăsa-mi-i să mă duc și eu în târg la Asuaj?

No, zâce soacră-mea: — Hai că-i mere și tu după ceapă. No! Ce am avut? 18 ani! Eram venită de-o lună în sat.

No și io, ca să văd cum îi acolo, amărâta, am zâs: „Oi mere, după ceapă“. Soacră-mea era găzdoaia „cășii“, că socru-meu o murit. L-am întrebat și pă Gyorgye: — Măi Gyorgye, da lăsa-mi-i să mă duc în târg în Asuaj?

— Scumpa me Aurică, cum să nu te las! – mni-o răspuns Gyorgye.

Am povestit înainte cu cele neveste și înt’o zi ne ducem. Da, atunci, tot tineretu’ era acasă!

Atunci era tineret! Nu ca acum! Tăți strigau: „Hai la ceapă! Hai la ceapă!“ Și strigau așe de tare că se auzea în tăt satul. Pe lângă strigături mai bătuceau badoage5, să de-a alarma la tătă lumea, că se merge după ceapă.

— În ce lună era organizat târgul?

48

Eseu omorât de tâlhari. Or fi crezut că omul are bani asupra lui. Dar omul o avut doar o ceapă. L-o omorât pă bdietul om, pentru o ceapă. Cine l-o găsit, acolo l-o și îngropat. Se povestea că erau mulți tâlhari pe vremurile acelea, veniți de pe la Bârsauă. Locul unde a fost găsit mortul a primit numele de „Omul cel mort“. El se află situat lângă cel mai înalt punct al cărării dintre cele două sate. Acum, în acel loc este o mică poiană, de 20-25 de arii, înconjurată de pădurea de fag. N-o lăsat lumea să crească lemne pă locul acela. Când am ajuns la „Omul cel mort“, am văzut în mijlocul poienii un foc. Am aflat că a fost făcut de primii oameni din grupul nostru care au ajuns acolo. Mai apoi, de fieșcare dintre grupurile de drumeți din fața noastră, care cum ajungeau la poiană, puneau câteva lemne pe acel foc, sau dacă s-a stins între timp, aprindeau câte un ptic de foc, pe „Omul cel mort“, să-i fie de pomană, așa cum am zice: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească“.

Flacăra era ațâțată și când mergeau oamenii încolo pe întuneric și când veneau înapoi, pe lumină. În Asuaj am ajuns pe la ora 7 dimineața. Aici am văzut un obicei tare fain. Aproape toată lumea era îmbrăcată în costume populare. Fetele erau așa de faine! Încă așa ceva n-am mai văzut! Aveau părul împletit în două coade, că atunci nu erau fetele tunse și tăt capul le era împodobit cu agrafe colorate, aveau și zgardă la grumaz, cu mărgele. Tare dragi mi-au fost! Purtau și cătane7, fain colorate, cu oglinzi liptite.Cămășile lor de pânză erau brodate și aveau cusute dantele.Fetele aveau și pindeleu8.

Că numa’ de dragu te uitai la ele. Și feciorii erau faini. Ei aveau clopuri de paie tărcate (împodobite) cu mărgele și pene. Erau îmbrăcați cu gaci9, cămeși de pânză și cătane.Aproape tăt tineretu’ era încălțat cu optinci. Puțini erau aceia care purtau teniși sau pantofi. Apoi am auzit muzică! Se cânta muzică populară. Erau trei pe scenă: unul cu acordeonul, unul cu gurduna, de-acee mare și altul cu vioara. Și cântau așe de fain…, așa de mândru! Atunci nu erau microfoane!

Erau mulți vânzători de ceapă galbenă și roșie. Cepele erau împletite în funii și cununi și erau unse cu unt ca să strălucească și erau agățate pe nișe bote sau pe sârmă. Și pe jos erau expuse cununi de ceapă. Ne-am cumpărat de-acolo și miere cu fagure. Tare ne-o plăcut! De-a umăru’ aduceam cepele în raniță. Cam 4-5 kg de ceapă de persoană.

Care cum putea!

La soacra în sat, atunci, nu-și prea puneau oamenii cepe în grădină. Femeile mergeau cu nopsamu’10, de la mic la mare.În acele timpuri, femeile nu și-au făcut „grădinărie“. No știut să-și pună legume în grădină. Fetele de la 11 ani mergeau cu nopsamu’. Au mărs la școală cât au mărs, dar mai mult erau cu nopsamu’. După ce am venit io în satul Măriuș, mi-am făcut o grădină așa cum am avut la Rușeni. Apoi femeile o început a-și face și ele grădini, c-o văzut la mine cum s-o făcut tare faine poprica, ceapa și curechile11...

Pe la mniazăzi, pornim cătă casă, împreună cu două bătrâne ce aveau păste 60 de ani: nana Nastai Agrița și cu nana Blaga Anța. Cu ele am venit până la „Omul cel mort“. Acolo ne-am hodinit lângă foc, fiindcă am urcat dealul cu desagele-n spinare, care erau destul de grele. Am pus și noi câteva lemne pă foc. Acolo am mâncat de vreo două ori.

Alții mai beau o gură de pălincă, și mergeau, și veneau alții și puneau lemne pe foc.

— Focul era aprins de fiecare dată când cineva ajungea la „Omul cel mort“? Mă refer în timpul anului.

— Nu! Doar o dată pe an, în ziua când era „Târgul de cepe“. Spuneam că acolo am mâncat. Împreună cu noi au mai fost copiii: Donca, Gheorghe, Văsălie și Ion (Nelu). Apoi femeile ne-au spus: — Măi prunci, hai să mergem cătă casă!

Pe aici trebe să mergem – ne-o spus nana Agrița.

— Uite pe aici trebuie să mergem, că pe aici am venit! – le-am spus eu. Ele ne-au indicat o cărare pe de-alături, care cobora în altă parte. Acolo era o cruce de cărări ce duceau în diferite direcții: spre Chilia, altă la Homorodul de Jos – Necopoi, altă cărare cătă Sâi, altă la Măriuș. Nana Agrița, nana ... uite, pă cărarea asta trebuie să mergem–le-am mai arătat odată cărarea cea bună. Ele nu și nu!

Uite pe cărarea asta am venit și pe asta trebuie să ne întoarcem...– le-am atras încă odată atenția.

— De unde știi, că tu amu odată ai zinit cu noi și tu ne spui nouă pe unde să mergem? Tu ești o aduetură12, tu ni conduce pă noi?– mni-o spus nana Agrița.

— Știi ce Anuță, noi om merge pă aici– i-am spus eu fetei, arătându-i cărarea cu soroave.

Apoi le-am mai repetat babelor că nu aleg drumul cel bun: Nana Anța! Da uite, noi am pus soroave, noi am pus bote pă cărare, ca să știm pă unde să ne întoarcem... Dar nu mni-o mai zâs nimnic și ele au

49

Eseu plecat fără noi, pă altă cărare. Nu știu ce-au pățit babele, parcă le-o luat Dumnezo’ mințile. Apoi s-o tăt dus babele cherestul13 și no ajuns acasă, până sara târziu. Au nimerit pă la Homorodu de Jos14.

— Ce-au zis bătrânelele când v-ați întâlnit cu ele?

— Nu, că nu ne-am întâlnit cu ele. Pă când ne-am băgat în sat, oamenii ne-au întrebat:Cum de veniți numa’ voi? Venind în sat, no știți cum îi, femeile alea mai bătrâne... Tare multe babe au stat atunci pă „laițăle“ de la drum, doar era sărbătoare.

Tot la a doua-treia laiță, așteptau babele să le vină pruncii de la Asuaj, să-i întrebe una, alta.... Pe cei cu cepele. Apoi ne-au întrebat: Da’ cum de veniți numai voi pruncii? Că coptil am fost și io. Apoi Ana, i-o zâs soacrei mele:

— Nana Moary, păi noi am venit cu nana Agrița și cu nana Anța. Numai că după popasul de la „Omul cel mort“, ele nu au vrut să mai vină cu noi. Aurica le-o zâs că n-au ales drumul cel bun, însă babele n-au vrut a o asculta, spunându-i că-i o aduetură și că nu i-a conduce ea pă ele. O mai zâs nana Anța că pă ea în sat o fătat-o maica ei și că nu s-a lăsa condusă de o aduetură.

Pe femeile acelea le-o umflat râsul, au râs de mine, când au auzit acel cuvânt, „aduetură“, pedig eu nu știam atunci ce înseamnă.

— No lasă că vin ele acasă!– ne-o zâs nervoasă soacră-mea, mămica, cum îi spuneam eu, singura căreia nu-i ardea de râs. Fata care-i adusă în sat, e adusă de băștinașă sau de aduetură? Câte fete nu sunt ca și Aurica?

— Eu cu Aurica am pus soroave pă cărare și ne-am luat după ele în drumul cătă casă– o mai zis Ana. — Aurică! Te-o făcut o aduetură?Adică tu ești o nimnica înaintea lor? M-oi lega eu de ele!

De ce te fac pe tine o aduetură? M-oi sfădi eu cu ele! Nu-i bai că și cocostârcul îi o aduetură, dar îl mânâncă pă băștinașul broscoi! – o zâs soacrămea, supărată foc și pară. Așe le-o sfădit soacrămea când le-o întâlnit, de nici la magazin n-or mai vrut a mere repede. No, așe o fost.

— Cam câți kilometri ați parcurs din Măriuș până în Asuaj?

— Cam 15 kilometri. Trei-patru ore de mărs.

— E destul. 30 de kilometri într-o zi!

— Știți cum mni s-o făcut tălpile de la

50

pticioare de la drumul de atunci?

— Cum?!

— Numai bășici!– mi-a mai spus doamna Aurica.

Note: 1. Târgul de cepe = expoziție cu vânzare a cepelor, dar este și un festival străvechi, o sărbătoare folclorică, cu cea mai veche tradiție pentru întreaga zonă a Codrului. El are loc în comuna maramureșeană Asuaju de Sus. Evenimentul este și un prilej pentru ca tinerii să se întâlnească între ei (odinioară, evenimentul era un prilej favorabil pentru găsirea partenerului, similar cu ceea ce a reprezentat cândva „Târgul de fete“ de pe Muntele Găina). Probabil, doamna Aurica a participat la „Târgului de cepe“, în anul premergător (1970) organizării primei ediții a acestui festival (1971), care în luna septembrie 2017, a ajuns la a 47-a ediție.

2. Bârsauă = Bârsăul de Sus și Bârsăul de Jos, sate din județul Satu Mare, situate în nord-estul satului Asuaju de Sus. 3. Măriuș = sat în comuna Valea Vinului, din județul Satu Mare, cu o populație de circa 200 de locuitori.

4. Rușeni = sat în comuna Păulești din județul Satu Mare, cu o populație de circa 200 de locuitori.

5. badoage = conserve metalice goale, table metalice, recipiente din tinichea.

6. becuri de mână = lanterne 7. cătană = cojocel fără mâneci; bundiță.

8. pindiléu (pendeleu)= fustă de pânză albă, țesută din cânepă, cu dantelă în partea inferioară, purtată pe sub „fusta înflorată” și zadie (din limba maghiară pendely = cămașă lungă).

9. gáci = pantaloni lungi din pânză albă, propriu țăranilor din nordul Transilvaniei (din limba maghiară gatya).

10. a lucra cu nopsamu’ = a munci cu ziua; zilier.

11. curechi= varză 12. aduetură=vinitură; persoană care și-a părăsit localitatea natală și s-a stabilit cu domiciliul în altă localitate.

13. cherestul (crestul) = de-a curmezișul.

14. Homorodu de Jos = sat al comunei Homoroade din județul Satu Mare, cu o populație de circa 300 de locuitori; se află la o depărtare de circa 7 km în linie dreaptă față de satul Măriuș, spre vest.

Eseu EVOLUȚIA SIMBOLISTICII ARTISTICE, REGĂSITĂ ÎN LĂCAȘURILE DE CULT DIN MARAMUREȘ Cristina1-Maria Fiat*, Alexandru Ciobotariu**, Florin Crișan*** Facultatea de Biologie și Geologie, UBB Cluj-Napoca, 2018 INTRODUCERE

și volumele, folosite la construirea lăcașurilor de cult, au fost respectate cu atât de multă strictețe de către cei care le-au construit, în pofida absenței studiilor teoretice în domeniul arhitecturii din perioada respectivă.

După cum afirma Alexandru Baboș, istoric contemporan al arhitecturii, într-o conferință având ca tematică bisericile de lemn, etalonul folosit în construirea acestora nu era altul decât corpul uman, sistemele de măsurare fiind derivate din forma noastră biologică de existență. Astfel, în secolele XVII-XVIII, precum și înainte, când construirea monumentelor religioase din lemn în Maramureș lua o amploare deosebită, s-a reușit reproducerea lor cu strictețe, proporțiile fiind întotdeauna păstrate și în armonie cu restul componentelor arhitecturale și artistice.

Scopul lucrării de față este de a realiza o cercetare a laturii artistice pe care aceste edificii ni le oferă, încercând stabilirea semnificației simbolurilor folosite și evoluția lor în ultimele cinci secole, având în vedere numeroasele procese de restaurare la care au fost supuse, cât și pictarea lor ulterioară de artiști consacrați din fiecare perioadă în parte.

Județul Maramureș se numără actualmente printre cele mai reprezentative zone geografice din Romania, în care arta populară a lăsat un impact deosebit asupra culturii noastre, aceasta regăsinduse inclusiv în modul de construire al așezărilor umane din zona respectivă, în simbolurile gravate pe suprafața porților maramureșene, care prind viață, nu prin culori, ci prin contrastul oferit de formele reliefate, realizate cu foarte multa pricepere de către meșteșugarii maramureșeni.

„Așezat la hotarul dintre două sfere culturalartistice deosebite, într-o zonă de contact cu lumea medievală catolică, Maramureșul a rămas fidel concepțiilor artistice ortodoxe, fiind contaminat mai târziu, abia în veacul al XVIII-lea, de unele influențe occidentale.” (Marius Porumb)

Aceste elemente de decor, având fiecare însemnătate aparte, se regăsesc și în prezent în lăcașurile de cult care datează de numeroase secole și care au fost conservate cu foarte multă grijă pentru a putea folosi în continuare oamenilor, atât pentru cercetarea istoriei și culturii noastre, cât și pentru spiritualitatea poporului român. Lucian Blaga descria aceste monumente religioase din lemn ca fiind „ printre cele mai prețioase și mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”.

Deși trecute prin numeroase procese de restaurare, bisericile maramureșene reușesc în continuare să mențină vie arta populară și să transpună privitorul în perioada în care acestora le era încă proaspătă culoarea pe pereți.

Este de remarcat și modul în care proporțiile

LĂCAȘURILE DE CULT STUDIATE Secolul XVII Biserica cuvioasa Paraschiva Construită în anul 1640 în Sat Șugatag, biserica prezintă caracteristici datorită cărora se poate încadra în tipologia bisericilor maramureșene, având o deosebită importanță prin vechimea sa și modul în care a reușit să fie conservată până în

* Director de proiect: Cristina Maria Fiat, Facultatea de Biologie și Geologie, Specializarea Biotehnologii Industriale, anul II ** Colaborator: Alexandru Ciubotariu, Sculptor, Absolvent al Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca ***Coordonator științific: Șef lucrări Doctor Florin Crișan, Facultatea de Biologie și Geologie

51

Eseu prezent. În ceea ce privește pictura din interior, aceasta a fost realizată mult mai târziu, fapt confirmat prin însemnarea anului 1753 în pronaosul bisericii de către părintele Ioan.

Încărcătura simbolistică a ansamblului mural este greu de studiat, putând fi încă observate doar doua icoane în interiorul acesteia, cea a Cuvioasei Paraschiva și a Sfântului Nicolae, pictate în anul 1785 de zugravul Gheorghe Vișovan (Orza, 2014).

Biserica de lemn Sfântul Nicolae

Construită în anul 1643, în Josanii Budeștiului, biserica reprezintă unul dintre cele mai ample monumente religioase ale Maramureșului istoric, fiind înscrisă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Datorită faptului că pictura murală a fost exectutată de către Alexandru Ponehalshi doar în anul 1762, aceasta se va încadra pe scara evolutivă a simbolisticii prezente în arta populară maramureșană în secolul XVIII. Secolul XVIII

Biserica de lemn Intrarea Maicii Domnului în biserică

Edificiu construit inițial în anul 1720 în comuna Bârsana, la Mănăstirea Bârsana unde, în anul 1739, își avea reședința episcopul Gavril. A fost strămutat și reconstruit, adus în actualul loc în 1805. Astfel, biserica a fost reconstruită în noul loc, fiind păstrată cu strictețe forma inițială. Ansamblul mural este realizat de catre Toader Hodor și Ioan Plohod în anul 1806, date regăsite într-o inscripție prezentă în naosul bisericii: „În anul Domnului 1806 am zugrăvit această biserică eu Hodor Toader din Vișeu de Mijloc și eu Plohod Ion din Dragomirești”.

(Porumb, 2005)

Stilurile după care ansamblul de pictură murală a fost conceput de către Toader Hodor sunt reprezentate de baroc și rococo.(Orza, 2014)

Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva

A fost construită la mijlocul secolului XVIII, pictată în interior în anul 1780, iar decorul mural și icoanele au fost realizate de către pictorii maramureșeni Radu Munteanu, Alexandru Ponehalschi și Gheorghe Vișoveanu. Biserica este actualmente înscrisă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și a fost restaurată de Direcția Monumentelor Istorice. (Porumb, 2005)

Pictura murală din interiorul bisericii

găzduiește numeroase simboluri, fiind realizată de către Radu Munteanu, pictor maramureșean din Țara Lăpușului, stilul său putând fi încadrat în curentul de tradiție postbizantină.

Ansamblul de pictură murală este dominat de efectul decorativ, spațiul fiind împărțit prin benzi decorate cu motive vegetale, fundalurile având culori vii sau pastelate, conferind interiorului o notă veselă și pitorească (Marius Porumb)

Tradiția postbizantină este continuată în Maramureșul secolului XVIII de către Radu Munteanu, o personalitate artistică remarcabilă a perioadei respective.

Secolul XX

Biserica noua din Desești

Nefiind cunoscută datarea exactă a acestei biserici, se cunoaște doar faptul că edificiul este relativ nou, încadrându-se în lăcașurile de cult construite în secolul XX.

Aflată de asemenea în satul Desești, unde se găsește și celebra biserică de lemn Cuvioasa Paraschiva, monumentul religios este esențial în lucrarea de față, deoarece, la nivel simbolic, se regăsesc elemente de recurență, prezente și la unele dintre cele mai vechi biserici studiate, reușindu-se astfel o plasare a acestora pe scara evolutivă.

Secolul XXI Biserica Cuvioasa Paraschiva nouă din Sat Șugatag

Pentru a putea observa posibilele modificări apărute în arta populară de-a lungul timpului, a fost studiată și o biserică nouă, construită după anul 2000, foarte aproape de biserica din lemn veche din Sat Șugatag, interiorul acesteia fiind pictat în totalitate de către artistul Sorin Iosub, având o bogată încărcătură de culori și simboluri.

Arta murală a acesteia pune foarte mult accent pe elemente vegetale, iar în reprezentațiile artistice ale pictorului sunt regăsite multe specii din regnul animal, dintre care se remarcă în special păsările.

SIMBOLISTICA REGĂSITĂ

În urma unui studiu atent având în centru elementele cu încărcătură simbolică regăsite atât pe porțile maramureșene, cât și în interiorul și

52

Eseu exteriorul lăcașurilor de cult, s-a realizat o clasificare a acestora în: • Simboluri religioase • Simboluri sculptate in lemn • Simboluri naturale

Simbolurile religioase

Privind totul dintr-o perspectivă evolutivă, această categorie este în mod cert unica în care s-a găsit și se va găsi o anumită recurență, simbolurile religioase fiind prezente încă de la începutul apariției tuturor lăcașurilor de cult aparținând unei anumite religii. Astfel, în edificiile studiate, majoritatea aparținând cultului creștin ortodox, semnul crucii este omniprezent, fiind reprezentat în numeroase forme.

În ceea ce privește iconografia, acest subiect nu este studiat în lucrarea de față, dar se poate observa că, pornind de la cele mai vechi biserici, unde accentul s-a pus mult mai mult pe pictarea sfinților și pe simbolurile religioase, elementele naturale sau decorative sunt mult mai puțin prezente.

De asemenea, picturile au fost realizate într-o formă primitivă, comparativ cu reprezentările artistice apărute mai târziu.

Un bun exemplu îl reprezintă interiorul bisericii de lemn din Sat Șugatag, care mai găzduiește în prezent doar picturile unor sfinți, remarcându-se, totuși, absența unei multitudini de simboluri în jurul acestora. Este, de asemenea, de apreciat modul în care picturile s-au păstrat de-a lungul mai multor secole, acestea fiind realizate pe pânză, ulterior aplicată pe pereții interiori.

Simboluri sculptate

În arta populară, elementele sculptate ale porților maramureșene, precum și cele prezente pe suprafața lăcașurilor de cult, devin componente care fac parte din arhitectura construcțiilor și sunt cele mai încărcate de semnificații, ele constituind simboluri în adevăratul sens al cuvântului. Dintre acestea, le voi reaminti pe cele mai des întâlnite pe parcursul cercetării.

Funia răsucită

În cultura populară, funia răsucită primește semnificația de îmbinare a binelui cu răul, a vieții și a morții, a infinitului, fiind probabil simbolul întâlnit pe orice formă de lemn sculptată în regiunea Maramureșului.

Poarta bisericii vechi de lemn din Sat Șugatag

Tot în această imagine se poate observa simbolul colacului, având și o cruce în mijloc, a cărui semnificație este reprezentată de chipul lui Hristos, după cum afirma profesorul Ilie Ghereș, doctor in istorie.

Dintele de lup

Prezent în arhitectura bisericilor de lemn, de la cele mai vechi la cele mai noi, apare în cultura populară ca fiind simbol al apărării împotriva farmecelor.

Simbolurile astrale

Pot fi considerate o subcategorie a simbolurilor sculptate, fiind probabil și cele mai numeroase. Sunt regăsite sub mai multe forme, iar cel mai des întâlnit este simbolul soarelui, care poate fi regăsit și într-o formă răsucită, dând impresia de mișcare.

Cultul soarelui își are semnificația în regiunea Maramureșului ca fiind „simbolul Dumnezeirii, dătător de viață”. Datorita acestui fapt, simbolurile astrale sunt omniprezente în arta populară maramureșeană.

Simboluri naturale

Aflându-se în centrul acestei lucrări, simbolurile naturale sunt regăsite în lăcașurile de cult maramureșene încă de la începutul apariției lor dar, pe măsura trecerii timpului, se poate observa cum acestea trec din forme primitive și mult mai puțin utilizate, în reprezentări artistice mult mai complexe, cărora li se acordă din ce în ce mai multă atenție.

Pictura bisericească este cea care servește cel mai bine la cercetarea simbolurilor naturale prezente în edificiile religioase, aceasta în sine

53

Eseu reprezentând o redare cinematografică a mesajului religios. Se urmărește găsirea semnificației utilizării elementelor aparținând regnului vegetal sau animal în contextul culturii și artei populare maramureșene, trecând de barierele semnificațiilor deja cunoscute în literatura de specialitate.

Dintre simbolurile a căror semnificație este cunoscută, doresc să menționez câteva regăsite pe parcursul cercetării acestei teme.

Palmierul (finic)

Semnificația palmierului, element vegetal, în arta bizantină, este reprezentată de legătura acestuia cu unele ritualuri și poate fi văzut ca un simbol al Iudeii, fiind asociat în general cu victoria, regenerarea, nemurirea, prosperitatea. (apostol, 2012) Interesant de remarcat este modul în care elementul vegetal a fost interpretat inițial ca și palmier în arta bizantină, mai apoi atribuindu-se de fapt adevărata sa denumire din punct de vedere științific, cea de finic, cunoscut in zilele noastre si sub denumirea de curmal (Phoenix dactylifera).

Simbolul a fost regăsit într-o formă primitivă, interpretabilă, pe pereții bisericii noi din Sat Șugatag, construită și pictată în secolul curent.

Ansamblurile florale

Un aspect evident în ceea ce privește ansamblurile florale este faptul că nu s-a pus accent pe evidențierea unor specii anume de flori, ele având rol pur simbolic și decorativ, iar semnificația lor poate fi corelată atât cu sacralitatea monumentelor religioase, cât și cu promisiunea unei vieți viitoare liniștite. Pe scara evolutivă, se remarcă totuși stilizarea reprezentărilor artistice, florile devenind mult mai complexe din punct de vedere structural și compozițional, iar culorile utilizate fiind din ce in ce mai numeroase și mai variate.

Vița de vie (Vitis vinifera)

Simbol natural întâlnit și în cea mai veche biserică de lemn din acest studiu, nu sub formă de pictură, ci sculptat la intrarea în altar, vița de vie este singurul element natural găsit în biserica de lemn din Sat Șugatag. Conotațiile acesteia sunt evidente și fac referire directă la vin-sângele Domnului, iar simbolizarea acestuia prin vița de vie constituie un element reprezentativ în cultura populară. În ceea ce privește regnul animal, acesta devine tot mai prezent în reprezentările artistice din lăcașurile de cult, pe măsură ce ne apropiem

de secolul curent. Elementul recurent din această categorie de simboluri este porumbelul. „Așa cum ne așteptam, porumbelul are și el conotații pozitive, devreme ce el este prezent ca simbol al lui Dumnezeu încă spre a ilustra primul capitol al umanității, Facerea- Duhul lui dumnezeu care plutea deasupra apelor- +în vremea Genezei, primește chipul acestei păsări”. (Apostol, 2012) Porumbelul este, deci, un simbol omniprezent în edificiile religioase de pretutindeni, fiind regăsit și în regiunea Maramureșului încă de la începutul apariției reprezentărilor artistice pe pereții lăcașurilor de cult până în prezent.

Simbolul porumbelului, biserica de lemn din Desești

O altă pasare-simbol a elementelor naturale aparținând regnului animal o reprezintă păunul,

întâlnit frecvent în picturile din interiorul bisericilor. În cercetarea de față, păunul a fost întâlnit doar în cea mai nouă biserică, aparținând secolului curent, dar este un fapt cunoscut că păunul a fost utilizat frecvent de-a lungul istoriei în arta bizantină.

Semnificația acestui simbol natural în pictura veche romanică sau elenistică, aceea de divinitate (supra)veghetoare sau de reprezentare a cerului înstelat, este completată în arta creștină și de calitatea de a transmite contemplarea lui Dumnezeu de către suflet. (Apostol, 2012)

S-a putut observa totuși că, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce edificiile religioase au devenit tot mai spațioase și mai complexe din punct de vedere arhitectural, reprezentările artistice au început să dezvolte o atenție sporită și asupra simbolurilor naturale. Acestea apar tot mai frecvent, compozițional și conceptual superioare celor utilizate în secolele trecute. În incinta bisericii noi din Sat Șugatag, s-a putut remarca utilizarea a numeroase specii de păsări care nu mai constituie o semnificație simbolică clară, ci se remarcă prin faptul că aparțin ornitofaunei caracteristică zonei, precum privighetoarea, pupăza, sau rândunica.

54

Eseu Reprezentare artistica a mai multor specii de păsări, biserica noua din Sat Șugatag

Se poate observa, așadar, cum importanța simbolurilor naturale, care la început puteau fi

naturii ca și intermediar al ascensiunii mediului rural către o lume ideologica, spirituală.

Evoluția se poate remarca în mod special în pictură, în utilizarea mult mai bogată și mai complexă a simbolurilor naturale, a culorilor folosite și a compoziției artistice redate, iar unul din motivele principale poate fi reprezentat și de dimensiunile lăcașurilor de cult, care sunt într-o continuă expansiune.

Daca în bisericile de lemn vechi, construite să servească unui număr mic de oameni, arta avea în centru simbolurile religioase și iconografia, pe măsura trecerii timpului aceasta și-a lărgit orizonturile, oferind o importanță mult mai ridicată elementelor provenite din natură.

MULȚUMIRI

considerate o simpla completare a modului de transmitere vizuala a mesajelor religioase, a crescut substanțial în timp, din reprezentări primitive, ajungând la structuri artistice mult mai complexe.

Arealul elementelor naturale utilizate intra în expansiune, observându-se utilizarea speciilor vii aparținând regiunii în care se regăsesc. Astfel, ia naștere o puternică legătură între lăcașurile de cult, arta populară și poziționarea regiunii în țară, cu flora și fauna caracteristică.

CONCLUZII

În urma unui studiu aprofundat al simbolisticii artei populare caracteristică lăcașurilor de cult maramureșene, se poate contura o împărțire a acestora în simboluri recurente și simboluri a căror evoluție s-a făcut remarcată în timp.

Utilizarea simbolurilor naturale, dar și a celor prezente în toată zona Maramureșului, în decorarea lăcașurilor de cult, consider că a avut scopul principal de a crea un mediu familiar, în care omul simplu să se regăsească, iar comuniunea lui cu spiritualitatea sa fie posibilă la cel mai înalt nivel.

Legătura dintre lumea satului și edificiile religioase s-a realizat și prin elementele prezente în cultura populară maramureșeana, fapt dovedit prin prezența simbolisticii caracteristică porților de lemn tradiționale, care protejează căminele oamenilor, și în spațiul sacru al bisericii, dar și prin utilizarea

În încheiere, doresc sa mulțumesc, în primul rând, Colegiului Studențesc de Performanță Academică din Cluj-Napoca, pentru finanțarea oferită și pentru colaborarea excelentă, desfășurată în realizarea acestui proiect. Totodată, îi mulțumesc colaboratorului principal, Alexandru Ciobotariu, și nu în ultimul rând, coordonatorului științific, șef lucrări doctor Florin Crișan, pentru suportul oferit și pentru contribuția substanțială adusă scrierii acestui articol.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Eopia, București, 2000 Chivulescu, R., Arta Bizantină, Scurtă prezentare a evoluției tehnicii de construcție și împodobire a bisericilor din Răsăritul creștin și a stilului bizantin, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2013 Apostol, C., Frescă bizantină și marea artă a lumii, Editura Universității din București, 2012 Nicolescu, C., Moștenirea artei bizantine în România, Editura Meridiane, București, 1971 Muntean, M., Arta Bizantină- Elemente de Pictură-SculpturăArhitectură, Editura Grinta, 2015 Orza, F., Bisericile din lemn maramureșene, Sighetul

Marmației, 2014 Porumb, M., Biserici de lemn din Maramureș, Editura Academiei Române, 2005

55

Eseu Profesorul eminescian Emil Tacu Ovidiu T. POP

În urmă cu câţiva ani, căutam informaţii despre istoria colegiului. Într-una din discuţiile cu domnul profesor Gavril Cavaşi, am aflat că profesorul de istorie Emil Tacu a scris o monografie a liceului. Această monografie a constituit şi lucrarea de gradul I a profesorului Tacu. Toate eforturile mele, inclusiv căutarea ei la Cluj-Napoca, au fost zadarnice.

Mi-am propus să scriu un caiet eminescian, despre directorii colegiului. De ce? Pentru că o parte dintre ei au făcut multe lucruri bune pentru colegiu, pentru comunitatea locală şi nu numai… . Activitatea acestora trebuie cunoscută şi poate că şi „băieţii deştepţi” vor înţelege odată că lumea… nu începe şi …nu se termină cu… ei. Am rugat-o pe secretara şefă a colegiului, să mă ajute cu documente din arhiva colegiului. Într-o… bună zi, îmi arată că a găsit un material „bătut la maşină”. Cu bucurie am descoperit că este materialul pe care îl căutam de câţiva ani: prima monografie a liceului.

Am citit monografia cu deosebită plăcere. Conţine şi amintiri ale elevilor şi profesorilor eminescieni. Am retrăit… şi mi-am reamintit… . Numai un… eminescian poate scrie despre… eminescieni!

Acest material, Profesorul eminescian Emil Tacu, este un… gest reparator şi o… restituire. Emil Tacu mi-a fost şi mie profesor.

Cine este profesorul eminescian Emil Tacu?

Este născut la 14 noiembrie 1926 la Satu Mare. Între anii 1933-1937 este elev la Şcoala Primară Nr. 1 din Satu Mare. Emil Tacu a fost elev al Liceului Mihail Eminescu din Satu Mare. În anul şcolar 19371938 este în clasa I B, clasa întâi de liceu, avâdu-l diriginte pe profesorul Alexandru Dabija. Această clasă conţinea 51 de elevi. În anuarul liceului, elevul Emil Tacu este trecut în clasa I B la poziţia 48, având religia ortodoxă şi este promovat în luna iunie. În monografia lui, îşi aminteşte: „Cu ocazia excursiilor în judeţ, elevii conduşi de profesori organizau prelegeri poporale, sau şezători literare pentru populaţie; alte excursii aveau scopul lărgirii cunoştinţelor de geografie, istorie, ştiinţele naturii ş.a. Asemenea excursii au fost organizate la Bixad, Călineşti, Ardud, Craidorolţ, Culciu Mic, Corod,

unde s-au ţinut şezători literare. Prima excursie mare pe ţară, a fost organizată în vara anului 1924, având itinerarul Ploieşti, Constanţa, Bucureşti, Turnu-Severin, Timişoara, Reşiţa, Arad şi acasă. În 1937-vara-o frumoasă excursie în munţii Apuseni, cu care ocazie s-a vizitat Peştera Iadului şi Stîna de Vale. În anul 1939 o altă o altă excursie pe ţară, cu următorul itinerar: Satu Mare - Oradea - Arad - Reşiţa - Timişoara -Băile Herculane - Orşova - insula Ada Kaleh - Turnu Severin - Craiova - Sibiu Cluj - Baia Mare - Satu Mare. La această excursie am participat şi eu, fiind atunci absolvent al clasei a II-a şi păstrez şi astăzi vie amintirile frumoase ale acelei excursii plăcute. ” Elevul Emil Tacu frecventează cursurile Liceului Mihail Eminescu până în anul 1940. Urmează ani dificili pentru tânărul Emil Tacu. În Dosarul personal, în Autobiografie, scrie: „În 1940 m-am refugiat la Lugoj-în urma dictatului de la Viena. La Lugoj am continuat studiile la Liceul Coriolan Brediceanu. În anul 1941 murindu-mi tatăl m-am întors la Satu-Mare la mama mea. La Satu-Mare am continuat liceul cu clasa a cincea la un liceu maghiar, dar am rămas repetent. În anul următor m-am înscris particular în aceeaşi clasă. Din cauza războiului am dat examen în aprilie apoi am fost dus la muncă obştească, lucrînd pe aeroportul de la Oradea, apoi de lîngă Cluj (Someşeni). După 23 august 1944 frontul mutîndu-se lîngă Cluj am fost lăsat acasă, unde mă aştepta ordinal de chemare în armată, însă în ziua plecării am dezertat. După eliberarea oraşului Satu-Mare în 1944 m-am înscris la Liceul Mihail Eminescu în clasa a VI-a. În vara anului 1945 am dat în particular clasa a VII-a, iar în anul 1945/1946 am terminat clasa a VIII-a după care am dat bacalaureatul. ”

Redăm un alt moment deosebit din viaţa elevului Emil Tacu: „Cercul de literatură care funcţionează sub îndrumarea profesorilor de limba română, desfăşoară o activitate foarte complexă. Se dezbat probleme de literatură (proză, poezie, critică), se prezintă creaţii literare proprii ale elevilor, se organizează şezători literare, serbări artistice. În anul 1946, când condiţiile materiale erau extrem de grele, noi elevii din ultimul an în dorinţa de a continua tradiţia vechilor generaţii am hotărît să facem tablou şi banchet. Ca să avem banii necesari clasa noastră (din care am făcut şi eu parte), am pregătit piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale, pe care am jucat-o pe scena teatrului din Satu Mare şi am pornit în turneu şi în judeţ. Din suma încasată am realizat

56

Eseu planul nostru, tabloul fiind pictat de distinsul artist Aurel Popp. Generaţia următoare ne-a urmat exemplul. ” Tot în monografie, profesorul Tacu scrie: „La sfîrşitul celui de al doilea război mondial am absolvit acest liceu şi subsemnatul şi am deosebita plăcere de a fi profesor în fostul meu liceu. ”

Între anii 1946-1950, Emil Tacu este student al Facultăţii de Istorie din Cluj. Este profesor la următoarele şcoli din Satu Mare: Şcoala Profesională Nr. 2 (1950-1955), Şcoala de 7 ani Nr. 3 (1955-1962) şi Şcoala de 8 ani Nr. 10 (1962-1966).Apoi, profesorul Tacu a fost profesor de istorie la Liceul Mihai Eminescu între anii 1966-1986 .

Când a scris materialul Monografia Liceului „Mihai Eminescu” din Satu-Mare 50 de ani de activitate 1919-1969, în anul 1969, profesorul Tacu avea 20 de ani vechime în învăţământ şi gradul didactic II. Directorul liceului era profesorul Gheorghe Cosma. Pentru activitatea la catedră şi înafara ei, profesorul Tacu a primit următoarele distincţii: 25 de ani de la Eliberarea Patriei 1969, 50 de ani de la Crearea PCR 1971, Profesor Emerit 1974 şi 30 de ani de la Eliberarea Patriei 1974.

Profesorul eminescian Emil Tacu, în Cuvîntul înainte al monografiei scrie: „În toamna anului 1969 s-au împlinit 50 de ani de activitate a liceului român «Mihai Eminescu» din Satu Mare. Semicentenarul liceului a prilejuit motiv pentru întocmirea prezentei monografii, care încearcă să prezinte istoricul falnicului liceu, începînd din anul 1919 şi pînă în zilele noastre. [...] Monografia cuprinde o prezentare succintă a antecedentelor creării acestui liceu, apoi urmează monografia propriu zisă avînd două părţi binedistincte.

Prima parte este istoricul liceului între cele două războaie mondiale, adică liceul în timpul regimului burghezo-moşieresc (1919-1944). A doua parte este istoricul liceului după eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist. În această parte distingem perioada pînă la reforma învăţămîntului şi dezvoltarea liceului pe noile baze materialist-ştiinţifice.

La întocmirea prezentei monografii am utilizat anuarele liceului, arhiva şcolii, procesele-verbale, precum şi relatările sau informaţiile foştilor profesori şi elevi ai liceului. Din nefericire multe documente lipsesc, fiind distruse în timpul războiului, pentru care informaţiile au trebuit verificate pentru a corespunde veridicităţii. Prezenta monografie şi-a propus să înmănuncheze toate activităţile instruc-

tiv-educative, social-culturale ale profesorilor şi elevilor în contextul dezvoltării învăţămîntului din ţara noastră, departe însă, de pretenţia de a fi o lucrare exhaustivă. [...] ”

Lucrarea conţine şi următoarele anexe: Directorii Liceului „M. Eminescu”, Primul corp profesoral, Tabelul profesorilor care au funcţionat la Liceul „M. Eminescu” între anii 1919-1970, Corpul profesoral în anul şcolar 1968-1969-la 50 de ani, Personalul didactic ajutător (1968-1969), Situaţia statistică a elevilor Liceului „M. Eminescu” între cele două războaie mondiale (1919-1940) şi Situaţia statistică a elevilor Liceului „M. Eminescu” după al doilea război mondial pînă astăzi (1944-1970). În final, urmează o bibliografie care cuprinde 5 Lucrări generale şi 5 titluri de Lucrări speciale.

Bibliografie Surse inedite Stat personal EmilTacu, Nr. 13618 dinArhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare.

Surse edite Documente Anuarul al XIX-lea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-Mare pe anul şcolar, 1937/1938, Tipografia „HIRSCH”, Satu-Mare, 1938.

Tacu, Emil D., Monografia Liceului „Mihai Eminescu” din Satu-Mare 50 de ani de activitate 1919-1969, Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare.

Volume Cosma, Gheorghe, Cosma, Rozalia şi Pop, Ovidiu T., Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” 150 de ani de învăţământ în limba română, Editura Citadela, Satu Mare, 2009.

Pop, Ovidiu T., Cosma, Rozalia şi Cosma, Gheorghe, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”-file de istorie, Editura Citadela, Satu Mare, 2012.

Pop, Ovidiu T. şi Pop, A., Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Satu Mare Monografie, Colecţia Centenarium, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2017.

Socolan, Aurel şi Munteanu, Lucia, Liceul „Mihai Eminescu” Satu Mare, Monografie 1634-1994, Tipărit la Imprimeria de Vest, Oradea, 1994.

Note: 1. Anuarul al al XIX-lea al Liceului de Stat Mihail Eminescu din Satu-Mare pe anul şcolar, 1937/1938, Tipografia „HIRSCH”, Satu-Mare, 1938, pp. 15-16.

2. Emil D. Tacu, Monografia Liceului „Mihai Eminescu” din Satu-Mare 50 de ani de activitate 1919-1969, Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, pp. 18-19.

3. Stat personal EmilTacu, Nr. 13618 dinArhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare.

4. Emil D. Tacu, Monografia Liceului „Mihai Eminescu” din Satu-Mare 50 de ani de activitate 1919-1969, Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, p. 40.

5. Ibidem, p. 27.

6. Ovidiu T. Pop şi Aurel Pop, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Satu Mare Monografie, Colecţia Centenarium, Bucureşti, 2017, p. 85.

7. Emil D. Tacu, Monografia Liceului „Mihai Eminescu” din Satu-Mare 50 de ani de activitate 1919-1969, Arhiva Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, pp. 1-2.

57

Eseu Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor... (jurnal in/util) Ioan NISTOR Critica literară – singura instanță de validare a valorii În 14 și 15 septembrie, la Casa Scriitorilor din Neptun a fost găzduită ediția a II-a a concursului „Literatura tinerilor”, semn de atenție pe care USR o acordă viitorului literaturii române. Nr. 42 al „României literare” consemnează evenimentul în editorialul redacției, dar ceea ce vreau eu să consemnez este lecția plină de tact pedagogic, dar fermă, pe care Președintele USR, dl Nicolae Manolescu, o transmite tinerilor creatori: „Mulțumindu-le tuturor pentru participare, Nicolae Manolescu le-a sugerat, nu fără oarecare ironie, că poezia se poate scrie cu orice parte a trupului, cu excepția uneia: inima. Cu alte cuvinte, poezia bună nu se naște neapărat din sentiment, ci din cultură, ceea ce înseamnă că, fără cunoașterea operei predecesorilor, șansa de a scrie poezie de calitate, este infimă. În al doilea rând, criticul i-a avertizat că omologarea în literatură nu poate veni decât din partea criticii. Nu există altă autoritate în stare să dea vot de consacrare tinerilor scriitori. Prin urmare, succesul de public nu poate ține loc de valoare literară, iar aceasta din urmă cere drept factor de validare o singură instanță: critica literară. Cine neagă rolul criticii literare contribuie fără să vrea la declinul literaturii.” Din Turnul în care mă aflu când scriu, observ că foarte mulți tineri sunt interesați de consemnările mele legate de ce ni se întâmplă, și cele de bine, puține, și cele de rău, multe… De aceea, am transcris și citatul de mai sus, ca să ținem minte.

Fake News Mulți îl compară pe Dragnea cu Lenin.

Greșit! Lenin a scris câte ceva, Statul și revoluția de exemplu, plus vreo cincizeci de tomuri. Alții spun să e ca Hitler. Greșit. Și acesta a scris Mein Kampf. Se mai spune că ar fi un fel de Mao de la care a împrumutat idei. Dar și Mao și le-a teoretizat

în poezii și în Programul Marele Salt Înainte. În schimb, Dragnea nu a scris nimic. El apare luni dimineața și aprinde țara cu noi și noi năzbâtii. De vineri până luni, dispare, țara respiră normal, se poate merge cu bicicleta, se fac boteze, visăm la o țară normală... Ce face el în weekend? Ce-i coace mintea? Unii spun una, alții, alta. Niște bărbați se gândesc „la alte prostii”, cum ar zice Moromete.

Adevărul e că L. Dragnea recuperează din greu.

Scrie Istoria Statului Paralel. Din amintiri. Vol. I aici, toată vara, pe căldură mare, celelalte acolo, la răcoare…

6 iulie 2018 Zi de ținut minte. Groaznică. Vot pentru mult râvnitele Coduri, adică pentru salvarea celor care au furat și și-au bătut joc de avutul public al României, în frunte cu căpeteniile bine știute. UDMR a votat alături de ei. Au mai votat pentru legiferarea furtului reprezentanții minorităților: Adnagi Slavoliubi (sârbi), Csokany Petronela (bulgari), Furic Iarko (slovaci și cehi), Ibram Husein (turci), Vexler Silviu (evrei), Vasile Daniel (Partida romilor), Stoica Bogdan Alin (albanezi), Popescu Mariana-Venera (macedoneni), Ignat Miron (ruși lipoveni). Nouă pentru libertatea eternizată a hoțiilor, nouă săgeți trase în zeița Dreptății din arcuri antioccidentale. În unele puncte sunt solidar cu Liviu Dragnea (22.08.2018) Cred și eu, la fel ca el, că ocheadele asasine ale celor patru atentatori la viața lui au fost reale. Și eu am simțit ceva asemănător. După ce mi-am făcut publice impresiile despre politica guvernului, bazându-mă exclusiv pe memorie, intuiții și pe informații din mass-media, m-am trezit cu patru indivizi care s-au uitat urât la mine. Fulgere, nu alta!

Dar, spre deosebire de el, nu m-am plâns nimănui.

Eram pregătit să le aplic câte un picior în… știu ei unde, dar au bănuit ce voi să fac și au luat-o la goană țipând ca viezurii. Tot așa, mi s-a făcut și mie semnul acela, la gât, că mă va strânge... Era vorba chiar de nevastă-mea, care m-a luat cu ea la

58

Eseu cumpărături și ce a urmat se înțelege. Când a vrut să cumpere ceva foarte scump, după niște replici nonverbale, mi-a făcut semnul acela. Am tremurat și eu de frică la fel ca Liviu și am consimțit. Așa că sunt de acord cu el, e jale mare cu semnul acela.

Cred că spaima lui a fost reală, iar poporul trebuie să-l înțeleagă și să facă în jurul lui… un zid înalt. De piatră. Până atunci, domn´e, rogu-te să-mi dai adresa lui Rudolph Giuliani. Am mare nevoie de ea. Vreau și eu o scrisoare de seriozitate, prin care americanul să certifice că sunt OK. Am mare nevoie de ea în fața… nu mai zic nimic, se înțelege... Domnule Liviu, adresa lui R G, please!

09.09.2018. Tenis și bun-simț japonez Milioane de spectatori și telespectatori au rămas impresionați de tenismena japoneză Naomi Osaka, acest monument de bun-simț, care nu a comentat, nu s-a lamentat, ci și-a văzut de misiunea sa în fața Serenei Williams, care a izbit racheta cu o energie teribilă, demnă de un super as. Și Simona noastră a trântit racheta, dar s-a avut pe sine în vizor, în timp ce Serena era cu gândul (mi s-a părut!) la arbitrul Carlos Ramos, dar și-a trântit măciuca în capul Terrei. Da-da, chiar așa! Era convinsă că în lume e doar ea, arbitrul și Pământul rotund care se află la picioarele ei și care trebuie să se clatine.

Numai că Pământul, deși bătut, are memorie. O va ține minte, la alegere, pe sportiva cu bun-simț, pe japoneza Naomi. Așa cum va reține, că veni vorba despre japonezi, imaginea spectatorilor din țara lui Naomi, care la CM 2018 din Federația Rusă și-au măturat singuri tribunele. Și cum mă pricep să fac legături între lucruri și fenomene, iată ce observ.

Prim-ministra Dăncilă l-a rechemat pe ministrul Toader Tudorel din Japonia pentru niște conflicte de la o… grădiniță de copii. Tot cam în aceeași idee, premierul japonez a fost primit la guvern cam în bătaie de joc de un ușier amator. Păi de ce, de ce?...

Simplu, simplu: să nu se molipsească guvernanții actuali de bunul-simț japonez. Mai fac o legătură. În țara de la Soare Răsare, modelul e un Suveran.

La noi, într-o republică amărâtă, modelele agresive sunt doi: condamnatul cu prezumție de vinovăție D. Liviu și achitatul Călin P.T. Modelul bunului-simț japonez nu e bun, în consecință, pentru guvernanții de azi. Așa cum nu e bun nici bunul-simț pe care-l practică „neamțu´” și care-i exasperează pe Codrin (tăticul milionului de ciomăgari), Olguța (experta în rase și gaze), Liviuț Pop (casapul manualelor

alternative), Cătălin (mitraliorul aflat în stand-by), Neacșu (unul din inventatorii „statului paralel”), Remus-8 ani (novice instigator șovin)… și alți plozi spirituali de-ai lui Vadim, absorbiți în PSD. Un interviu al lui Dumitrescu Răzvan cu Dragnea (fake news sau proză, la alegere…)

La împlinirea unei luni de la jandragneriada din 10 august, dl Dragnea și-a organizat un interviu la A3 cu, altădată, incisivul Răzvan Dumitrescu, azi un angajat cenușiu la o televiziune fără onoare.

Marele arendaș al României a impus întrebările. A început furios, cu ochii plesnind de ură, cu mustața pleoștită, și eram convins că, de groaza viitorului care-l așteaptă, va face declarați cumplite. Am realizat pericolele. Mă gândeam că, până când Viorica va accepta să intre la răcoare în locul lui și va da ordonanțele ălea, dracuʹ să le ia, șeful ne va scoate din UE, din NATO, că pentru a-i fi susținut guvernul va purta și el doliu în anul Centenarului sau va accepta anularea Trianonului, dat fiind că parlamentarii supuși, absenți de la orele de istorie, îl vor urma orbește. Așadar, așteptând să spună, cum ne promitea, „chestii și lucruri”, m-am prins care-i este obsesia – „lovitura de stat” – și m-am plictisit.

Am intrat într-o bine venită somnolență, comoditatea fotoliului fiind ademenitoare… Dar dialogul curgea mai departe. O întrebare se auzi foarte clar: „Ce părere aveți, domnule, despre dezastrul din transportul feroviar?” Răspuns: regret, nu sunt informat, eu merg la pescuit cu elicopterul, că, vezi mata, eu cedez locul meu altora, să poată circula și pulimea (cum zice un maestru), nu aglomerez cu prezența mea CFR-ul. Veni altă întrebare: Alina Muuungiu Pișșidi zice că Europa e mai coruptă decât România, că UE ar trebui să ia exemplu de la noi. Dumneavoastră vreți să fiți modelul Europei?

Răspunsul nu s-a auzit. „Pe de altă parte – a continuat întrebarea – Parlamentul Europei va activa Art. 7 împotriva Ungariei iar viteazul V. Orban, va cam lua-o în bot. Vom urma noi?” „Ighen! Nu ne-am strofocat noi ani întregi să ajungem din urmă Ungaria?” „Nene Liviu, vă gândiți să dați un semnal diasporenilor să revină în țară?” „Oho! Cred că în 10 august le-am dat destule semne, foarte clare, și o să mai capete”. Discuția a continuat, dar nu era o întrebare, ci un reproș: „Bade, șoferul cu plăcuțe antiPSD a fost înțeles greșit, el nu făcea aluzii la moaca voastră, ci la un oraș din Angola, Muie, pe unde poate a trecut omul, așa că te-ai grăbit și te-ai

59

Eseu făcut de râs, puteai să iei totul în glumă, să te bucuri că mai avem umor…” A fost un moment în care dl Dragnea a căzut pe gânduri. Apoi, dialogul a mers mai departe: „Șefu, în manualele de limba română pentru clasa a VI-a sunt greșeli de gramatică…” „Păi, Razvi dragă, să știi că nu Veorica le-a scris!...”

Razvi făcu pasul înainte: „Și acum, câteva întrebări de la telespectatori. Cineva, aflat într-un Turn, se tot uită cu ocheanul la politica guvernamentală și pune niște întrebări. Prima. „Ați declarat că mitingul a fost finanțat din străinătate, dar de unde, domnule?” „Din Brazilia, măi!” „Tot el întreabă dacă nu puteau fi evitate toate mitingurile non-stop din ianuarie 2016 încoace și mai ales cel din 10 august, că vezi mata, aproape doi ani de turbulențe… e cam mult!” „Ba da, și îți spun cum. Dacă aș fi ascultat de Irina mea să plecăm într-un concediu de miere de patru ani, sau dacă, în locul consilierilor izraeliți, îl angajam consilier pe lunaticul acela care se tot uită la guvern prin ochean, ehei!…” „Și de ce nu ați plecat, ce v-a împiedecat?” „Păi ce, cum am mai spus, să plec din viață (notă: viața politică) ca un prost?” Întrebare nouă: dintr-un manual unic, tipărit la editura unică a MEN, am aflat că 12 e mai mare decât 16. Așa e? Răspuns: „Păi, deocamdată nu e așa, dar, dacă Iohannis ne lasă să guvernăm, așa va fi. Iar trei ani și jumătate vor fi mai mici decât zero.”

Nebunul acela te mai întreabă, Liviu dragă, cum stai cu rezerva de analfabeți din PSD? Întrebarea a rămas fără răspuns, așa că a urmat alta: Domnule, cum de v-a venit ideea aceea cu „lovitura de stat”, executată cu mâinile goale, cu lozinci și cu drapele tricolore, abia după o lună? „Păi, știi cum e cu ciclul, ovulația, pardon, evoluția gândirii, are nevoie cam de o lună!” „Am înțeles, dar la TV s-au văzut câteva zeci de mii de lovituri într-o direcție, iar mata ai văzut numai o lovitură?” „Pe mustața mea, dacă se dovedește că n-a fost, mi-o tai jos.” „Pe ce vă bazați când declarați că a fost lovitură?” „Pe naivitatea poporului PSD-ist care crede tot ce le spun eu, fiindcă eu nu i-am mințit niciodată pe români, nici n-am avut măcar ocazia, o mai aștept!” „Prea stimate domnule președinte (al parlamantului!), marii bărbați politici care au făurit Unirea și-au dăruit timpul, mintea, averea, viața… pentru idealul național. Dv. ce puneți la bătaie pentru a… sărbători Centenarul? Nu vă gândiți să dați o masă la Peleșul dv. din Teleorman pentru copiii străzii, pentru orfani sau pentru refugiații sirieni?” „Păi, încă nu m-am gândit la asta!... După ce-l voi

suspenda pe Klaus, mă voi gândi!” O nouă întrebare: cum a fost în realitate în 10 august? Răspuns: jandarmii nu sunt vinovați, ci șefii lor, care au stat ca momâile, lăsându-i pe subalterni să facă așa cum cred ei. A fost cam așa… (pauză de-o apă plată).

Mai întâi, protestatarii i-au bătut pe jandarmi cu mâna goală. Bebelușii le trânteau suzetele în caschete. Rușinos din partea lor, puteau lua și ei acolo, un plici, ceva, până la sosirea ștrafurilor lui Codrin. Apoi, protestatarii le-au luat jandarmilor pulanele și, distrându-se de minune, s-au bătut între ei. Ha, ha, ha așa-i că… le știu? Vai, ce-mi plac și mie glumele mele!” Întrebare: toată lumea a văzut că ai sfătuit-o pe doamna Dăncilă să taie din fondurile instituțiilor de siguranță națională și ale Președinției, de aceea întreb, a fost o răzbunare pe instituțiile care nu s-au supus încă, a fost o bătaie de joc subversivă (că, daddy dragă, se vede foarte bine cum că a fost un semnal de slăbiciune dat inamicilor țării prin înjosirea acestor instituții) sau, nu cumva trebuia să iei banii din poșeta Irinuței…?” „Păi, leam dat semnalul că României nu-i este frică deoarece are un prim-ministru foarte puternic, care taie și… diminuează! Cu Veorica nu se joacă ei, asta e…”. „Dar nu vă temeți că asociațiile feministe o să vă ia la rost din cauză că o chinuiți pe doamna primministru?” „O, nu, vere, că doar îi place, nu vezi pe fața ei ce-i place?...” Întrebare: „Vel-boier Liviu, s-a văzut din prima săptămână de guvernare că sunteți supărat pe președinte deoarece v-a refuzat numirea ca prim-ministru. Nu-i așa că v-ați răzbunat pe el punând în guvern niște ageamii, intenționând să faceți de-acasă totul, ca Napoleon?” „Da, domnule!” „Nu-i așa că ideea v-a surâs, insuccesele urmând să fie puse nu în contul guvernului, ci al președintelui?” „Da, domnule!” Altă întrebare tip Caragiale: „Nu-i așa că dv. ați dat ordine de reprimare a diasporei?”

Răspunsul tip loază nu a venit. Întrebarea a continuat așa: „Desigur, vă întrebați pe ce mă bazez? Pe intuiție, neică, pe faptul că în România din ultimul an și jumătate nu se face nimic fără aprobarea lui Dragnea. Meritul vă revine integral deoarece, în ziua aceea, „biciul lui Dragnea”, Codrin, care e toată ziua cu coardele vocale în erecție, atunci a stat ascuns într-un buncăr, luând lecții de pian. Și TVR a luat parte la autopucirea luminăției-voastre iar manipularea cu moartea celor doi jandarmi, un bărbat și o femeie, era să reușească.” Răspuns: „Da așa e! Păcat!” „Tov. Președinte al Parlamentului, vă

60

Eseu plângeți că Iohannis nu vă lasă să guvernați, dar nu cumva ați renunțat la porunca «ce ție nu-ți place altuia nu face», că doar vede toată lumea că îndată după ce ați luat puterea i-ați atârnat deasupra capului sabia suspendării?” „Așa e, domnule!”. O nouă întrebare, nu știu cine a pus-o: „Domnule Dragnea, ce știți despre pesta porcină?” Răspuns: „Dar, ce-i aia? A, e o molimă care ucide porcii. Cum a apărut?

Păi Iohannis… că, dacă nu l-am schimbat din prima zi, uite ce ne face!... Se tot duce la Biserica Evanghelică din Sibiu (că el e protestatar, cum ar zice Veorica, nu e ortodox și nu are copii, cum zicea Gabriela, ba, după cum zicea Olguța, a fost cu vermorelul pe la Oświęcim) și se roagă la Cel de Sus să trimită tot felul de molime și să ne încurce, ca să nu ne putem realiza programul de guvernare. Dar, degeaba, noi urmăm programul făcut de ăia…, de a anihila orice opoziție, de a măcelări justiția, de a ne instala pentru vecie la putere, că putem, pardon, m-a luat valul, de dezvoltare, autostrăzi, școli, spitale…, respectăm decizia noastră de a băga cu sila mai mulți bani în buzunarele românilor…” „Cum comunicați cu dna Dăncilă?” „Perfect, în mustața mea și în cocul ei avem niște emițătoare pe care SPP nu le poate decodifica…” „Liviuț, nu-i așa că-ți place șoriciul?” „– Da, domnule!” „Oliv, mata crezi în Dumnezeu?” „Hîîî?” „Dar despre întrebările mele ce părere ai? Cum au fost?” „Mișto!” „După retragerea ta, oare se va democratiza PSD-ul?” „Haha-ha!” „Să înțeleg că da?” „Hi-hi-hi! Schimbarea tovarășilor – bucuria proștilor.” „Despre Summitul celor Trei Mări, ce știți, tragem și noi ceva foloase sau îi veți pune piuneze lui Juncker sub fund?” „Eu l-aș suspenda pe Iohannis cât ai zice pește!” „Și acum, ultima întrebare: să chem ambulanța?” La această întrebare, a intervenit Revizia tehnică și s-a auzit o sirenă…

Jandragneriada… lui Liviu-vodă Pulanuʹ.

Gânduri incoerente despre un plan coerent Sunt oameni care nu se simt sănătoși dacă nu-i calcă pe nervi pe ceilalți. Ceaușescu a fost primul.

S-a dus. Iliescu ne-a călcat nervii cu bocancii minerilor. S-a dus. Băsescu ne-a călcat făcând bășcălii în momente grave. Dragnea nu ne mai calcă. Ne gazează. 10 aug 2018, proteste reprimate sângeros de guvernarea PSD, ALDE, UDMR. La ordinul telepatic al lui Dragnea. E cert, dar se va dovedi peste 50 de ani. Așadar, violență, bătăi, schingiuiri, pulane, gaze, sânge, oameni care-și

scuipă plămânii, vânătăi… Asta a primit poporul român nemulțumit. După ce i s-a dat, i s-a dat, i s-a dat… Nu ce-și dorea mai mult decât orice, simțul demnității, ci mălaiul! S-a revenit în 1989, în 1990 și la toate mineriadele… Rănile de atunci s-au redeschis. După 30 de ani. Vor mai trece 30 de ani?… Societatea e bolnavă rău. Mineriadele i-au apărat să nu fie condamnați pentru crime. Acum se tem că-și vor pierde averile. Dragnea a stat și s-a gândit, apoi și-a amintit de niște evenimente. În 1989 s-a dat ordin să fie lichidați demonstranții anticomuniști. Nu s-a reușit. Ceaușescu a fost nevoită să fugă. Și dus a fost. Cu tot cu regim. Și-a amintit apoi de represiunea comuniștilor chinezi din Piața Tienanmen, unde tancurile i-au strivit la pământ pe protestatari. Și regimul a rămas. Așadar cum era mai bine pentru el? Să fugă sau să-i gazeze pe nemulțumiți? A ales varianta PCC. Uitând că suntem în Europa, în UE, că avem nu numai TV slugarnice, ci și câteva libere. Dragnea le-a dat la MUIE (în cap!) protestatarilor... Răzbunarea, arma prostului! Ceaușescu și-a dorit proces corect, dar a luptat el pentru o justiție dreaptă? Nu. Dragnea vrea respect. Dar a făcut ceva pentru a-l merita? S-a ajuns la fenomenul PLĂCUȚĂ… Ce se mai observă? Că UDMR nu condamnă coaliția, e solidară așadar cu tot ce se întâmplă? Poate își freacă mâinile de bucurie.

Anul Centenarului e compromis. Țara a ajuns cum vor, de râsul Europei: societate dezbinată, stat slab, instituții de siguranță naționale ezitante. PSD, preocupat să amplifice mizeria internă, e incapabil să creadă că poporul român are rezerve de frumusețe care așteaptă să fie scoase la lumină. Că românii plecați în Occident au casa în suflet. Misiunea celui ce accede la putere e să scoată din popor ce e mai bun. Nu MU… trebuia să iasă, ci BRAVO!. Nu a ieșit… Dragnea și ortacii i-au așteptat cu gaze. Va rămâne Vodă Găzaru?… Dăncilă a fugit în concediu.

Președintele nu a mai putut s-o oprească. Știa doamna ce va urma! Și voia să evite implicarea sa în evenimente și suspendarea… Încă ceva. Românii au fost gazați cu gaze expirate. Chiar și Anei Boleyn, Henric VIII i-a făcut un favor. A permis să i se reteze capul cu o sabie bine lustruită, fină, mânuită de un profesionist călău, nu cu o cioarsă ruginită. Măcar atât. Jandarmii lui Dragnea le-au pregătit românilor gaze vechi, împuțite. Gazații nu au avut parte nici măcar de gaze proaspete, de calitate, ci de resturi, scoase pentru a lichida stocurile. Acum te întrebi

61

Eseu (că de aia a fost inventat semnul întrebării), cum era dacă… Dacă protestatarii nu ar fi avut motive să iasă în stradă? Dacă PSD nu ar fi meritat lozinci scrise pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor?

Dacă PSD ar fi avut un șef fără ani de condamnare?

Dacă șeful era deja la stuf pe o altă baltă a Dunării?...

Comunismul a rezistat impunându-se prin frica indusă în sânul poporului și prin dovezile oferite zilnic oamenilor că acolo sus e cineva, iar ei se află dincoace, jos. Că nu poate fi așa cum vrem noi, ci numai cum vor ei. Ura e veche. Iliescu a scos-o din dughenele epocii Groza și Dej. Lui Băsescu i-a fost de folos și a mai împlântat câteva târnăcoape în prăpastia dintre români. Și iată că a venit Dragnea, care a acumulat multă experiență. Știe bine că dezbinarea e utilă făptașilor… Supușii din partid o să-l salveze, mai au nevoie de el, de ape tulburi, de vătaf. Pentru morții de la Revoluție, pentru victimele mineriadelor nu a plătit nimeni. Acum nimeni nu e vinovat. Se va insinua că opozanții regimului și-au adus gaze de acasă. Așa că, ciclic, represaliile se vor repeta. Averile furate e musai să fie apărate cu dinții, iar „onoarea” cu pulanele. Catalizatorul de acum al răzbunării lui Dragnea a fost celebra plăcuță. PSDul și-a atras, el singur, ironiile. Puteau să nu audă scandările denigratoare. Lorzii nu aud înjurăturile, au urechi selective. Puteau citi invers, cum se citește pe mașinile Poliției în retrovizor, AIȚILOP, era simplu. Ieșea DSPEIUM, inofensiv, neutru. Și s-ar fi stins scandalul. Cred că le-a plăcut scandalul.

Acel MUIE stă la barza represaliilot din 10 august.

Filozofia putea fi asta. Punem mâna pe putere și vă arătăm noi cum se guvernează. Ce străzi, autostrăzi, spitale cum n-a mai văzut Parisul?… Au pus mâna pe putere cu gândul acesta: vă dăm noi peste ochi, proștilor, bine că ne-ați votat, naivilor? Victor Ilieșiu a savurat-o pentru că era pe dos față de cea filmată de el în anii 90. Scopul represiunii. Să sperie, să tacă toată lumea la toamnă când vor veni cu ordonanțele.

O tanti din NV, Natașa Feodorovici, va avea ce povesti nepoților, cum a apărat ea teleormăneanul de criticile românilor. Ca să aibă material documentar, transcriu aici un citat de care-i va fi rușine: „Suntem în total dezacord cu declarațiile președintelui Klaus Iohannis privind evenimentele regretabile și escaladarea violențelor din seara zilei de 10 august, din Piața Victoriei. Scopul președintelui a fost și este acela de a răsturna prin violență actuala majoritate parlamentară și electorală. Este tot mai clar că ne

aflăm în fața unei acțiuni puse la cale cu mai mult timp în urmă în laboratoarele de la Cotroceni”. Nici subțirica la propriu și la activitate Ivanka, nu va visa urât. Teroriștii lui Iliescu au fost invizibili și s-au volatilizat, huliganii lui Dragnea au fost reali și au dispărut. Verdict: cine a primit un pumn în bot de la jandarmi, acela rămâne… cu botul umflat.

Marca neodemocrației originale a lui Dragnea?

Slugărnicia…

O poveste…

Era un autocar aspectuos, modern, ba chiar luxos s-ar putea spune. Avea o echipă de șoferi bine instruiți. Conduceau atent pe drumuri alunecoase, pline de capcane, printre omuleți verzi care lansau știri false, prafuri otrăvitoare, katiușe… Apoi, din niște stații amărâte, dar pline de speranțe, au mai urcat niște pasageri. Trei grupuri erau mai deosebite.

Cu bagaje, cu haine ponosite, cu slănină și brânză în traistă, cu pălincă, vodcă, ceapă… S-au așezat pe locuri bune și au fost tratați de la egal la egal, lăsându-li-se o perioadă de acomodare cu mediul, să învețe cum se folosește punga specifică. Era drum alunecos, bătea un crivăț rece de la Est, se auzeau împușcături, dar ei erau apărați. Apoi, pe liderii celor trei grupuri i-au apucat strechea. Au vociferat, au strigat la șofer, i-au pus coarne, l-au tras de mustăți.

După puțin timp, într-o stație, o femeie cu un copil în burtă, cu altul în cârcă și cu al treilea la sân, fugind din război, a vrut să urce. Ungurul, pomădat și frezat ca un păun, i-a trântit ușa în nas și femeia a alunecat în noroi. Apoi, un polonez roșu, vopsit în verde, a scos glaja de Wiborowa, s-a cherchelit și a scris pe genunchi un cod rutier personal în care era permisă circulația pe contra sens. Românul nu s-a lăsat mai prejos. Avea și patalama de purtător al hainelor vărgate, dar a țipat că ce-i aia, ce e cealaltă, apoi dând la iveală din rucsac un volan, niște frâne și un claxon și râzând pe sub mustață, le-a montat în partea dorsală a autobuzului. Toți ceilalți companioni, călători vechi, experimentați și solidari, au rămas muți, apoi au strigat în cor: jos, derbedeilor! Cei trei au belit ochii uitându-se ca proastele în târg.

Aflând de veste, Corina a dat telefoane alerte, un actor buimăcit de nesomn și-a ascuns fața de rușine într-o pungă, Norica a sărit până la turelă și a căzut cu fundul pe o roșie românească adusă de la turci de beiul Liviu. S-au întâmplat și alte chestii, dar eu am încălecat pe o șa foarte veche și am bătut câmpii într-o ureche…

62

Traduceri Vanghea Mihanj-Steryu

(traducere din aromână în română) Bătrânii arbori Părinţilor mei Dimitar și Polihria Mihanj E toamnă!

Două frunze îngălbenite, întristate, Bătrânii arbori sunt mâhniţi.

Stau unul lângă altul şoptind Ca străjeri ai puilor Timpul încet-încet îi vestejeşte.

Stau amândoi rămaşi din rămasul vieţii Ca vechi pluguri de fier, Mână de mână în tăcere Au ajuns în ceruri În amurg.

Privesc orologiul anilor Ah, tinereţe! Privesc şi împachetez amintiri Ca o salbă de păsări, ani măsoară.

Chipuri mâhnite.

Pliuri pe frunţi.

Vremurile tinereţii le-au fost luate.

Doi arbori. În Amintiri mă voi bucura Cu petala tinereţii.

Doi arbori Părinţilor mei Este toamnă!

Două palide frunze îngălbenesc.

Doi arbori devin palizi.

Au stat uniţi unul lângă celălalt ca nişte veghetori ai păsărilor. Însă timpul îi necăjește.

Stau aşa obosiţi și fără putere, ca și cum ar vrea să pornească spre Cer după Soarele pierdut.

Priveau ceasul anilor.

Revedeau tinerețea și aranjau aducerile aminte, ca pe un colier de păsări, anii îşi măsurau.

Feţe întristate.

Chinuri pe frunţi.

Timpul le-a răpit tinereţea…

Amuțită cântare Părinţilor Mita și Piha Umbră în umbră!

Umbră în umbra marmorei.

Chip ascuns în neguri.

Tremurat strigăt. Femeie!

Frângi aura liniştii.

Marmura tăcea.

Tăcută privire spre nemărginire Fără bucurie aleargă prin dorul amintirilor.

Tăcerea îmbobocită o strânge Pentru cântări, pentru dureros cântec, pentru splendoare.

Tăcută lacrimă în străfundul ochiului.

Iată, în tremurul oftărilor Pe lespedea bocetului e scris: - Dormi în pacea veacurilor.

- Călătorul meu, credincios și iubit...

- Adoarme-mă în braţele pustiitului pom.

- Adoarme-mă în galbena pătură a toamnei.

Eu voi lua de la tine o albă floare de Crin Să o pun la Icoană pentru somnul neîmpăcat Pentru viaţa-mi goală fără de tine.

Marmoră, umbră și femeie în amuţită cântare.

Amuţite strigăte și lacrimă pentru amintiri.

63

Pentru închinare, pentru Picături de ploaie s-au încuibat în inima Plopului.

29.09.2010, Scopia Iubirea nu îmbătrânește (Vrearea nu ausheadzâ) Lasă-mă să visez!

Până când dorul devine matur Până când singurătatea, ca un râu cuminte Va măcina malurile sufletului.

Nu-mi refuza nostalgia!

Până când timpul îmi va vindeca rănile Și până când liniștea calatori-va Spre mugurii bujorilor roșii Și apoi!

Chiar și așa, epuizată de oboseala întristării, Pe mutește, în vacarmul liniștii Din nou! Și din nou!

De va fi toamna sau iarna Din nou mă va durea la fel; Din nou îmi va fi la fel de frig Mă voi întrista, voi albi Voi îmbătrâni!

Dar voi cânta din nou Și din nou voi plânge, Pentru că iubirea nu mă întristează niciodată Ea, acea veche prietenă, niciodată nu îmbătrânește Nici pe altă limbă nu vorbește.

Strigătul Toamnei Pentru Zambilă, floarea mea În purpurul toamnei, strig!

A rămas mărăcine înghimpat A rămas înrobit în dezgoliţii mărăcini Omorât de loviturile

Traduceri Însuflețitei despuieri De lumina ei, simt copacul.

L-a descuiat sufletul de toamnă Sub palida umbră Furtuni în cerul plânsului Pentru amintirea trecutului. În dansul baladei, dezgolite broderii Intră în sfânta lumină Frunzele toamnei plâng în iarnă.

Două încărunţite și supărate umbre...

Strigătul copleşitor tăcu În Albumul aducerilor-aminte...

Dor de toamnă 1 Plângi, dorule!

Plângi cu amurgul soarelui, cu îngălbenitele frunze ale toamnei ce fug spre neîntoarcerea timpului.

O, dor de durere, lacrima de toamnă nu picura picuri pe jarul inimii peste patima revărsată din fântâna sufletului chiar dacă e răpită de frunzele supărate, dar dorul rămâne în noi încuibat și se face cântări, plânsete și atâtea visări.

Vântul va sufla, frunzele vor fi învolburate Dorul din noi va rămâne împietrit.

O dor de durere, nu ai scăpare!

Aleargă! !Inima ta-i fără lumină.

Dor de toamnă 2 Toamna ţi-a surâs și, totuşi, ai plecat!

Răsucește-te! Întoarce-te! să mai îmbrățișăm încă o dată primele raze ale răsăritului să căutăm văpaia soarelui

sa ne închinăm la scânteierea stelelor să ne zărim în lacrima lunii să ne alintăm în braţele fericirii.

iubire Învelea Plopu-n murdărie...

Întoarce-te! Răsucește-te! împreună cu durerea vântului de toamnă să căutăm ascunsa cale ce ne poartă spre inimile noastre, iar dorul să-l îngropăm în bezne de morminte.

Riduri, riduri pe frunte se strunjeau Noduri de noduri în brăzdata brazdă se îngemănau Ca stelele în cerul nopţii Anii basmului dorului îl împodobeau Scria o viaţă învelită pe o frunză dezgolită.

Dor de toamnă 3 E toamnă! În pădurea îngălbenită strig. În adierea vântului suspin, În mâinile nevestei, frunze uscate...

Tu ai plecat Îmbrăţişat de furtuna amăgitoarei zâne.

Sufletul nevestei, agitată baltă.

Lumea nu mai este demult a ei De când tu ai plecat la alta.

Cu răpitoarea privire violetă l-a răpit în cerul ei fără senin ... sau o altă femeie!

Fără viaţă, cu stinsa dragoste Inima ei – gol spic și Uscate frunze.

Toamna în oborul ei plânge!...

Dor de toamnă 5

Ne-a ruginit lăudata, spulberata flamură Hopa, mincinoasa, Cântă!

Ce negru cântec din viaţa-i mincinoasă spunea!?...

A zâmbit toamna cu-n zâmbet aristocrat! şi ofta oftatul inimii, Întâlnindu-se cu dorul cu plânsul, Am rămas aşa bătrân, plâns și pălmuit De vântul Toamnei.

Din urgisita goliciune a vieţii Palme, prin pliurile frunţii Zbuciumul suferinţei cioplea destin fără punte La poarta-aşteptării unei cărţi nescrise.

Dor de toamnă 4

Golgota Toamnei 6

Toamna cu picături de ploaie a stins focul aprins la un Plop!

În plânsul pruncului sfânta talangă bate!

Bate pentru trecut și pentru azi fără astâmpăr și cu tremur pentru despărţirea noastră, pentru risipire!

Era pălit de goliciunea naturii.

El un împărat, iar ea, nemiloasă mătură.

Ploaia turna, frunzele cădeau Plopul cu ea şedea de vorbă cu vorbele lui voia să-i spună ceva că iubirea din piept i se stingea.

Mătura cu blestemata goală

64

Din orfana singurătate a noastră deschidem firida stihurilor să ghicim tălmăcirea şi Golgota toamnei!...

Traduceri Surda iubire a Toamnei 7 O tainică iubire Şi o ursitoare s-au împiedicat de culorile frunzelor.

Toamna era însângerat-galbenă.

Ochii verzi, gura roşie Le-a aprins foc și jar în inimi.

De mână, iubirea şi ursitoarea Au ajuns pe drumul ce ducea Către miile de mistere.

Le aştepta Speranţa, Dar nu le-a vindecat de surdul şi tainicul dor.

Zeul Toamnei 8 Frumosule!

Rămâi în amintirea Cosmosului.

Rămâi în citadela inimii, În fierbinţeala sângelui prin vene, În alinarea dorului Rămâi! Ţi-am făcut un cuib în plânsul și dorul cântecului şi-acum ştiu şi sunt sigură că doar aici eşti al meu.

Hai cu tremurul speranţei Să ne ascundem în mulţimea îngerilor.

Zeul din fruntea mea, Dorul sapă prin suflet.

Rămâi!

Să adunăm stele în sufletul nostru.

De nu erai tu 9 De nu erai tu, O, dorul meu nealinat, Nu aş fi avut glas să cânt!

Strunele glasului ar fi răguşit.

Nu vom avea timp în această viaţă.

Nici nu vom bea pustiul tău Să-mi otrăvesc sângele și trupul Ce suspină în visele plângătoare.

De nu erai tu,

O, dorul meu, plin de durere, Nu aş fi avut pentru cine să plâng!

Lacrimile ar fi ruginit În ochi cu picături îmbucurătoare.

De nu erai tu, O, dorul meu de rană și verde, Nu aş fi fost o mare criptă Nu aş fi fost o nevastă tânguitoare.

Stând înaintea lor, în ei mă oglindeam. Împreună cu ziua creşteam Şi mângâieri mă fericeau.

Avea nişte ochi...

Duioşi când se uita.

Când plângeau, Şi-ai mei lăcrimau.

Privind în soare

O, fugi! Mergi înaintea mea, Toată viaţa la tine O să mă-nchin cu bucurie Aşa, destinul meu încet o să moară...

Privirea ta afundată în privirea soarelui e aşteptarea răsăritului şi-i inimă pe palmă! neajunse depărtări ale timpului pierdut.

Vinul și dorul 10

Ah, vreme, smintită vreme...

Intrăm în izba Vinului Streaşină tăcută Râdeau sticlele de vin Aşteptau o înghiţitură de dragoste.

Unde este Porumbelul Ce a răpit din sufletul meu nemărginitele depărtări Şi mi-a lăsat pana vieţii!?

Priveşte!

Vinul şi Dragostea A beciului uşurare A omului vigoare A îndureraţilor alinare...

Păsările ţi-au răpit seninul tău Privirea ta orbirea lunii.

Tu, în jalnicul cer, nor plângând e arc În privirea mea picături de gheaţă.

În adâncul aşteptării O înghiţitură și un nod!

Vinul nostru, dulceaţa şi amarul pe aceeaşi tavă...

Vechiul vin şi frumoasele nenorocite femei Cântă pentru dragoste și disperare.

Avea nişte ochi ...

Avea nişte ochi Ce-mi umpleau viaţa.

Acei ochi când plângeau... și ai mei lăcrimau...

Ochi frumoşi – minunați Ochi scânteietori...

Lacuri limpezi erau Sub sprâncene arcuite!

65

Pustiul vieţii Două braţe! piatră Două tinereţi!

Două lacrimi pentru un dor!

Neîncuiată poartă!

Prin ea întunecatele vise Aşteptau îngheţata dragoste, împietrită în dorul de veşnicie.

Moare vechea iubire!

Un însingurat Orizont gri: - Chiar o să moară în tăcere iubirea!

A murit soarta mea lăsându-mă singură Doar ea era bucuria mea. – S-a închis Poarta luminii

Traduceri Şi-au amuţit amintirile pentru totdeauna. Înverşunatele vânturi au dărâmat Casa unde intrau şi ieșeau cele două tinereţi.

Au crăpat zidurile, s-a frânt viaţa.

Inimă fără lumină Tu care nu oftezi niciodată

Ce-ţi lipseşte, dorul meu, Şi tunetul lui ?

Tu, care nu ştii, te plâng Ce-ţi lipseşte – lacrima mea Ce sărbătoare nu o ştii?

Tu, care nu ştii De iubirea-i eternă, Ce-ţi lipseşte inima mea În dorul ce-amuţeşte?

Tu care nu plângi și nu zâmbeşti!

Durerea mea în durere o arunci Întunecare-mi cade pe frunte Şi-l privesc în ochi pe oaspetelemoarte.

Aleargă! Aleargă! Inima ta-i fără lumină.

O parte din actualul Centru Vechi al municipiului Satu Mare, de acum 100 de ani

66

Traduceri DOREL COSMA - BISTRIȚA, ROMÂNIA OMUL Covârşitoarea durere alunecă pe întunecatul cer şi firul alb voalat străpunge marea resemnării.

Suferinţă adâncă cu degete crispate spre înfiorătorul cui ce carnea o străpunge.

Pe cruce, părăsit durerii sale, Omul. Şi geamătul cu plânsul simplu al clipei fapt, cu viaţa în valoarea sa circulatorie. În golul rece al durerii, în chinuri zvârcolite, respectul temător.

Acolo unde atârnă EL ca TU să ştii să ceri şi de la tine.

L’HOMME La douleur accablante glisse sur le ciel sombre tandis que le fil blanc voilé perce la mer de la résignation.

Une souffrance profonde avec des doigts crispés sous le clou effrayant qui perce la chair.

Sur la croix,

abandonné à sa douleur, L’Homme.

Et le gémissement avec les larmes simples de ce moment, avec une vie dans sa valeur fluctuante.

Dans le vide froid de la douleur, dans des supplices vrillés, l’adoration craintive.

Là où IL est suspendu afin que TU saches ce que tu dois te demander à toi-même.

VINDECAREA Trâmbiţele judecăţii deschid porţile timpului.

Cutremurătoarea faptă sfârşeşte istoria naşterii şi a morţii în timp.

Ne cufundăm în noi, ieşim din noi, scăpăm de noi şi cerul plesneşte fulgerele raţiunii şi harului.

Zile arse de îndoială dau năvală în ameţitoarea capacitate a conştiinţei şi pipăind terenul, cer închiderea rănilor lumii,

vindecarea existenţei.

LA GUÉRISON Les trompettes du jugement ouvrent les portes du temps.

Un fait terrible met fin à l’histoire de la naissance et de la mort entre temps.

On s’abîme en nous, on sort de nous, on s’enfuit de nous tandis que le ciel fouette les éclairs de la raison et de la grâce divine.

Des journées brûlées de doute se foncent dans la capacité étourdissante de la conscience et tâtant le terrain elles demandent la guérison des blessures du monde, la guérison de l’existence Prezentare și versiunea în limba franceză de Muguraș Maria Vnuck, Ohio, Statele Unite ale Americii (Dorel Cosma, Malul tăcerii / La rive du silence, traducere în limba franceză de Muguraș Maria Vnuck, Editura Nosa nostra, Bistrița, 2016, 115 pp.)

Modern în concepție, dar mai ales în exprimare, Dorel Cosma este un mesager al unei poezii ce reușește să îmbine în arta sensibilă a scrisului, impresii de călătorie cu un puternic efect pictural, uneori chiar sonor trecute prin filtrul sufletului care nu lasă impactul cotidianului să depășească anumite bariere ascunse. De aici cu siguranță, dorința de a se exprima într-un vers necontorsionat, luminos și clar, ce aspiră de la posibilitatea de a atinge rănile din palmele Mântuitorului (stigmatul însuși al poetului) către un infinit al vieții ce se desfășoară înaintea ochilor, sperând spre divinitatea supremă ,,pe axul vertical/ al învierii universului’’ (Bilet de călătorie).

67

Cuprins Editorial: Aurel Pop - Românii între est și vest Viorel CÂMPEAN, Marta CORDEA - Ion Cherejean, centenarul nașterii Daniel IOJIBAN - Poezii Prof. Teodor RIF - Continuăm colaborarea dorind transmiterea torței Carol C. KOKA - Cum învățau clasicii literaturii române. Ioan Slavici Cristina ȘTEFAN - Ioan Neacșu Introducere în poezie - o estetică in nuce Interviu: Aurel Pop în dialog cu poeta și pictorița Mirela Orban Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU - Poezii Gelu DRAGOȘ - Poezii Vasile MIC - Poezii Vasile MOIȘ - Mathilde Terezia FILIP - Betty Kirchmajer-Donca, „Iubiri mărturisite” - privind realul cu rafinat ochi feminin - sau Betty Kirchmajer-Donca, „Iubiri mărturisite” - cronica unei jumătăți de veac Mircea BOSTAN - Ritualul iubirii

1 2 7 8 11 14 17 20 21 22 23

28 31

Ionel NECULA - Nicolae Mihai într-o nouă ipostază Muguraș Maria VNUCK - Marcel Miron între flux și reflux poetic Octavian MIHALCEA - Enigme în desfășurare/ Fluturi de trup de Nicolae Vălăreanu Sârbu DCristian BOLOȘ - Omul - coroana creației lui Dumnezeu prof. Teodor RIF - Avem modele - le constim și le urmăm Daniela Diana PAUL - Motivare și demotivare Vasile Conioși MESTEȘEANU - Haiku Gheorghe MUNTEANU - La târgul de cepe Evoluția Simbolisticii artistice, regăsită în lăcașurile de cult din maramureș Ovidiu T. POP - Profesorul eminescian Emil Tacu Ioan NISTOR - Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor... (jurnal in/util) Vanghea MIHANJ STERYU - Traduceri Dorel COSMA - Traduceri

33 36 40 41 44 46 47 48 51 56 58 63 67

Redactor șef adjunct: Ovidiu T. Pop Secretar de redacție: Marta Codrea Colectivul redacțional: Cristina Ștefan (Bacău), Florentin Popescu, Lucian Gruia (București), Daniela Gîfu (Iași), Adrian Botez (Adjud), Constantin Stancu (Hațeg), Marin Pop (Zalău), Ionel Necula (Tecuci), Mariana Pândaru-Bârgău (Deva), Anca Sîrghie (Sibiu), Menuț Maximilian, Elena M. Cîmpan, Dorel Cosma (Bistrița), Icu Crăciun (Năsăud), Olimpia Iacob (Timișoara), Claudiu Porumbăcean, Nicoleta Câmpian, Carol C. Koka (Satu Mare).

ISSN 2501-1200 Redacția: Satu Mare, B-dul Sănătății, bl. K2, ap. 6 cod poștal 440171, jud. Satu Mare e-mail: marturii.culturale@gmail.com tel. 0361-801824, 0746248263

Acest număr apare cu spijinul financiar al Primăriei Satu Mare, potrivit L. 350/2005. În atenția colaboratorilor: Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolelor revine exclusiv semnatarilor acestora ca persoane individuale.

Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic. Materialele primite nu se returnează.