Paginare e creator 2015 2 pt bt by dragos gelu

Această lucrare apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Baia Mare şi al Primăriei Municipiului Baia Mare. Proiect asumat şi iniţiat în Consiliul Local Baia Mare de către primarul Cătălin Cherecheş. Această lucrare se realizează în baza HCL 327/2015.

w w w . e c r e a t o r . r o

DIRECTOR: Ioan Romeo Roşiianu REDACTOR ŞEF: Marian Ilea SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Nicolae Scheianu

COLECTIvuL REDACŢIONAL: Alexa Gavril Bâle, Ştefan Doru Dăncuş, Valentin Leahu, dr. Ioan Marchiş, Vasile Muste, Lucian Perţa, Ana-Cristina Popescu, Regis Roman, Echim Vancea

eCreator

Prietenii Literare

BAIA MARE - SIBIU POEZIE

Alexa Gavril Bâle (11), Elena Cărăuşan (15), Ioan Dragoş (19), valentin Leahu (23), Alexandra Mihalcea (27), vasile Morar (31), vasile Muste (35), Adrian Pop (39), Ioan Romeo Roşiianu (43), Călin Sămărghiţan (47), Nicolae Scheianu (51), Ioan Topârceanu (55), Nicolae vălăreanu Sârbu (59), Lazăr Zăhan (63);

PROZĂ

Alexa Gavril Bâle (69), Ovidiu Calborean (74), Ştefan Doru Dăncuş (78), Marian Ilea (80), Horia Muntenuş (91), Ioan Romeo Roşiianu (100), Călin Sămărghiţan (107), Nicolae vălăreanu Sârbu (111), Lazăr Zăhan (114);

TEATRU

Marian Ilea (121), Radu Macrinici (135);

ESEU

Mariana Glodici (147), Silviu Guga (149), Nicolae Iuga (153), Eugen Jitariuc (159), Ioan Marchiş (163), Ştefan Mariş (172), Horia Muntenuş (178), George Petrovai (180), Ioan Romeo Roşiianu (189), Ioan Ţiplea (191); 5

INTERVIURI

Marian Ilea (205), Ioan Romeo Roşiianu (215);

TRADIŢII

Alexa Gavril Bâle (221), Pamfil Bilţiu (223), Corina Isabella Csiszár (224), Ştefan Mariş (231), Maria Mirela Poduţ (237);

CRITICĂ LITERARĂ

Gelu Dragoş (243), Ştefan Aurel Drăgan (255), Marian Ilea (256), Horia Muntenuş (257), virginia Paraschiv (259), George Petrovai (262), Ioan Es Pop (297), Ioan Romeo Roşiianu (298), Nicolae Scheianu (316);

Lucian Peţa (320).

PARODII

„PRIETENII LITERARE” SAu îNTOARCEREA LA

RăDăCINILE

CuvâNTuLuI ŞI ALE OMENIEI

rezentul volum deschide o serie nu numai de punţi pentru minte şi suflet ci şi o adevărată provocare de întoarcere la originile cuvântului. „Prietenii literare Baia Mare - Sibiu” este primul pas făcut înspre (con)fraţii din Sibiu, oameni de litere deja dedaţi la manifestări de anvergură şi angrenaţi în acţiuni de substanţă măcar cu ocazia Capitalei culturale europene, titlu pe care l-a avut Sibiul în anul 2007, împreună cu Luxemburgul. Este o încercare firească de apropiere, o dovadă că spiritul de gazdă cu care Baia Mare a clădit cândva Şcoala baimareană de pictură este încă foarte viu, ba chiar mai mult decât a fost. Este un salt în timp, dar şi o subliniere a realităţii, o necesitate a construcţiei, a apropierii de semeni asemănători în preocupări. Prezenta lucrare se naşte cu sprijinul Consiliului Local şi al Primăriei Baia Mare şi se vrea temelia unei adevărate Şcoli băimărene de literatură, o dovadă că valori încă nepreţuite la justa lor valoare vieţuiesc în acest loc, pentru unii la marginea României situat, pentru noi în centrul Europei, la Km 0 al Europei. Prezenta lucrare este o dovadă că se poate colabora cu autorităţile locale pe chestiuni cu adevărat de interes public, o dovadă că există disponibilitate şi aplecare înspre cultură şi actul în sine al creaţiei. Atenţia acordată proiectului nostru se datorează nu neapărat faptului că Baia Mare candidează cu reale şanse de succes pentru statutul de Capitală europeană 2021, ea fiind o continuare a demersurilor de sprijinire şi împlinire a valorilor locale. într-o altă ordine de idei, prin astfel de întâlniri cu scriitorii valoroşi din alte zone ale ţării vrem să punem nemijlocit în valoare şi-ntr-o cinstită şi corectă lumină propriile valori. E un demers cu atât mai firesc cu cât într-o lume clar aservită banului şi-n care visul şi poezia nu mai sunt decât rar monede de schimb, ele pălind de regulă în faţa îmbuibaţilor zilei. Este un demers cu atât mai firesc cu cât poate tocmai datorită mijloacelor materiale puţine avute la îndemână scriitorii nu mai reuşesc să editeze cărţi în tiraje consistente, unele care să le permită să facă o distribuire la nivel naţional, ceea ce face ca multe cărţi valoroase apărute în Baia Mare să nu fie cunoscute şi recunoscute în Sibiu, sau invers, ca să mă refer numai la substanţa acestui proiect. 7

vor mai urma întâlniri identice, la Cluj - Napoca, Tg. Mureş, Satu Mare, Bistriţa sau Iaşi, ca să mă refer numai la cele cu care s-au stabilit deja legăturile. Toate ne dorim să se soldeze cu astfel de volume colective, unele care să le permită scriitorilor băimăreni să fie cunoscuţi mult mai bine în acele zone ale ţării, dar şi unele care să le permită iubitorilor de literatură din municipiul nostru să ia pulsul şi să cunoască alte valori, astfel putând să-şi preţuiască cu adevărat scriitorii cu care se întâlnesc zilnic şi să îşi dea seama de adevărata valoare a acestora. Altfel spus o provocare, dar şi un firesc îndemn la cinstirea antumă a omului creator, un strigăt de alarmă, de disperare dacă vreţi, ca să nu mai fie aceştia cinstiţi şi lăudaţi şi preţuiţi abia după moarte, când este tardiv. Ajutaţi astăzi creatorii pot da mai mult din darul cu care-au fost înzestraţi, pot bucura şi încânta mai mult, ei înşişi putând fi mai împliniţi şi mai egali cu propriile dimensiuni şi vise. într-o altă ordine de idei vrem să punem bazele unei adevărate Şcoli băimărene de literatură, pentru că în afară de pictorii identificaţi drept continuatori ai celebrei Şcoli băimărene de pictură celelalte categorii de creatori sunt oarecum nedreptăţite în momentul de faţă din acest punct de vedere. E începutul unui drum lung, temerar poate, unul în care ne vom lovi şi de zâmbete ironice şi de indiferenţă, însă fiecare pas va fi făcut bine, calculat, astfel încât, în timp, fiecare localitate şi centru cultural către care ne vom duce spiritul locului şi al creaţiilor noastre să fie ombilical legat de Baia Mare prin fire nevăzute de spiritualitate şi prietenie. Astfel Baia Mare va deveni o Capitală a literaturii române, pentru că dinspre ea către aceste localităţi vor porni adevărate raze de simţire şi căldură, de românism curat, de frumuseţe şi de bunătate, harta ţării noastre urmând a avea altfel de punţi şi drumuri până în această zonă binecuvântată de Dumnezeu. Legături directe, drumuri directe, punţi de suflet directe. Aşa să ne ajute Dumnezeu! IOAN ROMEO ROŞIIANu

e i z e o

A LExA G Av RIL B âLE Armata de petale De la fereastra de sus a odăii dunga de lumină îţi cade-n palmă-albăstruie traiectoria pulsatilă o simţi împungându-te uşor precum floarea de câmp simte trompa catifelată a melcului. O bătaie din aripi futurele jucăuş se înalţă prin perdeaua de culori încerci să pricepi pogorământul din ochiul cucernic al zilei

cu porii dilataţi de mirare puştiul trufaş se trage deoparte prin el te-a purtat destinul ademenindu-te cu cuvinte mieroase.

Pe culmea înconjurată de păduri sălbatice: spaima iar îndărătul acesteia te ascunzi tu, gonit de câinii credincioşi ai neantului apoi neliniştea: o teamă de tine însuţi alunecând pe culmi abrupte se prăbuşeşte pe caldarâm printre petale strivite: tropot de bocanci cu ţinte armata albastră bate pas de front gesturile căpitanului au însemnătatea întâietăţii.

La fereastra de sus a odăii gornistul cu buză de iepure sună adunarea.

Tot mai departe tropotul. Petalele se aliniază.

Aur şi argint Toamnă târzie-n oraşul minier aseară mucul de ţigară îmi încălzea degetele fumul ridicându-se către tavanul alb părea un duh abia eliberat din strânsoarea sticlei arătătorul îngălbenit apăsând pe trăgaci ar fi putut duce moartea prin împrejurimi

Duhul alburiu plutea alunecând spre fereastră părea o haină ce se destramă de vechime şi, arătându-şi colţii tânjea să iasă să-şi caute adăpost în galeria părăsită din coasta muntelui. Toamnă târzie în oraşul minier în sânul muntelui poveştile adorm cei ce au trudit căutând aur şi argint sunt acuma morţi doar stânca mai asudă prin întuneric suspinând după aburul lor de viaţă

Duhul ciocăneşte uşor în geam făcând vagi cercuri se uită la mine şi, rânjind mă invită să-mi spun trei dorinţe eu, cu degetul îi fac un semn obscen şi, gândindu-mă la lutul ce le dizolvă pe toate nu vreau dorinţe împlinite, nu vreau glorie şi nici slavă

Poem Lebădă plutind pe apele arzând pe întinderile întunecate ale fierbinţelilor ascunse O lebădă albă pluteşte gătul negru uşor curbat iar capul e verde

bate din plisc uşor cum ar bate din palme o reginămă aştept să cânte o ultimă simfonie însă nimic nu se aude

cu o răsucire uşoară capul se desprinde de gât iar gâtul, la fel răsucindu-se scurt se desprinde de trup săltând, capului îi cresc aripu la urechi viespe uriaşă începe să zboare iar gâtul pluteşte uşor înclinat, ca un gât de vioară Din tăcere se tot ridica o şoaptă din nemişcare se iţeşte o adiere nici un sunet, însă. Nici un sunet.

Casa pădurarului vrem tot mai multe de la pădurea ce încă nu a înfrunzit liniştea atârnă de streşinile căsuţei precum plăcile cântătoare de aur la streşinile aztecilor

cuvântul e un cerc orice cuvânt face un cerc mare 13

printre arborii-n care hohotesc sevele murmurul lor înăbuşit adaugă încă un inel imnuri vegetale ce rămân tot mai ascunse precum o iubire nepotrivită din tinereţea unei regine Cuvântul e o plăcuţă de aur atârnă cântând de genele poetului.

Chipuri şi semne Dimineaţa în care ai văzut pentru prima oară zăpadă pe creştetul munţilor ar putea fi o dată memorabilă Lacrimi reci se preling printre ridurile sure ale stâncilor desenând chipuri ciudate pe alocuri şi semne purtătoare de mistere

Profeţii- aplecându-se cu dureri de şale le vor mormăi cu degete boante şi vor face proorociri:

"Până aici a fost aşa. De aici, cum va vrea Dumnezeu Atotputernicul" Iar nu e departe aşteaptă ca o sălbăticiune somnolentă aşteaptă ca acel chip pe care proorocii nu l-au desluşit să-i facă un semn discret...

E LEN A C ăRăuŞAN Nodul dacic Acolo, unde moartea se predă lichidului fertil, cu ultimele zvâcniri îmbrăţişează viaţa, e golul unde misterul se adânceşte în căutare când energia densă a topit clipa, a alungat timpul febril, e lumina unde placenta primordială cuprinde eterul îngerii reîncarnării dansează vioi, acolo, stau şase raze perechi întretăiate în mijlocul absolut al pornirii - triadă în anotimpuri, raze ce stau îngemănate, şi cu putere de şaman păzesc sfinţenia din Centrul Marelui Gol. Trasee labirintice de braţe încrucişate îşi dau mântuirea şi eliberate, ies la liman. Acolo sunt doar eu şi nimeni în jur; noduri de gând ţesute în pori, laturi cu vârf de cer coborâte în plexul solar unghiuri cu vârf de adânc oprite în golul central, noduri de pori legănate în gânduri. Mă prind în horă cu multele mele chipuri dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur îmbrăţişăm cu bucurie, pe buze cuante cu sens. Sunt oare, cele ce tocmai din Preaînalt au venit coborând pe rând straturi, straturi? sau poate sunt tenebre înălţate ce pleacă spre alt univers? Acolo, cocorii mei, îmi dăruiesc singurătatea cerului iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea cu tăcerea şi liniştea întunericului. Egoistă, îmi trăiesc fericirea; în Centrul gol al paşilor grei simt cum cerul s-a scurs pentru mine, îmi dă mântuirea, şi precum profanul în pridvorul templului, cer iertare, apoi sărut înălţarea pământului. 15

Tricolorul, 2014

Erau grăbiţi să fie şi ei Acolo şi Atunci spăsiţi, cu ochii plecaţi încovoiaţi, în genunchi şi în braţe cu prunci, indiferenţi că în urmă lasă pământul în sudori, au sufocat frontiera dornici să îşi pună în piept orice drapel, oricâte culori. Sunt semenii mei ce-şi cântă imnul pe alt pământ au focul în minte, cei dârzi şi supuşi răsărit de soare tăinuit în gând cu haina de venetic, adesea plângând cu dor de ţară, secătuit într-un alt cuvânt fără alt grai, cuminţi, ei pot fi conduşi. Dincoace de gardul cu sânge tânăr dărâmat într-o noapte de ger, fără ştirea lui înarmat, drapelul meu cu cele trei culori sacre, doar pentru unii, fâlfâie în bătaia nesigură de vânt, se-ndoaie, se-ndreaptă, iradiază în curcubeu, foşneşte duios, cheamă străbunii

Zile şi nopţi

Credinţa noastră e că întunericul zilei crucea sfântă îl va deznoda, dar funii tăiate, strânse-n morman, sunt spulberate de vânt, şi noi, îmbolnăviţi de răbdare, la orice cuvânt aşteptăm însetaţi un destin, fără trădare o cruce a noastră, să ne plecăm frunţile să ne putem închina. Crucile puse pe umeri, prin Hristos le vom duce cu răbdare raze sfinte din cer ne vor mângâia, şi când sânge vom avea în lacrimi, 16

o rugăciune, noi toţi, o vom cânta să vă dăm iertare. Dar voi, ce mutilaţi privirea, îngenuncheaţi speranţa topiţi şi moartea, într-o clipă sec, dintr-o respiraţie, fără frică, veţi avea conştiinţa de păcătos, răstignită.

Nu ştiu să privesc

Nu ştiu să privesc cerul căscat spre un asteroid sternul proeminent şi coastele dezgolite copii ce abia silabisesc abecedarul Nu ştiu să ascult fraze cu filigran în promisiuni paşi apăsaţi în metronomul demagogiei, ultimul ţipăt ca disperare, apoi, liniştea apei îndestulate cu un alt înecat, Nu ştiu să vorbesc mamei cu trei copii, înşelată de bărbat, animalului rănit de bătaia stăpânului, pământului pârjolit de arsura din secetă ori umflat de ape fără măsură şi fără timp Nu ştiu să zidesc rugăciunea la cei cu păcatul necredinţei, speranţa că orbul va vedea ochii iubitei, cuvântul luciferic ce dezleagă misterul cunoaşterii! Dar voi, toţi ştiţi că la hora noastră, din când în când se deslipeşte câte unul, stenoza mulţimii sugrumă sângele, trup plăpând ce abia de-a sărutat soarele din primăveri trup trecut peste digul dragostei nebune germenul veşnicei roţi cu naştere şi moarte.

Poartă închisă

în pleoape cu răsărit de soare spâncene cu arcuri de cer umeri aplecaţi în întrebări şi tâmple pierdute în căutări, 17

alerg din nou spre poarta Templului bat insistent - de un braţ de ani, să mi se deschidă, să intru doar pentru o clipă. vin fecioare înlănţuite în hora dorinţelor încătuşate lovesc poarta cu părul despletit bătrânii fug, nu vor să intre dezlegarea misterului e aproape se vede nadirul cu ochi obosiţi… dar mereu închisă-i poarta misterului. poate sângele meu se va prelinge prin porţi iubirea mea să treacă în nemurire. Ştiu, acolo sălăşluieşte singur regele gândurilor neînţelese întrebări al căror răspuns e tăcere.

Timpul meu

Aşteptările mele petrecute între timp sacru, succesiune de eternităţi şi timpul ce-mi respiră trupul copil desculţ alergat pe cărări cu mărăcini poveşti de iubire, speranţă înaripată copil nenăscut, sufocat în dezamăgire apoi, odihna uitării când pendula bate sacadat fir cu fir încărunţit. în timpul luminii orele -s împletite cu cer şi pământ ziua cerul se scurge spre noi şi noaptea pământul ridică. E mijlocul meu, cumplit de fragil strat îngroşat, atât de străin mie, e centrul vibraţiilor înăbuşite balanţa dintre urât şi frumos freamătul celui hulit înveşmântat în preamărit îndoiala ignorantului să sărute icoana. Mi-am înşirat orele pe-o cruce înaltă să văd mai bine întunericul din lumina mea şi lumina din noapte, să mângâi o clipă cerul eternităţii pântecul întunericului şi ochii luminii. E timpul meu.

I O AN D RAG O Ş unelte de precizie lângă sâmburii de pe farfurioară „palmele unora cotrobăie printre fragmentele altora toţi speră într-o mai bună împărţire a zodiilor lin te dă la fund dar nu prea afund te îndeamnă eliot terasele unor grădini nu dau decât pe lacul minţilor noastre astăzi am văzut am auzit şi am înţeles unii au unelte de precizie când te gândeşti la dulceaţa din cleştele stomatologului iar prin uşa întredeschisă auzi fâlfâitul foilor de ceapă bine că între noi mai funcţionează principiul vaselor comunicante palmele unora cotrobăie pun sâmburii pe o farfurioară şi totul este în regulă nimeni nu ştie ce se întâmplă în camera nevăzută unde toate se cântăresc nu mă speria spune-mi viitorul apropiat nu-mi povesti toată viaţa deschid şi închid cărţi fără şir fiecare îţi şopteşte la ureche adevărul său tot adevărul noapte de noapte se aud paşi grăbiţi prin bucătărie”

binele verii sau cărarea prin gaura cheii „înţelegerea aduce uitarea cea de toate zilele singura mângâiere de care depindem unde o fi întreabă omul fără voie încerci să înţelegi vocea ta de acum gesturile tale de acum o furnicături te străbate din creştet până-n tălpi bătrânii se trezesc copii trăim într-o apă–ntoarsă acum înţelegi de ce nu se poate ascunde copilul de lăcomia fructelor dintâi înfruptă-te strigă gura fără stăpân ce dimineaţă caldă e aceasta aici nicăieri în această atât de frumoasă atât de încăpătoare absenţă în care am pus ordine şi sunt fericit că mi-a trecut rândul nici n-ai ajuns acolo şi deja ai învins îţi şopteşte ovidiu iar unde ai fost învingător ai şi pierdut bătălia de-o viaţă preparăm licori le bem şi nu ne vindecăm prin vis vedem cărarea/încăperea se strecoară afară prin gaura cheii aplecat peste umărul tău îngerul păzitor blând te întreabă oare unde ai fost astăzi”

vara indiană

„în paisprezece octombrie de sfânta paraschiva doamna şi domnul albu au stat la umbră în curtea interioară a blocului de pe strada dragoş vodă ca în mijlocul verii înfloresc în toamnă merii şi ne arată că nu e târziu să visăm 20

scrie ioana pe muchie de cuţit de ce dimineaţa eşti altul decât seara te întrebi de ce seara vorbeşti altfel decât la prânz de ce în şedinţe dai afirmativ din cap iar în pumnii strânşi sugrumi ceva cât de departe să-mi duc inima să nu se atingă de tine cântă holograf la radio ziua este într-un unghi vesel prin coridorul lung şi îngust există o explicaţie foarte simplă a lui simion pentru fiecare fir de păr albit şi se poate rezuma în a privi firele de iarbă rămase în colţul gurii câinelui îmbătrânit în lanţ înţelegi în mai multe limbi interdicţia de a te apleca peste fereastră muncind odihneşti visele după ultima înghiţitură aşezi banii pe masă aşa se procedează dacă eşti iniţiat în arta fină a vieţii”

martorii din încăpere

„până la urmă martorii au intrat în încăpere aşa că în sfârşit suntem toţi împreună mama îţi aduce aminte că a avut cândva un copil graţios pe un pământ afânat şi fără zgomote am plantat un prun şi un păr încep să vină bucuriile calde ce ai fi putut iubi şi cât nu ştie nimeni tu cu atât mai puţin gura mea îţi rosteşte vorbele venim de departe şi ne aflăm foarte departe cum spune gellu apeşi mereu pe o clapă cu efect sigur am văzut şi gestul şi căderea am auzit şi strigătul 21

primăvara mă-mbolnăvesc şi mă-nsănătoşesc cuibăriţi printre atâtea întâmplări şi seminţe vom ajunge fără-ndoială la ţintă mama tot mai greu îşi aduce aminte că a avut cândva un copil graţios acum o bucată de timp ai să pozezi neras eşti în schimbul trei nici o teamă nici o întrebare nopţi pline de oglinzi halucinante aşa că în sfârşit suntem cu toţii împreună”

capcanele binelui printre cuvinte şi răsaduri

„în lunile martie şi noiembrie persoanele şi popoarele au probleme sevele sunt încurcate nu ştiu dacă să evolueze sau să se retragă spune emil hurezeanu la televizor niciodată nu mergi mai departe ca atunci când nu ştii încotro mergi citeşti la aforismul zilei timpul şi amintirile scapă auzului şi văzului miza cea mare / catarg retezat teama de bine fişa postului în martie şi noiembrie cu picioarele legate de capcanele trecutului continuă cursa tribuna mereu ocupată mama şi tata m-au împuternicit să le port umbra ei nu mai pot să meargă sclipiri de lumină între două întunecări ioana îmi scrie mesaje din andorra de ziua internaţională a poeziei plantez cuvinte şi răsaduri te ţin de mână ziua aceasta e apa o vom trece prin vad vom lăsa toate necazurile pe celălalt mal vorbim cu neştiinţă despre lucruri grele 22

v ALEN TIN L EAH u Timpul respectiv

Există vieţi minunate şi bărbaţii au vieţi de umplutură cei care nu ştiu să existe... femeile tari nu se uită la mine nimic nu se întâmplă întâmplător şi-n dorul de tine mi-e dor

Ciudăţenie

Sunt sclavul vieţii tale poezie sunt sclavul ascuns pe hârtie nimic mă opreşte să dor nimic mă lasă de mor doar sufletul tău minunat mă lasă pe mine să dor eu nu uit nu te uit ca un dor poezie

Fără maliţie

Ce viteji sunteţi voi bărbaţii şi ce plini de bărbăţie zilnic vă daţi jos bărbile şi le înlocuiţi cu altele proaspete ce viteji sunteţi voi bărbaţii şi ce tandri 23

când luaţi de mână o femeie şi o trageţi la răspundere pentru ziua de ieri sau de mâine ce viteji sunteţi voi bărbaţii şi ce buni când uitaţi că ziua ei astăzi e a aceleia care pentru voi este o femeie

Gerunzică

Traianului T. Coşovei, 16 februarie, 2004

Troienind zăpada din faţa blocului casei tale am aflat cum dezmiardă un tată cu toporu' mă gândeam la Topor cel cu nume de vreme apoi mi-ai aruncat pisica în versuri ca să nu mă sperii de înălţimea inimii tale cu ecran albastru nu odihnitoare de verde ori galben ţi-am punctat atunci mufa cu dale troienind versuri banale

x erată de Coşo apoi o persoană trecea îmbrăcată agale... în negru şi purta o unealtă agricolă la şale

Un vin şi-o vină pentru Di

n-am mai fost pe la mine de ceva vreme o sa mă caut în viata de ieri apoi o sa ma caut în viata de azi sau o sa ma caut în viata de maine n-am mai fost pe la mine dar vreau sa vin tot mereu la tine

Plictiseală

O plutire spre negăsit spre acele locuri cu fără căldură cu fără răceală cu fără minciună doar cu nimic

Vămii vieţii mele

Ştii iubito mâine vom fi din nou la mare pe plaja unei vămi mai vechi decât amintirile tale mâine vom trece mai mulţi ani peste drumul aşezat de-a lungul plajei plină cu nisipul din atriile şi ventriculele unei vieţi banale ştii iubito mâine vor trece valurile peste noi şi peste sufletul tău de la mare

Jocul

Stai tristă în cuibul tău din marea coridă şi nu aştepţi de la mine decât să-mi dai un pahar trist plin de umilă licoare băută în silă apoi mă conjuri să mă joc în bahicul gând al întâmplării şi să te uit când ziua se bate cu ploaia înserării

Versuri pentru Mara Nu era nimeni în bucătăria ta de suflet. Am bătut la uşă. O umbră mi-a răspuns: Intră! Şi astfel am scris pe un şerveţel poemul sufletului meu...

Dor

pe o buza de nor stă trecător călător un fulg de dor uşor uşor…

A LExAN DRA M IH ALCEA Pământ şi oase

Stau ghem între oasele mamei Şi mănânc pământ. Ştiu exact locul în care i-a bătut inima Şi locul în care i-a stat. Ştiu mai bine decât orice unde-i e Raiul, Asa că mi-am legat strâns Cordonul ombilical De gât şi de el. în Raiul meu nu sunt îngeri, Sunt viermi.

Animale de casă

Moartea mi-e câine credincios în fiecare dimineaţă îmi umple faţa de bale Iar seara se încolăceşte Cuminte la picioarele mele. Se împacă bine cu viaţa Cu toate că zgârie rău N-ai cum să n-o iubeşti Când începe să toarcă. într-o zi i-am tras un şut în cur: 'Te-n mă-ta de javră! A sărit pe fereastră Şi s-a întors abia După o săptămână Leşinată de foame. Moartea a luat-o în braţe A plâns şi mi-a spus: De ce ai fost rea Tu nu vezi ce frumos Ne jucăm împreună? Ea te muşca de gât Eu te mângâi pe mână. 27

Abator

(Basically what we have here is a dreamer. Somebody out of touch with reality. When she jumped, she probably thought she'd fly)

Niciodată n-ai fost Destul de bună cu mine, îmi spunea în timp ce-mi Despica venele pe lung, Ca la carte. Niciodată n-ai vrut Să înţelegi că bucata asta De carne îmi aparţine Şi pot să smulg din ea CâT - AM - CHEF. Ţi-am spus să nu te mai zbaţi, Că o să-ţi crească lanţuri din piele! Şşşt... nu-mi spune, ştiu, Sinuciderea ţi-ar fi prins bine, Dar, vezi tu, abatorul nu are Cârlige pentru martiri. Hai, stai cuminte, Cuţitul meu vrea doar să vadă Câte păsări mai ţipă în tine.

Potcoavă

în colivie visele sunt interzise Ţi-ar putea deveni realitate Şi te-ar învăţa să cânţi Aici nu ai voie decât Să-ţi loveşti tăcerile Puternic de gratii Ca şi cum moartea ta ar depinde De câteva lucruri Inclusiv de vreme Aşa că iată-mă Rece şi ţeapănă mă văd Trăind într-un sertar de morgă Bând vin şi gândind la Paris Ce imagine ieftină Când nu ai pe nimeni Cu care să împarţi sertarul 28

Când mă voi face mică vreau să devin potcoavă Şi să aduc noroc unui cântec de pasăre

Lună plină

Am dreptul să respir O singură dată La şapte ani, Când sunt scoasă din groapă. Atunci înghit luna Şi încerc să o fac mai rotundă. Nu-mi spăla oasele, Fă-le toacă Şi lasă-le să-ţi spună povestea unghiilor mele înfipte adânc într-un timp în care Noi n-o să fim niciodată noi, Pentru că unde eşti tu Eu nu mai ştiu să fiu decât frica De faptul că aş putea deveni prea vie Şi o să mă doară. Atunci scuip luna, Mă întorc în groapa din mine Şi tac.

Timeout

Maşina timpului obosit A strivit de asfalt O amărâtă de bucată de vreme, Scurtând distanţa dintre două zile Prima şi ultima. Când cade umbra lungă pe sub pleoape, Inima care nu s-a iubit destul O să devină o piatră funerară Pe care va scrie că în depozitul acesta de spaime Suntem doar nişte călători Rătăciţi în propriul trup, Până când ajungem în burta plină de dragoste a morţii. 29

Ce gândeşte Electra înainte de plecarea tatei la război

Mama şi tata au plecat să se culce Printre morţi cu priviri descărnate. Mi-au lăsat un bilet în care spuneau Că nu m-au iubit niciodată, Pentru că n-am fost cuminte... Am uitat foşnetul rochiei în şifonier Şi nu se cade să porţi o rochie mută! (Poate că mama şi tata n-aveau de unde să ştie, Dar eu am auzit că rochiile albastre oricum nu foşnesc.) Mi-am lăsat unghiile să crească prea mult, Până s-au încolăcit în jurul cuvintelor, S-au înfipt în ele şi le-au spart în silabe: Ma-mă... ta-tă... Mai târziu am încercat să le lipesc cu super glue, Dar le-am greşit ordinea: mă-ta! (Motiv în plus pentru ca mama şi tata să nu mă iubească.) Mi-am ondulat genele cu virgule decupate Din cărţi, ziare şi reviste de modă, Am încălţat pantofi cu toc de uşă Să-mi facă piciorul mai fin (Apoi le-am tăiat limbile Ca să nu spună pe unde am umblat). Atunci, mama şi tata mi-au tăiat părul, Mi-au dat un măr ras la masa de seară Şi au plecat să se culce Printre morţi cu priviri descărnate. Mi-au lăsat un bilet în care spuneau Că nu m-au iubit niciodată.

The kiss of death

Câtă moarte îmi creşte sub piele Când mi se târăşte întunericul Pe umărul drept Şi încearcă să mă muşte De jumătatea de înger

v ASILE M O RAR Mesagerul

De azi îngerii vor avea alt statut fiinţe ca noi din carne şi oase aripi desigur vor mai purta şi pene moi,albe,pufoase

îi vom întâlni dimineaţa în staţia de tramvai,la metrou vom mânca împreună salam cu soia margarină,caşcaval,câte-un ou

Factura o s-o plătească poporul la gaz,la curent, la mormânt pentru ca atunci când se vor întoarce să poată spune ce-au văzut pe pământ

Copacul şi poemul

Priviţi copacul acesta suprarealist şi umbra lui pe care o poţi tăia cu securea va intra în poemul pe care îl scriu acum cînd freamătă pe coala albă pădurea

La capătul rădăcinii ochiul deschis va citi versurile abia desenate gura din alt capăt de rădăcină le va rosti peste ramurile verzi, legănate

urechea la va auzi şi se va bucura când cuvântul va înflori primăvara devreme, citiţi poemul acesta şi veţi întâlni copacul ce mângâie mierla sub pene

Prin faţa eşafodului

Pisica neagră a trecut prin faţa eşafodului în momentul în care securea era ridicată de spaimă călăul a încremenit şi securea n-a mai căzut niciodată Butucul a azvârlit ramuri cu păsări oţelul a început să ruginească pe cei din piaţă îi năvăliră tristeţea că n-au văzut ochii şi gura cum cască

N-au văzut sângele alergând speriat printre clopote , peste ferestrele înholbate cântă ţiterele , zbate chimvala curioşii dănţează pe deşelate

Pasărea din colivie

Bătrâna aduna pâine uscată şi-o punea la păsări în pervaz şi cu fiecare zbor de pitulice îi mai curgea câte-un rid peste obraz Ridul îl zvârlea cu meşteşug peste gâtul păsării din geam o ţinea în pumni şi îi şoptea ca şi tine pasăre eram

Tânără , frumoasă , cerul tot era-al meu dar timpul a trecut şi acuma stau închisă-n cuşcă cu uşi şi zăvoarele de lut

Am uitat şi cântecele toate zborurile nu le mai pot duce o să plec şi dacă tu vei vrea să te-aşezi să-mi ciripeşti pe cruce

În costum de claun

Preoţii îmbracă iar costum de claun şi fac prin altare tumbe şi se-nping în icoane sfinţii stau cu limba scoasă clopotele-s trase cu gunii de paing vin la slujbă numai ologi şi bătrâne în cămăşi de stambă roşii ca de mac şi când rugăciunea trebuie rostită ele nu se-nchină fac măscări şi tac

Dumnezeu pe prapor rîde ca la teatru preoţii închină din potir inox vin de buturugă dres cu scorţişoară şi piper cu bobul negru ca de cox Orga a fost spartă , în ţambal izbeşte preotul şi căntă muzici de bizanţ sfinţii din icoane şi dreptcredincioşii lasă rugăciunea şi se-ncing la danţ

Naufragiu

Se joacă preoţii în potirele de cuminecătură aruncă bărcuţe, fac valuri în vin îşi ling degetele umede şi râd în hohot ca cel din târg la Huedin

vinul e roşu, le sclipesc ochii soarele-n ferestre arde ca focul îşi mângîâe bărbile ,tot o să-l bea la sfârşit când o să termine jocul

Sticlele pline printre patrafire aduse la slujbă de dreptcredincioşi dau drumul şi la cojile de nucă să plutească printre Munţii Stîncoşi

Marinarii sînt vrednici , flota se-ndreaptă spre Steaua Polară cu faţa de lut dezastru-i aproape,vasele cad în adâncuri vinul din potire a fost băut 33

Luptele aeriene

Bătrânul general îşi încropise o puşcă se soc cu ţeava de-un ţol şi un observator în nucul din curte să doboare avioanele ce se ridicau de la sol Privea cerul prin lentila de ochelari păsările erau mari cît avioanele poate erau chiar avioane vrăşmaşe şi el acţiona precis manetele , butoanele Auzea tulburat bubuiturile puştii deşi puşca lui nu a bubuit niciodată îşi atârna pe tunică decoraţii cît palma de scândură jeluită şi tablă zincată

Transmitea printr-un telefon cu manivelă cât era lupta aeriană de grea batrânul general era mândru de sine după ultima bătălie şi-a mai pus pe tunică o stea

Spre ţinutul celălalt

Lângă focul roşu stăteam murmurând rugăciuni cu care să putem trece pe urma stelei ce a curs peste cer lungă,luminoasă şi rece

Fierul potcoavelor izbit în bazalt s-a spart,copitele moi sângerează caii flămânzi,sleiţi de puteri stau cu botu-n pământ şi nechează

Adunăm vreascuri să înteţim focul fân nu avem să hrănim caii de chihlimbar după ce flăcările se vor trage sub spuză o să-i slobozim la grămada de jar

vor mânca pe săturate apoi vom porni de-a curmezişul nopţii negre-bazalt tropa tropa caii,tropa tropa înspre ţinutul celălalt

v ASILE M uSTE DOMNUL R

am vârsta lui Liviu Rebreanu nu viaţa nu Bucureşti-ul nu iubitele nu cărţile lui n-am locuit departe de el în timp şi în loc am ani mulţi şi rodul asemeni bătrânilor copaci din grădina casei de la Coruieni casă ce mi-a ţinut loc de mamă şi de tata după plecarea părinţilor astfel încât mă întorc adesea în satul lângă clopotele unde nu-i nimeni la plecare pe ele numele să-mi scrie ca mai demult la Târlişua să poată pe lume veni Liviuţ şi totusi iată-mă acum în ultima staţie cu peronul 5 pe partea stângă

SATUL DE TĂIETURĂ VA MURI

aici am crescut în liniştea ierbii celei vechi şi noi deopotrivă spunea mama bună când călătoream cu ea de la vima Mare acasă ţinând degetele mele mici în mâna ei caldă dacă-i e dat să moară, satul acesta, de tăietură va muri zicea ea cum să moară de tăietură întrebam lasă că nu poţi înţelege acum mai adug mama bună pe tăietură să ţi-l pui când vei fi mare urechea să asculţi şoaptele din adâncul pământului iar de ţi se va spune să pleci să nu te mai întorci avea-voi eu grijă de oasele alor tăi tu du-te în larga lume doar eu trebuie să rămân galbenă lumânare la căpătâiul neamului nostru

târziu când m-au dat afară din Copilărie am aflat că Tăietura era (aşa-i spuneau toţi) marele deal din miazănoaptea satului meu

CE SINGURĂTATE SĂ IUBESC

asa mi se spune mereu iubeşte să iubesc ce arborii care în fiecare toamna mă amăgesc oamenii răsfăţaţi de viaţă dar ei sint oricum fericiţi pe cei necăjiţi şi trişti îi iubeşte Dumnezeu şi când ne sunt mai dragi îi ia de lângă noi părinţii ei singuri pe care adesea-i rugăm să nu îmbătrânească şi niciodată nu ne ascultă păsările aerul lor bătut de aripi nu ne îngăduie nouă oamenilor zbor prea apropiat şi nici cuiburi înalte pe creste şi-apoi pământul cel prea de iarbă iubit ce s-ar face fără cântecul nostru şi paşii cunoscuţi bine doar lui dar umbra noastră săraca singură cât va mai umbla fără noi pe pământ câtă vreme se va lua după ficare dintre cei vii crezând ca noi suntem şi-apoi dezamăgită şi fără speranţă cum va intra singură în adâncuri şi în înalt spre a mă reîntâlni pe mine cel care lăsa-voi asemeni celorlalţi locul plin de singurătate

LEIRIA

pierdute toate câte nu mai sunt se vor aşterne iarăşi peste noi iubiri plecate-n miez de zi sau la creştetul nopţii să îmi rămână deasupre asemeni zăpezilor din sărbătorile mele fericite cândva pălărie şi umeri albind de tinereţe neînţeleasă pe alte tărâmuri pietre şi oameni uimind neîncetat deasupra oraşului tăcut şi calul meu alb să-l mai visez alergând iar pe câmpii lusitate iarba aruncându-se-n suveica aceea de apă numită ocean ascuns în nisipul din spate copacilor înalţi şi bătrâni din Leiria la San Pedro de Moel unde întâia oară l-am văzut în splendoarea-i

s-au dus în adâncuri câte n-au fost cu cele ce încearcă să fie

ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE

ninge tăcut în Ţara Lăpuşului peste râu peste Coruieni ninge printr-o mare de zăpadă văslesc spre casă dar paşii tăi făptură blândă ce drumuri mai învaţă gându-mi întreb până-n grădina unde coborî-voi de tot cine te trece de văile mele să nu mai ştii de aici înainte 36

şi copacii grădinii să nu-ţi întindă ramuri de îndrăgostiţi e seara pe geamul maşinii se-nghesuie fulgii să-i duc împreună cu mine acasă aproape de vocea tatălui tânăr plecat nu departe şi mai demult trăitor prin locurile acestea cu mine copil şi apoi alungat din copilărie îngânând un cântec de dragoste şi moarte sub acelaşi acoperiş îndurând povara zăpezii înlăcrimată în zile cu soare iar noi pe aceea mai veche a morţilor tineri ANI FĂRĂ ZILE

cu soare puţin cu frunze uscate-n derivă câteva zile vor mai veni şi pentru mine cât să vedeţi cât nu am trăit mereu pe pământ după aceea prin aceste locuri va fi bine

vor înceta crizele mondiale pentru şapte milenii la capătul podurilor nu vor mai fi cerşetori planeta întrun chef o va ţine vreme îndelungată şi nici ţie iubito n-o să-ţi mai vină să mori doar eu cel plecat de o mie cinci sute de ani voi fi hrănind încă păsări cu iarbă stelară şi apă în greva foamei vor fi intrat toţi copacii grădinii strigându-mi taci suflet mustean încă o moarte şi sapă

CUM NU E ÎNTUNERIC ŞI IUBIRE

e-atâta întuneric blând încât am putea să ne bem propria moarte şi niciodată să nu mai murim sa nu ne mai întoarcem şi să nu mai venim prin colţurile ţării tăiate de secera lunii hai să fim singuri morţii nu-i plac executiile în singurătate hai să trăim cum în alte vremi când eram tineri dar mai rămânem în praful de stele în pustiul din străzi ca un om ce nu s-a împotrivit ninsorii şi celor ieşiţi din credinţă ba una eram cu cei care priveau tot mai adesea pe fereastra dinspre marea neîncredere fată de noii veniţi cei care nu înţelegeau ce măreaţă e modestia ce nu au respirat niciodată aerul tare al nebanuitelor înălţimi ale iubirii 37

O PLIMBARE PE LETHE Lui Ioan Tăut

inima doctore prieten inima şi suntem iarăşi copii am fost toată viaţa acum însă ne bat în porţi prieteni uitaţi prietenii morţi cei mai drepţi şi mai dragi din lumea pe care încă nu o ştim pe dinafară cu mult înainte de a trece râul Letherămâne-vom prieteni în lumea lui Charon vâslaşul dar ce aproape-i cântecul mierlei şi tot mai departe oraşul

Domnul EM

Eminescu a fost român mai înalt decât toate bisericilor şi catedralele patriei mai adânc decât adâncul mării în care se oglindea mandra fată de crai în piatră şi ram şi dincolo de ele în cine a fost şi în cine va fi român în neam de neam în veac de veac

ÎN NORDUL DE PE TISA

în nordul îngheţat pe malul stâng al Tisei plantez de-o veşnicie mine dar ele nu seamănă cu cele adevărate pentru că sunt făcute din alte aliaje adeseori noaptea se văd acolo lumini ca acelea de pe comori duşmanii care trec se fac una cu malul ba chiar malul devine mai înalt şi protejază primavara oraşul dar adesea pe acolo trec şi oamenii mei paşii lor când îşi caută fraţii prin preajmă purtând sufletul lor plin de iubire ei dezamorsează minele şi cântă pământul cântece vechi pe care doarbunul prieten Gheorghe Moiş le mai ştia şi-n Tisa sunt stele câte în cer dacă nu mai multe cele bătrâne rămânând acolo să mângâie apa şi Cimitirul Săracilor până înspre viaţa viitoare cum de atâta credinţă aceea uneori doar ni se pare 38

A DRIAN P O P anotimpuri jertfite

am pregătit un rug de frunze şi-am încordat săgeata-n arc... din tolba cu-amintiri confuze porni, c-un şuier înfundat, cutreierînd păduri rupestre pînă la cel din urmă dat... ocol plătit tribut tristeţii al unei veri ce-a ars mirări din rădăcina cărora ţîşni-va un anotimp de aşteptări... o candelă, în prag de iarnă cu sărbători şi ursitori aduse din alte tărîmuri captive între-aceste zări... şi sunetele-acelea pure din portativele cereşti au fost trimise să vestească o naştere... cea din poveşti... am ştiut atuncea, deodată, că din al zbaterii tumult săgeata refăcuse drumul clădit odată, de demult... pe vremea cînd, din foaie verde o frunză, arămind puţin, se transforma în fulg de pace astfel spirala nemurind... o lege-a firii mai păstrează pecetluit al lumii mers să vieţuim la fel alături, tot risipiţi în univers...

Poem octombrăratec

Din frunze ce se-nchid în amănunte De prin păduri ce-şi stivuiesc tăcerea O vietate dintr-un vârf de munte începe-n lume-a şti ce e durerea… 39

Departe de tumultul casei unde Mijise ochi şi-şi începuse rostul Domesticit nicicând n-a fost să fie Deşi în lume rătăcea ca prostul… Trecând peste iluzia de-o clipă Tribut plătit încrâncenării sale A retrăit un anotimp cu zâne în burguri falnice, medievale… un soi de anamneză nelăsată în voia sorţii de mulţimea caldă îi face pe-amândoi să mai revadă un vultur, ce-n lumină blând se scaldă… un negrăbit urcuş al luminării îşi face loc, tot mai adânc, sub pleoape Spre peştera tăcerii şi-a durerii Ce e, mereu, cu câte-un pas aproape… Iar drumul, din triunghi către spirală îşi cere propriul drept către răbdare E toamnă, bucuraţi-vă prieteni, vine o iarnă pentru toţi, cu Soare!…

Palimpsest văratic

mi-ai scrijelit pe tîmplă un palimpsest uitat de vremi, de oameni, neguri şi vecie în lumea asta nimeni nu l-a dezlegat doar ochiul tău revine şi mîngîie… şi am să trec cu pas şoptit prin faţa vitrinelor cu amintiri spălate de ploaia naşterilor mele, de lipsa naşterilor tale… s-a desluşit din tine un izvor şi e o apă vie ce dă veste îmbată călător şi trecător şi toate se reîntorc la rang de „este”…

Sanctuarul cuvintelor

zilnic a trecut prin iad şi paradis pe cărări cunoscute numai de el aripa de beton a oraşelor 40

nu i-a strivit pleoapele calm umbrite iar sufletul îi era frumos: o creangă de brad arcuită sub povară moale de nea spunîndu-şi cu muţenie durerea gura i s-a întipărit în ceara toamnei molatece clopotele serii încă bat pentru sufletul său de copil cu spice în mână de atîta iubire pentru umili şi peisaje adormite în amurg trupul lui s-a prefăcut în treapta focului mare înaintea căruia se topeşte fruntea de gheaţă a nopţii fericiţi sînt aceia ce-l aud…

epoca secundei de acum după ce simt că ai trimis epocile peste noi ce aş putea face ? epopei sau cuvinte tîrzii? şi nu te mai întrista e doar mareea gîndului meu…

toamnă căruntă. sub vremi…

îmbătrânesc şi-mi pare rău puteam o clipă mai rămâne eram nevrednicul flăcău ce sta ades la sfat cu sine… şi ne vorbeam de munţi, de cărţi, de stoluri libere de-albine îmbătrânesc şi-mi pare rău că nu mai pot vorbi cu mine… 41

zeii cerului sticlos. iar n-a venit… un elf cu spirit de cascadă şi-o zână veşnic nesupusă s-au întâlnit la o paradă de măşti ascunse într-o husă prăvălitori din lumi celeste rostogoliţi într-o idee răpuşi rămas-au pentru veşnic apusului unei alee stropiţi cu apa vie-a firii întorşi din drum spre altă viaţă topeau şi gheţuri şi frisoane într-o ascunsă, fină ceaţă… apoi fiindcă li se-ntâmplă să uite răul din atunci au luat virtutea semn de carte descălecând din zei în prunci…

poveste de iarnă. colierul Euridicei…

când a poposit îngerul pe marginea stâncii l-a întrebat cu sfială uimit de truda celui ce lăcrima “Ce faci cu harfa aceea în braţe, muritorule ?…” “…izvorăsc perle negre să-i fac iubitei mele un colier ca o umbră de lacrimă pe zăpada proaspăt căzută”… atunci, îngerul s-a înfăşurat în aripele-i de aer şi a plecat s-o aducă din neguri…

I O AN R O MEO R O ŞIIAN u Scrisoare despre o predică cu demoni şi sfinţi

IuBITO, preotul cărunt când a ţinut predica-n biserica joasă s-a făcut linişte adâncă aşa creştea tăcerea atunci ca feţii frumoşi în basmele şi-n poveştile copilăriei cu îngeri aninaţi de tavan aşa cobora tihna peste cei prezenţi de parcă Dumnezeu strivea turla şi vântul răvăşea suflete pribege stăteam înăuntru şi era cald faţă de moina de afară şi era cald dar ce frig îmi era în inima goală, Iubito stăteai în faţa mea şi-ţi simţeam respiraţia sufletului în ceafă îţi vedeam zulufii rebeli şi mă trăgeau în jos amintirile aşa mi-am coborât atunci privirile rănite şi-n covorul de iută am văzut paşii noştri când ţi-am jurat iubire. (Mai ştii când am ascuns prescura sfinţită în şerveţelul cu care ţi-ai şters lacrimile?)

aşa a fost atunci şi nu ştiam dacă mă arde prescura sfinţită sau lacrima ta în palma stângă aşa a fost, Iubito, când ţi-am dăruit flori în biserica încă plină de oameni grăbiţi preotul vorbise de bine şi de rău de îngeri şi sfinţi de pofte trupeşti şi de răutate puiuţ peste sufletul meu cuvintele cădeau mai greu ca ploaia de toamnă era şi rece şi trist şi mă dureau amintirile toate de parcă mi s-ar fi întors din mormânt vieţuiri anterioare aşa a fost atunci când mi-ai cerut să plec de lângă tine după ce mă îmbrăţişaseşi întâi în tinda bisericii joase.

(Mai ştii că atunci când m-ai văzut gol prima dată pe sufletul meu scria adjudecat?)

aşa a fost atunci în duminica aceea în care norii grei acopereau şi cerul şi inimile noastre triste şi goale aşa a fost şi nimeni nu ne-a fost martor la cina de taină am fost doar noi doi sufletele noastre trupurile noastre inimile noastre gândurile noastre speranţele noastre şi-atât dar pentru că n-a mai fost a 13 – a persoană, Iubito n-a mai avut cine să ne vândă atunci şi ne-am vândut noi singuri, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. 43

Scrisoare din mijlocul catedralei

IuBITO, când a cântat corul în catedrala înaltă am avut o senzaţie de gol mai acută decât cea de foame din copilărie de parcă îngerii se ascunseseră-n cuvinte atunci aşa de frumos mirosea liniştea a smirnă şi-a tămâie şi mi s-a mai părut că sfinţii-mi făceau complice cu mâna din icoanele lor cu rame groase şi afumate mi s-a mai părut, iubito, că văd lumina-n orbitele lor goale că văd cerul prin bolta pictată mi se părea că până şi Dumnezeu a fost încântat că ne-am ţinut de mână când cântau bătrânii satului în catedrala din centru am simţit că El a simţit că ne iubim şi că ne-a binecuvântat deşi n-apucasem să ne-ncheiem rugăciunea şoptită. (Mai ştii cât de frig ne-a fost când s-a incheiat slujba în noapte şi ce caldură ne podidea în suflet şi câtă iubire-n simţiri?)

aşa a fost atunci în pragul colindelor când am mers să ni se vorbească de suflet simţire şi frumos în mijlocul oraşului aşa a fost atunci când am simţit că ne inundă în toate vintrele lumina şi-n toate gândurile bucuria de-a fi aşa a fost atunci când treceam printre oameni grăbiţi şi când părea că ştiam trecerea lumii şi-a vieţii c-avem ştiinţa rostului şi rostul respiraţiei în cuvânt. (Mai ştii ce adâncă a fost liniştea din mijlocul lumii şi cum fericirea tăcerii dansa în sângele nostru?)

aşa a fost ca atunci când am simţit că din toate culorile lumii eu numai pe tine te pot şti picta când din toată marmura lumii eu numai pe tine te pot şti sculpta cu dălţi de apă şi vânt de parcă, iubito, la naşterea lumii noi ne-am fi fost proprii străbuni printre îngerii goniţi de Dumnezeu de parcă atunci apele şi-ar fi inversat scurgerea şi-n curgerea lor oceanele s-ar fi revărsat în izvoare adânci.

(Mai ştii cum am aşteptat în staţia de autobuz să treacă pe lângă noi vântul?)

aşa a fost, iubito, atunci şi din icoana străveche şi acum stă între noi şarpele şi-acum mai simt că de câte ori surâdem răul dă năvală-ntre noi şi mai simt, iubito, că apropierea de Dumnezeu ne este şi scut şi speranţă şi mai simt că simţi că la fiecare cântat al cocoşilor se face de ziuă şi-n inimile nostre îmbătrânite de timp şi mai simt că simţi că te căutam deja dintr-o viaţă anterioară desculţ. 44

Scrisoare despre o moarte aproape

IuBITO niciodată nu mi-a fost atâta frică de moarte ca acum niciodată Iubito moartea nu a fost atât de aproape de mine i-am simţit respiraţia rece în ceafă sângele îngheţa în vene aerul se stafidea în plămâni şi pe cărarea ce ducea mereu înspre tine urmele mele-au fost acoperite de vânt aşa a fost Iubito în ceasul acela de seară moartea a venit şi m-a găsit singur acasă eroii din cărţi au făcut zid în jurul trupului meu plăpând metaforele au dat cu poeme în ea cuvintele închideau uşa ferecau calea spre inima mea picturile m-au ascuns în culorile lor şi cu respiraţia întretăiată desenam alte pânze în spaţiul speriat mirosea a coşmar şi-n liniştea făcută fărâme mi-era mai dor de tine ca acum.

(Mai ştii când păşeam grăbiţi spre niciunde pe drumul nostru ce ducea nicăieri?) Iubito aşa de frică nu mi-a fost niciodată de moarte deşi ştiam că e îndrăgostită de mine de mult credeam că-s pregătit să mă-ntâlnesc cu ea visam la cina de taină şi la poemul nescris credeam c-o pot convinge să mă lase să-mi termin poemele şi cărţile multe credeam că sunt prelungirea mâinii lui Dumnezeu cum mi-ai zis tu cândva credeam că mai am multe de spus şi făcut.

(Mai ştii când în sauna aceea îngustă am simţit în plamâni aerul rece al morţii?) Iubito m-am speriat de moartea urâtă şi rea în seara aceasta de gol m-au salvat cuvintele nespuse şi cărţile încă nescrise Iubito au pledat pentru răstignitul din mine a fost ca atunci când stăteam singur la Cina de taină şi totuşi cineva mă vindea mereu a fost ca atunci când băteam la uşa inimii tale şi telefonul vieţii suna ocupat.

Scrisoare despre poezii în lanul de lavandă IuBITO, sunt singur în odaia mea cu vedere spre strădă şi viaţă stau singur cu mine de vorbă şi vântul sfâşie aerul rece afară învolburează norii şi cheamă ploaia îndeamnă frigul să se cuibărească în inima mea goală că de când ai plecat şi până acum, femeie cu suflet plăpând nici măcar poştaşul sorţii n-a mai bătut la inima mea plină de dor 45

nici măcar focul sacru nu s-a mai aprins şi nici stinsă n-a fost lumânarea în noaptea durerii şi-a zilei. (Mai ştii că atunci când am intrat în lanul de lavandă tu culegeai flori şi eu plantam poezii pentru zilele triste?!)

aşa s-a întâmplat atunci şi mi-ai zis că n-o să se prindă niciuna şi că n-or să se vadă metaforele în iarba înaltă că nici o comparaţie n-o să apuce dimineaţa şi zorii cerniţi că nici un vers n-o să crească mai mare că nici un poem nu va atinge maturitatea cuvântului aşa ziceai şi plecai spre marginea cealaltă a zării eu stăteam trântit între rânduri nu te mai auzeam dar visam că împung cerul cu mâna ca un poem strecurat în inima ta îmi strecuram mâna prin aer spre norii cu mătăsuri şi franjuri pe umeri tu nu vedeai asta pentru că-n graba cu care plecaseşi îţi lăsaseşi privirile-n ochiul meu stâng. (Mai ştii când a început ploaia şi eu dormeam în şezlong şi surâdeam unei şoapte din vis?!)

aşa a fost atunci apoi am dormit în casa bătrânească şi lumea nu ştia că ne iubeam pătimaş cum numai cuvintele-n poemul udat cu lacrimi o ştiu face mai bine cum numai şoaptele-n cuvânt, Iubito, aşa ne iubeam şi lumea părea pustie fără noi plimbându-ne pe stradă aşa a fost şi s-a făcut seară aşa a fost şi numai Dumnezeu ne făcea cu mâna din uşa bisericii joase mirosea a istorie locul şi sfinţii din altar tresăreau când ne vedeau ţinându-ne de mână complice era păcat gestul nostru însă mai păcat era să nu spunem luminii că suntem frumoşi.

C ăLIN S ăMăRG H IŢAN Eroare critică

„Mes songes viennent en foule Pour se désaltérer à ces gouffres amers” (Baudelaire)

în dreptul ei stafiile străzii un ospătar vrea să pară inteligent şi-i face complimente din cele mai tâmpe aşa că va renunţa la soté pentru o cafea rapidă să scape de el cât mai iute.

Mă văd coborând treptele spre străzile mici pavate aiurea oraşul acesta în pantă alunecă indecent ca o şosetă prea largă. îmi amintesc cum tăcea sub lampioanele stinse când eu îmi doream un cu totul altfel de final.

Mere târzii

vizuina caldă a morţii. Pătura miroase a mâţii pe care i-am aruncat în râu. Pisica îi mai caută încă, eu caut un loc în care să mă ascund. Mă priveşte cu ură, cu spaimă, dar nu ştie.

Mănânc pâine. va fi o iarnă lungă, îmi spun, vor pune mai multă miere în stupi şi-n casă va fi cald şi în pat va fi cald va fi cald sub pătura aia ca şi cum m-aş ascunde. 47

Enstază

Blând august. Pe naiba, e cald ca-n iad. Acum o ninsoare ar fi raiul. Sau Apocalipsa. Să faci un bulgăre, să faci un bulgăre imens şi în el să sapi o peşteră. una pentru tine şi una pentru Moise. Când a despărţit Marea Roşie era vară, că dacă era iarnă ar fi despărţit Gheaţa Roşie în bucăţi şi poate ar fi inventat mai repede şi mai vesel Coca-Cola. Aşa: Ilie vine mai târziu, Coca-Cola încă nu e inventată şi lumea e abia la început.

Dacă ar fi vară în iarna închipuită din vara asta ar fi exact invers. Simplu.

Cântecul ei trist

Ar fi trebuit s-o crezi, ea cânta atât de bine de parcă toamna se prăbuşea de parcă murise o lume şi toţi râdeau când ea plângea în cântul acela. Ar fi putut să panseze cu mâinile ei armate, săruturile ei ar fi putut potoli conflicte planetare.

Dar ea plângea lua un fum de ţigară, buzele ei care-ar fi potolit războaie care te-ar fi putut face să uiţi... 48

pianistul cânta doar pe clapele negre luau un fum de ţigară buzele ei şi plângea şi era frig era iarnă deja o iarnă fără regrete.

Fiara

- în 13 decembrie 2011, orele 12.43, în pădurile de lângă Sibiu, bravi vânători au împuşcat eroic un tigru adevărat -

Eu nu! Eu nu! striga aripa păsării către vânător. Eu nu! peştele către apă, eu nu mai locuiesc aici pe planeta voastră rotundă! îmi striga. Pe care parte dormi tu, şarpe văzător? îmi striga.

Pe-marginea-de-piatră-a-fostei-fântâni setea-se-usucă-la-soare

Pe unul dintre voi am să-l beau! Mai bine pe ea decât pe tine. Tu eşti urât şi zgârii pe dinăuntru, îmi striga. Şi prieteni nu ai.

Nu, a murit tigrul, prietenul meu, alături de care vânam oameni.

Cocoşul de după Ei desenează cu sare pe marginea rănii şi-n buzunar le zornăie Iuda. Ce dacă e abrupt întuneric? Nu trebuie să aprindem lumina, pe comutator scrie limpede “nu atingeţi!” “doar în caz de urgenţă”. Sărutul se decojeşte încet, lepra îşi târâie-n drum piciorul căzut, Cel plin de sânge e ţinta perfectă, îl pot scuipa drept între ochi, fericiţi, îl pot scuipa drept în gură fără să păţească nimic.

Dacă ar avea o mie de mâini s-ar găsi rapid o mie de cuie. Te simţi răzbunat, o bilă de plumb i-a rămas înfiptă în carne. …şi pietrele crapă.

E mult prea târziu, femeia soldatului ce câştigase la sorţi aruncă pe buza fântânii haina murdară şi pleacă şi nu vede

din zdrenţele ei se preling în apa ascunsă nu fire de sânge ci stoluri de lumini.

N ICO LAE S CH EIAN u Spre toamnă, când se coace busuiocul Mai frumoasă ca azi n-o să mai fiu niciodată mi-a zis mai frumoasă ca acum n-o să mai fiu, n-o să mai fiu mi-a zis şi mâinile mele îi mângâiau părul

şi mâinile mele îi mângâiau ochii vederea, sufletul mâinile ei îmi mângâiau aerul, viaţa mâinile ei îmi mângâiau creştetul ca unui copil căruia i-ar fi încărunţit pe negândite părul cum s-ar face deodată noapte în miezul zilei

oamenii treceau pe lângă noi şi se pierdeau departe în ceaţă norii treceau peste noi şi se pierdeau departe în ceruri Era spre toamna, pe când se coace busuiocul... Sunt frumoasa pentru că sunt cu tine, a zis sunt frumoasă că sunt cu tine. Oho, frumoaso, i-am zis asta a fost acum vreo mie de ani, asta a fost acum vreo câteva veacuri i-am spus. Era spre toamnă când se coace busuiocul (şi seminţele se scutură una câte una-n ţărână...)

Oricâte culmi

Oricâte culmi ai urca şi oricât de înalte vederea dincolo-i mică ce te aştepţi să zăreşti şi pe cine cine soseşte şi cine nu vine 51

îţi aţinteşti ochii spre ultima zare de unde începe iarba câmpiei şi praful pustiei din tot, abia de o umbră rămâne înghesuită în negura unei singure nopţi. în faţa ei stăm cu toţii la porţi.

Pietre din Potop

De nouă ani Potopul nu mai avea apă, cărare şi în nisip reptilele se zvârcoleau în ouă nebunii, pe maluri băteau din palme, se botezau cu nisip eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi la poalele dealului numit de bătrâni Ararat himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere şi nici scăpare dar eu aveam azimi şi mied şi un ochean aurit când au fost gata norii deja se împlinise vremea scrisă în cărţi şi ştiam cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi de vreo patruzeci de zile şi nopţi dar nu s-au mai întors pe pământ în ceaţa începutului pe malul potopului acolo am stat un bătrân nemântuit şi alungat din cetate cu un ceaslov cu un abecedar pe genunchi plutind precum o pasăre neagră pe ape căutând ceva în adâncuri ceva din înalturi chemând.

Pietre din Potop

Am coborât deodată cu norii printre muri şi aluni la apa Potopului cu un gest – ca al apostolilor am despicat perdeaua de sălcii şi răchite şi m-am prăvălit în apele lui pe care pluteau petale uscate de măr şi-atâtea vremuri în care n-am fost cu-atâtea umbre pe care nu le voi vedea am putea rămâne aici pe malurile lui între singurătăţi ocrotitoare şi bune de leac să-ncercăm să amăgim ziua să aprindem focul- ţi-am zis ia din cuib puii de mierlă şi-adu-mi-i în palme laolaltă cu mierea din sfârcuri şi cu cimbrişorul sălbatic de la răspântii

tu îţi spălai sânii şi cântai un cireş în pârgă plutea parcă-n zări eu culegeam pietre din Potop rostogolirea lor pe prundiş îmi răsună şi-acum în auz ca un morman de secunde înghesuindu-se toate într-o singură viaţă

Lângă greierul şchiop Precum în povestea în care lângă goliciunea Juliettei cade un înger bolnav şi se-mpodmoleşte de-ndată în coteţul de păsări de pe cumpănă – lumina se rupe-n fâşii de carne moleşită şi pâlpâie ca-ntr-o candelă în care şi tu ai ars cu încetul

a fost vară doar până când s-a stins ultima floare de soc, şi-n noi s-au prelins ultimii zori ai inocenţei

chiar de-aş putea să cobor noaptea pe frânghii, în odăile tale să dau drumul unui cântec bun să deschidă ferestre şi lacăte tot n-ai fi în stare să-mi alini spaima şi groaza cu care pândesc din umbra ta

în iarba cărării agonizează greieri schilodiţi de furtună la răscruce, lângă curţile unde orice vietate rănită se-nveleşte-n cimbrişor şi tămâie am venit, doamne, cu nesmerita viaţă a mea -

toată plină de flamuri ciuruite fluturând pe ruine la îndurare.

I O AN T O P âRCEAN u pe ultima treaptă

…oboseala timpului urcă din noi în strigăt cu priviri alunecând în rătăciri pustiind lumina cu gânduri ce se sparg de spatele nopţii ascuzând cărarea şi cu şoapte între două bolboroseli chemând îngerii. acesta este omul de la marginea lucrurilor.

poem despre fiinţă ...între două nopţi fiinţa răstignită între a fi şi a avea se pierde-n necuprins.

trece un semn

...prin liniştea mea mai trece o iarnă mai trece un semn vestindu-mi de el

...în şoaptele timpului desluşesc balade triste şi vesele anotimpul se rupe tot mai mult de el iar eu un ram din tulpina lui mereu încerc să-i chem numele spre o altă primăvară. 55

urma ta, primăvară

...popoare de ierburi mânate fără milă din pământ într-o curgere verde se scaldă- n snopii de soare înduioşaţi arborii la subţiori ascund boboci feciorelnici în umbra ta , primăvară...

...fluvii de zumzete curg pe strună de nevăzută vioară pe struna ta, primăvară.

carnavalul serii

...norii de metal aburesc ochii părul uscându-se nu mai ajunge nici pentru o baie solzii gâtlejului stigăt pertinent Dunării nu mai au altceva decât să se înveţe cum să meargă mai departe prin deşertul timpului

...păpuşi de zdrenţe în neodihna odihnei sunt scăldate mereu în carnavalul serii ca pentru-n ceremonial funest.

zori de mare

...stând în cuprindere soarele mătăhăind de somn prin ceaţa zorilor se spală cu săpunul seninului ştergându-se cu ştergarul străveziu trăgând cu săgeţi de lumină în mare rumenindu-şi obrazul gătindu-se pentru fecioara zare. 56

poem despre viaţă

…aripi de îngeri ne atârnă de marginea timpului înveşmântându-ne cu fire de iarbă desenând lumina cu torente de cuvinte înălţându-ne din pustiuri cu furtuni de iubiri ce se sparg de malul înnoptat şi cu gânduri împovărate ce curg la umbra îngheţului în lumânări pâlpăind fulgii mari ai veşniciei. iată omule drumul tău prin sămânţa lucrurilor.

despre realitate

...de prea multă tinereţe tâmplele mi-au înflorit precum pomii în grădină înzăpezind urmele paşilor mei prin ţărâna timpului. ...lacrimile care curg din ochii timpului mângâie o durere obosită ce şi-a întins rădăcinile strângând cu putere marginea unei ruine.

culegător de gând

...trăiesc într-o lume unde nimeni nu se hrăneşte cu versul vremea vorbeşte o altă limbă şi-n orice fiinţă nimicul sapă adânc dându-i măsură şi putere.

...când timpul se aude plângând la ultima poartă a vieţii 57

spre celălalt mal orice suflet înţelege taina versului hrănit cu lumină lăsat drept moştenire că nu ştiu dacă voi mai fi şi dincolo de moarte culegător de gând.

lumina de taină ...vorbeşte-mi despre toate câte trebuiau rostite şi nu s-au rostit

...vorbeşte-mi despre versul hrănit cu lumina de taină truda cu care s-a săpat la temelia lui de tăcere spre miezul ascuns.

...vorbeşte-mi şi am să te ascult cu o răbdare nemărginită pe cerul înalt al gândului unde îmi alerg întrebarea tot mai crezi poete în mântuirea prin cuvinte

...uneori încerc în şoaptă dar timpul îmi fură de pe limbă răspunsul şi mi-l striveşte de stânca veşniciei.

N ICO LAE v ăLăREAN u S âRBu Aici şi dincolo

Aici eşti unde n-ai fost niciodată în miezul fără de glas al cuvintelor unde se naşte nou născutul ţipând lovit în vocale cu palma, de ţipătul i se pierde în scâncet, de fără de laptele dulce la sânul preaplin. Se întrupează în fără de trupul metaforei toată dragostea netăgăduită-n candoare, de înviu printre oamenii vii de la care învăţ ce nu-i de învăţat până se lasă crepusculul în culori înşelătoare, de nici nu-ţi închipui întunericul ce urmează. Se rup norii în fără de ruperea vremii, nimicul cu nimic nu se spală, suflarea se pierde la ultima suflare pe care cerul o primeşte întreagă.

Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii, nimeni în nimeni nu se mai regăseşte, carnea noastră din pământ, pământu-o va înţelege şi-n fiinţa lui va fiinţa fără-ncetare.

Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă şi vom iubi fără de semne, de cine ştie în câţi ani lumină vom reveni într-un foton în treacăt, de unde vine totu-i stins...

Noaptea noastră e polară mai albă decât albul zăpezii, mai neagră decât negrul pământului, dimineaţa va răsări un soare nou mai luminos decât toate stelele universului.

Năluca în pustă

Aidoma unor cai sălbatici în pustă alerg prin câmpie şi praful drumului şerpuitor mă însoţeşte. O nălucă stranie pe cal ce una cu el sunt, mă pierd printre lanuri unduitoare încremenite-n dezmierd, urnind întinderi de roade îmi picură-n suflet decât bucuria. Trec râul mulţumirii în care mă scald, simt cum apa limpede îmi lasă bogăţia pe umeri şi curge mai departe prin mine cu peşti.

îmblânzit de femeia-mi dorită, trupul acum în sânge absoarbe lumina ca nişte bobi de aur într-un potir înconjurat de lumânări aprinse. îmi cresc în ochi rugii cu mure, au negre sclipiri orbitoare care pătrund şi-n fântâni, de unde magic scot iubirea ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi, dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Bea şi Dumnezeu odată cu mine, din dragoste pentru oameni fără de sfârşit, ca şi timpul în care îmbătrânim însinguraţi şi trişti.

Noaptea cât metafizica iubirii

Lumina alunecă pe gleznele tale, înfloreşte nuferi sub tălpi, ochii privesc tăcuţi apa peste care treci cu surâsul subţire ca o trestie legănată de vânt.

Noaptea cât metafizica iubirii îi pune pielea pe băţ întunericului, bătut cu el cerul se scutură de stele ninse, căzătoare. îţi cuprind cu mâinile, mijlocul din care vrei să zbori ca o pasăre înmiresmând văzduhul curbat cu sunete de bucurie nemaiauzite.

în lipsa ta niciun cântec nu voi auzi doar aşteptare îngropată-n tăcere.

Sărutul femeii

Amintirile-mi suferă de o uitare treptată fapt pentru care se dezbracă de piele într-un discurs ingenios. Am sărbătorit evenimente normale cum ar fi căsătoria, am scris şi am fluidizat cuvinte pentru că sunt om al pământului legat organic de ţară pe care n-o scap din vedere nici măcar de teamă.

Cu memoria plină de istorie m-ai făcut să cred că în acelaşi loc sub soare se-nalţă coloana fără sfârşit şi desface porţile cerului sărutul femeii.

M-aşez şi aştept la masă tăcerea umbrei din amiaza divină care întârzie să se arate.

Cum s-a deghizat moartea

Noaptea mea nu e noapte din întunericul tău, e mai mult un gol găsit în impas pentru o inimă care aşteaptă ca o primăvară sosirea păsărilor despletită din obişnuinţă la soare.

O bucurie de înălţime urcă prin vămile cerului. Eu sunt gândul întrupat în visul femeii, am aura unui destin care se caută la dinţi, limba unei catedrale care se zideşte după o lungă aşteptare-n genunchi. Moartea s-a deghizat în fată mare cu zestre, bolnavă de hiv, plecată la coasă într-o lume plină de bălării.

Acest început de secol nebun

Adorm în cuminţenia unui copil cu somnul populat cu vise de obiecte necunoscute ce nu ştie să le citească-n semnificaţia lor, se bucură ori se supără pentru nimica toată. Mă întreabă, repetă tot ce aude şi învaţă uşor, tu îl urmăreşti cu dragostea topită-n priviri, ai o teamă sfântă la orice mişcare de parcă totul ar fi năvalnic şi potrivnic apoi îmi spui să fiu atent cum vorbesc că totul se înregistrează în memoria-i avidă.

Mă vrei un model pentru cel mic să poată să mă depăşească, de-acum voi fi o poezioară frumoasă care se poate învăţa uşor. Acest început de secol nebun te bombardează cu vulgarităţi prin toate mijloacele. Trebuie să întinzi scutul protector până la vârsta înţelegerii lui altfel voi cădea în golul propriei nepăsări în care cuvântul nu mai contează şi îşi face loc întunericul orb în care cresc monştri. 62

L AZăR Z ăH AN SĂ DORMI

Te chem să dormi printre cuvintele mele. Pe pat parfumat vino să visezi printre rime rebele! întinde-te pe galbena coală, glorioasă şi goală să dormi uşor, somn de veghe, somn roditor.

vino printre cuvintele mele, ca îngerii în puful de stele, ca sămânţa cea vie sub glie.

M-AM ADĂPOSTIT Ploua mărunt, ploua nemărginit şi m-am adăpostit sub arcada ta stângă, aşa cum te adăposteşti, cu sfială, sub o sfântă boltă de catedrală.

în tăcere priveam cum, unul câte unul, peste streaşina pleoapei, cădeau inegale, fără să mă atingă, visele tale.

Era pretutindeni lumină de rai, iar eu mă topeam fără grai, sub arcada ta stângă şi tu nici nu ştiai. 63

SUNTEM SINGURI

Iubito, ce ne facem în acest ceas divin, Suntem aicea singuri şi nu la nunta aceea, Paharele sunt goale şi nu mai este vin, Şi nici minunea nu e, ca-n Cana Galilea. Mai fie să se-ntâmple ca apa cea curată, Să capete putere din harul cel divin, Şi negreşit paharul să fie iarăşi plin, Aşa precum fusese la nunta minunată.

Să ne rugăm, iubito, să ne rugăm deplin, Credinţa cea curată aduce alinare, Celui lovit de soartă îi suflă îmbărbătare, Iar celui cu grea sete îi dă pe gratis vin.

OROLOGIILE ÎNSERĂRII în turnurile cetăţii, pe înserat, orologiile cuibăresc cuminţi în cuiburi de umbre.

Din când în când, îşi duc arătătoarele la tâmplă, şi-şi amintesc că trebuie să arunce peste noi aripa nopţii.

Ca nişte duhuri ale destrămării, ni se aşază pe umeri şi, solemn, lovind în toaca de lemn, ne picură în oase cenuşa uitării.

Aşa, peste zarea de prund, orologiile înserării ne veghează rotund.

CONFESIUNI DE IARNĂ

Am observat că iarna confesiunile sunt mai calde, mai suculente, mai dulci. Când stai tolănită-n fotoliu şi iei în stăpânire amintirile din care croşetezi cu mintea o haină nouă, sau poate că o mai cârpeşti pe cea veche. Oricum, faci ceva util, ceva spre supravieţuire. Aşa cum lucrezi, când mă confesez, glasul meu se cuibăreşte leneş în trupu-ţi fierbinte şi moale ca într-o cenuşă uitată în care jarul încă mocneşte cuminte.

RISIPA CALENDARULUI

Oare nu ştii cum se risipeşte calendarul peste lucruri şi lacrimi?

Toate se spulberă sub zodii incerte, aproape că nu mai e loc pentru zbor când clipele curg.

Să închidem fereastra, iubito, şi, sub zăvor timpul să-l prindem cum într-o joacă, la ceas de amurg, vântul cuprinde în mreje palidul nor.

TÂRZIU

E aşa târziu că veghea mironosiţelor s-a mistuit în candela aşteptării.

NICI O AŞTEPTARE

Melancolie moale şi pufoasă ca o seară de septembrie. Prin ceţuri de clorofilă bântuite de somn, hoinărind în iubire, bem absint fericiţi că nu mai ştim cum să ieşim din labirint.

Ca dintr-o ocultă distilare, mângâietor ne ninge cu miresme şi cu ispite vii spre căutare. Dar labirintul din noi în care, bacovian, ori plouă, ori mai ninge, e atât de adânc şi atât de mare, încât nicio îndurare nu îl mai poate atinge.

TRISTEŢI CORDIALE

Doamne, Tu, care ai făcut tăria şi ai despărţit lumina de neant, ai avut vreodată răgazul de a admira răsăritul cu ochii unui îndrăgostit? Ai văzut cum, după o vreme, iubirile devin moi şi cuminţi, ca nişte tristeţi cordiale, sau ca nişte sâni adormiţi printre visări abisale. Atunci viorile cereşti îşi risipesc armoniile melancoliilor târzii prin labirintul memoriei, şi amintirile cuibăresc în adierile întomnării line, printre ecouri rozalii şi adumbrite coline.

)

a z o r p

A LExA G Av RIL B âLE Grămada de baloţi

Prieteni ai mei, cu care am luptat, fie-vă ţărâna uşoară pe-ntinsele câmpii ale Rusiei Studenţii priveau pizmaşi. Examen la chirurgia animalelor:„Uf, grea materie” –oftau mulţi. -„Hai, mă Gutui, ce ruşinea mé tăt motroşeşti acolo?”– hurui vocea groasă, masculinizată de ţigări şi băutură. O ţigancă fără vârstă. Aleea lungă şi largă, fierbinte de soare. Grupuri, grupuleţe, dinspre grajduri spre poarta de tablă ruginită – îngrijitorii de la loturile de animale. De obicei femeile sunt subordonate. Merg întotdeauna, trebuie să meargă, mai în urmă. început de iunie. Tot mai sus soarele părea hotărât să ciunte cu buze subţiri din vârfurile ascuţite ale plopilor. Lăncii prelungi – provocând adâncul orbitor al cerului. îmbrobodite, fără a lua seamă la căldură, femeile, mai multe ţigănci, erau acum înainte. Curtea largă, asfaltată, a fermei trebuia să fie pustie la acea oră. văzduh muiat de zăpuşeală. Asfaltul întipărind urmele celor ce treceau spre amiazăzi. O grămadă de baloţi aruncată vraişte lângă peretele adăpostului. văpaia naşte alice sărate de sudoare pe frunţile bărbaţilor. Ei sunt în spate acum. îşi împrumută unul altuia ţigări. Alţii au beţe de chibrite. Trăgând uşile masive, glisante, Gutui apăru la capătul grajdului de tineret zero şi şase luni. -„Vin, ia-n acu o să vin!”Pe umerii Gutuiului, ca o aripă flască, salopeta veche, decolorată. Scotoceşte îndelung prin buzunarele largi. Zgomot de mărunţiş trecut printre degete. Lipăind, răpăind vesel – picioruşele unui căţeluş roşcat. Prin urmele adânci, dintre padocuri, se împiedică alergând să-şi ajungă stăpânul. uf, căldură mare! într-adevăr, căldură mare! Studenţilor li se repartizează„cazurile”. Animalele bolnave din fermă. Examenul la chirurgie, examen de an, se ţine în condiţii de teren. Au sosit dimineaţa, pe răcoare. Autobuzul hodorogit al facultăţii, de pe la sfârşitul anilor şaizeci, gâfâise din toate şuruburile pe cei douăzeci de kilometri. Asistenţii în halate albe strigau condica:„Colea Dumitru, iei dumneata în primire viţica de acolo. Unde ţi-e boneta? Ar trebui să te dau afară. Când răspunzi la profesor, împrumuţi una.‘Nţeles? O examinezi, pui diagnosticul corect, propui un protocol terapeutic. Notezi totul în foaia de observaţie clinică… bun deci… mai departe…” viţica lui Colea, adusă din câmp cu căruţa, rumega liniştită. Nimeni nu se ostenise s-o dea jos. „N-aveţi careşva o ţigară?” Gutui zâmbea clipind ruşinat de îndrăzneală. un stu69

dent îi întinse pachetul jerpelit. Ţiganul luă una. Mulţumi frumos cu trei degete ridicate la borul pălăriei pleoştite. Rupse capătul ţigării şi o răsuci îndelung. Căţelul adulmecă filtrul maroniu căzut în iarbă. Se făceau ultimele pregătiri înainte de a părăsi aliniamentul. Câmpia Donului, cutreierată de vânturi tăioase. undeva, în faţă, invizibili şi cruzi – ruşii. Stepa în mai – plină de flori. Roşii, albe, galbene, albastre. Artileriştii aleargă de colo până colo. „Diana, tu iubeşti caii, deci vei avea de examinat iapa de lângă remorcă”. Chiote înfundate. Singurei fete din grupa întâi i se spunea iapa arabă. înaltă, subţire, brunetă…„Are patru ani, nu prea mănâncă, nechează mereu, îi curg ochii (alte râsete)… linişte…şi vezi tu ce mai constaţi… acelaşi lucru ca şi Colea. Succes!” Plutonierii crăcănaţi urlau răguşiţi la soldaţii ce încărcau chesoanele. Câţiva săriră cu faţa la pământ. Şuieratul de cobră vicleană al unui obuz se termină într-o explozie asurzitoare. Caii de la tunuri aşteptau legaţi. Conoveţele improvizate din funii legate între doi pari. Din moment în moment trebuia să sosească ordinul de a schimba poziţia. Nemţii erau mari cutre. Ne băgau unde era greul mai mare. După ce rezolvam situaţia, ne mutau în altă parte. Primul obuz fusese numai avangarda infernului. urletele ucigaşe ale bombelor, lumini orbitoare sfâşiau cerul. Bucăţi de fier, de pământ, pietriş şi cărnuri sângerânde tăiau aerul în toate părţile. un proiectil căzuse pe cai. un murg alerga înnebunit cu coama arzând. Se pierdu în stepă, printre explozii. Nechezatul de moarte acoperise o clipă mugetul sălbatic al bombardamentului. Zeci de bombe explodau peste tot. Nu exista pământ, aer, apă, lumină, întuneric, fiare, copaci. Totul se transformase într-o mămăligă fierbinte, cenuşie pe care o respiram cu toţii, oameni şi cai. Soldaţii târându-se căutau cea mai mică cută care i-ar fi putut adăposti. Căştile răpăiau sub ploaia de pietriş şi metal incandescent. Tunicile fumegau arse. văpaia înghiţea totul, flămândă. Câţiva metri mai încolo Gutui se întoarse cu spatele la vânt. Aprinse ţigara. Dinspre studenţi zbură o pietricică. Speriindu-se, căţelul se încurcă scheunând printre picioarele Gutuiului, clătinându-l. Crezând că l-o fi apucat jocul, ţiganul se înfurie şi zvârli cu piciorul după javră, care se îndepărta. Clipea mirat din ochii umezi, negri, dând împăciuitor din coadă. Soldaţii se ridicau scuturându-şi hainele de ţărână. De prin crăpături se iveau capetele desfigurate de încordare. Din flori rămăsese un deşert cenuşiu. Resturi de cai şi oameni sângerau peste tot, amestecate cu fiare îndoite. Pe locul conovăţului, o groapă imensă din care ieşi un soldat fără o mână. De pe cortul sanitar spânzura un cap de cal cu căpăstrul rupt. Printre buzele rânjite – dinţii strălucitori. Cinci cai înnebuniţi galopau încoace şi încolo peste cadavre. Se împiedicau în gropi şi cădeau în nas. Săreau în picioare. Zbierau disperaţi – omenesc de dureros. Din burta unui şarg curgeau maţele. unui dereş îi zburase falca de jos. Limba şerpuia în gol, lungă. Locotenentul veterinar vladimirescu îşi scoase pistolul. Ochi în cel cu burta spartă. Animalul cabră scurt cu o vagă urmă de eleganţă. Căzu moale cu capul sub el. Simţind încă o dată moartea aproape, ceilalţi cai se înghesuiau în spatele unui cheson răsturnat. Globii oculari li se roteau îngroziţi. Tremurau lăsându-şi crupele până aproape de pământ. Soldaţii, alergând din toate părţile, îi înconjurară. Fluierau săi liniştească. Apărură gamele cu ovăz. Caii se înghesuiau unii în alţii, cei din faţă împungând cu piepturile chesonul.„O să-şi rupă picioarele!”, strigă colonelul Corneanu, comandantul regimentului. La caschetă – două flori albăstrui, strivite. un 70

braţ bandajat. Pe braţ înflorea o pată de sânge. Caii îl priveau cu nările dilatate.„Oho, ho, ho, na, la tata… proştilor…!” strigau soldaţii de pe lături.„Şoim, şoimule… ne, mă… no… no… aşa.” Acesta păru a-l recunoaşte şi-l privea curios. îl bătu cu palma pe gât şi-l prinse de moţul din frunte. Fruntaşul Rogos se târa pe coate urlând de durere.„Fraţiiloorrr (scrâşnet din dinţi), nu mă lăsaţi!” Doi sanitari cu banderole îl prinseră de subsiori şi-l ridicară întorcându-l pe spate. Rupeau fâşii late de pânză albă şi-i legau cioturile picioarelor. Pânza se înroşea rapid. Din câmp începu să urle un cal căzut. Horcăia îngrozitor, scoţând sunete ce veneau dintr-un hău al durerii. Caii neprinşi se buluciră spre rândul de soldaţi încercând să scape către stepă.„Împuşcaţi-l, împuşcaţi-l careva repede!” striga un maior şchiop.„Haide iute, soldat, că-i sperie şi pe ăştialalţi!” urletul uniform, sfâşâietor, amesteca viaţa şi moartea în aceeaşi cupă spartă. Doi soldaţi ţăcăniră închizătoarele armelor şi porniră în goană. O pocnitură seacă. Linişte. Nările cailor fremătau. Copitele frământau pământul. Deşiratul îşi liniştise calul. Colonelul înjura sprijinit de un tun:„Ce dracu facem fără cai?” Se retrage în cortul său povârnit. Pacienţii rumegau liniştiţi. Se apărau de muşte cu cozile grele de balegă. Scuturau pielea gâdilaţi de atingerea stetoscopului.„Buff, dupp, buff, dupp…”Susurul sângelui. Inima normală. Iapa, singură între mai multe vaci, era neliniştită. Diana încerca s-o calmeze şoptindu-i vorbe bune. Ora douăsprezece trecu neobservată. Profesorul vladimirescu tot nu sosise încă. Sporovăială în surdină. Căldura, oboseala tociseră emoţiile. Fişele de observaţie completate pe genunchi, cu litere tremurate. Poveşti despre chefuri. Mugetul unui viţel, trist, prelung dintr-un padoc. Avea pielea scorţoasă, tăbăcită de pecingine. Bobiţe limpezi, lacrimi alunecând din ochi. Ispită pentru un roi bâzâitor de muşte. „Astea fiind spuse, zâmbi asistentul,la treabă. Fără vorbe şi fără surse de inspiraţie”.un mânz murg, robust, cu lămpaş în frunte trecu în trap peste alee. Se opri la umbra unui pătul. Coada neagră îi biciuia coapsele. Studenţii nu mai aveau răbdare. Foială pe după animale.„Pulsul la cai… Romtiazinul, în ce doză?Linişte… n-auziţi… vă dau afară…”Zâmbete: erau afară, căutând fiţuicile salvatoare prin buzunarele halatelor.„Lulu, dă-o p-aia cu temperatura în seria animală…” „Ţi-i la Lia, cere-i-o…” Bătaie cu pumnul în masa pregătită la umbră pentru profesor. Acesta urma să sosească mai târziu. vântul îşi frecă spinarea răcoroasă pe faţa de masă roşie.„Ce-nseamnă asta…?” „Dă o ţigară să-mi revin.” „Ai terminat?” „Numi aflu fiţuica cu dozele”. Gutui ajunsese probabil acasă. Mânca pită cu slănină fără să se gândească la ceva anume. Murgul se întoarse, veni până aproape de masa la care asistentul răsfoia un ziar vechi. Mirosea a balegă strivită. Scutură, fornăind, capul. Se întoarse spre şirele de paie. Colea Dumitru se plimba cu mâinile în buzunare. Cazul său nu prezentase taine. Descrisese boala ca la carte. va împuşca un nouă. Pe puţin. Glumea cu colegii morcoviţi. unii având cazuri complicate, diagnostice nesigure, improvizate – îl invidiau. Iapa Dianei urină lung. Jetul galben ajunse până la masă. Asistentul sări ştergându-şi obrazul drept. Râsete pe care se făcu că nu le aude. Trase masa câţiva paşi mai încolo şi se aşeză pe scaun. Iapa necheza melancolică, privind spre grajduri. Scurma pământul cu picioarele din faţă. un nechezat puternic de armăsar răspunse de undeva. Frunţi cutate adânc de îngrijorare. Fumau 71

mult. în aer, norişorii de fum păreau gânduri pornite aiurea. Tolănit pe un balot, cu ceafa răzimată de o stănoagă, picotea îngrijitorul de serviciu. O mâţă tărcată îşi vârâse botul în traista lui cu merinde. „Domnule, să ştii matale de la mine, amănuntele, fiecare amănunt, în parte, sunt, este foarte important, dacă nu chiar decisiv în evoluţia ulterioară a unui eveniment.”Doi şefi şi o contabilă intrau în birouri. Locotenentul veterinar vladimirescu – în cort, trântit pe o ladă cu material sanitar. Lada, împletită din nuiele, avea colţurile întărite cu piele.„Nu am scris de mult acasă”.Stepa hăulind de vânturi.„Cu siguranţă astă-seară îi voi scrie mamei” în plic, alături de coala împăturită, o floare albastră de stepă. Felinarul pâlpâia într-un colţ, mânjind pereţii cu umbre mişcătoare. Profesorul doctor docent vladimirescu, membru al mai multor academii, este foarte respectat de studenţi. Pentru corectitudine. La cursurile sale umple de fiecare dată amfiteatrul. O cicatrice roşie, lunguiaţă, îi brăzda obrazul de sus până jos. Şchiopătă uşor de piciorul drept. Căldură mare şi… tot nu sosea. Nerăbdare, iunie, zi splendidă cu soare şmecher. Gândurile o luau razna. De n-ar fi şi chirurgia asta. Bogo dormita pe bordură. Colea îşi epuizase poantele şi privea în gol. Gardul din fund. Doi copii îl săreau cu plasele pline de tărîţe.„Diana, printre altele, iapa ta suferă de ce suferi şi tu!” Râsete cu înţeles, anemice. Colea îşi răscolise încă o dată imaginaţia. Ruşii îşi scoteau noaptea caii la păscut pe râu în jos, la al treilea cot. Câteva sute de iepe şi armăsari. vreo cinci plantoane îi păzesc. Beau vodcă toată noaptea şi, când nu dorm, bat cărţile. Bogo se trezi. La poartă claxona o maşină. Doi căţei, pe care nimeni nu-i mai văzuse, se repeziră lătrând furioşi. Paznicul se ivi din gheretă şi deschise porţile. Salută. Maşina opri aproape. Studenţii se apropiaseră fiecare de cazul său. Asistentul sări de pe scaun şi aranjă pânza roşie. Trântind portiera, ieşi un alt asistent care se grăbi să-l ajute pe profesor să coboare. Profesorul şchiopăta uşor.„Bună ziua, copii, salută bine dispus: merge, merge?” „Să trăiţi!”,răspunsul sperie iapa Dianei care se smuci. Chelie transpirată, pălăria într-o mână. în cealaltă geanta mare burduşită. Cărţi, dosare, flacoane cu medicamente, instrumente şi un termos cu cafea. Conţinutul arhicunoscut al genţii profesorului. Se trânti pe scaun după ce strânse mâna asistentului. Celălalt asistent puse pe masă un registru gros pe care profesorul începuse să-l răsfoiască, după ce sorbise o gură de cafea.„Ia-n să vedem care a terminat?”, întrebă fără să ridice ochii. Colea Dumitru înaintă cu fişa în mână.„Dăi drumul!”, îl îndemnă profesorul, ştergându-şi faţa cu o batistă în carouri verzi. Seara în stepa Donului. Trei cercetaşi îşi înfăşuraseră copitele cailor în cârpe. O iapă necheză uşor. Era în călduri. Botul legat cu o sfoară. O ţineau legată cu două funii prinse de şei. Se îndepărtează intrând în dumbrava cu maci. Merg unul după altul pe o potecă îngustă. întunericul li se lipea de suflet. Se opriră aproape de malul râului. Deşiratul porni pe jos. Cercetă dacă au venit ruşii cu caii. Ceilalţi îl aşteptau cu căpestrele în mâini. Ar fi fumat însă nu se putea. Clipele dense ca noaptea treceau greu. Dincolo de râu se auzeau fornăituri. Caii păşteau împrăştiaţi pe un tăpşan înfierbat. Santinelele roată jucau cărţi. un armăsar simţise ceva. Adulmeca neliniştit cu capul ridicat. Se apropiară ţinând strâns iapa care luase foc. Zăriră un foc. Ruşii nu-şi luaseră nici o măsură de precauţie. unul cânta cu o sticlă în mână. îi despărţea apa râului. Armăsarii ruşilor începură să alerge de-a 72

lungul malului nechezând. Bulgări negri, rostogolitori. Ruşii îşi vedeau de cărţi. Caii nu aveau cum trece prin râu. Apa pleoscăi. un armăsar înota spre malul cu iapa care necheza ademenitor. Herghelia cazacilor în apă urmând armăsarul cel mai puternic. un rus urlă ceva. Mai mult de jumătate din cai înotau. Ceilalţi nu puteau fi opriţi.„Ai noştri sunt!”înjurături străine. Deşiratul sălta în şa. Galop prin noapte spre regiment. Tropotul copitelor amesteca noaptea cu ţărâna. Colea vorbea liber. Sigur pe sine. Din când în când arunca ochii pe hârtie. Termină. Privi triumfător la profesor. Doi motani săreau de pe un balot de paie pe altul. Profesorul se amuza privindu-i. Deşiratul, după douăzecişitrei august patruzecişi-patru, era s-o-ncurce! Noii aliaţi nu erau cu nimic mai prejos decât foştii. în Tatra aveau de cucerit poziţiile cele mai puternice. Dormeau în gropi săpate cu lopeţile de infanterie. Pe fund aşezau cetină îngheţată. Stânci drepte, albastre. Brazi înalţi, cu trunchiurile albăstrite de licheni. Deşiratul era bun luptător. Politrucul, nou venit la regiment, auzind de el l-a propus „pentru partid”. L-a chemat în faţa unei comisii. La masă, între mai mulţi, colonelul Corneanu. Ţinea privirile în pământ. Deşiratului i-au pus mai multe întrebări. De unde e, câte clase are. S-a citat un raport despre faptele sale pe frontul antifascist. Politrucul, mulţumit, plasă o ultimă întrebare.„Dar pe frontul de est ai ucis mulţi tovarăşi, soldaţi sovietici?”Colonelul Corneanu se făcu cât putu de mic. Deşiratul apucă mâna politrucului, un maior mic, burtos, cu mustaţă. îl trase afară.„Vezi matale pomul de colo?– arătă cu degetul –noa bine, nu are acela atâtea frunze câţi ruşi am omorât io!” Politrucul nu înţelegea româneşte. Traducea colonelul. Politrucul dădu mulţumit din cap, fără să bănuiască deloc ce spusese Deşiratul. îi înmână un carnet roşu. Ieşind, se întoarse către colonelul Corneanu.„Ştii dumneata, domnule colonel, cum stai între aceia? Ca Isus Cristos între tâlhari!” Tinerii îşi pasau un pachet de ţigări mototolit. Profesorul surâse întorcânduse spre student.„Cam subţirel, domnule Colea, cam subţirel… ve trebui să ne mai vedem şi-n toamnă”.întinse carnetul cu două degete. Colea rămase plesnit. Profesorul calm:„Ai făcut un examen extrem de sumar. De ce n-ai pus să fie dat animalul jos din căruţă? Dacă mai avea ceva pe lângă hernia depistată? O luxaţie, o fractură…”Colea îşi băgă carnetul în buzunarul halatului. Colegii chicoteau.„Veterinara ca şi milităria exclud superficialitatea. Nu eşti bine pregătit? Te loveşte glonţul!”Profesorul sorbi o gură de cafea şi trecu un patru caligrafic în catastif. Dintre grajduri, nechezatul nervos al lui Tronaru! un armăsar greu, puternic, murg. Iapa Dianei îi răspundea, cât îi permitea pana căpăstrului. La capătul aleii Tronaru, adulmecând în toate părţile. De căpăstru îi atârna lanţul de care fusese legat. Porni în galop. Pământul tremura. Studenţii se împrăştiară după plopi. Profesorul reuşi cu greu să se retragă de la masă. Masa sfărâmată zbură în toate părţile. Tronaru se opri lângă iapă şi o muşcă de coamă. un asistent scormoni printre bucăţile de scândură. Recuperă catastiful şi-l scutură de praf. Profesorul, refugiat după un trunchi gros, sorbea din termos. Pe aleea largă, grupuri. îngrijitorii de la loturile de animale. Bărbaţii înainte, femeile mai în spate. Pe aleea umbrită, studenţii priveau pizmaşi. Răspundea Diana! „Mă Gutui, mă, n-ai o ţigară?” Era vocea zugrumată a lui Colea.

O v IDIu C ALBO REAN

Reportaj (Viaţa şi moartea căluţului de lemn) Când i-au pus pentru prima dată lancea în mână nimeni n-ar fi bănuit că va creşte în el războinicul neînfricat de mai târziu. Ce-i drept, aparţinea familiei unui hoplit celebru în acea vreme, dar el era mezinul şi, între noi fie vorba, îl cam luau toţi la trântă când era puşti. Desigur, în formarea lui ca bărbat şi soldat, profesorul de tactică şi strategie a punctat decisiv. Profesorul excela în arta războiului şi nu stătea rău nici cu filozofia războiului, aceasta fiind, pe cât de cristalină, pe atât de concisă: dacă cineva în faţa ta se uită insistent la tine, omoară-l! Dacă ceva se mişcă în faţa ta, nefiind important în ce direcţie şi cu ce viteză, ucide-l! Dacă nu înţelegi ceva sau pe cineva, anihilează-l! în principiu este bine să omori orice, indiferent de impetuozitatea sau lipsa de decizie a acelui „orice”... Prima bătălie l-a călit, jumătatea de creier lipită pe lancea sa deschizându-i drumul spre cariera de războinic. A fost, ca tatăl său, hoplit, apoi cavaler al lui Lusius Quietus şi a făcut mai apoi parte din garda varegă. După cucerirea Constantinopolelui, s-a orientat spre armele de foc, adevărata sa vocaţie. însă, oricât de bun este un soldat, îl caută moartea sau nenorocul, cel puţin o dată. Când l-au recuperat de pe câmpul de luptă, sergentul Pepperoni şi caporalul Joshua Smith l-au aflat cioplit pe toate feţele, câte o fi avut, dar cu un moral impecabil, demn de orice soldat al mileniului trei, format în armata cea mai modernă, instruită, justă, bravă şi onestă a momentului. Ţara cea mai puternică a lumii, cu rolul cert de apărătoare a democraţiei globale, din Groenlanda până în vanuatu, via Amazon–Patagonia, avea de o vreme ceva probleme: pe lângă încurcături mai vechi legate de furnicile roşii, albinele ucigaşe şi vampirii de toate categoriile care bântuiau prin cartierele de zgârie–nori, alienate de cel puţin o sută de ani, au apărut şi altele, cum ar fi scăderea dramatică a popularităţii niciodată avute şi o acută criză financiară a săracilor. Aşa că, poporul înţelept al acelei ţări înţelepte a recurs, în numele democraţiei ca bun câştigat prin luptă, la măsuri chibzuite, cu alte cuvinte, au schimbat un preşedinte cu urechi mari alb, cu un preşedinte cu urechi mari negru. Cum era de aşteptat, discursul noului preşedinte a fost emoţionant şi plin de speranţă, întocmai ca al vechiului preşedinte şi, fără îndoială, ca şi a celor precedenţi. Din nefericire, după imensul entuziasm pricinuit de investirea în funcţie a primei persoane în ordine ierarhică a unui stat democratic, protestele au continuat, sicriele de plumb erau desărcate ritmic, laolaltă cu puştile şi sub o pădure de drapele, săracii n-au reuşit

spectaculoase operaţiuni financiare (cu excepţia câtorva bande de asiatici, irlandezi, italieni, afro-americani şi hispanici), în timp ce bogaţii achizionau mai departe bunuri lumeşti (pe care nu le transformau în instituţii caritabile). Ca măsură radicală şi în spiritul transparenţei care caracterizeză şi azi structurile juridice şi administrative ale celui mai puternic stat de pe Pământ (apărător al libertăţilor individuale ale întregii omeniri şi a lumii arabe) şi nu numai, preşedintele cu urechi mari negru a desemnat – ca implicare personală – o persoană să se ocupe de caz. Numele acelui înalt demnitar nu este important, ştim doar că acesta s-a înţeles cu un cotidian prestigios să-l trimită pe redactorul Peter W. Johnson, în schimbul unei indemnizaţii consistente, să rotunjească un reportaj asupra vieţii unui soldat, om obişnuit, simplu, drept şi cinstit, poate uşor mai aspru în comparaţie cu un civil, însă justificabil lucru, în condiţiile vieţii aspre de cazarmă şi vitregiilor războiului endemic al acelor câmpuri din ţara ostilă. încă de la început, Peter W. Johnson, folosindu-se de trucuri psihologice, a croşetat din păr de cămilă o fragilă, dar emoţionantă relaţie cu Soldatul. Pe acele câmpuri blestemate, în simfonia concertantă a armelor şi materialelor de război, Peter W. Johnson era nedezlipit de Soldat, transmiţând în direct faptele eroice ale acestuia, de o amploare şi frumuseţe cu valori de epopee. Bunăoară, într-o ambuscadă în care au fost implicaţi toţi tovarăşii acestuia, Soldatul, de unul singur, a asigurat zona, reuşind să-şi salveze aproape toţi camarazii. Aici, reporterul nostru a cenzurat ştirea, ce-i drept (cei care n-au scăpat au fost ucişi tot de către Soldat, laolată cu inamicii, dar mai mulţi merită mai mult decât mai puţini şi oricum restul au completat rubrica „pierderi colaterale”) dar, dacă socotim bine, o faptă glorioasă trebuie să fie luminoasă, tonică, nu minimalizată, muiată în noroi de plebea nevrednică (mai ales de săraci), numai din spirit anarhic. Altă dată, Soldatul – şi aici transpare umanitatea unei naţiuni reprezentată de cel mai bun soldat al ei, ca fuioarele lunii pline care destramă negura violetă a unei nopţi incerte de mai – era să facă o faptă bună. Aici şi eu mă simt uşor încurcat, vă spun drept, dar mai abitir s-a simţit confuz Peter W. Johnson, când a trebuit să relateze întâmplarea. într-un sătuc plin de văduve şi obuze nedetonate, gloanţele erau alergate de câini, iar câinii de copii, printre ruine şi palmieri incineraţi, ocolind vântul care scutura praf cenuşiu şi smochine zdrenţuite, mascând oarecum mirosul de sânge şi agonie lăsat în urmă de impulsurile vindicative ale irezistibilei armate eliberatoare. Femeile uitaseră de mult gustul bărbaţilor lor şi nu-şi mai aminteau nici măcar lacrimile incandescente izvorâte fără odihnă, brăzdând obrajii şi sânii frumoşi de altădată, atitudinea lor trădând o singurătate dincolo de orice suferinţă. Aşa că, intrarea viguroasă, printr-o operaţiune magistrală a plutonului, condus, desigur, de Soldat, soldat, da, dar cu ceva grade militare care-l îndreptăţeau să-i conducă (avansase în grad, dar nu foarte mult, undeva soldatul nostru drept şi cinstit avea mici disfuncţiuni, ce spun, minuscule, dar suficiente pentru a-i opri cariera întrun loc determinat), a rămas neobservată, de către văduve şi inamici virtuali, dosiţi prin adăposturi virtuale. începutul descinderii n-a avut nimic eroic, fiindcă, în vir-

tutea primelor sale învăţături militare,Soldatuldescărcă câteva încărcătoare, în rafale scurte şi precise, într-o haită de câini vagabonzi şi unul, maximum doi copii ostili şi extrem de agitaţi. Apoi, dintr-un ghem de fibre metalice, chirpici, ceramică sfărâmată şi trupuri umane dislocate, o umbră de fecior, cu zdrenţe imaculate înfăşurate în jurul trupului şi desfăşurate în vânt sau înspre cer, cu pumnul stâng strâns (cu siguranţă era o grenadă), străbătu printr-o alergare teribilă cele câteva sute de metri care–l despărţeau de curajoasa trupă eliberatoare. însuşiSoldatula fost luat prin surprindere de această halucinantă mişcare, ceea ce nu i-a înfrânt vigilenţa. Dar, pentru o clipă se părea că omul nostru-şi pierduse viteza de reacţie. Printr-o mişcare fermă, l-a oprit pe intrus, pregătindu-se să-lelimine. Colegii de redacţie ai domnului Peter W. Johnson au mărturisit ulterior că acesta a fost cel mai dramatic episod al reportajului de succes publicat , aşa cum vom vedea, cu preţul vieţii, de către autor. Puştiul a fost cruţat, iar în mână avea un căluţ de lemn, care-l privea candid, cu ochi mari, albaştri, peSoldat. Detensionaţi, colegii eroului nostru au distribuit alimente şi efecte doar copiilor, deoarece văduvele erau de mult pietrificate şi nu aveau nevoie de nimic din cele materiale sau spirituale, cu excepţia vidului absolut şi perpetuu , singurul balsam pentru marea lor deznădejde. Soldatul, sub obsesia privirii albastre a căluţului de lemn, se înstrăinase de puşca lui. Căluţul clipi de câteva ori, rugându-se să i se îngăduie a se întoarce la stăpânul său. Dar încleştarea de oţel a mâinilor soldatului nu slăbi nici o clipă. Peter W. Johnson, prin şiretlicuri psihologice şi spre coafarea atentă a reportajului, destinat opiniei publice cu tendinţe anarhice din puternica sa ţară, încercă o negociere între cei trei, soldat, fecior şi cal. Dar era prea târziu, căluţul de lemn se stinse, privirea-i devenind ultramarină şi, în cele din urmă, inexpresivă. Durerea feciorului era atât de mare, încât toţi cei din adunare au simţit o undă de aer polar în tendoane şi oase. Soldatul, drept represalii pentru pierderea căluţului, a poruncit să fie sistate donaţiile , trupa văzându-şi de drum, iar la plecare a executat la întâmplare câţiva copii, fiindcă văduvele oricum erau imobile şi nu priveau nicăieri, aşa că nu se subordonau filozofiei despre război a bătrânului său maestru. Reporterul ar fi avut ceva gânduri de protest, dar la amintirea atâtor fapte vitejeşti trecute şi în derulare, nu s-a oprit la amănunte. Reportajul, însă, mergea bine. Povestea a ajuns la redacţie fără cea de-a doua sa jumătate, altfel zis, Soldatului pregătindu-i-se o jumătate de metru cub de decoraţii, pentru inevitabila sa întoarcere în patria glorioasă. însă, corespondenţa lui Peter W. Johnson se apropia de un suspect sfârşit, iar viaţa de un lamentabil final. După câteva încleştări în care, evident, omul nostru a ieşit învingător, domnul Peter W. Johnson s-a decis să transmită şi un interviu cu acesta, eventual în direct, la emisiunile de maximă audienţă ale celor mai importante televiziuni din ţara sa (atunci, inevitabil, şi din lume). Ocazia oferită a venit repede, atunci cândSoldatul a rămas (mereu se sacrifica pentru a-i proteja pe ceilalţi), pentru a securiza ariergarda. în acest scop a urcat o seamă de scări afumate, până la ultimul nivel al unei construcţii afectate de bombardamente. 76

Domul Peter W. Johnson, legat ombilical acuma de Soldat, îşi pregăti întreg arsenalul tehnic pentru interviu, înveselindu-se progresiv. Soldatulrămase, aidoma văduvelor, fără respiraţie, vigilenţă şi vlagă: în faţa lui se ivi o fiinţă cum nu mai întâlnise niciodată; nu îl privea insistent, nu se mişca în nici o direcţie şi cu nici o viteză, nu era nici cineva şi nici ceva, doar al era stricat, precum căluţul rebel. -Las-o, nu-i decât o femeie... au fost ultimele cuvinte ale reputatului domn Peter W. Johnson, care, din entuziasm, a călcat în gol. Deşi între el şi erou se înfiripase o fragilă, dar impresionantă relaţie, Soldatul nu şi-a mai amintit vreodată în viaţa lui că existase un oarecare domn gazetar, cel care, adică, i-a mediatizat cu dibăcie toate acţiunile eroice. uluirea sa deveni sentiment şi sentimentul îl surprinse. „Doamne, ce senin este cerul!”, gândi soldatul, „şi cât de frumoasă este această...Fiinţă!”. Mult n-a mai fost până când sentimentele lăuntrice au ieşit din zona securizată, răsfrângându-se peste tot, dar mai ales, cuprinzând fiinţa din faţa lui, tandru, explicit, strălucitor şi perceptibil ca senzaţie fizică, aşadar, în termeni militari, întocmai. Femeia, eliberată, zâmbi. Din nefericire, pentru Soldat surâsul, ca surâs, era de neînţeles, aşa că, re-devenind credincios strategiei bunului său maestru, o elimină.

Ş TEF AN D O Ru D ăN CuŞ Bărbatul la 40 de ani Când simţi că te cam lasă puterile, pe la 40 de ani, te legi de amănunte. un pix care nu scrie, o ţigară în care găseşti un ciot de tutun, un autobuz care vine ori prea devreme, ori prea târziu, un semafor care nu-şi schimbă culoarea când vrei tu, un taxi care trece pe lângă tine, o brichetă care nu se mai aprinde exact când ai nevoie de foc, un copil de ţigan care cerşeşte tocmai când nu ai moneda devalorizată a României în buzunar – o gaşcă de enervante detalii.

Declaraţia lui P. M. la 40 de ani: Citesc rar, mai mult ascult şi văd. E bine în trupul acesta excelent, jinduit de femeile anului 2000, enervant pentru bărbaţii construiţi după alte criterii. Surâd scriind aşa ceva, de-ar fi un da vinci lângă mine, ar putea creiona expresia masculină a surâsului uman. Sunt la cheremul unor ricoşeuri provocatoare: deşi nu mă suportă, unii îmi iau interviuri; e normal, cred, după ce am scris de sute de ori despre alţii, să scrie şi ei despre mine, să asigure conştiincioşi combustibilul acestui – realmente omenesc – perpetuum mobile. Ai ajuns şi tu la 40 de ani – asişti neputincios la închiderea şantierelor tale din Albania, „lupii tineri” din politică vin semeţi, cu pas românesc mândru şi cutezător şi te trec pe linie moartă, te retragi, faci trei firme în trei ţări europene şi una şi-n ţara ta, ca să nu uiţi de unde-ai plecat, ambasadorul român în Maroc moare, şeicul renunţă la serviciile tale, apartamentul din Piaţa Romană ajunge la rude, moneda europeană trece pragul psihologic, îţi iei românii din străinătate, acte, ambasade, şpăgi, căcaturi, vor lua şomaj în România, unul din muncitori îţi întinde o sticlă de vin scump, „dom’ patron, luaţi asta de la mine vă rog că tare mult ne-aţi ajutat”, urcă în autocar, stai sub cerul senin al Madridului, pachetul de ţigări e gol, „greşeală”, îţi răspunde un prieten la telefon, te întorci cu avionul – şi culmea! când tu ai 40 de ani acesta nu mai vrea să se prăbuşească.

Când îmbătrâneşti, cam pe la 40 de ani, te apucă o poftă nebună să cumperi un teren, să faci o casă impunătoare, să investeşti în afaceri, să devii cât mai cunoscut în mediul în care te-ai învârtit până atunci, să-ţi iei maşină ori şofer la maşină, să muţi traiectoriile râurilor, să construieşti munţi (dacă în curte nu ai unul de-a gata), să te deranjeze faptul că un bătrân cu barbă şi-a sprijinit bicicleta de gardul grădinii – „vox populi, vox Dei”.

Aşa că atunci când ai 40 de ani strigi în gura mare câte fete frumoase ai posedat, povesteşti unor dobitoci sub 40 cum te-ai culcat cu nevasta nu ştiu cui, minţi despre cum ai vizitat o groază de ţări străine (după ce ţi-ai pierdut o groază de nopţi pe internet), te dai în stambă cu pozele aparatului foto digital şi-ţi faci un blog în care apari ca un erou al epocii, urli ca apucatul în metrou pe motiv că unor tipi de la pază li s-a părut suspectă geanta ta, stai ca momâia lângă nişte indivizi ce-şi bat joc de tine – simplă trecere dintr-o zi în alta.

40 de ani e o frontieră pe care bărbaţii sud-est-ului Europei o trec într-o veselie, ca şi cum ar trece dintr-un coş de gunoi într-un film de groază – faci un accident cu maşina, plăteşti o curvă de-o noapte, impresionezi clienţii unui mic magazin cumpărând 24 de cutii de bere, nu una, o măsea netratată ţi se sparge în timp ceţi mănânci pulpa de pui – biletele pentru stadion au rămas în ploaia după-amiezii. (Fragment din volumul cu acelaşi titlu, Ed. Valea Verde, Sighetu-Marmaţiei, Maramureş)

M ARIAN I LEA

Cronicile de la Herina BĂTĂLIA

Parohul Boschetty Andor împlinise şaptezeci şi opt de ani, nu mai simţea căldura, în zilele de arşiţă umbla înfofolit. Se oprea în faţa cofetăriilor din Piaţa Centrală. Dacă se întorcea brusc înspre o terasă cu mese, unde doamnele înconjurate de ofiţeri amabili mâncau îngheţata lui Leopold Biner, se întreba: „Ce caut aici?”. îi curgeau lacrimile pe obrajii roşii, avea nasul ca jgheaburile seci. Râdea din senin. îşi amintea de excursiile din munţi, de golurile alpine cu pajiştile de ienupăr şi de crucea neagră din fier. Sub pâlcul de molizi era fântâna. Negurile alb-lăptoase de pe creste erau măturate de vânt. Boschetty Andor era singur. „vrei în Lipce sau în Herina?”, l-a întrebat episcopul. „Herina”, a zis Boschetty. într-o zi de ianuarie, trenul a oprit în gara mică din Herina. Se vedeau doar nămeţii. îmbrăţişări. Pupături. Cetăţenii ce se întorceau din Repenye, din Rika sau din Debrecen erau aşteptaţi de neamuri. Prima noapte a stat pe întuneric, la hotelul „Kiss Pipa”, cu balconul îngheţat. Proprietăreasa a adus specialităţile gustoase ale cofetăreselor Dimka şi Donika: prăjituri cu mac, nuci colorate umplute cu cremă, negrese dolofane mustind în ciocolată, trunchiuri de pom înflorit cu rămurele de marţipan, apă cu sirop. în pahare pluteau petale de violete. Prin curţi prinseră a guiţa „supraponderalii”, sute de orătănii ţipau, fiecare pe limba ei, zburătăcind. Concertul de început de zi din Herina. Parohului Boschetty Andor i s-a făcut rău. Piaţa Centrală a Herinei aparţinea în exclusivitate maeştrilor cofetari. Firmele erau montate în rame mari din fier forjat, cu ornamente, literele de-o şchioapă formau numele maeştrilor: Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard. Patru cofetării de lux, cunoscute până la Dresda, Budapesta şi Leipzig. Cei patru aveau locuinţele la ultimele etaje. Atelierele de patiserie aveau vitrine. Sălile cofetăriilor erau puternic luminate dinspre fântâna Pieţei Centrale. Fiecare maestru cofetar închiria cîte trei odăi ofiţerilor tineri ce-şi făceau serviciul în marea cazarmă de la capătul de nord al Herinei. Munţii în formă de potcoavă învăluind Herina, ca piciorul unui cal. Prin mijlocul oraşului râul udvany, o lua înspre Lipce, către Tisa. în atelierele cofetarilor, lumina zilei era stăpână. „Lumina aceasta e clară ori tulbure. Doar ea e de trebuinţă pentru reţetele de prăjituri din oraş”, zicea Leopold Biner. Erau obligatorii ferestrele laterale, care semănau cu marile vitrine ce dădeau în Piaţa Centrală. Perdelele estompau lumina puternică, doar când era nevoie. Două geamuri de aerisire erau fixate în tavanul construcţiilor. Prin Piaţa Centrală trecea tramvaiul cu cai. „Doar Berlinul, Hamburgul şi He80

rina au aşa ceva”, zicea maestrul cofetar Szilard Alfons. Din oră-n oră. între opt dimineaţa şi nouă seara. Zgomot de roţi şi de copite ce lovesc piatra cubică. Se cutremurau atelierele de patiserie. Orice locuitor al Herinei putea cere, printr-un semn al mâinii drepte, oprirea tramvaiului. La coborâre era şi mai simplu. „Ba, parcă şi Hanovra are un astfel de tramvai, Alfons”, completa mestrul cofetar Bercu Bernard. „Da, Bernard, dar Hanovra nu are alee de promenadă, nu are străzile Liszt şi Strauss unde linia de tramvai se intersectează cu linia ferată”, se răstea Leopold Biner.

CRONICA LUI SPITZ LIEBER

în Herina se aduna lumea în faţa cofetăriei din Piaţa Centrală. în prima zi de miercuri a fiecărei luni. Donika Akos şi Dimka Brencis soseau cu marfa adusă de la Praga. Cutii de carton cu câte şase sticle verzui de Absint. Au adus „Zâna verde”, ziceau cetăţenii cu bucurie. Zvonul mergea până-n Iaremcea, preţ de cincizeci de kilometri. Domnii Plotinikoff şi Wodobskin soseau cu trăsurile. Miercurea. Din Iaremcea începea Galiţia şi ţinea, preţ de două sute de kilometri până dincolo de Lemberg. Domnii Plotinikoff şi Wodobskin cumpărau două lăzi de absint. Se aşezau pe malul Prutului. Pe băncile alea din lemn masiv. Gustau absintul. Priveau apa învolburată ce o lua către Colomeea. Acolo începea Pocutia. Din Iasinia apele curgeau către Tisa. Din Iasinia la Herina şi de-acolo la Lipce. Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau hotelul din centrul Iaremcei. Mii de turişti veneau în fiecare an. Din Cracovia. Din Budapesta. Din Bratislava. în Galiţia se adunau bandele de hoţi. Adăstau lângă Iaremcea. O luau către Herina, Lipce, Debrecen şi se opreau tocmai la Budapesta. Domnii Plotinikoff şi Wodobskin ţineau uniformele de atac în pivniţele hotelului din centru. în Herina marele băutor de absint era bătrânul văduv Szatmari Ioszef, care-şi mângâia, în fiecare joi din lună, mustaţa întortocheată. Fuma pipa. Trăgea din sticlă lichidul verzui.

*** Tinerii Leopold Biner şi Bercu Bernard se angajaseră ca lucrători la cofetăria: „Dimka şi Donika” din Herina. învăţaseră să facă fierturile de caise verzi, de coarne sau de mure. Porneau la drum înspre Iaremcea şi Lemberg sau către Lipce, Wartezen şi Grosswardein. Ajungeau până-n târgul de la Debrecen. verile erau călduroase. Marfa se pierdea. Dulceţurile făceau mucegai pe deasupra. Leopold Biner şi Bercu Bernard închiriau şoproanele din locurile de târg. Se apucau de gătit fierturile de fructe. Stârneau poftele muierilor din Lipce, copiilor din Wartzen, bătrânilor din Grosswardein şi întregii comunităţi din Debrecen. Lumea se îngrămădea la şoproane să vadă şi să cumpere. Leopold Biner şi Bercu Bernard ţineau secretul reţetelor de biscuiţi, fursecuri 81

ori budinci. Tăinuiala aceasta devenise un sport al celor care învăţau meserie la cofetăria „Dimka şi Donika” din Herina. Leopold Biner se închidea în odaia din spatele atelierului de cofetărie când punea câte ceva la cale. Bercu Bernard purta greutăţile balanţei în buzunarele de la pantaloni. După ce cântărea cantităţile de făină, zahăr sau fructe le băga înapoi. Fiecare lucrător cofetar avea secretele lui.

*** în octombrie a început. Cu o săptămână înainte de sosirea bandelor de hoţi din Galiţia, croitorul Einhorn Moritz, din Herina, a ieşit din măcelăria lui Feier Emeric cu o pradă bogată. îi atârnau cârnaţii din buzunare, în mâini avea mai multe chifle. Brusc a început să fugă fără ca măcelarul să-l urmărească. Tot în acea dimineaţă răcoroasă, Demeter Francisc fermierul, a oferit gratis un spectacol în Piaţa Centrală. S-a apucat să înveţe mersul pe bicicletă. Răsturnări, tamponări în pereţi. Până-n jurul orei zece. Şi-a continuat lecţiile în drum spre casă. După alte acrobaţii a împachetat bicicleta şi a dispărut. Bătrânul Szatmari mângâindu-şi mustaţa întortocheată, aşezat pe banca din faţa fântânii, fumând liniştit, a dat din cap în stânga, apoi în dreapta şi şi-a spus că aşa ceva nu s-a mai pomenit.

*** Şi domnul Plotinikoff avea mustaţă blondă care-i atârna pe lângă bărbia rasă proaspăt. Când nu umbla cu trăsura călărea un cal alb. Calul era iapă. O chema Brenda. Prietenul domnului Plotinikoff, domnul Wodobskin împlinise, în douăzeci şi opt septembrie, şaizeci de ani. Scund şi îndesat. uneori când se afla în fruntea bandelor de hoţi adunate în Galiţia, domnului Plotinikoff i se spunea „colonelul”. Când scriu cronica Herinei, am nevoie de linişte. Mă retrag în camera din spatele brutăriei. îmi spun, „Spitz Lieber, acuma să te văd, trebuie să laşi mărturie celor care vor veni şi vor fi mândri că s-au născut, au copilărit şi trăiesc în Herina. Nici un cuvânt de scădere nu se strecoară în aceste rînduri. în cameră se stârnesc nori de praf înnecăcios. Se aşează pe masă şi pe hârtii după ce-şi sfârşesc plutirea în jurul opaiţelor. Miroase a fotoghin dinspre podele. într-o miercuri de început de lună, prin septembrie, domnul Wodobskin mi-a spus cu răutate în glas: „Măi, Spitz, grăsimea din şoldurile tale se pierde uşor, te duci pe un coridor lung şi prinzi a-l măsura cu un chibrit, pe care ţi-l dau eu, apoi te apuci să miroşi pardoselile şi către seară te pui la pescuit în chiuvetele de la cofetăria doamnelor „Dimka şi Donika”. Domnul acesta din Iaremcea mi s-a părut un inamic periculos. I-am spus doctorului Izrael Klein de la spital şi doamnelor călugăriţe care îngrijeau bolnavii secţiei de contagioşi. „Toţi medicii din Herina se vor refugia cu diverse mijloace de transport, în afară de Izrael Klein şi contagioşii lui, domnule Plotinikoff”, a spus Wodobskin. „Strategia, Wodobskin, e să nu rămână mai mult de trei sute de cetăţeni în Herina”, a şoptit Plotinikoff. „Să-şi lase seifurile Wertheim deschise”, a zis Wodobskin bând cu nesaţ din sticla de absint. 82

„Deschise şi goale, Wodobskin”, a completat nervos Plotinikoff. „în pivniţe vor fi vinurile lor nobile, vechi, îmbuteliate pe care le vom consuma. Pe Kincsey ăla de la tutungeria din Herina îl lăsăm fără ţigări ca tribut de război, îl lăsăm şi fără alte bunuri, domnule şi-l recompensăm cu un palton cu căptuşeală din blană de vulpe. vin vremurile chefurilor, aşternuturilor curate, a sacilor cu lenjerie de corp, a meselor încărcate cu mâncare, a ceasurilor de buzunar scumpe, domnule”, a spus Wodobskin. „De doamnele Dimka şi Donika nu se va atinge nimeni, Wodobskin”. „De acord, domnule Plotinikoff”. „Orice nouă ordine, oriunde, şi-n Herina e la fel, se instaurează prin căi permise şi nepermise. urmele isteţimii şi puterii ei devin stăpâne. Mai ales acolo unde nu se întâmpină piedici. Puţini vor fi cei care nu se vor lăsa impresionaţi de puştile astea, de uniformele astea, Wodobskin”. „Poate doar funcţionarul ăla de la orfelinat. Ca data trecută. Cu comportamentul său, cu prezenţa sa de spirit, cu hainele alea sărăcăcioase păzind casele cofetăreselor. ăla care-i alunga pe înfometaţi data trecută cu o voce mieroasă. vi s-a făcut milă de el şi v-aţi oferit să-l îmbrăcaţi, domnule Plotinikoff”. „Csury Ianos, Wodobskin. M-a refuzat politicos. Să fie pregătit furierul ăla Kirghiz. vom avea nevoie de informări. Şi anunţaţi, contesa că-n două săptămâni pornim spre Herina, domnule”, a încheiat domnul Plotinikoff.

*** Inamicii aceia au ajuns în Herina la jumătatea lunii octombrie. S-au aşezat în grădina domnului Morghenthal. Au dărâmat gardul. Au umplut păşunea de la intrarea în oraş. Au spart dugheana refugiatului Darulovitz. Au băut şi au împărţit săracilor curioşi şi prezenţi materialele de stofă şi de perdele. L-au găsit pe domnul rabin, i-au luat cojocul de pe umeri şi pantofii. L-au alergat desculţ, pe străzi, până în Piaţa Centrală. Li s-au alăturat cei dedaţi la ilegalităţi din oraş şi împrejurimi. veniseră cu saci goi în spinări. Adulmecau. îşi umpleau sacii. Pleacau la casele lor. „Aşa se apără proprietatea privată, Plotinikoff?”, a întrebat contesa Monthomas supărată. „Noi n-am venit aici să apărăm cetăţenii din Herina, unii de alţii, doamnă contesă”, a răspuns „colonelul”. Aşa a fost în prima zi.

*** La jumătatea drumului dintre Iaremcea şi Herina funcţiona „Societatea de căutare a petrolului”. Domnul Wodobskin i-a spus domnului Plotinikoff: „voi rămâne o noapte în clădirile astea, cu o parte din oameni. vă găsesc în Herina, la hotelul „Kiss Papa”, domnule”. Nici un guvern nu s-a atins de investiţia englezilor. Domnul Wodobskin a spart geamurile clădirilor societăţii de căutare a petrolului. A băut coniacul acela englezesc, a rupt scaunele, a luat un ceas de mână din aur. L-a desprins politicos de la mâna tinerei englezoaice, l-a fixat pe propria-i încheietură şi a asigurat-o că-şi va aminti de ea cu plăcere ori de câte ori va citi ora exactă. Wodobskin Janosz s-a născut în Wroclaw. Tatăl lui, Konstantz, a fost învăţător 83

iar mama Stella originară de lângă Cracovia, a fost casnică. A terminat Academia de Agricultură din Dublany, obţinând diploma de inginer agronom. A fost asistent la catedra de botanică, morfologie şi fiziologie agricolă la Cracovia. S-a înrolat în Legiunile poloneze ajungând căpitan de infanterie. A fost rănit la Hruziatyn şi s-a tratat la spitalul cetăţii numărul 8 din Cracovia. La vârsta de patruzeci de ani s-a mutat în Iaremcea. Bunicul lui a murit la vârsta de o sută doi ani. Nu i-a lipsit un dinte din gură. în armată a învăţat că oamenii roşcat-pistruiaţi sunt răi. Comandantul lui avea un Fiat albastru decapotabil. L-a aşteptat sub un pod. într-o dimineaţă. Luase două podele. Când roşcat-pistruiatul a oprit maşina, Wodobskin a sărit pe el. I-a băgat un par prin bărbie până-n vârful carpului. S-a dus la cazarmă cu Fiatul acela. Nimeni n-a zis nimic. Infanteriştii din Legiunile poloneze se apărau cu lacrimile. în loc să se sperie, Wodobskin Janosz s-a înrăit. Apoi şi-a făcut bagajul şi a dispărut. Când vorbea despre viaţa lui, Wodobskin îi spunea domnului Plotinikoff: „Logică, răbdare, pasiune şi curaj. ăsta sunt eu.”

*** Tatăl lui Rucin Plotinikoff ajunsese într-o închisoare militară lângă Zakopane. Nevastă-sa îi făcea cozonac. La patru dimineaţa aveau tren din Cracovia. îl găseau spânzurat cu capu-n jos, legat de picioare. Fixat într-o grindă. îl mângâiau. Nevastăsa îi dădeaa cozonacul. Tatăl lui Rucin Plotinikoff zicea: „Muiere să ai grijă de casă şi de băiat”. Tatăl era Alfred. Pe mamă o chema Karolina. Pucin s-a născut într-un treizeci mai în Przeworsk. A practicat gimnastica în organizaţia sportivă din Cracovia. S-a înrolat în Legiunile Poloneze ajungând căpitan de infanterie. A fost trimis la Şcoala Superioară de informaţii din Poznan. „Am ajuns acolo datorită calităţior mele. Băteam bine. Era o instituţie pusă la punct. Am învăţat multe. Pe coridorul lung într-o pauză, povesteam cu unul Ambroziusz. Era blând, o adevărată domnişoară, disciplinat. I-am spus:dacă pun mâna pe Ifandopol profesorul, o săptămână boleşte, dacă-l văd pe domnul Bitzer îl port tot o săptămână pe palme ca pe un rege. Laitner Ifandopol mi-a apărut din spate. M-a întors către el. M-a apucat de buza de sus. M-a lovit. M-a înjurat. Aveam demnitate, domnule. L-am curentat cu una scurtă la ficat. Era lat cât uşa. L-au dus la spital. S-a spus că a murit. M-au trimis la Cracovia. După două săptămâni locuiam în Iaremcea”.

*** Când am solicitat comandantului central o cazarmă, ofiţeri şi armată au venit constructori din Budapesta şi ne-au construit un Casino. Primarul Dolvany s-a plâns că vor lipsi clienţii. Că se va coji tencuiala. „Nu te doară pe tine capul”, a primit răspuns telegrafiat de la comandament. Peste râu s-a construit podul Franz Joszef. Mai jos s-a oprit apa. Pe maluri au apărut plajele cu nisip şi iarbă. veneau domnii de la Budapesta să-şi piardă averile. Ieşeau 84

de la ruletă. în vântul nopţii se aruncau în golul de sub pod. Primarul Dolvany s-a plâns că vor muri toţi bogătaşii imperiului din cauza Cazinoului din Herina. „N-ai nicio durere de cap”, a primit răspuns telegrafiat de la comandament. Eu, Spitz Lieber, consider că tot mai utilă ar fi fost o cazarmă pentru Herina. Inamicii „paşnici” şi apoi neprietenoşi ar fi ocolit oraşul înspre Lipce şi Grosswardein Jafurile continuau. Plângerile se adresau domnilor Plotinikoff şi Wodobskin. Aceştia locuiau la „Kiss Papa”. Se spărgeau prăvăliile. Marfa se împrăştia pe străzi. vitele păşteau în Piaţa Centrală printre galiţe. Cetăţenii erau încremeniţi, timizi şi supăraţi. Mobilierul de valoare, dulapurile, antichităţile păstrate cu grijă au fost nimicite. Parohul Boschetty Andor mi-a spus: „Spitz, mi-au luat totul. O cană un pahar, un vas sau o farfurie, nicăieri. Nu mi-au lăsat nicio haină, cheile au dispărut. Au cărat morcovii, varza şi sfecla. Aşa pornim către iarnă. Documentele şi cărţile rupte şi împrăştiate prin curte. Am găsit registrele de stare civilă, istoricul parohiei şi actul de înfiinţare. A dispărut registrul cutiei milei. Nu mai am ştampilă la parohie. Nu se mai găseşte nimic de cumpărat. în spălătorie au băgat caii. Am văzut prin case şi magazine grămezi de mizerie. Oraşul a ajuns ca un focar de holeră.”

*** La hotelul „Kiss Papa”, domnul Wodobskin se aşezase pe sofaua din cameră. Lângă el sta întinsă Margit Isaac, proprietăreasa. Picioarele întinse. Odihnă. Mâinile femeii umblau peste pantaloni. Au găsit brăcinarul. Margit iubea bărbaţii. Fugeau de ea intelectualii. Wodobskin simţea că-i explodează ceva în creier. O apucase pe femeie de păr. Se lăsa în voia mâinilor fine. A văzut-o deasupra. I-a simţit respiraţia caldă în ureche. Mişcările erau dese. Wodobskin s-a trezit înlănţuit, prins înlăuntrul unui trup fierbinte. Preţ de aproape un ceas. Margit Isaac era renumită pentru felul în care muncea trupul unui bărbat. „Eşti cât zece muieri, Margit”, i-a spus Wodobskin. Margit Isaac umbla despuiată pe lângă trupul lui Wodobskin. S-a mai apropiat o dată. A încercat. A reuşit. Plescăia de satisfacţie. Şoptea mieunat: „Wodobskin”. Margit Isaac ştia să ajungă la orgasm la momentul potrivit. Nu mima. O ajutau muşchii de pe fese şi de pe burtă. Trăise opt ani cu un antrenor de lupte de la Debrecen. învăţase de toate. Acela o urmărea. O bătea. O făcea să plângă. Nu-l înşela cu nimeni. Se ruga de el să creadă. A fugit în Herina. A suferit doi ani de zile. A plâns. A uitat. Margit Isaac îl iubea pe Wodobskin. „Mă umpli foarte bine, Wodobskin. O să merg la paroh să jur pe Biblie că nu te voi înşela, Wodobskin.” Coproprietarului hotelului central din Iaremcea i se umfla pieptul. Respira adânc. îşi mângâia femeia. A doua zi în Piaţa Centrală, la intrarea hotelului „Kiss Papa” erau douăsprezece vite, „E criză de orice Margit”, se scuzase Wodobskin făcând semn măcelarului să treacă la treabă.

*** „De două ori am avut orgasm noaptea trecută cu violonistul Iosca, Margit, zisese contesa Monthomas. „E frumos, Isabela”, a răspuns Margit Isaac. „De două ori, e un record absolut, doamnă. Cu contele niciodată în doisprezece ani. Nu rezist în faţa mâinilor lui.” „Mâini de violonist, doamnă contesă.” „Poate ai dreptate. Nu m-am gândit.” *** Margit Isaac avea hotelul „Kiss Papa” din Herina. Herina avea cazinou. Wodobskin era coproprietar al hotelului central din Iaremcea. Puteau fi o familie fericită. Wodobskin nu se mai simţea atras de bătălii, de jafuri. Wodobskin era îndrăgostit. Wodobskin se temea să-i spună domnului Plotinikoff. Wodobskin îi făcuse cadou, doamnei Margit Isaac un ceas de damă englezesc din aur. Plotinikoff ştia. Plotinikoff nu se bucura pentru prietenul său. „Sunt foarte nervos, Wodobskin”, a spus în acea dimineaţă Plotinikoff.

*** Degeaba a încercat Szollosy Antal, delegat în consiliul din Herina, să îndemne populaţia la calm. Cei cu dare de mână au părăsit Herina. Comercianţii au închis prăvăliile. întreaga activitate a fost paralizată. „vor fi lupte grele”, zicea câte un trecător grăbit. în gară s-au pregătit trenuri pentru refugiaţi. La calea ferată a fost înghesuială. Patrimoniul financiar din oraş era de patruzeci şi trei de milioane de coroane. A fost încărcat într-un vagon deschis, folosit la transportul pietrişului. Directorul a rămas pază neclintită lângă averea Herinei. A călătorit în ploaia şi vântul rece, până la Budapesta. Exodul a pornit vinerea. Au fost patru garnituri de tren. Autorităţile le-au aşteptat în gara Keletti. Pentru refugiaţii din Herina s-au găsit casele goale din oraş. Localnicii i-au aşteptat cu mâncare şi bani. O caravană separată a dus bolnavii şi cadrele medicale. „Geamurile de la case vibrau tot timpul. Nu ne mai puteam odihni. De aia am plecat”, ziceau refugiaţii Herinei. Szollosy Antal, delegatul era un fost profesor pensionat, director al gimnaziului din Lipce. A spus de la tribuna din faţa hotelului „Kiss Papa”, că deşi participă la acţiunile desfăşurate pentru menţinerea integrităţii oraşului, poziţia lui oficială şi jurământul depus atrag după sine fuga pe timpul unei ocupaţii, respectiv imediat înainte de începere acesteia. S-a constituit pe o hârtie comisia de menţinere a ordinii orăşeneşti. Szollosy Antal a pregătit o sută douăzeci de legitimaţii pentru membrii comisiei. A rămas cu ele nefolosite. La orele târzii ale nopţii au venit rezerviştii. Ploua. Au fost intonate rugăciunile. S-a apelat la grija divină. La ora douzeci şi trei pleca din gară ultimul tren plin cu refugiaţi. Integritatea oraşului trebuia apărată indiferent de preţul plătit. în Piaţa Centrală s-au aprins luminile. Cofetăria „Dimka şi Donika” a oferit 86

oranjadă celor adunaţi în piaţă. Simpla prezenţă a rezerviştilor aducea linişte în oraş. Erau vioi, cu spirit de iniţiativă, credincioşi. Parohul Boschetty Andor avea o influenţă puternică asupra lor. înainte de luptă s-au rugat. „Când vom fi grav răniţi o să avem dreptul la spovedanie, domnule paroh”, iau spus domnului Boschetty Andor. Atacul a fost rapid. Când au văzut sânge s-au sălbăticit. Doreau să poată privi înapoi cu mândrie în toate situaţiile acelei bătălii. Au pornit cu un curaj de nestrămutat. Cu dorinţa gloriei orăşeneşti. Aveau să fie pomeniţi din noaptea aceea până-n veacul vecilor. A urmat o binecuvântare a parohului în sunetele clopotelor mici. S-a cântat: „Am avut un camarad”. vocile rezerviştilor şi-au trimis ecourile peste munţii Herinei. „Tată eu te chem/în urlete mă înconjoară aburul luptei”.

*** Când s-au ivit zorile, armata rezerviştilor a trecut la atac. Oraşul trebuia apărat. Cu crucea şi cu Biblia parohului Boschetty Andor şi cu armele rezerviştilor. Inamicii se retrăgeau. îngroziţi. O satisfacţie uriaşă a produs în Herina imaginea mulţimii de cadavre care au acoperit câmpul de luptă. Departe cât cuprindeai cu vederea, peste tot mişunau patrulele noastre, călare şi pe jos. Rezerviştii luptau de parcă ar fi fost un exerciţiu militar pe timp de pace. Peste tot pe unde treceau vitejii noştri se aflau cadavre amuţite, muribunzi horcăind şi răniţi care se văitau. Ici-colo câţiva cai rătăciţi. Toţi rezerviştii au luptat cu bărbăţie. în dimineaţa aceea nu mai era picior de inamic în Herina. Care scăpaseră, o luaseră la fugă, pe jos, sau călare, către Lipce.

*** La ora şapte din dimineaţă, parohul Boschetty Andor a luat cheia de la biserică, a descuiat. „Spitz, urci în turnul bisericii, ca să poţi vedea mai bine”, mi-a spus. vroia să observ mai atent mişcarea de pe câmpul de luptă. Strategia. Ca să scriu. Ca să rămână. Aveam un binoclu militar. Focurile dese de armă au făcut ca aerul să se respire tot mai greu. Tencuiala caselor din Herina a prins să cadă. un glonţ Mannlicher a trecut prin turnul bisericii. „Am întâmpinat cu atâta bucurie obiectul acela ucigaş, precum Noe porumbelul alb al păcii după potop. Era glonţul unuia dintre rezerviştii noştri”, am scris în caietul bătăliei de la Herina. Domnul Plotinikoff şi-a lăsat calul să pască. A descălecat. în acel moment s-a apropiat de el Mandic , nebunul din oraş. L-a privit. A făcut semne urâte înspre comandantul inamicilor. A sărit în şaua calului şi a dispărut în galop. Era o zi de toamnă ploioasă. După-amiază un fum gros s-a aşezat în grădina parohiei. Am crezut că a luat foc o clădire din apropiere. Am privit cu binoclul în susul şi josul străzii. M-am liniştit. Fumul venea de departe. Mirosea a sulf. Bătălia a fost biruinţa rezerviştilor noştri. Pe câmpul de la Kunigunda, lângă băile Lajos, am văzut zece cai şi doi purcei. M-am aşteptat la pârjol mare printre huciuri şi-nceput de pădure. Am mai notat în caietul acela: „Privesc mai atent prin binoclul militar şi văd că nu văd nimic. E primul semn că am învins”. 87

*** Scrisoarea Isabelei Monthomas către contele Maximilian Monthomas Hanovra, Bobing strasse 24

Dragă Max,

îţi scriu din Herina, unde locuiesc, unde am casă, unde am vecine, unde ar trebui să dorm, sau să muncesc sau să fac o grămadă de lucruri rămase în urmă. Pentru o bărcuţă din hârtie e o lume suficient de mare. în vârful unui molid cu conuri sângerii, sprinţarele forfecuţe ciugulesc seminţe, gaiţele nevăzute şi gheonoaiele ţipă strident sau bat toaca. E după-amiază. în munţii Herinei soarele coboară agăţându-se de suliţele molizilor apoi va dispărea în flăcări ce se potolesc şi-n jarul ce se stinge. Am pornit la şase dimineaţa,. Era ciudat de cald şi linişte. într-o zi anume, ligheanul meu s-a răsturnat. Am naufragiat pe un uscat unde pietrele zgârie tălpile. Mâncam afine. Cu doamna Margit Wodobskin proprietara hotelului „Kiss Papa”. Mai sus pe jgheabul de la o avalanşă sunt ciorchini de merişoare, limbi albastre şi insule de rododendron. Am preferat să risc. Ai cunoscut odată o fată blondă. Ştiai că avea să crească. Ai întrebat-o: De ce? La ce bun? Ea voia să meargă singură. îţi aduci aminte? Trecem prin păduri de fag amestecat cu paltin, mai jos molizi uriaşi, doborâturi de vânt cu hăţişuri de muri. Doamna bătrână de peste drum mi-a bătut la uşă. vine la cafea în fiecare dimineaţă. „Isabela, trebuie să-ţi prezint pe cineva. un bărbat minunat. Arătos, educat cu o afacere bună.” în Herina toate doamnele bătrâne sunt deştepte şi aranjate. în împrejurimi sunt gospodării cu araci cu fasole debordând de păstăi firezi de otavă, fânaţe burduşite de nutreţ către vârful Michalec. Am găsit mânătărci, roşcove şi gălbiori. Mâncarea pentru deseară. Ne oprim pe cărările muntelui. Avem o vârstă. M-am întrebat nopţi la rând, nopţi de nesomn, dacă mai am sentimente! violoniştii vor avea întotdeauna succes la femei. Din pricina mâinilor cu care pot controla voinţa. Domnul Wodobskin din Iaremcea ne-a spus într-o plimbare spre vârf: „Aici, Margit, cam p-aici Izabela, credinciosul meu camarad de şcoală şi de luptă, Haus ubele m-a privit serios şi trist şi a zis: Wodobskin, acuma-i acuma! Erau cuvinte cel chinuiseră toată noaptea, a doua zi a fost împuşcat mortal!” Când cineva cade, Max, înseamnă că e sus, mi-a luat un an de gânduri ca să înţeleg asta. A mai trecut un timp, am mai încercat, am mai dat, am sperat, am cerut, am promis. M-am trezit senină. în mijlocul bujorilor de munte ciclamen-sângerii. în jurul Herinei norii şi negurile se adună din senin. Am trecut pe lângă ca88

zarma dezafectată. Către seară luna va fi în descreştere cât o unghie. Dimineaţa am călcat bruma groasă şi foşnindă. în ziua asta de toamnă am ameţit de mirosul papanaşilor şi gustul dulceţii de vişine. M-am amăgit singură. Timpul trebuie să treacă fără întâmplări. Printre boscheţii cu rubinii mărgele de măceşe, păducei şi sălcii, ciucuri de scoruşi, pâlcuri de ghebe prinse de ger cu iarba chircită de brumă, locotenentul Fity le-a spus soldaţilor săi: „în munţii ăştia, camarazi, răbdăm de foame, însă, stomacurile goale sunt foarte bune în cazul în care primeşti un glonte în burtă”. Am trecut pe lângă ghistinişul lui Hingly. A plouat în noapte. valea curge năvalnică şi lăptos maronie. Oglinda lacului, unde e capăt de drum, stă prinsă-n subţiri şi sure gheţuri, ici-colo fisurile au forma unor bizare plase de paianjen. Margit pleacă o săptămână la hotelul central din Iaremcea. Dragă Max, în Herina am învăţat că şi eu pot fi înşelată. Izabela Monthomas Oficiul Poştal Herina C.P. nr. 4

*** Margit Wodobskin :Da, Izabela, pentru plimbările pe care le facem împreună mai vin în Herina. Atâta bârfă. Că făceam aşa. Că mă prindeau pe străzi lăturalnice ochi răi. Că eram proprietară de hotel din cauza bărbaţilor. Nu neg nimic. Dar nici chiar aşa. Am muncit din greu. I-am spus lui Wodobskin: „Dragul meu, nu sunt o sfântă, dar voi fi!” Şi m-am ţinut de promisiune. O contesă poate sta singura. Poate umbla pe orice stradă. I se cuvine. Izabela contesa de Monthomas. E altceva. Pentru Margit fostă Isaac era greu. Dar m-am obişnuit. Şi... mai e domnul Plotinikoff. Mi-a spus: „Am şters de pe hartă Herina, Margit”. E locul unde un nebun mi-a furat calul”. La Lidice merge Colomeea. E greu. Plotinikoff - ştie prea multe. Se uită cu milă la Wodobskin în fiecare seară. Mormăie în salonul de la hotelul Central. înainte să urce în dormitor. Somn fără voie. „ Aş putea să-l iubesc până la sfârşit, Izabela.” Mă tem să nu mi se închidă sufletul. I-am spus: „Nu te uita la toate ferestrele care se deschid, Wodobskin”. „îmi adun rămăşiţele de ură şi dezamăgire ca să pot. Ştiu că pot, Margit”. Mă simt dezamăgită de mine, Izabela. Nu mai fac faţă. Margit, era fata aia veselă din Herina. Beau absint în fiecare seară. „Mulţumesc că eşti plecat zilele astea, Plotinikoff”, zic de fiecare dată când colonelul se duce în Lidce. Wodobskin încă are suflet. Mi-e dor de ce mă făcea să simt în serile alea de la Kiss Papa. Am observat că ura e întotdeauna mai puternică decât dragostea! Izabela Monthomas:Sunt gânduri puternice care nu te lasă să taci, Margit. De ce mă încăpăţânez oare să-ţi fac educaţia sentimentală. violonistul cântă la tine în restaurant, Margit. Cumva, după atâta timp, înţeleg că mi-e dor. Trist e că nici măcar nu mai încerc şi nu mai vreau s-o fac. Margit Wodobskin: Noroc că nu te urăşti pe tine mai mult. 89

Izabela Monthomas: Nu. Asta, nu. Altfel aş fi pierdută, Margit. Şi a fost o clipă în care am jucat totul pe o rugăminte. Oare am cunoscut bărbatul perfect? Avea un fel de nevastă şi eu eram alt fel de amantă. Nici una nu-l costa nimic. Margit Wodobskin :Dimineaţa mă trezesc senină şi liberă. Nu-mi pare rău de timp, Izabela. A trecut... intens. Am mai învăţat câte ceva. Izabela Monthomas :Herina e plină de linişte, Margit. Ne întoarcem. Mergem către Iaremcea. în curând se face seară în munţii aceştia. Am învăţat ceva. Şi o să-ţi spun şi ţie. Suntem femei, Margit. Nicio durere nu ne poate lua puterea de a ne îndrăgosti din nou. în ieşirile lungi de la hotelul central din Iaremcea, domnul Wodobskin se lăsa alintat de doamna Margit. La Kiss Papa, în Herina, lipseau clienţii. Domnul Plotinikoff adunase năduf în suflet. în fiecare seară simţea că e pe cale să explodeze. Trăgea cu nesaţ din sticla aproape goală cu absint.

*** La oficiul poştal din Herina soseau telegramele săptămânale. Erau adresate doamnei Izabela Monthomas. un conte din Hanovra, scria aceleaşi cuvinte la care nu primea niciodată răspuns. Spune-mi că regreţi, Izabela.”

*** Pe terasa patronatului maeştrilor cofetari din Herina era şedinţa de luni. Strategiile se puneau în practică. în atelierele din spate lucrătorii cofetari pregăteau pachetele pentru furgoanele cu frig. Pe fiecare ambalaj scria cu mici litere de mână, elegante, delicate galbele pe fond roz: Herina. Domnul Leopold Biner:Am îmbogăţit piaţa, domnilor. Emil Lacsi: victoriile noastre se ţin lanţ. Bercu Bernard: Săptămâna asta nu putem acoperi piaţa comenzilor. Leopold Biner: Domnule Bernard, se va lucra în fiecare minut. Orice piaţă neacoperită e o piaţă pierdută. Szilard Alfons: Domnule Leopold, numai hotelul central din Iaremcea a cerut întreaga producţie a desertului contesei Monthomas. Leopold Biner: O reţetă care se potriveşte cu hotelul acela. în vitrinele de la intrare au pus fotografii mari ale contesei. Bercu Bernard: Desertul trebuie să circule, domnule Leopold. Leopold Biner: va circula, Bernard. De săptămâna viitoare. Până atunci, toate comenziele primite de maeştrii cofetari vor fi onorate. E nevoie doar de puţină voinţă şi multă muncă.

H O RIA M uN TEN uŞ

Dreptul la tristeţe

Pour les connaisseurs…

Holul unei instituţii nu e chiar atât de lung cum i s-ar părea unui nou venit. Nici birourile nu sunt atât de molcome şi de severe. Distanţele îşi au convenţiile lor deşi printre hârtiile lacome poţi încărunţi în doar câteva săptămâni. Birocraţia e ca un cancer. Intră în pereţi ca igrasia, mănâncă pofticioasă din covoare, roade ca un cariu mesele din lemn lăcuit. uneori e lentă, ca o vrăjmaşă grasă, alteori piţigăiată, ca o ţaţă durdulie, o fanfaronadă savantă cu nodul cravatei atârnând transpirat de gâtul unui destin implacabil. Hârtiile circulă pe bandă rulantă. Sunt secretare care le selectează şi altele care le introduc în clasoare. Nevăzutele fire care împletesc cunună, în fiecare lună, muncitorului trândav, cu palmele bătătorite de atâta căscat. Dar nu se poate spune că o administraţie e o simplă coincidenţă. Nici vorbă. Ci dimpotrivă: că e un lucru foarte important. Mai important decât ce poate fi mai important. De pildă funcţionarul poate fi mai important. Administraţia însă, exact ca o percuţie, e fie şi cu o secundă un lucru şi mai important. E important să înţelegem felul în care trăieşte concitadinul nostru. Pe umeri poartă povara unei răspunderi mari cum poartă hamalul în porturi povara sacului de descărcat. O fi vreo întâmplare nefericită a istoriei dar nicăieri în lume nu s-a văzut până acum să i se înalţe o statuie acestui individ cu statură oscilantă. Şi ce păcat! Poate că de aceea, îşi ia conştiinţa, zeloasă, autoritară, severă, arţăgoasă, fudulă şi o apucă de cap ca pe o ţeavă şi loveşte cu ea balustrada, ferestrele, uşile. Cineva, un student la arhitectură şi funcţionar mărunt la I.J.P.S.L. umbla de hăbăuc pe stradă cu un dosar sub braţ în care avea proiectul unei astfel de statui. Desenele sale erau atât de bine calculate şi severe, chiar grave, realizate în maniera unei stricteţi estetice nemaiîntâlnite: o uriaşă ţeava sprijinită de razele soarelui imaginat ca un soclu din beton armat. în vârf, triumfător, un dulap metalic, cu uşile deschise şi cu sertare în care stau ca nişte păsări negre dosare groase din bazalt. Titlul lucrării? „Monumentul funcţionarului necunoscut”. Cu o inscripţie în litere aurii: „în memoria atâtor transpiratori anonimi care şi-au vărsat cernelurile pentru ca noi să înţelegem astăzi libertatea funcţionărimii şi să ne bucurăm de ea ca de o ştampilă. Ridicată azi pentru veacurile viitoare în care anonimatul lor va curge ca printr-o clepsidră umană spre slava victoriei finale şi spre aducere aminte”. Totul pare fantasm. Saboţii vizitatorilor lovesc cimentul pistruiat şi holurile se răţoiesc în ecouri. înalte zidurile interioarelor, sobre teracotele maronii. Cuierele sunt ca domnişoarele, neoanele stau aprinse şi lungi ca şerpii morţi. îţi vine să valsezi cu certificatele în mână. Foile de deces zboară luate de vânt când se deschid uşile capitonate. în cabinete intră parfumuri şi fumuri. De la etaj, pe fereastră, func91

ţionarul, doar el, priveşte cu sprâncenele încordate mulţimea asta zvăpăiată care habar nu are câte dosare aşteaptă să fie hârţogărite, semnate, parafate şi umblărite. Şi câte şi mai câte lucruri nu ştie mulţimea asta ignorantă. Habar nu are să întocmească în mod corect o cerere şi n-are răbdare, mai ales, îl asaltează pe el cu tot felul de întrebări. îl doare capul numai când se gândeşte. Şi câtă umblăraie! Câţi kilometri face el în fiecare zi ducându-le lor problemele consemnate, mereu în aceleaşi birouri, mereu depunându-le ca pe nişte icre pe aceleaşi mese. Şi câtă responsabilitate poartă el în coate mulţimea asta iresponsabilă nu mai socoate. umblă în degringoladă să-şi facă probleme să le descurce el, de parcă n-ar avea altceva de făcut, de parcă fără problemele acestei mulţimi care aleargă să-şi facă probleme, nar mai fi şi alte probleme, cu mult mai importante. Şi funcţionarul oftează. îşi duce mâna la ceafă şi se scarpină profund, cu ochii duşi, pierduţi în mulţimea vâjâietoare -paltoane colorate, pălării, haine de piele. Se întoarce la masa de lucru, îşi reia obosit scula şi meştereşte trist la sertare. Funcţionarul ridică sprânceana. Ca prin vis meşteşugeşte la semnături şi pune ştampile. I se termină cerneala din rezervorul stiloului, i se termină cerneala din călimară, i se termină confuzia. A! Da! Problema problemelor şi se loveşte cu palma peste cap. Dacă ar putea să-i dea de cap problemei! Dacă ar putea s-o descurce în stilul său profesional de funcţionar notabil. Dar în această problemă problema e alta decât în toate celelalte probleme. Nici o altă problemă nu e atât de complicată. Pentru că această problemă e concentrată din toate celelalte probleme. Ea e esenţa. Nucleul problemelor. Problema problematicii însăşi. Şi funcţionarul începe să aibă insomnii. Se trezeşte vorbind în toiul nopţii despre problemă, cu el însuşi, cu pereţii. O altă problemă. Problema nopţilor problematice şi-a importanţei tuturor problemelor la un loc. Pentru că problema stă în faptul că problema e problema lui de data aceasta. Nu mai e vorba despre o simplă funcţionărire. Problema practic nu există ca problemă. Problema e că problema nu este o problemă. Da. Nu e nicio problemă - aici e problema. Fir-ar ea de problemă! Ştampilele au diferite forme. Arareori sunt însă pătrate. Când cade câte o ştampilă pare că vine iarna. Dar iernile sunt lungi, sunt foarte lungi, aproape că tot timpul e iarnă. De fapt, tot timpul e iarnă. Şi ştampilele cad ca fulgii de nea. Pe frunte simţi răcoarea câte unui fulg, în palmele întinse... pe obraji. Iarna de obicei are aspectul înţelepciunii. Căderea unei ştampile, desigur, e semn de înţelepciune. Ce mare-nţelepciune! Ştampila, astfel, nu e doar un simplu obiect. Nu e doar o preferinţă. Deşi, în sine, fireşte că e şi o preferinţă. în fundamentul ei, însă, ştampila reprezintă un factor de umanizare, dacă vorbim despre conceptul de ştampilă. Lumea are nevoie de umanizare. Omul trebuie să devină uman. umanizarea omenirii prin ştampilă, purtătoarea umanismului ştampilat iar Omul: OMuL ŞTAMPILă! Şi omul ştampilă ştampilează. Cade ştampila ca un obiect de cult. Ştampila e totul. Nimic nu se naşte, nimic nu trăieşte şi nimic n-are voie să moară fără ştampilă. Trăiască ştampila! Trăiască nimicul ştampilat! Omul ştampilă nu e un om oarecare. Deşi, fie vorba-ntre noi, are urechile la fel ca toată lumea. ‘Mnealui însă, când poartă mâinile în buzunare îşi înalţă pieptul, îşi dă fumul de egocentrism peste umeri, ca-n filmele americane, are pantofii noi şi pan92

talonii cu dunga amară dreaptă; pe manşetele cămăşii nu se-aşează niciun fluture. Trece omul ştampilă pe culoare; calcă ţanţoş de parcă ar fi chiar buricul pământului în deplasare, în turneu. îşi leagănă umerii, se umflă adică în pene. Pentru că de-aia e dumnealui, pentru că de-aceea respiră, trece simandicos, e chiar perfect îmbrăcat şi priveşte câş de fericire că e dumnealui. Dumnealui e dumnealui, adică omul ştampilă. Omul ştampilă stă uneori de vorbă cu vizitatorii şi adesea se exprimă referitor la calitatea lor de vizitatori. uneori le transmite condoleanţe, adeseori în discuţii se evocă pe sine şi se dă de exemplu. Fiindcă singurul reper în lumea aceasta buimacă, anapoda şi întoarsă cu fundul în sus, e factorul ferm al omului ştampilă. Şi parcă poţi să spui că nu e aşa? Omul ştampilă le ştie pe toate. Poţi să-l consulţi în orice problemă căci dumnealui e un mare învăţat şi-un mare erudit, te poate sfătui cum să pui o problemă pentru ca problema, totuşi, să se poată rezolva. Are chiar forma ştampilei. Se mânjeşte cu tuş, se tăvăleşte pe colile ministeriale aidoma unui ministru. Pare chiar un ministru al tuşului, un mare administrator. Şi ce bucurie! Pare că e un copil care strigă din pricina atâtor mari satisfacţii, suspendate toate de plăcerea supremă de a ştampila tot ceea ce-i iese în cale, orice fărâmă de hârtie, orice colţ de hârtie, cimentul culoarelor, pereţii, plafoanele - are o scară a principiilor sale, o scară a valorilor pe care urcă până la neon să-l poată ştampila. Acolo, între dosare, e bazinul vieţii sale. în marele bazin al birocraţiei, în apele ei călduţe face valuri, dă din mânuţe şi nu mai poate de bucurie. Ce spectacol. Reflectoarele, soarele, luna şi stelele numai pe el îl pun în evidenţă, pe el, vedeta perfecţiunii joviale. Şi vizitatorii privesc ca la dentist scena în care el e gata să-şi ştampileze sinele şi să-l agaţe cu agrafe în cartea de istorie. Atunci exclamă Hamletul întruchipat în ştampilă celebra replică a ştampilării universale: „Ce e ştampilat, e bine ştampilat!” De la sine înţeles este că totul merge perfect. Să tragi de sertare să închizi sertare implică o practică îndelungată. Teoria plicurilor, tehnica prelucrării timpului brut în timp mort, ştiinţa gesticulărilor, doctrina datului ochilor peste cap - toate acestea sunt perfect asimilate. Destul e să ai convingerea fermă că totul se încadrează în ritmul tehnologic proiectat. Se aude mecanica ritmată - e inima sistemului social. Maşinăria are piesele ei de bază. Saşiul bunăoară e baza numerică a angajaţilor, volanul, tăria de caracter al portretului Marelui Şef. Direcţia, ei direcţia! e una dintre piesele fundamentale - ea asigură strategia. Fără direcţie se intră în derută. Fireşte însă că toate s-au luat în seamă. Ierarhizarea ca o consecinţă a responsabilităţilor asumate, ierarhia ca o necesitate a funcţionalităţii atribuţiilor şi obligaţiilor, ierarhideologia ca instrument de lucru în şedinţele zilnice. Mecanizarea sistematică a funcţionarului e principalul obiectiv. Astfel se poate spune cu deplină justificare că funcţionarul e ca un ceas mecanic. Deşi el nu e şi nu trebuie să fie decât o rotiţă în ceasul mai mare, al conducătorului suprem, după ceasul căruia cu toţii îşi fixează ceasul. Nici o secundă nu trebuie scăpată. Minutul trebuie să fie atât de lung, încât la capătul lui, rupt de oboseală, să facă revelionul. Aşa trebuie să transpire funcţionarul. Să aibă eficienţă. Căci nu e deloc o joacă să apese pe butoanele telefoanelor, să se îngrijească tot timpul în faţa oglinzii, să-şi studieze mimica (să tragă cu ochiul, să-şi lăbărţească buzele, să scoată limba, să-şi apese cu degetul pe vârful nasului, 93

să-şi ridice sprâncenele şi să vorbească pe nas). Pentru că problemele fiind complicate, spinoase, complexe, multiple şi diferite, e nevoie de foarte multă responsabilitate. Angajamentul total, dăruirea de sine, devotamentul până la eroism, până la sacrificiu, până la martiriu -acestea sunt lucruri de bună seamă înţelese în concepţia şi atitudinea funcţionarului despre care vorbim. Având în vedere sarcinile de serviciu, oricine trebuie să fie pe deplin edificat asupra felului în care se poate sau nu se poate rezolva un dosar. Mai ales dacă el nu e din start bine întocmit. Dosarul trebuie să aibă o etichetă, un număr cel puţin, depinde de problemă ce fel de dosar e necesar (plic, simplu, cu şină, ori chiar mape cu unul sau mai multe compartimente) şi apoi să nu se uite importanţa elementelor din plastic, calitatea cartonului, felul în care se înaintează ori se manipulează: cu o singură mână (şi care mână e folosită) ori cu ambele (şi depinde cum). Da, şi despre această mecanizare e vorba. Dacă nu înţelegem mecanica nu vom înţelege nimic din birocraţie. Mecanizarea e însăşi conştiinţa birocratului. Cu cât birocratul e mai mecanic cu atât birocraţia merge mai bine. Şi nu dorim noi oare ca totul să meargă mai bine? Birocratul mecanic are o cheiţă. îi tragi cheiţa şi-ţi rezolvă problema fară nici o problemă. Face ca titirezul adesea, dar asta chiar nu are nici o importanţă pentru că e un efect secundar. Termenul birocraţie înseamnă puterea biroului. Şi desigur că cel mai puternic birou, şi cel mai înalt, e al birocratului şef zis şi Marele Şef. Da! numai într-un asemenea context al mecanicii îl putem înţelege, căci efectiv fără o conjunctură mecanizată nu ni l-am putea imagina tronând în vârful piramidei uriaşe a dosarelor. Dosarul său e cel mai important dintre dosare. E un supradosar alcătuit de fapt din mai multe multidosare. Ajunşi aici am ajuns şi la esenţa problemei: o ierarhie aparent confuză însă foarte bine ordonată de această superminte pe care o reprezintă Marele Şef. Marele Şef e mecanicul mecanicilor şi exprimă perfect noţiunea de birocraţie. El are însă datoria ca şef ce este să se plângă întotdeauna în faţa vizitatorilor că birocraţia îl omoară, că e atât de complexă încât nu-i mai poate face faţă. Că are prea multe probleme. Şi de fapt, dacă stăm să analizăm bine problema, chiar este aşa. Numai că, dacă vom cântări bine lucrurile, vom vedea câtă stăruinţă are, cu câtă asiduitate supraveghează, controlează, conduce şi dirijează această aparatură suprasofisticată. Dacă sunt bine prinse cu gămălie hârtiile, dacă sunt bine îndoite la colţ, dacă au toate ştampilele necesare, dacă au toate parafele, dacă dosarele sunt aşezate în ordine în dosarul dosarelor, dacă etichetele sunt suficiente, dacă mai trebuiesc etichete, dacă toată lumea are perforatoare, dacă s-a parafat suficient, dacă s-au lipit plicurile, dacă plicurile au antet, ce fel de antet, ce fel de plicuri, dacă uşile sertarelor sunt bine manipulate, dacă acolo sunt ori nu sunt suficiente radiere, creioane, pixuri (dacă sunt ori nu sunt pixuri colorate) dacă agrafele sunt în cantităţile necesare. Abia mai apoi ar putea să cadă greoi ca o ştampilă pe albul ca de zăpadă al hârtiilor, cum ar cădea în fotoliul său mare şi foarte odihnitor, căptuşit cu piele, ca-n cele mai romantice vise, abia mai apoi. A început să ningă. Ce frumos ninge. Cad fulgii de nea încet, molcom. Parcă dansează fulgii mari de zăpadă. Şi zăpada se aşează pură şi nevinovată, ca o fecioară din basmele nordice. E atât de albă şi de curată. 94

Zăpada acoperă totul: mocheta, birourile, dosarele. O căciulă de zăpadă s-a aşezat pe fruntea sobei de teracotă. Dulapurile metalice au îngheţat alb. Birourile sunt mai frumoase şi mai elegante. De sub stratul de zăpadă telefoanele ţârâie. Continuă să ningă. Ninge din tavanul alb, paradisiac. Şi lumina neonului s-a transformat în ninsoare. Ninge cum n-am văzut niciodată să ningă şi visul iernii, ca laptele unei vrăjitoare, curge în valuri. Iarna, birourile au o strălucire aparte, sunt împodobite cu globuri de argint şi din aur, cuierele se transformă în brazi frumoşi şi beculeţe multicolore se-aprind ca nişte ochi precum stelele. Pe holuri, printre troiene, înaintează greu, printre nămeţi, vizitatorii. Funcţionarii schiază veseli şi-şi fac pârtie, fac gălăgia aceea specifică marilor fericiri, o doamnă contabilă, confortabilă, sare vitejeşte la trambulină. Hei, şi câte roşcate şi-au adus săniuţele! Doi funcţionari mai mici de statură, grăsuţi şi rumeni în obraji, ca nişte copii năzdrăvani, şi-au pus în cap să-i pună omului de zăpadă în loc de mâini câte un dosar. Ceva mai încolo s-au făcut echipe şi se bulgăresc feeric. Cefele devin din ce în ce mai groase, ca la purceii care abia aşteaptă să fie tăiaţi. Şi ce frumos le sfârâie urechiuşele porcilor puşi la pârlit, în câteva birouri unii dolofani se pârlesc între ei şi beau ţuică. Iarna! vizitatorii vin şi colindă! Corul vizitatorilor s-a aşezat la Poarta Marii Intrări şi cântă. Şi-au ales un vizitator Şef care să-i dirijeze, să le aranjeze gulerele, să-i încheie la nasturii de sus ai paltoanelor, să le timbreze vocile, fără timbru vizitatorul n-ar avea nicio şansă. Funcţionarii ascultă fericiţi că pot asculta asemenea cântece şi privesc de sus, de pe scări şi de la geamurile zidurilor interioare cum vizitatorii se organizează şi cum Dirijorul lor gesticulează ca o lebădă. Fulgii cad. unii au timbrele lipite pe frunţi şi sunt atât de spectaculari, alţii au timbrele răguşite iar cei fără timbru par nişte arlechini tare distraţi. O vizitatoare scapă un sunet ascuţit şi din înălţimea lui se îmbujorează ruşinată. Câtă timiditate au vizitatorii şi câtă modestie, cu toţii stau cu frunţile plecate, aduşi de spate, cu mâinile împreunate în faţă. Dirijorul o ceartă şi ea îşi cere iertare şi se trage cu patru picioare mai în spate, aşa pare mai ascunsă în mulţime dar şi mai întârziată. în armonia corală, iată vizitatorii şi-au văzut un ideal împlinit. E vorba de unitatea lor sufletească şi morală, de o valoare culturală atinsă. Şi cântă aşa, grămada aceasta estetică, o mulţime de arii. Cu pasiune, cu elan, cu nemărginită energie. Şi ninge mereu şi ei cântă mereu şi funcţionarii înduioşaţi până la lacrimi îi ascultă mereu şi mereu. De pildă, astăzi e 13 şi ninsoarea nu mai conteneşte. Marele Şef a dispus să pornească pe holuri trailere şi tractoare care să cureţe zăpada. Birocraţii lucrează de zor scoţând din cabinete zăpada cu lopeţile, din zece camioane se aruncă sare şi nisip, instituţia e bombardată de zgomotul motoarelor, telefoanele nu se mai văd şi nu se mai aud. Toate dosarele au fost blocate printr-un decret de necesitate, pentru că acum nu mai e timp pentru dosare, Instituţia e în pericol de blocaj absolut. Munţii de zăpadă au început să blocheze intrările şi vizitatorii colindători dau şi ei o mână de ajutor mâncând din zăpadă. Cei mai mulţi dintre ei sunt strânşi în faţa Marii Intrări, unde se poartă cea mai grea bătălie. Mănâncă eroic zăpadă, îşi vâră în gură unul altuia zăpada, stau cu gurile căscate tot timpul încât zăpada să poată fi îndesată. O altă importantă dispoziţie priveşte formarea unui grup de voluntari care să 95

găsească soluţii pentru topirea zăpezii în sectoarele unde situaţia o cere. Aproape că toată lumea a ridicat mâinile dar e nevoie numai de zece. Cei zece au fost selecţionaţi pe anumite criterii, s-a organizat un concurs, s-a recomandat o anumită bibliografie, mă rog, cărţi de specialitate, s-a format o comisie de examinare, au fost organizate examenele şi, după lungi dezbateri şi jurizări, s-au afişat rezultatele. unele au fost contestate. S-au depus contestaţii în termenul precizat, listele selecţionaţilor au fost restudiate şi s-a constatat că doi dintre ei aveau carenţe mari care nu le permiteau să fie deloc voluntari. Alte examene, altă comisie. Se vorbea chiar că ar fi vorba despre un aranjament. Că nu s-au selecţionat bine membrii comisiei, că asupra unora ar plana acuzaţia de corupţie. Dar, cine le bagă pe toate în seam? Multe se spun şi nu se adeveresc. Marele Şef a trebuit să organizeze pentru asta o şedinţă specială cu toţi birocraţii şi chiar cu reprezentanţi ai căscaţilor de la poartă. Discursul a fost fulminant. Toată lumea a fost perfect de acord şi a izbucnit în aplauze furtunoase. Abia atunci au înţeles cu-adevărat ce important e să ai un Mare Şef şi mai ales un asemenea Mare Şef, de care să fii mândru, pentru că uite vin momente ca astea, de haos, în care e nevoie să fie uniţi, în care e nevoie de un consens absolut. în sfârşit, după toate acestea, comisia a fost formată şi s-a organizat concursul pentru cele două locuri vacante. în cele din urmă au fost ocupate şi nimeni nu a mai zis nimic pentru că oricum echipa de voluntari trebuia să intre cât mai repede în acţiunea de topire a zăpezii. Şi una dintre primele măsuri a fost ca cel puţin o mie de vizitatori să se dezbrace şi să se tăvălească pe jos, în zăpadă, căldura corpurilor să transforme zăpada în apă. Au trecut câteva zile. încă ninge, dar omul în luptă cu natura pare a fi victorios. Câteva trailere au rămas împotmolite. Două tractoare au avut mari probleme cu pompele de injecţie. Stocurile de motorină sunt epuizate. Au fost trimişi vizitatori acasă după canistrele de carburanţi. Nu mai e mult şi birocraţia va învinge. vizitatorii au ajutat mult, au mâncat cam jumătate din muntele de zăpadă, au topit cam un sfert din zăpadă şi acum, cu burţile pline, stau tolăniţi şi îşi aprind cu ultimul băţ de chibrit ţigările care până acum n-au folosit la nimic. Birocraţii sunt foarte obosiţi. Epuizaţi, ei au o pauză de masă. îşi scot pacheţelele, merele şi bidonaşele de cafea. E o linişte deplină, nu se mai aude decât cum ninge. Şi ninge încet, cu fulgi mari, necontenit. vizitatorul Şef telefonează de la Poartă şi Marele Şef binevoieşte să îi răspundă. Stabilesc împreună programul aşteptării -şi posibilitatea audienţelor; până atunci vizitatorii mai au de interpretat. Rezultatul convorbirii telefonice e comunicat vizitatorilor care respiră uşuraţi şi cântă din nou, cu un entuziasm nou, dirijorul e pe deplin satisfăcut. Marele Cântat se aude până în cabinetul Marelui Şef. între timp, din neoane şi din plafon ninge. în curând stratul de zăpadă se va reface, vor creşte din nou acei munţi sub lopeţile harnice ale birocraţiei şi o vor lua de la capăt, exact ca-n viaţă, de fiecare dată, cu o credinţă neştirbită că aceasta este suprema datorie şi marea speranţă. Toată lumea vorbeşte. E unul dintre lucrurile fundamentale, obligaţia profesiunii şi datoria faţă de Instituţie. A vorbi permanent este un lucru elementar, este o sarcină, un imperativ. Toată lumea să vorbească deodată cu toată lumea. Fiecare având dealtfel atât de multe de spus. Fiecare având ceva profund de comunicat şi 96

mai ales urgent. Trebuie să scapi de cuvinte, să te eliberezi, pe de altă parte. Este un fel de terapie psihosocială, care face bine şi vizitatorilor. Ei arareori pot interveni în discuţii. Pot cel mult să se exprime în cereri scrise şi în memorii. Plângăreţii, e adevărat, faultează dialogul şi îşi arogă cu de la ei putere dreptul de a-l întrerupe pe birocrat cu noi explicaţii, cu noi adăugiri. Tocmai asta îl oboseşte pe birocrat, că nu prea are timp să vorbească îndeajuns, că trebuie să-i dea şi vizitatorului o cotă de timp din timpul său de vorbit. E ca o moară, în fond, Instituţia. Se macină cuvinte întruna. Câteva domnişoare servesc drept pietre şi sunt chiar pietroase. Cuvintele de măcinat sunt adunate de birocraţi specializaţi, le adună din aer, prind cuvintele cu mâinile ca şi cum ai prinde muşte, le introduc în saci de iută sau din plastic, după cum au cei de la magazie, şi când s-au umplut le leagă gurile cu o sfoară de rafie. Sacii sunt purtaţi apoi pe umeri şi ridicaţi pe o rampă. De-acolo vin cupele buldozerelor şi-i împing în mecanismul sfârtecării, între sânii domnişoarelor pietroase care funcţionează ca nişte pistoane, să zicem. Din altă parte, din birouri anume înfiinţate, vin chiar cereri întregi, dar selecţionate. Pe o altă filieră. un fel de bandă rulantă, alcătuită din birocraţi goi puşcă întinşi cu feţele pe cimentul holurilor. Pe spinările lor plutesc cutiile de carton în care se varsă stocul de silabe de toate genurile şi sutele de milioane de cuvinte. Azi e o zi specială. Marchează sfârşitul unei luni de muncă asiduă. Ninsoarea s-a oprit. Zăpada are un strat acceptabil. E ziua salariului. E sărbătoare. S-au pus lacăte grele pe uşile de la intrarea-n clădire, nimeni nu mai intră, vizitatorii nu mai au acces. Fără îndoială că se numără banii. Se împart banii. Se fac pacheţele de bancnote şi se repartizează premiile. Contabilitatea e într-o adevărată derivă, riscă să se prăbuşească de la etajul II din pricina pardoselii de lemn putrezit. De aceea banii se numără încet, cu mare atenţie. Toată lumea calcă în vârful picioarelor. Doamnele contabile sunt parcă nişte balerine. Se răsucesc în jurul axei lor proprii şi fustele li se ridică într-un mod atrăgător. Contabilului şef îi miros picioarele. Toată lumea conştientizează faptul; dar toată lumea tace în legătură cu asta, ar fi şi periculos căci lucrurile sunt şi aşa destul de complicate. Căci toată lumea ştie de ce nu îşi schimbă dumnealui ciorapii. E dealtfel un act eroic să-i simtă în picioare umezi, chiar dacă în fiecare zi casieriţele i se aşează pe genunchi într-un mod drăgăstos. Dar banii nu au miros şi toţi angajaţii trec să-şi ridice salariul. Semnează îndelung statele de plată şi se uită cu coada ochiului la contabilul care se descalţă şi-şi pune ciorapii la uscat pe caloriferul fierbinte, ies aburii din ei şi contabilul îşi aşează tălpile goale pe birou în dreptul statelor de plată, la aerisit. Şi atunci semnează borderourile, strânge pixul între degetele piciorului drept, semnează impecabil. Şi toată lumea e mândră şi fericită. Doar Marele Şef mai semnează cu picioarele, e-adevărat, spre deosebire de contabil, cu amândouă picioarele. Marele Şef are un stil aparte. Se lasă pe spate cât se poate de mult şi prinde pixul cu tălpile, ceea ce contabilul încă nu poate face. E o schemă care necesită un antrenament îndelungat şi foarte mult studiu. Contabilul şef se încalţă repede. Se deschid ferestrele şi toată lumea se preface că nu a văzut. Nu a văzut gestul repezit prin care contabilul îşi ascunde în bocanci cloambele, un ciorap îi e găurit. Fiecare birocrat însă, după asta, merge la toaletă, îşi aşează pacheţelul de bancnote la robinet. Pe culoare sunt întinse sfori de cânepă 97

de la un capăt la altul şi pe ele sunt prinse cu cleme bancnotele la uscat. E mare lucru să fii birocrat. Să stai şi să te uiţi în ziua salariului cum ţi se usucă bancnotele agăţate pe sfoară precum cămăşile ori precum ciorapii, să te uiţi la asta cu inima strânsă, căci de obicei se întâmplă ca bancnotele să-şi reducă din dimensiuni, din densitatea hârtiei, asta nu pricepe lumea în general, atunci când se vorbeşte despre inflaţie, despre puterea de cumpărare, despre sistemul birocrat. Defilează birocraţii, doi câte doi, pe grupe, printre bancnotele puse la uscat. Au cumpărat un ventilator pentru ca bancnotele să se usuce mai repede, numai că actul în sine, defilarea, a rămas ca o tradiţie, ca un ritual al birocraţiei, ca un simbol, demn de a fi păstrat şi perpetuat. Contabilitatea e un lucru complex şi birocraţii cunosc foarte bine asta. Ea e ştiinţa din vârful piramidei ştiinţelor despre birocraţie, iar contabilul - birocratul esenţial. Fără contabil întreg sistemul nu şi-ar avea menirea. S-ar putea spune că în mod fundamental a fost concepută birocraţia tocmai pentru a-l lansa pe contabil ca pe o super-vedetă a sistemului social. vremea contabililor e tot timpul. Aşa după cum contabilul şef nu-şi spală niciodată şosetele, ci doar transpiră în ele şi-apoi le pune la uscat. Contabilizarea, în sine, implică dealtfel o noţiune aparte care chiar este un fel de religie. Există un zeu contabil care vede tot, ştie tot şi influenţează, din nevăzutul său tot ceea ce se poate întâmpla în contabilitate. El face să plouă cu cifre, el poate aduce seceta atunci când e supărat, el poate trimite ciuma, el poate aprinde incendiile în atâtea şi atâtea cazuri. în birocraţie însă există mai mulţi zei. Pantheonul nu exclude mitul Marelui Şef. Alături de el tronează ierarhic mitul Portarului, mitul Secretarei Lascive, mitul Zeului Suprem şi-al Creatorului Birocraţiei, Zeul Zeilor, care e deasupra Zeului Contabil şi deasupra tuturor celorlalte figuri mitice. Politeismul Instituţiei e însăşi transcedentalizarea birocratului. Numai aşa se poate explica felul miraculos al existenţei unor semizei. Şi un astfel de semizeu e Marele Contabil Şef, cel căruia îi plac piruetele balerinelor atunci când încearcă să ajungă în constelaţia care-l desparte pe el, cel de la etajul II, de cei situaţi la primul nivel. Dar politeismul în sine n-ar exprima nimic dacă nu s-ar baza pe marea vulnerabilitate a vizitatorilor. Ei fac parte dintr-o viziune metafizică asupra lumii şi a vieţii căci fără ei totul s-ar demitiza şi podeaua contabilităţii s-ar prăbuşi. Ei reprezintă submediocritatea şi trăiesc înafară. Sunt defavorizaţii care aduc ofrande funcţionarilor şi chiar se jertfesc pentru birocraţie şi pentru existenţa instituţiei, pentru politeismul ei birocrat. E vorba aici de o mistică socială de care vizitatorii (sunt ei înşişi conştienţi) au o nevoie acută şi cronică totodată, pe baza căreia se consolidează un sistem ordonat al absurdului. Ar fi absurd să nu existe absurdul, această ordine dezordonată carei hrăneşte spiritual pe toţi şi le dă iluzia că pot lupta pentru ceva nobil - existenţa, că pot acumula demnitate - ordinea şi logica - statutul lor social. Fără vizitatori n-ar exista siguranţa complexelor birocratului, n-ar exista grijile şi problemele şi nici soluţiile problemelor, nici măcar problema problemelor şi nici un fel de problematică. Politeismul acesta, cu masa de vizitatori mulţumiţi în nemulţumirea lor şi fericiţi în suferinţele lor zilnice eterne, e un dat social, o necesitate istorică şi, paradoxal, o împlinire umană, spre care au aspirat generaţii de generaţii. 98

Aceasta e viaţa. un absurd controlat prin absurd, o absurditate pe care ar fi absurd s-o defineşti altfel decât absurd. Şi specialistul numărul unu în teoria absurdului e el, tehnicianul problemei, care lăcuieşte frenetic, în fiecare zi, până la transpiraţie, cu elan cu abnegaţie, cu responsabilitate chiar ţelul omenirii, birocraţia. Şi contabilul şef ştie asta, el, cel care luptă pe domeniul ideilor în perfecţionarea profesională a absurdului. Nici mâine nu-şi va schimba ciorapii. Şi mâine va semna cu piciorul şi-şi va suporta în disperare parfumul, continuând să-l răspândească pe culoarele instituţiei cu o încăpăţânare pe care o merită, aşa cum îşi merită alesele secretare drăgăstoase, slava tuturor birocraţilor şi ofrandele vizitatorilor. Marele Şef îl va preţui şi mai mult iar Absurdul va câştiga o nouă victorie. Când se va bucura de medalii, se va face seară, se vor aprinde neoanele şi din ele va începe din nou să ningă.

I O AN R O MEO R O ŞIIAN u Mişu Pălămidă

îngâna ziua cu noaptea în satul rătăcit între dealurile ninse cu umbre. umbre care, ca şi-n alte dăţi, îsi începuseră jocul , învăluind şi potopind pământul cu-nfiorări. vântul trecea şi el, însăilând răcori în aerul care gemea din cauza trudei de peste zi. Părea că miresmele-şi încetiniseră emanarea în străfundurile oacheş-complice-ale lunii. La orizont, bătrânul soare, şi el istovit, îşi plănuia-ntre norii fumurii somnul de până-n zori. O undă de linişte se strecura-n sufletele rarilor trecători, înviorându-i. Mustea a somn aerul îmbălsămat de cântecul greierilor. A tihnă binevenită. îmi târam trupul copleşit de truda de peste zi pe uliţele-nguste-ale satului necunoscut mie. Fantomatice murmure, înviorându-mă, răzbăteau până la mine. Grăbeam pasul şi nu ştiam de ce o făceam. Colbul încă înfierbântat făcea respiraţia greioaie. Din curţile caselor joase mă hămăiau câini somnoroşi. Pe la ferestre, fiindcă noaptea potopea locul, începuseră a pâlpâi lămpile cu gaz, încercând iluzia prelungirii zilei. Gardurile, cu uluci putrezite pe-alocuri, trădau faptul că n-am ajuns încă în “centru”. Dar, cum noaptea se grăbea să-şi ia în posesie domeniul, mă orientam din ce în ce mai greu. Păşeam pe uliţele cotropite de-o linişte caldă, în hămăiturile răguşite-ale unor câini somnolenţi, parcă indignaţi de trecerea mea. vigilenţa lor făcea ca, uneori, din dosul perdelelor îmbâcsite de praf, să se-arate vreun chip ostenit. Cu toate acestea, spre niciunde parcă, mergând, îmi vedeam de-ale mele. Scârţâitul roţilor unui car m-a facut să-mi concentrez atenţia într-acolo. Zgomotul, în liniştea seacă, avea rezonanţe subtile. Ajuns într-o intersecţie, dezorientat fiind, m-am oprit. M-am căutat prin buzunare. Dup-o mahorcă. Am scăpărat un chibrit. Şi-am tras cu nesaţ, în piept, c-o poftă de narcoman, primul fum. înecat de iuţeala lui, am tuşit sec. Mi-am ridicat turul pantalonilor jerpeliţi şi-am păsit spre fântâna de peste drum, fântână a cărei cumpănă părea că împunge norii şi cerul de acum înstelat. Mi-am dat capul pe spate, adulmecând aerul răcoros ce-mi gâdila narile. Relaxându-mă. Lângă un gard de nuiele, obosit fiind, mi-am aşezat traista pe care-o căram după mine. Cu câteva zdrenţe de schimb. Am ţopăit pe loc spre-a-mi dezmorţi oasele. Cu pălăria dată pe ceafă, parcă înciudat, am apucat ciutura de lemn şi-am scufundat-o-n hăul negru al fântânii. un plescăit plăcut urechii mi-a reţinut atenţia. Gândul unei guri proaspete de apă m-a îmbărbătat. Mi-am spălat faţa şi ceafa, ştergându-mă cu dosul mânecii. uruitul roţilor răsuna clar în ceaţa nopţii ce acaparase totul. Din ce în ce mai clar. Bezna plăcuta era-mpunsă doar de sclipirile-ncete-ale lunii şi stelelor. M-am tolănit în iarba de lângă gard, aprinzându-mi chiştocul de ţigare ce-l lepădasem mai înainte. Copleşit de gânduri cum eram, în căutarea unui locşor de mas peste

100

noapte, poate şi-a unui coltuc de pâine cu slană, mi-am revenit abia în hămăiturile unui dulău flocos. - No, şezi, Leule, şezi! s-a auzit o voce horcăită, trădând un fumător înrăit. Şezi, că te ia mama dracului! vină-ncoace, n-auzi!? Dulăului nici că-i păsa. Avea altceva mai bun de făcut decât să dea ascultare stăpânului, mă lătra pe mine. M-am ridicat repede în picioare. Să-mi fie mai la îndemână să mă apăr. La o adica. N-a fost însă să fie. un bărbat ca la 50 de ani, c-o pălărie de paie dată pe ceafă, s-a scoborât din carul plin cu lucerna proaspăt cosită. Alungând câinele, mia dat bineţe şi m-a privit îndelung. Cercetător. - Ce faci bădie, pe-aici? Io nu te cunosc. Şi dacă io nu te cunosc, îi musai că nu eşti dup-aci. Că io pă tăţi îi ştiu. Musai îi? - Musai, fârtate, musai îi! am îngăimat. Cât un loc de mas până-n zori, loc unde să-mi adast oscioarele. Şi-o îmbucătura de pâine cu niscaiva slană, contra ceva bani, am spus. - îhâ! A exclamat el gânditor, înţelegător parcă. Da’, o ţigară ai? - Am, i-am răspuns, întinzându-i tabachera pe care mi-o dăduse bunicul meu după tată. Ia ! l-am îndemnat, ia! Cu gesturi încete şi-a cules una. A pocnit sec balamaua. închinzându-se. - Ia-o înapoi, mi-a zis el. Mi-am luatără una, bădie. - Bine-ai făcut, am îngăimat. Doară d-aia ţi-o detei şi eu, i-am mai zis. Gânditor, de parcă nici nu mi-ar fi auzit îndemnul, m-a iscodit: - Şi zici că-ţi caţi un loc de mas şi-o-mbucătură de pâine? - îhî, m-am grăbit să-i răspund. - Păi, deşi nu te ştiu, mi-a zis el, te-oi lua la mine până-n zori. Oi găsi eu să-ţi dau să-nfuleci ceva. Nu d-alta, da’, pari băiat bun. Şi, nu că e ceva, da’ cred că-i păcat să te las în drum. Ne-am măsurat din priviri şi-am tăcut. - Mişu mă cheamă, a spart el liniştea, Mişu Pălămidă. Tu? - Traian, am îngăimat eu un răspuns. - Traian, Traian, s-a mirat el, da’ mai cum? - Are ceva cătare, bădie, are ceva cătare? l-am întrebat. - Aşa e, m-a aprobat el, n-are nici o cătare. Mi-am cules cu gesturi încete traista, înfundându-mi pălăria decolorată de vânt şi ploi pe cap. - Să mergem, Traiane, să mergem! m-a-ndemnat Mişu, trecând înaintea boilor. - Ghii, gloabelor, ghii! le-a zis, şi ei au urnit carul din loc. Mă aţineam în dreapta lui. Izul lucernei proaspăt cosite-mi îmbăta sufletul. Mă purta dorul de casă. - De ce taci, mă Traiane? m-am trezit întrebat. - Ce zici, bade? m-am mirat. - Aşa e, nimica n-avem încă a ne vorbi, m-a aprobat el gânditor. - Păi, vezi?! Ne-am oprit în dreptul unei case ceva mai arătoase. Era spoită cu var şi acoperită cu şindrilă nouă. Erau ţuguiate acoperişurile şi-un cocoş de tablă domina ograda. - Aci şade Bleahu, mi-a zis Mişu. E bocotanul satului. Are cel mai mult pământ 101

din sat. Io-i cosii lucerna dă cu ziua şi până acum, i-o aduc şi acasă, după cum vezi, i-o dăscarc, i-o bag în şură şi, după aia, ce crezi? O sa plec acasă doară cu niscaiva bănuţi. Ce mi-o da. Apoi, după un moment de tăcere, a continuat: - îs sărac, omule, îs sărac! O groază de guri mă aşteaptă acasă. O groază, omule, o groază! a-ntărit.

- Ai gătat, Mişule? a-ntrebat un ins burtos, în care-am ghicit pe mahărul satului, Bleahu Surdu, cum aflasem că-i zice. - îhâ! i-a răspuns Mişu, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea înaltă. - îi? - Am gătat, am gătat! a mai zis omul, dând a lehamite din mână. - Dacă-i aşa, hai-ncoace! l-a-ndemnat Surdu. â-ncoace să-ţi dau biştarii! Da, după aia, să te cari repejor! Cu pas agale s-a dus Mişu să-şi ia banii. Cei caţiva gologani. Plata unei zile întregi de trudă. Cum zisese. De-acum prieten cu Leu, m-am sprijinit de oiştea carului şi mi-am răsucit o ţigară. văzând flăcăruia chibritului, Surdu a tresărit: - Da’, ăla cine-i, Mişule? - Apăi, cine să fie? un pretenar de-al meu. M-a ajutat să descarc mai repede, i-a răspuns acesta tăios. - Da’, da pă unde-i, că io nu-i ştiu moaca? Drept răspuns, Mişu a ridicat din umeri. După ce l-a privit pe sub borurile pălăriei, bogătanul satului i-a zornăit în palmă cei câţiva gologani. Plata unei întregi zile de lucru. Remarcând nemuţumirea pe chipul pălmaşului, Surdu tresări: - Ce-i , ce-i, Mişule? l-a intrebat cu voce tremurândă pe cel care-i cosise lucerna. Ţi se par puţintei? Nu, să nu crezi asta! Sunt bugăţi! E chiar prea mult cât ţi-am dat! Că doară nu te vei fi spătit muncind! - Cum nu, jupâne, cum nu? De cu ziua si până acum ţi se pare puţin timp lucrat? - Hai, lasă, lasă! vă ştiu eu pă toţi mocârlanii! Doarme pamântul sub voi de puturoşi ce sunteţi! vă ştiu eu! a mai întărit, îndreptându-se spre casă, vă ştiu eu! - Grijania mă-sii! a-njurat printre dinţi Mişu, dupa ce bogătanul a intrat în casă, închizând uşa după el. Ochii îi scăpărau, iar corpul îi tremura tot de nervi. - Lasă, omule, lasă! am încercat eu să-l îmbunez. L-o bate şi pe el Dumnezeu. - Bate pă dracu!

Boii mergeau agale. Erau istoviţi şi-şi fremătau în aerul rece nările. Roţile carului, neunse fiind, scârţâiau. Scrâşnetul lor sfâşia înfiorător liniştea din jur. - Bă, Traiane, bă! Mai dă-mi, bă, şi mie o ţigare! m-a trezit din visare oftatul pălmaşului. - îţi dau, bădie, îţi dau! m-am grăbit să-i răspund. Cum nu? am mai zis şi i-am întins tabachera. - Mă, da’ asta-i ultima! a exclamat Mişu, parcă speriat. - Nu-i nimica! l-am liniştit. Mai am niscaiva tutun pisat în traistă. - Bun ş-ăla, mă bun ş-ăla! m-a aprobat omul, după ce şi-a umplut sufletul cu întâiul fum. Io nici d-ăla m-am! A mai zis, dând a lehamite din mână. 102

O vreme, furişându-se printre noi, liniştea nopţii ne-a depărtat puţin de realitate. - Dân ce-i, mă, tabachera? m-am trezit întrebat, după un timp. - Din argint, i-am răspuns sec. Nu vezi? - Nu văd, măi, că e noapte afară, a zis omul, abia şoptit. Doară o simţesc la deşte că e frumoasă. Atâta numa’! întunericul aşternut peste sat, ca o mantie, mi-a ascuns zâmbetul ivit în colţul gurii.

Trecerea noastră zgomotoasă aţâţa câinii satului. Leu sărise din car şi se da pe la uluci. Era un câine frumos! Parcă ghicindu-mi gândurile, Mişu mi-a zis: - Dă mic l-am crescut. Tare cu greu! Din îmbucătura mea i-am rupt şi lui, d-o gură-două, că doară-i şi el suflet, nu? După ce şi-a scuturat baierele sufletului cu un oftat adânc şi prelung, ca şi cum nici nu s-ar fi oprit, Mişu şi-a continuat istorisirea: - L-am găsit într-o zi când se mai desprimăvărase un pic, mai de cu iarnă. Mergeam să-ncerc să prind ceva peşte-n gârla din marginea satului, când, ce crezi, omule? Pă una din uliţe, nişte dulăi cam cât e el acuma, îl zmotoceau de-i săreau ochii din cap. Am dat c-o bâtă-n ăilalţi şi i-am pus pe goană. Apoi, am dat să-l iau în braţe.După ce s-a zbătut o vreme, s-a cuibărit la pieptul meu, ca sub un ‘coperiş, când te bagi să nu te mai plouă, sau cum te bagi iarna lângă sobă, ca să-ţi dezmorţeşti oasele rebegite. Aşa s-a strâns şi el în mine, aşa! O undă de satisfacţie am citit în glasul bătrânului de lângă mine, o mulţumire nedisimulată. De aceea, văzând şi el că povestirea lui mă ţine treaz, a continuat: - Ştii, cât m-am tot învârtitără-n apa rece, câinele ăsta nu s-a urnit de loc dă lângă botinele mele. Sta cu botu-n ele, ca la căldurică. Dă prins, n-am prins decât un singur peşte. Ş-ăla mic! Ce să duc de el acasă?! I l-am dat ăstuia. Imediat l-a hlăpăit. Ştii cum?! Era rupt de foame. Mi s-a făcut şi mai tare milă de el, aşa că l-am dus acasă. Când am ajuns, tare s-au mai bucurat copilaşii mei cand m-au văzut cu sânul plin. Credeau că am prins o groază de peşti. Da’, n-a fost aşa. Spre necazul lor mare, din sân l-am scoborât pe Leu. Era cât un boţ de mămăligă atunci, şi, uite-l acum, e cât un viţel de-o lună. Cum nu mai trăsese din ea în timp ce povestise, ţigara i se stinsese. I-am dat un foc. Primul fum, tras cu nesaţ în piept, i-a smuls o tuse puternică. A scuipat o flegmă în colbul cald încă al drumului şi şi-a căutat de poveste: - împoşocaţi că nu le-am adus peşte, copiii au dat cu el cât-colo, de am crezut că-şi dă duhul în cenuşarul sobei. A schelălăit şi s-a ghemuit sub patul de scânduri în care mă întinsesem eu. D-atuncea, numai şi numai pă lângă mine stă animalul ăsta. îndeosebi după ce mi-a murit Păvăluş. Cu el se mai tot înţelegea puţin, cu ăilalţi, nu! - Ce-a păţit băiatul? am întrebat şi eu? - Nu-ş ce-a avut ! Să umflase-n burtă tare. în rest, era slab ţâr. Ieşea la budă cu sânge. S-a curăţat într-un singur an, săracu’! - Dumnezeu să-l ierte! am îngăimat. - Ierte-l, a mormăit Mişu, ierte-l! Era tare obrijit!

103

Noaptea cuibărise-n satul pe care-l străbăteam c-un car scârţâietor, parcă toată liniştea lumii. Greierii-şi continuau târâitul, nepăsător. Complice, luna adia întunecimea cu raze pale. Parcă plictisit de-atâta zvânturat pe la garduri, Leu se urcase-n car din mers şi se încovrigase în braţul de lucernă rămas în loitre, lângă noi. Mişu şi-a trecut mâna bătătorită de muncă peste capul câinelui care, în semn de mulţumire, a scheunat şoptit. - uite! vezi? m-a întrebat omul de lângă mine. Pă câinii ăştia nu i-a mai făcut Dumnezeu nemulţumiţi, ca pă noi, oamenii! Lor le-ajunge şi-o singură mângâiere. De mâncat mai găsesc ei, ca toţi îs dăştepţi, nu ca noi, mai toţi proşti. - Aşa e! l-am aprobat. Da’, de ce i-ai zis Leu şi nu altfel? - Nu ştiu! Aşa mi-a venit. Aşa le zice-n satu’ ăsta la mai toţi câinii: Leu. Cred că d-aia l-am botezat şi eu aşa. Mulţumit de răspunsul ce-mi da’se, m-am cătat în traistă, după tutunul pisat pe care-l aveam. Am dat de el, am dat şi de foiţa de ziar pe care-o mai aveam. vazând că voiesc a-mi răsuci o ţigare, Mişu m-a îndemnat: - Fă-mi şi mie una!

O vreme am fost atent numai la ceea ce făceam. Hurducăitul carului prin hârtoapele uliţii făcea să mi se verse tutunul de pe foaia de ziar. în astfel de condiţii, cu chiu, cu vai, am reuşit să încropesc două. - Ţine, omule, ţine! i-am zis celui de lânga mine. - Gătatu-le-ai? s-a mirat el. - După cum bine vezi, i-am răspuns eu, satisfăcut. Amândoi am pufăit cu nesaţ din mahorcile de proastă calitate şi lipite cu scuipat. Fumul înecăcios ne-a făcut să tuşim. - îs tare amărât, măi, Traiane, tare amărât! a izbucnit Mişu. Am şapte plozi acasă, baiate! Şapte plozi şi-o mamă ce stă să-si dea duhul! Şapte plozi şi o muiere oloagă de-un picior, Traiane! Cu mine-s zece guri într-o coşmelie ce stă să cadă, să se dărăpăne. Ne e tare greu în cele două cămăruţe, tare greu! Bezna nopţii târzii nu mi-a dat putinţa de-a-i vedea chipul. Totuşi, ghiceam în el un zbucium adânc, transfigurat. Oftatul ce i-a zbuciumat sufletul mi-a confirmat copleşeala. - Nevastă-mea, după cum îţi zisei, a continuat el, e oloagă d-un picior. A bătuto tătâne-său când a fugit cu mine. Cu mine, mă, sărăntocul satului! Cel mai sărăntoc eram, dintre toţi sărăntocii locului, a mai zis, cu mult năduf. După ce şi-a rumegat o vreme gândurile, omul de lângă mine şi-a căutat în continuare de istorisire! - Mamă-sa murise pă când era ea mai micuţă. Aşa, de-o şchioapă. Când eu mam îndrăgostit de ea, avea deja o mamă d-a doua. Şi tu ştii bine cum sunt aistea: rele, ca o cucută! Da’, pă mine nu mă interesa nimica. O iubeam şi-mi era dă ajuns. Nu voiam să ştiu dă nimic altceva. D-aia, văzând că şi ea se dă cu totu’ după mine, ne-am şi luat. Atunci i-am luat şi fecioria! a întărit omul de lânga mine, c-o undă de satisfacţie în glas. Ea avea 17 ani şi io vreo 24. Taman mă întorsesem dă la cătănie. Meream cu ea la horă, unde toţi cătau să joace cu ea. Ea, în schimb, numai şi numai cu mine se învoia la joc. Aşa că, ne-am luat până la urmă. Adică, mai bine spus, am fugit cu ea 104

în lume, la un uncheş d-al meu, d-într-un sătuc vecin. Cu câte ceva boarfe în traistă, ce-am putut a ne lua în pripă. După vo două săptămâni, când am crezut noi c-a trecut focul alor ei, ne-am întors în sat, la tata. Mulţi săteni ne-au dat dreptate-atuncea, mulţi! Numa’ că, aşa-i de când lumea, nu?, mai erau şi unii care-l întărâtau împotriva mea şi-a ei pă tătâ-ne-său, pă vasile-al Cucului, la belea. Şi el, lor le-a dat ascultare. Cică nu se făcea că Ilisafta să se dea după mine. Pauzele pe care şi le oferea săteanul potopit de jale, omul ce se oferise a mă găzdui peste noapte, îmi vorbea despre focul ce-l ardea. - De cum am intrat în sat, a continuat el, guri rele i-au şi dat de veste lui tatăsău. Şi el , înrăit cum era, nu s-a lăsat mult aşteptat. Abia d-apuca-se tata să-mi croiască niscaiva perechi dă palme şi să mă ia, după aia, de-o parte, să vorbim, că s-au şi dat câinii-n ogradă, a străin.După nu multă vreme, când noi nici nu ne dezmeticisem bine, vasile-al Cucului a intrat vârtos. Ho, omule! i-a strigat tata atuncea. încetişor! Şi, neavând ce face s-a domolit puţin socru-meu. Toţi ştiau ca tata-i iute la mânie. Era saracu’, că nu mai e! - Dumnezeu să-l ierte! Am îngăimat eu, a rugă. De parcă nici nu m-ar fi auzit, Mişu Pălămidă şi-a cătat de istorisire: - S-au ciorovăitără-n seara aia ai mei cu vasile-al Cucului şi tot nu au căzut la înţelegere. Totuşi, ca să nu se facă de râsul satului, văzând că noi nu ne învoim a ne despărţi cu nici-un chip, i-a dat Ilisaftei, drept zestre: o vacă, cinci oi, un viţel do lună, nişte trenţe de-ale ei, ce mai avea ea p-acolo, şi-o bucăţică de pământ în josul satului, pă malul apei. Zicea vasile, tată-său, că dacă ar fi fost să ne luăm cu înţelegere, i-ar fi dat mai mult. De parcă ar fi şi lasat-o, la o adică, să se mărite cu mine! şi-a împlinit, ironic, Mişu povestirea. Povara descătuşării amintirilor i-a mai smuls un oftat. Din adâncul sufletului a venit el. Dar, aproape imediat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a continuat: - Am crezut că s-au liniştitără apele-atunci. Numai că, vasile-al Cucului nu şia iertat fata pentru ce-i făcuse. La vo juma dă an, când Ilisafta venea să-mi aducă ceva dă-mbucat, că plecasem de cu ziuă taman pă bucata aia dă pământ, la arat, a oprit-o-n drum. După ce a ocărât-o bine, că era deja beat atunci, i-a zis şi ea oareşce vorbe. Cu năduf. Atâta i-a trebuit. A rupt o ulucă dintr-un gard şi-a dat în ea cantr-un animal. A dat până i-a rupt piciorul. Săraca! Ştii, io-mi făcusem griji pentru întârzierea ei, da’, niciodată n-aş fi crezut că zăpăcitul de tată-său e capabil dă aşa ceva. Mă şi nervozasem un pic. Ştiam că-i tot dau roată băieţii, special puşi de ai ei, ori nu. Da, aşa cum îţi zisei, nu mă gândeam să-i facă una ca asta, nici în ruptul capului! Dumnezeu să-i crape! Măcinându-şi jalea, omul a continuat: - Presimţind ceva, am lăsat treaba şi m-am dus să văd de ce nu mai vine. Când colo, am găsit-o lată in mijlocul drumului. Am dus-o plângând acasă. Am voit a mă duce să-l iau dă piept pe nemernic, da’, ce crezi? Ilisafta nu m-a lăsat. A zis să las totul în seama Celui Prea înalt. Şi, să ştii, mă, Traiane, că i-a bătut? Şi noi, cu tot beteşugul căpătat de ea, după cum îţi zisei, cu ajutorul lui Dumnăzău, ne-am văzut de ale noastre. Cum am putut. Am muncit cu Ilisafta mea ca nişte robi. Mi-am crescut fraţii şi surorile mai mici, i-am dat pe care cum pe la casele lor, cu ce le-am putut da şi noi, am îngropat pă tata şi pă mama, mai apoi, şi mi-am băgat în groapă şi doi copilaşi, pă Păvăluş de care-ţi zisei şi p-un altu, mort la naştere, că s-opintise femeia, încărcând la fân. 105

Când şi-a terminat de fumat ţigara, Mişu, ca orice om sărac, şi-a băgat chiştocul în buzunarul de la piept al cămăşii, scuipând în colbul drumului amărăciunea tutunului de proastă calitate. Boii mergeau parcă mai cu spor. Nările li se umflau în noaptea rece, adulmecând ieslea în care-i aşteptau ceva fânaţe de ronţăit. Le da puteri îndoite asta. Parcă nemulţumit de faptul că pe el nu-l băga nimeni în seamă, Leu se tolănise lângă noi, cu botul pe labe, dormitând. văzând că nu zic nimic, Mişu m-a zgâlţâit de umăr: - Dormi, Traiane? - Nu, nu dorm! i-am răspuns în pripă. Rumegam povestea ta. Atâta doar. - Ei, da’, stai aşa!, că nu ţi-am gătat-o. Mai an, s-a dat socru-meu la mine. Eram în crâşma satului, mersesem şi io să-mi beau o duşcă, ca tot omul. El, imediat ce ma văzut, a-nceput să m-acuze că i-am furat fata şi-averea, că-s mitocan, că-s mocârlan şi câte alte d-astea! La început, ca să-mi văd în pace dă drum şi să nu-mi găsesc belea, că erau şi cei doi fraţi ai nevestii cu el, am tăcut. Eu-numai cu Leu. Mi-am băut repede cinzaca, şi-am dat să ies. Iritat că nu l-am băgat în seamă, moşu a vrut să-mi dea c-o bâtă în cap. N-a apucat, însă. A sărit Leu şi şi-a înfipt colţii în mâna lui, am sărit şi io dă i-am dat vo două-trei. Apoi, fiincă s-au dat şi ăilalţi la mine, le-am dat şi lor câteva. Ca să mă ţie minte. Cu mult năduf am dat, Traiane, cu mult năduf! Parcă-nţelegând că se vorbeşte de el, Leu se ridicase în picioare şi ne privea atent. Apoi, parcă aşteptând efectul, s-a oprit. - Ştii, Traiane, la noi în sat, nimeni n-are timp să asculte jalea care te macină. Toţi şi-o au p-a lor, la fel cum o ai şi tu p-a ta. Aşa că, dacă tot te prinsăi pă tine, îmi vărsai şi io sufletul. Aici, aşa cum îţi zisei, n-aveam cui. în plus, nici n-avem timp să ne ascultăm. Muncim ca robii, din zori şi până-n seară. Când Leu a sărit din car, Mişu s-a simţit dator să-mi zică: - Am ajuns, Traiane! uite, ai mei nu dorm! mi-a arătat el geamurile luminate ale unei cocioabe făcută din voioage. Sosirea noastră a facut s-apară-n prag o femeie-n puterea vârstei, care cam aducea d-un picior. Am ghicit în ea pe nevasta lui Mişu. - Mişuleee! s-a prăvălit ea, gemând, în braţele bărbatului ei. Mişuleee! - Ce-i, femeie, ce-i? Ce s-a-ntâmplat, femeie? a întrebat acesta-ngrozit. - Florică-al nostru, Mişuleee, Florică-al nostru! a mai apucat să-ngâime. Nemaiaşteptând o lămurire, omul s-a repezit în casă, îndeaproape urmat de câine şi nevastă. Realizând necazul ce se abătuse asupra sărmanului om, mi-am cules din car traista şi-am cotrobăit prin ea. Cu mâini tremurânde am aşezat pe prispa casei jumătate din banii pe care-i aveam, o foaie de ziar, o mâna din tutunul ce-l avea, şi-am ieşit în uliţa-ntunecoasă. Am mai auzit vocea bărbatului, tânguindu-se: - Ce Ţi-am făcut, Doamne? De ce mă baţi? De ce mă oropseşti în halul ăsta?

Am păşit cu grabă pe uliţa bolovănoasă, într-o direcţie necunoscută mie. Mă grăbeam de parcă aş fi făcut ceva rău. Lăsasem în urmă satul copleşit de-ntunecime, satul plin cu de-alde Mişu Pălămidă şi grăbeam pasul spre liziera pădurii ce se iţea-n faţă.

106

C ăLIN S ăMăRG H IŢAN Apocalipsa mieilor de catifea Oricine ar fi spus că Laarisa cea înconjurată de nisipuri e un loc liniştit. Poate prea liniştit şi cuminte. în care nu se întâmpla niciodată nimic. Lanesta era negustor de ulei, iar prăvălia lui se găsea la colţul străzii ce cobora de la templu. Cu o seară înainte fusese nevoit să refuze un transport de măsline şi încă era furios pe toată lumea. Nu-l putu îmblânzi nici măcar apariţia zvârlugii de fată pe care o urmărea cu privirea la fiecare răsărit, când ea o zbughea cu regularitate prin poarta de vizavi. Nu ştia cine este, iar de la el nu cumpăra niciodată ulei ca să aibă vreun prilej s-o întrebe. Ea se pierdu şi azi, la fel de rapid, pe străduţa îngustă din faţa magazinului, dar lui nu-i mai păsa. I se înfăţişă Aliando cu acelaşi zâmbet tâmp pe faţă ca de fiecare dată. Era sentinel la curtea seniorului, dar în acea dimineaţă era liber, lucru pe care îl celebra întotdeauna râzându-şi de problemele celor din jur. - Ai auzit cum s-au prăpădit măslinele de pe Kanda-Sil, hă? Lanesta trecu după tejghea gândindu-se cum i-ar sta lui Aliando cu carafa de metal înfundată în scăfârlie. - Auzi, tu n-ai altă treabă, aşa-i? Fă bine şi caută-mă peste o săptămână, da? Sau vino pe-aici când te-oi chema eu! - Deci am auzit... Spre ţeasta pleşuvă a sentinelului porni o ploaie de boabe de soia. - Hi, hi! Hai, c-am plecat! în urma lui rămase o linişte binefăcătoare. Negustorul se aplecă deasupra unui registru îngropându-şi capul în mâini. Răsuflă adânc o dată, de două ori. Apoi începu să murmure înfundat: „Mmmmm, hm, hm, hm!” O viespe începu să-i dea târcoale, sâcâindu-l. „Mda!” încercă să o îndepărteze cu dosul palmei, îşi ridică privirea şi se dădu speriat imediat un pas înapoi. Răsărit de nicăieri, în faţa lui stătea un străin înalt şi subţire care-l fixa cu doi ochi reci şi adânci. Purta pe cap o pălărie roasă, cenuşie, iar pe umeri o mantie până-n pământ, închisă până la gât cu nasturi de sfoară. Gluga era dată pe spate şi era atât de largă încât l-ar fi putut cuprinde cu pălărie cu tot. Nu spunea nimic, doar îl privea nemişcat ca o statuie. - încă n-am deschis, îngâimă negustorul după ce înghiţi o dată în sec. Străinul îl privi în continuare la fel de înţepenit, fără să spună nimic. Lanesta înclină capul pe-o parte, se aplecă puţin înainte, îl fixă cu ochii mijiţi şi spuse rar, pe un ton sarcastic, de parcă s-ar fi adresat unui debil mintal: - Nu am deschis încă, domnul meu. Nu primi nici o reacţie, decât aceeaşi privire neclintită. Străinul închise ochii încet, în timp ce negustorul îl fixa cu gura căscată. Apoi îi deschise la fel de agale de parcă avea pentru acea clipire tot timpul din univers. Lanesta îşi lăsă capul pe spate, trecându-şi degetele prin păr. îi veni în minte o întrebare năstruşnică: „Oare 107

cum ar suna boabele de soia rostogolindu-se peste borurile pălăriei străinului?” îl mai măsură o dată din cap până-n picioare. Mantia avea cel puţin doisprezece nasturi de sfoară. Era neobişnuit acest sistem prin acele locuri. „Ca o ploaie pe un acoperiş de tablă?” Negustorul intră în jocul străinului şi-l privi la rându-i în tăcere. „Ia să vedem, care rezistă mai mult?” în spatele acelor ochi reci unduia doar albastrul lor, ca un fum. „Mmm, n-am răbdare pentru jocuri copilăreşti”. Lanesta îşi coborî privirea, închise pocnind registrul şi se răsuci aşezându-l în raftul de pe peretele din spate. Era mare, greoi şi nu sta în locaş decât în picioare. Când se reîntoarse, străinul nu mai era. Mirat, se încruntă, privind cruciş spre cutele nasului. îşi ţuguie buzele uitându-se lung prin sticla uşii de la intrare, apoi prin vitrină, dar nu mai văzu pe nimeni. întreaga zi Lanesta nu se putu gândi decât la cei doi ochi albaştri, de fum. Parcă-i furaseră minţile, dar cel puţin îl făcură să uite de eşecul afacerii sale. îl intrigase muţenia străinului, cât şi modalitatea lui, perfect silenţioasă, prin care se strecurase până lângă tejghea şi apoi dispăruse aidoma. în dimineaţa următoare încă nu coborâse în prăvălie, din apartamentul său de la etaj, când ochii îi căzură pe gazeta locală ce desfăşura cu litere negre de-o şchioapă: „Străinul care ne-a vizitat şi-a păstrat cu sfinţenie tăcerea şi identitatea.” Desfăcu ziarul pe masa bucătăriei. Editorialul de pe prima pagină era singurul lucru care merita să fie citit în toată gazeta şi vorbea de fiecare dată despre ultimele noutăţi, petele de culoare din târguşorul lor unde nu se întâmpla niciodată nimic. uneori era ironic ori de-a dreptul sarcastic, alteori glumeţ şi distrat, alteori grav şi serios, în funcţie de subiectul asupra căruia se apleca. Acum era misterios şi aluziv. Laarisa a lor nu număra mai mult de şase mii, şase mii cinci sute de suflete şi toţi citeau de dimineaţă, la ceai ori la cafea, articolaşul cu pricina. Era la fel de regulat ca apariţia fetei zglobii prin poarta de vizavi de prăvălie sau ca răsăritul soarelui roşu pe deasupra micii păduri din apropiere. Azi vorbea despre străin. Era fără îndoială acelaşi străin cu pălărie roasă, carel vizitase cu o zi în urmă. un lucru era însă ciudat. „Ochii lui verzi m-au ţintuit locului” mărturisea o precupeaţă pe care Lanesta o cunoştea, avându-şi prăvălia cu câţiva paşi mai sus de a lui. „A trecut şi pe la zbârcita aia” gândi el, oarecum invidios. un bătrân spunea că are ochii roşii ca focul în văpăi, iar un băieţaş fusese înspăimântat de privirea lui neagră şi licăritoare. Pesemne editorialistul cercetase fenomenul şi culesese mărturiile celor care intraseră în contact cu străinul. Aflase că mai vizitase poşta şi şcoala, iar cineva putea jura chiar că-l zărise întârziind peste trei sferturi de ceas în parc, sub un copac, fără să se clintească. Asta o spunea directorul bibliotecii, iar pe el nu puteai decât să-l crezi. „Curios, amicul nostru!” gândi Lanesta, descoperind că străinul făcea aceste vizite prin oraş de două zile deja. „Ar trebui să mai scot şi eu nasul din butoaiele mele şi să văd ce se mai întâmplă prin târg.” un singur lucru corespundea fiecărei relatări: nimeni nu scosese de la misteriosul vizitator nici un cuvânt. K.E. semna editorialistul. Lanesta întinse ziarul să privească mai bine fotografia străinului. Cineva îl surprinsese oprit în dreptul pietrei de hotar din mijlocul târgului. Era probabil o fotografie de amator, căci nu se distingea mare lucru, iar autorul ei spunea că l-a zărit acolo pe „subiect” de vreo trei ori la rând în aceeaşi zi. 108

O pată de ulei începu să se întindă peste fotografie. Hârtia ziarului absorbea cu nesaţ lichidul gros peste care fusese pusă, iar fotografia îşi pierdu tot contrastul. Negustorul înjură înciudat de neatenţia sa şi se năpusti pe scări, ieşind glonţ în stradă pentru a recupera un alt ziar de pe unde s-o nimeri. vecinul lui încă nu-şi ridicase ziarul din cutia poştală şi i-l trase afară prin deschizătura îngustă. îşi aruncă privirea în lungul străzii, asigurându-se că nu fusese surprins şi se înfundă din nou în casă. Desfăcu ziarul în lumină, atent ca măsuţa din hol pe care-l desfăşură să fie curată. Aceeaşi fotografie neclară. Era un semiprofil, din spate. Distinse pălăria, mantia până la călcâie, gluga largă. Nu putea fi decât cel care-i călcase în prăvălie cu o zi înainte. Totuşi ceva nu semăna cu fotografia din celălalt ziar. Intră în bucătărie, unde ziarul pătat zăcea încă pe masă. un amănunt îi atrăsese atenţia: Deşi fotografia era întunecată, iar contururile nu erau limpezi, în ziarul pătat piatra de hotar în faţa căreia fusese surprins străinul se vedea foarte clar, de parcă era iluminată. Totul se estompase în fotografie, doar piatra strălucea. Privi mai atent fotografia din al doilea ziar, apropiindu-şi hârtia de ochi. Piatra era la fel de întunecată ca totul dimprejur. De această dată îşi înmuie degetele în cea mai apropiată ulcea cu ulei şi lăsă să cadă câteva picături peste cea de-a doua fotografie. Picăturile se absorbiră, pata se întinse la fel ca data trecută, imaginea se estompă, dar piatra... piatra de hotar primi aceeaşi strălucire. îţi sărea în ochi imediat, în mijlocul petei de ulei. Prin minte îi trecură din nou ochii de fum albastru ai străinului de ieri. „ăla că verzi, ălalalt că negri ori, auzi, roşii! Aiurea! visau! Erau albaştri ca fumul ce ieşea în dimineţile de iarnă din coşurile caselor”. împături ziarele şi le lăsă pe masă. „Stai! Aia ar însemna cenuşii!” Se îndepărtase, dar privi din nou, peste umăr, ziarele abandonate. „Na! Albaştri sau cenuşii?” Nu mai ştia nici el. K.E.! întotdeauna se întrebase cine este acest K.E, care semna editorialul în fiecare dimineaţă. Ce-ar fi să-l caute? Pe el sau pe autorul fotografiei. întotdeauna când făcea o afacere Lanesta cerceta tot ce se putea şti despre comerciant ori despre produsele sale, ca să se asigure că nu se păcăleşte. O avea în sânge. Acum era curios să afle ceva mai mult şi despre străin. Sau măcar despre piatra de hotar din mijlocul târgului. Nu-i dăduse niciodată prea mare importanţă. Poate că mulţi nici măcar nu o remarcaseră, atât era de comună. Sau de ce ochii vizitatorului păreau a avea mereu altă culoare? „Prea multe întrebări fără răspuns!” Şi unde erau multe întrebări răspunsurile nu puteau fi decât surprinzătoare. „O să merg la K.E. la redacţie. Cine-o fi el!” Coborî în prăvălia de la parter pe uşa interioară, pentru a ridica storurile vitrinei. în semiobscuritatea de la poalele scărilor distinse o umbră. Stătea în dreptul tejghelei unsuroase. Inima îi ajunse în gât şi o avalnşă de gânduri îl năpădiră: „Te pomeneşti că aseară am uitat să încui!” Făcu un pas şovăitor. „Dar cine să intre într-un magazin cufundat în beznă?” Ajunse pe ultima treaptă cu ochii aţintiţi la umbra cu pălărie dinaintea lui. „ăsta intră prin uşile încuiate!” Experienţa de negustor îşi spuse cuvântul. Când negocia preţurile uleiului, ale măslinelor sau ale rapiţei trebuia să o facă întotdeauna cu sânge rece. îşi veni în fire şi-i dădu ocol umbrei ajungând la storurile vitrinei. umbra nu zicea nimic în continuare şi nici el nu îndrăzni să deschidă vorba. Se aplecă, descuie, iar când storurile se ridicară cu un scârţâit sinistru lumina năvăli înăuntru. Nu mai era nimeni! Prăvălia era goală. 109

„Dar cum voiam să fie?” îşi mai roti o dată privirea împrejur. „Acum am început să visez ori să am halucinaţii.” în dimineaţa aceea pierdu plecarea fetei zglobii. îi părea rău că n-o zărise, căci îi înveselea fiecare început de zi şi-l umplea de noi şi nebănuite speranţe. vreo afacere bănoasă sau pur şi simplu o altă zi liniştită, tihnită, cu vânzări bune, planuri prospere, fără a fi exagerate însă. Ca întotdeauna. Zile de catifea. Deşi nu-şi văzu purtătoarea lui de noroc, în aceeaşi zi, printr-un partener, reuşi să-şi împrospăteze temporar provizia de ulei de măsline. Notă în catastif ultimele calcule, apoi porni spre redacţia gazetei. Trecură aproape zece zile încheiate până când Youshij Şacalul, negustor de ulei, răsuci cheia în bordul jeepului său înalt, oprindu-i motorul. Criza de ulei de măsline se întinsese până departe şi ştia că pe aici va trebui să-l găsească pe un anume Lanesta, ce se bucura de faima unui comerciant iscusit. - Ai naibii ăştia cu hărţile lor! GPS-ul îi spunea că ajunsese în locul dorit, dar împrejurul său nu vedea decât un pustiu nesfârşit, până departe. Coborî din automobil şi simţi fierbinţeala nisipului ce dogorea de sub tălpile sandalelor. - Nenorociţii! Mă trimit aiurea şi-aici numai soare şi bolovani! urcă înapoi la volan şi luă câteva înghiţituri de apă din bidon. Nu mai era rece de mult. O viespe îi tot dădea târcoale, sâcâindu-l. Răsuci cheia în contact şi apăsă nervos pe acceleraţie. Jeepul porni împroşcând nisipul în urma celor patru roţi. Youshij trecu peste pietrele sfărâmate de căldură şi fu nevoit să ocolească un bolovan mai înalt, pus de-a-n picioarelea, ca o străveche piatră de hotar, care rămase curând în urmă, strălucind.

110

N ICO LAE v ăLăREAN u S âRBu Reflecţii obişnuite

N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului şi să o aşez în fereastra temniţei trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l ştiu pus undeva unde alte bariere nu sunt. Există numai gânduri şi acelea înfăşurate după coloane fără sfârşit pe care nu le văd. Mori de vânt cu fluturi pe ciuturi macină doruri trimise pe aripile curcubeului spre tine mărgăritar înflorit lângă zidul albastru al tăcerii. Munţii căciulilor albe trimit o briză răcoroasă şi dulce, să mângâie arşiţa de foc cu o aură verde prin ierburile coapte cu sunete învăluite de maci adormiţi. Din drumurile salutate de fântâni, poteci tainice se despart şi fug printre dealurile şi colinele cu salcâmi înnebuniţi de dragoste până la sinucidere şi păsări care îşi exersează trilurile pentru concertul din fiecare dimineaţă. Peste tot se simte gustul de miere în care se zideşte templul din care se întrupează harul divin în cuvânt. Aştept să se trezească armurierii tăcerii grupaţi în faţa orizontului lângă ferestrele pe care se vede dansul fluturilor de mătase în palmele prinţeselor primăverii. vântul îşi odihneşte carnea şi oasele la umbra copacilor de verde smarald şi se manifestă cu o tăinuită adiere doar în frunzele plopilor nepereche presăraţi pe drumul soarelui spre mare. Talazuri ca o mângâiere răvăşită, dau bineţe ţărmului ondulat spre un golf care pune-n oglinzi clipe de foc ce aprind coama valurilor înspumate de zbatere. Fata cu părul de foc trece asemenea unei năluci pe faleza îndepărtată care duce la vechiul far ce îndrepta calea corăbierilor spre portul albastru. Am luat urma paşilor ei spre infinitul spiral al gândurilor ce se pierd într-un dulce neant şi porţile acestuia nu se văd dar se deschid în solitudine, ademenesc fantomele veacurilor arse cu cenuşa împrăştiată prin negura istoriei. Trăiesc vremea concilierii cu mine însumi, închid ochii şi mă caut în adâncul izvoarelor cu apă tămăduitoare pentru sufletul căzut în beatitudine. Pietrelor lor ca nişte inimi şlefuite de femeie, au trăiri de maximă întindere în sunetele înalte pe clapele pianului, lasă să curgă apa curată cu plutire de lebădă pe lacul în care se varsă. Tăcerea umbrelor printre sălciile despletite ale râului ce face meandre printre gândurile toropite de arşiţa galbenă a verii, naşte odihna aceea binefecătoare pe care şi-o doresc şi îngerii protectori a celor obosiţi de drumul lung al destinului spre împlinire. Nopţile îmbracă haina liniştită a singurătăţii în care nimic nu se vede, frunzele freamătă în adierea uşoară a vântului care împrăştie o boare răcoroasă şi plăcută. Luna cu razele ei reci se ia la întrecere cu stelele, pădurile de stejar şi fag răsfirate pe dealurile din apropiere despicate de drumuri şi cărări de pământ pe care nu se vede nimeni. Lumina e clară, alungeşte umbrele arborilor şi tufişurilor dar cu toate astea simţi un fel de teamă în apropierea lor, un fel de aşteptare, să vezi jocul ielelor 111

şi nu vezi nimic. Povestea nopţilor şi a dimineţilor de rubin varsă speranţe şi mulţumiri pentru o nouă zi care începe cu acel răsărit de soare mai frumos decât orice ţi-ai închipuit ca suport pentru viaţă şi continuarea marilor trăirii în ceea ce îţi poate dărui natura, fără să ceară cât de cât un minim de protecţie în schimb. uneori noi oamenii nu ne învrednicim nici măcar atât să-i oferim, defrişăm fără milă pădurile, îi murdărim poienile şi apele şi-i distrugem fără posibilitatea de regenerare, vieţuitoarele. Toate aceste fapte se răzbună cu timpul pe noi înşine şi nu ne vom putea salva cu nicio rugă.

Domiciliul neuitării

La deschiderea unei văi prinsă în frunzişul copacilor abia îngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele şi copitele zvelte şi iuţi, erau gata de salt spre desişul întunecos, cu miros de putred în urma ploilor de argint care se mutaseră spre sud peste coamele dealurilor, poposind lângă podgoriile încă neculese cu arome îmbietoare şi dulci. Aici urma să se desfăşoare simfonia strugurilor cu boabe negre, roşcate şi aurii, puşi în coşuri împletite de sătenii veacurilor care păstrează totdeauna credinţa cu ei ca pe o aură sfinţită-n biserică. Nu ştiu cum aş putea răsuci cuvintele şi vorbele înfometate de miresmele locului, să fac deschiderea primitoare prin porţile sărbătorilor, cu un sărut de pâine caldă, ruptă, rostind numele divin. Alergam cu sufletul, treceam de vegetaţiile potrivnice şi paşii mei îşi lăsau voit urmele pe drumul şerpuind pe marginea râului care străbătea satul ca o curgere-n neant. Mâinile mângâiau aerul cântător cu fineţe, degetele erau aprinse de nerăbdarea ajungerii acasă, acolo unde un drumeag coboară din munte şi se pierde-n uliţa pe care copilăria mea şi-a stabilit domiciliul ce nu mai poate fi niciodată schimbat. Deasupra satului măgura cu o formă de jumătate de ou, se învecinează la apus cu valea Socilor iar la răsărit cu pârâul dintre măguri şi are la baza o platformă dezordonată pe care sătenii au plantat o mulţime de cireşi, vişini şi chiar pruni. unii şi-au încropit grădini cu garduri din mărăcine în care până la înălţarea vişinilor proaspăt plantaţi, cultivă cartofi, un soi tare şi făinos adaptat la aceste condiţii de înălţime. Imediat sub pieptul măgurii era o plantaţie de stejar plină de fragi şi căpşuni sălbatici cu fructe atât de aromate şi gustoase încât copiii satului le culegeau de zor deşi puteai să ai surpriza să întâlneşti vulpi, iepuri şi mai ales şerpi. Această plantaţie se prelungea cu o pădure de fag şi carpen în formă de triunghi cu vârful în jos, străjuită de două pâraie care se uneau într-unul singur ce formau valea Ruşească. Ea curge leneşă pe lângă sat la răsărit de acesta vărsându-se în Şuşiţa verde. Pe partea opusă la vest de sat curge desigur pârâul Socilor care îşi are obârşia în trei izvoare departe în munte care se unesc într-unul la botul Socilor şi străbate o vale împădurită cu aluni, fagi şi carpeni iar deasupra lor sunt stânci abrupte de calcar în care îşi fac uneori cuiburi lăstunii de stâncă.Acest pârâu iute de felul lui

112

şi învolburat pe vreme de furtuni se varsă tot în Şuşiţa verde.în el noii copiii verii ne făceam bălţi pentru scăldat s-au pescuiam mrene şi fâse de-ţi era mai mare bucuria. între aceste coordonate acum parcă amorţite pe dunga timpului se întindeau livezile de pomi, ogoare cultivate cu tot ceea ce-i trebuie ţăranului trăitor în veşnicie, ce căpătau aure pline de aroma suspinului copt şi a vorbelor de duh rostite de bătrânii cu deschidere la poveşti şi întâmplări care mai de care pline de suspans şi tâlc. în gândurile mele pietrele vorbesc, izvoarele au ochi de lumină dătătoare de imbold, vânturile au un susur vorbitor în frunzele tremurate ale copacilor şi ploile solfegiază molcom simfonii ale bucuriei, alunecă într-o boare vie,ademenitoare peste măguri şi păduri dese, neguroase cu acoperişuri de nori de stelele deja răsărite. Cu furtunile pe braţe trec întotdeauna mai departe spre marile căutări unde nici o umbra nu poate opri soarele să râdă pe umerii fecioarelor cu părul irizat în voia adierilor de vânt. Aştept dimineţile să se logodească cu gândurile năstruşnice pe liziera pădurii de pini surprinşi de ecoul trecerii trăsurilor toamnei spre oraşul de rubin cu lumini multicolore ca penajul unui păun sosit prea devreme la întâlnirea cu stelele de pe partea de cer luminată de luceafărul de seară supărat pe steaua nordului devenită tot mai vizibilă. Noaptea îmi părea plină de o vrajă care prindea totul în aripile ei şi deşi era străbătută de atâtea poveşti cu întâmplări pline de trăiri şi închipuiri fantastice nu-mi era frică şi călătoream noaptea de la o casă la alta a bunicilor, pe cea mai scurtă cărare care trecea prin faţa bisericii şi cimitirului aşezate la mijlocul dealului viei.De multe ori această trecere o făceam în fugă cu fraţii mei.

113

L AZăR Z ăH AN

Clopotul de catifea (fragment)

uneori Olimpia se gândea la Dionis cuprinsă de o maternă duioşie. Ce copil, ce copii sunt artiştii şi cum toţi au nevoie de o mamă care să le fie alături şi să-i ocrotească. îi veni să râdă. Ea, mamă ocrotitoare de artist! Deşi era pe deplin încredinţată de puterea judecăţii sale, nu putu să nu remarce cu o oarecare înfiorare, că uneori se trezea ea însăşi dusă de val. Drumurile ei spre casa lui Dionis nu mai erau cele ale unei fiinţe călăuzită de îndatoriri profesionale, de terapeut al sufletului, sau acele ale femeii bântuite de spectrul singurătăţii, ci erau drumuiri iniţiatice, orientate spre mister. Iar atunci când intra în atelier şi vedea cum progresează lucrul de la o săptămână la alta, avea senzaţia că pătrunde într-un spaţiu saturat de subtile sonorităţi, care o învăluie şi o iau în stăpânire fără vreo putinţă de împotrivire din partea sa. Este momentul de sublim abandon în care chiar şi numai o simplă privire din partea maestrului este suficientă pentru a-i trezi în corp dorinţa de acustică destrămare. Aşa s-a întâmplat şi atunci când matricea de ceară a fost gata. Ţinând cont de fragilitatea materialului, trebuiau să „lucreze” cu atenţie sporită. în sensul acesta Dionis i-a dat cele mai competente îndrumări: cum să se aşeze, cum să îmbrăţişeze corpul de ceară cu ambele mâini, aşa cum ar îmbrăţişa un copac şi, mai presus de toate, cum să uite totul printr-un voit exerciţiu de ataraxie şi cum să lase restul în seama lui. Iniţial Olimpia nu putu face abstracţie de senzaţia primului contact cu materia organică născută din neostenita muncă a mii sau poate milioane de albine. Obrazul, sânii, braţele simţeau atingerea rece, fină şi uleioasă a stratului de ceară, iar în nări mirosul lui dulceag, inconfundabil. Percepea cum treptat toate achiziţiile senzoriale ale momentului se topesc şi se amestecă într-un vârtej ce o transformă miraculos în clopot şi undă, apoi pentru o infimă perioadă de timp, în sunet fără glas, sunet de catifea ce zboară lin şi mântuitor peste lume. în acelaşi fel s-au străduit şi în cazul ultimului strat, mantaua de argilă. Olimpia le-a făcut şi le-a îndurat pe toate cu o straşnică destoinicie, fără să se gândească anume la ceva, aşa după cum o învăţase însăşi maestrul. Nici o durere nu trebuia s-o tulbure, nici cel mai anemic neuron al creierului ei nu trebuia să fie activ, deoarece orice gând ar fi putut altera echilibrul şi armonia sub semnul căreia lucrarea trebuia săvârşită. De altfel, Dionis i-a atras atenţia că însăşi marea explozie, BigBang-ul originar, s-a produs din motive exclusiv interne materiei şi în lipsa oricărei idei ordonatoare. Trebuie spus că Olimpiei îi plăcea această cruzime evlavioasă pe care o putea uşor asocia cu un ritual păgân – alt tribut pe care ea, acum ajunsă la deplină maturitate, îl plătea culturii – acea resemnare, acea pasivitate germinativă în care 114

energii tainice se deşteptau şi se amalgamau violent într-o involuntară vibraţie interioară aptă să însufleţească până şi materia amorfă. un fel de lene rafinată şi creativă care tocmai prin inacţiune devenea rodnică şi participantă la o miraculoasă facere. îşi aminti ce i-a spus cândva Dionis în legătură cu aceasta. -Lenea este o terapie magică a trupului şi a sufletului, zicea el, şi ar trebui mai degrabă omagiată decât înfierată. Până şi lui Dumnezeu i-a plăcut şi probabil că îi place în continuare, de vreme ce lasă treburile lumii în seama altcuiva. Altfel cum ar fi cu putinţă atâta rău, minciună şi suferinţă? Mai demult citisem ceva în legătură cu chestiunea asta şi mi s-a părut o ipoteză cel puţin interesantă. Nietzsche spunea că Diavolul nu este altceva decât lenevia Creatorului în cea de-a şaptea zi. Obosit de atâta muncă şi luând chip de şarpe, acesta s–ar fi aşezat la umbra Pomului Cunoaşterii pentru a se odihni puţin de starea de a fi Dumnezeu. Când Olimpia l-a întrebat dacă am putea socoti lenea ca pe ceva bun, Dionis i-a răspuns cu acel tip de convingere raţională izvorâtă dintr-un simplu exerciţiu silogistic. - Dacă e odihna lui Dumnezeu, atunci nu poate fi decât bună, pentru că tot ce vine de la El este bun, indiferent de chipul sub care ni se înfăţişează. La observaţia ei că o asemenea concluzie este cu atât mai deconcertantă cu cât conduce la imposibilitatea operării distincţiei, chiar şi numai teoretice dintre Diavol şi Dumnezeu, Dionis a argumentat apelând la autoritatea filosofiei. - Şi care-i problema noastră? Pentru noi, Binele şi Răul, ca valori culturale, sunt un dat. Le găsim aici din clipa în care ne-am născut şi vieţuim sub povara lor constrângătoare până la moarte. Ce sens are să ne mai gândim la origini? Dacă vrei totuşi ceva speculaţie pe această temă, filosofia ne vine în ajutor. Putem fi spinozişti, putem fi hegelieni şi rezultatul este acelaşi. Spinoza spune că Dumnezeu este substanţa, adică tot ceea ce există din propria necesitate. Cu alte cuvinte, este tot ceea ce este. Dacă diavolul fiinţează – şi am pornit de la această prezumţie – atunci existenţa lui nu este străină de existenţa lui Dumnezeu. Ba chiar am putea susţine că Dumnezeu este raţiunea lui suficientă. împlinirea lumii nu ar fi fost cu putinţă fără intervenţia şarpelui, fără sămânţa răului. Ea nu ar fi fost completă. Dacă ar fi fost altfel, primul om nu ar fi simţit nevoia evadării. Ar fi rămas acolo etern. Dar vezi, nu s-a întâmplat astfel. Tot aşa aş putea să apelez la dialectica hegeliană, unde Fiinţa şi Neantul sunt una şi unde ele nu contează decât în măsura în care se întâlnesc şi se împletesc în devenire, în lucrarea lumii, altfel spus, dar nu vreau să te mai plictisesc. La urma urmei nici Diavolul nu e chiar atât de rău precum se spune, reluă Dionis pe un ton mai puţin pătimaş. Poate că încă de la început cei doi şi-au împărţit sarcinile, formează o echipă şi asta tocmai din motive de lene. Când unul lucrează, celălalt leneveşte. Privită astfel, lenea este de o superbie cosmică, una ce atinge sublimul, spunea Dionis. Imaginează-ţi: Dumnezeu face planul, proiectul, apoi se retrage pentru odihnă lăsând înfăptuirea lui în seama Diavolului. Primul gândeşte, iar celălalt înfăptuieşte, primul este Marele Arhitect, iar celălalt Marele Zidar. Numai că acesta din urmă îşi îngăduie răutăţi ce nu sunt prevăzute în planul divin, spre exemplu: fură din materiale, sare peste anumite operaţii sau le face de mântuială. Aşa se explică răul. Aşa se face că cel mai strălucit proiect este compromis încă de la început prin simplu fapt că nu pro115

iectantul este şi executantul. Aşa îmi imaginez eu. Şi putem merge chiar mai departe: Dacă punem în ecuaţia existenţei şi Diavolul, ca parte a ei, atunci chiar nu am nici o dificultate în înţelegerea ideii leibniziene care zice că lumea aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile. O clipă, Olimpiei i se păru aproape logic să fie aşa, altfel cum s-ar explica crima Meşterului Manole, bunăoară. Niciodată nu a putut înţelege cum Dumnezeu ar fi îngăduit una ca asta? Era însă convinsă că lucrurile sunt mult mai complicate. Se gândi chiar că arta însăşi ar putea fi mai aproape de Diavol decât de Dumnezeu, iar comportamentul tot mai evident obsesiv al maestrului ei putea constitui un argument în acest sens. - Gândeşti cam maniheist, îi spuse Olimpia în glumă. - Poate că aici ai dreptate, numai că cei ce au simplificat lucrurile până la caricatura aceasta în alb şi negru au fost tocmai teologii, nu eu. Eu doar constat şi mă întreb uneori cum este posibil să fii moral când nu ai de ales decât între alb şi negru şi când, pe deasupra, viaţa mai şi este atât de scurtă. în lumea acesta, sau în modul în care noi o percepem, omul se află mereu între Cain şi Abel, adică pendulează în limitele unui dualism intransigent în care aproape întotdeauna alege să fie Cain. Avem o înclinaţie nativă spre rău, dar observă că tocmai din aceasta se naşte progresul. Cuminţenia poate fi seductivă dar nu este în nici un caz productivă, în solul său moale şi fără vlagă nu germinează niciodată nimic semnificativ. Noroc că văzute de departe toate lucrurile par frumoase. Ca şi femeile, mai adăugă el cu o nuanţă de sarcasm în glas. - Chiar aşa? îi întoarse ea ironia. - Ideea de femeie este seducătoare pentru orice bărbat normal. - Şi femeia concretă, vie, palpabilă, aflată alături nu mai e seducătoare? - Poate fi desigur, dar în alt chip. Când ai în gând Ideea de Femeie, ai de fapt în gând ideea de perfecţiune, pe când femeia concretă, în carne şi oase, îţi dezvăluie tocmai lipsa acesteia. - Bine, dar pentru femeia asta, pentru carnea şi oasele ei, arde el ca un rug şi se bate prosteşte, nu pentru cea abstractă şi perfectă de care vorbeai adineauri. - Bărbatul este ardere şi foc prin natura lui, spuse el pe neaşteptate, este în stare să ardă chiar şi pentru o himeră. Olimpia zâmbi satisfăcută. Era exact ceea ce spusese şi ea, dar cu alte cuvinte. Ce să înţeleagă? Citise câte ceva despre simbolistica şi psihanaliza focului, dar nu era sigură că Dionis se gândise la aşa ceva. - Forţa lui izvorăşte tocmai din combustia lui interioară. Dovadă că marea majoritate a pasiunilor bărbăteşti sunt mai puternice decât cele nutrite de femei, mai adânci, în orice caz. Stăpâniţi de acestea, ei pot să meargă chiar până la anularea instinctului de conservare. Câţi bărbaţi nu s-au sinucis din motive de neînţeles? - Femeile îşi au rolul lor aici, nu crezi? - Femeilor le place să creadă că bărbaţii se sinucid pentru ele. E o eroare pe care şi-o asumă în cunoştinţă de cauză. Fără această minciună romantică, viaţa lor ar fi mai searbădă. Şi între noi fie spus, bărbaţii nu se sinucid din dragoste, ci din orgoliu. Toată istoria omenirii nu este altceva decât o nesfârşită luptă a intereselor şi orgoliilor masculine. 116

- Nu există iubire? - Există, sigur că există, numai că şi aici ne place accepţiunea poetică a termenului, care până la urmă ar putea fi socotită drept o rafinată capcană ce-i prinde în laţul ei deopotrivă pe toţi. Mai interesant ar fi de ştiut ce este ea şi de unde izvorăşte? Care-i temeiul ei? Nu cumva este o formă ingenuă de animalitate, filtrată milioane de ani prin sita culturii? Nu este ea doar o formă sublimată a impulsurilor senzoriale? Oare nu iubim pentru că iubirea este calea regală spre împlinirea unora dintre nevoile noastre primare? Sau, şi mai simplu: nu cumva nevoile acestea organice, mai speciale, ale noastre, se metamorfozează subiectiv într-un produs poetic pe care îl numim cu o voluptoasă candoare, iubire? - Ascultându-te mă întreb cum de pot bărbaţii să fie poeţi, când, cu o singură interogaţie sunt gata să distrugă toată vraja lumii. Eu îi suspectez de ipocrizie. - Poate că sunt mai lucizi. - Nici vorbă, sunt pur şi simplu interesaţi. Ei ştiu sigur că drumul dragostei este întotdeauna unul cu sens, este orientat finalmente spre posesiune, aşa cum drumul apelor duce întotdeauna la ocean.

117

u r t a te

M ARIAN I LEA

Arca lui Giorgio

(piesă de teatru în două acte cu un epilog) Motto: "Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem... " (Hortensia Papadat Bengescu) Personajele:

Causio zis Gheorghe zis Giorgio Lacsi-bacsi - fost tâmplar Preotul Călugăriţa în alb

Actul unu

Causio zis Gheorghe zis Giorgio împreună cu Lacsi-bacsi sunt în capela din cimitirul oraşului. La început stau întinşi pe două canapele înălţate. în stânga şi-n dreapta scenei, la vedere, sunt două costume noi, cămeşi albe noi, pantofi noi, ciorapi noi. în faţa acestora - două lighenaşe verzi pline cu apă, aşezate pe suporturi de lemn. Săpunuri şi prosoape. Pe parcursul dialogului cei doi se vor îndrepta spre ele. Se vor spăla. Se vor bărbierii fără a avea oglinzi. Se vor îmbrăca pentru ca la finalul actului unu să se aşeze pe cele două canapele. Canapeaua lui Causio e în faţă, înspre mijlocul scenei. Canapeaua lui Lacsi-bacsi e mai în spate. La începutul actului unu cei doi sunt îmbrăcaţi în cămeşi lungi, verzi, transparente ce te duc cu gândul la sălile de operaţie ale spitalelor. Suntem în capela orăşelului. undeva în Transilvania. La început de secol douăzeci şi unu. Causio: Bună seara la toată lumea...

Lacsi-bacsi: Mai exact, Causio vă spune bună seara...

Causio: Pentru că mă cunosc toţi, Lacsi-bacsi. De aia. Aşa. Da nu te-am văzut de multă vreme. Da cum am ajuns aici, în frigul ăsta, în condiţiile astea inumane. Nici un pic de respect... Am crezut c-ai murit de mult Lacsi-bacsi... 121

Lacsi-bacsi: Nu vorbi de funie... Causio. Tata ştia nemţeşte şi alte trei limbi. Când vroia să nu-l înţeleagă nimeni vorbea, în limbile pe care le ştia. Să nu înţeleagă ceilalţi. Pe mine tata m-o făcut. ufff, la vârsta asta îmi cam pierd memoria.

Causio: (se ridică de pe canapea) Pe mine tata m-o făcut. Pe mine tata m-o făcut. Doar nu te-o făcut cu limbile pe care le ştia, Lacsi-bacsi. De ce-ţi ungi picioarele cu unsoarea aia din tub? Lacsi-bacsi: Lasonil, Causio, Lasonil. Hemoroizi, tromboză, varice, dureri... parcă mă mai îngăduie.

Causio: Interesant. Şi-n condiţiile astea avem dureri. Săptămâna trecută (cade pe gânduri) am cumpărat salămuri, cârnaţi, ţuică... de toate să merg acasă la muiere. Adică, în Genova. Cu microbuzul ăla, cu şoferul ăla urât şi rău. Mai era trei călugăriţe şi două doamne. Lacsi-bacsi: Ai luat şi papagalul?

Causio: Io sono messaggero di Dio, zicea, acolo, în punga lui. Dacă nu-l scoteam ar fi rupt-o. Am uitat să-i pun vasul cu apă. Sute de kilometri, Lacsi-bacsi până în localitatea aia: Balaton Szemeş unde am coborât. unde am căutat o gară. unde am lăsat, pe marginea autostrăzii: salămurile. unde mi-am luat strictul necesar. unde am găsit gara. unde nu mai aveam decât patru euro în buzunar. unde urcam în trenuri. unde mă întrebau: ticket. unde îmi spuneau: la prossima jos. unde mă rugam împreună cu papagalul... Nu... asta a fost peste două zile. în gara Nyugati din Budapesta.

Lacsi-bacsi: E bine când îţi spune cineva: La prossima jos, Causio. E foarte bine.

Causio: Nu puteam să nu-i dau apă. Sute de kilometri fără oprire. Dacă ai fi papagal ai înţelege, Lacsi-bacsi. Dacă ai fi fost papagal, ai fi rupt punga aia, Lacsibacsi. Lacsi-bacsi: Te freci cu lasonilul ăsta si-ţi dispare durerea.

Causio: Mergeam la familie cu şoferul ăla şi urât şi rău. O să afle tot mondo dacă nu opreşti maşina asta. Aşa i-am spus când eram la Balaton Szemeş. Credinţa a dispărut din oameni, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: Regimentul doi cavalerie, cea mai vestită armă ungurească. "Aicea tare mulţi crapă loviţi de cai", zicea comandantul către tata. Mare minte avea când dădea examene. Ieşea primul. Dădea comandantu' ăla cu cascheta de pământ. De ciudă. Să ajungi ofiţer la austrieci. Să le înveţi poeziile. Să te înjure şi ăia. Să-ţi zică şi ăia: triţi-friţi. Să-ţi dea zece coroane şi-un drum către casă. Să-ţi cumperi o scroafă

122

cu opt purcei aicea în orăşelul ăsta. Pentru familie, pentru nevastă. Şcoala de război de la viena. Mare lucru, la vremea aia, Causio. Causio: Fiecare vreme cu lucrurile ei mari.

Lacsi-bacsi: Şi inima mi-e slăbită. Se poate şi câteva lacrimi sau în condiţiile astea e interzis?

Causio: Mă rugam. în mijlocul gării Nyugati. în genunchi. Pe peroane. Aveam ţigările. Nu mâncam. Fumam. M-am plimbat prin parcuri. Dădeam legi scrise şi nescrise. Lacsi-bacsi: Gândul aduce păcatul, Causio.

Causio: Exact, Lacsi-bacsi. Da ce bine că te-am întâlnit şi-n condiţiile astea. Şi faptele bune mântuiesc păcatul. Exact. Exact. Eşti plin de bunătate, umbli în cămaşa aia verzulie, nici şlapi n-ai în picioare. Ca să-ţi arăţi modestia. Şi aşa era. Fumul ăla de ţigară îmi ţinea de foame.

Lacsi-bacsi: Erau luptele alea. Că erau lupte de cavalerie, de artilerie şi când îşi mâncau caii se transforma cavaleria în infanterie. Oriunde mergi trebuie să ai conducător. Tata era tare deştept. La volga, la fabrica de ţevi învăţa ruseşte. Lângă Berlin la fabrica de avioane ştia nemţeşte. Contabila aia rusoaică, tata frumos, bine, deştept. îţi fac o fată, zicea contabila. Mă înscriu voluntar, zicea tata. Şi se drăgosteau. Aşa erau luptele alea...

Causio: După minerit, aici în oraş, mi-am luat lumea în cap tocmai la Genova. Dar iniţierea mea ca artist fără diplomă, Lacsi-bacsi, a avut loc la mină... că am descoperit... că Brâncuşi... adică, ai voie să ţii o daltă în mină şi să dai cu ciocanul şi fără diplomă.

Lacsi-bacsi: Ruşii ăia în luptele alea erau tare proşti. Adică, erau tare credincioşi, trăgeau numai în sus. Mai bine crăpau ei, că erau mulţi. De aia li s-a făcut comunismul. Să înveţe să tragă în ţinte. îi ţineau câte şase luni la şcoli pentru cunoscut omul, apoi îi trimiteau să lupte. Pe atuncea căile ferate treceau prin mijlocul oraşelor, comandanţii aveau pinteni, săbii lucitoare. Iuliska-neni era mama.

Causio: Am zis că nu-s apreciat fără şcoala aia de artă. Dar am cunoscut un regizor frumos. Richard se cheamă. Chiar i-am făcut o invitaţie la mine. Chiar a rămas impresionat când mi-a văzut lucrările. S-a uitat la "Arca lui Giorgio". un an şi zece sau unşpe luni de muncă. Ce nu s-a mai văzut.

Lacsi-Bacsi: într-o luptă din aia veneau ungurii aicea în oraş. Le-am învăţat imnul cu gura plină de sânge. Eram levenţei băgaţi în pădurea aia de lângă deal. La copacii ăia fără crengi. urcam şi coboram strigând: "săptămâna asta începe bine".

123

Că era lunea. Şi urma marţea. Ne scăldam în balta porcilor şi veneam în patru labe în Piaţa din centru făcând ca porcii. Jandarmii ăia aveau cocoş la pălăriel, Causio.

Causio: într-un fel sau altul, ziua în care am plecat din acest oraş a fost cu emoţii. Pentru că mergeam într-o ţară străină în care n-am mai fost. Exact aşa cum mam dus, am şi venit. Când am ajuns... Genova, peisaj frumos, vreau să spun case ca-n desenele animate pentru că la noi n-am văzut aşa ceva decât la Sinaia, la Braşov. Ziceai că-i un vis, nu-i adevărat, nu se poate. Pentru că vreau să spun că am ajuns, că m-am prezentat la cumnată-mea, Ruxăndrica se cheamă, nu m-am dus la nimeni, c-o aveam pe ea. M-am dus cu: "ultima cină", cu "Sfântul Gheorghe" şi cu o scenă de vânătoare. Lucrări mari. De cincizeci pe optzeci. Ca să le vând. Da între timp, nici italienii nu se mai omoară după artă. Sunt oameni rari ăia care mai cumpără. Dar cineva mi-a spus, Giorgio du-te acolo şi acolo că se lucrează în faleriameria, adică în tâmplărie pentru mobilă şi o să ai succes. Şi m-am dus la băiatul foarte fain, Richii, Dumnezeu să-i dea sănătate. Richii, Maurizio, o grămadă, vreo patru-cinci, Diego... aşa. Nu ştiam italiana aia, niente.

Lacsi-bacsi: Adică, dacă dădeau cu capu tău în stâlp, jandarmii ăia, îţi curgea sânge din nas. Ziceau: Lacsi, spală-te că nu mai mergi cu noi la gară. N-am apă ziceam. Pişă-te în pălmi şi ai, ziceau. Nu-mi ajunge, ziceam. Ne pişăm şi noi şi-ţi ajunge, ziceau.

Causio: Aveam la mină tricoul ăla pe care scria Causio, înţelegi Lacsi-bacsi. De acolo îmi vine numele ăsta. Da toţi mă cunosc aşa. Făceam buraj din argilă pentru găurile de perforare. Erau ca pulele din lut. Aşa înveţi meserie, Lacsi-bacsi. Causio, adu-ne burajul în front, zicea minerul. Zeci de pule din argilă, perfecte, modelate, bune de băgat în găurile alea.

Lacsi-bacsi: în lupta aia am ajuns şi-n Budapesta. în Nyugati. Faină gară, scaune pluşate, lumini, ca-n rai. unde mergi, zicea un ceferist. Nu ştiu, ziceam. îs rămas aicea din nouăsute optsprezece. De la altă luptă, zicea ceferistu. îi curgeau lacrimile. M-am dus să văd un bombardament. Peste tot oamenii sunt deştepţi şi proşti. Bogaţi şi săraci. Peste tot e la fel. unii apăreau călare. "unde mergi, de unde vii", te întrebau. Dacă răspundeai frumos, te luau de slugă. Mai scăpai de luptele alea. Mai slugăreai.

Causio: înţelegi, le-au plăcut lucrările mele. Şi zice Richii: ai familie? Atuncea eu am scos o poză din buzunar, înţelegi, pentru că aveam doi copii şi o fiică. Deci am răspuns frumos: Richii eu am doi copii şi o fiică. La care toţi au râs. Da eu nu mi-am dat seama. Da ei pe jos, din atelierul ăla de mobilă erau toţi. Da Richii mi-a spus: Giorgio che hai detto tu? Apoi am aflat că fica înseamnă chestia aia de la femeie, adică gaura aia, înţelegi?

Lacsi-bacsi: De fapt, eram bine, sănătos, aveam ce bea, aveam ce mânca. De fapt, slugăream pe lângă Carei. De fapt, grajdu stăpânului ăla era cu casa într-un

124

loc. De fapt, era: grajdu, futergamul şi casa. în futergamul în care Margitka mă iubea, dormeam eu. Aveam şi haine de stofă. închideam ochii şi mergeam călare pe iapa aia neagră până în oraşul ăsta. Mă vedea mama. Călare. Plângea. Iapa era spume. O ştergeam cu paie. Eram sluga lui Ioji-bacsi care o avea pe Margitka. Şi când am plecat Margitka se ruga nemţeşte să mă îmtorc. în luptele alea mai şi plecai, te mai şi întorceai.

Causio:Giorgio, tu stai aici, lucrezi aici, uite atelierul şi ta-ta-ta şi li-li-li. Toate condiţiile. Şi pe atuncea nu mai aveam unde să dorm şi Richii ăsta, prietenul ăsta, Dumnezeu să-i dea sănătate la el şi la familia lui, că-i un băiat extraordinar, zice: "Giorgio, nu spui la nimeni că te las să dormi în atelier, pentru că am fost furaţi de nu ştiu cine şi ta-ta-ta şi li-li-li. înţelegi, pentru că acolo lucrau în asociaţie şi îmi zicea: tu dormi şi dimineaţă te scoli şi te apuci de treabă ca si când ai sosit atuncea. Mi-a adus şi o saltea, pături, cerceafuri, condiţii acceptabile. Da pe jos. Da pe beton. Da, mă mai ducea acasă la el la duş. De asta vreau, în aceste condiţii, să-l mai salut încă o dată, Richii nu ştiu dacă mai poţi simţi că te salut pe tine şi pe familia ta şiţi mulţumesc. "Grazie Richii, vai... pentru că şi tu eşti latin, adică primitor. Şapte luni am muncit. Dar lucrările mele nu se vindeau. Foarte rar. Foarte puţin. Dar cunoşteam limba. Ştiam să vorbesc. Munceam în piastrele, tonagare, zidărie, gletuire. Aveam deja nevastă, copii şi fiică. Exact. Acolo. La Genova.

Lacsi-bacsi: Mâncam găluşte de orez, cartofi şi apă în loc de supă. La fabrica de cânepă. Cu evrei şi cu sârbi. Sărea din noi burta câte-un kilometru. Nu ne dădeau pauze. "vă căcaţi şi vă pişaţi pe voi", ne spuneau. Aşa şi făceam. Făceam adăposturi în Mohaks. Tranşee în Munkacs, unde-i dealul ăla cu lupta aia cu turcii. Răşălăvoaie, evreica, era ca o mamă. P-acolo. Eu n-am cântat niciodată împotriva evreilor. "Scheiss, brat, finker", atâta mai ştiu în limba aia. Erau luptele în care am avut noroc cu numele de fată al mamei. Schutt. Ziceam: "Heil..." mai ceva ca şeful popotei. Primeam mâncare pe săturate când alţii răbdau de foame prin tranşee. umblam printre ăia şi ziceam râzând: ya, ya, ya că aveam sânge de Schutt în vene. ungurii strigau p-acolo: vilag vilek. Că venea sfârşit de lume.

Causio: Fiică-mea făcea un studiu de manichiură, mai exact învăţa să cunoască tot sistemul. Horia muncea la o biserică la telefoane şi Andrei muncea la Londra. Eu eram cu doi doctori. Aurelio şi Binario, un chirurg şi-un criminalist, îi salut şi pe ei, cu ocazia asta şi-n condiţiile astea. Genova aia avea şi are arhitectură, spun pe cuvânt domnule, eu nu zic că nu sunt un artist, chiar dacă sunt fără diplomă, pentru că am primit acest dar care să mă facă să cioplesc mai bine decât să desenez, deşi, oricum mi-am descoperit acest talent extraordinar. Pentru că de altfel, Lacsi-bacsi, de când eram eu mic, fără tată, de la şase ani, oamenii din acest oraş, îmi spuneau că tatăl meu a fost cel mai bun tâmplar şi dumneata niciodată nu l-ai ajuns din urmă. Şi de altfel în acea vreme am fost botezat de Gheorghiu-Gheorghiu Dej. Când mergeam eu la şcoală, cu merindea în geantă şi cu un chipiu, aşa, pentru că eram săraci, aşa, pentru că aşa erau

125

timpurile, întotdeauna un om bătrân îmi spunea: "Gheorghiţă, da tu ştii de cine eşti botezat? Şi întotdeauna eu spuneam: Nu! De Gheorghiu-Gheorghiu Dej şi-mi dădea mere. Acela m-a botezat, pentru că maică-mea, fie iertată, a fost o mamă eroină care a dat acestui oraş şi acestei ţări doisprezece copii şi a primit o sumă oarecare cu felicitări şi complimente. Eu sunt cel mai mic, îi salut pe toţi fraţii mei şi pe cei care nu mai sunt, Dumnezeu să-i ierte. Pentru mine botezul meu este un orgoliu. Aşa că am rămas impresionat de arhitectura şi construcţia de clădiri pe care nu eram capabil măcar să le desenez. Atâta măiestrie, Lacsi-bacsi. Italia, ţin să anunţ, a fost binecuvântată de artişti, dom'le. Au: Michelangelo, Leonardo da vince, Picasso, Saverio dar şi alţii cu lucrări de calitate.

Lacsi-bacsi: în luptele alea ţara se trăda pentru două cutii de conservă. Dacăţi era foame. Plutonierii ziceau: suntem gata să ne trădăm ţara care ne-a flămânzit de patru zile. Eu traduceam. "Mă, pe tata l-a împuşcat un ungur la cotu Donului", zicea câte un rus. "Te împuşc şi eu cu şpakina asta", şi trăgea. Şi ungurul cădea mort. Toţi umblau cu spaima după ei. Am cunoscut în acele timpuri, păduchii americani, româneşti şi ruseşti. ăia curaţi şi albi erau americanii, româneştii aveau o dungă neagră şi erau cenuşii şi ăia roşii care pe unde treceau făceau prăpăd erau ruseşti. Aveam stomac mic, da ştiam alfabetul morse.

Causio: Ta-ta-ta şi li-li-li făcea cumnată-mea. Şi nu mi-a convenit. Şi am plecat de acolo. Şi mi-am luat lucrările mele. "ultima cină" şi "Sfântul Gheorghe" şi m-am supărat şi m-am dus în gara aia. Am zis că n-are importanţă dacă o să dorm în gară, dacă o să mă prindă carabinierii, dacă o să mă trimită acasă cu trenu, mi-e equale. Nu mai contează. într-adevăr în gara din Genova era un aparat de făcut caricaturi. Şi cum eram puţin supărat, aşa m-am pus pe desenat, trăgeam linia cu degetul şi gata... Ieşea lucrarea, ieşea caricatura. Şi vin carabinierii. Mamma mia. Sunt mort. Nu mai contează. Ştiam că n-am furat. Ştiam că n-am dat în cap. Ştiam că... fie ceo fi şi că ce a fi aia a fi. Şi ta-ta-ta şi li-li-li şi desfac sacul ăla mare de voiaj cu "ultima cină" şi cu "Sfântul Gheorghe". Şi, domnilor carabinieri pe cuvântul meu că eu am făcut lucrările astea şi domnilor carabinieri uitaţi şi dălţile din gentuţa mică. Şi au plecat şi mi-au transmis felicitări şi complimente de carabinieri. Şi-un maraquin din ăia cum sunt în gara din Genova la care nu-i ştiu numele lui împuricat, că aşa au maraquinii nume de nu le poţi da de capăt, că-s nume fără o explicaţie, greu de spus şi greu de reţinut se bagă-n seamă cu mine. El ale lui. Eu ale mele. îi fac semn că n-am unde să dorm. "Non ti preoccupare", îmi spune. "vieni con me", îmi mai spune. Şi ne-am dus într-un frumos compartiment de tren unde am dormit exact o săptămână, ca un stranier. C-aşa era atunci. Nu ca azi când am o casă relaxată în Genova. Când am reuşite de servici. Când muncesc în Portul Antic pentru că Genova e tare, are şi Port Antic şi altele pe care le poţi vizita. Lacsi-bacsi: Ofensiva, Causio, oriunde ofensiva e cea mai bună tactică. în orice

126

ţară străină vorbeşti cu proştii dacă nu stăpâneşti limba prea bine. Deştepţii se prind că nu eşti de-a lor. Aşa-i în toate luptele. Pe bulevardul Rakolczi era ceaţă de Dunăre. Februarie. Ora patru dimineaţa. Trăgeau brand-urile. La fiecare rănit era un sanitar. Ciuruiţii veneau traşi pe foaie de cort prin zăpadă. Găseam scrisori. "Dragă tată învăţ bine. Da hai acasă." Duceam documentele alea la comandant. Puteau anunţa familiile că ostaşii aceia au murit în lupta aceea. Eram slab că un vânt puternic m-ar fi suflat din Budapesta până-n Berlin. La numărul o sută unşpe era ambasada noastră pustiită. uşi deschise, dosare, maşini de scris. Aproape de Nyugati. Ceaţă mare, frig... Mi-am luat din ciurgăul de la Szent Istvan, lângă Lanţ Hid, apă. Când eşti rănit ai nevoie de apă. Curgea printrun cap de leu. M-am întors către armata aia şi am zis: armată te părăsesc că tare mam speriat. în carlinga unui avion la Pecs am găsit perechea de cizme. îmblănite. Bocancii mă strângeau. în cizme era bine. vaja-Szeged-Szambor era ţara lui Dobredam doar Dobre spuneam că veneau ruşii. Şi când am ajuns în acest oraş, pe zăpadă, aveam lanternă, era noapte şi am plâns...

Causio: în Portul acela Antic am lucrat la signor Tulio care era patron. Angajat ca mecanic în port, da munceam la noua lui locuinţă. Signor Tulio şi doamna lui Asyn Cynthia. un an de zile şi a venit o criză aşa de mare că Portul Antic era zarva. "Giorgio mi dispiace" mi-a spus signor Tulio. Era criză şi ta-ta-ta şi li-li-li. Dar suntem prieteni signor Tulio, i-am spus. Şi nevastă-sa Asyn Cynthia mă iubea mult. Le plăceau dizainele pe care le făceam. Le plăcea bolta aia din piatră. Am zis: "Signor Tulio, ma scuză-mă, dammi qualcosa", adică un mic cadou, ceva la liquidazione. "No, Giorgio, ţi-am pagato tutto", mi-a zis. "vai a sindicato, dove vuoi", adică să-mi cer drepturile unde doresc. Adică era o relaţie bună şi frumoasă cu signor Tulio şi cu doamna lui Asyn Cynthia. Şi m-am dus. Era o fată faină la biroul ăla. Şi îi spun: to-to-to şi li-li-li şi că nu mi s-a dat liquidazione. Şi zice fata aia frumoasă: "Bravo, Giorgio, câştigăm". Da am fost prieten cu signor Tulio şi cu nevastă-sa şi nu vreau să-i fac rău . Şi ta-ta-ta şi li-li-li. Şi am înaintat procesul. Şi mă întâlnesc pe stradă cu signor Tulio. Şi toate erau bune. La care, îi întind mâna. Şi el are o expresie destul de urâtă. Adică zice: "Io nu dau mâna con un merda". Adică: eu nu dau mâna cu un căcat. Şi m-am retras. Adică am câştigat opt mii de euro şi două mii erau ai sindicatului. Mi-a părut rău de signor Tulio şi de nevastă-sa Asyn Cynthia.

Lacsi-bacsi: în toate luptele ţi se închide inima, Causio. Medicul Sicheiss şi plantele medicinale m-au pus pe picioare. Nu dormeam în camere încălzite. Era vremea duşmanilor poporului. Războaiele se câştigau prin propagandă. Era unu Gheorghe-Gheorghiu-Dej care umbla prin ţară cu un automotor adus din Elveţia. Era unu Leonte, aicea în oraşul acesta, mergea la căminul cultural cu patru cocoşi. Punea doi să se bată până se umpleau de sânge. îi aducea pe ăilalţi doi. Le smulgea penele. Rămâneau goi, supăraţi şi liniştiţi pe scenă. Iată cum trebuie să arate burghezia, zicea Leonte. "Să le smulgem penele", mai zicea acela şi pleca mândru ca un curcan.

127

Causio: Sunt mulţi stranieri în ţara lor. Nici nouă nu ne-ar plăcea dacă-n ţara noastră ar veni alţii. Dar am reuşit să trimit lucrarea mea, "Arca" mea. Din Genova până în orăşelul ăsta. Prin colete de poştă. "Arca" am construit-o într-o extraordinară credinţă. Cu un suflet imens. uriaş. Aş dori să mai am credinţa aia. Dar sunt cum sunt, destul de acceptabil în condiţiile acestea. Da, "Arca" asta s-a născut pentru că sunt şi deziluziile astea, înţelegi, vezi, de multe ori eşti ocupat, plăteşti chirie, cauţi să munceşti, apare scopul de a trăi mai bine financiar şi atuncea... "Arca" a fost prin toată Italia. A stat pe la biserici. Nu a dorit-o nimeni. Nevasta mi-a spus: "Causio, fă o donaţie la biserica din orăşelul acesta". Pe adresa preotului bisericii orăşelului acesta va sosi din Genova, donaţia. Măi, aşa e, biserica asta merită. Aici mai există credinţă. uite Lacsi-bacsi, mi se ridică părul de pe mână. uite Lacsi-bacsi, e o temă biblică, "Arca" asta a mea. Poate încălzeşte sufleteşte pe cineva. Lacsi-bacsi: E cam rece în capela asta, Causio. Dar în condiţiile date e bine.

Causio: E o capodoperă. Da, Lacsi-bacsi. "Arca" asta a mea, dacă mă gândesc mai bine e o capodoperă. O dau acestei biserici şi dacă o primeşte sunt fericit.

Lacsi-bacsi: Am muncit apoi prin birouri cu stofe roşii pe scaune, Causio. Am fost şi proletar orăşenesc agricol. Aveam şi alte atribuţii. Zideam casa. Aveam boala banilor şi a celor şase costume. "Regina Angliei doarme tot într-un pat şi mănâncă tot cu o lingură. Lacsi la ceţi trebuie să aduni averi? Pâinea se câştigă cu două mâini şi se mănâncă cu o gură, Lacsi", mai zicea muierea. Causio: uite, Lacsi-bacsi, deja sunt fericit.

Lacsi-bacsi: Lumea asta s-a făcut în şase zile, Causio, în a şaptea s-au mai făcut vreo şase orânduiri. A şaptea n-o cunoaşte nimeni.

Causio: în gara aia din Nyugati ajunsesem cerşetor de cafea. în barurile alea. Pe peroanele alea. Zile după zile. Nopţi după nopţi. înainte de a pleca am băut apă dintr-un ciurgău. M-am aşezat la o masă. O doamnă s-a apropiat şi mi-a oferit o cafea. Lacsibacsi, am fost foarte fericit. Acea doamnă a ghicit ce îmi doream. A avut răbdare. Am terminat de băut. M-a luat de mână şi mi-a şoptit: "Bine că te-am găsit, Giorgio! Haide să mergem bu!" uite Lacsi-bacsi, înainte de a pleca am simţit că sunt fericit! Notă: Causio şi Lacsi-bacsi sunt îmbrăcaţi în costume. Se întind pe cele două canapele. Se lasă întunericul. Cortina. Sfârşitul actului unu

128

Actul doi

în spatele cortinei se aud zgomote. De parcă se construieşte ceva. Spaţiul din interior al capelei din cimitirul oraşului are o nouă construcţie. Seamănă cu o Arcă. Lacsi-bacsi şi Causio sunt întinşi pe scânduri. Acestea au luat locul canapelelor. Amândoi sunt îmbrăcaţi în costume. Se află parcă pe "puntea" unei corăbii. De o parte şi de alta a scenei sunt piese ale noii construcţii. Preotul şi călugăriţa în alb sunt pe scenă. Călugăriţa în alb fixează o pernă sub capul lui Causio. în timp ce vorbeşte execută mişcările pe care le descrie.

Călugăriţa în alb: Padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună... aici avem acest trup... puterea de exorcizare a lui vine din acestă mână stângă care se află în legătură cu inima. îl fixez pe partea dreaptă pe perna cu pene de găină.

Preotul: La parohie a sosit. Donaţie în mai multe lăzi mari. Noi primim donaţii din Italia. E o construcţie de artă. Tocmai aici s-a potrivit. în capela din cimitir. S-a muncit două zile şi două nopţi. Acuma e gata. Au rămas câteva bucăţi din lemn. Sunt de rezervă sau sunt în plus?

Călugăriţa în alb: Penele de găină au o energie specială. Place oricărui duh. E o energie care ajută la exorcizarea lor. încă o pernă trebuie să stea între umăr şi partea dreaptă. La cap. Preotul: Donatorul necunoscut. un artist italian din Genova s-a gândit la orăşelul acesta, la parohia aceasta. M-am bucurat. Puteam să refuz.

Călugăriţa în alb: Şi marii exorcişti au probleme, padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună. Dar poate încerca oricine. Se mişcă mâna de la frunte până la ceafă, aşa, duhurile se fixează aici. Pe cap. La frunte. Lor le place lumina. Ele vor lumină. Când mişti palma se separă şi cele din afară şi cele din interior. Le deranjează. Pocnesc. Ascultă. Dacă n-auzi oricum se aude. în urechea internă.

Preotul: Parcă se aud valurile. Seamănă cu o corabie. E şi credinţă şi artă. Oraşul acesta, capela aceasta, cimitirul acesta... aveau nevoie de donaţie. Am acceptato cu bucurie. îţi vorbesc în taină, doamnă, călugăriţă îmbrăcată în alb, sau cum doreşti dumneata să ţi se spună. Deci nu se aude un zgomot. Singurătatea nu-i a locului şi nici a timpului. Cel ce cugetă judecând se ascultă pe el şi-şi edifică eforturile. Celelalte toate sunt trecătoare. Ne fac plăcere pentru un timp, ne sunt de folos dar nu de nevoie. Iată alegerea, doamnă. Nici simţirea, nici sângele, nici viciul, nici un pat unde pari că dormi... Călugăriţa în alb: Fă-l să fugă de sfaturile tale, padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună.

129

Preotul: Ai dreptate. Repetam din caietul cu notiţe pentru ceremonia de mâine. va fi mult de lucru. Sunt doi. Mă pregătesc. Notez. Nu las nimic la voia întâmplării.

Călugăriţa în alb: Slavă ţie în imperiul slavei. Te rog sfinţeşte-mă, curăţeşte-mă, binecuvântează-mă.

Preotul: îmbrăţişează cele de mijloc, doamnă. Până la virtute, calea-i de neatins. Dar aici ne aflăm pentru alte treburi, doamnă. Aici a avut loc priveghiul.

Călugăriţa în alb: Aşa e padre. Te iubesc cu o putere infinită. M-am născut într-o lună din an foarte frumoasă. De copilă am fost impresionată de natură. Naşterea mea a avut loc într-o noapte în care cerul a fost roşu. M-am născut ca al şaselea copil. Nimeni n-a fost deranjat de durerile naşterii, padre. "Avem încă o soră", a spus o soră. "Ia-o de aici să n-o mai văd", a spus mama. Asta înseamnă să apari ca un copil nedorit? Preotul: în rândul celor dintâi care poartă război eşti, când cazi n-are cine să te ridice, doamnă. Sfaturile tale sunt semnul indiferenţei tale, atâtea cazuri triste vorbesc despre asta. Citez din caietul cu notiţele pentru ceremonia de mâine, doamnă.

Călugăriţa în alb: Am crescut. Acum normal mama a ieşit din corpul fizic. Am terminat liceul. Facultatea. Pe când eram la liceu o călugăriţă m-a învăţat să mă rog inimii, padre. Eram pe o corabie. Şi eram fericită. Locuiam la o doamnă, veronica, padre, părinte... Poate era Sfînta veronica.

Preotul: Această doamnă era înainte de a produce cuvintele. vorbele tunse produc fapte. Aceasta e regula. A suferi cu răbdare altfel binele nu poate fi. La anul 1844 un cutemur a zguduit oraşul acesta. Au ieşit la iveală frescele vechi ale bisericii. Era desenat un "Sfânt Gheorghe", doamnă. Culorile galbene şi roşii, brune precum cele de la Fekeardo. Nu-ţi poţi ascunde în uitare tristeţea. Asta-i tot din carneţel, doamnă.

Călugăriţa în alb: Acuma e lumină. Am lucrat ca inginer, padre. Cu grupuri de proiectanţi. Grupuri mari. Sfinţeşte-mă. Curăţeşte-mă. Binecuvântează-mă.

Preotul: Trupurile acestea de pe "Arca" acesta au avut: fraţi, surori, bunici, mame, taţi, contabile, barmaniţe, relaţii cu suzetele, pisici, câini. Trupurile acestea de pe "Arca" aceasta salutau toate proastele din orăşelul nostru cu "sărut-mâna", doamnă. Călugăriţa în alb: viaţa e ca şi cu trenul, padre. Ajungi, cobori, stai ... şi urci iar.

Preotul: Trupurile acestea de pe "Arca" aceasta au adus: bibelouri, porţelanuri, cristale de Boehmia, ceasuri, clanţe de uşi, basmale, ciorapi, conserve de peşte, chiloţi. Lacsi-bacsi cânta la pian. Purta pălărie. Bea şnaps-ul cu sticla. 130

Călugăriţa în alb: Şi acest trup (arată înspre Causio) a făcut o fotografie lângă cimitir. N-a ştiut că e ultima lui fotografie, padre. Când a plecat ultima oară de acasă ducându-şi papagalul în punga de plastic n-a ştiut că pleacă pentru ultima oară, padre. Preotul: Aşa cum medicul nu e indulgent cu muribundul disperat pe care-l taie, arde şi depune spre sănătate fără milă. Cu măiestria metodei. Nicio măiestrie fără metodă, doamnă. Călugăriţa în alb: Lucram şi noaptea. împreună cu fostul meu soţ, Isaia. Poate să fi fost profetul Isaia, padre. Avea revelaţii din cauza fumului care i-a afectat inima. Infarct, neinfarct. Şi eu mă gândeam: "ce s-ar putea face la treizeci de ani într-un sicriu?"

Preotul: Câţi oameni - atâtea poveri, atâtea deosebite feţe, aşa că e o minune să se înţeleagă unul cu altul, dar e şi mai mare deosebirea între suflete. Acelea nu se lasă pilite la un singur calapod. La fiecare i se poate face încălţămintea.

Călugăriţa în alb: Te poţi orienta pe munte după aspectul zăpezii, padre. Mergeam la serate dansante pentru "Sfânta milogeală". Isaia a fost educat de o mamă necredincioasă şi de un tată director la regionala de căi ferate. Avea revelaţii. Metagalaxii spiralate. Structuri ţinute în echilibru. Nimic nu e dezechilibrat. în noaptea asta prin cimitir, în jurul capelei au umblat patru îngeri. înalţi. Frumoşi. Cu busuioc.

Preotul: "Arca" s-a potrivit perfect pentru capelă. Parcă s-a născut aici. Nu poţi refuza o donaţie dacă eşti biserică adevărată. Călugăriţa în alb: Trupul acesta (arată spre Causio) se ruga pe peroanele gării Nyugati. Stătea în genunchi. Ridica mâinile. Când a coborât din microbuz a simţit că trebuie să se ascundă. Am înţeles cum e cu duhurile. Mi s-au înfierbântat tălpile de la picioare. Mi le răcesc pe gresie.

Preotul: "Arca" e făcută din lemn. Puntea are scândură. Tâmplarul italian a fost binecuvântat cu puterea credinţei.

Călugăriţa în alb: Sunt entităţi urâte, padre, tip reptile pe care nu le voi spune ca să nu speriem copilaşii. Când le-am văzut am plâns. Pernele erau pline de lacrimi.

Preotul: O singură dată am mâncat pâine, ulei şi salată. Patruzeci de zile. Era post. Am slăbit, doamnă. Şi m-am lecuit. Altele se îmbracă în negru. Dumneavoastră sunteţi o călugăriţă.

Călugăriţa în alb: Când m-am despărţit de Isaia n-a protestat. Mi-am făcut două haine din bumbac subţire. Am rugat cei patru croitori din orăşel dar m-au refuzat. 131

Ziceau că-i prea complicat. Am cusut singură hainele astea. O călugăriţă în alb e o apariţie interesantă. Fetiţele zic: "mamă, uite o călugăriţă!" Am probleme doar cu controloarea de bilete de pe autobuz. E o piază rea. "Hei tu, care eşti vecina mea, măritată şi cu două fetiţe nu ţi-e ruşine să îmbraci haina asta albă?" îi spun: "Femeie, nu ştii cât e de grea haina asta albă. Eu am o misiune". Preotul: Toţi avem misiuni, doamnă. Membră nefericită a vanităţii. Asta eşti tu. Mult te socoteşte înainte să vorbeşti. Adeseori sub grâul răvăşit pare că se ascunde şarpele. Călugăriţa în alb: Prostii, padre. Târguri, judecăţi, decizii, emitere de acte.

Preotul: De la pom aştepţi fructe. De la holdă, seceriş. Asta-i tot din caietul cu notiţe.

Călugăriţa în alb: Trupul acesta care se cheamă Lacsi-bacsi nu vindea pomniţele. La ce foloseşte a mări venitul şi a micşora iubirea, zicea fostul tâmplar. Preotul: Ce a fost scris s-a întâmplat.

Călugăriţa în alb: Ai auzit de corp eteric, padre. Există în natură. Are contur sau n-are contur. vecinul meu Gherasim mi-a spus: "Am ieşit afară şi am văzut căs reptilă". "Te deranjează", i-am spus. "Nu, da nu înţeleg de ce am şi crustă", mi-a mai spus.

Preotul: Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni. Pe unul îl va iubi. Pe celălalt îl va urî. Inima nu poate fi împărţită, doamnă.

Călugăriţa în alb: Pofta trupească nu e stinsă de tot, padre. Cât e trupul trup. Până şi-n "Frumoasa din pădurea adormită" apare baba aia fusiformă care-o atacă şi o adoarme. Dacă ar fi mâncat numai salată, ulei şi pâine ar fi scăpat de atacuri.

Preotul: Trupul din faţa noastră se ruga în gara din Nyugati strigând "omul negru n-a sosit" şi o lua la fugă printre şinele de cale ferată. Asta nu am notat-o în carneţel.

Călugăriţa în alb: Spirite galbene, spirite albastre frumoase, spirite cu calităţi artistice. Padre, dumneata vezi lumea cu corpul exterior.

Preotul: Corpul doamnei, călugăriţa în alb, sau cum îţi place să ţi se spună... n-are suficienţi bani ca să călătorească.

Călugăriţa în alb: Acolo pe peron să transformi fumul de tutun în mirosul de tămâie al pipei cu acoperământ de metal găurit. Acest trup a fost mântuit. Preotul: Ocupându-te cu astfel de vorbe te poţi molipsi de rău, doamnă. 132

Călugăriţa în alb: Signor Tulio a pierdut un proces drept. Merda e un cuvânt urât. Giorgio a fost târât pe treptele tribunalului. Două etaje cu coridoare lungi. Giorgio a fost lovit în organele sexuale, padre. Signor Tulio i le-a învineţit. L-a prins de piept sub o copertină din Genova. Signor Tulio şi signora Asyn Cynthia l-au urât. Pentru că le-a luat banii. Preotul: Bunurile, doamnă la origine sunt nimic. Natura lor e trecătoare. Tulio ăla era un imbecil.

Călugăriţa în alb: El şi nevastă-sa de altfel. Bravo, padre. Asta trebuie trecută în carnetul de notiţe. Preotul: Şi-apoi Causio desena mai bine decât ei, doamnă.

Călugăriţa în alb: vă rog să mă credeţi, padre, şi eu pictez tablouri. Când ne vom revedea o să-ţi spun că mergem bu, padre!

Preotul: Pacea să fie cu tine, doamnă. (Călugăriţa în alb dispare de pe scenă. Preotul vorbeşte plimbându-se de la un trup la celălat. încet se face întuneric). Interesant. O donaţie. O "Arcă". O lucrare artistică pentru capela aceasta. uneori inima plină de venin elaborează cuvinte dulci ca mierea. Asta o voi trece în carneţel. Mâine sunt doi. E mult de lucru. Cine îţi încearcă sufletul întâi îţi atacă trupul. Priveghiul s-a terminat. Sunt orele târzii ale nopţii. "Arca" s-a potrivit în capelă. "Puteţi refuza această donaţie venită din Italia", mi-a spus poştaşul. O biserică adevărată n-are cum să refuze donaţiile. E multă credinţă în lucrarea de care orăşelul nostru avea nevoie. Mâine de la orele doisprezece e primul. La orele şaisprezece al doilea. Nu-mi plac ceremoniile de acest fel. Dar cineva trebuie să facă şi meseria asta. Noi doar cârmuim "Arca" asta, nu o facem să avanseze. Pe scenă se lasă întunericul.

Epilog

Se aude vocea lui Causio, în întuneric. Scena se luminează slab. în "Arca" au rămas cei doi. Causio: Mi-a sucit gâtul. Muierea asta mi-a răsucit oasele, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: Doi mincinoşi, Causio. Nu am crezut că-n astfel de condiţii... şi nu mai am Lasonil pentru ciolane.

Causio: Şi câtă exagerare. Organele sexuale învineţite de lovituri. Signor Tulio, ma scusa mi. Signora Asyn Cynthia, primeşte aceste păreri de rău şi complimente şi felicitări. 133

Lacsi-bacsi: Doi. Adică unul cu alta. Şi tâmplarii ăia care au lucrat două nopţi neîntrerupt.

Causio: îmi venea să sar din "Arca" asta. Da’ nu era voie. un artist, un tâmplar, o arcă pentru capela din cimitir. Se mişcă bine coletăria asta. Din Genova şi pânăn orăşelul acesta. Lacsi-bacsi: Ca un vechi tâmplar îţi spun. Au rămas bucăţile alea pentru piese de schimb. Omul acela, preotul acesta… a jignit tâmplarii.

Causio: Tot mondo s-a revoltat în mine, Lacsi-bacsi. Că putea să refuze donaţia. Că biserica primeşte orice donaţie. Că un artist din Italia... că...

Lacsi-bacsi: Şi între timp muierea aia în alb mă pipăia. Mă sucea. Mă excita. Nu mai ai niciun fel de siguranţă nici în astfel de condiţii.

Causio: Oamenii aceştia nu mai au credinţă în ei. îşi fac meseria. Ca un artist fără diplomă am realizat această minunată "Arcă". Am dăruit-o capelei din cimitir. Lacsi-bacsi: Mai lipseau valurile şi puteam pluti. Pe ape.

Causio: Mai sunt câteva ore până se ivesc zorile. Condiţii grele. Scândurile astea îţi turtesc oasele. Noaptea să fie bună, Lacsi-bacsi. Lacsi-bacsi: O noapte adâncă şi plină de tăcere, Causio.

Causio: Şi încă ceva… nesemnificativ… Cine se trezeşte primul… îl scoală şi pe celălalt… Întuneric. Cortina

134

R ADu M ACRIN ICI

Albastru. Galben. Roşu Cea mai bună piesă românească de teatru a anului 1997 (cu titlul Ţ/TARA MEA), premiu acordat de UNITER şi Casa Regală a României Se dedică celor doi ofiţeri de securitate din Baia Mare care, într-o dimineaţă a anului 1984, m-au trezit din somn şi m-au dus pe strada Scânteii.

O cameră cu scaun, dulap şi masă metalică, toate albe. Pe melodia ”Iubirea-i doar o glumă”, Femeia, îmbrăcată într-un halat maro de spital, şterge cu o cârpă peretele din spate, unde se vede amprenta însângerată a unei palme, pete de sânge, urme de lovituri. Se aude o sonerie, femeia se duce la dulap, îl deschide şi ia de acolo câteva cutii cu medicamente, cu dimensiunea in crescendo, culminând cu un flacon uriaş. Bea pe rând şi din ce în ce mai greu, din fiecare flacon câte o pastilă. Pune flacoanele înapoi în dulap, rămâne cu cel mai mare din ele, e descumpănită, apoi răstoarnă din el pe masă trei pastile uriaşe, una roşie, una galbenă şi una albastră. Le aranjează pe masă, apoi începe să recite: „Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria, ieşi afară dumneata.” Numărătoarea se opreşte la ea. Râde şi bate din palme. Urmează alte două poezii: „Apa mării e sărată / de la pipi lu’ Dumnezeu / care-a înecat lumea toată / până am rămas doar eu”. „Fabricant de carne vie / Moş Gerilă, cum se ştie / şi-a deschis măcelărie / în frumoasa Românie.” Orice poezie ar spune, numărătoarea se opreşte la ea, spre marea ei satisfacţie. Permutează pastilele şi reia poeziile, spunându-le mai repede şi tot mai repede, dar, până la urmă, tot ea e cea exclusă din joc. În viteza rostirii, în textul poeziilor se strecoară şi alte fraze (de fapt, parafraze), legate de ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, mai ales textele care se scandau atunci de către cei ieşiţi în stradă: „ole, ole, ole, ole, ceauşescu nu mai e, că s-a spart în bucăţele, şi-a umplut ţara cu ele / nu vă fie frică, ceauşescu pică, pică peste noi, într-o zi de joi / libertate te iubim, ori învingem, ori murim, ori mai bine adormim şi visăm că toţi muncim / cine-a tras în noi, şaişpe douăjdoi, şase patrujnouă, să ne dea şi nouă, un lichior de ouă” / „ceauşescu să ne ierţi, că-n decembrie am fost beţi”. Dar, orice poezie ar rosti, cea care iese din joc e mereu ea, scăpând astfel de înghiţitul pastilelor uriaşe. Muzica se opreşte după ultima ei poezioară.

„Eu, eu, eu, eu, eu, eu..... tot timpul eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, numa’ eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, o învingătoare mereu, of!, e cam greu să fii doar tu fericită, pentru că prea multă fericire ne face vulnerabili, da, da.(Ia pastila albastră şi desenează pe ea o mutră încruntată) Apropo’ de fericire, ea este El, adoratu’ meu soţ, cei de-aici miau spus că pastila albastră e pentru amintirile albastre. Ochii lui albaştri, uniforma lui albastră, sângele lui albastru, situaţiiile albastre, florile albastre din balcon şi cearcănele albastre ale musafirilor. Doamne, ce perioadă albastră am trăit împreună, când eu mă plimbam de una 135

singură sub cerul albastru, iar el îşi lua de lucru acasă şi nu putea fi deranjat, parcăl aud şi-acum vorbind la telefonul albastru, după ce ieşeam din casă şi mă opream să trag cu urechea la uşă (voce schimbată): „Sunt Pasărea Albastră. Ai ceva pentru mine, colega? înţeleg. Când mai târziu? Adică în orice clipă. Am înţeles, să trăiţi. Da, ne-am mutat în apartamentul de servici. Asta e. Arată cum îl ştii. Da, lucrez la acelaşi perete.(se uită la perete) Aşa e, sunt consecvent. Nu, n-am bani de lavabilă. Muncesc, colega, nu dau meditaţii. Sigur că-l dau cu var în fiecare zi. Ce să fac dacă Dumnezeu nu m-a-ntrebat şi pe mine când a dat culoare sângelui. Ţi-am mai spus eu că visez la un popor cu arterele pline cu apă distilată. Te rog, spune-i şefului să mă sune. Ce-i cu fâşâitul ăsta. Bine, închid. Gata, am închis.” Şi închide. Iar eu cobor fericită pe casa scărilor, zugrăvită în albastru şi pe lângă mine trec doi civili în albastru, ducând cu ei un tânăr cu cearcăne albastre până la uşa noastră vopsită în albastru, şi eu ies din bloc şi gândul îmi e la bancnota albastră din poşeta albastră şi la cum o să-mi cumpăr eu cea mai frumoasă rochie albastră de pe planeta albastră. Gata, gata, te las în pace, ştiu, acum eşti cu faţa la perete şi lucrezi, „să nu mă deranjeze nimeni”, civilii albaştri au coborât, acum sunteţi doar voi, tu şi tânărul ăla cu cearcăne albastre, servici uşor, scumpul meu soţ, eu am plecat la plimbare, fetiţa noastră e la şcoală, acolo unde învaţă despre frumuseţile patriei noastre, republica socialistă românia. (desenează cu markerul, pe pastila galbenă, o faţă de copil) Ea e Ela, fiica noastră adorată, cea mai dulce pastiluţă, care scrie cele mai frumoase compuneri, o să vă citesc şi vouă din caietul ei de teme, nu-i aşa c-o laşi pe mama să citească? Mă lasă.(se duce la dulap şi scoate o mulţime de jucării mari de pluş, pe care le aruncă în faţa mesei) E un copil atât de talentat că uneori mi se face frică. unde-o fi ghiozdănelul ăla?(îl găseşte) Aici erai!(ia din ghiozdan un dosar, aranjează animalele de pluş, se aşează între ele, interacţionând cu acestea în timp ce va citi). Compunerea asta e despre ţară şi popor şi e fără notă că şi tovarăşa profesoară de geografie se sperie când vede atâta talent într-un caiet de compuneri. Am găsit.(citeşte) Temă de casă din data de 10 decembrie 1989. Ţara mea. Partea întâi. Ţara mea se numeşte republica socialistă românia. Pentru arenele sportive prescurtarea este „luptă, luptă, resere!” Culorile steagului nostru sunt roşu, galben şi albastru. Steagul e o pânză colorată în trei culori şi e scuturat mereu ca să nu se umple de praf, pentru că el reprezintă sângele, lanurile şi cerul înstelat de deasupra noastră. Ţara noastră e condusă de politicieni.(Dă mâna cu jucăria Mickey Mouse) Politica înseamnă să vorbeşti numai despre popor. Eu îmi iubesc românia ca pe părinţii mei, uneori chiar mai mult, pentru că ea e mai mare şi nu mă ceartă niciodată. Doar atunci când fac prostii şi mă lovesc de pământul şi asfaltul ţării mele, ea îmi provoacă dureri, vânătăi, contuzii şi echimoze. Echimozele sunt nişte flori carnivore care trăiesc pe pielea noastră şi dispar când ţi-e lumea mai dragă. Ţara mea ştie să se apere de duşmani, ea are cutremure, secetă, furtuni şi inundaţii, cu care îi pedepseşte pe cei răi. Mie, pentru că am fost cuminte, nu mi-a rupt decât o mână şi m-a zgâriat puţin după ureche. La cei mai răi dintre noi, ţara mea le îmbolnăveşte organele de cancer, sifilis, tuberculoză, pancreatită şi zona zoster. Tăticul meu a primit ieri de la servici un atlas cu toate organele corpului omenesc. M-am uitat şi eu prin el. Nu ştiam că pe dinăuntru arătăm atât de horror. Oare aşa arăţi şi tu, ţara mea iubită, ca un galantar de carmangerie din anii ’70? 136

Nu, hotărât lucru, nu, pentru că ieri am fost la bibliotecă şi am împrumutat un album cu toate frumuseţile tale. L-am răsfoit şi m-am liniştit. Ţi-am văzut acolo munţii, câmpiile mănoase, peşterile, prăpăstiile, stalactitele, stalagmitele, şi fundul mării. Despre scheletul tău încă nu ştiu ce să spun. Deşi e mort, el pare să folosească totuşi la înmulţirea ştiinţei socialiste. îmi place comuniunea cu tine, ţara mea. Ori de câte ori merg la mare, mă îngrop în nisip şi nisipul îmi intră în toţi porii. Astfel eu intru în nisipul ţării mele, iar ţara intră în mine prin nisipul ei. Asta mi se întâmplă şi cu aerul, apa şi gazele naturale. E o purificare. Purificare prin porificare. Şi cu toate astea, eu îmi iubesc ţara, dragă tovarăşă profesoară, pentru că e un tărâm paşnic cu un popor liniştit care luptă pentru pace, atât cât îi permite timpul. Războiul e cu totul altceva, el e o luptă între spiritul nemţesc şi cel românesc, în care cel din urmă învinge întotdeauna, pentru că are mai mulţi strămoşi. Eu nu am văzut nici un război până la capăt, deoarece mereu adorm la televizor.(arată spre jucării) Nici animalele mele de pluş nu au văzut nimic, pentru că ele sunt împăiate şi au ochii de sticlă. Adevărul e că numai aşa îi putem păstra pe cei dragi alături de noi, pentru eternitate.(aşează alături două dintre jucării) După ce-o să moară, eu o să-i împăiez pe mama şi pe tata şi o să-i aşez în sufragerie ca să se prefacă frumos că stau de vorbă. Numai pe ţara mea n-o s-o împăiez niciodată, pentru că ea oricum e veşnică şi n-are nici un rost. Copiii trăiesc zece ani, oamenii tineri douăzeci şi cinci, bătrânii mor în şapte ani, dar tu, ţara mea, nu vei îmbătrâni niciodată . Ia să vedem. O singură greşeală. Am scris ţara fără codiţă la ţ. Tara. Tara mea. O fi însemnând ceva, tovarăşă profesoară?(cu mâna ridicată, ca la şcoală) Hei, tovarăşă profesoară, tovarăşă profesoară unde v-aţi ascuns? Femeia închide caietul şi îl sărută. Mângâie jucăriile. Se aude soneria. Femeia se duce la peretele din spate şi încearcă din nou să şteargă amprenta de palmă, petele de sânge, urmele de unghii lăsate pe perete. Se aude prelung soneria unui telefon. Femeia se întoarce şi exclamă: „Ce faci, iubitule, nu răspunzi?” Apoi se duce la masă, ia pastila albastră şi o duce la ureche, de parcă ar vorbi la telefon. „Alo! Da, şefu’, eu sunt. Nu, n-am plecat încă. Sunt acasă, adică la servici, iertaţi-mă, m-am zăpăcit de tot, da, tocmai despre asta e vorba, vroiam să vă reamintesc, locuinţa noastră, ştiu că ştiţi, vă rog să mă înţelegeţi, chiar nu se mai poate, nu, nu pot să mai locuiesc aici. E vorba de familia mea. Da, fata şi soţia. vă rog, puneţi-vă în locul meu. Chiar nu pot să le trimit la plimbare în fiecare seară. Ce să faceţi? Să-mi trimiteţi zugravii? în fiecare zi? Fetiţa? Treisprezece ani. Da, ghinion, ştiu. Nu, soţia e mai mare decât fetiţa. Nu, n-am chef de glume proaste. vă rog, puneţi-vă în locul meu. Chiar nu puteţi găsi un birou şi pentru mine. un subsol, un pod, o mansardă, ceva neconvenţional? Ştiu că-i o perioadă aglomerată, dar orşicât. Da, îmi iubesc familia, îmi iubesc ţara şi partidul, vă iubesc şi pe dumneavoastră, dacă doriţi şi pe soţia dumneavoastră, nu, n-am înnebunit, adică nu sunt sigur. Să-mi trimiteţi un atlas? Ce fel de atlas? De anatomie? Ca să ce? înţeleg. înţeleg. Am înţeles, să trăiţi. Zonele fără artere. Ce să fac, o să le-nvăţ pe de rost. Am înţeles. De mâine o să lucrez doar de la gât în jos. Da, o să-mi trimit familia la plimbare. Poate totuşi găsiţi ceva. Nu, nu vreau să promiteţi. Nici să vă compromiteţi. Da’ să-mi trimiteţi nişte muzică de fanfară puteţi? Exact, din aia cu tobe şi tromboane. Acoperă mai bine. vă mulţumesc! Atunci aştept atlasul de anatomie. 137

Aştept. Aştept.” Sărăcuţu’ de tine. Ai aşteptat şi-ai tot aşteptat, dar atlasul n-a venit decât peste o săptămână. Şi tot aşteptându-l, ţi-ai amintit de mine şi de trupul meu, unde mâna ta nu mai pusese piciorul de ceva vreme.(se aude din nou, în surdină, melodia „Iubirea-i doar o glumă”) Doamne Dumnezeule, a fost cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea de femeie, soţie, mamă, gospodină, economistă şi membră de partid. Femeia se apropie cu mişcări languroase de peretele alb. Ceea ce spune e plin de pasiune şi tandreţe, deşi gesturile şi contorsionările ei ne arată că suferă. E bine aşa? Nu? Mai aproape de perete? Oh, chiar lipită de perete. Ce nebunatic eşti anul ăsta. Doamne, cum poţi să mă mângâi....cu mâinile tale de olar...mă simt toată numai cioburi... nu, nu mă doare nimic, lasă, nu te mai gândi la mine, unde e splina? fir-ar să fie, trebuie să alerg în jurul blocului ca să-ţi spun, iartă-mă, iubitule, întreabă-mă altceva, sigur că poţi să-mi dizloci genunchiul, nu-i nimic, e doar puţin sânge, lasă-l să curgă, iubirea ta îmi transformă globulele roşii într-o mulţime de globuri pământeşti, o lume pentru fiecare îndrăgostit, nu-i nimic, nu-i nimic, iubitule, toate urmele iubirilor adevărate se acoperă cu fond de ten, hai, atinge-mă, nu, nu te opri acum, şi ce dacă-mi curge sânge din nas?, ai uitat că sunt donatoare universală?, nu poţi să-mi iei şi bucuria asta, ce e?, te doare mâna? spune-mi dacă te doare, strigă dacă te doare, mai tare, mai tare, ah, se vede că nu ştii nimic despre stomac şi prietenii lui, până-ţi vine atlasul ăla trebuie să le-nveţi pe toate, vezi? acolo e bine, acolo nu e bine, acolo curge sânge roşior ca pulberea pe fuior, ah, cât de înălţător e corpul omenesc! ce forme, ce culori, ce geometrie, spaţii misterioase, ascunzători, labirinturi, ţevi, manete şi butoane, uşor, uşor, să nu le stricăm, să nu le defectăm, să nu le dezmembrăm, nu-i aşa că acum e mai bine? nu-i aşa că acum nu ţi-e mai frică? nu-i aşa că acum mă iubeşti din nou?(muzica se opreşte) Femeia se şterge pe faţă cu cârpa, apoi încearcă să şteargă şi urmele de pe perete. Soneria. Femeia vine la masă şi aranjează cele trei pastile, ca pe nişte farfurii. Gata cinaaa! Peste o săptămână fetiţa noastră a venit de la şcoală. Era într-o miercuri şi am mâncat toţi trei supă de găină, friptură de viţel şi ştrudel cu mere. La masă tatăl tău a tăcut tot timpul şi nu s-a uitat la noi decât cu coada ochiului. Eu te-am întrebat cum a fost la ore şi tu mi-ai povestit că ai mai scris o compunere bestială în urma căreia toată cancelaria a leşinat de frică şi iar ai rămas fără notă. Atunci tatăl tău te-a rugat să i-o citeşti şi tu ai scos caietul din ghiozdan şi i-ai citito. Şi după aceea el chiar n-a mai scos nici o vorbă, s-a ridicat, s-a îmbrăcat în hainele de zugrăveală şi s-a încuiat în camera lui. Apoi noi două am plecat la plimbare (se ridică), pentru că tata urma să primească musafiri şi, după cum ţi-am explicat, musafirii lui nu sunt şi musafirii noştri. Pe străzi oamenii umblau cu capul în pământ şi mârâiau pe la colţuri, într-un gang unu’ din ei a vrut să te muşte (se uită ameninţător spre tigrul de pluş) şi eu am vrut să-i dau cu poşeta-n cap, da’ tu nu mai lăsat, ai scos din ghiozdan un covrig şi i l-ai dăruit. Apoi am plecat în parc şi neam aşezat pe o bancă, tu ai scos caietul de geografie, l-ai deschis la ultima ta compunere şi ai început să rupi paginile, una câte una şi să le arunci pe jos şi, în timp ce tu plângeai, eu umblam în genunchi prin noroi, adunam foile şi le băgam în buzunar. Doamne, cât ai putut să plângi atunci.(se aşează între animale, scoate din buzunar bucăţile mototolite de hârtie, le netezeşte cu palma şi citeşte) „Temă de casă din 21 decembrie 1989. Ţara mea. Partea a doua şi ultima. unde? 138

unde mă va duce această pasiune dezlănţuită pentru pământul din care m-am născut? uneori faci un lucru, chiar dacă ştii că greşeşti, pentru că nu rezişti fanteziei. Astăzi, ţara mea, ţi-am vizitat din nou toate formele de relief. Câtă armonie. Câtă linişte. Câtă indiferenţă. Nu mi-aş ierta niciodată dacă ţi-aş face vreodată vreun rău. Răul se face uşor şi binele greu, deoarece dacă ar fi invers am prospera până la autodistrugere. Fiecare dintre noi ar trebui să iubească pe cineva. Mama îl iubeşte pe tata, iar tata s-a îndrăgostit de corpul omenesc. De ieri s-a închis în camera lui şi, între două conversaţii cu musafirii, stă cu nasul în atlasul lui de anatomie. Odată, când tata nu era acasă, m-am uitat şi eu prin el şi am văzut că atât ţara cât şi oamenii ei sunt alcătuiţi din celule, organe, sisteme şi aparate. România are o mulţime de celule, organe, sisteme şi aparate, pe care tăticul meu le cunoaşte foarte bine pentru că lucrează cu ele în fiecare zi. Iar eu sunt mândră că avem amândoi o pasiune comună, puternică şi constantă. Eu am adus de afară muşchi, iarbă, pietricele, pământ şi frunze din trupul ţării. Cred că şi tăticul meu a făcut la fel, pentru că astăzi am găsit sub dulap o bucată dintr-un deget, câteva unghii, o ureche, trei şuviţe de păr şi patru dinţi cu rădăcină cu tot. Asta înseamnă că tăticu’ a început să aprofundeze studiul corpului omenesc, fapt pentru care a crescut în ochii mei. Eu i le-am adunat pe toate într-o cutie, pe care o voi ţine în camera mea. Poate vreodată vom avea nevoie de ele. Poate sunt oase de sfinţi şi noi nu suntem încă pregătiţi să-i cunoaştem. Te iubesc, tăticule. M-aş bucura ca ţara mea să nu mă dezamăgească nici ea niciodată. uneori mă-ntreb dacă frumuseţea ei va fi de-ajuns pentru ca totul să se termine cu bine. în rest e iarnă, în curând va veni moş gerilă, tata o să cumpere brad, vom aprinde lumânări, eu voi primi încă o păpuşă de la Arădeanca, apoi ne vom aşeza la masă şi ne vom aminti de copilărie. în românia copilăria ţine şase ani, după care începe şcoala. Spune-mi ţara mea, când voi ajunge şi eu aşa multilateral dezvoltată ca tine ? Când o să-mi crească şi mie toate formele de relief ?”(Se aude soneria. Femeia se duce la dulap, ia o trusă de machiaj şi se aşează la masă. În timp ce va vorbi, se va şi machia) Dacă-mi iubesc soţul?(se aude din nou cântecul de iubire) Da, îl iubesc cu toată fiinţa mea, îl iubesc din clipa în care l-am văzut pentru întâia dată şi, în numele fericirii copilului meu, îl voi iubi până la ultima înfăţişare. El, care-mi cere să-mi păstrez chipul nealterat, ar trebui să ştie că mă fardez doar pentru a deveni o incintă ermetică în faţa agresiunii nelegitime, care se apropie de noi în iarna asta. Oare ce iubesc la el? Farmecul grimaselor sale atunci când lucrează cu faţa la perete? Graţia siluetei sale aplecate peste umbrele musafirilor săi? Faptele de vitejie manuală? Sau simplul fapt că e complet alături de mine? Iubitul meu, aş vrea să-ţi stau în preajmă, să fiu asistenta ta, să-ţi şterg transpiraţia care-ţi curge pe frunte şi sângele care te stropeşte pe obraz, să-ţi prepar băuturi tonice, să-ţi masez palmele înroşite de muncă, să le fac nenorociţilor ălora de musafiri reanimare generală i apoi, ca doi profesionişti ce suntem, să răsfoim împreună atlasul tău cu decoraţiuni interioare. Ştii, uneori îmi place să cred că nu eşti om. Şi asta pentru că în iubire există soartă, predestinare şi o voinţă superioară celei omeneşti. De ce nu vrei să fim împreună, iubitule? Ţi-e ruşine cu noi? îţi promitem că nici n-ai să ne simţi. uite, în timp ce tu ai sta de vorbă cu musafirii tăi, noi două am sta pe canapea, am fuma şi ne-am juca cu păpuşa şi cu animalele de pluş. Dac-ai ştii cât de mult contează să-i ai pe cei dragi mereu aproape. Spune-mi, nu te simţi singur aici, 139

între pereţii ăştia murdari şi încărcaţi de atâta istorie contemporană? Nu te-ai săturat de muzica aia de fanfară din cauza căreia nu se mai aud nici măcar strigătele musafirilor? Chiar n-ai nevoie de zâmbetul fiicei şi soţiei tale, de încurajările noastre venite din inimă, de aplauzele şi admiraţia noastră pentru tot ceea ce comiţi în numele adevărului şi dreptăţii? Mergi până la capăt, iubitule! Smulge adevărul din oameni, oriunde s-ar ascunde! Fii liniştit, nimeni nu te va trage la răspundere! Iubirea prescrie tot. Of, iar am exagerat cu rimelul. Mă cam pricep la cosmetică. Noi doi am face un cuplu perfect. Ţi-aş repara toate mutrele defecte. Cu puţină pudră şi mult fond de ten, le-aş face ca noi. Ca noi doi. Să poţi s-o iei mereu de la capăt. Pentru că tu eşti fericirea mea, sensul vieţii mele pierdute, tu eşti în tot ce mă-nconjoară, în aerul pe care îl respir, în apa pe care o transpir, în sângele pe care-l curăţ de pe pereţi în fiecare zi, în cremele cu care mă îmbălsămez pentru a rămâne veşnic tânără şi frumoasă.(muzica se opreşte) Femeia se priveşte în oglindă, apoi strigă: „Doamne, ce-am făcut?Ce-am făcut?” Faţa ei e acum plină de vânătăi. Vrea să-şi şteargă machiajul, dar nu are cu ce, ia din buzunare o mănuşă albă (pentru Ela) şi una neagră (pentru El), şi le trage pe mâini. După ce se va şterge pe faţă cu ele, le va mânui ca pe două bibabo-uri, care, pentru început, o apostrofează, strigându-i: „Ce-ai făcut? Uite ce-ai făcut!”, o lovesc peste faţă, vociferează, se ceartă pe jucării. Femeia observă într-un târziu că nu e singură, agaţă jucăria de cordonul halatului şi se adresează spectatorilor. Bună seara, dragi adulţi, cu cât mai mulţi, cu-atât mai culţi! Astăzi, fiindcă locu-i bun, mă grăbesc ca să vă spun o poveste cam ciudată despre-o fată şi un tată, care-au cam făcut-o lată, mama nu e implicată, despre mamă altădată, şi-acum piesa s-o prezint, n-o să fie chiar Peer Gynt, că nici berea nu-i absint, ea e Ela, el e El, el, aproape colonel, cu poporul e-n rezbel, ea, aproape domnişoară, de-o mai duce pân’ la vară, el picta pe un perete, mâini, picioare, cranii, pete, timp în care ea, pe-afară, scria texte despre ţară, amândoi munceau cu spor, pentru patrie şi popor, până când ăsta din urmă (arată spre public), adunat, aşa, -ntr-o turmă, a decis ultrarapid, că el nu mai stă la zid, nici compuneri nu mai vrea, despre scumpă ţara mea. Ei, şi-atunci să vezi frăţie, căci frumoasa românie, tare s-a mai supărat şi l-a luat la scărmănat pe poporul revoltat. El şi Ela, ce să facă? Nu puteau să se prefacă. Nu puteau nici să mai tacă. Aşa că, s-au întâlnit şi-ascultaţi cam ce-a ieşit.(se duce în spatele mesei şi manevrează cele două mănuşi ca pe nişte marionete) ELA: Bună, tăticule? Mi-a fost dor de tine. Nu ştii, a-nceput să ningă?

EL : Nu, afară e cald şi bine.

ELA: Şi poporul? Ce face poporul, tăticule?

EL: E fericit, fetiţa mea.

ELA: S-a-mbătat şi astăzi?

EL: Mmm, acum e aproape treaz.

140

ELA: înseamnă că n-a mai rămas mult. Ştii că nu-mi mai place de românia? EL: Cum aşa?

ELA: Am auzit la şcoală că armata română a omorât toate animalele de pluş din Timişoara. Le-a intoxicat cu plumb şi dup-aia le-a dat foc. EL: Asta vă-nvaţă la şcoală? Lasă, că v-aduce Moş Gerilă altele noi. Ssst! N-ai auzit nimic? E cineva la uşă. ELA: vrei să sting lumina? Crezi că te caută? EL: S-ar putea.

ELA: E din cauza atlasului de anatomie? EL: Ssst!

ELA: De ce nu-l arzi? Miroase-a fum în toată ţara. Toată lumea arde câte ceva. Colegii mei şi-au ars carnetele de note şi tovarăşa dirigintă, carnetul de partid. Eu mi-am ars albumul cu frumuseţile patriei. E destul de întuneric? Să ştii că pentru frică cel mai bun medicament e să mergi noaptea din camera ta în bucătărie. Eu am fost de câteva ori şi odată am nimerit la tine-n cameră în timp ce vorbeai cu musafirii, dar tu erai atât de concentrat că nici n-ai băgat de seamă. Odată ţi-am pictat o jumătate de perete şi tot nu m-ai văzut. EL: Ce tot spui acolo?

ELA: Nu ţi-a plăcut cum l-am mâzgălit? Mama zice c-o să-ţi calc pe urme. Crezi că sunt mai talentată decât tine? De ce taci tăticule? Spune-mi şi mie de ce li se zice copiilor că sunt nişte poame. EL: Nu ştiu. Sunt dulci?

ELA: Nu tăticule, li se spune poame pentru că vor cădea cu toţii pe pământ şi vor fi mâncaţi de societate. EL: Bravo!(arată spre jucăria atârnată de halatul Femeii) Ce faci cu păpuşa aia?

ELA: încerc s-o repar, dar nu mă prea descurc. Mă ajuţi? unde ţi-ai ascuns atlasul? EL: în frigider. Mă duc după el. Nu te mişca.

ELA: Nici nu se putea un loc mai potrivit. Se vede că şi voi v-aţi cam răcit relaţiile. 141

EL: Hai, deschide-l la pagina cu articulaţia genunchiului. Arată cam rău păpuşa asta a ta. Ce i-ai făcut?(cei doi prind jucăria de picioare, o întind pe masă, îi taie burta cu markerul şi încep să scoată din ea vatelina)

ELA: Nimic. Doar că n-a vrut să-mi răspundă la nişte întrebări. Ce mâini de aur ai, tăticule. Dacă nu m-aş fi certat cu ţara mea, acum aş fi fost aproape fericită. EL (continuând să „opereze” jucăria): Şi de ce nu vă-mpăcaţi?

ELA: Nu se mai poate. A pus gând rău animalelor de pluş, soldăţeilor de plumb şi căsuţelor de turtă dulce. Şi cu toate astea ştiu că n-ar trebui s-o părăsesc. Ştiu că dac-o părăsesc se va-ntâmpla o nenorocire. Ce face păpuşa, tăticule? EL (cercetând jucăria): Rău. Cred că nu mai are mult.

ELA: Şi nu poţi s-o repari? uite, am aici o cutie cu piese de schimb. urechiuşe, degetuţe, dinţişori şi unghiuţe. Le-am găsit sub dulapul din camera ta. Trebuie să se potrivească. De ce plângi tăticule? unde pleci? De ce mă părăsiţi cu toţii? Nu vreau să rămân singură. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau.

Femeia plânge şi aruncă pe jos jucăria de pluş şi tot ce e pe masă. Rămâne doar cu pastila roşie, pe care desenează un soare, munţi, o sondă şi valuri de ape. Tu aici? Iar am uitat de tine! Faci ce faci şi apari până la urmă. Ştii bine că nam putut să te-nghit niciodată. Lasă că ştii tu de ce. Tu. Tu. Tu. Că din cauza ta sau întâmplat toate. unde e fetiţa mea? Cum adică nu ştii? Doar erai şi tu în parc în seara aia. Ai crezut c-am plecat, nu-i aşa? Da’ eu m-am ascuns în spatele băncii şi am ascultat tot ce-aţi vorbit.(Femeia îşi acoperă faţa cu pastila roşie, lăsând să i se vadă doar gura, asemenea unei măşti) Ce după amiază frumoasă, ai spus tu. Cred c-ar trebui să ning puţin. O să ningi, a spus Ela, dar mai aşteaptă un pic. Tăticu m-a rugat ca astăzi să mă plimb mai mult, aşa c-avem tot timpul. Noi da, ai spus tu, da’ văd că aştia de-afară se cam grăbesc (se aud huiduieli). Păcat că nu mă laşi să ning. uite ce frumos e parcul. Şi lacul străluceşte ca o nestemată. Hai, lasă-mă să ning trei zile şi după aia promit că nu mai fac. N-ai decât, a spus Ela. Mă cam doare capul. Şi s-a întors cu spatele, ceea ce tea cam enervat. S-a-ntâmplat ceva?, ai insistat tu. Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus Ela, doar cred că nu te mai iubesc.(Se aude „Valsul fluturilor” de Eugen Doga) Da, nu te mai iubesc. Cum adică, te-ai mirat tu. Ai uitat că eu sunt ţara ta şi trebuie să mă tratezi ca pe-o prinţesă? Ai dreptate, a spus Ela, ar trebui să te tratez, da’ nu mai vreau. Şi-apoi ce fel de prinţesă eşti tu, aşa singură şi părăsită? unde ţi-e suita? unde sunt admiratorii? unde sunt toţi oamenii preşedintelui? Oamenii sunt ocupaţi, dragă, ai spus tu. vin sărbătorile, solstiţiul de iarnă, ziua republicii. vezi, nu uita să-mi urezi la mulţi ani. Mi-e frică de tine, a spus Ela. Ştiu că dacă n-o să te mai iubesc, o să te-apuci de prostii şi-o să le faci rău oamenilor.(mitraliere, ţipete) Atunci iubeşte-mă, ai spus tu. Iubeşte-mă. Iubeşte-mă. Iubeşte-mă.(Femeia calcă peste jucării. Se aud strigătele mulţimii) Ce urâţi sunt copacii tăi, a spus Ela plângând. Şi cerul ăsta, parc-ar fi o bucată de carne stricată din atlasul tatei. Cred că ai febră, 142

ai spus tu. unde ai văzut carne stricată? Dimpotrivă, totul e atât de proaspăt. uităte în jurul tău. Ah, fir-ar să fie, iar mi s-a făcut foame. Iartă-mă o clipă.(se aud tiruri de mitralieră şi ţipete) Acum ştiu, a strigat Ela. Tu nu mai eşti ţara mea. Te urăsc, mie scârbă de tine, te urăsc. Eşti rea, rea, rea, rea, rea! N-am să te mai iubesc niciodată. Ah, ce ciudă mi-e că nu ştiu niciun blestem. Nici atâta lucru n-aţi fost în stare să mă învăţaţi.(se aud împuşcături şi huiduieli. Femeia îngenunchează în faţa jucăriilor) Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Numai eu sunt de vină. Trebuia s-o mai iubesc măcar până la crăciun. Aş fi salvat atâtea suflete. Iertaţi-mă! Dar ce să fac dacă n-am mai putut. N-am fost în stare să mai inventez nimic. Am părăsit-o şi ea s-a răzbunat pe mine.(merge la animalele de pluş şi le mângâie) Mi-a omorât păpuşa, şi animalele de pluş şi soldăţeii de plumb şi băieţeii de zahăr ars şi fetiţele din turtă dulce.(se uită în sus, muzica se opreşte) Ninge? Acum ştiu. Acum o să-ţi ştergi toate urmele. N-o să se afle nimic, de la nimeni, niciodată. Adio, ţara mea. Adio dragostea mea consumată! Se aude o împuşcătură, reverberată parcă la nesfârşit. Femeia ţipă: „Elaaaaaaa!” Apoi se aude din nou soneria, scurt, insistent, însoţită de flash-uri luminoase, ca o alarmă. Femeia îşi dă jos halatul, face ordine în cameră, ia din dulap o sticlă de vodcă, un pahar şi un pachet de ţigări, se aşează pe scaun, se demachiază, îşi toarnă în pahar, fumează şi bea. De afară se aud din nou împuşcături. Din dulap, târându-se pe brânci, apare un civil cu un dosar în mână şi care salută milităreşte. FEMEIA (răspunzându-i la salut, obosită, dar relaxată şi bine dispusă) Tu erai? Cea zis şefu’? A fost bine? Hai, că de data asta ştiu sigur că n-am uitat nimic. Băi, foarte tare faza cu colegu’ ăla-l nostru, care lucra acasă. Mi-a plăcut de el. Şi vaca aia de nevastă-sa, care i se tot băga în suflet.(civilul râde) Cam nasol. Ceilalţi cum se descurcă cu-nvăţatu’?(Civilul dă din mână într-un gest însemnând „aşa şi-aşa”) Să ştii că nici io n-am repetat prea mult, da’ am memoria brici. (Civilul îi arată dosarul pe care l-a adus) încă unu’? Băi, să nu fie iar cu fetiţe isterice şi cu nefutute, că-nnebunesc. Stai aşa, să-mi trag sufletul. Pe-afară ce mai e?(se aud huiduieli) Ce dracu’, nu i-aţi terminat încă ? Revoluţia lui peşte. De câte luni vă chinuiţi cu jegoşii ăia?(Civilul îi arată Femeii, apoi publicului, ambele palme, cu degetele deschise) Of, of! Câte ore am să-l învăţ?(Civilul îi arată palma stângă cu degetul mare ridicat)Spune-le tovarăşilor să stea liniştiţi, într-o juma’ de ceas ţi-l trimit la ars.(duce un deget la tâmplă) Dac-a intrat aici, la arhivuţă, nu mi-l mai scoate nimeni. Ţi-am zis că la şcoală, la Băneasa eram cea mai tare la memorie? Ehe, nu mor câinii când vor caii. Ai un foc?(Se aud mitralierele. Civilul râde şi face semn spre afară, apoi cei doi fac schimb de dosare. Civilul se uită la ceas, îi arată din nou Femeii degetul mare ridicat, apoi reintră în dulap. Femeia începe să citească, fumează şi pe măsură ce citeşte, expresia feţei i se schimbă, ţigara îi cade din mână, „Valsul fluturilor” se aude din nou, femeia se ridică tulburată de pe scaun, merge la peretele din spate, îşi răsfiră degetele de la palma stângă şi o lipeşte peste cea de-acolo, apoi îşi şterge apăsat mâna de haine, se plimbă cu textul în mână, de afară se aud ţipete. Femeia strânge dosarul la piept, se lipeşte cu spatele de perete şi închide ochii. Afară a început să se tragă din nou.

143

u e es

M ARIAN A G LO DICI

Despre interese

u cred că există cineva în lumea aceasta care să nu-şi dorească să aibă suces în viaţă. Pentru o categorie de persoane acesta înseamnă mulţi bani şi o poziţie socială care să nu îi confere doar protecţie, ci şi multă „putere” sau o influenţă care să-i asigure un spectru larg de posibilităţi de a-şi satisface dorinţele. în acest sens, unii îşi pun toate diligenţele pentru a avea un câştig îndestulător care să-i asigure un trai decent şi chiar un „gram” de lux, dacă se poate. îşi fac planuri şi încearcă să le atingă. Dar, oare, „scopul scuză mijloacele?”. Niciodată. Drumul drept, pe lângă faptul că e mai scurt, e şi mai sigur şi mai odihnitor. Pentru că abia atunci, te poţi bucura cu adevărat de rodul muncii şi poţi avea bucuria muncii împlinite. După cum bine ştim şi potrivit Dicţionarului explicativ, interesul reprezintă „o preocupare de a obţine un avantaj, un câştig, ori rîvnă depusă într-o activitate pentru satisfacerea unor nevoi”. Aşadar, fiecare are interesele lui. Oare e un lucru rău să ai interese şi să le aperi? Nu! Legile statului încurajează cetăţenii să-şi apere interesele în cazul în care le sunt lezate drepturile şi libertăţile. Interesele sunt: ale persoanelor fizice şi juridice, familiale, şi statale. Problema este dacă aceste interese sunt legitime sau nu. Şi al doilea aspect ale acestora ar fi modalităţile alese de a le atinge. Asistăm de mai mulţi ani la o adevărată „competiţie” în ceea ce priveşte „preluarea puterii” şi „anularea opoziţiei” şi niciodată nu au înţeles cetăţenii, cine reprezintă „puterea” şi „opoziţia” şi de ce aleşii sunt mereu în luptă, atâta timp cât au în primul rând marea misiune de a apăra interesele statului şi ale poporului. De a fi în slujba poporului. Sunt mari preocupări de a ajunge la „putere” un partid sau altul. De aceea, se întâmplă tot mai rar ca politicienii să se respecte unul pe altul şi să se aprecieze la justa valoare, indiferent de culoarea politică şi astfel să se aşeze la masă pentru a purta discuţii în găsirea soluţiilor adecvate pentru a putea progresa economic şi a ne bucura de bunăstare toţi din ţară şi nu numai un grup de oameni. Dar, oare, interesele de partid pot fi puse înaintea celor de stat? Care să fie motivul lipsei de comunicare şi amânării progresului? Da! Egoismul, dorinţa de parvenire şi lipsa dragostei interumane, respectul faţă de valorile incontestabile ale ţării noastre. Se ignoră cea mai mare comoară pe care o are poporul nostru: resursa umană. Avem specialişti buni, oameni bine formaţi, dar nu sunt apreciaţi ca atare. De ce? E vremea „ciocoilor moderni”? Probabil, spun unii. E mai uşor să dai „circ fără bani” poporului şi să distragi atenţia de la lucrurile importante. în loc să informezi corect şi să educi. îmi amintesc de o discuţie de la un seminar din facultate. Profesorul ne explica, la un moment dat, că în conducere trebuie să fii obiectiv şi să apreciezi oamenii după comtepenţa profesională. Simpatic sau nu, dacă cineva e bun profesionist, trebuie lăsat să dea ce are mai bun.

147

Doar echipa formată după criterii juste va fi de performanţă. Sunt mereu „opoziţii”, „lupte de partide”, antipatii, invidii, orgolii, ce bruiază comunicarea dintre oameni şi pun pe plan secund scopul pentru care au fost investiţi de electorat. De aceea, rezolvarea problemelor se amână şi asistăm la un întreg vacarm plin de frământări şi de atacuri la persoană, lucruri care nu s-ar întâmpla dacă oamenii „ar mai încăpea unul de altul şi ar face posibil un dialog sincer. Puterea corupe. Mulţi uită de unde au plecat ”, spun cetăţenii. Interese! Interese! Cui profită că batem pasul pe loc? Dar că poporul român care şi-a căpătat independenţa şi trăieşte într-o ţară frumoasă şi plină de posibilităţi, trebuie să o părăsească pentru a supravieţui financiar? Dar că la urma urmei, se destramă familii şi este afectat astfel climatul general al societăţii? Cine are de câştigat în urma amânărilor şi refuzurilor de colaborare dintre români? Teoria, ca teoria! Practica ne omoară! Avem doctrine politice bune, dar nu produc consecinţe. Singura consecinţă o are ce anume se face concret pentru ţară. Şi asta indiferent de partid! Din păcate, superficialitatea este amprenta tot mai vizibilă asupra timpului nostru şi oamenii sunt mai interesaţi de sinele plin de egoism să şi-l satisfacă decât de contextul social şi profesional în care trebuie să îşi materializeze contribuţia pentru atingerea interesului general al societăţii şi al poporului din care fac parte. Şi asta atât la macro cât şi la micro. Chiar pe plan personal, în relaţiile sociale dintre cetăţeni, se pot recunoaşte relaţii bazate, strict, pe interese matrimoniale, financiare, politice şi toate în jurul atingerii dorinţelor proprii. Nimic din convingeri ori legat de dragostea adevărată (agape) fără condiţii, care se naşte doar în suflete golite de sine. Remediul? Nu ne poate salva decât întoarcerea la Dumnezeu şi la valorile adevărate de la care s-a făcut un rabat regretabil. Atunci vom şti exact ce trebuie să facem pentru ca să fim „iarăşi ce-am fost şi încă şi mai mult” cum spun istoricii. Să ne facem conştiincios datoria de oameni şi să o facem voluntar, adică din devotament, nu doar forţaţi de împrejurări sau din interese mai mult sau mai puţin vădite. Adică, să fim buni, sensibili, iubitori de oameni, de ştiinţă şi de adevăr şi vom lua decizii corecte care să aducă cu ele şi atingerea tuturor dezideratelor atât personale cât şi generale. „Fiecare decizie are cu sine propriile ei amânări şi zilele se pierd, lamentându-ne mereu, privind zilele pierdute. Ce poţi face sau ce crezi că poţi face, începe să faci. Căci hotărârea are în ea putere şi geniu”. Iată, ce spunea Johann Wolfgang von Goethe. Ce bine ar fi să începem chiar de azi, cu hotărâre, să facem ceva şi pentru binele tuturor!

148

S ILv Iu G uG A

Istoria în prezent

are baftă am avut cu aducerea populaţiilor germane pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. Mai întâi am avut noroc că prima scriere în limba română care s-a păstrat, vestita Scrisoare a lui Neacşu, a fost trimisă unui sas, lui Hans Begner. N-or fi trimis românii şi între ei scrisori înainte de 1521? Cu siguranţă că da, dar sasul a păstrat scrisoarea şi ea e „certificatul de naştere” al limbii române scrise. Dacă ea nu se păstra, cine ştie când am fi avut un asemenea „certificat”. Prima carte în limba română, Catehismul, a fost tipărit în 1544 cu ajutorul saşilor luterani din Sibiu care l-au plătit pe Filip Maler pentru strădanie, tiparniţă şi hârtie. Acum, în anul de graţie 2009, datorită unei şvăboaice am avut şansa ca cineva născut în România să fie laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Nici un scriitor român - sau născut în România - n-a avut un asemenea noroc, iar în ceea ce priveşte scriitoarele, numărul laureatelor Nobel pentru literatură, din toată lunea, îl stabilim numărând pe degete. Hertei Müller i s-a decernat acest premiu după un veac de la primirea lui de către prima femeie, scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf. Dacă pe mulţi i-a surprins decernarea acestui premiu, pe mine ma uluit de-a dreptul. Nu-mi venea să cred deşi fusesem avertizat cu doi ani înainte de către un coleg din Mediaş care venise la Festivalul Internaţional de Poezie „Oskar Pastior” ca so vadă pe Herta Müller şi să-i ia un interviu, ocazie în care eu am făcut pe fotograful ca să imortalizez momentul. Mie nu-mi venea să cred că Academia suedeză e atât de obiectivă încât să acorde Nobelul unei scriitoare care prezintă realităţile de la noi, o scriitoare care vrea o dreptate absolută pentru că teroarea comunistă a lăsat în scrisul ei urme adânci. Ce-i pasă acestei academii că aici la noi a fost o lume a terorii în care opresiunea individului avea cele mai înfricoşătoare faţade. Şi totuşi şvăboaica, născută în Niţchidorf, satul bănăţean din apropierea Buziaşului, a reuşit să se impună şi să impună faptul că o literatură în care realitatea din timpul dictaturii comuniste te obsedează şi după 20 de ani de la căderea zidului Berlinului, trebuie să fie luată în seamă. Academia suedeză a răsplătit-o pentru că „a schiţat un peisaj al dezrădăcinării cu concizia poeziei şi obiectivitatea prozei”, anunţau în 8 octombrie agenţiile de ştiri. Mi-am amintit atunci de previziunea optimistă a lui Jimmy ( Ion Mihai Ionescu, pe numele lui adevărat ) şi-i transmit pe această cale felicitări pentru „prognoza” făcută. Nu ştiu dacă a reuşit să publice interviul în „Caietele de la Mediaş”. Herta Müller a fost de câteva ori prin Sibiu cu ocazia festivalurilor de poezie Oskar Pastior, dar, cu excepţia prietenului meu, nimeni nu i-a acordat o atenţie deosebită. Cartea sa „Animalul inimii”, apărută din 2006, mai stătea în rafturile librăriilor şi în ziua decernării premiului. Tirajul s-a epuizat doar după aflarea marii veşti. Pe 149

noi trebuie să ne bucure acest premiu, chiar dacă Herta Müller nu scrie în limba română şi nu aparţine literaturii române şi chiar dacă, presupunând prin absurd că ar fi trăit Maiorescu şi Gherea, polemica dintre ei ar fi favorabilă, prin exemplul literaturii Hertei Müller, celui din urmă. Dacă vrem să fim exigenţi ca Marcel Reich-Ranicki, aşa numitul „papă” al criticii germane, care avea rezerve asupra valorii literare a cărţilor Hertei Müller, putem şi noi afirma că mesajul e mai presus decât valoare estetică a operei. Editorul de la „Hanser verlag”, Michael Krüger, caracterizează opera laureatei pe care a publicat-o ca fiind „de înaltă calitate literară, un exemplu impresionant al literaturii europene, care prin tăria analitică şi prin exactitatea poetică ne transpune istoria în prezent”. Herta Müller „şi după 20 de ani după încheierea conflictului dintre Est şi vest, continuă să păstreze amintirea părţii inumane a comunismului de stat” Trebuie să spunem că pentru noi „transpunere a istorie în prezent” se face nu pentru a demonstra arta rememorării, ci pentru a arăta că trecutul, la care se referea scriitoarea, încă nu a apus. Herta Müller nu e româncă, dar iubeşte România, ţara ei natală. Acest lucrul ne-a lăsat să-l înţelegem şi să aducem mereu istoria în prezent pentru a nu se repeta. Să ne mai amintim de scrisoarea plină de reproşuri adresată lui Horia Roman Patapievici anul trecut, când Institutul Cultural Român din Berlin avea ca invitaţii pe doi colaboratori ai securităţii ceauşiste, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoisie pentru cursurile unei Academiei de vară. La protestul ei s-a alăturat Richard Wagner ( fostul ei soţ, liderul „Grupului de acţiune Banat”, din care făcea parte şi scriitoarea ) şi încă vreo câţiva cunoscători ai unei realităţi viciate ce persistă politica şi societatea românească. „Crede ICR că trăieşte pe o altă planetă pe care nu există noţiuni ca demnitate personală şi integritate morală a ştiinţei”, îi scria Herta Müller directorului Institutului Cultural Român care era membru CNSAS şi cunoştea activitatea de colaboratori ai securităţii, nu doar ocazională, a celor doi turnători a căror valoarea ca oameni de ştiinţă nu mai conta. Tot ce a scris Herta Müller e deosebit de incisiv pentru ca transpunerea istoriei în prezent să ne salveze de amnezie.

Modele centenare

stăzi se petrece un fenomen ciudat în discernământul, ca să nu zic ierarhizarea, valorilor şi pentru majoritatea tinerilor e tot mai greu săşi aleagă modele. E un „mixaj” derutant în abundenţa fără precedent a informaţie ce îi dezorientează. Nu le mai e deloc uşor să selecteze valoarea în noianul de mediocrităţi care ies în faţă, se afişează cu impertinenţă atât de des încât devin extrem de cunoscute şi suntem sufocaţi de vedete, vip-uri de tot felul. Dezinvoltura cu care se cred valori e debordantă şi cine încearcă să-şi exprime măcar o abţinere e taxat ca fiind „fără gust” şi incapabil să înţeleagă moda. „Cele150

britatea” de o clipă îi fac să creadă că sunt modele demne de urmat şi o bună parte din mass-media se străduieşte din răsputeri să creeze această iluzie. Reacţii, cum a fost cartea lui Alex Ştefănescu, „Cum te poţi rata ca scriitor”, sunt tot mai rare. Pertinentul critic s-a sforţat să citească 250 de cărţi proaste ca să ofere câteva „metode” sigure pentru „succesul” ratării. Dar cine i-a apreciat efortul? Foarte puţini şi dintre acestea cei mai mulţi cunoşteau „metodele”, dar totuşi ...nu era mai bine dacă cele 250 de cărţi ar fi fost ignorate? un critic de vocaţie trebuia să se ocupe şi de aceste cărţi. Demersul critic n-a fost inutil, un semnal de alarmă trebuia tras ca să se ştie că n-a dispărut cu totul simţul valorii şi că poţi câştiga şi o celebritate...negativă. Ceva nu este în regulă, căci valorile autentice contează tot mai puţin, discernământul în cultură ( în paranteză fie spus, în întreaga societate lucrurile sunt la fel ) e pe cale de dispariţie. O soluţie de urgenţă ar fi să ne amintim de valorile pe care le-am avut şi care îşi menţin actualitatea, şi să ne întoarcem la lectura operelor lor. Pentru cei tineri să le recomandăm această lectură. Să nu uităm valorile şi să ne bucurăm că le avem măcar la ceasul aniversar al Centenarelor naşterii lor. Noi am propus „modelul Noica”, dar din generaţia sa sunt multe exemple demne de urmat, modele de loc prăfuite, eu le-aş numi chiar tinereşti. Anul 2009 a fost anul Centenarului Constantin Noica, dar şi al lui Eugen Ionescu. Nu ştiu dacă i-am aniversat cum se cuvine, dar ei au fost mai des pomeniţi anul acesta şi sărbătorirea lor a prilejuit evenimente deosebite. Merită menţionate editarea unor cărţi la „Humanitas”, paginile unor reviste de cultură, câteva simpozioane şi expoziţii documentare. Dar până la a-i impune în faţa tinerilor ar mai fi încă ceva de făcut. Noica şi Ionesco e bine să fie cunoscuţi de către ei, trebuie să li se facă o „publicitate” persuasivă. Să nu pară paradoxală alăturarea celor două nume. Constantin Noica şi Eugen Ionescu, nu numai că sunt de „un leat”, au fost prieteni în tinereţea lor şi prietenia lor, în ciuda distanţelor care îi depărtau, s-a menţinut până la moarte, au colaborat la aceleaşi reviste, au spus, fiecare în felul lui „lucruri” mari, sau apreciat reciproc, fără să fie mereu de acord unul cu altul, dar, mai presus de toate, au contribuit diferit, dar radical la educarea umanităţii, fiind fiecare mare „creator în sînul lumii sale” (sintagma îi aparţine filozofului). Constantin Noica şi Eugen Ionescu sunt modele de care trebuie să ţină seama tinerii de astăzi, lectura din scrierile lor are putere formatoare şi lamentabila iluzie că suntem „cineva”, când nu suntem mai nimic, se estompează. Cei doi au făcut, înainte de a fi mari personalităţi, critică literară. Modelul lor trebuie urmat, e necesar să ai simţul valorilor înainte de a-ţi „construi” propria valoare. Eugen Ionescu a şi teoretizat pe marginea actului critic. Pe la sfârşitul anilor 70, Noica, la Păltiniş, îţi amintea de demersurile critice ale dramaturgului şi a spus ceva de felul „e şi păcat şi bine că n-a continuat activitatea critică (literară) în Franţa, ar fi fost un mare critic literar francez”. Eseul „Critică şi scrupule sentimentale” e o teorie plină de umor pe care Eugen Ionescu o publică în acelaşi număr al revistei „Azi” ( Anul III, nr. 2 ) în care Noica publica, în fruntea revistei lui Zaharia Stancu, eseul „Despre linişte”. Am mai amintit cu altă ocazie că Domnul Dinu a fost surprins plăcut de re151

descoperirea acestui eseu de care îşi amintea, dar probabil uitase unde l-a publicat. Tot atunci, răsfoind numărul revistei şi vorbindu-mi despre viaţa literară din perioada tinereţii sale, îmi atrăgea atenţia asupra unei cronici literare, semnată tot de Eugen Ionescu, la romanul lui Cezar Petrescu „Aurul negru”. Dacă bine îmi aduc aminte pasajul din finalul cronicii era interesant şi totodată amuzant pentru filozof. îl reproduc ( din revistă, la pagina 1064) : „vremea noastră literară este vremea romanelor lui Cezar Petrescu: mari, diforme, fără subtilităţi dar cuprinzătoare... „Aurul negru” este o carte extrem de românească care se încadrează admirabil în curgerea noastră istorică, este o carte sămănătoristă. Sămănătorismul nu a fost, de fapt, decât un refuz al culturii şi al technicii. Românii sunt încă, şi pentru multă vreme, sămănătorişti, antitechnici şi anticulturali.” Eugen Ionescu explica „situaţia” remarcând că ea se datorează perioadei de tranziţie care era atunci şi era ceva caracteristic pentru „culturi ce trec de la faza agrară la faza maşinismului”. Tot într-o perioadă de tranziţie suntem şi astăzi ( şi o ţinem aşa de 20 de ani), dar sămănătorişti nu mai suntem cu siguranţă şi nici antitehnici, am revenit doar la a fi anticulturali. Din generaţia tânără, avându-i ca model pe Noica şi Ionesco şi începând să încurajeze adevăratele valorile şi să caracterizeze intransigent perioada în care ne aflăm printr-o critică aplicată, se vor ivi noile personalităţi autentice ale culturii române. Şi peste o altă sută de ani, o altă generaţie le va propune ca modele.

152

N ICO LAE I uG A

Eseu la o hermeneutică a măştilor 1. Putem pleca de la faptul că termenul „mască” are două sensuri: unul propriu şi altul figurat. în sens propriu este vorba de bucata de material – pânză, hârtie, piele, lemn etc. – cu care ne acoperim faţa, dar numai în anumite rare împrejurări, stabilite prin convenţii specifice, un carnaval de exemplu şi care capătă anumite semnificaţii simbolice, grave sau burleşti. în sens figurat, avem masca cea dinăntru, pe care o purtăm permanent, dar pe care nu o purtăm pe faţă ci în suflet, duplicitatea sau ipocrizia, prezente în fiecare dintre noi, în doze mai mari sau mai mici.

2. Masca în sens figurat, în calitate de „ipocrizie reciprocă” este, aşa cum spune E. M. Forster, „o condiţie necesară pentru convieţuirea socială a oamenilor”[1]. Masca în sens figurat este fenomenul de ascundere a acestei ipocrizii necesare şi inevitabile, mai exact este jocul ascunderii şi al ne-ascunderii, tăinuirea şi des-tăinuirea a ceea ce este ascuns.

3. Pare a fi în firea noastră ca oameni să nu putem nici arăta tot şi să nu putem nici ascunde tot. Cine arată tot, cine se exhibă pe sine în mod total, cine se arată complet fără mască, este ori imbecil ori sfânt. Exemplul clasic ar fi acela al prinţului Mâşkin din romanul Idiotul de F. M. Dostoievski, care este de fapt în mod succesiv şi idiot şi sfânt. Mâşkin începe prin a fi idiot în sensul propriu al termenului, un copil cu probleme de retard mintal, care este trimis la tratament în Elveţia. Aici se însănătoşeşte miraculos şi, pe la douăzeci şi şase de ani, revine în Rusia, în locurile natale. în Rusia, Mâşkin, care pare ca o fiinţă care vine de pe o altă planetă, străinul absolut [2], este un clarvăzător, cu o capacitate neobişnuită de a pătrunde în sufletele oamenilor, precum are şi o milă nesfârşită faţă de destinele triste şi tragice ale unora dintre ei. Mâşkin este o figură christică, aşa cum putea aceasta să apară în Rusia din a doua jumătate a secolui al xIx-lea. Apoi, în final, confruntat cu o tentativă de omor asupra lui, cu o crimă şi o nouă criză de epilepsie, redevine idiotul care a fost la început. Cine ascunde tot sau încearcă să ascundă tot, să mascheze tot, este ori Zeu ori pe deplin ipocrit, ipocrizia totală fiind, la fel ca şi lipsa totală de ipocrizie, inacceptabilă social. în primul rând Zeul, în mod natural, are în sine o infinitate de atribute (Spinoza), dintre care omul cunoaşte doar două, res extensa şi res cogitans. Sau Zeul poate fi gândit în maniera că anumite dimensiuni ale atributelor sale sunt de nepătruns de către om. Mascarea Zeului ar fi o operaţie inutilă, atâta vreme cât nu se poate pune problema cunoaşterii totale a lui, a „de-mascării” lui, atâta vreme cât pentru noi în El va rămâne pururea un rest pe care îl numim Deus absconditus. în al doilea rând, în ceea ce îl priveşte pe om, în raport cu exteriorul, de exemplu: fariseismul iudaic, iezuitismul catolic sau felonia bizantină sunt cazuri exem153

plare de ascundere excesivă faţă de ceilalţi, faţă cu valorile morale proclamate verbal şi impuse social. în al treilea rând, în raport cu interiorul, cu propriul său suflet, omul care ascunde prost, care maschează prost, devine măscărici, iar faptul ascunderii devine mascaradă. Politicienii, prin natura împrejurărilor, sunt nevoiţi să ascundă mult şi prost, de aceea ei, în genere, „sunt făţarnici şi au chip diavolesc” (aprecierea aparţine arhiepiscopului Sucevei, Pimen Zainea, şi a fost făcută la un post de televiziune din Suceava în vara anului electoral 2004, de hramul Mănăstiri Putna, la care au participat preşedintele şi premierul de atunci al ţării). Iar o adunare de politicieni poate fi comparată cel mai nimerit cu o reprezentaţie de viflaim. în tragediile antice, „hypokrites” se numea actorul care răspundea corului cu cuvintele Zeului, adică unul care se pretindea a fi cineva care nu era de fapt. Corul era un actor colectiv care exprima conştiinţa cetăţii, o voce obiectivă, care nu putea fi nici mascată şi nici contrazisă decât numai eventual de către Zeu. Iar Zeul o contrazicea uneori, dar numai prin intermediul actorului numit ipocrit. Aşadar ipocritul era el însuşi în mod evident, aşa cum îi arată şi numele, o fiinţă cu o putere de judecată mai mică decât a Zeului şi un simplu substrat uman pentru a exprima cuvintele Zeului. Ipocritul antic nu avea o conotaţie etică, ci doar o denotaţie ontologică. în liturghia creştină, de exemplu la epicleză, când preotul rosteşte: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu...” – el, preotul, joacă rolul ipocritului din tragedia antică, „ipocrit” în sens etimologic şi ontologic, nu moral. Dacă însă un om oarecare ar încerca să se dea drept Zeu, inclusiv azi, atunci am avea de a face în mod evident cu un ipocrit în sensul patologic al termenului.

4. în mască, ipocrizia şi sinceritatea se conţin şi se condiţionează reciproc, ca fagurele cu mierea. Termenul latin sincer semnifica, la origine, mierea de albine care era extrasă mai cu grijă din fagure, în aşa fel încât să nu conţină ceară, adică era o miere fără ceară, sine cera. De aici „sine-ceritatea” a trecut, ca termen de comparaţie, asupra sufletului omenesc. Mierea fără ceară era mai curată, aproape transparentă, la fel ca şi sufletul omului fără ascunzişuri. în cazul omului sincer, sufletul lui este străveziu, poţi să vezi în el şi prin el, ca într-o miere fără ceară. Mierea cu ceară este mai tulbure, mai întunecată, ca şi sufletul ipocritului, este netransparentă, poate să ascundă particule necunoscute, ca o conduită umană făţarnică, vicleană şi impredictibilă. Dar şi mierea sincerităţii este scoasă, fizic, din masca de ceară a fagurelui opac. Să nu uităm că, la romani, efigiile sau mai bine-zis măştile strămoşilor, manii, ca divinităţi protectoare ale casei, erau confecţionate din ceară. Desigur, în politică sinceritatea nu este o virtute. Dar pe de altă parte, un regim politic bazat permanent, sistematic şi integral pe minciună, aşa cum a fost de exemplu comunismul, nu poate să dăinuiască la infinit. De aceea, când a vrut să reformeze comunismul de tip sovietic, ultimul lider al uRSS, Mihail Gorbaciov, a avut în vedere, în afară de reconstrucţia economică (în ruseşte „perestroika”), şi o componentă morală, aceea a sincerităţii ridicată la rangul de politică de stat, a transparenţei (în ruseşte „glasnosti”).

154

5. Masca este efect de personanţă. în sens propriu, fizic, masca este un artefact confecţionat din diverse materiale, de regulă derizorii şi promiscue, reprezentând un chip de om, de animal sau de fiinţă supranaturală, de fiinţe reale sau fabuloase, de forţe malefice, cu care cineva îşi acoperă faţa, spre a nu fi recunoscut sau spre a fi luat drept altcineva. Tensiunea intrinsecă a măştii este dată de faptul că noi trebuie să ghicim un ceva ce există în spatele ei, un ceva real, simbolic sau alegoric, un chip adevărat al purtătorului de semn. Semnificaţia măştii este completată de vocea, cântecul sau strigătele purtătorului. în cazul în care masca nu semnifică nimic din ceea ce s-ar putea afla în spatele ei, atunci nu mai avem o mască propriu-zisă, ci o simplă mască în sens fizic – de exemplu o mască contra gazelor – sau în sens fiziologic, mască cu caracter cosmetic sau mortuar. în limba latină, masca era numită cu cuvântul persona (sonus – sunet, sonare – a suna, iar per-sonare – sunetul care răzbate din spatele măştii). Persona a însemnat mai întâi mască de actor, apoi termenul s-a extins treptat şi asupra rolului jucat de către actor, cu sau fără mască. Cu timpul, în perioada elenismului târziu, termenul a trecut şi asupra funcţiei îndeplinite de către cineva în viaţa de zi cu zi, asupra rolului social, ajungându-se astfel la „persoana” şi „personalitatea” de astăzi. De exemplu, în Evanghelii, înVulgata, la pericopa Banul dajdiei, unde se pune problema dacă se cuvine să se dea dajdie Cezarului sau nu, Iisus, ispitit fiind de către fariseii ipocriţi, este totodată încurajat ca să spună lucruri riscante, ca unul care spune adevărul fără să îi pese de oamenii puternici care s-ar putea supăra, ca unul „care nu caută la faţa oamenilor” –non respicis personam hominum (Mc, xII, 14) [3]. Cu alte cuvinte, aici se spune indirect că Dumnezeu nu caută la măştile oamenilor, ci vede nemijlocit şi în întregime în sufletele lor. uniforma în general, uniforma militară, sacerdotală, funcţionărească etc. este de fapt o prelungire a măştii ca rol social, o anexă a măştii, care nu maschează faţa ci restul trupului, pentru ca omul îmbrăcat în uniformă să fie de nerecunoscut ca om obişnuit, inclusiv de către prieteni, sau să fie recunoscut ca om neobişnuit. Lucian Blaga, în Orizont şi stil, utilizează termenul „personanţă”[4], care poate evidenţia în acelaşi timp şi adevărata natură a măştii. Pe urmele lui Nietzsche şi Jung, Blaga susţine că inconştientul colectiv comunică cu conştientul, ca şi în cazul arhetipurilor inconştiente ale lui Jung, în speţă configuraţia inconştientă a orizontului spaţial şi temporal interiorizat „răsună” în conştiinţă, răzbate la lumina conştiinţei sub forma mascată a stilului. Acţiunea de răzbatere în conştiinţă este numită de către filosoful român „personare”, iar fenomenul răzbaterii „personanţă”.

6. Termenul grecesc cu care este desemnată persoana dar totodată şi masca, prosopon, nu este acoperit în întregime de latinul persona. în versiunea latină Vulgata a Noului Testament, termenul prosopon este tradus uneori, după caz, prin persona, dar mai propriu prin facies sau aspectus. Latinul persona a însemnat iniţial numai mască şi abia târziu rol social, apoi persoană. în schimb, grecescul prosopon a însemnat preponderent persoană şi abia în mod secundar mască. Astfel, s-a putut vorbi în acest sens de atributele personale ale Zeului (cunoaştere, voinţă, putere, dreptate, bunătate etc.), în calitate de adevăr al Zeului, nu de mască a Lui. în Evanghelii, în pericopa numită în greceşte „meta155

morfosis” şi în latină „transfigurationes”, în care se relatează despre Schimbarea la Faţă a lui Iisus Christos pe Muntele Tabor, evident grecescul prosopon nu este tradus prin persona, ci prin facies, spunând prin aceasta că ceea ce s-a schimbat total şi a strălucit ca soarele a fost faţa Lui, nu masca Lui. Apoi termenul de prosopo-poein, adică a face din ceva impersonal o persoană, apare chiar cu această semnificaţie, de „a personifica” nu de a masca, încă la Platon. în Apologia lui Socrate, avem binecunoscutul pasaj al personificării Legilor, numit de altfel şi „prosopopeea” Legilor. De asemenea, la ritualul de înmormântare la ortodocşi, obiceiul ca preotul să vorbească la persoana întâi în numele răposatului este tot un caz particular de prosopopee, de a personifica pe cineva care tocmai a pierdut prin deces statutul de persoană.

7. în limba română, noi avem termenii de „chip” şi „faţă”, uneori cu mai vechea variantă slavă „obraz”, spre a semnifica adevărata fire a omului şi, respectiv masca lui. Chipul nostru este ceea ce este mai adevărat în noi, pentru că este de fapt chiar chipul (eikona) lui Dumnezeu şi denotă şi asemănarea noastră cu El. Tendinţa noastră de a transforma forţat o însuşire în cealaltă, chipul în faţă sau faţa în chip, duce la denaturare. Tendinţa de a transforma masca în adevăr, adică faţa în chip, duce la închipuire, la ceva neadevărat, la imagine falsă, incluzând aici în primul rând închipuirea falsă despre sine. Iar tendinţa opusă, de a transforma adevărul în mască, respectiv adevăratul chip al omului în faţă circumstanţială, ca „exces” de faţă, duce evident la făţărnicie. Despre omul prins întru făţărnicie, prins cu minciuna, se spune uneori că face feţe-feţe, adică are o faţă repede şi uşor observabil schimbătoare. Distincţia pe care o operăm noi aici, între mască şi adevăratul chip al omului ascuns îndărătul măştii, o face şi Eminescu în Glossă: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te ’nchipui / Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghicivei chipu-i”. Termenul de „faţă”, cu înţelesul de rol social (faţă diplomatică, faţă bisericească etc.), se circumscrie aceleaşi semnificaţii şi presupune în mod necesar o doză minimă, funcţională, de făţărnicie. în schimb, făţărnicia excesivă, non-necesară, stridentă, este repudiată de către moralişti în metafore virulente. în Evanghelii, Iisus utilizează de regulă cuvântul „făţarnic” ca pe un reproş greu şi o insultă, iar uneori îi numeşte pe făţarnici de-a dreptul „morminte văruite” (Mt. xxIII, 27), vrând să arate prăpastia uriaşă dintre spoiala exterioară şi putreziciunea morală interioară, dintre faţă şi chip, dintre închipuirea de sine şi felul în care este persoana cu adevărat, dintre imaginea în ochii celorlalţi şi conţinutul real. Sentimentul de ruşine care ar trebui să-i încerce pe oameni în situaţii de făţărnicie dovedită – laşitate, josnicie, nemernicie, minciună etc. – este un sentiment care se adresează în mod firesc feţei, obrazului văzut, nu chipului nevăzut. în atari situaţii, exclamaţia „Să-ţi fie ruşine!” sau „Să-ţi crape obrazul de ruşine!” adresată cuiva, dacă are acoperire în realitate, ar trebui în mod normal să-l facă pe acela să roşească, dar există şi obraz care nu crapă, obraz deosebit de gros, figurat vorbind, acela puternic mascat, asupra căruia nici o morală şi nici un sentiment nu au nici un efect.

156

8. în spatele măştilor, apollinicul şi dyonissiacul îşi schimbă reciproc rolurile. Apollinicul şi Dionyssiacul, ca trăsături descrise de către Nietzsche cu referire la Grecia antică [5], sunt de fapt determinaţii contradictorii şi inseparabile universal-umane. Apollinicul maifestat ca artă plastică şi arhitectură, este lumina, simetria, echilibrul, frumuseţea ca formos, ca plinătate a formei, luciditatea, având corespondenţe psihologice în oniric şi reverie. Dionyssiacul este muzica, poezie fără cuvinte, iraţională, euforică, beţie la propriu şi la figurat, ceva de ordinul tenebrosului orgiastic, răbufnire a instinctelor, energie animalică, desfrânare, urâţenia informă a măştii, eliberare de normele morale sub protecţia măştii şi a anonimatului. Cele două trăsături, apollinicul şi dionyssiacul, se contopesc în permanenţă şi sunt inseparabile, aşa cum inseparabile sunt sistola şi diastola inimii, de exemplu. Apollinicul şi dionyssiacul îşi schimbă în permanenţă statutul, jucând alternativ rolurile de noumen şi de phae-noumen, de lucru-în-sine şi fenomen, de adevărată natură a omului şi de aparenţă mascată. în virtutea unei legi de compensaţie psihologică, apollinicul înfrânează periodic izbucnirile orgiastice ale dionyssiacului, care pot deveni primejdioase, iar dionyssiacul la rândul lui înfrânează periodic pretenţiile nesăbuite ale raţiunii, care sunt nu mai puţin primejdioase. un dionyssiac neînfrânat ar putea atrage după sine disoluţia Cetăţii, după cum un apollinic neînfrânat ar putea atrage după sine nemessis-ul, gelozia, mânia şi răzbunarea zeilor. în termeni freudieni, s-ar putea spune că manifestarea apollinicului este o refulare şi o sublimare a dionyssiacului. Psihologia abisală, ca o mască a marilor personaje dostoievskiene, urmează acelaşi principiu de construcţie. Personajele au iniţial o anumită aspiraţie spre sfinţenie, o năzuinţă adevărată a sufletului, pe care societatea o înăbuşă involuntar. Reacţiile ulterioare prăpăstioase ale personajelor (demenţa, alcoolismul sau crima), sunt de fapt, prin ricoşeu, o răzbunare a sfinţeniei înăbuşite.

9. Măştile groteşti purtate la carnaval sau cu ocazia sărbătorile de iarnă se circumscriu regulii de transformare apollinic – dionyssiac şi îndeplinesc o funcţie de catharsis. îngerii, fecioara Maria, Iosif – sfinţi fiind – ei nu sunt reprezentaţi prin măşti, pentru că sinceritatea, sfinţenia, lumina, nu presupun defel ascundere. Dracii în schimb, da. Plini de vicleşug şi înşelători ai oamenilor fiind – ei au multe de ascuns în mod necesar, iar Moartea este ascunderea însăşi, ascunderea oamenilor în pământ, precum şi ascunderea ei însăşi ca Moarte. Moartea este cumva în ordinea firii, pentru că tot ce este viu, întrucât este finit, trebuie să moară. Dar, în acelaşi timp, inclusiv Moartea poate să constituie obiect de exorcizare, pentru că, dacă viaţa trebuie să moară, Moartea nu trebuie lăsată să trăiască. Modul în care ne reprezentăm „fiinţa” Morţii, sau masca Morţii, trebuie nuanţat puţin. în realitate, una dintre deosebirile importante dintre viaţă şi moarte este şi aceea că viaţa ca atare este o probemă socială, viaţa noastră nu este numai o problemă a noastră ci şi a altora, în timp ce moartea noastră este o problemă strict individuală, a noastră a fiecăruia în raport cu noi înşine, cu propriul nostru trecut. Noi oamenii nu murim toţi deodată ci, vorba poetului, ne ducem rând pe rând, de 157

aceea Moartea ar fi mai nimerit să fie reprezentată ca fiind prevăzută cu un pumnal sau cu o suliţă, cu care ne străpunge pe fiecare individual. în acest sens, cu drept a vorbit Apostolul Pavel despre „boldul” morţii (bold, adică ţepuşă, la I Corint., xv, 55-56). în limba latină, în Vulgata, pentru „bold” este utilizat cuvântul stimulus, care însemna o nuia ascuţită la vârf, cu care boii erau înţepaţi în spate, erau „stimulaţi” ca să tragă la jug. Faptul că Moartea este reprezentată ca fiind înarmată cu seceră sau coasă are rolul de a hiperboliza grozăvia ei, de a ne aminti că moartea poate să fie uneori năpraznică şi colectivă, că este posibil să moară şi mulţi oameni deodată, aşa cum se întâmplă în războaie, epidemii sau catastrofe naturale. Cei care poartă măşti groteşti, îndeosebi de draci, de moarte sau de moş, exprimă contrariul, prin raport cu ceea ce este în sufletul lor. Este posibil ca în sufletul purtătorului să nu se afle nici dracul, nici moartea şi nici precarităţile bătrâneţii omeneşti, ci pot să existe dimpotrivă, aspiraţii către lumină, către viaţă, către vitalitate. A purta mască în sens propriu, fizic, răspunde unei nevoi de exorcizare a răului, de purificare, de catharsis. Privind aceste măşti, care reprezintă forţe şi feţe urâte şi malefice, ne purificăm sufletele de ceea ce este urât şi malefic. în religia islamică există un ritual anual de exorcizare, constând în lapidarea simbolică a lui Satan, cu ocazia pelerinajului la Mecca. Putem spune că noi, creştinii, exorcizăm răul, de asemenea periodic, prin faptul că îi expunem pe draci la batjocură, prin hidoşenia măştilor. Să ne reamintim că fenomenul numit de către Aristotel „katharsis” (în Poetica, cap. vI) înseamnă stârnirea unor patimi, la fel ca şi în medicina homeopată, cu scopul curăţirii acelor patimi din sufletul omului. Cel care priveşte la reprezentarea unei tragedii va încerca, faţă de eroii literaturii de ficţiune care sunt obiectul tragicului, două sentimente: mila şi frica. Mila faţă de eroii tragici care mor fiind asemenea nouă şi frica faţă de eroii care mor fiind mai buni decât noi. Aceste sentimente, numite şi „patimi”, sunt provocate în sufletul nostru cu scopul de a ne curăţi sufletul de ele. Prin curăţirea de patimi, katharsis ton pathematon, noi nu devenim neapărat mai buni, dar în mod sigur devenim mai umani. NOTE:

[1]vezi E. M. Forster, Aspecte ale romanului, ELu, Bucureşti, 1968. [2]Pavel Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 121. [3]***Biblia Sacra Iuxta Vulgata Versionem, Deutsche Bibelgeselschaft, Stuttgart, 1994. [4]Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 44-49. [5]Fr. Nietzsche, Naşterea tragediei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 182 şi urm.

158

E uG EN J ITARIuC

Caii lui Niţu

ilele astea pe când priveam la vânzoleala politică din jurul meu etalată obscen pe toate radiourile,ziarele şi televiziunile, mi-am amintit de o întâmplare mai veche pe care mi-a povestit-o un bun prieten de-al meu, pictorul Petru Dumbrăveanu şi care se potriveşte cât se poate mai bine cu vremurile în care trăim.Iată întâmplarea respectivă: într-un sat din Ardeal, nici mai răsărit, nici mai prăpădit ca altele, pe vremea socialismului, trăia un tată pe care-l dăruise Dumnezeu cu un fiu pe nume Niţu. Şi îşi iubea copilul, ca toţi părinţii, ca pe ochii din cap. Şi-a crescut copilul cu drag, şi dorindu-i tot binele de pe lumea asta, a făcut sacrificii fără număr pentru a-l face om mare, de talie republicană sau măcar judeţeană dar n-a fost să fie! L-a dat la şcoală da’ lui Niţu nu i-a prea plăcut cartea dar băutura, femeile şi chefurile cu prietenii, da. Aşa că tatăl său, după îndelungi şi repetate încercări, văzând că risipeşte orzul pe gâşte, cu durere şi mare acreală de inimă s-a hotărât să-şi ţină feciorul pe lângă el şi să-l înveţe el, meseria sa, ca să aibă şi el un rost în lume. Am uitat să vă zic că tatăl lui Niţu lucra în cadrul cooperaţiei ca şi cârciumar calificat, cu şcoală profesională de alimentaţie publică. Asta, şcoala de alimentaţie publică era pe lângă cele patru clase primare terminate pe vremuri în sat. Aşa că şi-a făcut el socoteala că decât să dea banii aiurea pe dascăli şi şcoli înalte şi fără rost, mai bine îl ţine pe băiat pe lângă el şi la vremea cînd i-o veni rândul la pensie, acesta să-i ia locul şi să ducă mai departe stindardul singurului sector de pierzanie legal aprobat în raiul socialist. Că tatăl avea dreptate se vedea de la o poştă cu ochiul liber, nebenoclat. Păi spuneţi şi dumneavoastră, ce s-ar fi întâmplat dacă Niţu mergând la şcoală ar fi ajuns să zicem, neurochirurg? unde să practice neurochirurgia în sat? Pe raţele de pe baltă, pe vaci, pe porci, pe câini? Sau să repare la cap nişte babe amărâte? Să-şi trepaneze consătenii şi să-i transforme din credincioşi în atei după cum cerea partidul? Nici asta nu se putea pentru că tendinţa spre ateism a consătenilor săi era deja pe un trend ascendent de când cu venirea noului preot al satului, părintele voicu, creştin adevărat, care de frica lui Dumnezeu se îmbăta în trei schimburi fără pauză, fără învoiri, recuperări, zile libere, duminici, concedii fie ele şi medicale! Sau să ne gândim, de exemplu, ce-ar fi făcut Niţu dacă ar fi avut o diplomă de MBI? Ar fi optimizat troaca porcului? Ar fi plantat grâu ramificat ca tovarăşul academician sovietic Lîsenko, prietenul lui Miciurin cel care inventase fasolea cu gust de gutui şi cireşele cu gust de varză? Sau dimpotrivă sar fi lăsat furat de mirajul morganic al cercetărilor genetice, încercând să creeze soiuri de mere care dau lapte sau albine aşa de evoluate încât să simtă mirosul gândurilor nesocialiste păcătoase şi să-i înţepe pe oameni atunci când aceştia se

159

gândeau la dolari?! Evident că răspunsul la aceste provocări ale viitorului era nu. Aşa că Niţu după ce şi-a sfârşit bruma de clase obligatorii, a rămas în sat să-şi ajute tatăl, trăindu-şi din plin tinereţea în chefuri cu prietenii, cu femei, în beţii năpraznice, aşa cum îi stă bine unui român de fală. Şi viaţa ar fi mers înainte liniştită ca o văduvă frumosă, stătută şi sigură pe ea, care tocmai a pus mâna pe un minor vânjos şi-l ţine închis în şură pentru amantlâcuri şi alte plăceri vinovate. într-o vreme însă cârciumarului i-a venit ideea, mustită-n creştetul său, de Aghiuţă sau alţi membrii ai găştii sale întunecate aflate la putere, cum spuneam, i-a venit ideea, să se motorizeze ca să-şi rentabilizeze afacerea. Şi asta pentru că nu-i mai convenea să care lăzile de băutură cu autobuzul care făcea cursa judeţeană regulată (RATA) sau cu camionul ceapeului, fiindcă depindea prea mult de toanele şoferilor şi în acelaşi timp toată lumea din autobuz trăgea cu ochiul la marfa, la calitatea şi cantitatea ei de parcă erau la cinema sau la teatru, bineînţeles dându-şi cu părerea, de parcă în costul biletului de autobus era inclusă şi vizionarea aprovizionării cu băuturi alcolice a cârciumii respective. Astfel se pierdea din farmecul , magia, misterul şi surpriza care sunt specifice oricărui local care se respectă şi care învăluiau crâşma ca o perdea fumigenă, permiţând celor doi iluzionişti - tatăl şi fiul - să-şi ducă până la capăt scamatoriile lor financiare secrete. Din această cauză şi nu din cauza misterului inexplicabil al surâsului Giocondei lui Leonardo Da vinci, cum aţi fi tentaţi să credeţi, cei doi s-au hotărât să-şi cumpere o căruţă şi doi cai, pentru a se putea aproviziona cu băuturi alcolice şi etilice de la depozitele şi magazinele aflate în oraşelul din apropiere situat la câţiva kilometri. Trebuie însă să fim sinceri şi să recunoaştem că ideea motorizării transporturilor de băuturi cu ajutorul căruţei şi cailor nu le venise celor doi cu totul şi cu totul întâmplător ci ea se baza pe un calcul precis elaborat de nişte minţi lucide şi detaşate, într-un fel asemănător cu răceala siderală a chirurgului aflat într-o operaţie pe cord deschis care încearcă să economisească viaţă tăind nemilos în carne vie. Aşa că cei doi,tatăl şi fiul au trecut îmediat la acţiune. Au cumpărat o căruţă mai veche care să nu pară făloasă dar încăpătoare şi rezistentă iar Niţu a plecat de urgenţă la oraş, la târg, înarmat cu un purcoi de bani împachetat într-o hârtie de ziar şi ascuns pe fundul unei sacoşe printre haine de schimb , pachetul de mâncare dar şi o pereche de pantofi,,cioc de raţă’’ care erau moderni pe vremea aceea. Conform înţelegerii secrete cu tată-său, Niţu urma să cumpere un cal nici prea tânăr nici prea bătrân,nici urât dar nici prea frumos , nici armăsar pur sânge dar nici mârţoagă taman aşa cât să nu bată la ochi. Toate bune şi frumoase dacă socoteala de-acasă s-ar potrivi cu vrabia de pe gard dar destinul supărat pe faptul că fusese tras pe linie moartă de calculul rece şi interesat al celor doi: tată şi fiu a decis ca Niţu să se întâlnească cu nişte foşti colegi de profesională şi de bucurie să tragă un chef până aproape de spartul târgului. Aşa că suma de bani se cam micşorase, am putea spune că direct proporţional cu cât se înroşiseră ochii lui Niţu. în fine într-un târziu clătinându-se uşor , aşa, cam ca o trestie umblătoare Niţu nimeri târgul de animale care acum era pe sfârşite şi întrebând în stânga şi dreapta ajunse la un ţigan care vindea o pereche de cai cât se poate de potriviţi pentru banii care-i mai rămăseseră. După o scurtă târguială care a durat tot atât cât o pensie de ceapist Niţu scăpă de bani şi se trezi cu o funie legată de căpăstrul celor doi cai . Şi cum avea de mers 160

destul până acasă, cam un ceas dacă erai treaz şi trei dacă erai ,,preocupat’’, o porni pe drumul de întoarcere cu un mers mai legănat dar apăsat şi merse şi merse cale de vreo două ceasuri ceea ce spune totul despre gradul de ,,încărcătură’’ şi ,,preocupare’’ pe care-l avea. Lui Niţu viaţa i se părea frumoasă, fluiera vesel şi deşii i se părea lui că cei doi cai sunt cumva şovăielnici îşi spuse că asta-i din cauză că erau emotivi şi un pic stresaţi fiindcă începeau o viaţă nouă la casă nouă şi e normal să fie aşa. Ajun acasă ,mândru îi prezentă cumpărătura lui tată-său şi aşteptă verdictul. Crâşmarul se apropie de cai ca un cunoscător, le băgă mâna în gură ca să-i caute de dinţi şi să vadă cam câţi ani au, se uită la potcoave, la copite , la greabăn, la coadă şi apoi părându i-se lui ceva ciudat îşi întinse mâna la ochii cailor, întâi la unul şi apoi la altul şi după câteva fluturări de palme şi mişcări bruşte ale braţelor se întoarse roşu la faţă, cu ochii înjectaţi şi plin de furie urlă la Niţu: ,,Bă, caii ăştia sunt orbi!’’. La toate astea Niţu cu un calm imperial, ridicând cu nepăsare din umeri i-a răspuns cu nonşalanţă : ,,Da, ce? I-am luat pentru cetit, mă tată?’’. Ce s-a întâmplat mai departe nu interesează pe nimeni şi poate nu mi-aş fi amintit de povestea asta dacă nu m-aş fi uitat în jur. Şi văzând eu, atâţia aleşi nepricepuţi, atâţia miniştri încurcă lume şi atâţia alţii care nu văd greutăţile în care se zbate poporul ăsta şi nici nu le pasă îmi pun şi eu întrebarea: ,,Oare de ce i-am ales şi pus pe funcţii pe ăştia când vedem că sunt orbi la durerile noastre?Pentru ce i-am luat? Pentru cetit?!’

Viaţa pe role

ilele trecute umblând alene prin burg şi încercat de amintirile, care în ultima vreme au devenit paliativele necesare pentru pofta de viaţă a mea şi a multora ca mine, m-am trezit strigat de la o terasă de cineva. Era singura terasă rămasă pe centru, care rezista capriciilor toamnei ,fiind acoperită cu un inveliş de plastic care îi apăra de frig sau de ploaie, pe cei care aşezaţi la mese beau şi mâncau cu nepăsare. Foile acelea de plastic care îl protejau de intemperii pe client, mie, îmi dădeau o senzaţie ciudată ca şi când m-aş afla închis într-un solar sau o sera sau mai degrabă într-un prezervativ, apărându-mă de viaţă, de mine însuşi ,de realitatea de afară. Acesta a fost şi motivul pentru care am ezitat destul de mult înainte să mă strecor timorat printre fâşiile de plastic ca printre nişte nisipuri mişcătoare. Persoana care mă strigase îmi părea de departe cunoscută. Apropiindu-mă mai mult am avut surpriza să-l recunosc pe un fost coleg deal meu de liceu pe care nu-l mai văzusem de multă vreme şi despre care în schimb auzisem că în ultimii 20 de ani prosperase în plan economic şi financiar dar şi că înaintase în plan politic. Lucru de altfel destul de obişnuit în vremea noastră. Cum spuneam, l-am recunoscut pe fostul meu coleg, K. Acesta trona la o masă, ocupând singur o banchetă pe care erau aşezate o pereche de cârje din acelea ca pentru invalizi sau persoane accidentate. în jurul său, aşezaţi ca o corală de copii pentru Crăciun, stăteau nişte indivizi cunoscuţi ca “yesmani” pentru oricine dădea de băut. Printre ei am recunoscut nişte foşti colegi de şcoală, pe care de asemenea nu-I mai văzusem de mult, ca să zic aşa, aproape de la căderea zidurilor 161

Ierihonului. în fine, după ce m-am apropiat mai bine , după pupăturile de rigoare m-am aşezat şi eu la masă spunându-i amfitrionului nostru că-mi doresc doar un ceai . Deşi K. a insistat multă vreme ,,să-mi comand orice îmi doresc” l-am refuzat explicându-i că doar un ceai îmi doresc şi atât. Bineînţeles că m-a întrebat cu un aer ipocrit dacă m-am pocăit stârnind râsul sughiţat al celor din jur care îl aprobau entuziaşti. I-am spus că nu şi l-am întrebat politicos ce mai face. La întrebarea mea el mi-a răspuns cu un aer glumeţ arătând spre cele două cârje care se odihneau pe banchetă: ,, Ce să mai fac? Ia uite şi eu cu rolele!” La răspunsul său, gaşca de pricolici şi de stârpitori de alcool care-i alcătuiau un fel de curte după modelul celei regale din filme, a izbucnit în exclamaţii şi hohote de râs entuziaste. După ce a reluat replica de mai multe ori domnul K., a început să-mi povestească despre un accident groaznic pe care l-a avut cu ,,Suv-ul său”, un BMW x5 pe una din şoselele patriei, pe când se întorcea de la mare, de la o întâlnire cu nişte colegi din Senatul României. Mi-a spus cum a zăcut în câmp multă vreme , cum abia după o oră au venit ajutoarele ,cum între timp nişte ţigani corturari în loc să-i ajute ,îi jefuiau şi mai ales faptul că însuşi preşedintele Senatului s-a interesat zi de zi de soarta sa. în sfârşit după câteva ceasuri de depănat amintiri pubertine şi scandaloase, K. şi-a apelat telefonic la mobilul său scump şoferul şi luându-şi rămas bun de la toţi şi promiţând că va reveni s-a îndreptat schiopătând ,în cârje spre maşina senatorială repetând încântat în timp ce se îndepărta:,,Ce să fac? Ia... şi eu pe role!”. Peste un timp am plecat şi eu spre casă , gândindu-mă la cele petrecute. Ştiam şi eu ca mai toată lumea că role se numesc acele patine cu rotile pe care le folosesc copii şi tinerii pentru a aluneca pe asfalt în anotimpurile lipsite de zăpadă. Totuşi nu reuşeam să înţeleg care era legătura dincolo de aspectul comic al echivalării cârjelor cu rolele, fiindcă trebuie să existe o legătură, că doar nici un politician sau înavuţit nu-şi permite gratuităţi de dragul unei glume cu foştii colegi?! Dar deodată m-am luminat şi am priceput că politicianul, fostul meu coleg de liceu, domnul K., cu sau fără intenţie îmi spusese adevărul despre noi şi vieţile noastre în care numim cârjele-role, sărăcia-cerinţă a uniunii Europene, furtul-progres, şpagaînsănătoşire economică, nefericirea-lipsă de bani, că trăim nu numai într-o lume ilogică dar şi profund ilegică şi că asemeni unui personaj din “Colonia penitenciară” a lui Kafka ne făurim viitoarea ghilotină pe care probabil o vom numi istorie şi că tot pe drept cuvânt nu ne trăim ci ne târâm sau ne alunecăm viaţa pe rolele istoriei. Dixit et salvit anima mea.

162

I O AN M ARCH IŞ

Bastonul cu Nod şi Pasăre

astonul cu nod are dispunerea spaţială inversă a fusului, axa centrală fiind îndreptată în jos, în poziţie de baston sau sceptru solar. Este destul de rar întâlnit. Probabil, în epocile precreştine (cultul soarelui) era folosit ca sceptru sau obiect sacerdotal, ca însemn al puterii regelui, şamanului sau preotului. Fusul cu ţurgălăi este un simbol vertical având rădăcina (nodul) în partea inferioară. El se aliniază simbolului Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului, pe când fusul răsturnat, cu nodul spre cer (Bastonul cu nod) se asociază cu simbolul Arborelui vieţii din centrul Edenului. El are rădăcinile în cer şi coroana pe pământ. Se ştie că în Eden este aşezat nu numai Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, din care a mâncat Adam, ci şi Arborele vieţii, păzit cu străşnicie: „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”. (Geneza, 2,9)

Simboluri ale verticalităţii: Bastonul, Caduceul, Arborele Vieţii, Arborele Cunoaşterii

Prin mişcarea sa de rotaţie, simbol al dragostei şi unirii cuplurilor, fusul este dual şi reprezintă simbolul devenirii, dar şi ghemul spermatic al cunoaşterii binelui şi răului, a arborelui adamic. Răsturnat, devenit baston, el îşi schimbă radical sensul, trimiţând spre unitate şi unicitate, ca simbol al nemuririi, păzit de sabia de foc a Heruvimilor: „Şi a zis Domnul Dumnezeu:Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...(…) Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Geneza, 3, 22, 24).

163

în varianta maramureşeană, el prezintă în partea superioară o pasăre cu coadă de peşte, sculptată într-un mod naiv, sintetic. De asemenea, în Maramureş, în bisericile de lemn, se mai găseşte pasărea sculptată pe unele candelabre vechi. Pasărea este simbol al sufletului eliberat, al sufletului care părăseşte corpul, în mai toate religiile antice (Egipt, Mesopotamia, la GetoDaci sau chiar în scenele pictate în peşterile de la Lascaux: «Modalităţile principale de ascensiune la ceruri sunt două la număr: cu ajutorul unei scări făcute de Ra, zeul-soare, sau prin transformarea într-o pasăre, fie şoimul lui Horus, Bastonul cu Nod şi Pasăre fie o creatură compozită, jumătate şoim, jumătate raţă. uneori, această transformare pare a fi numai metaforică. „M-am înălţat la cer ca un bâtlan, am sărutat cerul ca un şoim, am ajuns la cer ca o lăcustă”, declară regele. Adesea, ascensiunea se produce „într-o vâlvătaie de foc” sau e însoţită de un cutremur; se spune că faraonul devine „un fulger de lumină” în lumea de dincolo. unul dintre texte combină magnific mai multe teme: „Cerul tună, pământul se cutremură, Geb [Zeul pământului] freamătă, cele două tărâmuri ale zeului vuiesc, pământul este crăpat... Mă ridic la cer, traversez [firmamentul] de fier... mă ridic la cer, aripile mele de pene sunt cele ale unei păsări mari”. în timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transformă într-o fiinţă cosmică al cărei cap este un vultur, ale cărei tâmple sunt cerul înstelat, iar faţa, ochii, nasul, dinţii etc. sunt zei.»[1] Sau pentru că pasărea de pe „Bastonul cu nod” maramureşean, în mod straniu, are coadă de peşte, iată în „textele sarcofagelor” un alt pasaj relevant: „Priviţi-mă, voi, pescari ai zeilor; uitaţi-vă la mine, voi, pescari de oameni. Nu mă veţi prinde, nu mă veţi înşfăca, nu vă veţi impune voinţa împotriva mea, pentru că m-am ridicat din inima sa, am scăpat din strânsoarea sa ca un şoim lung de şapte coţi, mănânc cu gura mea, defechez cu anusul meu. Cei care există mă văd, cei care nu există mă venerează, cei care sunt acolo mă preamăresc... Am scăpat din încleştarea sa ca Sobek şi Horus cel din Nord... Am scăpat din încleştarea sa ca marele bâtlan, pasărea-lotus care prinde peşte.”[2]

Şi un alt exemplu: „Pe părintele Nicolae Popa l-am găsit la biserică, aflată la numai câteva sute de paşi de cimitir. Sfinţia sa îngăduie tradiţia „stâlpilor dacici” - pe care a cunoscut-o în 1983, când a venit preot aici -, deşi îi este limpede că nu e creştineasca. A fost curios să afle mai multe despre acest obicei de înmormântare, dar n-a descoperit decât amănunte, nu şi explicaţiile lui adânci. „La bărbaţii bătrâni, stâlpul are în vârf o cruce mică, iar la cei tineri şi neînsuraţi, o pasăre ca un porumbel din lemn, în mărime naturală. Pasărea poate să aibă aripile adunate pe lângă corp sau desfăcute. Coada îi este răsfirată. „Porumbelul”, cum i se spune, e vopsit de obicei în albastru închis”, povesteşte părintele Nicolae. Dar de ce toate astea? 164

Rămâne o taină. Cert este că „porumbelul” de pe mormintele românilor de pe valea Sebeşului i-a inspirat lui Constantin Brâncuşi „Pasărea Măiastră”, iar lui Lucian Blaga „Pasărea Sfântă”. De altfel, se pare că Brâncuşi a făcut şi Coloana Infinitului, sau a Recunoştinţei, după modelul stâlpilor funerari de pe la noi. Şi ar fi vrut să pună Pasărea Suflet în vârful Coloanei, dar s-a răzgândit. Să ştiţi că şi în Gorj era obiceiul stâlpilor, odinioară”. Părintele Nicolae Popa ar vrea totuşi să creadă că Pasărea Suflet - cum a fost botezată prin anii '40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legătura nemijlocită cu creştinismul: „în credinţa populară, cei care mor tineri şi neîntinaţi devin îngeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca li se pune câte o pasăre pe stâlpii lor de mormânt, ca să se arate că ei sunt asemeni îngerilor”.[3] în tradiţia dacică întâlnim foarte des simbolul păsării sufletului. în mitologia română întâlnim, de asemenea, reprezentarea păsării în sculptură, textile – covoare, ştergare, decoraţii exterioare şi interioare ale casei. Motivul păsării are o extensie simbolică foarte largă, însă noi ne vom mărgini la limitarea sensului „păsării” legat de cel al nodului, în speţă de cel al bastonului cu nod. Desigur, pasărea e şi semn al puterii, al înălţării, însă plasată deasupra nodului sacru, sensul ei în acest caz trebuie legat de centrul gol al nodului, de spaţiul sacru din interiorul lui. Simbolul păsării cu coadă de peşte aşezată deasupra nodului este ciclul care, odată încheiat, se reîntoarce la o nouă naştere. Coada de peşte a păsării Hac (Cuc) plasată deasupra Nodului Sacru aminteşte de primul avatar al lui vişnu, MATSYA (Peşte), urmat de KuRMA (Ţestoasa) şi apoi de vARAHA (Mistreţ). Primele două avatare îşi găsesc reprezentări pe monede dacice (caduceul pe carapacea ţestoasei; mistreţul cu săgeata în gură). Al treilea avatar priveşte tradiţia hiperboreică carpatină, în mod deosebit. Coada de peşte a părăsii Hac plasată la capătul vertical al bastonului cu nod demonstrează închiderea unui ciclu şi plasarea şarpelui Kundalini (energie feminină – Adi Shakti – simbol al Duhului Sfânt), din nou la baza coloanei (bastonului). în acest context, n-ar trebui să uităm, vorbind de simbolul păsării sufletului, şi de pasărea BENNu, care la egipteni simbolizează, de asemenea, începutul şi sfârşitul unui ciclu: „Ciclul sothic are o durată de 1460 de ani. în mitologia egipteană, fiecare început de ciclu era marcat de venirea păsării BENNu, phoenixul ce vestea naşterea unei noi epoci. Când AKHENATON a anunţat închiderea celui mai strălucit templu al lumii de la KARNAK, şi undeva la jumătatea distanţei între Karnak şi Ghizeh, acesta nu a fost un act de voinţă al unui individ excentric, ci fapta unui rege iniţiat ce-şi împlinea destinul cosmic. Astfel, el pregătea întoarcerea păsării Bennu în anul 1321 î.C.”[4] Pasărea Bennu a fost preluată de greci sub forma păsării PHOENIx, dar despre ea nu vom vorbi acum. Bastonul cu nod şi pasăre exprimă legătura simbolică între cer şi pământ, creând „vietăţi” mitologice care asigură această unire: „Amintim mitul extrem oriental al Dragonului, care arată necesitatea unui termen median între cele inferioare şi cele superioare, între Cer şi Pământ, în vederea unirii lor. Jos, pe pământ, se află iazul în care se află Peştele cosmic, în cer e pasărea mitică Hac. Aceştia ar rămâne despărţiţi pentru totdeauna, dacă nu s-ar interpune între ele un tertiu termen, furtuna care ridică aburii de pe faţa Apelor spre Cer. în acest abur omogen, Pasărea Hac se coboară şi prinde în gheare Peştele. Se produce 165

un schimb, hierogamia de atribute. Pasărea Hac împrumută aripile ei Peştelui, peştele împrumută păsării corpul lui solzos; în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, al mugetelor apelor, apare a treia fiinţă, Balaurul, pe spatele căruia pasărea Hac scrie, cu ghearele ei, Trigramele sacre, originea tradiţiei chineze, pe care le studiază cartea lor sfântă «Cartea Transmutaţiilor », Y-King-ul lui Fo Hi.”[5] Poate că acest „balaur” e şarpele Kundalini. Bastonul cu pasăre din Maramureş este o dovadă a acestui vechi mit, a originii lui, din moment ce pasărea din partea superioară a bastonului are coadă de peşte. Ea nu poate fi decât mitica pasăre Hac. Probabil este vorba de pasărea „Cuc”, pasăre simbol al ciclurilor, al singurătăţii şi al misterelor etc. un simbol care ne aruncă înillo tempore, în matricea în care spaţiul şi timpul sunt indeterminate formând aceeaşi substanţă a imaginarului. în ceea ce priveşte simbolul cucului în mitologia română exemplele pot fi foarte numeroase. Cucul este un simbol al primăverii, marchează începutul muncilor agricole şi însoţeşte poemele de dor şi dragoste. Cucul depune un singur ou în cuibul altor păsări cu ouă asemănătoare. Cucul e pomenit în cântece, legende, proverbe, balade, basme în toate zonele geografice unde trăieşte. El are mari legături cu „lumea de dincolo”, dar şi cu viaţa şi destinul omului. Se spune despre el că atunci când încetează să mai cânte (la solstiţiul de vară), se transformă în uliul păsărilor. în mitologia greacă, Zeus ia forma cucului pentru a coborî la Hera. La hinduşi, cucul e simbolul sufletului omenesc, ca şi la daci. în Maramureş se spune că trebuie să ai bani în buzunar când auzi prima dată cucul, ca să nu fi sărac toată vara. Iată câteva fragmente din folclorul românesc ilustrând această pasăre simbolică: „Cucule pasăre sură Mânca-ţi-aş limba din gură Cântecul să nu-ţi mai zici Nici să mai colinzi pe-aici. vara vii, vara te duci, Cât îs dragostele dulci” (Gh. F. Ciauşanu – sursă Revista AGERO Stuttgart)

Cucule, pasăre sură, Ne-am grăit gură la gură Să nu-mi cânţi la-ncordătură. La-ncordătură-ai cântat Şi de-aceea-s supărat.

Cucule, pană surîie, Mi-ai cântat de pribegie, Că de când tu mi-ai cântat Tăt pe frunză m-am culcat Şi pe cetină de brad; Că de când tu mi-ai horit Tăt pe frunză mi-am durnit, Pe cetină de molid.

166

Cucu şi moartea (Colindă)

în grădină, subt un brad, Este-un pat împerinat. - Da’ cine-i în pat culcat? - Ia, Ionu-i mort de bat! Nu ştiu batu-i o’ beteag, Ştiu că moartea-i stă la cap Şi cucuţu’ la pticioare Şi-l întreabă că ce-l doare. Zâce moartea către cuc: - Hai, cucule, să cântăm, verşurile să ştimbăm! - Du-te moarte-n sărăcie, A tău verş nu-mi trebe mie Că tu, pe unde te duci, Iei maicile de la prunci, Stăpânile de la slugi! Da’ eu, pe unde mă duc, Ies plugari cu plugurile, Neveste cu prânzurile Şi-mi ascultă glasurile…

(Se colindă cam aşa: în grădi-dină subt un bra, bra-du, Hop şi şe, şe şi iar-aşe Este-un pa-pat împerina-natu Ti-ti vrai, vrai, Dobre n-ai, n-ai Ropce-n copce n-ai.) (Culeasă şi colindatăde Mihai Olos şi Dumitru Iuga din Maramureş)

Şi exemplele pot continua. Faptul că legenda spune că el se transformă după depunerea oului, în uliul păsărilor, ne duce cu gândul la pasărea mitică Hac, dar şi la semnificaţia solară a culoriisurea cucului. Cucul, la români, este pasărea destin, pasărea ursitoare, dar şi cea a anotimpurilor, fiind legată de simbolurile trecerii, ale iubirii şi devenirii. El are o evidentă trimitere solară. în cultura Suciu de Sus, etruscă şi mayaşă, dar şi în Burkina Faso soarele e reprezentat cu negru în centrul lui, cu noaptea, întunericul, drept esenţă a luminii. însăşi reprezentarea yin – yangului este evidentă în acest sens. Esenţa negrului e albul (opusul lui) şi invers. „în sanscrită Sur, Surya este Soare, Stăpânul prin excelenţă al lumii; în ebraică şi chaldeană, limbi semitice, avemSarşiSara, Principe şi Principesă. Apoi, la popoarele ariene Sri, Sol, Soare, Sir, Sire, Messer, Messire, Monsieur. La noi în afară de Soare, îl găsim sub formă pură dar ambiguă de «sur»; sensul imediat de cenuşiu 167

indică mai degrabă un fel de indistincţie a culorilorin excelsi: Cer Sur, cal sur, vultur sur. E un fel de culoare a Eterului şi a Tăriei. E posibil deci, ca termenul «cal sur» să însemne în fapt «cal soare», ce trebuie pus în legătură cu calul năzdrăvan din basme pe care, îl găsim uneori desemnat ca «Bun-Galben-de-Soare». (…) Cum Sur e sanscrit şi Rab arab, s-ar putea ca Sarab să fie un nod, un punct de coincidenţă, semnul unei joncţiuni între tradiţia hindusă, direct ieşită din Tradiţia Primordială (ca şi tradiţiile dacă şi celtică), şi tradiţia arabă, ultima apărută în ciclu. Casta stăpânitoare din Dacia dădea preoţi şi regi. Reprezenta deci mai mult decât brahmanii din India, exclusiv sacerdotali. Sarabii pot fi mai degrabă apropiaţi de ceea ce desemnează în India numele de Hamsa, fiinţe deţinătoare ale ambelor puteri, sacerdotală şi regală, deci în realitate deasupra tuturor castelor.”[6] Apropierea termenilor Sur şi Soareeste foarte evidentă. Căci însuşi semnul grafic al Soarelui în culturile Epocii Bronzului este alb/negru. în mitologie, corbul locuieşte în soare, îşi are cuibul acolo. Mai mult, cioara devine, la orientali, simbolul solar: „în cultura chineză, cioara este de asemenea o pasăre a profeţiei. O cioară cu trei picioare simbolizează soarele, locul în care vieţuia această creatură mitică. Japonezii au adoptat şi ei cioara, ca pe un mesager al zeiţei soarelui, AMATERASu OMIKAMI.”[7] în limba română, cucul e întotdeaunasur,nu alb şi nici gri, ceea ce demonstrează indubitabil, faptul că este vorba de un simbol solar, de o pasăre a ciclurilor. De altfel, culoarea albă este reprezentativă pentru lună, nu pentru soare. Calul alb (argint) este lunar, calul sur este al soarelui. De aceea este foarte prezent în basmele românilor.Sureste reprezentarea luminii şi a întunericului împreună. De aceea, sura devenit simbolul soarelui. Calul sur, cucul sur sunt simboluri solare. Aşadar, atât calul, cât şi reprezentarea soarelui în toate culturile solare de Epoca Bronzului, precum şi păsările solare (cucul, cioara, coţofana) sunt reprezentări schematice ale creuzetului alchimic, unde sunt împreună şi Sulful şi Mercurul, şi Negrul şi Albul. Calul sur este albul şi negrul împreună (şi – şi) – ambiguitatea zeului. Griul este – nici albul, nici negrul (nici – nici). Surul este tabla de şah (şi albul şi negrul). Griul este un abur steril. Aceste simboluri le regăsim în Bastonul cu Nod şi Pasăre. Nu voi specula această formă în care pasărea se contopeşte cu peştele (aerul cu apa) numai în sensul în care acel gol sonor anunţă lumea de dincolo de spaţiu, lumea semnificativă a începutului. Aici, pasărea poate semnifica şi o călăuză a sufletului, acest baston fiind unul cu semnificaţii magice. Este important de observat că bastonul, caduceul, bastonul cu fus, precum şi alte simboluri falice, au rădăcina (măciuca) în polul superior, fapt care trimite la Arborele vieţii, răsturnat, cu rădăcinile în sus şi coroana în jos. Statuile ghemuite ale lui Budha au tălpile îndreptate spre cer. Adam Kadmon este universul, Omul răsturnat cu picioarele în cer şi capul pe pământ. Bastonul zeului celtic Dagda, la unul dintre capete dă viaţă, iar la celălalt ucide. Bastonul cu nod şi pasăre prezintă pasărea cu coadă de peşte aşezată pe rădăcina (nodul) care e aici element superior, polar. în basmele românilor, Făt-Frumos (aici, Sf. Dumitru) se urcă în arborele cu rădăcinile în sus (Arborele vieţii), iar pe măsură ce urcă, trupul lui se micşorează, iar timpul îşi pierde sensul. Când coboară, trupul i se măreşte, îi devine greu şi

168

constată că au trecut pe pământ mii de ani în timpul acestei urcări. „După unsprezece crengi verzi, frunzele au început să fie de aramă strălucitoare. Din toate părţile se auzea cântecul păsărilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri îngereşti. Dar se sperie când văzu că trupul lui se făcuse jumătate de cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continuă să urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu ştia cât timp a trecut, pentru că nu mai era zi şi noapte. Se făcuse şi mai mic, ca un pitic. Mintea îi rămăsese întreagă, ba i se părea mai ageră ca mai înainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele şi se află dintr-odată la crengi cu nestemate. (…) Acum ajunsese ca un vârf de ac; cât va mai fi când va trece crengile cu nestemate? (…) Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a început să-i fie foame. În acelaşi timp, corpul i se făcea din nou mare şi greu, pe măsură ce se apropia de pământ. (…) - Mânăstirea Albă? Hm! Apăi, se zice că ar fi fost o mănăstire ce s-ar fi chemat Albă. Dar asta ar fi fost demult tare. Cu vreo mie de ani în urmă, înainte de potop. - Ce potop, moşule? - Apăi a fost un potop care a nimicit şi a râsâchit totul”.[8]

Bastonul cu nod şi pasăre este foarte aproape, ca simbol, de acest basm românesc, fiind chiar o schemă a acestuia (elementele nodului, în varianta sa dezvoltată, se micşorează spre exterior), sugerând ieşirea din multiplicitate. (Planşele VII-VIII) Trebuie să nu pierdem din vedere, vorbind despre Bastonul cu Nod şi Pasăre din Maramureş, faptul că el are o trimitere directă spre şarpele Kundalini care doarme la baza bastonului. Atunci când e atins de săgeata lui Şiva, el se trezeşte, arde tot în calea lui, urcând pe coloană şi activând toate cele şapte chakre. Ajungând în partea de sus, se uneşte cu lotusul cu o mie de petale SAHASRARA şi se dispersează în unirea cosmică cu lumina, salvând ciclul. în fapt, acest baston, la rădăcina căruia doarme şarpele Kundalini (aici rolul şarpelui îl are peştele), este văzut ca obiect ascensional, polar, vertical. Odată cu terminarea ciclului, acest şarpe se va decanta din nou la baza bastonului, adormind acolo. Naşterea fiind considerată o cădere din cer, aduce cu ea fixarea şarpelui Kundalini, adormit, la baza coloanei fătului. Nu putem evita aici întâlnirea simbolului şarpelui Kundalini cu cel al lui vişnu (purcelul care zace în noroi şi trezit de Şiva se înalţă ca avatar al lui vişnu pentru salvarea ciclului). Iată un alt fel de referire la simbolul şarpelui în mitologia română: „în condiţiile delimitării exprese a câmpurilor simbolice, se restituie liniei şerpuite caracterul abstract. Indecizia lecturii - care, în cazul şarpelui, merge de la recunoaşterea unei simple linii ondulate, până la desemnarea neechivocă a reptilei este datorată construcţiei plastice şi poate, mai ales, prelungirii mai vechiului spirit abstract în arta cu finalitate realistă. Prin însăşi înfăţişarea sa, şarpele se prezintă ca o formă esenţializată, ca o entitate structurală abstrasă din real, ca un vector al unei prezenţe energetice. Neprecizarea capului - un amănunt ce nu e necesar, aici, reprezentării zoomorfe - permite tocmai această ambiguitate morfologică sau, mai bine spus, trecerea valorilor abstracte în perimetrul unor configuraţii simbolice şi, în acelaşi timp, cufundarea elementului evocator al naturalului în plasma abstracţiei. Caracterul nonfinit al liniei şerpuite din ceramica pictată cucuteniană conduce, în chip semnificativ, la asemănarea cu «valul», cu «unda apei», şarpele solidari-

169

zân-du-se, la nivele mitice profunde, cu lumea apelor”.[9] De altfel, pe Bastonul cu Nod şi Pasăre, dar şi pe alte elemente tradiţionale, şarpele apare ori în formă sinuoasă, meandrică, sau sub formă geometrică, în zigzag, cuprinzând în acest fel şi simbolul apei. Linia frântă poate, de asemenea, simboliza, alături de şarpe şi apă (elemente orizontale), şi fulgerul sau ploaia (elemente verticale), hora sau alte elemente vegetale, animale, florale sau minerale. în ceea ce priveşte Bastonul cu Nod şi Pasăre există o opoziţie evidentă între nodul care absoarbe forţele ascensionale ale bastonului şi pasărea de deasupra lui care reprezintă înălţarea sufletului la pol. Aici, funcţia nodului este fixarea orizontalei pe bastonul vertical. Aceasta este şi incontestabila originalitate a Bastonului cu Nod şi Pasăre. De aceea el acoperă funcţia simbolică a celor două mari tradiţii, Hiperboree şi Atlantă. Bastonul cu Nod şi Pasăre se identifică, ca simbol, cu Fusul cu Ţurgălăi din Maramureş. Forma subţiată la vârf a celui din urmă sugerează simbolul păsării (duce uluitor de mult cu Pasărea lui Brâncuşi). Trebuie, totuşi, să nu ne extindem în afara perimetrului propus, amintind că, în primul rând pasărea Hac (Cuc) este, pentru daci, pasărea sufletului, a înălţării la cer: „De data aceasta răspunsul nu poate fi aflat dintr-o singură sursă, însă foarte credibilă şi pertinentă. Este vorba de semicalotele sculptate din calcar descoperite în incinta sacră de la Sarmisegetusa Regia şi la Feţele Albe pe care sunt redate în relief 7 orbite planetare şi pasărea sufletului. Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacică, sunt de 21 cm înălţime, 25 lungime şi 20 cm lăţime. Pasărea sufletului sculptată pe cele două feţe teşite ale semi-calotei este foarte stilizată. Este uşor de recunoscut gâtul păsării împreună cu vârfurile aripilor ridicate spre cer. Contextul în care au fost găsite, precum şi locul în care au fost descoperite spun foarte multe despre semnificaţiile acestor piese. Fiind descoperite lângă cele 7 sanctuare din incinta sacră de la Sarmisegetusa, acest număr, al planetelor, se corelează cu cele 7 orbite sculptate pe semicalotă. Că este vorba de orbitele planetare stă mărturie şi forma bombată a sferei cereşti, identică şi în cazul semicalotelor. Aşadar, în incita sacră sufletul era iniţiat încă în timpul vieţii pentru a ştii riturile şi a cunoaşte parolele pe care le necesită cele 7 vămi planetare. în fiecare din cele 7 sanctuare se desfăşurau rituri de iniţiere pentru ca neofitul să poată trăi veşnic. Sufletul iniţiatului trebuia ca la sfârşit să se poată desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasăre de pământ. Doar pasărea sufletului ştia toate parolele şi doar ea putea străbate toate vămile cereşti. Soluţia dacică a postexistenţei şi a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la această zonă a fost descrisă în mod indirect de către Platon în două din dialogurile sale. Cele două opere se inspiră, o spun toţi comentatorii platonicieni, din religia orfică, o religie tracică, foarte asemănătoare cu cea dacică. Marele filosof al antichităţii spunea în Phaidros (246, a): «Când sufletul e desăvârşit şi bine înaripat se ridică în văzduhuri», iar în Republica scria că: «privite de deasupra marginile (cerurilor) apăreau ca nişte ceruri, în timp ce partea opusă apărea ca o roată continuă» (Mitul lui Er, 616, d-e). Prin urmare, dacii credeau că existenţa sufletului după moarte se desfăşura dincolo de sferele planetare. vehiculul de urcare era pasărea. Prin ritualurile de iniţiere din temple dacii cunoşteau toate parolele de trecere, iar

170

după moartea trupului, sufletul pasăre urca dincolo de toate vămile, nemaiputându-se întoarce. Nimic asemănător în religia romană nu aflăm din toate acestea.”[10] Pasărea noastră, însă, aşezată deasupra nodului se va întoarce doar după începerea următorului ciclu, coborârea ei fiind mărturisită de legătura ei anatomică cu peştele (are coadă de peşte). Dar despre pasărea-peşte sau omul-peşte miturile sunt încă şi mai bogate: „Relatări similare despre zei-peşti care au apărut brusc în rândul oamenilor şi le-au devenit învăţători pot fi găsite şi în alte tradiţii – de pildă legendele indiene despre Matsya, primul avatar al lui vişnu, miturile feniciene cu privire la Dagon, cel care i-a învăţat pe oameni arta irigaţiilor, şi străvechii zei-peşti ai tribului Dagon din vestul Africii. De la Plutarh, ştim că primele reprezentări ale lui Zeus îl înfăţişau ca un om cu coadă de peşte, o imagine care a supravieţuit în mitologia elenă sub chipul lui Poseidon, fratele lui Zeus.”[11] Bastonul cu nod din Maramureş acoperă simbolul Nodului Sacru, fiind în acelaşi timp, atât un simbol polar, falic, ascensional, masculin, cât şi un simbol al Inimii Sacre, al Graalului, prin „golul” din interiorul nodului. El exprimă pe deplin schema articulării celor două mari tradiţii primordiale (Hiberboreene şi Atlante). valorificarea sonoră a nodului, duce cu gândul la bici, a cărui plesnitură, în nodul de la capăt, produce un mic tunet, un mic şoc sonor ce presează golul din nodul biciului, care se strânge prin uriaşa pleznitură. O mini explozie „atomică” se naşte acolo, în locul acela din nod (fulgerul microcosmic). „Materia” golului e obligată la ieşirea din spaţiu şi timp prin „poarta strâmtă”, generată de plesnitură. Nodul Sacru separat de baston este un simbol ce cuprinde în el sinteza tuturor tradiţiilor, constituind şi conservând nucleul Tradiţiei Primordiale. NOTE:

[1]Ioan Petru Culianu,Călătorii în lumea de dincolo, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.110; [2]ibidem, p. 112; [3]Claudiu Târziu,Stâlpii Morţilor şi Pasărea Suflet înFormula AS, anul 2011, nr. 985; [4]Jonathan Black, Istoria Secretă a Lumii, Nemira, 2013, p. 164; [5]vasile Lovinescu,Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Rosmarin, 1996, p. 284; [6]vasile Lovinescu,Creangă şi Creanga de Aur, Cartea Româ-nească, 1989, pp. 320-321; [7]Rowena şi Rupert Shepherd,„1000 de simboluri”, Ed. Aquila, Oradea, 2007, p. 2002; [8]Povestea viei (hiei) culeasă de vasile Popa (1923) la Nicoreşti şi publicată de vasile Lovinescu,Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti,Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, pp.122-126. [9]Constantin Prut,Calea rătăcită: o privire asupra artei populare româneşti,Ed. Fundaţiei Interart Triade, 2012, Timişoara, 2012, p. 197; [10]Dan Oltean,Pasărea sufletului la daci şi la români, înDacia Magazin, nr. 3, aprilie 2003, p. 6. (http://www.dacia.org/mag-2003-03.pdf) [11]Jonathan Black,Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2013, p. 68;

171

Ş TEF AN M ARIŞ

Disperarea impermanenţei

ilosofia lui Emil Cioran este mai aproape de mitologie decât de creştinism pentru că el respinge constant orice credinţă care îl desparte pe om de natură şi care susţine ideea separării trupului de suflet.[1] Ceea ce în mod obişnuit se numeşte religie este, în realitate, o confruntare cu moartea, văzută ea însăşi ca o eliberare din constrângerile existenţei umane. în acelaşi timp fiecare existenţă umană este o dramă profundă, legată în mod esenţial de întruparea divină, o dramă ce reclamă, iniţial, victoria asupra morţii şi care ne aduce, în cele din urmă, în faţa unei morţi purificate de propria-i agonie, de violenţa şi puterile ei htonice. Moartea, afirmă Cioran, este marea Problemă. Dacă există argumente, doar ea le deţine, pentru că „nu există argumente pentru a trăi”.[2] în cazul său, el acceptă să trăiască fără ele, convins, dar (totuşi) nu învins de gravitatea morţii şi a neantului. Moartea e tensiunea maximă, iar virtutea creatoare o include în mod natural. Cioran crede cu tărie că nimic nu poate fi mai prezent într-o conştiinţă omenească decât gândul morţii. Sănătatea, mediocritatea, normalitatea sunt lipsite de experienţa agoniei. Oamenii care intră în această categorie nu sunt conştienţi de unica certitudine, aceea a morţii, „singurul lucru sigur în această lume”[3], astfel că destul de rar este posibilă existenţa morţii ca parte intrinsecă a vieţii. Mult mai simplu este să priveşti moartea ca pe un element exterior care invadează viaţa, distrugândo. în acest mod moartea poate fi evacuată în neaşteptat şi necunoscut, atribuindui totodată soarta noastră asupra căreia nu avem, niciun control: „oamenii sănătoşi, normali şi mediocri, nu au o experienţă a agoniei şi nicio senzaţie a morţii (...), de aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică a firii (...) este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte”.[4]Această incitantă formulare a lui Cioran repune în discuţie chiar concepţia obişnuită despre moarte, pentru că, iată, ne putem pune problema dacă nu cumva şi moartea este prizoniera vieţii. într-o zi prizonierul îl va copleşi şi-l va învinge pe temnicer. Dacă iniţial viaţa închide moartea în graniţele ei, totuşi, în cele din urmă, prizonierul va pune lanţurile pe temnicer, iar acesta va fi nimicit. Din clipa următoare prizonierul va ţinti spre o altă viaţă. Moartea învinge de fiecare dată fără nicio excepţie. viaţa cunoaşte foarte bine prezenţa morţii şi de aceea a învăţat viclenia şi şiretenia propriei supravieţuiri. Ce sens ar avea viaţa fără moarte, se întreabă Cioran, dar şi ce sens are viaţa cu moarte? Pentru că „nu are nicio noimă să spui că moartea este ţelul vieţii. Dar ce altceva să spui?”[5]Atâta timp cât „moartea e tot ce a inventat viaţa mai temeinic până acum”[6]. Când, în una dintre interogaţiilor sale chinuitoare, filosoful se arată total dezorientat faţă de imposibilitatea vieţuirii, sesizăm veşnica circularitate a 172

vieţii şi a morţii: „dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea?”[7]Oricum, indiferent dacă viaţa este subjugată de moarte sau moartea este robită de viaţă nu ne vom putea imagina o lume fără moarte. Moartea este cea care conferă lumii singularitate, care îi stabileşte specificul. Ea impune caracterul de muritor al omului, hotărând limite asupra a ceea ce el poate face şi, evident, pentru cât timp. Dacă este o realitate conştiinţa morţii, atunci este foarte greu pentru om să-şi suporte existenţa cotidiană. Filosoful notează că „unde conştiinţa a căpătat o autonomie de viaţă, revelarea morţii devine atât de puternică încât prezenţa ei distruge orice gen de activitate, orice elan de bucurie şi orice voluptate naturală. Este ceva pervers şi infinit decăzut în a avea conştiinţa morţii.”[8]Suntem profund conştienţi de zbuciumul dureros care însoţeşte gândirea, de greutatea ce apasă sentimentele noastre şi de constrângerea pe care o foloseşte pentru a ne domina pasiunile. Acestea din urmă se află într-o nesfârşită şi absurdă revoltă, care dă fascinaţia vieţii. Nimeni nu ia moartea îndeajuns de în serios, crede filosoful. De aceea el caută să zăbovească cât mai mult în gândul morţii, convins fiind că numai astfel omul îşi va înţelege viaţa şi însemnătatea acesteia. Dacă admite un adevărat criteriu, moartea i-l oferă.[9]Dacă există perfecţiune, evident, tot în ea o află, moartea fiind chiar unica perfecţiune.[10]Dacă există ceva care impune profunzime vieţii, nu vede ce altceva ar adânci viaţa mai mult decât cea mai veche şi apăsătoare dintre spaime.[11]E negaţie absolută? Oferind adevăratul criteriu, unica perfecţiune, profunzimea existenţei, din punctul său de vedere ea este şi ... pozitivă: „Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil”.[12]O anumită parte a fiinţei sale convieţuieşte bine cu moartea, pentru că altfel nu ar scrie, cu ironie macabră, despre prospeţimea morţii: „murim de la începutul timpurilor şi totuşi moartea nu şi-a pierdut defel prospeţimea. Aici e taina tainelor”.[13]Despre moarte privită ca regenerare s-a mai scris, dar nu ezită să repete, cu aceleaşi reflexe de ironie tragică, ce i se potriveşte: „a muri înseamnă să-ţi schimbi modul de a fi, să te înnoieşti...”[14]De viu, îşi trăieşte moartea, experimental, la fel ca iubirea, savurândule cu extremă voluptate: „în dragoste, ca şi în moarte, ne scufundăm, nu medităm asupra lor; le savurăm, le suntem complici, şi nu judecători. Căci orice experienţă neconvertită în voluptate e o experienţă ratată”.[15] Descrierile pe care Cioran le face agoniei morţii sunt, de multe ori, înspăimântătoare. Ele ne plasează extrem de aproape de o realitate pe care încercăm adesea să o ignorăm sau să o înfruntăm numai pentru o clipă. Filosoful este convins că „cine nu a avut sentimentul acelei teribile agonii, când moartea se înalţă în tine şi te cuprinde ca un aflux de sânge, ca o forţă interioară imposibil de stăpânit şi care te domină până la sufocare” atunci, fără îndoială, că „acela nu cunoaşte caracterul demonic al vieţii şi efervescenţele interioare din care răsar marile transfigurări. Este necesară o astfel de beţie neagră pentru a înţelege de ce ai vrea cât mai apropiat sfârşitul acestei lumi”.[16]Ne descoperim, astfel, profund separaţi de zeii antici şi de ineluctabila lor circularitate care leagă viaţa de moarte şi de fenomenele naturii, conferindu-i în acest mod veşnicie. Cioran ne introduce în lumea tensionată a celui care a căzut din această circularitate. El este o fiinţă în întregime însingurată şi disperată, care nu mai are enormul privilegiu al mângâierii date de oglindirea divinităţii, o fiinţă care nu mai poate simţi înrudirea dintre cer şi pământ. un asemenea 173

om nu mai are speranţa nemuririi şi încrederea în mântuire pe care o aduce zeulom. Până la urmă agonia morţii trebuie înfruntată într-o perfectă singurătate, şi acest lucru îl înspăimântă pe om cel mai mult. Singura sa alinare şi-o poate găsi doar în uitare, în absenţa conştientizării, în „acea identificare dintre ceea ce face şi ceea ce consideră a fi adevărat. El este mulţumit cu afirmaţia că percepţia este adevărul”.[17]Or, tocmai percepţia morţii este cea care îi stăpâneşte imaginaţia, iar dorinţele nu-i lipsesc în această privinţă. Astfel, spaţiul morţii ar putea fi, eventual, ales: pe câmpul de luptă sau sub vraja unui astru.[18]Sau moartea ar putea fi un alt „tărâm de exil” pentru cel care va „fi căutat în zadar o ţară de adopţie”.[19]însă ce bine ar fi, exclamă filosoful, dacă ar putea să moară aruncându-se „într-un gol infinit”[20]sau dematerializat „în lumină”.[21]Iar în altă parte îşi exprimă „regretul de a nu fi viaţa din mine (...) o moarte de lumină”.[22]în acest fel moartea reală se poate îndepărta. Cioran scrie ca să-şi descânte de moarte, de alungarea ei. Aici el deprinde o propedeutică, învăţând să se dezveţe de moarte: „trebuie să învăţăm a muri mai rar. De ce n-am folosi toate experienţele prin care uităm moartea sau în care ea ne apare eterică? De ce n-am folosi contopirea în lumină, experienţa integrală a luminii ca o îndepărtare de moarte? Lumina (...) ne avântă departe de timp, de fatalitate şi materie. în ea, uităm de un început şi mai cu seamă de un sfârşit (...)”.[23]Extraordinara formularea lui Cioran în ceea ce priveşte „contopirea în lumină”, adică uitarea începutului şi a sfârşitului (deci a morţii), pentru că aici avem o uimitoare similaritate cu modul în care faimoasa teorie auniversului superluminosa fizicianului Roger Dutheil descrie fenomenul morţii şi trecerea într-o altă lume sau într-o altă dimensiune. Extinderea teoriei relativităţii la particulele luminoase (tahionii) l-a condus pe Dutheil la o viziune tripartită a universului: universul subluminos, unde timpul se scurge guvernat de separabilitate şi cauzalitate; universul luminos sau zidul de lumină, graniţă ce delimitează cele două universuri; iar cel de-al treilea, universul supra-luminos, în care timpul nu se mai scurge, dirijat de instantaneitate, eternitate, non-separabilitate şi a-cauzalitate. în teoria lui Dutheil[24], universul superluminos ar fi zona originară din care orice conştiinţă individuală emerge, în clipa naşterii, pentru a evolua în cadrul unei experienţe a încarnării într-un corp supus câmpului gravitaţional subluminos. Ea s-ar putea întoarce acolo fugitiv, după cum notează omul de ştiinţă francez, cu ocazia unui accident de genul NDE[25]sau orice alt gen de experienţă „mistică”, însă re-integrarea totală se poate împlini numai în momentul veritabilei morţi a corpului fizic. Atunci conform acestui model avansat de Dutheil, înţelegem mult mai bine ideea cioraniană de „contopire în lumină” ce reprezintă, în fapt, o „îndepărtare de moarte” şi o revenire în universul primordial (universul supra-luminos). Intuiţie extraordinară a filosofului care, iată, primeşte confirmarea din partea teoriilor fundamentale din fizica de astăzi. Când Cioran afirmă că „a vedea moartea cum se întinde peste această lume” înseamnă a ne plasa „dincolo de posibilitatea lacrimilor şi a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme”[26], atunci trebuie să ne întrebăm unde ne aflăm. Ca oameni nu vom putea fi niciodată dincolo de lacrimi; doar moartea ne eliberează de ele, atunci când a nimicit viaţa şi ne lasă tăcuţi şi indiferenţi. Suntem dincolo de lacrimi când moartea devine masivă şi copleşitoare. Există un anumit prag al suferinţei şi al morţii care ne anulează facultatea de a simţi şi de a comunica, astfel încât 174

nu mai suntem preocupaţi nici de viaţă, nici de moarte, înţelegând că suntem parte a unui mecanism pe care am refuzat să-l acceptăm ori am dorit să-l eludăm. Cioran nu doreşte să fie privit ca un filosof, el caută doar să ne fie o umilă călăuză în călătoria sa de la viaţă la moarte; nu are nevoie de discipoli, bucurânduse că poate fi însoţitor pentru atâţia oameni ai îndoielii. Reacţionând vehement faţă de valorile pe care le-a întâlnit, faţă de raţionalismul lumii contemporane, s-a decis să urmeze un alt drum. Lăsându-se purtat de instinct, şi-a proclamat mânia faţă de Dumnezeu pe care nu îl crede nici bun, nici drept. Ipocrizia credinţei automate îl revoltă; credinţa neclintită într-un univers logic şi raţional îi produce o nebunie chinuitoare care nu-l părăseşte nicio clipă. Nu este nicio reconciliere între răul ce a cuprins existenţa şi căutarea disperată şi inutilă a dreptăţii şi compasiunii. Clamarea dreptăţii nu este decât o altă nebunie ce pune stăpânire pe om. Orice minte pătrunzătoare este provocată de un Haos primordial (universul supra-luminos?) care se află la fundamentul existenţei, ţintuit pe loc de cele opuse, dar, uneori, izbucnind înfricoşător înspre noaptea ucigătoare. Astfel, scrie Cioran, putem privi „viaţa ca pe o lungă agonie şi ca drum înspre moarte” nefiind altceva „decât o altă formulare a dialecticii demonice a vieţii, după care aceasta naşte forme pentru a le distruge într-o productivitate iraţională şi imaterială. Iraţionalitatea vieţii se manifestă în această expansiune debordantă de forme şi conţinuturi, în această pornire frenetică de a substitui aspecte noi celor uzate (...)”[27]Ce poate fi această dialectică demonică a vieţii, ce acţionează dincolo de legile necesităţii, care le elimină şi ajunge la iraţionalitate, căutând să descopere în aceasta calea înspre misterul omului? Misterul omului este creaţia morţii, acea conexiune primordială dintre viaţă şi moarte. Nimic nu ne permite să ignorăm că moartea acompaniază viaţa în fiecare aventură pe care aceasta o încearcă. viaţa reprezintă realizarea faptului că reuşitele şi nereuşitele sale depind de moartea care este prezentă în ea. Această putere nu este numai exterioară, ci şi interioară. Ea nu poate fi exorcizată; nicio forţă din Cer ori de pe Pământ nu o poate elimina. înfăţişarea ei este demonică; însăşi legătura ei cu viaţa constituie o dialectică demonică. Dialectica indică o dependenţă, însă una total nedeterminată, neconfigurată şi arbitrară. Nicio lege, nicio necesitate nu guvernează legătura dintre viaţă şi moarte. Dacă viaţa este ţinută în captivitate de către moarte, atunci „prezenţa morţii introduce un element de neant în fiinţare”.[28]Această prezenţă a neantului loveşte existenţa; este un şoc teribil, uneori devastator, dar totuşi viaţa îşi reface echilibrul şi trimite moartea în graniţele ei . Putem oare accepta ideea că „imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, dovedind prin aceasta că prezenţa morţii nu are alt sens decât să actualizeze progresiv drumul înspre neant”.[29]O judecată dificil de acceptat. De ce trebuie, oare, să fim de acord cu această victorie, de ce să-i lăsăm neantului dominaţia asupra vieţii, stăpânirea asupra valorilor ei? Şi totuşi, de ce n-am face-o de vreme ce ştim cât sânge a însoţit istoria umanităţii. Adevărata credinţă a lui Cioran oscilează permanent între două stări bine determinate: „iniţierea întru neant” şi „ridicolul de a fi viu”. Reformatoare prin excelenţă, atitudinea sa în faţa morţii exacerbează privilegiul de a fi disperat. Filosoful accede la „conştiinţa morţii intravitale”[30]şi trăieşte pe cont propriu, într-o singurătate totală, deznădejdea acestei revelaţii. Reforma morţii pe care o experimentează Cioran în cărţile sale îşi are originea în incertitudinea pură şi disperare, 175

componente esenţiale în această arhitectură a suferinţei pe care o construieşte filosoful. Gândul morţii cu miros de „sânge şi carne” impune o acuitate de început de lume a privirii, cu acel amestec de detaşare, mirare şi dezinteres ce îl fac pe gânditor să vadă totul ca manifestare simultană a plinului şi a golului, ca eternă unduire. Civilizaţia începe prin mit, adică printr-o „închidere”, în fond, prin autodezarmarea în definitivări, aceeaşi civilizaţie sfârşeşte, crede Cioran, în îndoială, în deschiderea nesăbuită, în sensul nesupunerii, obţinută prin înlăturarea credinţelor şi speranţelor. Promisiunea eternităţii odată abolită, deschide calea adevărului, adică a disperării. Emil Cioran refuză tabuizarea morţii; aceasta nu trebuie să fie abordată cu discreţie şi nici cu jenă, pentru că numai astfel oamenii se pot ridica de la rangul de muritor la cel de muribunzi. Diferenţa este esenţială: muritorul, pe jumătate ignorant, înaintează spre clipa finală într-o stare de somnolenţă şi abulie. Pentru un muribund toate lucrurile sunt dintr-o dată departe şi învăluite în adevărata lumină. El se află sub presiunea „teribilei agonii” clipă de clipă. Lumea de apoi se transformă într-o simplă promisiune fără consistenţă şi credibilitate. Moartea primeşte substanţă, iminenţa ei anulează spaima. Starea de veghe implică disperare, deci forţă. viaţa ca o agonie e o dureroasă victorie. Muribundul îşi continuă agonia primindu-şi forţa de la prospeţimea inalterabilă a morţii, iar vorbele sale sunt reflexele suferinţei. Pentru muritorul de rând moartea este un dat de o implacabilitate care o face transparentă, adică invizibilă şi incapabilă să valoreze clipa care trece. Doar pentru cel ajunspe culmile disperăriimoartea are corporalitate. Mai mult chiar, substanţa morţii dobândeşte plasticitate, permiţând forme şi tipare într-o metamorfozare uimitoare a raportului de forţe; până la urmă, cel dominat de disperare va ajunge să-şi domine propria moarte. Atunci când gânditorul afirmă că „filosofia este o artă de a-ţi masca sentimentele şi chinurile lăuntrice”[31], ce altceva am putea aştepta de la filosofie dacă nu un răspuns dat realităţii morţii. Moartea se află dincolo de cunoaştere, este graniţa pe care cunoaşterea nu o poate surmonta. Moartea îngrădeşte filosofia şi pune capăt căutării de către aceasta a cunoaşterii. Cunoaşterea ori îşi declară eşecul în înţelegerea Haosului abandonându-se indiferenţei, ori imaginează o credinţă potenţial capabilă să folosească cunoaşterea pentru a devoala drama care l-a eliberat pe om de moarte. O asemenea filosofie pretinde reconcilierea dintre credinţă şi raţiune, forţând moartea să intre între graniţele raţiunii, ale unei raţiuni sinonime cu revelaţia. în ce mod am putea evada din agonia care se aşterne continuu în timp şi spaţiu, hrănită de natura muritoare a omului şi de moartea lui? Iată o întrebare obsedantă care trebuie mereu reiterată. BIBLIOGRAFIE: Cioran, Emil,Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993 Cioran, Emil,Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990 Cioran, Emil,Sfârtecare, trad. vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 Cioran, Emil,Tratat de descompunere, trad. I. Mavrodin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 Dutheil, Robert, Brigitte Dutheil,L'homme superlumineux, Ed. Sand, Paris, 1990 Kluback, William,Vălul morţii, în W. Kluback, M. Finkenthal,Ispitele lui Cioran, trad. A. Arvatu, C. D. Ionescu, M. Moise, Ed. univers, Bucureşti, 1999 Petraş, Irina,Ştiinţa morţii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995 176

NOTE:

[1] William Kluback,Vălul morţii, în W. Kluback, M. Finkenthal,Ispitele lui Cioran, trad. A. Arvatu, C. D. Ionescu, M. Moise, Ed. univers, Bucureşti, 1999, pp. 145-148 [2] Emil Cioran,Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 14 [3] ibidem, p. 59 [4] ibidem, p. 34 [5] Emil Cioran,Sfârtecare, trad. vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 153 [6] ibidem, p. 167 [7] Emil Cioran,Pe culmile disperării, op. cit., p. 35 [8] ibidem, p. 36 [9] Emil Cioran,Tratat de descompunere, trad. I. Mavrodin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 20 [10] idem, ,Sfârtecare, op. cit., p. 81 [11] idem,Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 57 [12] idem,Despre neajunsul de a te fi născut, trad. Fl. Sicoie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 11 [13] idem,Mărturisiri şi anateme, trad. E. Marcu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 135 [14] ibidem, p. 141 [15] idem,Ispita de a exista, trad. E. Marcu, Ed. Humanitas, 1992, p. 193 [16] idem,Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 37 [17] W. Kluback, M. Finkenthal, op. cit., p. 147 [18] E. Cioran,Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 137 [19] idem,Silogismele amărăciunii, trad. N. Bârna, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 119 [20] idem,Pe culmile disperării, op. cit., p. 27 [21] ibidem, p. 31 [22] idem,Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 13 [23] ibidem, p. 56 [24] Robert Dutheil, Brigitte Dutheil,L'homme superlumineux, Ed. Sand, Paris, 1990, pp. 10-28 [25] Experienţă în apropierea morţii [26] E. Cioran,Pe culmile disperării,op. cit., p. 37 [27] ibidem, p. 38 [28] ibidem, p. 41 [29] ibibem, p. 41-42 [30] Irina Petraş,Ştiinţa morţii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 180 [31] E. Cioran ,Pe culmile disperării, op. cit. , p. 44

177

H O RIA M uN TEN uŞ

O observaţie pentru o corectură necesară: data naşterii şi data comemorării lui Mihai Eminescu MIHAI EMINESCU: 1 IANuARIE 1850 – 27 IuNIE 1889, după calendarul gregorian (stil nou) 20 DECEMBRIE 1849 – 15 IuNIE 1889, după calendarul iulian (stil vechi)

onform declaraţiei Poetului, la înscrierea lui în Societatea ”Junimea”, probată de olograful său aşezat în registrul societăţii, conform mărturiei surorii sale, Harieta (Henrietta) şi a unei însemnări pe care tatăl lor, căminarul din Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, însemnare despre care a vorbit Matei, fratele poetului, a aşezat-o pe Psaltirea sa: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihail”. Sfântul Ignatie Teoforul se celebrează, în Biserica Ortodoxă pe 20 Decembrie. Mihai Eminescu s-a născut, conform calendarului iulian, pe 1 ianuarie 1850, ziua echivalentă în calendaru gregorian. De Sfântul Ignatie, popa din Ipoteşti era ocupat, după obicei, cu tăierea porcului şi cu pregătirile de Crăciun. Când, în acea zi, căminarul i-a dat vestea naşterii fiului său, popa i-a răspuns că nu mai are loc în catastiful naşterilor (Biserica se ocupa atunci de evidenţa naşterilor şi a deceselor), dar că, după Sărbătorile de Iarnă, o să meargă la Protopopiat să ia un nou catastif. Popa din Ipoteşti înregistrează naşterea poetului pe data de 15 ianuarie 1850, probabil ziua în care a ridicat catastiful. O eroare a popii din Ipoteşti a făcut ca, la eliberarea actului de naştere, să fie trecută această dată. Actul va fi prezentat de către Eminescu la înscrierea în diferitele şcoli şi la angajare. unii dintre marii cercetători ai vieţii şi operei lui Mihai Eminescu au preferat să folosească data naşterii lui Eminescu 15 ianuarie 1889. Oricâte bănuieli, supoziţii, suspiciuni sau intuiţii am avea, nu ne putem explica motivele care i-au determinat să facă lucrul acesta. Data morţii sale, consemnată în calendarul vechi, iulian, 15 iunie 1889 (calendar după care se conducea, la acea vreme, Statul Român Ortodox) corespundea datei de 27 iunie 1889 din calendarul gregorian pe care îl foloseau, şi atunci, Statele Occidentului Catolic.

178

La 1 aprilie 1919, Statul Român Ortodox a adoptat calendarul gregorian. Nu se poate comemora Mihai Eminescu pe data de 15 iunie a calendarului gregorian câtă vreme el a murit pe data de 15 iunie din calendarul iulian. Dacă îl comemorăm pe data de 15 iunie, după calendarul gregorian, înseamnă că îl comemorăm pe data de 2 iunie calendarul iulian. Conform acestui calendar, Eminescu nu a murit pe 2 iunie 1889, ci pe 15 iunie 1889. Autorităţile academice, forurile universitare, elitele intelectuale, precum şi paraziţii culturii precum şi tot poporul neştiutor, spoitorii, cadrele didactice de pe întinsa şi scumpa noastră patrie, elevii învăţaţi şi cei dezvăţaţi, studenţmea hipsteristă cultă dar şi cea incultă, liberalimea progresistă, pecerimea, editorii, fumurii sau nu, librarii, activştii de partid, talk-shaw-iştii savantlâcurilor, yes-mann-ii cu figuri şi fără, miliţienii de toate culorile, buticarii, bugetarii lâncezi sau isterici, stipendiaţi şi sinecuriştii, livizii din ambasadele şi din centrele culturale româneşti de pe întreaga planetă, funcţionarii, cu sau fără fiţe, din primăriile înduioşătoare, dar şi din celelalte tipuri de instituţii, mai mult sau mai puţin lacrimogene, administratorii de blocuri, uniunile de creatori, liberi şi în gesturi şi în expresii, blogerii entuziaşti dar şi cei melancolici, blogeriţele cu sau fără rochiţe, generic pentru ”tot cartierul”, exclamă şi declamă, în fiecare an, pe 15 iunie gregorian, MOARTEA LuI MIHAI EMINESCu.

179

G EO RG E P ETRO v AI

Momente referenţiale în multimilenara cultură chineză

rimul moment sau, mai exact, primul punct nodal în cultura chineză este desigur poezia sa antică, intrată în literatura universală prin antologia de poezii populare Cartea cântecelor(colecţie de poezii apărute în secolele xIvII î.e.n.), iar în secolul vIII e.n. (începutul renaşterii chineze), copios completat de poezia cultă a doi străluciţi poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi Du Fu sau Tu Fu, cel care prin profunzimea sentimentelor artistice, realismul viziunii (nedreptăţi sociale, grozăviile războaielor), ca şi prin forţa expresiei, continuă să fie considerat cel mai mare poet chinez al tuturor timpurilor. în Prefaţala romanul Călătorie spre soare-apune (Biblioteca pentru toţi, 1971), Corneliu Rudescu este de părere că „La fel ca proza tuturor popoarelor, proza chineză a apărut şi s-a dezvoltat mult mai târziu decât poezia, care pretutindeni a fost prima formă de creaţie artistică”. Aşa este, dar cu toate astea, încă din secolele III-Iv e.n., în China antică circulau oral o serie de mituri şi legende, care mai târziu au fost culese şi scrise într-o formă literară: Cartea munţilor şi a mărilor, Cartea apelor şi Cartea regelui Mu. Căci era epoca povestitorilor şi, aşa cum ne informează acelaşi C. Rudescu, „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei”. în plus, aceştia (în Amintiri despre cele petrecute în Hangdjou în secolul 13, se spune că aici existau nu mai puţin de 93 de povestitori faimoşi, dintre care 52 maeştri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume), aceştia, deci, nu numai că, pentru a fi lesne urmăriţi de ascultători, povesteau în graiul poporului, dar – pentru ca firul povestirii să fie închegat şi curgător – îşi pregăteau textele în scris. Toate aceste texte au fost numite huapănşi, cu timpul, multe dintre ele au fost adunate şi publicate în antologii precum Povestiri populare din capitală, Povestiri ca să ia oamenii aminte şi Povestiri pentru a deştepta oamenii. Cum între scurtele istorioare din secolele III-Iv e.n. şi povestirile de proporţiile romanului din această perioadă este o mare diferenţă, iată că genul literar al povestirilor populare chinezeşti înregistrează acel considerabil progres ca întindere şi acţiune, din care în mod firesc se vor ivi primele romane. Astfel, Povestiri din perioada Sinan Hă, îndeosebi cu partea sa privind răscoala din anul 1122 de sub conducerea lui Sun Tzian de pe teritoriul actualei provincii Şandun, constituie principalul izvor de inspiraţie pentru Şi Nai-an, autorul romanuluiPe malul apei, iar Călătorie după sutrele budiste a călugărului Süen Dzang în timpul dinastiei Tang, va fi aşezată de marele scriitor u Ceng-en la baza romanului său fantastico-alegoric Călătorie spre soare-apune. De precizat că majoritatea povestirilorhuapăndescriu viaţa aşa cum era în epoca 180

respectivă, cu prostia şi incorectitudinea judecătorilor, cu neomenia şi lăcomia dregătorilor, cu lupta potentaţilor pentru putere şi enormele suferinţe provocate de războaie celor mulţi şi săraci, dar şi cu faptele eroice ale răsculaţilor. Şi încă două precizări, după care voi trece la următorul moment nodal din cultura chineză: a) în paralel cu saltul valoric înregistrat de povestirile populare, în proza cultă chineză apare nuvela artistico-literară (ciuanţi), care, îndeosebi în secolele vIII-Ix, atinge un înalt nivel al dezvoltării ei. (Doar câteva cuvinte despre caracterul contemporan al subiectului majorităţii nuvelelor: Fiind primele produse din proza chineză închegată, în ele nu numai că locul şi momentul acţiunii sunt întotdeauna indicate, dar este înfăţişată şi viaţa păturii din care făceau parte scriitorii, cărturarii, slujbaşii şi mica moşierime.) b) Dacă secolele xII-xIII au reprezentat epoca de aur a povestirilor, cu siguranţă că epoca dinastică Ming (1368-1644) constituie perioada de dezvoltare a economiei (călătorii pe mare şi uscat în ţinuturi îndepărtate şi cu mult înaintea marilor descoperiri geografice ale europenilor, intense schimburi comerciale cu India, Persia etc.), precum şi epoca de aur a romanului chinez.

* Iată de ce consider eu că al doilea moment nodal în cultura chineză după amintita strălucire datorată poeziei, nu poate să fie decât splendidul roman de aventuri şi de înaltă ţinută artistică Pe malul apei, roman a cărui paternitate îi este atribuită de istoriografia contemporană chineză lui Şi Nai-an (1296-1370). Prin urmare, un contemporan al lui Giovanni Boccaccio. Aşa cum spuneam mai sus, romanul se inspiră din faptele de vitejie ale răsculaţilor (în carte li se spune tâlhari) întăriţi la Lianşanbo (Mlaştina Muntelui Lian) mai întâi sub conducerea lui Ciao Gai, apoi sub cea a lui Sun Ţzian, fost grămătic judecătoresc. Deoarece până la noi au ajuns numeroase variante ale romanului Pe malul apei, toate masiv interpolate, istoria literară reţine ca autentice doar tipul A cu 70 de capitole şi tipul B cu 120 de capitole. Cu următoarele două menţiuni: 1) Tipul A este mai apropiat de forma originală, întrucât critica literară a dovedit fără putinţă de tăgadă că cele mai multe dintre capitolele variantei B nu prezintă interes decât pentru istoria literară, ele fiind fie adăugiri operate de redactorii ediţiilor mai recente, fie prelucrări, amplificări şi subîmpărţiri arbitrare ale capitolelor din varianta A; 2) Fără excepţie, toate ediţiile chineze moderne şi traducerile europene ale romanului Pe malul apei, au la bază varianta A. Cum cartea nu are unitatea şi cursivitatea romanului de mai târziu, textul ei fiind diluat de frecvente repetiţii, iată motivul pentru care ea însumează peste 1250 de pagini chiar în varianta scurtă cu 70 de capitole. Pentru varianta românească (romanul a apărut în anul 1963 la Editura pentru Literatura universală), tălmăcitorii Ştefana velisar-Teodoreanu şi Andrei Bantaş nu doar că utilizează ediţia a II-a a traducerii engleze sub numele All Men Are Brothers (Toţi oamenii sunt fraţi), traducere efectuată în anul 1927 de scriitoarea Pearl Buck 181

după varianta chineză în 70 de capitole, dar din cauza repetiţiilor de care aminteam mai sus, respectiva traducere românească a ales să publice doar 15 capitole succesive (capitolele xII-xxvI), considerându-se – aşa cum se precizează în secvenţa Din partea editurii– că „Acestea cuprind câteva dintre episoadele cele mai reprezentative, atât din punct de vedere tematic, cât şi din punct de vedere artistic, şi, având strânsă legătură între ele, prezintă avantajul că înţelegerea lor nu este condiţionată nici de lectura capitolelor precedente, nici de aceea a capitolelor ulterioare”. Cu ajutorul numeroaselor personaje recrutate din toate straturile lumii satelor şi oraşelor chineze, Şi Nai-an ne oferă o imagine panoramică a societăţii feudale din China începutului celui de-al xII-lea veac, cu multă măiestrie artistică scoţând în evidenţă contrastul izbitor dintre însuşirile moral-spirituale ale vârfurilor ierarhiei feudale (lăcomia, zgârcenia, corupţia, cruzimea) şi cele ale oamenilor de rând (curajul, dărnicia, cinstea, curăţenia sufletească). Iată, de exemplu, cum descrie autorul mentalitatea şi năravurile generalizate ale societăţii feudale chinezeşti din acele timpuri: „Pe vremurile acelea de demult era foarte uşor să ajungi dregător, dar mai greu să fii în slujba unui dregător. Şi de ce era aşa de uşor să ajungi dregător? Pentru că în vremurile acelea oamenii ticăloşi aveau multă putere pe lângă împărat şi se gudurau pe la curte, împlineau toate poftele împăratului şi aşa, prin linguşiri, izbutiseră să fure puterea din mâna împăratului şi s-o ţină pentru ei. Şi dacă un om nu era ruda lor, ei nu vroiau să-l lase să ajungă slujbaş decât numai în schimbul unor bani buni plătiţi de el”. N.B. Extraordinar! Parcă Şi Nai-an ar fi avut sub ochi starea de lucruri din România postdecembristă... Fireşte că simpatia autorului (şi a cititorului totodată, graţie harului de care autorul dă dovadă) se îndreaptă spre galeria celor „treizeci şi şase de stele ale cerului şi cele şaptezeci şi două de stele ale pământului”, aşa cum metaforic sunt numite personajele din tabăra răsculaţilor de la Lianşanbo, precum: Ciao Gai, u Iun sau Marele-înţelept, Gun Sun Şen sau Balaurul-Norilor, Liu Tan sau Diavolul-cu-capulroşu şi, desigur, cei trei fraţi Iuan de pe malul lacului, ce astfel ne sunt înfăţişaţi de Şi Nai-an: Iuan-al-Doilea sau Nemuritorul, Iuan-al-Cincilea zis viaţă-Scurtă şi Iuanal-Şaptelea, poreclit Regele-diavolilor-fioroşi”. Din Capitolul 11 până la sfârşitul versiunii româneşti (Cap. 15), atenţia autorului se îndreaptă spre u Sun, eroul preferat al tineretului chinez până şi în zilele noastre, îndeosebi pentru memorabila scenă în care de unul singur şi practic cu mâna goală, izbuteşte să ucidă fiorosul tigru de la trecătoarea Ţzin-ian-gan. în pofida numărului mare de personaje (unele doar amintite, altele de-abia schiţate) şi a tehnicii de narare utilizată („De aici firul povestirii se desparte în două”, este la un moment dat înştiinţat cititorul), autorul reuşeşte să menţină interesul acestuia mereu treaz nu numai prin forţa talentului său (fluenţa narării, uşurinţa individualizării personajelor din câteva trăsături de condei, simplitatea cuceritoare a limbii împănate cu vechi proverbe), ci şi prin acel „cititorul va afla în capul următor” de la sfârşitul fiecărui capitol, delicios şiretlic artistic, care mai târziu va fi cu mult succes utilizat de u Ceng-en în Călătorie spre soare-apuneşi de Cao xue-qin în Visul din pavilionul roşu.

182

* Indiscutabil că următorul moment referenţial din cultura chineză se datorează acelei splendide creaţii intitulată Călătorie spre soare-apune, despre care acelaşi Corneliu Rudescu afirmă în finalul sus-amintitei prefeţe că „este fără îndoială, una dintre marile cărţi ale omenirii”. O spun din experienţa mea: Deoarece prima citire a romanului lui u Ceng-en se face dintr-o suflare, cu acea grăbită poftă stârnită de mereu prezentul fantastic (la propriu şi la figurat), de-abia la a doua lectură atentă ai şansa să constaţi că aprecierea lui Rudescu este întru totul întemeiată. Căci la o lectură superficială, enorma carte cu 100 de capitole a lui u Ceng-en poate părea doar un roman fantastic, şi cam atât, când de fapt – prin mijloacele artistice întrebuinţate de autor – el este nu doar profund realist, ci şi cu adevărat unic în maniera de reflectare a realităţilor din epocă. Iar unicitatea romanului, ne asigură C. Rudescu, „rezultă dintr-o pluralitate de elemente originale, pe care le putem astfel defini: tehnica fanteziei plauzibile, satira alegorică, stilul personal folosit şi caracterul profund popular al romanului”. Fără a intra în detalieri de prisos pentru scopul urmărit în această lucrare, fac numai precizarea că u Ceng-en realizează efectul de fantezie pluzibilă prin tehnica înzestrării numeroşilor săi eroi fabuloşi de pe pământ şi din ceruri cu trăiri interioare întru totul omeneşti, că recurge la satira alegorică, mai exact că alternează satira cu metaforele şi alegoriile pentru a realiza substratul social al cărţii (demascarea vieţii plină de privaţiuni a poporului chinez în lunga perioadă feudală brăzdată de răscoale ţărăneşti), că într-o epocă în care majoritatea creaţiilor literare erau elaborate în limba clasică, o limbă complet necunoscută pentru omul de rând, el şi-a scris capodopera Călătorie spre soare-apune în limba chineză vorbită la acea vreme, astfel – prin împletirea prozei cu poezia, mitologia, folclorul, istoria, descrierile inspirate, cugetările filosofice şi proverbele din vechime (Iată o frumoasă coincidenţă: Proverbul „un oaspete nu trebuie să supere două gazde” apare exact în aceşti termeni şi în romanul Pe malul apei!), astfel, zic, el reuşind crearea unui stil complet nou şi că, în sfârşit, romanul are un caracter profund popular nu doar pentru faptul că cea mai mare parte din acţiunea lui se petrece în lumea satelor, ceea ce ilustrează repulsia autorului faţă de corupţia oraşelor, ci mai ales prin aceea că a fost scris în limba poporului cu scopul clar ca lumina zilei de a-i putea descrie suferinţele şi năzuinţele, iar poporul la rândul lui să-l poată citi şi înţelege. Şi dacă cineva mai are îndoieli că acest fermecător basm a fost cartea cea mai îndrăgită de chinezi de-a lungul secolelor (u Ceng-en a început lucrul la ea în anul 1570, adică atunci când, sătul până peste cap de umilinţele îndurate şi retras la Huian, era deja septuagenar), iată argumentele lui Corneliu Rudescu că lucrurile stau taman aşa: „Romanul a fost reeditat de mai multe ori; pe baza fiecăruia din cele o sută de capitole ale romanului s-au făcut dramatizări şi adaptări pentru teatrul de marionete şi spectacole de bâlci ascultate şi vizionate de săli pline. Fragmente din roman au fost reproduse în toate crestomaţiile şi manualele şcolare, iar istoricii literaturii chineze îl consideră una dintre cele mai preţioase creaţii literare clasice în proză şi cel mai minunat roman de aventuri fantastice”. Ei bine, dacă cititorul străin, îndeosebi acela neinformat, a fost atras în primul rând de aroma specifică basmului (Călătorie spre soare-apune este tălmăcit integral în 183

1957 în limba franceză, în 1959, tot integral, în limba rusă, prezenta versiune românească cu 30 de capitole urmînd traducerea selectivă în limba engleză din anul 1942), pe când în rândul cititorilor chinezi, este de părere C. Rudescu, faima acestei cărţi unice se datorează „ecoului larg al subînţelesului cu care autorul a folosit personalitatea eroilor şi lanţul isprăvilor lor de basm”. Este adevărat că acţiunea romanului porneşte de la un fapt real – călătoria întreprinsă în India între anii 629-646 e.n. de către călugărul Süen Dzang, cu scopul de a studia budismul la sursă şi de-a aduce compatrioţilor săi textul autentic al Scripturilor budiste. Dar, graţie înzestrării native şi uriaşei culturi a lui u Ceng-en, ce amploare ia acţiunea romanului cu nişte fiinţe suprafireşti, precum delicioasa tripletă formată din Maimuţă-Rîtan-părintele Nisip, care prin iscusinţă, forţă şi devotament specific discipolilor, nu doar că au o contribuţie de prim rang la deplina reuşită a călătoriei călugărului ce-şi ia numele Tripitaka („Trei coşuri” în sanscrită, după cele trei coşuri de sutre primite de la Buddha), ci – prin simbolistică şi nivelul la care-şi împlinesc menirea artistică – aşază cartea în galeria celor mai izbutite realizări de acest gen din literatura universală (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea,Povestea lui Harap-Alb), iar prin măiestria reflectării realităţilor sociale alături de Don Quijote, capodopera spaniolă a satirei sociale cam din acelaşi timp (Cervantes şi-a scris celebra carte între anii 1605-1615). Personajul principal nu este Tripitaka, ci Maimuţa („Drăguţa de Maimuţă”, cum o alintă autorul), adică cea care prin curajul, isteţimea şi ataşamentul de care dă dovadă, îl ajută pe călugărul-pelerin Tripitaka să depăşească toate cele optzeci şi una de încercări aşezate în calea sa de forţele ostile (stihii ale naturii şi diverse duhuri aflate în slujba răului), astfel că ea confirmă din plin marea schimbare suferită după tărăboiul făcut prin palatele cerului şi cele cinci veacuri cât, drept pedeapsă, a fost înlănţuită de Buddha într-un sicriu de piatră, deoarece în timpul acestei lungi şi anevoioase călătorii ea se constituie pentru veşnic nehotărâtul şi plângăreţul călugăr în voinţa ridicată la rangul invincibilului. Cu certitudine că din acest motiv, în anul 1942 sinologul englez Arthur Waley traduce cartea în varianta prescurtată (30 de capitole) cu titlul Monkey(Maimuţa)...

* Din cele spuse până aici, lesne se poate deduce că următorul moment referenţial din cultura chineză se cheamă Visul din pavilionul roşu, romanul fluviu cu care se încheie multiseculara literatură clasică chineză. Căci autorul Cao Zhan, cunoscut în cultura chineză şi universală sub pseudonimul Cao xue-qin (în Capitolul v al cărţii aflăm că termenul qin desemnează un instrument muzical cu coarde), se naşte în anul 1715 (la limita dintre Evul mediu şi epoca modernă) în localitatea Jiangning din nord-estul Chinei, ca membru al unei străvechi familii de înalţi demnitari manciurieni (de la străbunicul Cao Cheng-chan şi până la tatăl Cho Zhao), bunicul făcând parte din cei „nouă dregători cu renume” ai dinastiei. Dar frământările de la Curte se răsfrâng dezastruos asupra familiei viitorului scriitor: tatăl Cao Zhao intră brusc în dizgraţie, este destituit din funcţie, deposedat de avere şi, în anul 1727 (cel de-al cincilea an de domnie al împăratului Yong Zheng) 184

condamnat la moarte. Ruinată, familia va fi nevoită să se mute la Pekin, unde-i rămăsese neconfiscată o mică parte din avere. Dar cum persecuţiile au continuat până la distrugerea completă a familiei, tânărul Cao Zhan ajunge să trăiască de azi pe mâine din vânzarea tablourilor pe care le picta cu atâta măiestrie, încât se spune că însuşi împăratul l-ar fi invitat să-i decoreze palatul şi că acesta, din motive lesne de înţeles, ar fi refuzat. Se cunosc foarte puţine date din viaţa acestui multilateral artist (era şi un foarte apreciat poet, lucru dovedit cu prisosinţă în Visul din pavilionul roşu), care a cunoscut atât prosperitatea, cât şi ruina marii familii nobiliare Cao. De pildă, nu se cunoaşte cu exactitate data la care a început romanul (pesemne că destul de târziu, având în vedere faptul că n-a izbutit să-l termine), în schimb se ştie foarte bine că moartea unicului său fiu în ziua de 12 februarie 1763 l-a afectat atât de mult, încât anul următor a căzut la pat şi a murit. Cronică a decăderii marii familii nobiliare Jia la mijlocul secolului al xvIII-lea, prin extensie a întregii clase nobiliare, romanul oferă totodată informaţii exacte din viaţa autorului, care ajută la completarea golurilor din biografia acestuia. Pe această cale aflăm încă din primul capitol cum Cao xue-qin şi-a impus să scrie cartea, deşi la vremea respectivă deja locuia într-o colibă, „aproape un bordei săpat în pământ”, precizează Ileana Hogea-velişcu în Prefaţă: „Nici scaunul aspru, împletit din nuiele, nici vatra afumată din coliba mea mizeră, acoperită cu trestie, cu pereţii din chirpici şi cu patul legat cu funii, ca să nu se surpe, nu-mi vor stăvili gândurile îndrăzneţe, fiindcă şi vântul dimineţilor, şi luna nopţilor, şi salcia din cerdac, şi florile din grădină mă îmbie să scriu”. Şi aşa începe odiseea acestei neasemuite cărţi, până la versiunea românească cu 39 de capitole (Editura Minerva, BPT, 1975), în excelenta tălmăcire din chineza veche a Ilenei Hogea-velişcu şi a lui Iv. Martinovici. Căci în forma lăsată de Cao xue-qin, cartea cuprindea 80 de capitole, era intitulată Istoria pietreişi, în manuscris, făcuse ocolul Pekinului abia la doi ani după moartea autorului. în anul 1791, deci la aproape 30 de ani de la moartea lui Cao xue-qin, cartea este publicată pentru prima dată de către editorul Cheng Wei-yuan, dar într-o versiune cu 120 de capitole. Târziu în epoca modernă s-a stabilit că cele 40 de capitole suplimentare, la fel ca desăvârşirea romanului şi schimbarea titlului se datorează lui Gao E, prietenul lui Cheng Wei-yuan. Liniar în ceea ce priveşte subiectul şi pictural din punct de vedere compoziţional-artistic, Visul din pavilionul roşueste deodată romanul tinereţii lui Jia Bao-yu (de la naşterea lui miraculoasă cu pietricica în gură, până la călugărirea sa) şi captivanta pledoarie în favoarea mentalităţii daoist-budiste, o mentalitate în conflict deschis cu caracterul dominant al confucianismului din familia chineză în general, din familia aristocrată în special. După cum se ştie, bazele taoismului (tao sau dao se traduce prin cale, drum, esenţă) au fost puse de legendarul gânditor antic Lao Zi (sec. vI î.e.n.) în Cartea despre dao, scriere atribuită lui de către tradiţie. însă discipolul său Zuang Zi va fi acela care imprimă doctrinei o orientare mistico-religioasă şi astfel, la începutul erei noastre, ridică taoismul la rangul de filosofie şi religie. O gândire în care nobleţea spiri185

tului poate fi descoperită doar cu ajutorul iluziei şi visului, altfel spus admiţând aidoma lui Zuang Zi că viaţa este doar un vis. N.B.într-una din celebrele lui ilustrări din Cartea despre dao, Zuang Zi ne spune că odată a visat că s-a transformat în fluture. Adormind, la rândul lui fluturele visează că s-a prefăcut în om, fapt pentru care subtilul filosof se întreabă cine este el la urma urmei: omul care s-a preschimbat în fluture, ori fluturele care s-a transformat în om. Iată de ce încă din primul capitol al romanului suntem înştiinţaţi de Cao xueqin că „în carte voi folosi des cuvintele «vis» şi «iluzie»”, concepte care în credinţa budistă desemnează esenţa vieţii pământene a omului. De altminteri, piatra cu care Bao-yu s-a născut în gură (Bao Yu are înţelesul de piatră nestemată) şi care nu întâmplător la „piciorul vârfului Jinggeng” a fost depistată/întâlnită şi învestită cu puteri miraculoase de către un călugăr budist şi unul daoist, această piatră fermecată, considerată de atotputernica Jia Mu ca fiind însăşi viaţa lui Bao-yu, era de fapt puntea de legătură dintre real şi ireal, moarte şi nemurire, iar Bao-yu – ne spune Ileana Hogea-velişcu – „ca posesor al ei, solul lumii pure a iluziei în lumea pământeană întinată, cel care avea să călătorească pentru a afla în cântecele intitulate Visul din pavilionul roşu destinele marii familii Jia”. Bao-yu fusese predestinat să schimbe ordinea şi severele moravuri devenite obişnuinţă pentru toţi locatarii castelelor Rongguo şi Ningguo (aflăm în al şaselea capitol că numai în castelul Rongguo „trăiau laolaltă mai mult de trei sute de stăpâni şi slugi”) şi, prin cutezanţa gândirii sale, să consolideze dominaţia femeii asupra bărbatului; o dominaţie deja în derulare dacă se are în vedere faptul că toţi bărbaţii cu excepţia lui Jia Zhong, tatăl lui Bao-yu, cad în dizgraţie, că octogenara bunică Jia Mu acaparează puterea spirituală în familie (ei i se dă raportul şi i se ştie de frică), iar Feng Jie pe cea administrativă. Puterea în mâinile femeilor, asociată cu aversiunea faţă de bărbaţi, este una din ideile centrale ale cărţii, pe care Cao xue-qin nu doar că i-o împrumută lui Bao-yu („Faţă de aceste făpturi încerc o mare veneraţie, ca pentru animalele fabuloase ori păsările rare, florile şi ierburile neobişnuite”, se confesează Bao-yu valetului său), dar autorul chiar ţine să i-o transmită cititorului în mod direct şi neechivoc: „Oi fi eu păcătos, recunosc, dar n-am să las să se ofilească neştiute în iatacuri femeile acelea, numai de dragul de a-mi ascunde cusururile”... Iată motivul pentru care, în loc să înveţe canoanele confucianiste şi să-şi însuşească dogmele budiste şi daoiste ca să poată participa la examene pentru dobândirea unui titlu de dregător, Bao-yu se simte cel mai bine în compania femeilor (este, de altfel, nepotul favorit al lui Jia Mu), îşi simpatizează mult de tot servitoarele cu care se înţelege, se lasă atras de farmecul lui Bao-chai, cu care – prin vrerea de neschimbat a bunicii sale – va fi în mare grabă căsătorit, şi meditează la dragostea ceo nutreşte faţă de delicata şi bolnăvicioasa lui verişoară Lin Dai-yu: „Eu n-am decât o singură inimă şi de mult i-am dat-o surioarei Lin. Dacă va veni ea la mine, mi-o va aduce înapoi şi din nou o voi pune în piept”. Dar cum Dai-yu moare chiar în ziua în care Bao-yu este silit de cerbicia altora să o ia în căsătorie pe Bao-chai, din respect faţă de memoria strămoşilor şi, desigur, împins de la spate de stăruinţele deloc blânde ale tatălui său, până la urmă Bao-yu candidează la examenele de stat, reuşeşte excelent (lucrarea lui este remarcată de împărat) 186

şi, mai înainte de-a intra în posesia titlului, fuge de lume şi se dedică vieţii pure de călugăr, singura modalitate prin care are convingerea că o poate regăsi pe Dai-Yu. „Şi astfel, ne înştiinţează Ileana Hogea-velişcu, Bao-yu, dintr-un învins la modul real, devine triumfător în planul «visului». Triumful lui este acela al iubirii asupra datinilor şi a morţii”.

în magistrala lor împletire, trei pârghii artistice contribuie ca Visul din pavilionul roşusă-şi merite cu vârf şi îndesat eticheta de capodoperă: 1) Talentul de povestitor al autorului, care ştie ca nimeni altul să se slujească de miezoasa înţelepciune a proverbelor: „Miriapodele nici când mor nu cad”; „Omul gândeşte şi Cerul hotărăşte”; „Mai degrabă treci marea, decât să intri pe poarta bogătaşilor”; „Bine faci, bine găseşti”; „Zâmbetul nu-l cumperi cu tot aurul din lume”. 2) Splendidele poezii cu ajutorul cărora fie că realizează portrete feminine deo mare prospeţime („un fruct al primăverii e chipul zâmbitor,/ în plete lungi smaraldu-i lucitor,/ Ca sâmburii de rodie, albi dinţii îi zăresc/ Şi buze carminate privirea mi-o răpesc”), fie că într-un singur vers („Năpăstuit e omul prea plin de simţire”) reuşeşte să concentreze o întreagă filosofie a nedreptăţii şi suferinţii. 3) Excepţionalul simţ cromatic de adevărat pictor, pe care-l pune la treabă pentru a descrie, printre altele, bogatele veşminte ale lui Bao-yu: „Purta un veston de brocart de un roşu închis, cu mânecile înguste, brodate cu fluturaşi pestriţi zburând printre flori. O cingătoare colorată, cu franjuri lungi în formă de spic, îi cuprindea mijlocul; peste veston, aruncată, o pelerină de atlas japonez de culoare verde închis, de asemenea tivită cu franjuri. în picioare purta ciuboţele din atlas negru cu tălpile albe”.

* Şi iată-ne ajunşi la scriitorii Lu xun, Mao Dun, Bing xin şi Ba Jin, ceea ce se cheamă literatura contemporană şi, totodată, cel de-al cincilea nod cultural. Fireşte, literatura contemporană (mai exact cea de după 4 Mai 1919) este mult mai puţin cunoscută ca literatura chineză clasică. De ce acest reper cronologic – 4 Mai 1919 – şi nu altul? Pentru că pe fondul demonstraţiilor de nemulţumire vizavi de hotărârile Tratatului de pace de la versailles, care acorda Japoniei drepturi speciale în peninsula chineză Shandong, mişcarea de la 4 Mai a cunoscut o asemenea amploare şi a avut un atare răsunet în toată China, încât a devenit emblema noii literaturi şi culturi chineze. De fapt, germenii acestui vast şi complex proces de înnoire culturală trebuie căutaţi în primul număr al revistei Tineretul nou, revistă ce apare la Shanghai în anul 1915 şi care cere, ne spune Paul Mariş în Prefaţa la romanul Nopţi reci al lui Ba Jin, „cu vehemenţă abolirea literaturii aristocratice, înlăturarea unei literaturi a lamentaţiilor dulcege ale funcţionarilor şi politicienilor rataţi, dar, mai ales, se cerea eliminarea din literatură a limbii clasice (wenyan), devenită o limbă moartă, ininteligibilă pentru marea masă şi accesibilă numai intelectualilor”. Se căuta în acest chip nu doar pe plan estetic ruperea cu tradiţia, ci şi pe plan ideologic, căci confucianismul (esenţa tradiţiei chineze) era făcut responsabil pentru starea de înapoiere a Chinei. 187

Dar, mă rog, ce legătură are literatura cu tagma funcţionarilor şi politicienilor? Are, şi încă una foarte strânsă, dregătorul şi omul de litere unindu-se în una şi aceeaşi persoană, deoarece specificul tuturor examenelor chinezeşti pentru selectarea funcţionarilor mari şi mici, cerea candidaţilor să posede o vastă cultură clasică. Iată motivul pentru care în cele mai multe cazuri personalitatea dregătorului era dublată de cea a artistului. Tot aşa, dacă în Occident politicienii-artişti sunt extrem de rari, în China este o adevărată regulă, faptul acesta fiind cel mai limpede ilustrat de preşedintele-poet Mao Zedong... Deşi nu a făcut parte dintre iniţiatorii mişcării de la 4 Mai, deosebit de reprezentativ pentru Noua Literatură mi se pare Li Feigan, adevăratul nume al viitorului scriitor Ba Jin, întrucât prin întreaga lui operă de nuvelist şi romancier (amintesc trilogiile Dragostea şi Torentul, precum şi romanele Familia şi Nopţi reci), el oferă cititorilor în general, culturii chineze în special un foarte apreciat răspuns la spinoasa şi mereu actuala problemă a raportului dintre tradiţie şi inovaţie.

188

I O AN R O MEO R O ŞIIAN u

Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

ntr-unul din numerele cotidianului francez „Le Nouvel Observateur” publicista Marie Giselle Landes - făcând un paralelism între incertitudinile pe care ni le ridică existenţa cea de toate zilele şi regresul trăirilor psihologice generate de-această stare de fapt – punea un accent deosebit pe refugiul şi închistarea cetăţeanului în sine însuşi, pe imperioasa necesitate de Divinitate. „Tinerilor li se spune că lumea în care trăiesc nu este bună de nimic, că (ea) a pierdut raţiunea de-a fi, că este o lume de oameni singuri, de oameni trişti, de oameni urâţi... Se spune asta de o sută, de două sute, de trei sute de ori pe zi. Şi, deodată, soluţia: trebuie să găsim pe cineva care, investit cu o putere divină, este menit a fi urmat, menit să conducă omenirea întreagă spre noul său destin. Şi, fireşte, acela este Profetul” - nota ea. Trebuie să mărturisesc faptul că respectivul articol m-a pus serios pe gânduri. Apoi, ieşind în stradă, cu groază am constatat că avea deplină dreptate, că încă are deplină dreptate! Constatând continua devalorizare a societăţii, a moralei acesteia între altele, constatând că această Societate nu prea mai are nimic de preţ, nici măcar onoarea, omenia în sine, solidaritatea sau munca, nevoia de închistare în mine însumi a venit ca o salvare, nu ca o soluţie simplă de compromis. într-o lume improprie visului şi poeziei, în care cei îmbuibaţi dar goi pe dinăuntru sunt preferaţi numai datorită conturilor ciudat îngroşate, a maşinilor de lux şi a vilelor crescute ca ciupercile după ploaie nu prea mai pare a fi loc de suflet şi omenie. valorile s-au răsturnat inexplicabil, de parcă am asista la o nouă facere a lumii. De altfel sau într-o altă ordine de idei, cu mentalitatea de „grup ales”, stare care-i caracterizează pe cei din aşa – zisa înaltă Societate, nu se poate lupta făţiş. M-a mirat şi mă miră continua dorinţă de parvenire, pe orice cale şi orice mijloace, fie ele chiar şi mai puţin ortodoxe, a celor aflaţi – vremelnic! – la putere. De fapt, ţinând cont de faptul că vICIuL cel mai puternic care a dominat, care domină încă şi care va mai domina omenirea până la sfârşitul ei este vICIuL PuTERII, nu-mi rămâne decât să conchid că această atitudine de dezinteres faţă de nevoile şi necesităţile Celuilalt, tinde să fie deja o caracteristică a tuturor. Deci, chiar şi a mea! De aici şi până la o refulare interioară nu mai este decât un singur pas. Dar şi acela mic, micuţ chiar! 189

Ce ne rămâne atunci de făcut? încotro să ne îndreptăm atenţia din nou şi paşii? Singura salvare vine atunci chiar din partea Divinităţii, singura care te mai face să te simţi tu însuţi, nestigmatizat şi nedepersonalizatde o continuă regresie a societăţii. Cum se poate ajunge la o astfel de împăcare cu tine însuţi? Nu e greu de aflat! La tot pasul îţi ies în întâmpinare tot felul de Aleşi care-ţi oferă formula „magică”, anume apartenenţa la Sfânta lor Grupare. Şi cum accentul care, bineînţeles pe faptul că EI sunt Singurii pe Calea Cea Bună, că ei sunt Cei Mai Aproape de Cer, adică de Dumnezeu, îţi şi prezintă un soi de Cod valoric la... purtător. unul pe care, cică, dacă îl respecţi cu stricteţe e ca şi semnat biletul de călătorie spre Mântuirea dorită, odată cu depărtarea de impurităţile trăirilor cotidiene. Adică spre-o eliberare deplină din strânsul şi, totodată largul corset existenţial, din demagogia care-a devenit o adevărată trăsătură de bază a actualei societăţi. urmarea? Nimic nu te mai deranjează, nimic nu te mai interesează – în afară de trâmbiţata mântuire, logic! – nimic nu-ţi mai stârneşte senzaţia de victimă, nimic din tot ce te-ar mai putea nemulţumi. Devii imun cumva la devalorizarea leului nostru deja văduvit de coamă, la constatarea lărgirii şi adâncirii gropilor din asfalt, la creşterea galopantă a preţurilor, la spectrul obsedant al şomajului şi al asigurării traiului zilnic. Totul capătă brusc o culoare roz, reconfortantă, lăsând loc numai mulţumirii depline. Asta aduce cu sine statul în casă, când alţii îşi strigă cu voce tare nevoile în stradă, neapartenenţa la clasa politică, când alţii continuă să spere-ntr-o schimbare la faţă a lumii, la fel faţă şi de multe altele, toate reunite sub un singur cuvânt: Dezinteres, Apatie sau Neputinţă. O neputinţă care, dacă ar fi bine înţeleasă, ne-ar sări în proprii noştri ochi, nemulţumindune şi mai mult. Dar nu e aşa! Nu e aşa pentru că acest Joc place, place făcând, la rândul lui, un altfel de joc, al celor aflaţi la Putere, al celor ce nu sunt interesaţi decât de ei înşişi. Conştientizând că nu e nimic de făcut, singura întrebare pe care mai îndrăznesc să mi-o pun e aceea: CE Să FAC? O întrebare pe care şi-o pune fiecare Om, o întrebare care ne frământă pe fiecare dintre noi. Chiar dacă nu vrem să recunoaştem că e aşa.

190

I O AN Ţ IP LEA

Credinţă, Încredere, Autoritate

u toate că noţiunile de putere, competenţă, excelenţă, reputaţie şi prestigiu au fost şi încă mai sunt asociate ideii de autoritate, aşa cum s-a putut lesne observa din analiza anterioară, ele sunt incapabile să exprime esenţa acestui fenomen. Pornind de aici, dacă admitem valabilitatea principiului care ne spune că fără încredere e inutil să vorbim despre autoritate, următorul pas analitic al acestui demers vizează desluşirea semnificaţiilor conceptului de încredere. Or, în scopul de a face analiza cât mai comprehensibilă şi mai convingătoare, pentru moment, vom „pune între paranteze” fenomenul încrederii şi ne vom orienta demersul în direcţia diametral opusă, adică spre neîncredere şi îndoială. Asociată fiind îndeobşte cu ideea exerciţiului critic al raţiunii, îndoiala nu poate fi disociată de zestrea ereditară a conştiinţei cunoscătoare. Aşa cum aflăm din Geneză (3.1-24), dacă în mintea celor dintâi oameni n-ar fi încolţit îndoiala, era imposibil păcatul originar. Dubiul, curiozitatea şi nevoia de certitudine sunt numai câteva din atributele emblematice ale fiinţei umane. Ele nu au fost străine protopărinţilor fiinţei umane, după cum nici nouă, celor de astăzi, nu ne sunt străine. Ca expresie a ignoranţei, egoismului, invidiei şi neputinţei umane, dubiul a însoţit, însoţeşte şi va însoţi întotdeauna omul. N-ar fi exclus că şi din acest motiv îndoiala a străbătut ca un fir roşu întreaga istorie a spiritului uman, reprezentând una din temele perene ale reflecţiei filosofice. Mai mult sau mai puţin programatic, în numele autonomiei gândirii, al căutării adevărului şi al nevoii de certitudine, copilul legitim al îndoielii – exerciţiul critic – a fost „adoptat” de spiritul reflexiv din ştiinţă şi filosofie. La îndoială au recurs nu numai Socrate, Platon, Aristotel ori partizanii scepticismului, ci şi exponenţi de seamă ai filosofiei medievale – Sf. Augustin, N. Cusanus ori Toma d’Aquino – ori savanţi şi gânditori străluciţi ca B. Pascal, F. Bacon, R. Descartes. Şi dacă până la Descartes, cu câteva excepţii notabile, îndoiala nu era cultivată metodic, odată cuDiscursul asupra metodeise inaugurează şi se impune în ştiinţă şi filosofie dubiul metodic ori exerciţiul critic sistematic şi riguros. Numai că spiritul scientist – pozitivist al omului modern, avid de certitudini apodictice, reducând credinţa la o simplă superstiţie ori prejudecată, e incapabil să vadă şi să recunoască faptul că îndoiala însăşi se bazează pe credinţă, întrucât nu poţi ajunge la certitudine îndoindu-te de propria-ţi îndoială! Pe de altă parte, în mod neîndoielnic, acolo unde lipseşte îndoiala şi exerciţiul critic, e de neconceput progresul cunoaşterii. însă, din nefericire, deseori nu reflectăm îndeajuns la faptul că dacă îndoiala e absolutizată şi dacă ea ajunge să se înstăpânească în câmpul moralei, al valorilor şi al relaţiilor interumane, viaţa însăşi poate deveni cel mai cumplit coşmar al nostru. Rousseau, în Emil sau despre educaţie, ne spune relativ acelaşi lucru, căci dacă vrem să ne cunoaştem natura, dacă vrem cu adevărat să ştim cine suntem, nu 191

putem să aflăm fără a recurge la îndoială. însă odată ce ea a fost declanşată, tulburându-se echilibrul lăuntric al fiinţei umane, se naşte o nevoie imperioasă de certitudine, în urma căreia „spiritul se decide, fără voia lui, şi preferă să se înşele decât să nu creadă în nimic”.[1] Aşadar, nevoia de certitudine a spiritului uman e generatoare de stări absolut divergente: pe de o parte, din ea răsare îndoiala care ne va conduce, într-un final, la certitudini, iar pe de altă parte, din aceeaşi nevoie răsare încrederea, rostul şi speranţa noastră. Aşa cum semnalam în Consideraţiile preliminare, din punct de vedere logic şi fenomenologic, substanţa încrederii este ambivalentă. în miezul profund al încrederii vom regăsi deopotrivă certitudinea şi incertitudinea, siguranţa şi nesiguranţa. Numai din jocul lor dialectic trăieşte încrederea, care poate să crească atunci când certitudinea este ridicată, ori poate să scadă atunci când creşte gradul de nesiguranţă. Indubitabil, dacă un membru al relaţiei e suprimat, în locul încrederii răsare fie disperarea, ca stare de nesiguranţă absolută, fie convingerea, ca siguranţă nezdruncinată. Disperarea noastră se naşte atunci când ne mor toate certitudinile, pe când convingerile se nasc numai atunci când dispar incertitudinile. Asemenea lui Ianus Bifrons, siguranţa şi nesiguranţa oglindesc cele două feţe ale unuia şi aceluiaşi fenomen: încrederea. Metamorfozându-se neîntrerupt din una în alta, substanţa încrederii e variabilă, câmpul ei e instabil, graniţele devin permeabile şi difuze din cauza echilibrului dinamic al certitudinilor şi incertitudinilor, iar încrederea fermă despre care se vorbeşte adesea nu e nimic altceva decât o simplă convingere. Convingerile, ca certitudini apodictice, pot fi dobândite fie pe cale deductivă, fie inductivă. A fi convins de adevărul unui enunţ înseamnă a fi sigur, pe baza unor argumente logice sau a unor dovezi empirice valabile pentru oricine, că acel enunţ nu poate fi altminteri decât ceea ce este: adică adevărat. De pildă, în acest moment sunt convins că scriu, proba fiind rândurile pe care le aştern pe hârtie, şi mai pot să cred că ceea ce scriu nu e numai comprehensibil, ci şi convingător. Iar dacă doresc să-mi sporesc certitudinea, am nevoie de confirmarea celor care citesc aceste rânduri. Cu toate că I. Kant ne propune distincţia dintre certitudinea subiectivă, valabilă şi suficientă numai pentru mine însumi, şi cea obiectivă, care e valabilă pentru oricine[2], din punctul nostru de vedere, certitudinea nu poate fi decât subiectivă. în fond, orice tip de certitudine nu este nimic altceva decât expresia conştientizată a unei trăiri, a unei experienţe subiective nemijlocite. Iar orice trăire şi orice experienţă, înainte de a deveni obiectivă, este mai întâi subiectivă. Aşadar, pentru a deveni certitudine obiectivă, orice experienţă subiectivă trebuie confirmată intersubiectiv. în opinia noastră, când o certitudine subiectivă este recunoscută şi confirmată de oricine, ea devine convingere. în caz contrar, ea se numeşte încredere. Mai mult, în funcţie de temeiurile ei, starea de certitudine sau de încredere, ca orice stare subiectivă, comportă diferenţe de grad, stare neîntâlnită în cazul convingerilor. Bunăoară, atunci când nu ştim care este prognoza meteo pentru un interval de timp, certitudinea va fi mult mai redusă decât în cazul în care am acces la acest tip de informaţii. Indubitabil, cu cât deţinem mai multe informaţii în legătură cu un fenomen oarecare, cu atât ne sporeşte încrederea şi certitudinea legate de fenomenul în cauză. 192

Numai că bunăoară Descartes, Kant, Husserl şi, în genere, toţi oamenii de ştiinţă, atunci când se referă la certitudine, au în vedere numai forma sa apodictică. Şi dacă ştiinţa şi cunoaşterea în general nu pot fi concepute fără acest tip de certitudine, viaţa reală reclamă îndeosebi certitudinea subiectivă şi încrederea, ce sunt variabile de la o situaţie la alta şi de la o interacţiune umană la alta. Din punctul nostru de vedere, o viaţă bazată exclusiv pe certitudini apodictice ar fi un nonsens, întrucât vieţii i-ar lipsi... speranţa. Mai aflăm din finalul Criticii raţiunii pure că, în raport cu gradul – mai mult sau mai puţin suficient – şi cu tipul de întemeiere – subiectivă ori obiectivă, judecata omenească parcurge „următoarele trei trepte: părerea, convingerea şi ştiinţa”. Opinia sau părerea e acea judecată „insuficientă atât obiectiv, cât şi subiectiv”, pe când credinţa exprimă o judecată „subiectiv suficientă”, adică întemeiată, „însă obiectiv insuficientă”. în fine, dacă judecata „este suficientă atât subiectiv, cât şi obiectiv, ea se numeşte ştiinţă. Suficienţa subiectivă se mai numeşte convingere (pentru mine însumi), cea obiectivă se numeşte certitudine (pentru oricine)”.[3] Noi credem că, această distincţie este întemeiată numai dacă admitem că putem vorbi de două tipuri de certitudine: una subiectivă şi alta obiectivă. Şi dacă, în plus, mai admitem că certitudinea obiectivă a fost în prealabil o certitudine subiectivă ce a fost recunoscută şi confirmată intersubiectiv, va trebui să recunoaştem că unele certitudini subiective, valabile doar pentru noi înşine, se pot converti în certitudini obiective, cu condiţia ca ele să fie întemeiate, recunoscute şi acceptate de oricine. Iar credinţa, aşa cum ne spune Kant, nu poate fi confundată, sub nici o formă, cu certitudinea obiectivă. De fapt, credinţa intervine numai atunci când şi acolo unde raţiunea noastră este incapabilă să ofere argumente şi certitudini apodictice. Mai mult, credem că, sub nici o formă credinţa n-are nevoie de întemeiere ori legitimare, cu toate că orice credinţă poate fi legitimată şi justificată. Numai în ea putem găsi suportul axiologic al oricărei legitimări. Iar Hegel ne spune că aşa cum viaţa se află în iubire, spiritul se găseşte în credinţă, căci fără credinţă este imposibil de conceput odiseea spiritului uman. Pe de altă parte, şi cu toate acestea în acelaşi registru analitic, N. Steinhardt, în Dăruind vei dobândi, ne reaminteşte că verbul a crede, în sensul său cel mai profund, „nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, a crede pentru că...” Semnificaţia acestui verb, înlăturând orice rezervă şi orice justificare raţională, „vrea să ne spună a crede în ciuda sau cu toate că... El este un verb adversativ, o provocare a spiritului”.[4] Aşa că, în deplin acord cu învăţătura creştină, credem că credinţa este independentă de raţiune şi pentru simplul motiv că judecata sănătoasă şi corectă se bazează pe constrângerile principiilor logice, pe când credinţa nu poate fi gândită acolo unde nu există libertatea alegerii. Ea nu poate fi asemănată cu un stupefiant care ar paraliza raţiunea, aşa cum susţinea Marx, cât mai degrabă cu energia sau hrana vitală a spiritului liber. Deşi e independentă de raţiune, credinţa nu se opune acesteaia, după cum nu se confundă cu iraţionalul. Credinţa adevărată exprimă, aşa cum sesiza admirabil Goethe, dragostea de invizibil şi încrederea în imposibil. în ea, ca şi în fiica sa legitimă – încrederea, se împletesc în mod tainic şi aparent paradoxal deopotrivă siguranţa şi nesiguranţa fiinţei umane. Iar ideea anterioară o regăsim exprimată exemplar, la Marcu 9. 22-25, în 193

tulburătoarea mărturisire – „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” – făcută de părintele copilului epileptic. Relativ indiferentă şi neutră în raport cu certitudinile de tip apodictic, credinţa exprimă angajamentul şi fidelitatea, faţă de idealuri, valori, principii ori fiinţe. Iar dacă facem apel la etimologie, vom constata că alături de verbul credo/credere, care ne sugerează transferul de „credit” simbolic, regăsim şi verbul fido/fidere, având sensul de „ a se încrede”, „a-ţi pune nădejdea”, care ne plasează în acelaşi câmp semantic în care statornicia, consecvenţa şi certitudinea se împletesc organic cu incertitudinea, inconsecvenţa şi nestatornicia. verbele fido/fidere şi credo/credere, în însăşi semnificaţia lor genuină, pun în evidenţă substanţa paradoxală a credinţei, rezultată din conjugarea statorniciei cu nestatornicia. Tocmai această substanţă paradoxală stă la originea provocărilor spiritului, care este somat să-şi asume riscul de a abandona certitudinea în favoarea incertitudinii, de a renunţa la real de dragul idealului, de a căuta invizibilul în detrimentul celor vizibile, de a fi preocupat de lumea de dincolo mai degrabă decât de această lume, de a fi interesat mai mult de împlinirea Binelui decât de propriul bun. Iar dacă asemenea determinări pot fi atribuite credinţei, ele nu pot fi străine celui mai autentic vlăstar: încrederea. Numai că partizanii teoriei alegerii raţionale susţin tocmai contrariul. Ei nu contestă faptul că încrederea ori credinţa implică riscul asumat. Dimpotrivă, ei recunosc acest fapt, susţinând că ele nu pot fi disociate de conştientizarea şi asumarea riscului. însă riscul implică şi posibilitatea, perfect justificabilă raţional, câştigului, dar şi a pierderii. Teoria de care vorbim se bazează pe principiul raportului invers proporţional dintre încredere şi risc. Potrivit acestui principiu, încrederea trebuie să se bazeze întotdeauna pe calculul raţional care ne spune că riscurile mari nu pot genera decât o încredere mică şi invers. Celebrul pariu pascalian pare a fi, în opinia noastră, cea mai elocventă ilustrare a teoriei recent invocate. Astfel, în conformitate cu argumentul pascalian, dacă raţiunea e incapabilă să ofere argumente apodictice care să confirme ori să infirme existenţa lui Dumnezeu, nu ne mai rămâne decât pariul. Luând în calcul câştigurile şi pierderile ce ar putea decurge din fiecare opţiune, raţiunea sănătoasă nu poate să nu parieze, până la urmă, pe existenţa lui Dumnezeu pentru că: 1. dacă Dumnezeu nu există, iar omul crede că El există, n-a pierdut nimic; 2. dacă Dumnezeu nu există, iar omul nu crede că El există, iarăşi omul n-a pierdut nimic; 3. dacă Dumnezeu există, iar omul n-a pariat pe existenţa Lui, adică dacă nu crede în Dumnezeu, omul va pierde totul – şansa fericirii veşnice; 4. în fine, dacă Dumnezeu există, iar noi pariem pe existenţa lui, atunci avem şansa de a câştiga totul. Pe de altă parte, acelaşi Pascal ne mai aminteşte că deseori acţiunile noastre nu se fundamentează pe calcule strict raţionale, întrucât „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Ca urmare, ţinând seama de ultimul argument pascalian, noi credem că încrederea nu se bazează şi nu se poate baza întotdeauna pe calculul raţional-pragmatic şi pentru simplul motiv că atunci când riscurile sunt minime, speranţa deabia mai pâlpâie. Iar o speranţă asfixiată e incapabilă să alimenteze idealurile ce dau sens vieţii noastre. Prin urmare, numai acolo unde speranţa e vie şi puternică, este la fel şi încrederea noastră în forţele proprii, în semeni, în instituţii, în tradiţii, valori ori principii şi, de ce nu, în Dumnezeu. Şi numai pentru simplul fapt că încrederea şi speranţa sunt nedespărţite, ele sunt fapte de viaţă elementare. Interacţiunea, comunicarea şi colaborarea cu alte194

ritatea sunt incomprehensibile fără încredere şi speranţă. Indubitabil, la temelia oricărei forme de viaţă umană – personală, profesională, familială, socială, politică etc. – vom regăsi întotdeauna încrederea şi speranţa. Până la urmă, viaţa noastră e determinată de gradul de încredere în noi înşine şi în semenii noştri, în norme şi valori, în tradiţii, moravuri şi instituţii etc. Giddens, în Consecinţele modernităţii, ne spune că, odată cu epoca modernă, încrederea s-a depersonalizat, nemaifiind „investită în indivizi, ci în capacităţi şi sisteme abstracte”. în opinia sociologului englez, fiind implicată în buna funcţionare a oricărei instituţii, încrederea, în varianta sa modernă, se caracterizează prin următoarele atribute: n nu e legată de raportarea concretă în „spaţiu şi timp”. Cu alte cuvinte, „nu ar fi nevoie de încredere într-o persoană ale cărei activităţi sunt în permanenţă vizibile şi ale cărei procese de gândire sunt transparente”; n este legată de contingenţă, situaţie în care „încrederea poartă întotdeauna conotaţia credibilităţii în raport cu rezultatele contingente”; n „nu este similară cu credinţa în ceea ce priveşte credibilitatea unei persoane sau a unui sistem”. Ea exprimă „legătura dintre credinţă şi siguranţă”; n încrederea modernă în obiectele simbolice sau în „sistemele-expert are la bază credinţa în principii pe care nu le cunoaştem”. Giddens defineşte încrederea ca „siguranţă în credibilitatea unei persoane sau a unui sistem în ceea ce priveşte un set dat de evenimente sau rezultate , unde această siguranţă exprimă credinţa în probitatea celuilalt sau în corectitudinea unor principii abstracte”.[5] Dezvoltând analiza încrederii, sociologul englez opinează că aceasta exprimă două tipuri de angajamente: 1. „angajamente faţă-n faţă”, ce se referă la „relaţiile de încredere susţinute sau exprimate prin legături sociale stabilite în circumstanţe de co-prezenţă” şi 2. „angajamente în absenţă” pe care le presupune încrederea în „instituţii, mecanisme şi proceduri”[6], apreciind că „natura instituţiilor moderne este legată de mecanisme de încredere în sisteme abstracte, în special încrederea în sistemele-expert” ce se bucură de „demnitatea de încredere a expertizei legitime”.[7] Fără putinţă de tăgadă, încrederea în aceste sisteme e determinată, mai întâi, de încrederea în corectitudinea principiilor după care ele funcţionează şi care sunt validate de experienşă. Pe de altă parte, aceiaşi încredere în sistemele-expert este întărită prin „contractele cu experţii, reprezentanţii şi delegaţii” acestor sisteme. Aşadar, întrucât nevoia de încredere oglindeşte, înainte de toate, nevoia existenţială de securitate, omul modern „este conştient de faptul că adevăratul deţinător al încrederii este sistemul abstract şi nu indivizii care, în contexte specifice, îl reprezintă”.[8] Noi credem că aceste concepte de sisteme abstracte ori sisteme expert, formulate de către Giddens, ne prezintă sub nume noi, realităţi vechi. De fapt, ele nu desemnează nimic altceva decât conceptul maxweberian de birocraţie. La fel de bine, aceste concepte desemnează ceea ce în literatura juridică poartă numele de instituţii, adică formele de organizare, mecanismele şi practicile sociale reglementate ce asigură buna funcţionare a societăţii. Nu trebuie să ignorăm realitatea că omul modern, aproape mecanic, are încredere în instituţii sau în acele sisteme expert care par să-i facă viaţa mai sigură şi mai bună. Până la proba contrarie, el se încrede în corectitudinea principiilor şi a procedurilor, deseori extrem de riguroase, ce asigură buna funcţionare a acestor sisteme. 195

însă atunci când constată că un sistem, cum ar fi de pildă cel educativ, funcţionează defectuos, şi când, în plus, mai sesizează că disfuncţionalităţile se generalizează, examinând critic sistemul, va conchide că, de fapt, oricât de perfecte ar fi principiile şi oricât de performante ar fi procedurile, e o naivitate să ai încredere într-un mecanism ori într-o maşinărie, şi nu în oamenii care o fac să funcţioneze. Incontestabil, orice „sistem abstract”, orice instituţie şi orice organizaţie birocratică, fiind fundamentate pe raţionalitate şi eficienţă, pe baza principiilor, procedurilor şi mecanismelor specifice, au menirea de a induce siguranţă şi încredere în rândul „beneficiarilor” ce apelează la serviciile acestor maşinării. Numai că atunci când sistemele nu funcţionează aşa cum am dori, de vină nu e sistemul, ci individul dinlăuntrul acestuia. Aşa că, paradoxal, cu toate că am putea admite că încrederea este impersonală, responsabilitatea bunei funcţionări a acestor sisteme nu poate fi decât personală. Or, pentru a evita paradoxul, înainte de a acorda încredere unui mecanism, indiferent că se numeşte instituţie, sistem, structură, organizaţie etc., o încredere ce se plasează „dincolo de bine şi rău”, ar trebui să ţinem seama, o repetăm, de cei care îl fac să funcţioneze. Şi dacă ei nu sunt demni de încredere, dacă, de pildă, o parte din membrii unei instituţii sunt fie incompetenţi, fie corupţi, atunci nici cele mai perfecte „sisteme-expert” nu ne pot furniza încrederea şi siguranţa. Pe de altă parte, să nu uităm însă că în culturile premoderne, nevoia de încredere era întreţinută şi asigurată de relaţiile de rudenie, de legăturile interpersonale stabilite în comunitatea locală, de credinţele religioase şi de forţa tradiţiei. Familia, comunitatea, biserica, religia şi tradiţia satisfăceau nevoia existenţială de securitate, o nevoie ce era însoţită întotdeauna de încredere şi speranţă. Numai că, odată cu modernitatea, când apar şi se dezvoltă sistemele abstracte pomenite de Giddens, încrederea personalizată a omului premodern se converteşte, din ce în ce mai profund, într-o încredere depersonalizată ori nonpersonală în instituţii, o încredere care, în cele din urmă, este generatoare de înstrăinare. Fireşte că acest tip de încredere – fundamental opusă încrederii elementare, care nu poate fi decât personală, şi care e din ce în ce mai puţin prezentă în lumea de azi – se bazează pe constatarea că viaţa şi cariera noastră depind, în mare măsură, de funcţionarea sistemelor-expert, a instituţiilor şi organizaţiilor cu care interacţionăm aproape neîntrerupt. însă nu trebuie să uităm că aceste „sisteme de realizare tehnică sau expertiză profesională care organizează suprafeţe largi ale mediilor materiale şi sociale în care trăim”, fiind o constantă cotidiană a vieţii omului modern, au la bază credinţa pragmatică care ne spune că „în general, astfel de sisteme funcţionează aşa cum se presupune că trebuie să o facă” şi că „încrederea în sistemele-expert nu depinde nici de completa iniţiere în aceste procese şi nici de stăpânirea cunoştinţelor pe care le deţin”.[9] Cu alte cuvinte, nu e nevoie să deţinem cunoştinţe referitoare la funcţionarea unui sistem nu e nevoie să ştim care e calitatea profesională, dar mai ales morală a celor ce aparţin acelui sistem, şi, în plus, e inutil să ştim care sunt procedurile ori principiile sale de funcţionare, căci din raţiuni exclusiv pragmatice, n-avem ce face decât să credem în aceste mecanisme şi instituţii. Numai că psihologii ne demonstrează că obişnuinţa sau lipsa de discernământ ce stau la baza încrederii impersonalizate în instituţii pot fi deseori generatoare de catastrofe şi grozăvii inimaginabile. Astfel, de pildă, prin deceniul opt al secolului 196

trecut, psihologul american Stanley Milgram, de la Yale university, a realizat un experiment celebru în urma căruia a tras un puternic semnal de alarmă legat de încrederea oarbă pe care o acordăm acestor sisteme şi „autorităţilor consacrate” din orice ele. în acest sens, el a selectat, pe baza unor anunţuri la mica publicitate, 40 de voluntari care ştiau că participă la un studiu despre modul cum influenţează sancţiunile procesul de învăţare şi memorare. în realitate scopul experimentului era cu totul altul, urmărind să măsoare gradul de credibilitate de care se bucură expertul în faţa americanului obişnuit. înainte de a începe experimentul[10]Milgram a prezentat scopul real şi procedurile viitorului experiment unui număr foarte mare de psihologi şi psihiatri, cerându-le să estimeze câţi dintre voluntari vor fi capabili să aplice până la capăt toate procedurile, iar experţii chestionaţi de Milgram au estimat că numai 1-2% dintre subiecţi ar putea finaliza experimentul. în realitate însă, rezultatele acelui experiment au infirmat cele mai pesimiste aşteptări. De fapt, în ce a constat experimentul? Cei 40 de voluntari ai acestui studiu ştiau că sunt împărţiţi în 2 grupe: elevi şi profesori. în fapt însă, fiecare dintre ei, fără să transmită celorlalţi, ştia că joacă rolul unui „profesor” ce avea sarcina de a testa capacitatea de memorare a unui „elev”, pedepsindu-l pentru fiecare greşeală prin administrarea unor şocuri electrice. Conform procedurilor, fiecare „profesor” ştia că elevul testat – ce se afla întro încăpere alăturată, de unde putea fi auzit şi văzut – avea ataşaţi pe braţe electrozi ce erau cuplaţi la o sursă de electricitate aflată la dispoziţia „profesorului”. Cei 40 de „profesori” nu ştiau că, de fapt, „elevul” era mereu acelaşi, adică un actor profesionist care îşi interpreta foarte bine rolul, simulând suferinţa ori de câte ori era „pedepsit” de către „profesor”. Mai mult, datorită prelucrării prealabile niciun „profesor-voluntar” nu ştia că şocurile pe care le administra „elevului” erau sau nu reale. De asemenea, ei ştiau sigur, la fiecare greşeală de memorare, trebuiau să sancţioneze „elevul” administrându-i, prin intermediul unei manete, un şoc electric ce creştea progresiv cu 15 volţi. Mai ştiau şi că limita maximă a sancţiunilor era de 450 de volţi. Iar atunci când ajungeau la 300 de volţi ei ştiau că vor fi atenţionaţi asupra faptului că şocurile devin foarte dureroase, iar la 360 că vor fi avertizaţi că acele şocuri electrice devin foarte periculoase. în fine, fiecare „profesor” ştia că nu trebuie să fie impresionat de suferinţa „elevului” ce-şi primea pedeapsa bine meritată, şi că trebuie să ducă până la capăt sarcinile primite. Surprinzător, rezultatele acestui studiu, odată ce au fost publicate, au şocat lumea ştiinţifică, infirmând predicţiile autorităţilor ştiinţifice care au fost chestionate pe această temă, întrucât două treimi dintre voluntarii „profesori” şi-au dus sarcinile până la capăt, administrând progresiv şocuri electrice până la 450 de volţi – care dacă ar fi fost reale, erau şi mortale – „elevului” chestionat. în plus, niciunul dintre voluntarii „profesori” nu şi-au abandonat sarcina fixată atunci când „elevul”-victimă plângea, ţipa de durere, implora ori refuza să răspundă la întrebările sale. Şi pentru a se convinge de corectitudinea concluziilor, înainte de a le face publice, Milgram a repetat experimentul cu voluntari-femei şi a ajuns aproximativ la aceleaşi rezultate. Mai mult, într-o a treia variantă a experimentului, Milgram l-a pus pe „profesorul”-voluntar în situaţia de a delibera, întrucât doi „savanţi” îi dădeau ordine contradictorii: unul îi cerea să înceteze administrarea şocurilor atunci 197

când „elevul” cerea să fie eliberat, pe când celălalt „savant” îl soma pe „profesor” să ducă experimentul până la capăt. Aflându-se în dilemă, neştiind care dintre cei doi „savanţi” e mai credibil, „profesorul”-voluntar a hotărât la un moment dat să nu mai administreze şocuri electrice „elevului” chestionat. Fără a exagera, credem că experimentul lui S. Milgram a dovedit, printre altele, şi că încrederea de care se bucură „savantul” ori „expertul” zilelor noastre este aproape mistică, determinând supunerea automată a omului obişnuit, căci în faţa specialistului consacrat oficial, nu contează cum, nu ai ce comenta. Expertul e expert ! De fapt, experimente similare au confirmat faptul că „sistemele-expert” şi exponenţii acestora se bucură de o încredere aproape iraţională printre oamenii zilelor noastre. Astfel, în aceeaşi perioadă, în trei mari spitale din S.u.A., s-a desfăşurat un experiment ce urmărea să verifice dacă asistentele medicale de la acele unităţi medicale de prestigiu îşi exercită mecanic sau cu discernământ profesional sarcinile primite de la medici.[11] în acest sens au fost selectate 22 de asistente de la diferite secţii: interne, chirurgie, psihiatrie, neurologie etc., care trebuiau să administreze unui pacient o supradoză dintr-un medicament neautorizat. un fapt deloc neglijabil era că tratamentul era indicat de o voce necunoscută care îşi declina telefonic profesia şi titlul de doctor. Mai mult, vocea respectivă se prezenta asistentelor menţionând că este medic al spitalului unde acestea lucrau. Ea le cerea să administreze unui pacient, altul pe fiecare secţie, o supradoză de Astrogen, adică medicamentul neautorizat. în acest experiment, asistentele de carieră aveau cel puţin 3 motive ca să fie precaute. Mai întâi, prescripţia fusese făcută telefonic de o voce necunoscută, apoi, vocea le avertizase că medicamentul respectiv era neautorizat şi, în fine, doza, conform instrucţiunilor de pe cutia medicamentului, era evident prea mare. Cu toate acestea, 95% dintre asistente au vrut efectiv să administreze Astrogenul, dar au fost oprite la timp. Şi acest experiment, prin care pot fi explicate o seamă de erori medicale, relevă noul tip de încredere ce pare să domine societatea modernă. E vorba de o încredere oarbă şi lipsită de discernământ pe care omul modern o arată „experţilor” autorizaţi. în fine, un experiment de alt gen, desfăşurat printre studenţii universităţii din Sidney[12]a relevat faptul că titlurile universitare conduc la distorsionarea percepţiei şi implicit a prestigiului ori a încrederii omului educat în raport cu purtătorul acestor titluri prestigioase. în experimentul amintit s-au ales 5 grupe de studenţi, cărora li s-a prezentat un „vizitator” de la Oxford, iar la fiecare grupă titlul academic al „vizitatorului” era altul: ca student, pentru grupa I, ca asistent universitar, pentru a II-a, lector pentru a III-a, conferenţiar pentru a Iv-a grupă şi profesor universitar la a v-a grupă. Nota bene : Cele 5 grupe de studenţi erau în săli separate, iar după prezentarea „oaspetelui”, profesorul le cerea studenţilor să estimeze înălţimea personajului prezentat. Prin acest experiment psihsociologic s-a constatat că, de fiecare dată, când creştea rangul „vizitatorului” de la Oxford „creştea şi înălţimea percepută de grupul de studenţi, cu o medie de 1 cm., ajungându-se ca acelaşi personaj ce reprezenta calitatea de „prof. univ.” să fie perceput cu 5 cm mai înalt decât atunci când el reprezenta studentul”.[13] Or, dincolo de comentariile, observaţiile, explicaţiile ori concluziile pe care leau tras specialiştii în urma nenumăratelor experienţe de acest gen desfăşurate în 198

întreaga lume[14], va trebui să recunoaştem că deşi mecanismele instituţiilor ori sistemele-expert, de care pomeneşte Giddens, contribuie la funcţionarea eficientă a societăţii, ele generează efecte perverse, printre care am aminti impostura, manipularea, servitutea şi mai cu seamă încrederea oarbă generată de obişnuinţa omului în serviciile pe care ni le oferă aceste sisteme sau instituţii în fiecare clipă. Pe de altă parte, dacă orice instituţie sau sistem-expert, întrucât se bazează pe principii, reguli şi proceduri impersonale, sunt neutre din punct de vedere moral, exponenţii lor, adică experţii, nu se pot sustrage exigenţelor moralităţii, căci numai expertiza ori excelenţa profesională, aşa cum a arătat-o Platon în Charmides, dacă nu e dublată de excelenţă morală, nu poate reprezenta un temei suficient al… încrederii. Cu toate acestea, deşi încrederea ne este deseori înşelată, paradoxal, în absenţa ei însăşi viaţa noastră ar fi un coşmar cumplit, căci, până la urmă, încrederea, reflectând o nevoie ontologică elementară a fiinţei umane, asigură prezervarea şi exprimarea vieţii noastre pe toate coordonatele existenţiale. în fond, nici o categorie de trebuinţe, din celebra piramidă maslowiană, nu ar putea fi satisfăcută în absenţa încrederii. Bunăoară, pentru a ne satisface o nevoie primară, cum ar fi cea de hrană, trebuie să avem încredere că alimentele pe care le consumăm nu sunt toxice. Apoi, de pildă, nevoia de iubire e imposibil de materializat dacă nu credem că putem iubi şi putem să fim iubiţi… etc. Prin urmare, orice om cu discernământ crede că numai cine oferă încredere are şansa să o şi primească, pentru că numai „dăruind vei dobândi”. Inspirându-ne din terminologia lui J. Luc Marion, îndrăznim să afirmăm că încrederea, în calitatea sa de condiţie elementară a vieţuirii şi convieţuirii umane, nu se poate instala decât acolo unde există o legătură organică dintre un „donator” – cel (cea) care oferă încredere – şi un „donatar” – cel (cea) care beneficiază de ea. Indubitabil, relaţia de care vorbim este şi trebuie să fie reciprocă. Sub aspect logicformal, dar şi în mod real, „donatorul” şi „donatarul” pot fi ori ambii sinceri, ori ambii mimetici şi prefăcuţi, sau unul sincer şi celălalt nesincer, precum şi reciproca, iar de aici rezultă că nici încrederea nu poate fi altfel. Or, din cele patru variante posibile ale relaţiei dintre „donatar” şi „donatorul” încrederii, în trei dintre ele, cel puţin una dintre părţi va fi înşelată. Aşa că singura opţiune rezonabilă şi profitabilă pentru ambele părţi e ca încrederea să se bazeze pe... onestitatea reciprocă. Aşadar, încrederea adevărată se bazează pe corectitudine, iar corectitudinea poate fi logică, generând eficienţă şi performanţă, ori morală, generând integritate. Prin urmare, indiferent pe ce palier şi indiferent de forma sub care se manifestă, dacă autoritatea este întotdeauna asociată cu încrederea, iar încrederea se fundamentează pe ideea excelenţei profesionale şi morale, rezultă că nicio formă de autoritate personală nu poate fi disociată de competenţă şi moralitate. Cât priveşte autoritatea instituţională, deşi se susţine că este impersonală, în realitate ea este oglinda autorităţii personale a celor încadraţi într-o instituţie, căci credibilitatea unei instituţii depinde până la urmă de forţa de încredere pe care ne-o inspiră fiecare exponent al acelei instituţii. Raportându-ne la teoriile comunicării, nu putem ignora adevărul care ne spune că orice relaţie, mai ales cele inter-umane, se reduce la comunicare, întrucât acolo unde există interacţiune, există şi transfer de informaţie. La nivel uman, deşi par199

tizanii behaviorismului se străduiesc să ne convingă de caracterul mecanic al comunicării (S↔R), înainte de a genera reacţii previzibile din partea receptorului, mai mult sau mai puţin intenţionat, comunicarea este prin excelenţă actul uman generator de sens şi semnificaţie. E drept că în orice proces de comunicare inter-umană semnificaţiile despre care vorbim sunt variabile, în funcţie de diferite contexte: relaţionale, socio-culturale, spaţio-temporale, empiric senzoriale. Fiind generatoare de semnificaţii, comunicarea este înainte de toate generatoare de sens. Iar sensul nu se reduce numai la înţelesul unui mesaj. El presupune şi prefigurarea scopului laolaltă cu drumul ales pentru a-l atinge. Iar dacă sensul ne arată calea de urmat, înseamnă că orice act de comunicare inter-umană este, înainte de toate, un act de influenţare. Până la urmă, dacă încrederea nu poate să apară în absenţa comunicării, şi dacă, „orice comunicare este o încercare de influenţare”[15], rezultă că încrederea este inseparabil legată de influenţare, căci câştigarea încrederii este efectul influenţei. Conform etimologiei, termenul de influenţă, derivat din verbulinfluo/influere, poate fi definit în sensul cel mai cuprinzător ca reprezentând orice formă de motivare extrinsecă pe care omul o asimilează, şi care se reflectă în atitudinile şi comportamentele sale ulterioare. „A influenţa înseamnă a face să apară un sens care se impune interlocutorilor şi care îi determină să acţioneze în consecinţă”.[16] în procesul de influenţare, sensul pe care-l desluşim nu este opera noastră. El ne-a fost „sugerat”, „indus” de către subiectul care ne-a influenţat. Prin intermediul influenţei, asimilând valorile şi semnificaţiile celui ce ne influenţează, noi adoptăm în mod liber un soi de atitudini şi comportamente anticipabilede cel care ne influenţează. Ca act generator de sens şi semnificaţie, influenţa nu se poate sustrage evaluării morale. Ca şi în educaţie, totul se rezumă la intenţiile celui ce influenţează. Dacă analizăm influenţa din perspectiva mecanismelor psihologice care o generează, indicând sensul şi direcţia ce trebuie alese, influenţa ar putea fi echivalată cu manipularea, cu o singură condiţie: ca actul de influenţare să urmărească exclusiv beneficiul celui ce influenţează. Iar dacă nu se îndeplineşte această condiţie, atunci influenţarea poate fi asimilată credibilităţii, căci, până la urmă, totul se reduce la onestitatea celui care ne influenţează ori doreşte să ne câştige încrederea. Aşadar, acolo unde există interacţiune şi comunicare, apare şi influenţa din care răsare încrederea. în fond, încrederea, ca produs al influenţei, este generată şi de scopurile morale ale celui ce influenţează. Ea ne poate elibera de multe prejudecăţi şi superstiţii, după cum, la fel de bine, ne poate accentua servitutea faţă de prejudecăţi mai vechi şi mai noi. Indubitabil, aşa cum vieţuirea şi convieţuirea depind de încredere, iar încrederea este inseparabil legată de influenţă, putem conchide că viaţa nu e nimic altceva decât suma transformărilor generate de influenţele de tot felul.

încercând să rezumăm, în câteva rânduri, delimitările conceptuale examinate în acest capitol, am sublinia că: 1. deşi Dex-ul identifică încrederea cu certitudinea, definind-o ca pe un ”sentiment de siguranţă faţă de capacitatea, cinstea şi sinceritatea cuiva”, noi credem că încrederea nu e monovalentă neputând fi redusă la certitudinea apodictică, întrucât aşa cum ne-am străduit să o dovedim în două rânduri (a se revedea cap.I.3 şi II.3,4) încrederea în substanţa sa e o stare a conştiinţei ambivalentă unde coexistă stator200

nicia şi nestatornicia, siguranţa şi nesiguranţa, certitudinea şi incertitudinea, etc; 2. deşi este identificată deseori cu puterea, mai cu seamă cu cea legitimă, autoritatea este diferită de putere, întrucât se bazează pe încredere, fiind determinată de adeziunea liber consimţită în vreme ce puterea este asociată cu frica şi constrângerea; 3. deşi se confundă, la fel de frecvent, cu competenţa, autoritatea înseamnă mai mult decât expertiză şi competenţă, întrucât acestea din urmă vizează excelenţa profesională, pe când ideea de autoritate implică şi ideea de excelenţă morală; 4. deşi autoritatea e deseori asimilată cu notorietatea, ea desemnează ceva mai mult decât simpla popularitate, întrucât aceasta din urmă poate fi accidentală şi superficială; 5 .deşi este frecvent asociată cu prestigiul, întrucât el poate fi accidental, îndoielnic şi înşelător, rezultă că este abuziv - atât logic, cât şi axiologic - să le confundăm; 6. în fine, dacă încrederea redă esenţa pură a oricărei autorităţi, şi dacă încrederea este produsul final al influenţei, iar dacă influenţa este posibilă numai acolo unde există interacţiune şi comunicare, rezultă că autoritatea se manifestă numai acolo unde există comunicare şi interacţiune.Mai mult, dacă încrederea exprimă o nevoie existenţială elementară a fiinţei umane, indiscutabil şi autoritatea va exprima aceeaşi nevoie. Aşa că, pentru a putea vieţui şi convieţui, omul are nevoie... de autoritate şi... autorităţi. NOTE:

[1]J.J. Rousseau Emil sau despre educaţie. Traducere de Dumitru Tudoran, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 253. [2]I. Kant, Critica raţiunii pure. Traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Iri, Bucureşti, 1994, p. 583. [3]Ibidem, p. 583-584. [4]N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Polirom, Iaşi, 2008,p. 212. [5]A. Giddens, Consecinţele modernităţii, traducere de Sanda Berce, Editura Univers, Bucureşti, 2000,p. 36-37. [6]Ibidem, p. 77-78. [7]Ibidem, p. 81. [8]Ibidem, p. 82. [9]Ibidem, p. 32-53. [10]vezi R.B. Cialdini, Psihologia persuasiunii. Traducere de Mihaela Budui, Editura Business Tech, Bucureşti, 2008, p. 269-274. [11]vezi R.B. Cialdini, Op. cit., p. 284-285. [12]Ibidem, p. 282. [13]Ibidem, p. 269. [14]vezi, de pildă, R.B. Cialdini,Op. cit. [15]A. Mucchielli, Arta de a influenţa. Traducere de Mihaela Calcan, Editura Polirom, 2002, p. 191. [16]Ibidem, p. 36.

201

u i v r e t n i

M ARIAN I LEA

Mărturii literare

Maria Margareta Labiş, sora poetului Nicolae Labiş, despre fratele ei

Marian Ilea: E o ocazie fericită să ne întâlnim cu doamna Maria Margareta Labiş, sora poetului Nicolae Labiş, un poet pe care eu îl cunosc foarte bine de pe vremea când, în clasa a II-a (cred că mulţi dintre noi am trăit experienţa asta), recitam extrem de bine blindat la nivelul înţelegerii “Moartea căprioarei”. “Moartea căprioarei” este un poem ce se citeşte cu plăcere în clasa a II-a, se citeşte cu foarte mare plăcere şi în clasa a xII-a, cu mai mare placere după ce se termină facultatea. Se citeşte şi atunci când ţi se naşte primul copil, când ţi se naşte al doilea copil, când ajungi la vârsta maturităţii, iar apoi se citeşte cu mare plăcere când eşti de vârsta a treia. “Moartea căprioarei” este o poezie pe care eu o iubesc foarte mult şi în momentul când iubeşti foarte mult un text nu-l comentezi. Nu se pretează la comentarii şi nici măcar la plezirismul care ar fi până la urma o tentaţie… Foarte multe spune poetul acolo, doamna Margareta Labiş, vă mărturisesc, nu mă asteptam, când eram în clasa a II-a, să stau la o şuetă cu sora poetului Nicolae Labiş. Maria Margareta Labiş: Pentru că dumneavoastra aţi început cu “Moartea căprioarei”, vreau să va spun că de-a lungul vieţii mele, care prin bunavoinţa lui Dumnezeu a ajuns la o vârstă venerabilă, am purtat crucea de lumină a amintirii fratelui meu şi am căutat să-l aduc în memoria cititorilor, celor care l-au cunoscut şi l-au iubit sau celor care nu l-au cunoscut încă. De aceea, pentru că aţi făcut introducerea cu “Moartea căprioarei”, vreau să intram chiar în textul poetic, după care vă propun o scurtă incursiune în viaţa şi mai puţin opera, adică viaţa literară a fratelu meu, poetul Nicolae Labiş. - Stimată doamnă, cât de greu e să fii sora lui Nicolae Labiş? Să nu-mi spuneţi că e frumos, că e usor, că nu e greu… - Nu. Nu aţi remarcat ce am spus, că de-a lungul vieţii, de la 18 ani, port această cruce de lumină şi de durere a amintirii fratelui meu… - Cât de frumos era atunci când eraţi copii? - Ooh, am atâtea amintiri frumoase… - Haideţi să le depănăm împreună. Mă gândesc cum erau sărbatorile de iarnă în familia Labiş… - Fratele meu şi-a luat zborul poeziei din vatra folclorică a satului, din frumusetile naturii veşnic încântatoare a Tarii de Sus, de la poalele Stânişoarei şi, bineînţeles, puţin mai tarziu, din cărţile şi din bibliotecile pe care cu nesaţ le-a răsfoit, le-a citit, căutat şi cunoscut mai târziu. -încerc să mi-l imaginez pe Nicolae Labiş mic. - Ce făceati pe acolo? Mergeaţi la săniuş, făceati năzbâtii, vă mai băteaţi? - Noi ne-am petrecut copilaria în curtea scolii, pentru că ne-am născut în casa şcolii, după vechile dogme stabilite ale marelui Spiru Haret. Şcolile de ţară con205

struite în perioada lui aveau o casă destinată învăţătorului şi acolo ne-am născut. Familia noastră erau toţi copiii de la şcoala de la care, de fapt, de la unul dintre ei, fratele meu la 5 ani a învăţat să citească, fără ca părinţii să-i permită. Pedagogia lor de învăţător dobândită în şcolile de atunci sustinea că nu e bine ca un copil să înveţe să citească înainte de vârsta şcolii, dar el a învăţat să citească. Şi de Anul Nou s-a alaturat cetei mici de copii care colindau şi care, de Anul Nou (care era marea săbătoare a zonei), de Sfântul vasile, la noi în Bucovina copiii urau pe la case, iar el a început să compună alături de copii versuri adecvate, pluguşoare adecvate gospodăriei care îi primeau cu drag, pe care noi îi cunoşteam. A fost chiar conducătorul cetei, mai tarziu, în clasele primare. Şcoala primară a făcut-o în Poiana Mărului, mama fiindu-i învăţătoare. Dar poate mă veţi întreba, şi nu va las să puneti aceasta întrebare, ce l-a atras, care a fost primul imbold pentru poezie, pentru scris. - vreau să vă întreb acolo, în Poiana Marului, în jurul şcolii, în comunitatea rurală sunt şi acum şi erau şi atunci oameni de-a dreptul întelepti care se adunau şi stăteau în poveşti. Şi eu i-am prins la Ieud. Stăteai şi nu te săturai să-i auzi. Labiş avea un reper de genul acesta? - Bineînţeles că avea. El declara în poezia “începutul”: “Bătaile versului am deprins a deprinde / nu din cărţi, ci din horă, din danţ, / rimele din bocete şi colinde / Din doinele seara, cântate pe şanţ (…) / şi bătranii din sat când murira / toate iubirile mostenire mi-au dat”. Bătrânii veneau la tata şi la mama, bătrânii se adunau la serbarile şi la horile care aveau loc în curtea şcolii, pentru că era spatiul cel mai larg. Acolo era şi scranciobul de Paşti, adică roata aceea în care se dădeau tinerii. Şi el a putut să cunoască, a putut să culeagă folclor de la fetele care cântau doinele de jale după razboi, pentru că iubiţii lor, părinţii sau bunicii muriseră mai devreme în încrâncenarea respectivă. - Prima iubire în ce clasa a fost? - Până la prima iubire… - O iubire între un copil şi o fetiţă? - N-a fost. - Biletele? - N-au fost. Fără iubiri. Mama îl aşezase în clasa, înainte de a fi la scoala şi tata i-a făcut o bancuta specială, că să nu deranjeze procesul de învăţământ. Şi acolo el stătea şi desena. Avea un talent deosebit. Autoportretul grafică, Flăcări negre, făcut de el în ‘54, la lumina unei lumânări şi multe schiţe de grafică demonstrează asta. Şi-a ilustrat şi un volum facut de el la Mălini, într-o vacanţă de vară, intitulat “în satucul dintre brazi”. Toata ilustratia a fost facuta de el, şi legarea, şi capsarea. Foarte interesant desena. - Pornise pe un fel de cărţi de artă, cum se fac şi acum. - Da. Şi el statea acolo singur şi asculta citindu-se (că erau clase paralele, fiind doar doi invatatori şi patru clase). când erau clasele mari se citeau poezii. Mama punea copiii să şi recite, atunci el chiar de la sfarsitul clasei I a recitat şi a început să scrie. La sfarsitul clasei I a vrut să recite o poezie scrisa de el şi mama nu l-a lasat. Erau poezii cu subiecte animaliere, despre calul Roibu, pe al carui galop îl lua tata în sea şi îl plimba până la poalele muntelui. Galopul acestui cal se contureaza cu semnificatii metaforice, simbolice, şi în tulburatoarea poezie biografica “Tropotul lung şi mereu al galopului meu”. Poezia începe “Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună! / Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu luna. (…) Cu în206

drazneata fecioara-a pamantului, bruna, / şi-n goană nebuna vedea de pe-atunci cum răsuna / Tropotul lung şi mereu al galopului meu”. Dar să revenim la începuturi. - Ce diferenta de varsta era? Ce faceaţi impreuna? Faceati nazbatii? - Tot felul de nazbatii faceam. Erau trei ani intre noi. Am invatat şi fotbal de la el. Dar el era serios atras spre lectura, foarte curios. La început îi citeau părinţii, îi citeau povesti. La trei ani s-au gandit să-l pregateasca. Stiti că exista o invidie când copilul cel mai mare e invidios pe cel mic, pe dragostea şi grija cu care părinţii îl ocrotesc pe pruncul din leagan. şi atunci ei s-au gândit să-l pregateasca pentru copilul care va veni. şi atunci, mama, sfatuita de babele din sat, care i-au prezis prin metodele babesti că va avea o fata, l-a pregatit că va avea o surioara. că va veni o fetita şi va trebui să aiba grja de ea, pentru că nu cumva să ne-o rapeasca un uliu foarte mare, care ne mai fura nouă găini şi pe care el era foarte suparat şi tragea cu prastia după el. Bineinteles, fara să-l nimereasca, dar cu care ocazie se mai spargea cate un geam, mai lovea cate un copil sau chiar pe tata sau pe mama. şi atunci în capul lui s-a nascut prima lui povestioara, “Margareta în pom”. vine uliul, o fura din leagan şi pentru că era dolofana şi n-a putut să o duca, s-a oprit în ciresul din fata casei. Acolo, în cires, s-a dus cu prastia, care acum era fermecata, şi acolo l-a lovit, a scapat copila, el a prins-o şi-a adus-o din nou în leagan şi-a salvat-o. Dar, de fapt, imboldul pentru poezie a fost mai tarziu, la vreo cinci ani, când tata, cam prin ‘40, înainte de a fi luat pe front, a cumparat un radio. Pentru că banii incepusera să se devalorizeze, s-a gandit să cumpere ceva pentru casa. Era o persoana foarte inclinata spre modernitate, civilizatie şi a cumparat un aparat de radio şi o maşina de cusut. Aparatul era pentru tata şi fratele meu, iar masina de cusut pentru mama şi pentru mine. şi când a pus prima oara radioul în priza, cine credeti că vorbea la postul Bucuresti? Mos Andrei. Era un reporter, nu era deloc mos, era tânăr şi frumos, care făcea niste emisiuni pentru copii şi tocmai atunci dadea un premiu. şi copilul a început cu intrebarile, de unde vorbeste, ce se întâmpla, iar mama i-a spus: uite, dacă vei fi cuminte şi dacă vei învaţa bine, când vei fi la şcoala Mos Andrei o să-ti dea şi tie un premiu şi o să te cheme la Bucuresti. şi copilul a avut aceasta dorinta de a ajunge la Bucuresti. şi de cum a ajuns la scoala, cum a început să compuna poezioare. Dar mama era de principiul că trebuie să fie bun la toate obiectele, era foarte severa, mai severa cu el decat cu alti copii, şi nu-i permitea să nu se pregateasca, să nu aiba caiete exemplare, ori să nu se pregateasca la toate obiectele. {sta a fost, să spunem, primul imbold. Dar prima poezie recitata de el în public a fost în timpul refugiului. Nu inaine de a va spune că invatatorii pregatesc serbari, iar la aceste serbari şi eu de cativa anisori şi fratele meu, înainte de a fi în clasele I, îi, III, Iv, recita la aceste serbari şi era spre deliciul taranilor, care ziceau “să mai vina coptilutu’ şi să ne mai recite”. Stiti ce poezie le placea? “Noi vrem pamant” de Cosbuc. şi o recita serios, cum era botosel, o recita serios şi era o incantare pentru sateni să asculte aceasta poezie. şi în refugiu, tata a fost luat pe front înainte, iar noi am fost refugiati cu premilitarii, fara tata, iar mama a primit vestea că tata a fost ranit şi că era în spital. Era deja spre sfarsitul primei perioade grele. Tata a luptat la Cotul Donului, acolo a fost ingropat de un obuz, a salvat un neamt care a fost şi el ingropat de acelasi obuz. Acesta i-a dat o pusca… E o poveste intreaga. Tata, care era mai putin ingropat, a reusit să se salveze şi apoi l-a salvat şi pe neamtul acela. şi după ce l-a salvat, s-au imbratisat, că erau oameni. îmi imaginez scena tulburatoare. Dar o alta schija l-a 207

ranit grav pe neamt şi el atunci i-a dat fotografia şi adresa familiei pentru că tata să scrie familiei. Atunci i-a dat şi pusca şi binoclul militar. Binoclul a ramas, dar pusca i-a fost confiscata tatei, după intamplarea cu vanatoarea povestita în “Moartea căprioarei”. şi după ce au aflat unde tinea tata pusca respectiva, fiind şi director de scoala, au venit direct şi au confiscat-o. - în refugiu unde aţi fost? - în refugiu am plecat langa Câmpulung Muscel, actual comuna Mihaeşti. Atunci se chema valea Popii, iar satul văcarea. De acolo am foarte frumoase amintiri. Am stat într-o căsuţă în care ne-a primit un moş, moş Mitu şi Ţaţa Leanca. Şi fratele meu glumea şi zicea (el era în clasa a III-a) “parcă suntem în bojdeuca lui Creangă”. Era o căsuţă cu paie, cu lut pe jos şi mama singură acolo. Şi după ce s-au întors armele către Apus şi frontul a trecut pe teritoriul ţării noastre, tata, la Câmpia Turzii, a fost rănit. Nu foarte grav, dar la mâna dreaptă. A fost spitalizat şi ne-a scris o scrisoare şi fratele meu era sub impresia acelei scrisori. El a fost tare supărat pe învăţătoarea care era naşa mea şi sefa învăţătoarelor şi care, printr-un şiretlic, şi-a adus de pe acelaşi front (cei din comuna Mălini au fost în acelaşi regiment. Şi cu tata, în acelaşi regiment, era şi naşul meu) soţul. Printr-un şiretlic l-a chemat de pe front. Ar fi folosit şi mama şiretlicul, dar tata era în spital, nu putea veni. Şi atunci, supărat, fratele meu a scris şi din respect pentru că era naşa şi era un fel de şefă, era şi deşteaptă, şi autoritară, dar şi din invidie, din regretul că tata n-a putut veni, pentru că era serbarea de despărţire, că noi trebuia să ne întoarcem din refugiu. în primul rând stătea naşa mea şi-l ţinea de braţ pe naşul, că erau tineri, din dragoste şi din fericire, şi noi, copiii (eu încă nu eram la şcoală, el era în clasa a treia) susţineam serbarea. Şi atunci, între două numere ale spectacolului de copii, el apare şi spune: “Telegrama, poezie de subsemnatul”. Şi ţin minte că s-a comentat între noi trei acasă: “cum de-ai putut să spui aşa ceva, mamă?”. S-a comentat cum este schiţată naşa mea. Prima muză publică a fratelui meu era această învăţătoare, cu un nume deloc poetic. N-a fost vreo muză-zână. O chema Garoafa Plăcintă. vă daţi seama ce nume avea. Nici nu era foarte frumoasă, era corpolentă, aşa, cât un munte, cu un neg mare pe faţă. Şi el povesteşte cum prin şiretlic şi-a adus soţul prin telegramă şi o descrie: “frumoasă şi grasă este Garofina, de i s-a dus pomina”. Pentru că toată lumea ştia că nu-i frumoasă, căci era ironia. Şi ea ştia. “Căci în bătălie, soţul ei iubit, a plecat la luptă, dar azi, a venit”. Iar la sfârşit, reda, foarte frumos, textul telegramei imaginat de el: “vino, în spital sunt bolnavă rău, mor de dorul tau”. Şiretlicul era că e bolnavă şi atunci era umanizarea, umanismul ăsta al şefilor. - Şi după aia a fost luat la întrebari de ce a facut asta, cum a fost posibil? - Nu. A fost întrebat de ce e frumoasă şi grasă de i s-a dus pomina? - Şi ce a raspuns? - N-a zis nimic. A tăcut din gură. - A zis “ba, nu înţelegeti voi”? - Mama i-a spus, nu eu (şi eu am fost de partea mamei, pentru că era naşa mea şi o iubeam). Dar apropo de “tu nu înţelegi, tu eşti mică”, copii fiind, aveam obiceiul de a ne face daruri. Nu numai când era un eveniment, pomul de Craciun, şi când tata pe fereastră se strecura, îmbrăcat câteodată în Moş Crăciun, câteodată nu, dar de zilele noastre aniversare noi voiam daruri şi aveam obiceiul să spunem “închide ochii, deschide palmele şi prinde” şi ne dădeam tot felul. în refugiu, în anul în care a scris această poezioara epigramă, de Sfânta Maria, n-am să uit, în livada casei unde 208

eram, a venit şi a zis “închide ochii, deschide palmele şi prinde”. Şi când am prins era o frunză mare de brusture. Am simtit. Şi era un băţ. Am crezut că e o şopârlă moartă, un şarpe, ceva să mă sperie cum ne făceam cu cărăbuşii. Dar el se retragea să citească. Şi când îl chema mama la masă, că ea ţinea să fim toţi la masă, el spunea “îndată, îndată, acuşi, acuşi”. Sau când îi dădea treburi prin casă, să aduca un braţ de lemne, el spunea “iîndată, îndată, acuşi, acuşi”. - Perioada de refugiu a fost cumplită? - Am ramas la refugiu, când ne pregăteam să ne întoarcem, dar zilele onomastice şi cele de naştere îşi urmau cursul. De Sfânta Maria, fratele meu îmi întinde darul. “închide ochii, deschide palmele, prinde”. Şi când deschid învelişul de brusture, o păpuşă dintr-un băţ de tei, de salcie, dintr-un lemn moale. Fac paranteză, la noi, în zona noastră, copiii, flăcaii îşi ciopleau singuri jucăriile şi mai tarziu trisca din care fluierau, iar mai apoi ciobanii, fluierele, singuri şi le confecţionau. Dar şi diferitele obiecte casnice, măsuţe, scaunele, etajere. Şi când m-am uitat, papuşa făcută de el pe o măciulie de lemn era ridată, ridată, ridată şi pe faţă şi pe frunte, cu ochii aproape închişi, i se vedeau genele tot sculptate şi îi zic: “De ce mi-ai facut o papuşă aşa de bătrână?”. Eu văzusem o Bela care mişca ochii şi am cerut-o mamei, dar mama a zis că n-are bani. El a zis: “Lasă, sora mea, că îţi fac eu o păpuşă”. Şi i-am zis: “Eu am vrut o Bela, cum de mi-ai făcut-o în halul ăsta?”. Şi zice: “Lasă, sora mea, tu eşti mica, tu nu ştii nimic, tu nu înţelegi. Păpuşa asta nu e bătrână, e tristă. îi e dor de acasă”. Şi pe desenele pe care el le făcea oscilau fie imagini sumbre, întunecate, maronii spre roşu închis, întunecate, cu razboiul, fie casa noastră, cu căţelul nostru, cu cireşul. - Deja avea nostalgia refugiului. Plecase în refugiu, voia înapoi acasă… - Da, aşa este. Şi ne-am întors din refugiu, dar ne-am găsit casa făra ferestre. Oamenii ne ascunsesera o parte din mobilă, ne-au ajutat, ne-au dat… Foarte impresionant a fost ajutorul acela care ni l-au dat oamenii din sat. unul o găina, o cloşcă, altul ouă, altul un miel. - Deci a trebuit să repuneţi cumva de la zero gospodăria? - Da. Şi a venit iarăşi Sfânta Maria, dar era secetă. Era deja seceta din ’46. Şi când mi-a zis iar “închide ochii deschide palmele”, o păpuşă aproape identică cu cealaltă, în lemn de tei, la fel de ridată, cu lacrimi încrustate pe obraz, la fel de nudă (pentru că nu aveai cum s-o îmbraci, putea s-o îmbrace cu frunze). Şi atunci eu am spus, că să mă dau mare: “De ce mi-ai făcut o păpuşă tot tristă, că acum ne-am întors acasă”. Iar el mi-a zis: “Tu eşti mica , tu nu înţelegi nimic. Păpuşa asta într-adevăr e tristă, dar nu pentru că îi e dor de acasă, ci pentru că îi e foame”. Şi îmi aduc aminte că în vara lui ’46, într-o după-amiază toridă, un vecin a venit disperat. un copilaş cu care ne jucam, tot vasile, tot ţigan că şi vasile din “Amintirile” lui Alecsandri, aşa a fost întâmplarea şi a venit şi a strigat Margareta, Nelu (că aşa-l alinta mama), veniţi, a secat Suha! Şi la capătul satului, unde era bulboana în care noi, copiii, amenajată special de noi, de copiii de la şcoală, cu fratele meu, cu mine, ţinând de şase pe acolo, şi nu mai era în locul apei aceleia cu debit mare, Suha, era o mocirlă neagră din care mai sărea câte o codiţă de peştişor şi o ceată de copii ca în filmele neorealiste italiene, suflecaţi şi în izmănuţe încercau să prindă câte o codiţă de peşte că să aibă cu ce săşi asigure cina. Am ajuns noi după ce am trecut drumul. Se mergea câteva sute de metri, n-am să uit, în grabă, că era eveniment, aproape apocaliptic. Şi acuma când vă povestesc simt până la glezne fierbinţeala colbului de pe drum. Că îmi intrau pi209

cioruşele până la glezne şi era fierbinte pământul. Şi a prins patru raci pe care mi i-a aruncat în poale, i-am adus cu mandrie. M-au înţepat, m-au rănit, dar eu i-am dus acasă cu străşnicie. Mama i-a fiert. N-am avut nici pâine, nici mămăligă. I-am mâncat, iar eu m-am îmbolnăvit. Ce-oi fi mancat din ei, nu ştiu. Şi atunci tata a decis să mearga la braconaj, că n-avea permis. - Să vâneze căprioară… - Şi s-a întâmplat cu căprioara. Când s-au întors, seara, mi-aduc aminte că m-a sculat din pat. Eram bolnava, cu febra mare, şi a zis: “vino să-ti arat ceva”. Şi iarasi desculta, în camasuta de noapte, m-am dus în bucataria de vara şi mi-a descoperit vanatul. Căprioara avea ochii deschisi. “E vie”, am striga eu, iar el i-a inchis ochii. De fapt nu era caprioara, era caprior, totul este metafora. Pentru că şi în poezie spune “trist strajuiti de coarne”, nicio ciuta nu are coarne, dar e metafora respectiva. - Dacă va ganditi asa, la Nicolae Labiş copil, cum era? va uitati un pic în spate. Era un copil vesel sau era un soi de mic intelept acolo? că se zice, cateodata, mai apar copii care par mai intelepti decat oamenii mari. Cum va apare Labiş acum? - Oscila. Era intre şi intre. El are şi o fotografie în care singur se arata cu degetul de dedublare, dar acolo în fotografia tarzie de la Şcoala de literatură era dedublarea intre greseala şi intre pacat şi comportament… La Şcoala de literatură, dar inca din liceu era foarte serios. De la 11 ani (el a plecat la 11 ani după ce a facut scoala sub supravegherea mamei), aproape că şi Creanga, într-o haraba, nu era un barbat, Mos Lucaci, era o femeie, care s-a inchinat în cele patru zari şi a spus: doamna, nu fiti ingrijorata de drumul acesta, că o să ajunga un om mare. N-am să uit, că eram langa ea. - Ce ziceau satenii? pentru că şi asta e interesant. Sunt copilasi la care taranii spun “uita-te la asta, asta va fi om mare”. - Pentru ei era un actor. La 11 ani, după ce a venit în prima vacanţă de la Falticeni, a regizat Shakespeare. Femeia îndaratnică, cu elevii şi studenţii din sat. - Care veniseră în vacanţă. - Care veniseră în vacanţă şi nu a fost ideea lor. A fost ideea fratelui meu. - unde a dat spectacolul? - în Poiana Mărului. - Pe cine a moştenit? - Pe amândoi părinţii. Mama se trage pe arbore genealogic din Creanga. Dar nu că se trage neaparat pe filiera de rudenie. dacă ne gandim la ce a spus Calinescu, că a aparut Creanga acolo unde cuvantul e batran şi vorba incarcata de intelesuri, vocabularul atat de bogat în expresiile acelea incarcate de intelesuri despre care spunea Călinescu în zona respectiva. Mama e nascuta în Topolita, locul unde era teiul cu pricina. Şi chiar teiul acela a fost în curtea unei rude mai indepartate de-a mamei. - Teiul cu pupaza, nu? - Da, teiul cu pupaza. şi revenind: a imprumutat inteligenta de la mama (bunicul era de o inteligenta sclipitoare, care a murit în primul razboi mondial), care a fost cea mai buna şi asa a dat-o bunicul la scoala. A spus: “Eu n-am putut să invat, dar pe fetele mele am să le port cu palarie”. Adica o să le dea la scoala. şi din partea tatalui a mostenit spiritul meditativ, pasiunea pentru lectura şi pentru muzica, pentru că tata, deşi era învăţător, cânta şi la vioară. înainte, în scoala pedagogica se invata un instrument. toţi trebuiau să cunoasca un instrument. Dar, pentru că am vorbit de bunicul şi pentru că am vorbit de întâmplarea cu telegrama, şi de tata, fratele meu, sub imboldul timpului care cerea anumite teme cum ar fi lupta pentru 210

pace, foarte curios, creează ceva care-i deosebit pentru acea vreme, între un mesaj de actualitate, “Blestemele”, preluate de la Arghezi, Eminescu şi din întreaga noastră literatură şi creează o poezie emoţionantă pentru vârsta aceea a lui de aproape 20 de ani. Poezia se numeşte “Blesteme”. Este o cale de la blestemele lui Arghezi, care suna în aşa-numita formulă a esteticii urâtului, cam aşa: O unghie pe saptamana/săţi coacă la câte o mână,/şi-n zilele de sărbatoare/un deget şi de la picioare. Deci e o diferenţă. - Labiş, Şcoala de literatură. Haideti să reluam de aici… - Nu, pentru că vreau să va spun intai că a fost elev la Falticeni, a avut norocul să-l aiba profesor pe vasile Popa, care l-a proclamat poetul oficial al scolii. Era iubit, era luat pe brate de elevii mai mari. L-a orientat spre poezie. şi i-a dat carti spre lectura şi asa, fara prea multa indrumare propriu zis critica de la profesori, el a reusit să ia premiul I pe tara în 1951 la primul concurs “Mihai Eminescu”. şi ce a fost important: a fost selectat pentru că a fost o uimire pentru toţi. A fost toata teza în versuri. - Era post modern. Dacă în 1951 mai scria Nedelciu niste proze în versuri. - Se trecea de la comentariu la versuri şi i-a uimit pe profesori. A fost selectat (deşi era în clasa a Ix-a) să ţină cuvantul la sfârşit, la serbarea de înmânare a premiilor. Şi în “Scânteia tineretului”, care consemna acest eveniment, apare pe prima pagină Labiş primind premiul. Asta a determinat membrii uniunii Scriitorilor, filiala Iasi, prin Ciopraga, să obţină aprobarea tatalui şi să plece la Iaşi. Acolo iaraşi a intrat în baia de lumină şi de cultură a Iaşiului, ei îl cunosteau ca o minune locală, îl stimau. Acolo a debutat în presă, pentru prima oară, cu poezia “Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, publicată în Iasiul Nou. După care a fost selectat la Şcoala de literatură. S-a dat un concurs, nu a fost selectat oricum. La Şcoala de literatură, la festivitatea de deschidere, a fost invitat şi Sadoveanu, care patrona spiritual, oarecum. Era considerat atunci “bunicul Sadoveanu”, era preşedintele Comitetului International al Luptei pentru Pace, scrisese şi prozele acelea… - Mitrea Cocor… - Nu, Mitrea Cocor scrisese în ’52. Scrisese “Lumina vine de la ra…”, mă rog. Ce scrisese. - între timp avea şi el diverse functii pe acolo, era la Marea Adunare Nationala… - Da, dar el avea în spate literatura aceea… avea Baltagul, avea Fratii Jderi… - Să-i facem şi lui Sadoveanu un pic de dreptate, dacă tot discutam acum. Eu am vorbit de cel care era contabil al uniunii Scriitorilor în anii ‘50. - Traian Iancu? - Da, Traian Iancu. Sadoveanu primise, la un moment dat, marele premiu al uRSS-ului. Erau 100.000 de lei, ceea ce era enorm în anii ‘50. - Şi Sadoveanu era şi cam zgarcit. - Zgârcit e puţin spus. Şi el i-a dus la Mânastirea Neamţului, a dus premiul, omul a numărat banii, o cafea, la revedere. Ca să aflam după aceea de la Ionel Teodoreanu, fraţii Teodoreanu, că începând din anii ‘47, ‘48, Sadoveanu le dădea salarii. Pentru că ei căzuseră în dizgraţia Partidului Comunist, iar Sadoveanu le-a spus: “Ei, acuma-s eu aici. De aici încolo vă ajut eu”. Şi, lună de lună, Sadoveanu le dădea salarii acestor oameni cu care a fost şi prieten, dar în acelaşi timp toţi erau scriitori. Nu e numai ceea ce se vede, asta am vrut să punctez. 211

- Era zgârcit în relaţia cu presa. - Aia era altceva. - Cerea o anumită sumă doar pentru o semnatură. - Bun, un pic de dreptate i-am făcut şi lui Sadoveanu. - Merita mai multă dreptate. Deci, fiind oarecum patron spiritual al acestei Şcoli de literatură, eu acest lucru n-am de unde să-l ştiu şi nu improvizez sau îmi imaginez, ci mi-a relatat Lucian Raicu, criticul, care a fost prieten şi care a avut un comportament deosebit pentru fratele meu. L-a găzduit într-o perioada… - un mare critic, un mare scriitor, din păcate, pe care noi l-am pierdut la Paris pe nedrept. - O mare valoare. S-a temut, a bănuit evenimentele, s-a temut şi a plecat la Paris şi a murit acolo departe. Păcat, păcat, un mare critic, a scris cea mai importantă monografie, deşi nu spun că era fricos, dar era prudent şi a scris cu mare prudenţă monografia despre fratele meu, dar a surprins în frază, în proces, în tot, ceea ce era esenţial în creatia lui. - Apropo, la Lucian Raicu, prozatorul face front comun cu criticul şi atunci textele pe care el le scrie sunt atât de uşor de citit şi cu atâa drag le citeşti, de parcă ar fi proze, dar de fapt sunt judecăţi de valoare de mare forţă critică. - Avea o claritate, o claritate a frazei extraordinară...Sadoveanu, înainte de festivitate, vreau să va spun, a întrebat întâi (am aflat tot de la cei de la uniunea Scriitorilor), a întrebat în birou la directorul scolii dacă Labiş este în sală. “vreau să-l cunosc pe Labiş”. “Păi să vedeţi, că ne grabim”, au raspuns, s-au eschivat şi l-au canalizat spre începerea festivităţii. Dar Sadoveanu n-a uitat şi de la prezidiu, când se pregateau să se duca la microfon, gata să se ducă să deschidă directorul Scolii de literatură, Sadoveanu întreabă: “Labiş, eşti aici?”. Şi s-a ridicat prichindelul din spate. Atunci a zis: “Putem începe”. Asta a relatat şi în Monografie şi în Amintiri şi mi-a spus-o personal Lucian Raicu, care a fost coleg de grupă, pentru că el era la Critica literara, iar fratele meu era la Poezie, cu Tomozei cu Ion Gheorghe şi alţii, care nu s-au impus în poezia noastră. La Şcoala de literatură a fost o perioada şi prosperă, pentru că el colabora la revistele timpului, dar şi trista pentru el, trista pentru destinul lui, pentru faptul că a început să fie urmarit indeaproape, pentru faptul că el, la îndemnul lui Gheorghe Mărgărit, asistentul lui Călinescu, un om de o mare cultură, l-a cunoscut pe anticarul Sterescu, de la care (banii pe care-i primea pe poezii îi dădea pe cărţi) lua cărţi. El a dat o sumă foarte mare pe primul volum, volumul princeps “Eminescu”, erau puţine atunci, dar s-a aflat că în acel volum era şi “Doina” şi “Doina” era scoasă, pentru versurile “De la Nistru pan’ la Tisa…”. - “…Tot romanul plânsu-mi-s-a” - Dacă erau numai versurile cu “plânsu-mi-s-a”, poate mai era cum mai era. Dar erau graniţele de la Tisa, deci din ungaria până în Rusia, în uniunea Sovietică. Şi atunci i-au înscenat un viol cu viitoarea soţie a lui Nichita Stanescu, cu Doina Ciurea, despre care Ion Gheorghe a spus mai tarziu că a fost pusă de anumite organe, “agenturi”, ca să folosim un termen mai glumeţ, pentru a-l compromite pe Labiş şi pentru a-l urmări, mai târziu, pe Nichita. A fost acuzat şi dat afară din uTM. Dacă cineva vrea să afle amănunte poate să citească “Hora morţii”, o carte foarte interesantă şi bine scrisă de un coleg care n-a ajuns decât un modest ziarist şi un bibliotecar, pentru că era bolnav, suferind de plămâni, ungurul Imre Portik. şi el re212

lateaza toata aceasta înscenare şi se lauda, nu ştiu cat e de adevărat, că el s-a dus la uTM şi ar fi pomenit şi de Sadoveanu, iar sub tutela lui Sadoveanu, lui Labiş i s-a redat carnetul uTM şi a fost reabilitat oarecum, pentru că nu mai avea dreptul să publice. Dar după terminarea Şcolii de literatură a colaborat la ziare. A fost stagiar redactor la Contemporanul, după acea la Gazeta literară, organul de presa al uniunii Scriitorilor, actuala Românie literară, revista la care nu i s-a găsit loc la secţia Poezie, unde era Camil Baltazar, care nu l-a primit acolo, ci la Secţia de Critică literară. Toţi începătorii se duceau la el cu poezii, iar el scotea creionul şi le refăcea pe loc şi îi trimitea la etajul de sus, spre publicare. Au povestit mulţi dintre începători acest lucru. S-a înscris şi la Facultatea de Filologie şi când “pasarea cu clonţ de rubin” l-a strivit era student în anul III la Facultatea de Filologie. Se grăbiseră, pentru că începuse să fie urmărit, s-au grăbit să-l exmatriculeze. Nu s-a ştiut, l-au exmatriculat în acte, pentru momentul când venea Securitatea să afle despre el (pentru că în ’56 erau evenimentele din ungaria, iar el, ca un posibil lider al studenţimii, ar fi putut să ia o anumită atitudine). - Putea fi un element, cum se spunea, periculos, pentru că vrei, nu vrei, el era născut luptător şi cu poezia… - Nu, dar ei aflau totul. îi apăruse, vara, volumul “Primele iubiri” şi dăduse la aceeaşi editură al doilea volum “Lupta cu inerţia”, unde sunt atitudini categoric înlăturate, unele poezii au fost şi sustrase şi distruse în cenzura timpului. Mai întâi el a plecat cu marele regizor (pe atunci tânar) Lucian Pintilie în Deltă. în timp ce ei erau în Deltă (cum de au ajuns ei acolo nu ştiu, eu n-am ştiut că pleacă, deodată am aflat că au plecat, eram studentă în Bucureşti), s-a lansat zvonul că Labiş a murit înecat în Deltă. Am aflat de la o ziarist de la viaţa Românească (unde el a publicat poezia “Moartea căprioarei” în ’54, deci cu doi ani înainte şi unde el avea un grup de redactori care îl iubeau şi îl stimau foarte mult). M-am dus la ea să-i cer o carte de literatură veche şi ea a spus “am uitat să ţi-o aduc”. Şi “hai cu mine acasa”. Şi a zis “hai mai stai, că părinţii mei…, eu mai sunt la redactie, dar tu mai stai cu ei”, ei erau basarabeni, moldoveni refugiaţi din Basarabia. Şi “stai cu părinţii mei că o să le faca plăcere”. Ea aflase zvonul şi faţă de părinţii ei, după câteva zile mi-a spus. A zis, ca să mă pregătească: “uite ce zvon a apărut, dar dacă o să afli (pentru că eu trebuia să mă duc la şcoală, a fost doar un weekend), să nu te temi, că apare el”. Şi într-adevar a apărut. Şi a fost ziua mea de majorat. vreau să va spun la Casa Scriitorilor, la o masă de două persoane rezervată de el, m-a invitat într-o după-amiază mai devreme (că stiu că de la 6 la 8 aveam seminar cu Petru Creţia, era seminar de latină). Mi-a zis: “închide ochii, deschide palma şi prinde”. Şi, ce credeti că mi-a pus prima oară în palmă? Era un plic cu bani cu care trebuia să-mi plătesc un palton a cărui stofă mi-a luat-o o ziaristă de la viaţa Românească tot cu bani de la el. Şi după aceea zice: “Mai închide o dată ochii”. şi mi-a pus cele trei volume ale lui Perpessicius, Eminescu, transcriere. Mi-a dat indicaţiile respective, cum să le citesc şi să am grijă să citesc şi să pătrund în poezia lui Eminescu, să citesc şi partea de critică a lui Perpessicius. Impresionată. Iar doamna Candra de la bufet ne-a adus o sticlă, pe care o păstra ea, cu un vin care era ca un caramel, ca un magiun, abia curgea din sticla, vechi şi zice: “De ziua ta. Dar numai puţin, că e foarte tare şi dacă te duci la scoala, să nu te ameţeşti”. Şi am gustat din vinul acela extraordinar, a pus dopul din nou şi i l-a dat din nou doamnei, ca să-l păstreze până la ziua sa, de 2 decembrie. 213

Eu am plecat la facultate, iar Petru Creţia, văzând ce am primit eu cadou, a zis: “Ce ai în mână?”. Şi atunci ora de latina s-a transformat într-o incursiune, la vârsta pe care o aveam eu, de 18 ani, l-am cunoscut pe Petru Creţia în ipostaza lui de eminescolog, pentru că mult mai tarziu s-a impus. Şi după aceea, în noaptea de 9 spre 10 decembrie a avut loc cumplitul accident. înainte nimeni n-a scris şi probabil că nici nu vor să creadă ce am spus eu, dar acesta este adevărul, în faţa lui Dumnezeu. Nimic n-am inventat, eu sunt un om credincios şi, mai ales, credincioasă memoriei fratelui meu. Şi n-au vrut să creadă că acea femeie, rusoaica, Maria Polevoi, l-a agăţat pe el la Casa Capşa cu mult înainte şi poate că a fost prima femeie din viata lui. Poate, nu ştiu, pentru că el mi-a aratat niste semne pe gât. Mi-a facut aceasta marturisire, deşi intre noi lucrurile acestea de mare intimitate nu erau … era o pudoare, mă rog. Cu aceasta femeie s-a intalnit şi în noaptea accidentului, după ce o cunoscuse, intr-un grup total strain. după ce a plecat de la uniunea Scriitorilor, a plecat la un restaurant în subsol, în Pasajul victoria, acolo unde e Majestic acum. Şi a fost într-un grup total străin. A avut loc accidentul, a fost dus la Spitalul Colţea, neprimit, dus la Spitalul de urgenţă, plimbat, târâit făra targă, i-a secţionat total măduva. El i-a povestit şi lui Mugur, iar în noaptea morţii mi-a spus că a fost tras şi împins. “Am fost tras de palton şi împins”: au fost aproape ultimele cuvinte. A avut viziunea morţii cu întoarcerea la plaiurile natale… Mie mi-a rămas imaginea cuvintelor lui, pentru că eram singură cu el. Nimeni n-a mai venit în seara aceea. Pe tata îl luase asistenta să se odihneasca puţin. după aceea a spus: “viaţa este frumoasă, numai să ştii s-o trăieşti”. Şi a intrat în comă şi a strigat timp de aproape o jumatate de oră “oxigen, oxigen!”, pentru că a murit prin sufocare şi tuburile de oxigen nu-l mai puteau ajuta. - vă mulţumim mult, Maria Margareta Labiş.

214

I O AN R O MEO R O ŞIIAN u

„Cărţile mele sunt nişte tatuaje pe pielea sufletului meu” - Paul Daian

re numele lui adevărat: Sergiu Filip, poetul Daian nu prea mai are nevoie de multe prezentări. Născut în data de 4 august 1954, în Crişciorul Munţilor Apuseni, a debutat cu poezie în revista Vatra, în 1978. Deşi aparent târziu împlinit, debutul său editorial (1982 - Caiet de debut al editurii Albatros) a atras atenţia criticilor asupra sa. Acum are (deja) publicate 5 cărţi, o alta urmând să se nască la Editura Nemira: „Lăptăria lui Enache, pe viaţă”. în curând. Lucrează la Editura Cartea Românească, fiind managerul acesteia. înainte de a atinge această „cotă”, a fost, pe rând, vidanjor (?!), lăcătuş mecanic şi îmbălsămător de cadavre. Ca un fapt divers - spune el - în 1982 s-a legat cu lanţul de gardul uniunii Scriitorilor, într-un protest „inutil”. Nu i se publicau cărţile scrise. Pentru această „bravadă”, a fost „premiat” cu un mandat de trei luni închisoare. Executate zi la zi. La rece. în veghe. Zice el că îi stătea teribil de bine. Acesta fiind zise, în pofida tuturor aparenţelor, poetul PAUL DAIAN, în exclusivitate pentru Revista POESIS, a avut bunăvoinţa să ne acorde un interviu.

Ioan Romeo Roşiianu - Dacă te aşezi în faţa oglinzii, ce vezi mai întâi: omul de litere sau, pur şi simplu, pe omul de toate zilele?

Paul Daian - Aş putea spune că sunt un om respins de Oglindă. Dar, asta se mai întâmplă şi din cauze „oculte”. Nu din pricina unui delir psihotic, cum pot spune unii. Ci pentru că, asta e!, nu sunt un delirant. încă. Şi, când chiar aş da semne să fiu, când chiar aş putea spune ceva serios despre mine, am convingerea că n-o să mai pot spune. Poate că or să spună alţii câte ceva. Poate chiar tu. De ce nu? Oricum, însăilând un răspuns mai „obiectiv”, datorită faptului că ştiu cum arăt, nu prea am chef să mă privesc într-o oglindă. Ce să văd acolo? I.R. Roşiianu - Să înţeleg că n-ai o părere bună despre tine?

Paul Daian - în mod cert, Da! Relaţia mea cu mine e atât de confuză încât nici nu vreau să mă gândesc dacă ea există cu adevărat. Cumva. I.R. Roşiianu - Totuşi, cine esti tu?

Paul Daian - Sunt un om viu, un om care încearcă să-şi construiască deasupra propriei vieţi, o alta. Mai bună. Măcar ceva mai bună. O viaţă care se numeşte Poezie, o viaţă care vrea să sugă (numai) de la ţâţele Artei. Că, slavă Domnului!, are

215

Arta asta nişte ugere! Totuşi, dat fiind faptul că principalul meu vis e să fiu un mare mediocru, nu-mi doresc să fiu decât un mare mediocru. Adică, o zi să sug, una nu. I.R. Roşiianu - De ce?

Paul Daian - Pentru că iubesc al dracului de mult viaţa. Aşa cum e ea: mizeră, hâdă, perversă. Şi, deşi am încercat în repetate rânduri să mă sinucid (de 11 ori, prin diverse „metode”), iubesc tare mult viaţa. Atât de tare încât vreau să mor cât mai repede cu putinţă, ca să-i pot pricinui un rău cât mai mic. Spun asta deoarece, de regulă, eu cam stric totul. Inclusiv poezia, poezia pe care o pun pe hârtie aşa cum mi se năzare mie.

I.R. Roşiianu - Presupunând că nimeni nu ţi-a citit cărţile, cât ai pus din tine în fiecare dintre ele şi, nu în ultimul rând, care crezi că este mesajul lor?

Paul Daian - Am pus totul. Tot ce aveam, că am şi eu, ca tot omul, ceva bun în mine. Măcar un grăunte de bunătate există. Rămânând, totuşi, destul. Şi pentru altele. îmi place mie să cred, mai bune. Totuşi, cărţile mele sunt ascunse sub pielea sufletului meu, ca nişte tatuaje. Deci, multă piele având, loc e destul. I.R. Roşiianu - Ce înseamnă cuvântul scris pentru tine?

Paul Daian - Demenţă. O demenţă uscată, tare uscată.

I.R. Roşiianu - Crezi că spiritul tău se descătuşează atunci când scrii ceva?

Paul Daian - în primul rând, prin scris, spiritul meu există. Iar, dacă el se simte cam încătuşat, e treaba lui, nu a mea. Să se descarce! Altfel spus, redevenind serios şi spiritul meu e o realitate aidoma mie, o realitate fizică. I.R. Roşiianu - Cum îţi scrii cărţile?

Paul Daian - Nu ştiu. Pur şi simplu îmi ies. Eu pot scrie o carte într-o singură noapte la fel de bine cum nu pot scrie măcar un singur vers, într-o lună. Nu ştiu de unde îmi vin, cum îmi vin, de ce îmi vin. Dar, un lucru cert, îmi ies. Pe poarta sufletului. Totuşi, aş putea teoretiza, aş putea construi un sistem explicat: există o hermeneutică a demersului meu poetic, într-un direct raport cu ceea ce numim Absolutul, încât dacă aş voi să interviu (şi) raţional, înseamnă că ar trebui să mă apuc de o cu totul altă meserie. Şi, cum eu bănuiesc că această întrebare i-ai pus-o poetului din mine, mă opresc aici. Doar până aici e terenul poetului, mai încolo ... I.R. Roşiianu - Cum ţi-ai descoperit vocaţia literară?

Paul Daian - Prin iubire. Numai prin sentimentul de iubire. Primele versuri le-am scris nu mai ştiu exact când, în adolescenţă. Eram şi eu, ca tot tânărul, îndrăgostit. Restul a venit de la sine. Atunci am descoperit că nu sunt singur pe lume, că mă pot apleca, cu umilinţă, în faţa altui om. Sigur că este vorba numai de o Doamnă.

I.R. Roşiianu - Consideri că prin ceea ce ai făcut acum, ai fost receptiv la problemele societăţii?

Paul Daian - Eu mă simt afectat de faptul că nu se prea face caz de ceea ce se numeşte cultură. La noi în ţară, totul merge atât de prost încât, mă întreb, de ce 216

tocmai cultura să mergă bine?

I.R. Roşiianu - Cum se împacă omul din tine cu poetul?

Paul Daian - între mine şi mine există un conflict atât de puternic, un conflict atât de aparte, încât mi-e greu să-l şi definesc. El s-a putut realiza numai prin disocierea mea. Poate tocmai de aceea n-am avut niciodată puterea şi plăcerea de-a mă privi într-o oglindă. Acum nu mai simt nevoia. Problema care e, e aceea că acest conflict e teribil de încetinit, de lent. De stins, dacă e s-o spun şi pe asta, numai Dumnezeu îl va stinge. I.R. Roşiianu - Crezi c-o să laşi, cu timpul, în tine, loc unui alt Paul Daian?

Paul Daian - Păi, nu ştiu! Cred că asta e o realitate dialectică. Tot timpul sunt altul, rămânând mereu acelaşi. Cu cât eşti mai deschis, cu atât te poţi închide mai greu. Şi, cu cât eşti mai conştient de propria-ţi valoare, cu atât mai mult eşti mai statornic. Statornic în propria-ţi fiinţă. Statornic în sensul de mereu acelaşi. Altfel spus, sunt acelaşi până la monotonie, şi mereu altul până la evanescenţă. Pentru că iubesc viaţa. I.R. Roşiianu - Crezi că este diferenţă valorică între clasici şi contemporani?

Paul Daian - Dacă discutăm despre valoare, ea este numai atuul Cerului, ca albastrul lui. Cine reuşeşte să-l privească, este deja acolo. Iar cine este acolo, este deja egal cu ceilalţi. Totuşi, dacă e să ne raportăm numai la ceea ce numim noi valoare, nu cred că există vreo diferenţă între noi şi clasici, între noi şi medievali, între noi şi restul istoriei. De fapt, tocmai asta şi cred că este valoarea în sine: ceva ce ne uneşte pe noi toţi. Indiferent de locul geografic şi timpul istoric în care-am trăit. în felul acesta eu sunt egal şi contemporan cu Homer, Dante, Shakespeare şi, în mare mea intimitate, stau de vorbă cu ei. Şi nu numai cu ei. Totuşi, nu ştiu care îmi este locul, această măsură mi-o vor da alţii, dar eu, în demenţa mea, mă simt solidar cu toţi cei de mai sus, cu mulţi alţii. încă. vorba lui Goethe: „M-am născut pentru a vedea”. I.R. Roşiianu - De ce îţi este cel mai frică?

Paul Daian - Să nu cumva să nu mă mai iubească Dumnezeu. Cea mai mare bucurie? Să-L iubesc pe El. I.R. Roşiianu - Unde crezi că-ţi este locul în literatura română?

Paul Daian - Nu mă simt prins (doar) în literatura română, mă simt aşa, ca la un târg de fete, fie şi pe Multele Găina!, alături de marii peţitori ai literaturii universale. Nu nădăjduiesc să iau Arta de soţie - doar suntem atâţia care-i cerem mâna, nu?! Mie mi-ar fi suficient să mă culc măcar odată cu Ea. Apoi pot să mă sinucid. Cu adevărat. Nu ca până acum. I.R. Roşiianu - Ce faci în timpul tău liber?

Paul Daian - Exact ce face un om normal: dorm, mănânc, mă uit la (pe) pereţi, vorbesc la telefon, mă întâlnesc cu prietenii. Aici sunt cu adevărat mediocru. I.R. Roşiianu - Ai un anume călcâi al lui Ahile? 217

Paul Daian - Nu există om fără acest călcâi al lui Ahile. în medicină se spune tendon, în plan social i se spune tendinită, în artă i se spune tender. în ce mă priveşte, călcâiul lui Ahile e chiar creierul meu. Pe mine, ticăloasa de zeiţă!, m-a ţinut de creier, nu de gleznă. I.R. Roşiianu - Are Paul Daian o trăire creştină?

Paul Daian - Absolut, absolut, absolut ... Nu numai că am trăire creştină, am şi o evoluţie în sensul acesta. Din punct de vedere ontologic, am refăcut drumul de la Dumnezeul gelos al vechiului Testament, la Dumnezeu iubirii din Noul Testament. I.R. Roşiianu - Crezi că Dumnezeu îşi face şi astăzi simţită prezenţa în lume?

Paul Daian - Dumnezeu e lumea însăşi. Trebuie doar să fii atent. Ca să-L vezi. I.R. Roşiianu - Ce-ţi doreşti cel mai mult şi mai mult? Paul Daian - Cel mai mult îmi doresc Totul.

I.R. Roşiianu - Cât crezi că ai dat până acum din tine?

Paul Daian - Nu-mi dau seama cât am dat până acum din mine. Cred că în momentul în care mi-ar fi limpede ce m-ai întrebat acum, aş înceta să mai scriu. I.R. Roşiianu - De ce crezi că a existat mereu un conflict între Discipol şi Maestru?

Paul Daian - Conflictul acesta a existat de când lumea, de când există generaţii. Dar, cred eu, cel mai important este să înţelegi ceva din asta şi să mergi mai departe. Cu crucea ta. Sau, dimpotrivă, să refuzi şi să mergi ... tot mai departe. Altfel spus, dacă vrei aşa, acest conflict dintre „generaţii” este spaţiul din care unii, nu peste mult timp, îşi vor face o meserie. I.R. Roşiianu - Eşti mulţumit de tot ce ai scris până acum?

Paul Daian - Da, sunt! Sunt mulţumit de tot ce am „născut” până acum. Eu îmi iubesc cărţile, indiferent de ce zic criticii despre ele. A consemnat Ioan Romeo Roşiianu Bucureşti - 10 mai 1996 (acasă la el)

218

i i t i , d a tr

Colecţia

A LExA G Av RIL B âLE Etnoiatrie

1.în martie îi bine să mai ţâie frigu', să nu s pornească pomii, că de pornesc, pot veni îngheţuri târzii şi să strice florile şi nu mai prind rod. 2. vinereade Indrei şi Indreu se ţin pentru animale, (altfel) nu să prind marhăle 3. Când să scot oile întâie afară să pune on lanţ înaintea pragului să să ţâie oile deolaltă ca verigile lanţului. 4. Lemnu de arin îi cel mai rău lemn, bătrânii îi ziceau carpăn de baltă. îi bun (totuşi) la orincie o săptămână să steie crăpat, arde bine, face flacără, pară bună şi tare bine mână căldarea (Mihaiu Iuliciei, Şişeşti, 57 ani, 13 martie 2001) 5. Lemnu de cireş care-i sucit şi răsucit nu-i bun de scândură, numa de foc. Pe plop l-o blăstămat Maica Domnului când o stat la umbra lui, nu s-a putut hodini că plopu' s-o tăt mişcat. L-o blăstămat să nu aibă hodină. în plop, de atunci, de-i vânt, de nu-i vânt, nu stă frunza-n loc. Lemnu de plop îi bun de pălănci în gard, ţin mult pălăncile. 6. De Schimbarea la faţă se pot mânca merele. Mai ziceau bătrânii că nu-i bine să te schelzi în zâua asta, că te schimbi la faţă şi tu. 7. De Ziua Crucii să ie pepenele care-i copt, care-i cu bube pă el şi să pune în pod, acela nu putrezăşte, să usucă, îi bun de leac pentru bubele care nu se vindecă. Să pună pepinile în lapte şi să pune pă rană. Pepinile cu zgrăbunţă stă de pe an pă an, să usucă, să pune pă marjinea podului... 8. Când suflă din sus de Făureşti, să zive în Cetăţele că-i de ploaie, de muietură. 9. Dă nuiele la cela ce împleteşte gardu. 10. Nu să pun sub cloşcă ouă cu număr cu soţ, că ies pui fără soţ şi nu-i bine. Săî pun ouă cu soţ sub cloşcă... 11. Mai demult, cînd se venea cu pasca sfinţită de la biserică, în ziua de Paşti, se dădea şi la marhă. 12. Luna mai îi cea mai frumoasă lună din an. Codru să-mbracă frumos, frunza urcă în copaci şi omu' trebe să se-mbrace frumos. Orice năcaz ar avea omu', nu trebe să fie supărat, ca să-i meargă bine tăt anu'… 13.Nu-i bine să cumperi porci, purcei, de la neamuri aproape, că nu mănâncă bine. Purcei să iei numa de la străin. 14.Pân patruzeci şi doi a fost foamete mare. O plouat toată vara şi nu s-o copt mălaiu, iarbă s-o făcut bugătă şi o fost fân mult la marhă. Oamenii cumpărau un fel de fărină roşietică, care nu ştiu de ce-o fost. Fărina de borş?? era tare faină la vedere, galbenă şi curată, dar era tare ră la gust. Nu o puteai înghiţi, te strânje de grumaz şi era amară tare. 15. Când înfloresc rujii de mure şi plouă bine, încep a să face ptitoi. 16. Trebe mulţămit lui Dumnezău şi de mult şi de puţân (şi de puţân, şi de mlt) 17.Mai demult oamenii cătau por, îi ca aiu, creşte pă unde o fost clăi de fân. Mâncau cu caş, că nu aveau ce mânca. 18. După călduri mari vara vine vreme grea, gheaţă şi vânturi mari. 19. Din fărină de borş cu cartofi fierţi şi tare puţână fărină de mălai, care aveau, se 221

frământa aluat şi să făce coc în cuptor. Borşu îl mai fierbe cu lapte şi pune multă miere, zahăr, în el. Miere era bugătă, erau unguri pă aici şi aduceau bugătă. LApte încă dădeau marhăle, că era fân, făceau oamenii brânză şi mâncau. Borşu' atâta era de amar că plânjeu pruncii când le dădeau femeile să mănânce, mâncau laptele cu miere şi lăsau borşu'. Pă celălălat an o fo cireşe multe, dimineaţă bună videai oamenii în cireşi, mâncau cireşe să le treacă de foame. Era plin de oameni în tăţi cireşii de dimineaţă bună. (Ileana Filip, a Pustanului, de pe Dâmbu mare- Şişeşti, 78 de ani, 3 martie 2002) 20.La diţăii care se umflă, nu mânâncă, nu să baligă, le dai sămătişă cu broză şi cu oţăt de mere, amestecate. 21. vacile pot paşte pă luţărnă, numa să hie priponite pă scurt şi pă scurt. 22. La cufureală la vaci le dai ceai din crengi dă răchită şi ştevie, ori ceai de ştevie şi din coji dă prun. 23. Când îs urâţi caii, după lucru mult şi greu le dai mursă de mnere şi le trece. Când au febră musculară, le dai broză cu drojdie în abrac. 24. Când au viţeii diaree le dai horincă de-al doilea cu piper, cu poprică aspră şi sterejie învăluită în unsoare de porc, bobiţe, cât ceaşca de mari. 25. Pă. ninjei la ţăţă la vacă pui unsoare de porc, frecată bine cu sare. La câteva zile, ninjelu învineţeşte şi ptică. 26. Când nu să ţâne vaca cu taur, ori când se infectează de la taur, după ce ai aduso, îi dai să beie cât de mult ceai de petrinjel de câmp(Măgureanu, 72 ani, Dăneşti, Maramureş.) 27. Care vacă are alb pă frunte şi piuă pe nas, aceie-i de soi. 28. Când au vacile diaree le dai, dacă-i toamnă, câte un coş de frunză de păr ori de cireş, uscată, greblată de pă sub pomi. Le strânjre înlontru. (Ileana Pop, 35 ani, Cetăţele, 11.11. 2011) 29. Dacă-i dor pă cai potcoavele, la copită îi legi cu cârpă cu muştar de la gunoi, cu muştar gros. (Ştefan Ţâganu, 40 ani, Baia Sprie, 11.11 2011.) 30. La vaci, mai demult, când aveau diaree, li se dădeau pere uscate, pere pădureţe uscate, să mânânce. una-două le strânje. 31.La cai, mai demult, numa ovăs le dădea, abrac, grâu îi dulce şi-i îmbată de cap, iară mălaiu îi îngreună la picioare. Doamne feri, mai demult, să fi dată oarece mălai la cai. 32. Când îs vacile a făta, nu beu multă apă. Beu mai puţână.(Goloman Gavril, 47 ani Şurdeşti, 12.01. 2012) 33. Ceai de scai albastru le dai la cai pântru asmă, când obosesc repede, când tuşesc dimineaţa, când îi scoţi afară şi aeru-i rece ori când le dai fân colbos. 34. Caii cu asmă şi când asudă stând în grajd ori la efort, le dai ceai de chiminoc prăjit ori on blid ras de oloi. 35. Pântru cufureală la vai ori la viţei, le dai ceai de ştedie şi de chiminoc. Ori ceai de coarne uscate. Mai poţi să le dai ceai de răchită plângătoare, de coajă de prun şi de rădăcină de urzică. 36. vaca, cându-i a făta, face groapă la mijlocu pulpii şi să întăreşte la rădăcina ţâţelor. Acolo să face on cerc tare. 37. Când nu rumegă vaca, îi dai on kilom de mniere, de zehăr topit în doi litri de apă, făcută mursă tare. îi torni de aceea pă grumaz şi mintenaş să porneşte din ie. Când nu rumegă, când nu balegă şi când nu mănâncă îi bun tratamentu aista. (Opriş Curtuiuşu, 72 ani, 2 feb 2012). 222

P AMF IL B ILŢIu

Împărăteasa Elena între legendă şi istorie

mpărăteasa Elena (decedată în anul 330 d. Hr.) şi fiul său împăratul Constantin (decedat în anul 337 d. Hr.) îşi au numele legate de Imperiul Roman de Răsărit, dar ei sunt celebraţi şi ca sfinţi, avându-şi viaţa şi numele asociate cu descoperirea Sfintei Cruci, a răstignirii lui Hristos, a mormântului acestuia şi cu recunoaşterea creştinismului ca religie oficială liberă. Prin adânca sa credinţă, împărateasa a reuşit să-l aducă şi pe fiul său la credinţa în Dumnezeu, amândoi devenind ocrotitorii creştinilor şi părinţii Sfintei Cruci. Numele ei este aureolat în legendă. unele variante creştine ne vorbesc că împărăteasa Elena a pornit în căutarea locului răstignirii şi a mormântului lui Isus, la Ierusalim, pe muntele Golgota sau locul Căpăţânii, aflat la vremea supliciului, în afara cetăţii, după cum relatează textul Evangheliei după Ioan. După patru decenii de la supliciu, acel loc a fost cuprins între zidurile cetăţii nou ridicate, din porunca regelui Irod Agripa. Mai târziu, în al şaptelea deceniu după Hristos, împăratul Traian a înălţat pe locul răstignirii templul păgân al zeiţei Asparta, iar, la începutul celui de-al doilea veac, împăratul Adrian ridică templul păgân al zeiţei venus. împărăteasa Elena porunci să fie distrus templul păgân şi astfel descoperă, în adâncime, mormântul lui Hristos şi Sfânta Cruce. Alături de crucea lui Isus au fost descoperite şi cele două ale tâlharilor, care au fost crucificaţi odată cu Isus. Alăturarea acestora a avut menirea să-l umilească şi mai mult pe cel care, cu puţine zile înainte, fusese aclamat de iudei, spunându-i împărat. Legendele ne povestesc că împărăteasa Elena a poruncit să fie apropiate pe rând cele trei cruci de năsălia pe care era purtat trupul unei tinere femei. La atingerea uneia din bârnele masive, femeia a înviat, identificându-se astfel Sfânta Cruce, simbolul învierii prin moarte. O altă legendă creştină ne povesteşte că Elena s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate, printr-un miracol, care este adevăratul simbol sfânt. A doua zi a constatat că una din cele trei cruci a dat lăstari şi frunze, ca o dovadă a puterii de înviere a lemnului, simbol al reînvierii lui Hristos şi al nemuririi. împărăteasa a ridicat deasupra mormântului sfânt o biserică rotundă, numind-o Anastasi sau„Biserica Învierii”, iar deasupra locului răstignirii o bisericuţă cu numele de„ Martyrion”(locul martiriului).

223

C O RIN A I SABELLA C SISZáR

Elementele tradiţionale şi psihologia kitsch-ului în nunta maramureşeană

n societatea tradiţională, căsătoria reprezenta cel mai complex fenomen folcloric, având interferenţă cu toate celelalte manifestări folclorice. unele obiceiuri nupţiale maramureşene s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde sau de a se contamina cu obiceiuri preluate din alte zone ale ţării sau chiar cu tradiţii importate de peste hotare de către cei care au luat drumul străinătăţii. Există teama unor etnologi, folclorişti, antropologi, etnografi cu privire la pierderea tradiţiilor noastre ancestrale. Dar de fapt avem de a face cu obiceiuri noi, ca expresii active ale spiritului uman, sistemul obiceiurilor nu se pierde ci se află într-o continuă schimbare şi regenerare. Societatea evoluează şi se schimbă simultan şi mentalitatea şi percepţia asupra vieţii. Este greu să mai vorbim despre folclor autentic în cadrul ceremonialului nupţial riturile denaturandu-se prin pierderea semnificaţiei iniţiale. De aceea, practicarea unor obiceiuri de nuntă, capătă cateodată valenţe de ridicol, de kitsch, de nenatural. Se ajunge astfel la un ceremonial nupţial de tip hibrid, de prost gust, în care se păstrează unele tradiţii străvechi şi se imită altele din Occident. Cele mai multe nunţi aveau loc iarna în trecut, în satele maramureşene, în perioada câşlegilor, când muncile agricole erau oprite. Astăzi, majoritatea nunţilor au loc în luna august, în perioada de concedii a celor plecaţi la muncă în străinătate. Nu se fac nunţi în post, pentru că postul implică abstinenţa. Demult, nunţile se organizau marţea, joia sau duminica. Astăzi, majoritatea nunţilor au loc sambăta sau duminica. în zilele noastre nu se mai fac nunţi marţea, pentru că se crede că reprezintă o zi dominată de planeta războinică Marte. De fapt căsătoria reprezintă un rit de trecere, o treaptă în devenire, intrarea în rândul celor aşezaţi, de aceea, facem tot ce trebuie să ne asigurăm că nimeni şi nimic, nici ghinionul, nici vremea rea, nici alinierile nefaste ale planetelor nu ne vor despărţi. în trecut, la nunţile de oameni instăriţi participa întreaga comunitate sătească. Sătenii erau invitaţi la nuntă de către părinţii mirilor în unele zone sau de către chemători, învestiţi anume, care mergeau din casă în casă, cu colaci mari în mână sau cu palţauă (bâte ritualice frumos ornamentate). Astăzi, mirii sunt cei care invită lumea la nuntă. O grijă deosebită aveau sătenii în alegerea naşilor. Demult, în satele maramureşene exista o singură pereche de naşi, oameni foarte înstăriţi şi cu frică de Dumnezeu, care cununau toţi mirii satului. Astăzi obiceiul s-a schimbat. Fiecare mire în parte îşi alege câte două, trei sau chiar mai multe perechi de naşi. Mirii îi aleg de naşi pe cei care le-au cununat părinţii sau aleg dintre rudenii şi prieteni. în cazuri mai rare, astăzi sunt chemaţi de naşi şi tineri necăsătoriţi. Demult, nunţile 224

aveau loc atât la mire, cât şi la mireasă acasă. Astăzi nunta se face împreună la căminul cultural sau în corturi special amenajate pentru acest eveniment. Doar în unele zone, în cazul nunţilor mici, cu invitaţi puţini, se mai păstrează tradiţia de a face nunţile acasă. în ziua nunţii părinţii mirilor stăteau la intrarea în casă aşteptând invitaţii şi darurile. Demult pomninocul (darul de nuntă) consta într-o traistă plină cu grâu şi o litără de horincă pe valea Izei , bani când să pornea taljărul , 2 metri de material, prosoape, feţe de masă, în Lăpuş, tacâmuri, oale, veselă, ţoluri, măşâni de dărălit carne, în zona Chioarului . Astăzi nuntaşii oferă bani la nuntă obiceiul de a duce produse a ieşit din uz. înainte, cei care preluau darurile erau părinţii mirilor. Astăzi, în unele zone, momentul oferirii darului se face cu strigare de către staroste sau naşul mare şi devine un element de prost gust. Neştiind cât va da fiecare mesenii se agită la gândul că va afla lumea suma mică pe care au putut ei să o ofere, spre deosebire de verişorul miresei revenit din străinătate, cu maşină bună şi bani. Darul naşului se strigă primul şi este mereu exagerat, pentru a creşte sumele celorlalţi nuntaşi. înainte de a pleca la cununie nuntaşii se veselesc atât la mire cat şi la mireasă acasă. în acest timp, caţiva flăcăi cu uiegile de horincă instruţate cu verdeaţă pornesc după naşi. După sosirea naşilor la casa miresei, nuntaşii se pregăteau de plecarea la cununie. în trecut, mirele trimitea un chemător la mireasă, pentru a anunţa faptul că acesta a pornit spre biserică şi pentru a invita şi alaiul miresei la cununie. Astăzi acest obicei este înlocuit cu ajutorul telefoniei mobile. Este greu să mai vorbim despre folclor autentic în cadrul ceremonialului nupţial din cauza fenomenului de desacralizare, de demitizare, riturile denaturându-se prin pierderea semnificaţiei iniţiale. De aceea, practicarea unor obiceiuri de nuntă, capătă cateodată valenţe de ridicol, de kitsch, de nenatural. Se ajunge astfel la un ceremonial nupţial de tip hibrid, de prost gust, în care se păstrează unele tradiţii străvechi şi se imită altele din Occident. în foarte puţine zone maramureşene se mai păstrează elementele nunţii tradiţionale: cusutul steagului şi al cununii miresei nu se mai practică deloc, învelitul miresei se mai păstrează în unele sate, portul tradiţional al mirilor se mai regăseşte foarte rar la unii miri nostalgici reveniţi din străinătate pentru celebrarea nunţii. De asemenea se mai păstrează strigăturile la mire şi la mireasă, strigăturile cu găina la nănaşi dar cu versurile adaptate zilelor noastre şi conţinând elemente contemporane. Se mai practică iertăciunile către părinţi, mersul la cununie al mirilor dar neînsoţiţi ca în trecut de către două druşte, jucatul steagului în prezenţa întregului alai de nuntă, steag, care nu se mai confecţionează cu 225

mare fast şi petrecere, luând forme de ritual, ci se imprumută de prin vecini. Strigătura cu grâu se mai regăseşte foarte rar, au dispărut ţâpoii (pâini ritualice de nuntă), au suferit mutaţii şi influenţe meniul, dansul şi muzica tradiţională. Pantofii albi ascuţiţi ai mirelui sau ai miresei, cizmele albe ale miresei, seturile de pahare şi sticle din plastic, manelele, păpuşile imbrăcate în miri pe capota maşinilor, prosoape chinezeşti la retrovizoarele maşinilor, floricelele din plastic în pieptul nuntaşilor, coafura cât mai sclipitoare a miresei combinată cu voal scurt până la umeri, sumne scurtate şi plisate în culori preluate din alte zone folclorice, asortate cu topuri paietate, cămăşi populare cu dantele din material plastic, geci din piele cu baticuri şi sumne tradiţionale, kitsch-ul nu pare a lipsi din recuzita acestui rit de trecere. în multe zone, ca să nu spunem ca aproape în unanimitate, ţinuta miresei a suportat modificări. A lepădat costumul popular, înlocuindu-l cu rochia de mireasă din material cât mai sintetic, cu cât mai multe volănaşe, paiete, şi imitaţii de cristale swarovsky. Nici mirele nu rămâne mai prejos, poartă costume lucioase, din fibre sintetice, asortate cu pantofi lucitori, cât mai ascuţiţi în partea din faţă. Naturaleţea miresei a fost înlocuită de machiaje stridente, şi o coafură cât mai împopoţonată, mult sclipici şi floricele din plastic. Solemnitatea intrării în biserică la Sfânta Cununie, pare să apună printr-o asemenea apariţie. Nici numărul mare de naşi nu se lasă mai prejos, de cele mai multe ori naşele devin un spectacol în sine prin ţinută şi coafură. O veche tradiţie englezească spune ca mireasa să poarte la nuntă ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat şi ceva albastru. în trecut la nunţile din Maramureşul Istoric regăseam două dintre aceste elemente. Mireasa purta costumul popular tradiţional nou confecţionat anume pentru acest eveniment. Hainele noi semnificau optimismul şi încrederea în viitor, speranţa în bunul mers al căsniciei. De asemenea, regăseam în portul tradiţional de nuntă şi ceva împrumutat. Mireasa purta la gât o zgardă scumpă din bănuţi de aur , împrumutată de la o bătrână a satului. Ceva împrumutat semnifica suportul sătenilor şi fericirea viitoare a cuplului. în trecut, mireasa era spălată, pieptănată şi împletită ritualic, purta cunună de flori şi un şlaier alb cu modele multicolore, confecţionat la războiul de ţesut. Astăzi, unele mirese poartă cununa din flori de plastic, căreia îi ataşează un voal scurt, de asemenea din material plastic, un element de tip kitsch. Au coafuri din 226

cele mai sofisticate şi mai elaborate, realizate în saloanele de frumuseţe, sunt cât mai tapate şi mai sclipitoare. Cununa nu reprezenta doar un semn al distincţiei, ci era şi simbolul neprihănirii şi al curăţeniei miresei în trecut. Astăzi, această semnificaţie s-a pierdut. După cununie, la casa unde avea loc nunta sau la intrarea în Căminul cultural, mirii erau aşteptaţi de către două femei care ţineau în mână ţâpoi, pâini ritualice cu numele mirilor înscris pe ei. S-ar putea crede că în cadrul nunţilor contemporane, tortul este cel care preia funcţia şi valoarea ritualică a ţâpoului. Demult, la intrarea în casă o femeie cu voce bună, arunca peste capetele tinerilor însurăţei boabe de grâu dintr-un blid, ca să aivă noroc , urand cu versuri specifice, graul fiind considerat un simbol al hranei nemuririi, al iniţierii, al uniunii, al binecuvantării şi al fertilităţii. în zilele noastre grâul se cultivă în Maramureş din ce in ce mai puţin. De aceea boabele ritualice de grâu au fost înlocuite cu cele din orez, orezul purtând valoarea simbolică de prosperitate, belşug, fertilitate, jertfa spiritelor malefice, pentru a le îndepărta de căsnicia mirilor. Mai rar, în unele zone grâul şi orezul au fost înlocuite cu confetti. Spartul veselei reprezintă o tradiţie care presupune să sacrifici diverse piese, căni, farfurii, pahare, întrucat cioburile se crede că aduc noroc. în unele zone acest obicei este adaptat. în Ţara Lăpuşului, stegarii sau mirele întorcandu-se de la cununie, trec pragul casei sub care se află puşi cărbuni şi au datoria de a sparge cu bâta de la steag, farfuria care se află aşezată deasupra uşii ca să aibă mirii noroc. ”Farfuria trebe să se spargă şi să se spargă rău. vorva aşa o fo, că ar fi avut noroc de să spărgea, era bătaie la nunţi dacă nu spărgei farfuria, era scarbă” . Astăzi obiceiul a suferit mutaţii. Farfuria a fost înlocuită cu cele două pahare de sticlă, uneori adevărate elemente de tip kitsch, de mari dimensiuni, poleite în aur, cu numele mirilor sau cu diferite simboluri nupţiale pictate pe ele. Mirii, înainte de a intra la căminul cultural, au datoria de a goli şi de a sparge aceste cupe umplute cu vin sau cu şampanie pentru a scăpa de ghinion în noua căsnicie. Sunt nunţi care primesc eticheta de kitsch de la o primă privire. unele nunţi săteşti abundă în baloane colorate, de diferite dimensiuni, în formă de inimioară, cu confetti în interior, inscripţionate pe dinafară, umplute cu aer sau cu heliu; sunt prinse deasupra mesei mirilor, pe lângă masa acestora, pe pereţi, la intrarea in sală şi legate de spătarele scaunelor. Pentru aceste aranjamente recomandate de „experţi” părinţii mirilor plătesc sume consistente. Demult sălile erau ornamentate cu cergi colorate lucrate manual, iar in spatele mesei mirilor era aşezată o icoană cu Cina cea de taină. Astăzi totul abundă în elemente de tip kitsch. Sala este zugrăvită sau tapetată în culori stridente, stălpii, mesele şi scaunele poartă straie de sărbătoare, neapărat satinate şi obligatoriu încărcate de fundiţe de prost gust de diferite culori. în trecut, pe fiecare masă se afla câte un ţâpou (o pâine ritualică de nuntă) înstruţat. La deschiderea mesei, naşul mare are datoria de a rosti rugăciunea Tatăl nostru şi de a închina un pahar de horincă, rostind urarea: Să aivă mirii năroc! Demult se găseau pahare doar la masa mirilor şi a nănaşilor. Aceştia închinau pentru norocul noii familii. Ceilalţi nuntaşi închinau direct din uiegile de horincă, înstruţate cu verdeaţă. Obiceiul de a închina din sticlă a fost înlocuit apoi de obiceiul de a închina cu toţii din acelaşi pahar, umplut cu ţuică de către doi cămăruşi (paharnici) anume învestiţi în această funcţie. Fiecare mesean închină şi urează noroc mirilor. Mai recent se folosesc pet-urile pentru băuturi, paharele din plastic pentru 227

fiecare invitat iar pe lângă ţuica tradiţională se servesc vin de casă, lichior sau chiar băuturi fine. Mirii inconjurau mesele de trei ori, cu câte un ţâpou în mană, realizând astfel cercul magic de protecţie al noii familii. Din nefericire, acest interesant ritual s-a pierdut în zilele noastre. Meniul tradiţional în Maramureşul Istoric consta în laşte-n zamă (supă de carne cu tăiţei), ptiroşte (sarmale), pancove şi fancuri (gogoşi), ţâpoii împtistriţi cu busuioc , serveau drept pâine. Meniul tradiţional din Ţara Lăpuşului şi Ţara Chioarului era compus din plăcinte cu branză şi carne afumată de porc şi mai tarziu gulaş cu carne de oaie, sarmale şi levişă pă găină (supă de carne), pancove. Astăzi meniul de nuntă de la sat este similar cu cel de la o nuntă urbană: se servesc aparativ (aperitiv), supă de carne, cartofi cu grătar, carne de pasăre cu cartofi, sarmale, salate, cioarbă pă perişoare (ciorbă de perişoare), prăjituri (în special Buturuga, Beţiva şi foile cu miere), torturi colorate. în unele sate au fost adoptate chiar meniuri sofisticate in stil italian, importuri preluate de către cei care lucrează în străinătate. Astfel, spre exemplu, gulaşul tradiţional a fost înlocuit cu o friptură în sos de şampanie sau cu sos gorgonzola. Taraful tradiţional era compus în trecut in Maramureşul Istoric din ceteră, zongoră şi dobă. Actualmente foarte puţine nunţi mai păstrează specificul tradiţional. Avem de a face cu o contaminare a tarafului tradiţional, se aduce orchestră şi se cântă la microfon muzică lăutărească. In Lăpuş, Chioar şi Codru demult se cânta cu vioară, braci, gordună, taragot, clarinet. Astăzi s-a renunţat la orchestra tradiţională în aceste zone, s-au adus importuri precum: vioară acustică amplificată sau electronică, saxofon sau alto, solist vocal, orgă, tobe electronice. La nunţile tradiţionale nuntaşii se prindeau în dans pe Feciorescu, învartita, Ciurelu’ şi Dansul ursului. Dansurile tradiţionale arhaice sunt pline de încărcătură ca simbol al celebrării, al manifestării explozive a instinctului vieţii, de contopire dincolo de timp, de eliberare in extaz. în ritmul tobei se producea acea stare de eliberare, de înălţare spirituală, de bucurie şi extaz şi manifestare a expresiei culturale. Astăzi observăm la nunţi o formă de denaturare, de subcultură, unduiri lascive în ritmuri de manele şi ţopăieli pe forme alterate de tango şi sârbe. Muzica este amplificată, sonorul este la maxim, astfel încat să le răsune invitaţilor în urechi chiar şi a doua zi. Sunt invitate binecunoscutele formaţii de manelişti, dedicaţiile la manele curgând până în zori de zi. Toţi invitaţii dansează aşa - numitele sârbe deşi puţini cunosc paşii dar saltă aruncându-şi picioarele din stânga în dreapta. în timpuri străvechi, căsătoria era considerată o convenţie socială, tinerii trebuiau să aibă acelaşi statul ierarhic şi financiar. Nu se puteau căsători un tanăr de nemneş (de neam) cu o fată de răi (de neam slab). Feciorul trebuia să aibă ca zestre – pământ, sau loc de casă, animale, bani. Contribuţia fetei consta în: ladă de zestre, pământuri, şi animale. De asemenea, fata trebuia să aibă calităţi morale şi estetice: să fie tanără, cuminte, frumoasă, isteaţă, înţeleaptă, blândă, harnică. în zilele noastre căsătoria are cu totul alte fundamente, este bazată mai mult pe dragoste şi pe dorinţa celor doi tineri de a-şi petrece existenţa împreună. Existau şi mai demult cupluri de indrăgostiţi ai satului şi nu rareori părinţii se împotriveau căsătoriei. în aceste cazuri se practica furtul miresei sau fuga mirilor. Bisericii i s-a părut un act anormal şi de aceea a luptat impotriva lui cu toată puterea, fără să reuşească să-l stârpească. La 228

origine ceremonialul răpirii constituie un rit de trecere la multe popoare indo – europene, compus din două etape distincte: separarea de familia sa şi integrarea în noua familie, pe cale rituală. Răpirea miresei reprezenta mijlocul cel mai rapid şi eficient de a scurta distanţa ce separă două familii, două sate sau două etnii diferite. Insă in trecut furtul miresei reprezenta la unele popoare şi un act barbar din cadrul ceremonialului nupţial. Mireasa era furată şi necinstită de câte un clan rival chiar în noaptea nunţii în cazul în care mirele nu dispunea de suficienţi bani pentru a o răscumpăra. Corespondentul raptului de demult al miresei se practică la nunţile de astăzi sub denumirea de furtul miresei. Nunţile mai recente capătă valorile unui adevărat spectacol astfel că dintr-un gest barbar, furtul devine un joc. în mod tradiţional mireasa se fura inainte de miezul nopţii. în Maramureşul Istoric, la nunţile de demult, acest obicei nupţial nu era cunoscut însă a fost preluat din zonele urbane în ultimii ani. Cei care fură mireasa sunt in general prietenii mirilor, aceştia prezintă pantoful miresei şi cer o recompensă, whisky-ul fiind în topul preferinţelor. întreaga tradiţie există pentru ca mirele să realizeze şi să demonstreze cât de mult işi iubeşte şi cât de mult îi simte lipsa miresei. La nivel simbolic, nu plata în sine contează ci dorinţa mirelui de a fi alături de mireasa lui pentru totdeauna. Mirele negociază iar răpitorii acceptă sau ridică miza, pană se ajunge la un acord. Din nefericire, scena furării miresei reprezintă un kitsch tras la indigo la majoritatea nunţilor. Mireasa se lasă ”răpită” nu inainte de a-i comunica soţului locaţia unde va fi dusă, de obicei într-un bar unde ţopăie puţin alături de caţiva prieteni, soseşte ginerele, plăteşte consumaţia, iar răscumpărarea constă in cateva sticle de băutură şi o declaraţie de dragoste făcută la microfon miresei. uneori au devenit ilare şi desuete versurile atât de binecunoscute: Mireasă, cunună ta, Pune-o-n cui să te jelea Să te jelea numa o lună Că n-ai fo fată nebună. Să te jelea numa un an, Nu te-o ruşinat şohan.

Aceste versuri se pretau în trecut, când fata îşi păstra fecioria pană în ziua nunţii, când ea trebuia să fie neprihănită la cununie, astăzi însă aceste versuri sunt lipsite de sens şi de incărcătură simbolică. Şi ritualul de dezgătare al miresei s-a pierdut în majoritatea zonelor din Maramureş. în zonele în care se mai păstrează, acest obicei pare să-şi fi pierdut semnificaţia iniţială, de trecere a miresei in rândul femeilor căsătorite. în trecut, după miezul nopţii, miresei i se lua cununa de pe cap de către o femeie în vârstă şi după multe refuzuri, încercări şi insistenţe, i se aşeza un batic, ca simbol al statutului marital. Acum acest obicei pare lipsit de esenţă, în condiţiile în care, miresei i se acoperă coafura sofisticată inspirată de pe internet sau din reviste şi în condiţiile în care poate ea nu mai trăieşte de multă vreme în lumea satului, a devenit femeie cu mult timp înainte, a părăsit casa părintească şi trăieşte la oraş sau în străinătate, deci a lepădat demult baticul. Căsătoria este momentul crucial în organizarea conceptuală şi practică a etapelor duratei telurice a omului, moment culminant al integrării în 229

destinul individual ideal. Ea reprezintă o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup la alte relaţii familiale cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor, interesul căsătoriei nu este legat doar de iubirea celor doi tineri, ci este legat şi de avere şi de necesitatea ca noua familie să contribuie la perpetuarea neamului.

Bibliografie: *** Revista Memoria Ethnologica, Nr. 21 – 22 – 23, 2007, Nr. 24 – 25, 2007, Nr. 34 – 35, 2010, Nr. 46 – 47, Nr. 2013, Editura Ethnologica; Pop, Mihai Pop, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar romanesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 181; Moles, Abraham, Psihologia kitsch-ului: arta fericirii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980; Hermann, István, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei, Editura Politică, Bucureşti, 1973; Mate, Gavril, universul kitsch-ului, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985; Marian, Simion, Florea, Nunta la romani, Editura Saecului I. O., Bucureşti, 2000; Revista Ethnos, nr. 4, Bucureşti, 1994; Evseev, Ivan, Simboluri folclorice, Editura Facla, Timişoara, 1987; Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri, Editura vox, Bucureşti, 2007; Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. I – III, Editura Artemis, Bucureşti, 1995. Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureş;

230

Ş TEF AN M ARIŞ

Lumea de dincolo între spaimă şi fascinaţie

otivul pentru care omul arhaic a încercat să-şi creeze (imagineze) un Dincolo vine din dorinţa de eludare a haosului, a necunoscutului, a imprevizibilului, de eliminare a nedeterminării, impuls susţinut de un profund resort psihologic: tentaţia descifrării lucrului ascuns (deci oribil) prin prezentări figurate, cunoscute. Rezultatul obţinut a fost diferit în funcţie de specificul contextelor religioase şi culturale: fie oamenii au schiţat imagini înfricoşătoare ale morţii fie, dimpotrivă, au căutat „retorizarea morţii” folosindu-se de forţa metaforică de transpunere a sensului. în ultimă instanţă cele două opţiuni nu au reprezentat altceva decât dorinţa înfăţişării destinului necunoscut, această înfăţişare constituindu-se într-o manieră de dominare a lui. în acest fel au putut coexista imagini ale Lumii de Dincolo care să atenueze frica îndepărtând, deliberat, haosul prin schiţarea unui “dincolo” familiar (morţii mănâncă, beau, lucrează etc), cu imagini ale spaimei faţă de o periculoasă relativizare a pragului dintre cele două lumi şi de revenirea în cotidian a celor plecaţi din “lumea cu dor”. în continuare o să ne focalizăm atenţia tocmai pe ambivalenţa înfăţişării Lumii de Dincolo ce poate fi explicată dacă acceptăm că orice demers de acest gen implică asumarea unor riscuri ce intervin odată cu autonomizarea acestei topografii imaginare. Chiar dacă adevărata înţelepciune a omului “constă în meditaţia asupra vieţii, nu asupra morţii”[1] cu moartea ( ca obiect al spaimei) putem intra în “dispută” în momentul când este relativizată şi în măsura în care domină o parte a fiinţei noastre. Spinoza afirmă că, deşi nu putem deduce din subzistenţa eternă a esenţei gânditoare a spiritului nemurirea sufletului ca entitate personală, oamenii simt că sunt “veşnici”. Această experienţă a eternităţii în interiorul duratei a fost întotdeauna opusă scadenţei ineluctabile a morţii, drept aceea care anulează dintru început moartea. De la începutul civilizaţiei omul a înţeles că trebuie să moară şi tocmai în această “cunoaştere” putem identifica una dintre caracterele esenţiale ale omenirii, alături de gândire şi limbaj. Sigur, iniţial a apărut gândirea, sau mai corect spus reprezentarea, iar din acel moment moartea proprie s-a transformat într-o temă predilectă pentru gândire. Această raportare la moarte a făcut posibilă accederea umanităţii la conştiinţa de sine. Odată cu trecerea timpului, şi în măsura în care existenţa finită a început să fie percepută ca şansă unică de afirmare a eului, moartea glisează dinspre perceperea ca limită naturală a exitusului biologic înspre moartea umanizată şi fapt cultural (cu întregul cortegiu de reflexe: religioase, filosofice, mitologice, rituale etc.). S-a afirmat deja[2] că am putea defini omul chiar plecând de la conduita externă de doliu, mai curând decât de la acel “a-seşti muritor” care este în mod evident un fapt lăuntric. Conduita de doliu cuprinde nu doar o serie de rituri funerare ce pot fi identificate în diverse culturi ( şi care au ca punct central înhumarea) ci şi un complex de conduite culturale ce însoţesc doliul, în 231

special acelea care au funcţia de a construi o memorie colectivă. întreaga evoluţie a doliului se constituie, în cele din urmă, într-un proces de interiorizare a defunctului, ritualul funerar reprezentând medierea vizibilă a acestui proces. Fondarea memoriei colective prin intermediul doliului ne îndreptăţeşte să spunem că viaţa omului este o viaţă “împreună cu” morţii, aceasta fiind şi deosebirea esenţială dintre existenţa umană şi viaţa animală. Mai mult decât atât, această comunitate de viaţă cu spiritul strămoşilor este caracteristica unitară a tuturor culturilor. Se poate spune că nu există cultură decât atunci când se poate evidenţia o clară dominare a ireversibilităţii timpului, ceea ce presupune adoptarea unei serii de strategii necesare pentru camuflarea absenţei. Iar absenţa prin excelenţă este aceea a celui mort. Putem, aşadar, să identificăm în doliu, privit ca absenţă, originea culturii înseşi. Astfel, dacă orice cultură este, într-un sens larg, cultură a morţii acest lucru este indus tocmai de faptul că această “fractură” a vieţii care este moartea trebuie să fie asumată, adică se impune să fie în acelaşi timp acceptată şi negată. Or, tocmai în sensul acestei asumări, încă din cele mai vechi timpuri, omul arhaic a încercat să-şi creeze (imagineze) un Dincolo ca expresie a dorinţei de eludare a haosului, a necunoscutului, a imprevizibilului, de eliminare a nedeterminării, impuls susţinut de un profund resort psihologic: tentaţia descifrării lucrului ascuns (deci oribil) prin prezentări figurate, cunoscute, adică „acea tentativă universală de a înscrie absenţa într-o prezenţă”[3]. Rezultatul obţinut a fost diferit în funcţie de specificul contextelor religioase şi culturale: fie oamenii au schiţat imagini înfricoşătoare ale morţii fie, dimpotrivă, au căutat „retorizarea morţii” folosindu-se de forţa metaforică de transpunere a sensului[4]. în ultimă instanţă cele două opţiuni nu au reprezentat altceva decât dorinţa înfăţişării destinului necunoscut, această înfăţişare constituindu-se într-o manieră de dominare a lui[5]. în acest fel au putut coexista imagini ale Lumii de Dincolo care să atenueze frica îndepărtând, deliberat, haosul prin schiţarea unui “dincolo” familiar (morţii mănâncă, beau, lucrează etc), cu imagini ale spaimei faţă de o periculoasă relativizare a pragului dintre cele două lumi şi de revenirea în cotidian a celor plecaţi din “lumea cu dor”.Conform acestei mentalităţi arhaice, existenţa defunctului este continuată într-o realitate diferită, plasată într-o altă lume a existenţei. în noul context cel mort are realitatea lui plină de viaţă, poate reveni în sfera vieţii, măcar în anumite zile, când este primit sărbătoreşte, iar trecutul îşi urmează existenţa obiectivă în prezent. Acest univers nu poate fi părăsit, nu există posibilitatea de a glisa de la existenţa obiectivă la o inexistenţă eliberatoare, viaţa prezentă nu se poate decupla de ceea ce a existat cândva , în trecut. Tot ceea ce a existat îşi manifestă prezenţa şi îşi exprimă revendicările cu aceeaşi forţă şi insistenţă. Din acest motiv morţii s-au bucurat în trecut de un prestigiu ieşit din comun: ei nu se desprindeau total de sfera celor vii, ci le ascultau doleanţele, protejându-i sau răzbunându-se pentru suferinţele trecutului. Legăturile dintre vii şi morţi, favorurile făcute de cei din urmă primilor, prin “intervenţii” pe lângă strămoşii atotputernici, în schimbul unor ofrande, sunt atitudini binevoitoare care se suprapun variatelor cazuri de teamă în faţa celor decedaţi. Această ambivalenţă a înfăţişării Lumii de Dincolo ar putea fi explicată dacă acceptăm că orice demers de acest gen implică asumarea unor riscuri ce intervin odată cu autonomizarea acestei topografii imaginare. Din dorinţa de a depăşi teama de moarte, arhaicul şi omul comunităţilor tradiţionale creează o lume pentru cei morţi, care o repetă pe cea reală, însă cu structură şi cinetică diferită. în momentul în care aceasta este investită cu caracter sacru, iar experienţei morţii i se supra232

pune un cadru iniţiatic, acceptă necondiţionat statutul celor iniţiaţi cât şi eventuala lor acţiune asupra celor neiniţiaţi, fie în sensul de a-i ajuta, fie de a le face rău. Din cele arătate până acum putem foarte uşor remarca această contradicţie dintre nevoia de a fi în preajmă şi, în acelaşi timp, spaima de a fi în preajmă. Sau, cu alte cuvinte, contradicţia dintre spaimă şi fascinaţie. Elementul cheie care leagă (şi totodată explică) acest dublet antagonic este sacrul.El se “oferă” omului forţându-l nu numai la recunoaştere, ci şi la acceptarea şi asumarea lui ceea ce va duce în final la venerare. Consacrarea unui spaţiu nu implică o decizie a omului, datoria lui nefiind aceea de a avea iniţiativa consacrării, ci de a găsi locul revelat[6]. în cazul imaginarului Lumii de Dincolo avem de a face tocmai cu un asemenea spaţiu revelat. Nu este nicidecum vorba doar de un spaţiu al necunoscutului, ci, mai mult, de un spaţiu al misterului, deci învăluit în sacru. Iar diferenţa dintre necunoscut şi mister este una de esenţă: în timp ce necunoscutul poate deveni după un timp cunoscut, misterul nu permite decât cunoaşteri mediate şi aproximative, iar funcţia imaginaţiei în figurarea sa nu este decât una dintre căile prin care omul se apropie de el. în acest punct al analizei este necesar, credem, să abordăm, chiar dacă foarte sumar, o problemă mult dezbătută (şi extrem de disputată) anume aceea a reprezentării sferei sacrului. După o serie de cercetători reprezentarea sacrului are la bază ideea de putere (aflată în “fundalul” oricărei religii) şi care prin impunerea puterii absolute generează sacrul şi misterul. Iar sacrul se poate manifesta în cele mai neobişnuite situaţii; de exemplu în cazul unui mort, al unui copac, al unui munte etc., toate acestea posedând o anumită forţă specială ce depăşeşte capacitatea de înţelegere a oamenilor. în legătură cu această forţă aparte, specială, părerile cercetătorilor sunt împărţite: dacă unii susţin caracterul impersonal al ei (Marett, van der Leeuw, Otto etc.) ceilalţi subliniază că a vorbi despre sacru are sens doar prin trimitere la un anumit zeu (Eliade). Caracterul impersonal al sacrului a fost combătut mai ales prin sublinierea că forţa pe care acesta o presupune este mereu ataşată unui obiect, unei persoane, unei fiinţe divine, generând hierofania sau kratofania pe care, aşa după cum arată Eliade, trebuie să le acceptăm “în orice sector al vieţii filozofice, economice , spirituale sau sociale”[7]. Extrema varietate a hierofaniilor nu poate decât să susţină ideea că forţa sacră ce se manifestă într-o entitate finită (defunct, copac, munte etc.) trimite, în acest fel, la altceva decât la ea însăşi. Este, în schimb, dificil de susţinut caracterul prin excelenţă impersonal şi ininteligibil al sacrului, după cum procedează R. Otto[8], pentru că în acest mod negăm tendinţa cunoscută de antropomorfizare manifestată în majoritatea religiilor, sau, în panteism, identificarea Divinităţii cu natura. Revenind acum la imaginarul omului în ceea ce priveşte Lumea de Dincolo, trebuie să remarcăm faptul că acest spaţiu supranatural (deci sacru) a fost reprezentat, de cele mai multe ori, prin peisaje foarte asemănătoare (uneori până la suprapunerea totală) cu cele ale spaţiului în care comunitatea respectivă trăia. însă aceasta nu înseamnă deloc că putem nega importanţa funcţiei imaginarului în figurarea acestui (sau altui tip de) spaţiu sacru (de la “schiţarea” personală a Misterului, până la reprezentarea globală a transcendenţei). Iar acest lucru nu trebuie înţeles ca plecând de la o tentaţie de a descifra necunoscutul, ci, mai ales, de la acuta necesitate de a figura supranaturalul. Calitatea acestor figurări indicând, în mod evident, complexitatea relaţiei omului cu Misterul. Riturile performate la trecerea pragului dintre cele două lumi sunt, în primul rând, nişte acţiuni de asigurare şi refacere a echilibrului dar care pot avea eficacitate limitată 233

dacă spiritele nu au fost şi nu vor fi în continuare îmbunate prin alte categorii de rituri, succesive decesului. Astfel că, indiferent de precauţiile luate la înmormântare există, totuşi, posibilitatea ca mortul să se întoarcă şi să tulbure viaţa celor vii. Pentru a se evita acest lucru nedorit pentru supravieţuitori, drumul înspre lumea cealaltă trebiue să fie similar parcursului existenţial: şi acolo, ca şi aici, există o lege care nu trebuie încălcată. Cântecul ceremonial funebru contribuie tocmai la stabilirea unui cod comportamental, deci la schiţarea unei “legi” stricte, care este imperios necesar să fie respectată şi dincolo, la fel ca şi aici. în caz contrar defunctul este condamnat să rătăcească în partea din stânga a lumii, spaţiu aflat sub semnul dezordinii, intunericului, maleficului, închipuind aşadar iadul infricoşător. în cealaltă parte,în dreapta, este poziţionată lumea bine rânduită, plină de lumină, adică raiul. Să amintim, foarte pe scurt , că opoziţia dreapta-stânga face parte dintr-un ansamblu universal de clasificare duală plecând de la diverse opoziţii: mâna stângă – mâna dreaptă, alb – negru, cald – frig, zi – noapte etc. De la acest tip de dualism s-au născut două clase contrare de puteri suprranaturale: pe de o parte – una ascendentă, pozitivă, luminoasă, iar pe de altă parte – una descendentă, negativă, întunecată. Este foarte posibil ca dihotomia dreapta – stânga să fi fost conservată atât de bine în cultura populară şi ca urmare a faptului că şi în creştinism dreapta şi stânga sunt valorizate moral: astfel de-a dreapta Tronului divin vor fi aşezate sufletele neprihănite, în timp ce la stânga vor sta sufletele păcătoase care vor arde “în focul cel veşnic” (Matei, 25, 41). în cântecele funebre opoziţia aceasta se realizează mai puţin între rai şi iad şi mai mult între cupluri antitetice de genul celui deja amintit, stânga – dreapta , ori altele cum ar fi: soare - ape, amintire -uitare, ordine – dezordine etc. Foarte sugestive sunt câteva bocete culese din zona Chioar (Maramureş) în care acest tip de formulare dihotomică este folosită pentru stabilirea modului în care trebuie străbătut drumul spre Lumea de Dincolo[9]. “O, că şi io aşa am auzit Că două drumuri rele sînt Da' pă drumu de-a stânga O, de-i putea cumva, nu da O, că-i drum de mol şi tină O, mă tem că n-are lumină. Dă pă drumu de-a dreapta Că pază bune-acolo-or sta

Sau în cazul dubletului soare-ape[10]: Ai grijă pă unde-i mere, Că sînt două cărări rele, Să nu rătăceşti pă iele. Să nu te duci p-a apii, Că napoi nu-i mai vini, Că apuca-i curgătoare, Şohan nu-i întorcătoare. Da' te du p-a soarelui Că soarele-i ducători Şi iară-i întorcători

Sau alt bocet, din localitatea Băseşti (Maramureş), în care se adaugă şi motivul drumului de piatră şi al celui de flori[11] 234

Di la noi te duci, Da sunt două drumurele: unu-i drumu dorului Şi unu-i somnului; Nu mere p-a somnului, Că ti scăpa si-i durni; Şi-napoi nu-i mai vini; Da te du p-a dorului Când ţ-a vini dor de noi I-nturna iară-napoi, Nu mere pă drum de piatră, Că nu-i vini niciodată, Dar te du pă rît cu flori, Când ţ-a vini dor de noi I-nturna iară-napoi.

Foarte interesante sunt şi versurile unui bocet, din aceeaşi zonă, în care opoziţia amintire-uitare este sugerată folosindu-se motivul dorului şi al somnului[12]: Griji bine pă unde-i mere, Că sunt două drumurele: unu-i drumu dorului Şi unu-i a somnului; Da nu mere p-a somnului, Da te du p-a dorului

O constantă a interferării omului cu Misterul este dată de ambivalenţa raportării la sacru. Fie că ne referim la cazul individual ori la cel colectiv, raportarea la sacru este marcată inconfundabil de frica unică şi atracţia irezistibilă resimţite în confruntarea cu supranaturalul. Şi în cazul imaginilor Lumii de Dincolo avem o ambivalenţă a sacrului înţeleasă atât în dimensiunea sa psihologică (în termeni de temut-venerat), cât şi cea axiologică (sacru-pângărit sau blestemat-sfânt)[13]. Forţa de atracţie şi forţa de respingere pe care le conţine sacrul, exercitate simultan, contrariază omul, iar această contradicţie este profund resimţită atât la nivel psihologic, cât şi la nivel axiologic şi asta cu atât mai mult cu cât, în acest teritoriu al morţii, puterea pângăritoare (dar sacră) predomină. întotdeauna cadavrul este blestemat şi impur, astfel că el face parte dintr-un alt cadru ontologic. Ceea ce înseamnă că intră în rândul tabu-urilor adică “acea condiţie a obiectelor, a acţiunilor sau persoanelor «izolate» şi «interzise» din pricina primejdiei pe care o presupune contactul cu ele”[14]. Până şi contactul mecanic cu acesta poate contagia şi, în consecinţă, poate produce ruptura de nivel, cu efecte extrem de nefaste. De aceea au fost concepute o serie de gesturi rituale care manevrează şi controlează toată această imensă forţă sacră, potenţial devastatoare, oricând gata să invadeze comunitatea. Oricine se află în “condiţie profană”[15], cu alte cuvinte nepregătit pentru rit, nu poate pătrunde în sfera sacrului fără să-şi rişte viaţa sau măcar statutul. Boala, moartea, situaţiile excepţionale în general sunt integrate într-un alt cadru ontologic şi, astfel, generează şi impun spaima şi fascinaţia (fiind nişte hierofanii negative). în colectivităţile tradiţionale bolnavul şi defunctul sunt izolaţi de restul comunităţii; însă izolarea lor trebuie tradusă prin singularizare, valorizare. Toate persoanele

235

care se deosebesc într-o anumită măsură de celelalte aparţin unui alt regim ontologic, care înfricoşează şi îndeamnă totodată la veneraţie. Aşadar la întâlnirea cu sacrul omul reacţionează ambivalent: “pe de o parte, el încearcă să asigure şi să mărească propria sa realitate printr-un contact cât mai fructuos cu aceste hierofanii şi kratofanii; pe de altă parte, el se teme că pierde această «realitate» prin integrarea sa într-un plan ontologic superior condiţiei sale profane”[16]. Pulsiunea individuală, coagulată şi interferată de “pattern-ul” social, se reflectă perfect în imaginarul omului tradiţional, sau chiar modern, în raport cu Lumea de Dincolo. Cât priveşte investiţia afectivă a omului în dialogul său cu sacrul aceasta se datorează mai ales sentimentului de “teamă supranaturală”[17] la întâlnirea cu neantul înfricoşător, iar această spaimă care paralizează se constituie ca un prim mod de relaţionare cu Misterul. Frica este un sentiment natural, însă ceea ce se experimentează în cazul accesului la sacru este o frică diferită, pe care R. Otto, făcând trimitere la o sintagmă din vechiul Testament, o compară[18] cu sentimentul evreului în raport cu Iahve: Emat Iahveh, adică Frica deDumnezeu. Această frică de nedescris care îl copleşeşte pe om în clipa confruntării cu Misterul este însoţită de o adâncă admiraţie ce îi “umple sufletul de o uimire care ne înmărmureşte”[19]. Spaimă şi fascinaţie, frică paralizantă şi uimire înmărmurită, aceştia sunt termenii în care trebuie (şi poate fi) descrisă apropierea omului de tărâmul Lumii de Dincolo. Bibliografie:

1. *** Antologie de folclor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980; 2. Durand, G.,Structurile antropologice ale imaginarului, trad. M. Aderca, univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998; 3. Eliade, M. Sacrul şi profanul, trad. B. Prelipceanu, Ed. Humanitas, Buc., 1995; 4. Eliade, M., Tratat de istoria religiilor, trad. M. Noica, Humanitas, Buc., 1992; 5. Otto, R., Despre numinos, trad. I. Milea şi S. Irimia, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996. 6. Otto, R., Sacrul, trad. I. Milea, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1996; 7. Pop Dumitru, Folclor din zona Codrului, Baia Mare, 1978. 8. vernat, J.P., Mit şi gândire în Grecia antică. Studii de psihologie istorică. vol. I, trad. Z. Petre,A. Niculescu Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995;

Note:

[1] Spinoza, Etica, Partea a patra, Propoziţia LxvII, Trad. Al. Popescu, Col.“Clasicii filosofiei universale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. [2] Françoise Dastur , Moartea. Eseu despre finitudine, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 22 [3] J.P. vernat, Mit şi gândire în Grecia antică. Studii de psihologie istorică. vol. I, trad. Z. Petre, A. Niculescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 4

236

[4] G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, trad. M. Aderca , univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 413 [5] idem, p. 415 [6] M. Eliade, Sacrul şi profanul, trad. B. Prelipceanu, Ed. Humanitas, Buc., 1995, p. 101 [7] M. Eliade, Tratat de istoria religiilor, trad. M. Noica , Humanitas, Buc., 1992, p. 30 [8] R. Otto,Sacrul, trad. I. Milea, Ed. Dacia , Cluj-Napoca , 1996, p. 33 [9] Antologie de folclor din judeţul Maramureş , Baia Mare, 1980, p. 231-232 [10] idem, p. 228 [11] Dumitru Pop, Folclor din zona Chioarului, Baia Mare, 1978, pp. 303-304 [12] idem, p. 225 [13] M. Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, 33 [14] idem, p. 33 [15] ibidem [16] idem, p. 35 [17] R.Otto,Despre numinos, trad. I. Milea şi S. Irimia, Ed. Dacia, Cluj-Napoca , 1996, p. 227 [18] idem, p. 20 [19] idem, p. 35

M ARIA M IRELA P O DuŢ

Nunta tradiţională din Ulmeni (Ţara Codrului)

inerii să cunoşteau la danţ la şură. Dacă s-o-nţăles, le-o spus la părinţi că lui îi place fata ceie sau îi place băiatu cela. Şi o vinit fecioru cu tata a peţî. Dacă o fo de-acord şî părinţî fetei, o mărs şi fata. Să zâce că mere

pă vid'ere. vorbeau ce-i dă la fată, cum să-nţăleg tinerii. I-o băgat pă tineri în cameră separată să să-nţăleagă şî apoi făceau nuntă. Dacă nu să-nţălejeu, fujeu. Mai d'emult aşă fujău tinerii. Şî io am fujât că părinţî mnei numa nu o fo de-acord. M-o dus acasă la socri. Apoi am făcut nunta, ne-am înţăles bin'e, avem doi prunci. Apoi s-o pregătit de nuntă. Fata şi-o gătat hainele. Să duceu hainele înainte de nuntă la mnire acasă. Atunci aşă o fost: on dulap, lădoi, 9 perini...şî le-o dus cu carăle, cu fete şi feciori. Şî le aşăzau acolo la mnire acasă. Aşă s-o dus atunci. Apoi după vo 10 ani să mobila o cameră. O fo şî care o mărs şî n-o avut nimică, o stat într-a socrilor. Atâta o fo bine până o dus, apoi dacă nu o avut haine, îi spunea că nu o avut nimnică. în săptămâna nunţii, fetele şi feciorii făceau ţazlauă. îi aşă ca steagu. Să înşirau cocoşi pe aţă şi se puneau pe bote, care se gătau şi cu zad'ii, baticuri, ce se puneau la capătul bot'ilor. T'emătorii umblau cu bot'ile cele pă de-o lăture d'e mniroi când méréu la cununie şi când méréu după nănaşi. Să făceu joi sara c-apoi sâmbătă o dus hainele şi să le aibă făcut'e. vinerea să făceau mâncărurile. Să tăie iosagu (vacă, porc, junincă). Să adunau femei multe. Era o anumită bucătăreasă care le spunea ce să facă. Miercurea făceau pături d'e tăieţei. Sâmbăta pă la 8-9 începeau să spele mnireasa, să-i gate hainele, să o îmbrace. Mnireasa era îmbrăcată cu hainele ei de-acasă. Cam pă la vo 3-4 să găta să vie după mnireasă. I se punea balţ la mnireasă. Da dacă am fujât înainte de nuntă, nu am avut voie să intru în biserică cu balţ. Afară mi l-o luat nănaşile şi mi-o pus batic. Când am ieşit din biserică după cununie mi l-o pus iară. Care fujéu ”şi-o pus balţun ladă”, aşă să zicea. Pe mireasă o îmbrăcau 2 fete, niamurile. La fetele alea patru le zicea fete de nună. Erau feciori de nună şi fete de nună. Acuma se zic domnişoare d'e onoare. Hainele i le făcea nănaşa. Mi-o cumpărat nănaşa haine şi mi-o cusut după mine. Nănaşa din partea lui i-o cumpărat costum frumos nou sau i l-o cusut. Atunci nănaşii o dat haine la mniri. Nănaşii să alejéu d'in neam, d'in d'iţă. Hainele de mireasă erau d'e mătasă frumoasă, cusută de nănaşa. Pă cap să pune balţ şî coronă. Corona tăt nănaşa o adus, era cu mărjele. Mnirile avea costum şî pălărie neagră. Hainele alea le-am păstrat şi 237

până am fost tineri şi n-am avut prunci mai mérém la biserică cu ele. Méré mnirile după nănaşi şi apoi o vin'it cu nănaşi după mnireasă. Mnirele venea cu alai şi mnireasa îl aştepta în casă. Prima dată să dă o fată sau o babă în locu miresei şi apoi râdeau oamin'ii şi ziceau: ”Şi asta mnireasă a hi când vremea i-a vini”. Când o cerea tarostele, mnireasa plângea. N-ai putut să nu plânji cât d'e frumos cerea mnireasa. Dacă fecioru îi din alt sat, aducea staroste de-acolo. Când să abat laolaltă, trebe să deie on pahar de pălincă ca să lesă tarostele mniresî pă tarostele mnirelui să să baje-nlontru. Să mai mâncau acole în gură. După ce o cerea pă mireasă, mergeau la cununie. Atunci era obiceiu ca să se facă nunta şî la mnireasă. De la cununie veneau la mireasă acasă. Acolo méré tineret şî neamurile miresei şî de-acole după ce-o ieşit de la masă cu nuntaşii, cu alai cu tăt, s-o dus la mnire acasă. La mnire o vinit tăţi însurătorii din sat şi neamurile. Aşă le zice la cei până la 60 de ani, însurători. La mireasă acasă să făcea ”danţu mniresî”. O jucau feciorii, tăt'e fet'ile, şi alţii care o vrut apoi punéu bani şi dacă o vrut să o joace mai mult, când să oprea ceatarâşu iară puné bani să mai joace cu mireasa. O lua tătă lumea la danţ. La urmă o juca mnirile. De mâncare o fost aperitiv, supă d'e găină, cartofi cu carne şi sarmale, cozonac. Atunci nu să făceau prăjituri. La aperitiv se punea 2-3 chiftele, on şniţel, drob, câteodată şî caltaboş punéu pă blide. Până juca mnireasa, lumea o gătat d'e mâncat, o servit. Apoi méréu cu alai până la mnire acasă. Méré cântând lumea pă drum. Mnireasă, mnirele tău Poate hi solgă-bd'irău Da pă care l-ai lăsat Poate hi porcar la sat.

Aista-i nănaş, nănaş, L-am adus d'in Făgăraş Nu l-am adus d'e frumos Că l-am adus d'e bănos.

Acolo erau aşteptaţi de socri. Soacra o primea şi o săruta pă mnireasă. La mnire acasă, ”la mescioră”, când ai intrat în odor, după ce să venea de la biserică, pă masă era on castronaş cu grâu şi fet'ile de nună. Ele o împrăşt'iét cu grâu şi o pt'iuit: Fet'ile d'e la mescioră Gând'eşti că-s puiuţi de cioară; Feciorii d'e la colac, Gând'eşti că-s puiuţi de drac.

O umblat aşă roată pă lângă masă şi-o pt'iuit până o gătat d'e împrăşt'iet grâu:

238

Ţâpaţ grâu, nu ţâpaţ pleavă Că mnireasa ni-i d'e treabă; Ţâpaţ grâu, nu ţâpaţ vânt Că mnirile ni-i d'e rând.

Să arunca cu grâu să aibă tinerii noroc. Asta-i norocu mniroilor, grâul. Şi acuma se mai aruncă. Apoi o intrat mniroii în casă, s-o băgat la masă şi lumea după ii. Apoi o început nunta. Cu muzica erau ţâganii: un primaş, doi contralăi şi unu cu gordona. La răspuns, când m-am măritat eu, o pus bani pe colac. Da înainte, feşt'ecare femeie punea on batic sau o bucată de material pe colac şi o cinstit mnireasa. N-o fo bani. Numa nănaşii şi neamurile apropiate o dat bani. Nunta mi-o fo în 14 noiembrie şi am avut atâţia colaci în şură, până sus. Până la Crăciun n-am făcut pt'ită. S-o şi strâcat bugăţ că n-am putut să-i mâncăm tăţi. Spre dimineaţă, nănaşile luau balţu de pe capu mniresî şi îi puneau batic. în şură o fo nunta şi cu mesă până pă podu de la drum. Pă la 3-4 s-o dus lumea acasă. Pă dimineaţă, pă la 10-11 o început să vie la prânzu mniresî.[1] NOTA:

[1] Performer Păcurar Felicia, 79 ani, ulmeni, 2014

239

)

a c i t i cr rara e t i l

)

G ELu D RAG O Ş

Poetul Vasile Dan Marchiş inventează noi zodii literare

a editura „Amanda Edit” Bucureşti, director Baki Ymeri a văzut lumina cea de-a patra carte de poeme a lui vasile Dan Marchiş numită „Zodii de rezervă”, redactor de carte Ioan Dragoş şi o prefaţă semnată Daniel Marian. volumul cuprinde 56 de poeme iar despre autor poetul albanez Baki Ymeri afirmă că: „vasile Dan Marchiş este un poet real şi original. Este cel care s-a oprit lângă noi cu povara metaforelor”. La rândul lui poetul Ioan Dragoş consideră că: „Poezia lui Marchiş are sintagme reuşite, dezbate teme apropiate de socialul economic, religios şi de asemenea de universul structural” . Poetul Dragomir Ignat citindu-i poeziile observă că: „Sunt detectabile câteva simboluri cu care operează poetul – iubirea, mirarea, cuvântul, imaculata zăpadă, iarna ca anotimp şi stare de spirit în acelaşi timp, dumnezeirea”. Poeta Betty Kirchmaier Donca opinează: „Mesajul este transmis prin sintagme bine gândite, poetul caută să aprofundeze ideea pe care o coace în minte, dând poeziei unele figuri de stil”. Poetul Ion Bogdan vorbeşte laudativ la adresa poetului: „vasile Dan Marchiş pleacă de la o idee şi construieşte în final o arhitectură de catedrală, ba chiar ne surprinde cu unele rezolvări. Fără prea multe zorzoane, cu simplitate dar nu cu simplism, el reuşeşte să facă una sau mai multe metafore la fiecare poem”. Ca unul care i-am citit creaţia, mi-aş permite să fac câteva comentarii la adresa celui mai recent volum al său „”Zodii de rezervă”. Pentru poet „între pământ şi cer/n-a mai rămas loc/nici măcar/pentru o virgulă…(între cer şi pământ) iar poziţia lui privind Poezia este aceasta: „Mi-am însuşit iubirea/precum o recompensă/nu ca un element obişnuit/tratând-o fără indulgenţă/să nu încadreze totul fără rând/în geografie/sau în istorie/Salvarea mea este/că am dus în eroare pe satana/cu poezia” (Poziţia mea); în „Meditaţie extremă” observăm această obsesie a poetului – Cuvântul – îmblânzit pentru a putea fi pus alături de altele şi a se naşte asfel poemul: „în timpul în care/am consumat o sută de pâini/am scris o poezie… /Apoi am mai scris/peste o sută de poezii/de dorul pâinii… în „Examenul de credinţă” poetul Marchiş se destăinuie cititorilor lui: „Nu mă pot opri din scris cu una cu două/din cauză că/însăşi această scriere/este considerată un examen de credinţă…”. Poetul este afectat şi de modul cum unii confraţi „virusează” Limba Română: „S-a tocmit un certificat medical/al limbii române/ virusul care a dus la/scăderea fără precedent a imunităţii verbelor/a impus/şi retragerea din uz/a unor substantive şi atribute/rămânând a fi expuse spre o largă circulaţie/doar suspinele:/a,e,i,o,u,ă, î/ (…) în „încercarea cea mai grea”; această temă a limbii materne este reluată ca de altfel şi în „încercarea cea mai grea III”: „Gramatica e plină de nevoi/Gramatica nu-i poveste/între limba română şi unele limbi străine/e război/Ici cuvinte materne nimicite/Mai încolo cuvinte străine rănite…/Gura mi-a devenit un spital de cuvinte…”; este şi un generos, vedem asta în poemul „Ocazie 243

4”: „Mi-a fost atribuit/drept recompensă auzul/nu ca factor obişnuit./De aceea pot dărui/o ureche celui ce nu aude”; îşi arată dragostea faţă de păsări şi zborul lor maiestos în poemul „Motivare”: „Cât am dezamăgit păsările/Prin instinctele de tot felul/Ce ne-au determinat/Să ne jucăm de-a aripile. însă nu-i pasăre care/Prin măreţia ei/Să se joace de-a mâinile.” în „”Fără garanţie I şi II vorbeşte, la modul ironic, fără teamă despre moarte care poate fi „regizor” sau „antrenor sportiv”, iar în poezia „Profil” intrăm puţin, prin versurile lui, în atmosfera apăsătoare a lui Bacovia: „Scriu parcă conduc pe ultimul drum/o sumedenie de cuvinte moarte”. Poezia cu tentă religioasă, cu întrebări şi mirări ale poetului privind rostul nostru pe pământ o găsim în poeme precum: „Singura copie II”, „Extrema mirare”, „Meditaţie extremă”, „Prin propriile forţe”, „Minima cerere”, „Normă”. Ce am remarcat încă de la lecturarea primelor poeme semnate vasile Dan Marchiş este originalitatea şi linia poetică pe care merge deoarece pentru el scrisul este ca rugăciunea de dimineaţă sau Tatăl nostru pe care-l rostim la slujba de duminică sau în momentele grele ale vieţii. El scrie zilnic, acasă sau la serviciu, noaptea ori ziua, deoarece, aşa cum spune în poezia „încercarea cea mai grea”, un fel de „Ars Poetica”: „Arde în mine/arhiva de rugăciuni nerostite. Scriu parcă/mă debarasez de materiale inflamabile. Scriu parcă/mă dezbrac de haine cuprinse de foc”. Poet nonconformist, decis şi încăpăţânat ( în sensul bun al cuvântului ) în ceea ce intreprinde nu se opreşte din ceea ce şi-a propus sau ţinteşte, aici vorbind şi de revista „Izvoare codrene” al cărui fondator şi coordonator general este. Ceea ce surprinde plăcut e faptul că fiecare poezie are un mesaj bine definit şi poetul abordează şi probleme stringente, mereu actuale ale societăţii în care trăim: „Pentru a se putea descrie/în cuvinte viabile/dimensiunea crizei mondiale,/dicţionarul tuturor locuitorilor acestui pământ,/trebuie inclus/în rândul materialelor reciclabile…”(„Dimensiunea crizei”). Şi ca o concluzie, am să mă folosesc de spusele lui Daniel Marian din prefaţa cărţii: A fi vasile Marchiş şi a scrie „Zodii de rezervă”, înseamnă că eşti Poetul. Şi Poezia”.

O carte, „Năzăriri”de Mihai Miron, pe placul sufletului meu.

a început de an, la sugestia prietenului meu Ioan Romeo Roşiianu, am reuşit să citesc o carte antrenantă, cu subiecte şi teme multiple, plină de învăţăminte, scrisă din viaţa autorului ei, Mihai Miron. Autorul ne conduce prin epoci diferite şi ne arată că şi în viaţa cotidiană trebuie să gândim, să avem principii şi coloană vertebrală, să ne iubim ţara, să ne intereseze viitorul ei. Cele 42 de articole, care la fel de bine pot fi editoriale deoarece au valoare intrinsecă şi deşi au fost publicate de autor la editura IuLIuS Baia Mare, colecţia Media în 2005, acum 10 ani, adevărurile spuse atunci de Mihai Miron, omul de Radioteleviziunea română, dar şi de ziaristul Mihai Miron sunt mereu actuale. Pentru că acesta nu uită amănuntele! 244

Iată ce spune despre televiziune: „Televiziunea satisface false nevoi spirituale, aplatizează opinii şi gusturi artistice. (...) O televiziune condusă de audienţă merge sigur spre banalizare, omogenizare, exigenţă minimă, renunţare la artă, ştiinţă, la cultură în programele sale.” într-un alt articol, fostul director de departament al RTv ne vorbeşte despre „ASEMăNăRI ŞI DIFERENŢE între REPORTAJuL ŞI ANCHETA de televiziune.” Ca să nu plictisească, ne prezintă câteva personaje dragi lui sau cu care s-a intersectat, cum ar fi: realizatorul Tv Tudor vornicu, nea Biju, lelea Maria Arpagic din Gorj, scriitoarea Elvira Ivaşcu, vecinul şi prietenul lui din tinereţe, evreul Ozi, profesorul Marin voiculescu, regizorul Paul Sireteanu, etc. Cartea o citeşti cu nesaţ deoarece nu are fragmente redudante iar axiomele vieţii trăite de autor cât şi experienţele prezentate te îndeamnă să citeşti întreaga carte pe nerăsuflate. Despre politicienii români, autorul afirmă: „...după 20 de ani, mă îndoiesc de promisiunile tuturor politicienilor făcute înainte de alegeri, mă îndoiesc de intrarea în nu ştiu mai ce, mă îndoiesc de calitatea anotimpurilor româneşti. Doar un lucru îmi este clar, că pentru noi iarna nu-i ca vara şi ştiu şi de ce – pentru că nici Bucureştiul nu-i ca Timişoara.” în „Dreptul la opinie. Băgatul mâinii-n buzunar”, dl. Miron zice despre aceiaşi politicieni: „Iată promisiuni de care noii guvernanţi se ţin: S-a spus că va creşte preţul abonamentului telefonic? S-a spus! Şi ... a crescut. S-a spus că va creşte preţul energiei electrice? S-a spus! Şi ce, nu creşte? S-a spus că va creşte costul la gaze naturale? S-a spus! Şi...uite, creşte! S-a inventat, de ăia vechi, rovigneta? S-a inventat! Au spus ăştia noi, că o vor desfiinţa? Nu, n-au spus şi nau desfiinţat-o!” Despre Revoluţia română: „...pentru mine Revoluţia Română din 1989 a fost ca o nebunie frumoasă care ne-a adus colinde adevărate de Crăciun, frăţietate timp de câteva zile şi speranţe aşişderea. Ce s-a ales de frăţietate? vedeţi şi dumneavoastră, mai ales la televizor, unde aţi văzut şi revoluţia: certuri, insulte de tot felul, ură şi minciuni, îndeobşte electorale. Ce s-a ales din speranţe? Mai nimic pentru omul obişnuit: şomaj controlat, muncă la negru, prost plătită, exod de tineri şi mai puţin tineri peste hotare, produse câte vrei pe tarabă şi lipsă de parale în buzunare pentru cei mai mulţi, pensionari greu de suportat pentru cei activi, copii lipsă de la şcoli, câţiva îmbogăţiţi peste noapte sau peste luni de afaceri grele- de cele mai multe ori cu şi în defavoarea statului.” De remarcat faptul că apelează la glume sau bancuri de pe vremea lui Ceaşcă, pline de învăţăminte. Apoi mai descoperim în „Năzăriri”un patriot în adevăratul sens al cuvântului, vezi articolul „Prietena mea, Dacia” ( e vorba despre automobil) sau „Mă mir” ori „Lăsaţi tinerii...”. Mihai Miron abordează şi alte teme (şi tare ale societăţii postdecembriste), cum ar fi: religia („Radiografii în Alb”), sistemul sanitar („Ce se întâmplă, doctore?”), economie („Cum?”), turnătorii la securitate, foşti membrii PCR, actuali: „democraţi, europeni, pe alocuri regalişti, anticomunişti, antisârbi, pro CE, por NATO, pro vita, pro Tv, pro-movabili”, generaţia pierdută („Mă mir”), piaţa cea de toate zilele, care reprezintă pentru români „locul unde se cumpără, unde se vinde, unde se negociazp ceva. Aşa a fost istoria noastră cea care ne-a creat şi limba, să tot cerem, să tot dăm, să vindem şi să primim în şi la piaţă. (...) Serioase, sobre, exprimând înalte sentimente umane: Libertate în 1989 în Piaţa Romană şi Piaţa Pa245

latului, Democraţie în 1990 în Piaţa universităţii, Drepturi sindicale în 1991 în Piaţa victoriei şi de atunci mai tot mereu în Piaţa victoriei sau cea de la Leu, Monarhie sau Republică pe drumurile dintre pieţe.” M-a impresionat şi „Limba noastră cea uitată” şi după ce autorul ne „traduce” ce înseamnă fântână (ciutură), vătrai (cociorvă), flăcău (dănac), femeie păcătoasă (drăcoaie), vreme călduţă (moleşniţă), etc., iată ce text ne propune autorul: „Miercuri desniţă, se sculă drăcoaia de vecină, luă apă tăcută din ciutură, barba lui Dumnezeu – făcută la seceriş – din cuiul casei, stropşi focul cu cociorva de ridică bobota cât statul de om şi, după ce boteză stâlpii şi pietrele bolţii, puse la foc ceaunul cel mare şi negru să facă o zamă de galiţă şi curechi. Gătejele ardeau tare şi fumul ieşea hojma pe hogeag, de ziceai că-i pară-n curtea ei. Dintr-o latură, de pe un ţol, se ridică şi muma a bătrână care, cu o căţuie într-o mână şi cu lumină în alta se plecă asupra pruncului şi-i ursi să ajungă dănac. După o vreme, după fiertul zămii, luă melesteul şi bătu făina de păpuşoi în apa hierbinte până se-ntări mămăliga aşa ca o pită mare, galbenă şi aburindă. Atunci scoase totul în tindă, puse pe masă o scoarţă cu arnici, pe ea tablaua cu merinde, scoase stupuşul de la ţuică, făcu trei cruci, bău şi dete şi lehuzei: Bea femeie şi gândeşte-te de bine, ca să-ţi vină tatăl la copchil, să fie de priinţă, să aibă în tot vacul! Cu năvalnic să-ţi chemi omul şi toată vremea vieţii voastre molaşniţă să fie!” Şi aşa cum a spus şi lectorul de carte, scriitorul Ioan Romeo Roşiianu, în postfaţa cărţii: „Prof. dr. Mihai Miron, crează premiza unei lumi numai a cuvintelor bune, rodnice, luminatoare, a unei lumi în care cuvintele pot fi strunite, învăţate, şcolite să se supună, dresate să spună exact numai ce simte, gândeşte şi trăieşte semnatarul lor”, Cine n-ar începe anul cu o asemenea lectură?!

Ioan Romeo Roşiianu, un „pictor al cuvintelor” dar şi un critic literar neiertător

e mult timp nu m-a impresionat o carte, precum cea sugestiv intitulata „Pictorii cuvintelor”, autor Ioan Romeo Roşiianu, o carte apărută în valoroasa colecţie OPERA OMNIA la editura TIPO MOLDOvA, carte de publicistică şi eseu contemporan. Pentru cei care n-au reuşit să pună inca mâna pe acest recent volum al maramureşeanului nostru acum - I.R. Roşiianu, am să mă folosesc de cuvintele lui din prefaţa cărţii pentru a înţelege mai bine contextul literar, despre ce este vorba în această „radiografie” a unui tânăr ajuns sub „aripa” lui Nicolae Breban sau Marin Sorescu, Romul Munteanu sau Henri Zalis şi Laurentiu ulici :„Să tot fi fost prin anul de graţie 1996 când pe terasa Muzeului Literaturii Române stăteam cu regretaţii Traian T.Coşovei şi Romul Munteanu cu preocupări lumeşti. (...) Ei bine, când a ajuns la masa noastră Laurenţiu ulici, atunci preşedinte al uniunii Scriitorilor din România, un alt colos al criticii literare de pe la noi, un apropiat al Maramureşului drag, în miezul poveştii noastre eram eu şi aplecarea mea spre

246

critica de întâmpinare a debutanţilor(...). Toţi susţineau că alături de Dan Silviu Boerescu aruncam zarurile în critica tânără, că în uniunea Scriitorilor, nu la Poezie trebuie să intru, ci la Critică. în momentul acela, hâtru cum era el, Laurenţiu ulici i-a contrazis pe cei din faţă şi le-a spus că eu unul nu sunt un critic literar, ci un PICTOR AL CuvINTELOR, unul care face poezie din poezia altora, unul care, de multe ori scrie cu mai multă metaforă şi forţă cronica literară decât a făcut-o poetul comentat”. Asta îmi aminteşte şi de parodistul Lucian Perţa! Mărturisesc că Ioan Romeo Roşiianu pare, la prima vedere, un singuratic, un om lipsit de sentimente, un Sfinx, dar după ce-l cunoşti mai bine îţi dai seama că de fapt tot ceea ce-ţi spune (mai ales când te critică ) o face spre binele tău, întru îndreptarea ta. Te călăuzeşte, ca un părinte, pe calea dreaptă. Cu o condiţie, să-i urmezi sfaturile. Acest volum din care am să-l citez pe criticul Ioan Romeo Roşiianu conţine „cronici apărute-n intervalul 1993 – 1997 în revistele de ţinută ale timpului” şi ce este foarte important din punctul meu de vedere merită citit, deoarece „Pictorul cuvintelor” îşi propune „o altă carte, aproape cu aceeaşi autori, în care să pot vorbi de evoluţia sau involuţia lor artistică, după atâta vreme.”

Despre Gabriela Creţan – Agonizând printre plăceri mărunte, autorul spune: „...poeta Gabriela Creţan vorbeşte într-o limbă numai de (ea) ştiută, despre tot ceo înconjoară, în discretul registru al sentimentalismului ce-i gâtuie poemele. (...). Asfel, departe de a fi o simplă amatoare a escapadelor suburbane, o colecţioneră de senzaţii tari, adunate-n pripă de pe marginile lumii-n care vieţuieşte, poeta lasă, până la urmă, frâu liber pornirilor umane, atrăgând atenţia asupra propriei efemerităţi”. Nora Iuga – Stampe sumbre cotidiene.„”Atenţia poetei, cu predilecţie, este îndreptată înspre ceea ce-ar fi denumit fotografierea cotidianului. Ceea ce demonstrează faptul că, în pofida apartenenţei sale la o cu totul altă grupare literară, Nora Iuga a fost profund marcată de revoluţiile spirituale generate de mai tinerii optzecişti, adică de cei care-au trădat natura şi generoasele-i modele, în (de)favoarea bulevardelor zgomotoase şi a firmelor luminoase, teme aproape virgine în peisajul nostru poetic.(...) Ce să mai zic? Poate doar că suntem în faţa unei clare dovezi, în faţa unei concluzii clare: poetele nu pot scrie bine decât atâta timp cât au o intensă viaţă sexuală! E tristă această concluzie dar, din nefericire, e cât se poate de clară. Cele mai apropiate – alte – exemple ar putea fi „cazurile” Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu sau Gabriela Melinescu. Şi, cu „ceva bătaie” la cântar, chiar şi Angela Marinescu.” Dumitrei Negruşa Roşiianu îi acordă un spaţiu generos, dar e... Ioan Romeo Roşiianu în continuare. Despre volumul ei, „Blestemul cuvântului arde întotdeauna” bicuieşte: „versuri de o asemenea puerilitate, precum cele ale Dumitrei Negruşa, nu mi-a mai fost dat demult a citi. Lecturarea lor m-a făcut să mă întorc în timp, în vremea adolescenţei şi a caietelor „oracol” de fiecare dintre noi umplute cu inepţiile tinereţii. (...). Cum primul volum mi-a displăcut profund, speram să descopăr în acesta însemnele unei evoluţii spirituale. Dar, ce să vezi?!, aceleaşi versuri pline de simplitate, puerilitate şi prozaism, prin care poeta se condamnă sin247

gură la uitare, îşi face veacul şi prin acest volum. Despre „Fructul ancestral” al aceleiaşi Dumitra Negruşa, la pagina 23, Roşiianu remarcă: „Cartea, ca şi cele anterioare ale aceleiaşi poete, este pompos împărţită în patru cicluri. De câteva poeme fiecare. Primul, care-i şi dă titlul volumului este şi cel mai reuşit. Este locul în care, orice s-ar zice, se văd semnele unei evoluţii poetice vizibile. Poeta s-a îndepărtat întrucâtva de tiparele între care s-a manifestat în primele cărţi. Renunţarea la ideea – fixă la ea – de versificare cu orice preţ, face poemele, de această dată în vers alb, să aibă ceva substanţă.” Rhea Cristina – O privire în adâncul poemului vaporos. „(...)Rhea Cristina ne obligă să credem că ea refuză a se privi în oglinzile de fiecare zi, îngăduind, totuşi, în profunzimile textelor ei, ca resursele memoriei să fie pusă la mezat, în schimbul unei improprii linişti interioare. De aici, poate, nervul cu care-şi etaleză în poeme metaforele, adesea înfrângându-şi pacea sufletească. Moneda de schimb, pentru un dram de resemnare. Care, aşa cum ţine să ne convingă, n-o face decât să fie ceva mai retractilă în faţa tumultului existenţial.” Adrian Alui Gheorghe – Poetul călăuzit de lumina cuvântului.„Adrian Alui Gheorghe nu precupeţeşte nici-un efort pentru a-şi pune sufletul pe tavă, pentru a se dezbrăca în public. Asta face ca implicarea sa emotivă în scriitură să deturneze întru câtva atenţia cititorului de la filonul mesajul poetic. Astfel îi este poezia mai directă, mai uşor tălmăcibilă, mai încântătoare ochiului urechii şi sufletului. Ca o provocare la sinceritate, ca un descântec de iubire şi prietenie. (...) Da, am convingerea că acest poet este cu adevărat călăuzit de lumina Cuvântului, că totul, pentru el, este cu adevărat împărţit în cuvinte! Despre volumul „Cântece de îngropat pe cei vii”, Editura Panteon, 1993, Ioan Romeo Roşiianu concluzionează: „ ... acurateţea scriiturii, delicateţea caligrafiei sau fineţea scoaterii-n relief a detaliului nu fac altceva decât să împlinească vitraliile imaginilor de care se lasă sedus poetul acesta nemţean pentru care „s-a întors în trup moartea risipitoare.” Florea Burtan – Trupul de ceară al cuvântului. în vreme ce omenirea pare din ce în ce mai atrasă de mirajul Banatului, poetul Florea Burtan nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să-şi mai editeze o carte, „valea Plângerii”, Editura Teleormanul liber. Şi încă una în care îndrăzneşte să vorbească despre o lume a frumuseţii, a liniştii cu nimic conformă cu realitatea. (...) încercând o concluzie, buna impresie pe care o lasă acest poet de la şes în acele Elogii de dragoste este serios şifonată de „Furtunile interioare, partea a doua a volumului, în care sufletul vibrând la tot şi la toate mai poate fi cu greu ghicit.” Theodor George Calcan – Emoţia permanentului nou început.„într-adevăr , poezia scrisă de el este una bine elaborată, o poezie în care nu refuză cuvântului său nici-o trenă metaforică, gândind că astfel poate să-i mai fardeze puţin „micile defecţiuni”. Nicolae Coande – Obsesia nelimitată.„Pornind de la o puternică senzaţie de conştientizare a urâţeniei lumii, trecând totul prin recunoaşterea propriei neputinţe, poetul acesta care-a aşteptat vârsta critică pentru a debuta, în cuvintele puţine îşi mărturiseşte singura certitudine: Moartea. (...) Dar, fapt ce trebuie subliniat, această obsesie a morţii nu este singura care străbate poemele lui Nicole Coande. Realitatea, de pildă.” Şi lui Daniel Corbu i se alocă un spaţiu generos, de la pagina 43 până la pagina 248

59, unde autorul face o recenzie la volumele lui Corbu: „Documentele haosului” (1993), „Plimbarea prin flăcări” (1988), „Intrarea în scenă (1984) şi „Spre fericitul nicăieri” (1995). „... poetul născut în anotimpul friguros al întrebărilor (Bună seara), este indiscutabil faptul că el este doar o „unealtă” prin care Divinitatea vrea să ne mai vorbească odată despre frumuseţile lumii, despre faptul că puterea de schimbare a „ordinii” cuvintelor stă în noi.” Traian T. Coşovei – Poezia ca aparat de fotografiat realitatea. „Apărută-n colecţia „Poeţii Oraşului Bucureşti”, ultima carte editată de poetul Traian T. Coşovei, cel recent distins cu Premiul Academiei Române, dovedeşte că este un poet care merită întru totul să se bucure de glorie. încă din timpul vieţii. E o carte în care omul se ascunde în dosul cuvintelor bine alese, în spatele unei perdele a visurilor neîmplinite. E o aparentă stare de atrofiere a voinţei şi pasiunilor, un orgolios artizanat al aşteptării şi pândei. (...) Printr-un astfel de joc, de-a cinismul şi sinceritatea, îşi face poetul forţa de expresivitate învingătoare. El nu practică postmodesrnismul, ci face dovada faptului că este capabil să se manifeste la fel de bine şi de profund în orice registru liric, un poet ce reuşeşte, indiferent de tema pe care o abordează, să ridice complicatele construcţii lirice până la rangul de respirabile, datorită unei subtile încărcături energetice care topeşte gheaţa şi răceala imaginilor. Astfel se face că universul său poetic luxuriant, plin de profunzimi şi conotaţii, dar şi de porţiuni de drum sclipitoare dă, la fiecare nouă citire, o nouă impresie, creează, de fiecare dată, o nouă imagine.” Stan V. Cristea – Vorbirea cuvântului.„...în versurile poetului Stan v. Cristea sunt identificabile urmele unei puternice refulări, în pofida unor temenele prozodice sub care se cască hăul imens al unei atmosfere voit retro, cu iz de anticariat”. Gellu Dorian – Obsesia Rilke. Căutând să dea versurilor sale o notă de simplitate dezarmantă, poetul acesta moldav le încarcă, de fapt, cu spiritul profund al metaforei, conducând cititorul spre un tărâm în care „pe zăpadă se scrie poemul / ieşind în lume / ca piatra zbughind înspre plopi / din praştia copilului” (Scrierea poemului). Totuşi, nota supremă a lirismului acestui poet este una subliniată de resemnare, de complacere-n singurătatea binefăcătoare.” Marian Drăghici – Tratat despre tristeţea tristeţii.„Parcă voind să lămurească pe Maria Sa Cititorul încă de la întâiul vers al cărţii că are în mâini o scriitură făcută şi susţinută cu mult nerv, un adevărat „tratat despre tristeţea tristeţii”, Marian Drăghici ţine să avertizeze. „Nu voi muri la Paris într-o zi cu ploaie / nu voi vedea Parisul am renunţat / la femeia care de bună seamă m-ar fi convins / cu un sărut din mila publică să mor la Paris într-o zi cu ploaie / înainte de a îmbătrâni aici / unde se ascunde lunetistul.” Totuşi, în ansamblul său cu „lunetişti” al Lui Marian Drăghici e unul plin de ecouri livreşti, ecouri vizibile, dar şi nu ostentative, ele trădând un fel de apartenenţă la ceea ce s-ar numi destin, întâmplare. Despre „Partida de biliard din pădurea rusească” , Editura Eminescu 1995, I.R. Roşiianu concluzionează: „Marian Drăghici ne convinge de faptul că acest volum este scris cu o uşurinţă de-a dreptul supărător de surprinzătoare, cu o poezie de-o sinceritate brută, neajustată şi necizelată cerebral.” Şi lui Aurelian Titu Dumitrescu i se acordă mult spaţiu, mai concret 12 pagini. Mi se pare normal să fie aşa fiindcă la pagina 84, Roşiianu se confesează cititorilor: „Titu e un blajin. El vorbeşte şi scrie cu o simplitate care-i proiectează pe ecranul 249

timpului un suflet de o aparte puritate. Frânturi din acest „film” se regăsesc în fiecare carte a sa, adică acolo unde poetul şi-a îngăduit dezbrăcatul în public. O scriitură îngrijită umple şi onorează pagina albă, tăieturile dese în vers îl lasă pre cetitoriu în suspans, incitându-l, agasându-l uşor, amalgamul de imagini nu numai că trădează un bun mânuitor al condeiului, o îndelungată experienţă scriiturală, dar şi se coagulează într-una mai mare, mai amplă în care sunt imortalizate, în aceeaşi măsură străfunduri de suflet şi pelicule cotidiene.” Nicolae Esinescu sau poezia ca alternativă la tăcere.„... Nicolae Esinescu a adunat între coperţile acestui volum (n.n. Disciplina mondială, Ed. Art&x, Chişinău 1995), apărut sub sprijinul Fundaţiei SOROS ori numai poeme scrise „la prima mână”, din graba de a aduna numele pe încă o carte, ori că el nu este capabil să-şi cizeleze textele, dându-le, astfel o formă mai bună, infinit mai aproape de Poezie”. Mihail Gălăţanu – Formă – da, conţinut ...(poate) mai târziu. „ Mă surprinde perseverenţa, încăpăţânarea lui Mihail Gălăţanu, dorinţa lui de-a rămâne, cu orice preţ, pe această lungime de undă, după ce, cu doar câteva luni în urmă, când ne aflam la „Serile de poezie de la Deseşti”, cu ocazia ultimei ediţii a Festivalului de la Sighetu Marmaţiei, a reuşit să-şi atragă oprobiul sătenilor aflaţi în sala de festivităţi a Căminului Cultural de acolo, după ce a dat citire unei „creaţii” de-a lui. Atunci, şi el ştie bine asta, la fel cum ştiu toţi cei aflaţi atunci acolo, când citea câte un vers „deosebit” (de poetic, adică nepoetic), smulgea dezaprobările celor „mulţi şi proşti”, indiferent că era vorba de copii, adolescenţi, părinţi sau vârstnici.” între paginile 95 şi 99 ne este prezentat Aurel Gâdea prin recenzia lui IR Roşiianu la volumele „Supunerea pe arbori”, Editura Cuvântul 1995 şi „Mai jos cu o noapte”, Editura Litera 1993. Despre ultimul volum, Roşiianu zice: „...Anghel Gâdea îşi struneşte cuvintele poemelor din volumul „Mai jos cu o noapte” spre tărâmul întotdeauna mirific al satului românesc.” Bogdan Ghiu – Topirea lumii de gheaţă a ideilor poetice. „El este un poet care îşi trăieşte intens sentimentul claustrării într-un decor de beton, asfalt şi oţel, un poet care caută „întoarcerea la izvoare”. Cu orice preţ. De aceea şi vorbeşte în multe din poemele sale despre lumina ce este mai albă la sat. De aici şi până la starea de transă pe care i-o impune această remarcă, stare în care-şi permite ades să cadă, nu mai este decât puţin spaţiu gol. Dar, până şi pe acela încearcă el să-l umple cu stări de reflecţie, stări prin care voieşte să pună bazele unei temeinice relaţii între conştiinţă şi existenţă, între prezent şi trecut.” în cele trei „cronici” adresate lui Constantin Hrehor şi operelor sale,„Ninsori providenţiale”, Editura Licurici, 1994,„Târziu înclinat”, Editura Eminescu 1991, şi„Păstorul viziunilor”,Editura Euroland, 1996, Ioan Romeo Roşiianu afirmă: „Poetul Constantin Hrebor nu intenţionează o reliefare simplă a obsesiei morţii, spaimei de ea, precum şi ridicolul uniu imperturbabil mers înainte, ci pledează pentru nevoia de Frumos şi de bine în viaţa noastră pentru detaşarea de latura mai urâtă a existenţei noastre. Dar, parcă îndoindu-se de propriul său demers, se închide în sine, refugiindu-se în Poezie: „când faci poezie / eşti al nimănui, nimicul în preajmă e un / invincibil imperiu, / nimeni nu are cu ce să te ajute / eşti ca sub dărâmăturile de după cutremur / auzi gemete din toate părţile / auzi huruitul îngrozitor din pământul / de sub tine”. Valentin Iacob – Poemul cu trecere prin inima poetului.„Ca orice tânăr poet 250

(şi) valentin Iacob se lasă tentat de marile probleme ale omenirii şi, implicit ale poeziei. Marcat de puterea cuvântului, poetul îşi reduce – pe alocuri – vocabularul pentru a avea la îndemână numai bisturiul disecării ideilor. Astfel, poezia pe care o scrie cu atâta nonşalanţă are, în multe cazuri, valenţe de prospeţime spectaculoase. La el cuvintele au un singur drum, o singură trecere: inima poetului; dragostea nu poate exista fără a fi exprimată, umbra e mai importantă decât fiinţa, anotimpurile au consistenţă. Se poate spune că poetul pătrunde în lume în mod artificial, original totuşi, cu unele stângăcii şi, după explozia imaginaţiei pare să caute o retragere în matcă, lăsându-ne gustul unui recul imprevizibil: mergi pe străzi şi dezmierzi/ Cu privirea împăcată lumina, asfaltul/ în autobuz asculţi muzică,/ Mănânci bine, fete frumoase îşi halucinează genele,/ Soarele lax se topeşte pe-un umăr de celofan.../ Brusc, nici motiv, nici scăpare, neamânat-/ Gândul Morţii de Obsidian!...(poemul Morţii de Obsidian).” Gheorghe Izbăşescu – Poezia unui descântec de suflet.„Cu fiecare porţiune „defrişată” din volumul „Coborârea din tablouri”, astfel spus, cu fiecare pas făcut înainte, cititorul are posibilitatea întâlnirii cu noi revelaţii, stări deloc tranzitorii. Din „Roman comun” un poem – fluviu - aflăm că: versiunea zborului nu include harul, că „mâinile-i visează lumina de la fereastră hieroglifelor / când calci pe suprafaţa vederii”, ca „oglinda îţi aruncă deodată alt chip / smuls din captivitatea cotidiană a secolelor” (Febra acestei privelişti). Cu terenul astfel pregătit pentru întâlnirea cu o poezie mult prea plină de sensuri a noului „părinte” zburătorist, cititorul descoperă trena lungă, de borangic, pe care versurile o poartă pe umerii înţelesurilor cu care au fost înzestrate, investite de autor.” Ştefan Vida Marinescu – Feriţi-vă de măgăruş!„Ştefan vida Marinescu nu pierde nici o ocazie, nu ratează nici un moment în care şi-ar putea excita personalitatea bolnavă şi bolnăvicioasă. Dacă ar fi să mă opresc numai la lunga lui semnătură (Ştefan vida Marinescu, editor, profesor, membru al AZR şi al ASPRO, Doctorand al facultăţii de Litere – univ. Bucureşti...) şi lucrurile tot ar fi clare. Pentru noi, nu şi pentru el. El este îndeajuns convins de faptul că are „dreptate”, că este un unicat... inegalabil. Pentru mine, explicaţia este simplă: fiind singurul scriitor din orăşelul de la câmpie, videle, omului nostru i s-a cam urcat la cap. vorba ceea, nu?!: el e cel mai tare din parcare. Când parcarea este şi ea goală. Astfel spus, neavând „termeni de comparaţie” în acele locuri, dovedind şi „oareşce” spirit de iniţiativă (a pus pe picioare două revistuţe – cu bani de la SOROS – a utilat un „cabinet al adolescenţilor” – tot cu bani de acolo – a cărui aparatură o foloseşte pentru editura proprie, proaspăt înfiinţată), omul nostru, s-a pus, astfel zis pe clădirea postamentului propriei statui.dacă nu cumva o şi are prin debara!...” Dorin Ploscaru – Poezia ca strigăt de disperare. „Grija poetului, nedisimulată, pentru Mistic, pentru Divin, dă forţă mărită preocupării sale. Astfel, din păienjenişul ideilor se nasc poeme de-a dreptul memorabile, poeme în care poetul dă frâu liber imaginaţiei sale luxuriante. Cuvintele se învălmăşesc atunci, poetul căzând pradă neputinţei de a pune pe hârtie (chiar) tot ceea ce simte. De aici şi acel uşor motiv, acel uşor iz de cerebralitate care planează deasupra poemelor sale.” Doar două pagini i se acordă lui Ioan Es. Pop din vărai. Este vorba de volumul „Porcec”, Editura Cartea Românească, 1996. Aici vreau să intervin şi eu puţin. Pentru mine profesorul de la Ieud, copilul de ţăran din vărai, Ţara Chioarului, poetul 251

consacrat de azi este unul dintre preferaţii mei alături de Ion Mureşan. Iată ce scria Ioan Romeo Roşiianu în deceniul trecut despre acesta: „Ioan Es. Pop accentuează amănuntul relevant, reuşind să vorbească despre sine mai mult şi mai bine decât despre tot ce-l înconjoară. E şi normal, de altfel, pe sine se cunoaşte el cel mai bine: „Peste drum de crâşma unde stau şi beau/e biserica eu şi părintele ne pândim de mulţi ani/aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă/ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul” (Peste drum), sau: „Mă întorc acasă o singură dată pe an, în noiembrie/atunci când morţii mei se hotărăsc dintr-o dată să moară/adun un an întreg bani pentru asta/nu mă pot lăsa neîngropat” (mă întorc acasă). Sunt versuri sugrumate de-o sinceritate totală, poeme ale unei întoarceri în timp şi, totodată, ale unui popas, şi el consemnat, în subteranele propriei conştiinţe. Nemulţumit de sine însuşi, împovărat de mizeria şi nenorocirea care îl încojoară, poetul se pune pe sine la zidul infamiei, sperând într-o mântuire prin cuvânt. Greu probabilă. Nu este, însă, o încredere oarbă în principiul conform căruia: „o vină recunoscută e pe jumătate iertată”. Este înainte de toate, speranţa că, odată scăpat de „mizeriile” ce sălăşluiesc în el, îi va fi mai uşor să se-mpace cu sine însuşi. Pentru asta îşi face rost chiar şi de un Dumnezeu „personal”, căruia i se roagă „cum poate”: „deci când mă rog/nu urlu, nu mă jelui, nu cer îndurare, am învăţat să mă rog/ca la orice lucru fără rost, nu mă uit la cer,/e limpede: nu am venit de-acolo/mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori, şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,/el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teama,/mai puţină singurătate-n casa asta” (La treizeci şi şase). Descrierile de care uzitează aici Ioan Es. Pop vorbesc despre „învinsul” din el, de omul lipsit de speranţe, de cel pentru care totul s-a terminat. Astfel este „alimentat” tragismul existenţial cu încă o trăire. Nici poetul nu ştie cât de utilă, cât de necesară.” Nicolae Popa – Cuvântul ce pândeşte frumuseţea poemului.„Deosebit de bine realizat îmi par a fi poemele dialogice, precum şi cele monologice din volumul de faţă. Intrând în conflict cu imaginarul, cel mai adesea poetul nu-şi uită propria persoană. Persoană pe care ţine s-o întrebe „de ce nu i-aş crede?”. (...) Sunt poeme care ne dezvăluie un poet de o elevată simţire, un poet ce ştie spre incitare, să „taie” versul, obligând lectorul să trebăluiască în căutarea „esenţei”. Modul de construcţie al poemelor confirmă cele spuse mai sus, scoţând în evidenţă potenţialul mare, creativ al acestui poet. Dim. Rachici – întoarcerea la origini.„... La alcătuirea acestei cărţi s-a (mai) folosit de proverbe autohtone şi ale altor popoare, de snoave străvechi şi anecdote contemporane (ultimele – susţinute, promte şi atât de sigure pe ele!) precum şi de înţelepciuni din tezaurul umanităţii, multe cunoscute probabil cititorului. Atunci de ce titlul: „Proverbele lui Solomon?” Numai ca să fie cartea mai incitantă? îmi pare că aceasta e cea mai bună explicaţie.” Nicolae Sava are parte de trei cronici semnate de Ioan Romeo Roşiianu. De data aceasta n-am să fac referire la ceea ce spune autorul şi criticul literar Roşiianu despre dânsul, ci la felul cum s-au cunoscut: „Pe Nicolae Sava l-am cunoscut la Piatra Neamţ, într-o zi ploioasă, cu niscaiva ani în urmă. Apoi, în timp, pe omul chircit sub o umbrelă ce abia reuşea să-l ferească de furia picăturilor, l-am regăsit în poemele sale. Acelaşi om tăcut, abia vorbitor, mai bine spus, închis în sine, ca într-un turn de fildeş. Mi-au plăcut versurile sale, scriitura îngrijită, cu teamă parcă cedată 252

hârtiei, plină de tâlcuri profunde.” vorbind despre Nicolae Sava, Roşiianu afirmă că este „...un poet al gravităţii interioare, cu un ridicat spirit provincial doar în atitudinea expectativă, prudent cu sine însuşi, cu ceilalţi, cel mai mult cu şoapta însăilată pe hârtie.” Cassian Maria Spiridon – viaţa reîncarnată în poem; Cartea restabilirii adevărului istoric sau Cartea Poetului 31; Poezia împăcării cu Dumnezeu; întoarcerea la marile teme poetice. Trebuie să recunosc că am reuşit să pun mâna pe o carte a poetului Cassian Maria Spiridon, este vorba de: Dragoste şi moarte, Editura Helicon, 1996. M-a impresionat prin cele două teme obsedante ale poetului: moartea şi dragostea pură. Despre acest volum, citit şi recitit de către mine, Ioan Romeo Roşiianu spune: „... Este nota biografică ce dă substanţă multora din poemele incluse. Pentru mine cel puţin este pentru prima dată când întâlnesc în volumele acestuia un asemenea fior poetic. Şi, se putea altfel?, mama este cea care deschide seria unor poeme: tristeţea te macină/ţii timpul cu degetele/înţepenite/chemi gândul negru/totuşi turla bisericii/plopii străjuind la intrare/brazii/(furaţi pentru pomul de crăciun al copilăriei)/drumul – acum asfaltat- ţăranii/egal în albia vieţii. (...) O notă de nostalgie domină vieţuirea poetului. Dese incursiuni în trecut, călare pe nărăvaşii cai ai amintirii, îi prilejuiesc (re) întâlniri cu „umbrele trecutului.” Valeriu Stancu este unul dintre poeţii „care-şi pun la grea încercare cetitorii”. Aşa spune criticul şi eseistul Ioan Romeo Roşiianu la pagina 162 despre poetul ieşean care a primit în 1997 premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Roşiianu continuă: „Poetul aruncă mănuşa unei societăţi lipsită de scrupule, vândută banului. Şi tot el o ridică. Poate tocmai de aceea şi izul de ironie sau maliţiozitate depăşeşte pe alocuri limitele normale. Din această îmbinare de viziuni poetice se naşte o poezie cu o metaforă din abundenţă, în care se întretaie luminoase valenţe de spectaculoase prospeţimi: „pendul şi făclie/cuib al luminii/oglinda/are nevoie de întuneric/pentru a-mi rostui/arhitectura labirintului/fluturi de ivoriu/carnagiu/pendul şi făclie.(Oglinda are nevoie de întuneric)”. Nicolae Ţone – „închinare lui Eminescu” recenzie la cărţile „Eminescu al nostru”, Editura vinea 1994 şi „O scriitură saturată de metaforă” după volumul de poeme „Cred în tine ca în Dumnezeu”, 1992, aceeaşi editură. „ în poezia lui Nicolae Ţone, fiecare cuvânt poartă dulcea povară a unei destăinuiri, a unei confesiuni pe care sufletul său catadicseşte s-o facă publică. în poezia lui, cuvintele ocupă locul în care lumina spiritualităţii cade cel mai bine pe ele. Scoţându-le în relief adevăratele înţelesuri. Altfel spus, prin demersul său liric, din pricini neînţelese mie îndelung amânat, Nicolae Ţone dă, încă de la primii paşi pe adevăratul tărâm al literelor, dovada realului său talent. Anunţându-se ca un poet cu nebănuite resurse, ca un poet căruia doar uşorul iz elegiac ce-i străbate mai toate poemele îi poate fi reproşat. La o adică!” Pan M. Vizirescu – O declaraţie de iubire făcută în public. „Pan M. Zamfirescu este, indiscutabil, un adevărat veteran al literaturii române. A debutat la vârsta de 19 ani sub aripa lui Iorga, a colaborat, de-a lungul timpului, cu mai toate publicaţiile literare ale vremii, fiind între altele unul dintre colaboratorii prestigioasei reviste „Gândirea”, fapt care i-a atras o consacrare binemeritată. Cartea „Prinos de lumină şi har” este o carte în care poetul vorbeşte despre-o cu adevărat posibilă bună comunicare a Omului cu Divinitatea, şi despre faptul că Acesta îi răsplăteşte pe cei 253

care-şi pun încrederea în Ea, făcându-le vieţuirea mai frumoasă. Sau, dacă n-o face imediat, cum vor mai toţi oamenii, o face mai târziu, dar sigur. Ca să-i „încerce” pe cei care-şi dedică existenţa Ei.” Şi poate că Dumnezeu aşa a vrut să se întâmple că-n cartea „Pictorii cuvintelor”, Ioan Romeo Roşiianu termină acest prim volum de critică cu George Vulturescu, un prieten absolut al Maramureşului cultural. Spune acesta la pagina 177 că: „încrezător în forţa sa poetică, în deplina cunoştinţă de cauză, George vulturescu a rămas în faţa vicisitudinilor vieţii şi a lumii cu scutul sincerităţii în mâini, cu zâmbetul său limpezit de-o deosebită frumuseţe interioară. Şi a învins. Conştient de faptul că nu pot câştiga decât cei ce riscă, poetul a mizat totul pe o singură carte, cea a verbului „îmbălsămat de trudă”, visând la o „purificare prin vers”. E lupta lui cu o lume chircită la picioarele Banalului.” Dragii mei, acesta este Roşiianu, un om care-mi părea de 1,98 la ce emisiuni realiza cu probleme reale pentru cetăţeni şi cu autorităţi cu gândire veche, plus că avea la televiziunea Maramureşului (de atunci şi de acum) emisiuni care ţin de adevăr, încât nu pot să spun decât ce a zis Ioana Avădanei: „Roşiianu poate să fie orice! El este Roşiianu!” Adevăr spus de un mare ziarist român despre un mare poet, critic literar, om de televiziune!

254

Ş TEF AN A uREL D RăG AN

Horia Muntenuş - Un scriitor căutând, “Dincolo de stele reci”, creaţia

escrierea vremelnicei treceri prin regimul cazon, am putea spune concentraţionar (aşa cum era pe vremuri), este doar un pretext pentru Horia Muntenus pentru a dezbate eliberarea, ca fenomen general. Nu şi-a propus să descrie angoasele unui soldat supus încartiruirii cu toate umilinţele sale; a vieţii din cazarmă, a comportamentului căprăresc al ei, ci - prin ceea ce a întreprins - a acţionat asupra resortului individual care caută, pretutindeni şi necurmat, ieşirea din corsetul comunului, vulgului. încarcerarea, privită abstract, este proprie existenţei oricărui individ, care s-a născut singur pe pământ, care ocupă un loc, care sesizează lângă el, mereu, un aproape, un ceva ce îi limitează mişcarea, spaţiul, libertatea Cartea lui Horia Muntenus incită lectorul prin secvenţialitatea trăirii supus regulilor (sub ordin), suprapusă peste ferestrele de relativă libertate, ocazionate de întâmplătoarele permise, ieşiri (din unitate), să gândească, să trăiască o permanentă senzaţie de aşteptare a libertării. Tocmai de aceea, se aruncă el, autorul, şi ne îndeamnă şi pe noi, să încercăm acest joc de evadare „Dincolo de stele reci”. Motivul apei, mai mult, al bulboanei, în care se aruncă şi apoi se scufundă spre a găsi puterea, spre a căpăta forţa necesară pentru a ieşi, din nou, afară, persistă în mai multe secvenţe, în desfăşurarea romanului. Puterea, forţa aceasta, vine de pe fundul „bulboanei adânci, cu apele reci” - unde simte, unde găseşte „o placă de marmură cu înscrisuri, litere înşiruite”. Scrisul, creaţia? De fapt, bătălia autorului (oare să fie personajul principal?) începe când oşteanul constată că, după ce a fost sedus, „Totul, domnilor, pare un decupaj dintr-un vis (...). Poate că (...) lumea e alcătuită din impresii.” - „Dar vine o mască dinăuntru, purcede uneori spre înafară, în convulsiile bătăliilor”(pag.82). Bănuiesc că această bulboană (socială?) transpusă şi aplicată de autor pe experienţa restricţiei cazone - care, repet, nu este motivul principal al cărţii - l-a incitat şi l-a provocat să „amestece” rarele „excluderi”, rarele ieşiri printre cei liberi, civilii, în contextul epic al romanului, (deşi, nici aceşti inşi văzuţi de autor, nu erau chiar liberi, din moment ce încercau refulări pasagere), - reuşeşte să amestece aceste permanente incitări cu gerul, cu secăciunea programului de antrenament, de pregătire pentru o luptă cu un inamic închipuit, pe care nimeni nu îl cunoaşte. Din acest amestec prozatorul iese învingător, constatând că inamicul, pe care toată societatea îl urmărea, era chiar indusa conştientizare că ei, soldaţii, luptătorii din tranşeele îngheţate ale patriei, apără libertatea poporului, libertate care este încălcată, la fiecare pas, de către însăşi declamatorii acestei libertăţi. Oare nu tocmai acest lucru a vrut să-l spună autorul la pagina 191? - „Ah, câtă aiureală vulgară!” Autorul - în contextul cărţii – jubilează, în mai multe pasaje, cu o ironie indirectă, ironie care îl incită pe cel care a înţeles mesajul revoltei lui Horia Muntenus împotriva imposturii - şi nu numai - care ne obligă, zilnic, să aruncăm valiza în bulboana în care se reflectă libertatea de „Dincolo de stelele reci”, acolo unde, acest autor, zăreşte năluca, niciodată împlinită, a creaţiei. 255

M ARIAN I LEA

Ioan Romeo Roşiianu sau viaţă de poet într-un mozaic alcătuit din poeme scrisoare

trăzi, aglomeraţie, lume, oraş, tristeţe, aduceri aminte sau vIAŢă – toate într-o suită de poeme scrisoare. Poetul despică firul iubirii, căci deasupra a tot şi toate stă IuBIREA împărtăşită, parţial împărtăşită, abandonată, rămasă în cotloanele memoriei mai vie decât în momentul trăirii ei efective. De fapt, la Roşiianu poemul îşi trăieşte clipa în vreme ce aglomerarea clipelor (poemelor) e radiografia vieţii. Nu avem ranchiună, păreri de rău, metafore ori învăţăminte...Miza vieţii e trăirea clipelor unei imposibile (tot timpul repetate) iubiri. Dacă se cunoaşte finalul, mai are rost să trăieşti iubirea? E o întrebare retorică precum cea ce spune că de cunoşti sfârşitul vieţii mai trebuie s-o şi trăieşti. Pe vremea aceasta prinsă în fiecare scrisoare-poem s-ar putea scrie mult mai bine fără a răspunde unei întrebări De fapt, poemele nu dau răspunsuri, nu e ”obligaţia lor de serviciu”. Poemele stau mărturie existenţei... iubirii şi (i)repetabilităţii ei. Fiecare story (cuvântul e forţat oreşcâtva) încarcă energetic un mesaj tensionat ce dă muzicalitate cuvintelor. Avem atmosferă, bucurie, durere, tristeţe, căci poetului nimic din ce e omenesc nu-i străin. Poemele scrisori sunt o ”aventură” arar întâlnită în literatura română. Icicolo găsim la poeţii reprezentativi ai câtorva generaţii câteva scrisori-poem. Roşiianu oferă o carte pe piaţa literară, o carte poem în care scrisoarea devine pretext şi liant. Tensiunea lirică de necontestat se aproprie... paradoxal... de ceea ce aş numi proză poem. Nu avem în volumul acesta proză... e poezie de frontieră fără a deveni exerciţiu experimental. Şi cum e vorba de un poet ce-şi contiunuă drumul literar e de salutat constanţa şi înnoirea stilistice. Roşiianu revine în literatura română cu o carte inedită într-un peisaj saturat de experimente. Redescoperirea omului care iubeşte cu disperare e pretextul oricărei cărţi spectacol într-o literatură ternă. E mai mult decât suficient!

256

H O RIA M uN TEN uŞ

Un talentat nuvelist maramureşean: Ştefan Aurel Drăgan

uvela lui Ştefan Aurel Drăgan, ”Cilioaia”, a apărut la editura ”Risoprint” din Cluj-Napoca, în anul 2013. O descriere a unor secvenţe din viaţa rurală dintr-un sat maramureşean, din vremea sfârşitului celui de-al doilea război mondial. Câteva întâmplări care ilustrează ritmul şi psihologia marii năuceli adusă de finalul dramatic al conflagraţiei: personaje debusolate – faptele lor haotice. Scriitorul, bun psiholog, are talentul de a le înţelege gesturile şi de a le descrie mişcările brauniene, subtil, cu sensibiliatea de care este nevoie pentru o relatare aparte. Aparte pentru că sublimarea caracterului transformărilor sociale determinate de sosirea trupelor de ocupaţie sovietică, de retragerea celor germane, este indusă cititorului prin descrierea naivităţilor, candorii ţăranului român surprins de aceste evenimente. Pe undeva, o candoare ancestrală lovită de istorie. Ştefan Aurel Drăgan stăpâneşte acest instrument de sondare şi analiză a sufletului ţărănesc, mai mult, a specificului ţăranului maramureşean. Lectura este uşoară, plăcută. Nu doar pentru că autorul apelează la experienţa lui bibliografică (întâi de toate, este evidentă asimilarea operei lui Liviu Rebreanu) dar şi pentru că investighează o experienţă inedită literară, o expunere a limbajului regional, fericită. în dialoguri, convenţiile letriste sunt părăsite, în favoarea realismului expresiv al limbii folosite în Maramureşul nostru istoric. Şi acest lucru, bine strunit, nu doar că ne oferă priveliştea acelui timp descris ci şi savoarea unei sintaxe speciale. Dialogurile, cu acest farmec al lor, vin bine potrivite în ilustrarea unei naraţiuni care adesea (în curgerea ei) e lirică: ”Soarele se retrăgea încet, parcă apărându-se cu palme de ceaţă spre odihnă, indiferent şi ruşinat ca un obraz de fecioară, după Dealu cu flori, lăsând izvorul de sub urnitură să-şi susure singur cântecul de somn…” – sau: ,,Arginta crescu în şatră şi pe uliţa prăfuită, desculţă şi dezbrăcată, murdară şi liberă, numai că, pe vreme ce se ridica, începu a se deosebi de toţi puradeii care hălăduiau în jur. A devenit, pe nesimţite, o creolă arătoasă, cu păr şaten, ochi albaştri-cenuşii. Când s-a apropiat de pubertate, la şcoala din sat, copiilor de români le curgeau ochii tot mai des după ea, după frumoasa indiancă, cum o botezaseră ei. încet, pe nesimţite, fata a început să observe ce se întâmpla în jurul ei, să perceapă situaţia în care se afla şi, pe tăcute, şi-a construit o nouă atitudine. Cu toate că locuia în şatră, în promiscuitate, pe nesimţite a început să evite cetele de ţigani care îi spuneau; de acum, prinţesă”. Ştefan Aurel Drăgan şi-a format un stil, aparte, de a scrie şlefuind cuvintele prozatorului cu uneltele poetului. Şi lucrul acesta îl înfăşoară pe fuiorul povestirii alcătuită din rememorările unui copil crescut pe plaiurile frumoase ale Nordului, printre dealurile şi munţii mici ai Maramureşului, lângă codru, pe văile cu stufărişuri (aşa cum se regăsesc ele translatate în curgerea propoziţiilor, frazelor sale). Această nuvelă nu e doar un exerciţiu inedit ci chiar o reuşită expunere a unui autor 257

care, se vede, este trecut prin multe încercări literare. Senzaţia este că povestirea se naşte din stil şi că este croită pentru a ilustra stilul folosit. Fineţea stă în faptul că ea se revarsă din simplitatea acelor oameni descrişi şi din întâmplările lor banale; ,,- Amu, ştii ce, nu poci hăpt amu şi mi-i ierta… Fă tu ce-i şti cu iosagurile că io amu îs tare urât şi m-oi aruca on pic în podu şurii, apoi om povesti şi om vide ce-om mai pute isprădi, zise şi se îndreptă spre uşiţa şurii, lăsând-o pe nevastă cu mâinile în şorţ, uitându-se după el a mirare. Ar fi vrut să-i spună mai multe despre ce s-a petrecut acolo, la plasă, să aibă o oarecare linişte. ”Da… nu, trebe să mai aştepte. îs pă urât şi întors pă dos, pă frământat şi îs tare spăriet”. Se aruncă pe scara de la podul şurii, la început cu nerv dar pe măsură ce urca ataca fuşteii tot mai greoi, apoi se aruncă în cearceaful din drişcă, aspră, aruncat peste fân. Sub acoperişul de paie era răcoare şi întuneric, mirosea a fân şi el a adormit imediat ca un prunc. Spre amiază, larma din curte şi de pe drum l-a trezit. S-a sculat buimăcit şi ameţit, coborî scara, trecu prin faţa obloanelor animalelor şi nici nu se uită în grajd ştiind că sunt la păscut; vacile la ciurdă şi caii la stavă. Ieşi în curte şi o văzu pe Clariţa meliţând cânepa adusă de câteva zile de la topit de la râu, sub părul iepuresc de lângă groapa de gunoi. – Noa, cum stai cu herediile?... o întrebă el întinzânduse cu braţele pe spate până i-au trosnit oasele.” Pentru regionalismele, care abundă, autorul a oferit, la subsol, explicaţiile (drişcă – pânza aspră ţesută din fuior; stavă – cireada de cai; heredii – lucrurile din gospodărie). un prozator bun a cărui tehnică literară şi al cărui spirit de investigaţie psihologică revendică e evoluţie romanescă. Ştefan Aurel Drăgan, (fire meditativă, contemplativă cu un acut simţ a realităţii şi observaţiei) este capabil să realizeze o frescă.

258

v IRG IN IA P ARASCH Iv

Zăpada neagră - potriveli şi coincidenţe auctoriale

orfoteşte presa scrisă şi virtuală cu privire la tânăra speranţă a prozei maramureşene, Anca Goja. Zăpada neagră, un volum de povestiri, face obiectul unui interes mediatic deosebit, autoarea fiind un nume cunoscut în jurnalismul cultural. Anca Goja e un consumator de cultură, de literatură în special, şi în mod normal, la îndemnul prietenilor scriitori, a făcut pasul în lumea creaţiei, a logosului cizelat artistic. Predispoziţia Ancăi Goja către fantasmele şi convulsiile ratărilor existenţialeâ, vădite deja în lecturile din cenaclurile literare, era de natură să aducă un discurs narativ oarecum ieşit din canoanele conformismului fad şi monoton. Anca Goja, cu prea îndelung exerciţiu al jurnalismului cultural, reductibil adesea la formatul concis şi lapidar al unei ştiri, ştie că riscă să contamineze textul literar de platitudinea descriptivă a gazetăriei de conjunctură. Tocmai de aceea a ales ca autor de proză explorarea şi evocarea episoadelor de viaţă, prin coborârea în abisul halucinaţiei, coşmarurilor, delirului . Anca Goja încearcă să evadeze din platitudinea cotidiană prin recursul la patologia personajelor sale, forţând imaginarul să propulseze imagini mai spectaculoase , mai şocante, mai provocatoare. Am avut intenţia să efectuez o disecţie critică a textelor propuse de autoare în volumul susmenţionat, şi să înţeleg cu seriozitate codul scriiturii tinerei prozatoare maramureşene. Din păcate ceea ce a trebuit să fie o cronică onorabilă de text, a devenit o intenţie eşuată din start. Propun expertizarea volumului de proză dintr-o perspectivă care nu-mi face plăcere. A se observa că mi-am refuzat bucuria neagră de a intra ex abrupto cu un rechizitoriu devastator cu vădite efecte de publicitate neagră. Pedalăm precum se vede, pe cromatica neagră, în speţa noastră „zăpada neagră”. în anul de graţie 2007, editura valman, din Râmnicu Sărat, publica un volum al cunoscutei prozatoare vrâncene, Ştefania Oproescu, cu titlul, e lesne acum de anticipat, ZăPADA NEAGRă. un volum splendid de proză , cu o receptare critică spectaculoasă pentru stilul inedit prin care autoarea ne seduce şi ne aduce în vertijul patologiei contemporane, cu inspiraţie auctorială debordantă, dar şi cu iscusinţa prospecţiei psihanalitice, domnia sa fiind un doctor extrem de respectat şi avizat . ZăPADA NEAGRă, sub semnătura Ştefania Oproescu vibrează şi acum după 7 ani de la apariţie , estetic şi emoţional. Iar referinţele critice semnalizează cu acurateţe valenţele creatoare ale autoarei : „ Proză de introspecţie, cu infiltraţii fantastice, mitice şi cu dezvoltare epică în spirală, schiţele Ştefaniei Oproescu intrigă prin tehnica subtilă a trecerii de la real la ficţional şi iluzoriu”(valeria Manta Tăicuţu). „Ce m-a surprins în această carte, dincolo de calităţile narative ale autoarei, a fost felul în care prozatoarea foloseşte magicul ca o fisură în ontologia construcţiei, prin care poate să pătrundă fantasticul”( Ionel Necula). „ Amestecul registrelor, crearea unor stări psihopatice, înfăţişarea compozită a povestirilor, ne fac să plon259

jăm în adevărul că normalitatea e un concept relativ”( Florin Ţene). Şi mai adăugăm, în ceea ce priveşte acurateţea editurii valman. volumul apare cu descrierea CIP impecabilă, cu numărul 821. 135. 1-32, numărul care însoţeşte ISBN-ul de rigoare. Să ne întoarcem acum la editura Tracus Arte, care publică Zăpada neagră , autor Anca Goja ,şi să semnalăm o deficienţă evidentă . în Descrierea CIP apare specificaţia literală „Descrierea CIP a Biblioteciii Naţionale a României”, lipseşte însă numărul de cod, singurele cifre sunt acelea ale unui ISBN . Ştirile de presă despre cartea Ancăi Goja se derulează în cascadă, pentru faptul că editura Tracus Arte anunţă lansarea cărţii Zăpada neagră la standul editurii, în cadrul salonului de carte la BOOKFEST de la Bucureşti, complexul expoziţional ROMExPO, perioada 28 mai-1 iunie 2014. Nu ştiu cum se va fi descurcat domnul director al editurii cu etalarea publică la un eveniment de mare ţinută şi prestigiu, a unui volum cu asemenea deficienţă flagrantă ., să prezumăm, o eroare materială regretabilă ?! Coincidenţa neagră şi neavenită cu titlul original al autoarei Ştefania Oproescu , nu poate fi salvată de la prezumţia de clonare, prin literele minuscule adăugate titlului generic de carte, etalat explicit şi vizual, „şi alte povestiri”. Deocamdată până la „alte povestiri” să aruncăm o privire asupra povestirii care tutelează prin titlu, volumul în integralitatea lui. Mai precis volumule, ambele, şi cel din 2007, cel dintâi adică, şi cel din 2014, al doilea adică, pentru că Zăpada neagră apare cu titlul ca atare în amândouă. Ei şi ce, ar zice un apărător al tinerei speranţe, o simplă coincidenţă, coincidenţă de titlu, parcă e prima dată când se întâmplă o potriveală de cuvinte? Ei, tocmai potriveală simplă nu e, voga de care se bucură Anca Goja, i se trage tocmai de la acest titlu cu insinuare magică. Lumea încă nu ştie ce scrie Anca Goja în această carte, dar în Baia Mare, nu e niciun om instruit să nu ştie că Anca Goja a scris Zăpada neagră, că e propusă pentru premiu de debut la uSR Cluj, că are susţinerea lui Ion Mureşan etc. Ba chiar gurile rele din boema literară a Băii Mari insinuează că un asemenea titlu şoc nu poate fi decât la sugestia poetului . Să trecem şi de titlu, să aprofundăm conţinutul povestirlor prezente cu acelaşi nume în cele două volume. Măi să fie, par să fie două texte diferite, fiecare autoare cu stilul şi personajele de sorginte strict individuală. Din nou „ o potriveală” care te pune pe gânduri. Motivul, motivul princeps e din nou în comuniune, adică Anca Goja în comuniune cu Ştefania Oproescu, invers nu se poate din motivul meschin al cronologiei, numărăm de la 2007 la 2014, şi nu invers. Ei bine motivul zăpada neagră este generat de motivul tutelar, vIOLuL. Şi la o lectură comparată, a celor două volume , în integralitatea lor, mai poţi trage cu coada ochiului pe ici de colo, şi mai vezi tot felul de potriveli. una care m-a mirat peste poate este preferinţa auctorială pentru un unic sortiment de peşti dătător de halucinaţii, de coşmar: Păstrăvul. Să recurgem la acest ultim exemplu de „ potriveală”, într-un mod primitiv, deloc sofisticat. La Ştefania Oproescu personajul delirant e sub asediul perceptiv al drogurilor, iar povestirea „ Linia din care picură întuneric” are în final un enunţ sibilinic referitor la „anul păstrăvului”. La Anca Goja, povestirea Păstrăvul evocă aşa, ca într-o doară tot un coşmar, o halucinaţie care muşcă din conştiinţa confuză a unui pescar, pescarul care se visează devorat de păstrăvi canibali. Şi lectura comparată poate continua într-o veselie tot aşa, avem, tot ca o coincidenţă un personaj chinuit de o tumoare cerebrală, locul, timpul şi exprimarea diferă, nu-i aşa?! Şi ca să fie neagra coincidenţă fără cusur, să aruncăm o inocentă ocheadă şe pe referinţa critică 260

semnată de Crina Bud. Ca să nu ostenesc cititorul târându-l în labirintul fără sfârşit al potrivelilor bine ţintite, mă opresc asupra enunţurilor din comentariul de pe coperta a Iv-a. Citez: ”Anca Goja alege , deci, să reţină, în treacăt, mici episoade în care prin fisurile realităţii dense se iţeşte fantasticul”( Crina Bud) Şi ca fapt strict comparativ, reiau enunţul Lui Ionel Necula referitor la Ştefania Oproescu: Ce m-a surprins în această carte, dincolo de calităţile narative ale autoarei, a fost felul în care prozatoarea foloseşte magicul ca o fisură în ontologia construcţiei, prin care poate să pătrundă fantasticul.”( Ionel Necula) Fisura ca fisură, de aceea e fisură ca să spargă monolitul gândirii, dar succesiunea conceptuală, arată într-o analogie aproape nefisurată: elementul epic, fisurarea realului sau a construcţiei , şi elementul fantastic . Există însă şi o diferenţă de abordare, asta ca să fim cinstiţi şi să nu punem de potriveală acolo unde omul este original. La Ionel Necula magicul se cufundă, domnia sa se referă poate chiar la o coborâre iniţiatică, la Crina Bud, fantasticul e mai obraznic şi mai lumesc „ se iţeşte”. Acestea fiind spuse pe cine şi ce să invoc să-mi vină în ajutor, nu pentru cronică literară, cel puţin de data aceasta, sunt perfect neputincioasă şi nedumerită. Chesiunea care mă frământă, este următoarea. Cum să citesc eu conştiincios şi cu plăcere Zăpada neagră semnată de Anca Goja, fără să mă gândesc involuntar la potrivelile semnalate de mine cu graţie şi cu sfială de cititor care nu poate citi decât cu memoria la purtător, a lecturilor anterioare ?!

261

G EO RG E P ETRO v AI Omul şi Poetul Ion Burnar

1.Particularităţi ale culturii româneşti în general, ale culturii maramureşene în special

înainte de-a intra în subiectul propriu-zis al capitolului de faţă, cuvine-se să facem câteva precizări în legătură cu cultura. Din următoarele două motive: 1) Conceptul de cultură este atât de frecvent folosit în vorbirea curentă, încât aproape nimeni nu-şi mai pune problema conţinutului său, lucrurile – la fel ca, bunăoară, în cazul inteligenţei sau al frumosului – fiind considerate deplin lămurite prin repetare şi întrebuinţare, nicidecum prin analiză şi înţelegere. în cele ce urmează, vom vedea cât de departe de cunoaştere şi adevăr se situează o atare poziţie superficială şi comodă. 2) Componenta ludică este pretutindeni prezentă în poezia lui Ion Burnar. Ori ludicitatea este un indiscutabil fapt de cultură! Deci, ce este cultura? Grea întrebare, dacă avem în vedere declaraţia de-a dreptul şocantă oferită de eminentul culturolog spaniol Miguel de unamuno participanţilor la dezbaterea viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, cum că el, după 40 de ani de profesorat, încă nu ştie ce este cultura! Descoperim în această declaraţie, aşa cum corect apreciază culturologul român Alexandru Tănase în cartea sa Cultură şi civilizaţie, „nu numai o manifestare de scepticism, dar şi un indice asupra maximei complexităţi a acestei noţiuni, a multitudinilor sensurilor şi accepţiilor sale”. într-adevăr, căci dacă termenul cultură provine din latinescul cultura (Cicero chiar a făcut o paralelă între cultura agrorum şi cultura animi), complexitatea sa se datorează unei duble infuzii: a) Conceptul de cultură este atât de încărcat de valori diverse, încât pentru el s-au găsit şi acceptat peste 200 de definiţii; b) Cu toate că nu se identifică, cultura şi civilizaţia au un fond comun, acesta fiind compus – ne spune acelaşi Al. Tănase – „din ansamblul cunoştinţelor şi experinţei omeneşti, din totalitatea achiziţiilor spiritului uman”. Dar de-abia am pus în relaţie cultura şi civilizaţia şi în faţa noastră se ridică două întrebări: 1) Care este raportul dintre cultură şi civilizaţie? 2) Cum are loc trecerea valorilor culturale în fapte de civilizaţie? După părerea gânditorului rus Nikolai Berdiaev, răspunsul la cele două întrebări îl aflăm prin analiza temeinică a unui dublu raport: a) Raportul dintre om şi natură; b) Raportul dintre cultură şi voinţa de viaţă. Când – ne încredinţează Berdiaev – voinţa de viaţă devine tot mai nestăpânită, 262

forţele interne ale culturii secătuiesc, astfel încât cultura trebuie să-şi salveze declinul în fapte de civilizaţie. Aşa s-au petrecut lucrurile în faza postrenascentistă: Apariţia maşinilor şi automatelor din ce în ce mai perfecţionate a schimbat raportul dintre om şi natură, fapt care a favorizat construirea civilizaţiei industriale, iar mai nou, în ţările foarte avansate (SuA, Canada, Suedia, Japonia), a unei incitante civilizaţii postindustriale. Cât priveşte diversitatea culturilor, câţi gânditori, aproape tot atâtea concepţii referitoare la această chestiune. Astfel, pentru filosoful danez Sören Kirkegaard, istoria (implicit istoria culturii) reprezintă o succesiune de trei stadii: estetic, etic şi religios. Este clar că pentru acest filosof teologal de orientare protestantă, progresul înseamnă trecerea omenirii de la o stare la alta şi că apogeul sau echilibrul de natură celestă va fi atins atunci când omenirea va intra definitiv în starea religioasă... în acest punct, Kirkegaard se întâlneşte cu Nikolai Berdiaev, alt mare filosof teologal, însă de orientare ortodoxă. Spre deosebire de danez, gânditorul rus admite în destinul istoric al omenirii patru etape sau stări: barbaria, cultura, civilizaţia şi transfigurarea religioasă. vedem, aşadar, că şi Berdiaev este de părere că omul va accede la desăvârşire doar cu ajutorul credinţei. înaintea lui Berdiaev, mai exact în prima jumătate a secolului 19, Charles Fourier a împărţit întreaga desfăşurare a istoriei tot în patru trepte de dezvoltare: sălbăticia, patriarhatul, barbaria şi civilizaţia, ultima treaptă coincizând cu societatea burgheză a timpului său. în sfârşit, dar nu în ultimul rând, voi menţiona două dintre opiniile filosofului român Nae Ionescu, la rândul lui un neobosit slujitor şi apărător al ortodoxiei: 1) După el, Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de referinţă (implicit de periodizare) din istoria omenirii. Perioada care a precedat Renaşterea este văzută de Nae Ionescu ca fiind teocentrică, iar cea care a urmat - antropocentrică; 2) Filosoful român ne prezintă trei tipuri principale de culturi sau viaţă spirituală: a)Barocul, în care forma prevalează asupra fondului; b)Clasicismul, unde forma este în echilibru cu fondu; c)Romantismul sau preeminenţa fondului asupra formei. Ce se înţelege prin homo ludens şi ludicitate?

Informaţii îndestulătoare în legătură cu aceste chestiuni aflăm din cartea Homo ludens (încercare de determinare a elementului ludic al culturii) a reputatului profesor olandez Johan Huizinga, unde chiar din Prefaţă – Introducere suntem înştiinţaţi de autor că în cartea sa “Jocul este considerat un fenomen de cultură”! Iar argumentele oferite de Huizinga pe parcursul cărţii sunt atât de abundente, încât au darul să ne pună pe gânduri cu privire la insistenţa autorului de a-şi susţine ideea centrală, motiv care, de altminteri, l-a determinat pe Gabriel Liiceanu, semnatarul Prefeţei româneşti – Preliminarii la o înţelegere a demnităţii jocului în lumea culturii, să puncteze după cum urmează: „Făcând istoria civilizaţiei din punctul de vedere al celor care se joacă, Huizinga a uitat să o facă şi din al celor jucaţi; altfel spus, teoriticianul culturii l-a nedreptăţit pe sociolog. Huizinga a exagerat de dragul propriei idei şi a văzut prea puţin că istoria societăţilor alienante se dezvoltă în sen263

sul unei ponderi crescânde acordate rolului social”. în continuare, citându-l pe behavioristul american George Herbert Mead, Liiceanu stabileşte atât distincţia dintre joacă şi joc: „Dacă prin joacă (play) eul se anunţă doar, el îşi capătă expresia matură abia prin joc (game)”, cât şi distincţia dintre a juca joaca şi a juca jocul: „Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizar Natu ra şi importanţa jocului ca fenomen de cultură, Johan Huizinga arată vechimea jocului, dar fără a ne oferi în acest loc o definiţie a acestuia („Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace”), Gabriel Liiceanu defineşte jocul prin „expresia facultăţilor şi energiilor care s-au eliberat temporar de satisfacerea imperativelor biologice fundamentale”. O definiţie, de altminteri, destul de apropiată de cea spenceriană, în care jocul este văzut ca „exersare artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate în locul unora reale”. în plus, ne informează Liiceanu, „Herbert Spencer s-a grăbit apoi să postuleze existenţa unui <<impuls al jocului>> şi să derive din el o analitică a sentimentelor estetice, bazată pe analogia simplă că activităţile ludice şi estetice sunt deopotrivă independente de procesele utile vieţii şi pe faptul că proprietăţile estetice ale unui sentiment sunt direct proporţionale cu distanţa care îl separă de funcţiile biologice”. Notă: în capitolul vII, intitulat Jocul şi poezia, Johan Huizinga ne oferă o curioasă definiţie a jocului, în care accentul este pus pe organizare şi pe regulile situate în afara sferei utilităţii, parcă dând uitării propriile afirmaţii din capitolul v (Jocul şi războiul) cum că „voinţa de a învinge este totdeauna mai puternică decât autolimitarea impusă de simţul onoarei”, ceea ce vrea să spună că nicicând războaiele de cotropire nu s-au purtat cu mănuşi cavalereşti şi n-au vizat doar gloria: “Jocul este o acţiune care se desfăşoară în lăuntrul unor limite de loc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie, şi în afara sferei utilităţii sau a necesităţii materiale (subl. mea, G.P.)”... * Din capul locului trebuie să subliniem că, întrucât România este o ţară eminamente folclorizată, cultura noastră (cu deosebire literatura şi muzica) este la rândul ei puternic infuzată cu folclor. Fireşte, nu acelaşi lucru se poate spune despre civilizaţie, căci departe de-a construi o civilizaţie arhaică, mult mai potrivită şi mai demnă pentru aceste locuri, românii se dovedesc cel puţin la fel de civilizaţi ca occidentalii, dacă această importantă însuşire a demnităţii umane ar fi asigurată doar de cele două modalităţi de exprimare în care ei excelează: a)Supunerea oarbă în faţa capriciilor legii celor trei c-uri: confort-comoditateconsum, chiar dacă o atare primejdioasă atitudine riscă să-i pună deseori în conflict cu legile scrise ale societăţii şi cu cele nescrise ale omeniei şi bunului simţ; b)Indestructibila legătură dintre preferinţa zgomotoasă arătată produselor străine şi dispreţul cu care privesc spre produsele autohtone, ceea ce la urma urmei pare a avea şi un sâmbure de logică, având în vedere că românii nu mai produc aproape nimic, în schimb se străduiesc să consume cu mult mai mult ca înşişi producătorii. 264

Cum celelalte componente ale civilizaţiei sunt ba necunoscute, ba totalmente ignorate de majoritatea românilor şi cum producţiile folclorice sunt bunurile româneşti cu cea mai mare căutare pe piaţa internă (inclusiv în politică) şi la export, iată că se justifică afirmaţia anterioară cu folclorizarea României şi a culturii pe care ea o promovează. Desigur, faptul acesta n-ar fi dăunător, dacă ea (cultura) ar deţine acele resurse cu ajutorul cărora s-ar putea smulge din zona periferică a folclorului pentru a intra cu capul sus în marea cultura universală. întrebarea este dacă în cultura românească pot fi descoperite atari resurse. Căci dacă ne conducem după opinia autorizată, deşi întrucâtva subiectivă a celebrului nostru compatriot Emil Cioran, atunci deosebim două categorii de culturi: mari şi mici. Cultura Franţei, de care Cioran s-a lăsat absorbit într-un mod exemplar de rodnic, este inclusă de el în familia marilor culturi din toate timpurile, în timp ce cea a României este plasată – alături, de exemplu, de culturile Suediei şi Elveţiei în categoria culturilor mici, după cum putem citi în cartea Schimbarea la faţă a României. Nici nu-i rău, adaug eu, având în vedere valoarea unanim recunoscută a culturii suedeze, cu scriitori de talia unora ca August Strindberg, Selma Lagerlöf şi Pär Lagerkvist, ultimii doi – după cum se ştie – fiind laureaţi ai Premiului Nobel. Măcar dacă aşa ar sta lucrurile şi în clipa de faţă, deoarece cartea Schimbarea la faţă a României a fost scrisă în preajma celui de-al doilea război mondial, deci aprecierea lui Cioran n-avea habar la vremea respectivă de dezastrul ce-i pândea pe români şi cultura lor... Că ne place au ba, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ce şi moral-spirituale pe care de ceva timp se înfăşoară întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României către interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc. Surprinzător apare faptul că deşi prima coordonată deţine un uriaş spaţiu de manevră, cu nesfârşite îndemnuri şi – cel puţin după căderea comunismului – cu nenumărate şi, în continuare, nefructificate căi spre universalitate, totuşi, ea continuă să-şi etaleze tendinţele prioritar centripete şi neobositele predilecţii înspre provincialismul cultural de tip mioritico-balcanic. De-abia coordonata diasporei occidentale – reprezentată de nume dintre cele mai ilustre: Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George uscătescu, vintilă Horia, virgil Gheorghiu etc. – este aceea care îmbină intensiunea spirituală românească cu extensiunea sa centrifugal-atotumană, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului... Cu toate că, aşa cum just precizează Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, „România este singura ţară mare din Europa a cărei unitate este exclusiv întemeiată pe limbă”, fiindcă – spune istoricul mai departe – „mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.)”, asta nu înseamnă că pe teritoriile locuite de români n-au apărut diferenţieri de limbaj, dar diferenţieri numai de gradul subdialectelor, aşa ca cel maramureşean, sau bihorean, sau dobrogean. 265

Fără discuţie că la excepţionala conservare a subdialectului maramureşean şi a tuturor producţiilor materiale şi spirituale specifice zonei, cărora graiul le servea de vehicul cultural, a contribuit din plin şi aşezarea geografică, deoarece depresiunea cu acest nume, apărată de urgiile năvălitorilor prin legăturile trainice statornicite de vreme între locuitori şi munţii din jur, le-a conferit aşezărilor din ea statutul moral-spiritual de ţară, aşijderi altor multe ţărişoare de pe întinsul teritoriului locuit de români. Dar viaţa aspră de munteni nu a înăsprit şi inimile maramureşenilor până la a le face nesimţitoare la seducţiile frumosului, dovada peremptorie în acest sens fiindu-le oferită căutătorilor de autentic nu doar de surprinzătoarea şi mereu tânăra gingăşie a broderiilor de pe pânzeturi, precum şi de străvechile motive dăltuite cu migală şi pasiune în lemn, ci şi de acele versuri a căror gravitate te pune serios pe gânduri, căci ea îşi asigură o binemeritată preeminenţă în competiţia cu cursivitatea şi prospeţimea: “Cine-a zis dorului dor,/n-ar putea dormi uşor,/nici pe cergă, nici pe ţol,/numai pe pământul gol”... * Consider că poezia maramureşeană cultă are trei momente importante: a) Momentul Ion Şiugariu sau începuturile poeziei maramureşene de rang naţional; b) Perioada deplinei afirmări, căreia aş îndrăzni să-i spun clasică, dacă n-ar exista riscul răstălmăcirii sensului în care este întrebuinţat acest termen, perioadă reprezentată prin: Gheorghe Chivu, Tiberiu utan, Ion Iuga, vasile Latiş, vasile Radu Ghenceanu, Mihai Cupcea, Gheorghe Ţiplea; c) Perioada pronunţat modernistă şi postmodernistă sau specificitatea rezultată din diversitatea stilurilor: Petre Got, vasile Igna, Ion Burnar, Augustin Botiş, Ion Ardelean-Pruncu, Gheorghe Pârja, Echim vancea, vasile Muste, Ion Bogdan, George Petrovai, Gavril Ciuban, Lucian Perţa, Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Ion Zubaşcu, vasile Morar, Alexandru Dohi, Ileana Zubaşcu-Cristescu, Florica Bud, Marin Slujeru, Gheorghe Mihai Bârlea, Ieremia Lenghel, Ion Petrovai, valeriu Sabău, Ioan Romeo Roşiianu, Nicolae Scheianu, Marian Nicolae Tomi, Nicolae I. Petricec, Nuţu Roşca, vasile Dobra etc. voi trece în revistă cele trei perioade, dar fără a insista prea mult asupra lor, respectiv asupra tuturor poeţilor care le reprezintă, căci scopul acestui capitol este de tranziţie, anume de-a face legătura între binomul cultură-civilizaţie prezentat în prima parte şi caracteristicile poeziei lui Ion Burnar, în felul acesta putând cu mult mai mult folos să scot în evidenţă contextul cultural din care el provine, laolaltă cu contribuţia sa la îmbogăţirea mediului cultural maramureşean şi naţional. Din cartea Lecturi sublimate a regretatului Ion M. Mihai, aflăm că Ion Şiugariu s-a născut la 6 iunie 1914 în satul Băiţa de lângă Baia-Mare, tatăl său fiind miner, că a terminat şcoala primară în satul natal, după care a urmat mai întîi cursurile Şcolii Normale, apoi ale Liceului Emanoil Gojdu din Oradea, unde – printre alţii – îl are ca profesor pe omul de litere Octav Şuluţiu. Cu ajutorul acestui inimos profesor, Ion Şiugariu îşi face intrarea efectivă în lumea literară, prin publicarea în anul 1935 în revista Familia din Oradea a poemului Doliu. între anii 1937-1942, Ion Şiugariu urmează Facultatea de litere şi filosofie a universităţii din Bucureşti. în 1938 îi apare primul volum de versuri, intitulat Trecerea prin alba poartă, care, în semn de recu266

noştinţă, îi este dedicat fostului său dascăl Octav Şuluţiu. Cartea, la fel ca anul apariţiei, au o deosebită semnificaţie pentru cultura maramureşeană, întrucât – cum spuneam la începutul capitolului – prin ea se înregistrează primul fior notabil al liricii acestor meleaguri în poezia de rang naţional. în scurta sa viaţă de numai 31 de ani (a murit la 1 februarie 1945 pe frontul din Cehoslovacia), Ion Şiugariu a mai apucat să publice volumul de poezii Paradisul peregrinar (1942), iar în anul 1943 Ţara de foc, un poem (poate cel mai izbutit din lirica sa), care, ne asigură Ion M. Mihai, „prin mesajul transmis şi prin realizare, poate fi comparat cu Noaptea de decemvrie a lui Macedonski”. N-au apucat să vadă lumina tiparului Elegii din Ardeal – volumul cel mai reuşit, precum şi un eseu despre Bacovia, „poate prima încercare de aşezare a lui Bacovia în rândul marilor noştri poeţi”, după cum se exprimă Ion M. Mihai. Tot lui Ion M. Mihai îi revine nobila sarcină de a pune tuşa finală pe acest portret de-abia schiţat al lui Şiugariu, lucru de care el se achită în mod exemplar: „Personalităţile cu care a lucrat, revistele la care a colaborat, toată diversitatea activităţii îl recomandă pe Ion Şiugariu ca o personalitate de prim rang a epocii în care a trăit şi pune un mare semn de întrebare asupra cauzelor pentru care el a fost aşa de mult marginalizat şi nu a pătruns încă nici astăzi definitiv în istoria literaturii române”. Lipsa de spaţiu, coroborată cu imperativele tratării rezonabile a temei alese, sunt cele două cauze în virtutea cărora mă voi rezuma doar la doi dintre poeţii încadraţi în cea de-a doua perioadă: Gheorghe Chivu şi Gheorghe Ţiplea. Cu toate că Gheorghe Chivu nu este maramureşean prin naştere (s-a născut în anul 1912 în comuna Chirnogeni din judeţul Constanţa), după stabilirea sa la Sighetu Marmaţiei ca profesor de desen (a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti), el a devenit un om al locului, fapt care rezultă cu claritate din poeziile închinate Maramureşului în volumul Metope: Covor maramureşean, Maramureş, Moisei. Poezia Maramureş, de pildă, este concepută într-un ritm cadenţat şi săltăreţ, specific versurilor populare, lucru care-i conferă un plus de autenticitate şi, în plus, adjudecă legăturile poetului cu plaiurile maramureşene: „Timp arhaic la iveală/ Cere să-l scot din piatră goală/ Şi sub noul soare cat/ Soare vechi pulverizat.// Că prin flăcări zimbrii ară/ Să se facă primăvară./ Pe platouri, pe sub ceruri/ Norii unde pasc, cireadă,/ Hăt se-ntinde-lerui-lerui,/ Dalbă ţară de zăpadă.” Când ştim din biografia lui Gheorghe Chivu că s-a născut într-o modestă familie de agricultori şi că în încleştările din 1916-1918 el rămâne orfan de ambii părinţi, nu ne mai miră ataşamentul său duios de pământul şi oamenii acestei ţări, de la colţul de ţară din poezia cu acelaşi nume, călcând mai apoi pe ţarină şi pe „netedele, albele, frumoasele brazde” (poezia Brazde), unde lucesc oasele „Celor care nu mai sunt pe lume,/ Celor duşi sub glie fără nume”, şi până la bobul de grâu, căruia nu i s-a urât „Să crească neschimbat din vremuri milenare”. Gheorghe Ţiplea este tot un poet fidel versificaţiei clasice, doar pe ici-pe colo făcând anumite concesii versificaţiei moderne. Despre el, vasile Igna afirmă că „face parte din categoria poeţilor pentru care versul este mai întâi de toate expresia unui preaplin sufletesc”. Iar din volumele Cântaţi preacuvinte şi Curgere în cerc, lesne deducem că poetul şi-a canalizat acest preaplin ba înspre iubire (Cântec de mire la fluier, ultimul 267

cuvânt, Să mor mire, Cutezare, Pe colindul florilor de măr), ba spre elementele naturii eterne: pământul în poezia Blând blestem („Fie-ţi dar cătuşi pedestre/ Blândul căilor de fier./ Nu ne-ai dat, pământe, zestre,/ Aripi zborului în cer”, apaîn Cântecul Izei („Iza – pentru arsa rană/ Apa basmelor cea vie,/ Fără blânda ta consoană/ Eşti iubitei mele ie”), muntele în Tizului meu şi pădurea în Spune arbore. Trei din poeţii incluşi de mine în cea de-a treia perioadă – Gheorghe Pârja, Echim vancea, vasile Muste – sunt prezentaţi de Gheorghe Grigurcu în cronica intitulată Poeţi maramureşeni din numărul 49 (11 decembrie 2009) al revistei România literară. Despre Gheorghe Pârja scrie următoarele: „Domnia sa are fascinaţia unei vechimi, care e o mixtură de geografie, botanică şi credinţă local nuanţată. Are aerul unui ins ajuns într-o metropolă, unde îşi dă seama că nu se poate despărţi de imaginea locului natal, pe care-l inventariază cu rafinament modernist: <<un răsărit de soare, ceaiul de cătină/ Bătaia vecinei în perete/ Ai de ales: plăcinta cu mărar/ Ori urcarea pe munte/ O albină căzuse din raiul ei de polen/ Tocmai în faţa luminii/ Abia ivită pe cer...>>(Ceremonia zilei)”. Deosebit de relevantă pentru pentru axa centrală a lucrării, idee care – aşa cum se va vedea în următorul capitol – străbate ca un fir roşu întreaga poezie a lui Ion Burnar, este următoarea opinie formulată de Gh. Grigurcu: „Specialitatea domniei sale rămâne o specialitate rustică pătrunzătoare, precum acea mireasmă proprie odăilor din vechile case ţărăneşti, amestec de fructe puse la uscat, de lemn uşor putrefiat, de ţesături de lână stătute: <<Din cer/ Sau dintr-un ochi înspăimântat/ Fiinţă m-am trezit,/ Aureolă pentru lumina fără lucire/ în partea nedreaptă a raiului// Odată şi odată.../ Dar când fi-va noaptea o floare/ Mai înaltă decât crinul?/ Doar gândul mă duce nebun/ La albul din lemn dăruit>>(Anabasis)”. Cu totul altfel se prezintă poezia lui Echim vancea, deci despre ea scrie după cum urmează: „De o speţă deosebită este Echim vancea. Empatia acestuia nu se arată decât indirect, prin intermediul unor proceduri laborioase, printr-o complicaţie care s-ar putea să reprezinte un semn de discreţie. Deseori, firile emotive, pudice îşi ascund naturaleţea cu ajutorul unor divagaţii ori încifrări. Echim vancea ne înfăţişează o plastică întortocheată a verbului, aidoma unui pariu cu acesta: <<tu crezi că nu avea destulă lumină pentru a vedea întunericul şi pe urmă a trebuit să fii de faţă să vezi cum un trandafir învaţă matematica>>”. Cât despre vasile Muste, ne înştiinţează Gh. Grigurcu, „el stoarce din folclor zemurile unor senzaţii proaspete, împrumută din aceeaşi materie tutelară contururi paradisiace”. Şi mai departe: „viaţa se îngemănează cu moartea într-o atmosferă de pictură naivă: <<cunosc un drum mai scurt decât/ o tăietură de lumină// cu un pumn de rouă noaptea-mi bate-n/ geam/ tot aceeaşi noapte care m-a născut// se gândesc părinţii poate să-şi urmeze/ iarăşi drumul de la început// bunicule de ce ai aşezat/ această lumânare lângă tine// să vezi cât sunt de supărat/ pe ziua care vine>>(Dialoguri)”. întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. volumul Poeme atemporale apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat a efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvă268

luie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut... Dar iată câteva mostre din cartea despre care se face vorbire: „Dansul libelulelor/ străluminări de stea,/ ipostaze ale efemerului”(Efemer). Sau: „Albastru de cer,/ viorea/ oglindită în etern” (veşnicie). Ori în Civică: „în/ orizont/ etern/ renumele/ să-i profilăm,/ cetăţii/ datori suntem.

2. Poetul Ion Burnar şi dimensiunea sa culturală 2.1. Doar unul este Ionu’ Împăratului

Născut pe data de 24 octombrie 1947 în Dragomireştii Maramureşului (zi evocată sub numele de „tranşeea mea dragostea mea” în Toamna poetului, poezie cu care de altminteri se deschide volumul de versuri Tratat de aristologie apărut în 2007 la Editura Proema, Ion Burnar este o prezenţă statornică în miezul culturii maramureşene (şi nu numai) încă de prin anii şaptezeci, adică de când s-a stabilit în Baia-Mare, unde în perioada 1970-1982 a activat ca profesor de limba franceză (este absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca) la diverse licee băimărene. Tot atunci, prin volumul de debut Memorandum liric apărut în anul 1982 la Editura Eminescu, volum pentru care autorul a fost răsplătit cu Premiul editurii, Premiul uniunii Scriitorilor şi Premiul uTC, Ion Burnar îşi face intrarea cu dreptul pe scena poeziei optzeciste. Căci iată cum se exprimau criticii în presa vremii: „Aspectul cel mai interesant, în poezia lui Ion Burnar, vine dinspre firescul şi spontaneitatea bine calculate în efectele lor...” (Daniel Dumitriu, Convorbiri literare, 1982). Iar M.N. Rusu preciza în 1983 în revista Amfiteatru: „Ion Burnar, deşi se află la mare depărtare geografică, el îmi este aproape din punct de vedere estetic, pe când alţii, deşi locuiesc în Bucureşti, îmi sunt la mari depărtări geografice (citeşte estetice)”. Tot în 1983, la Radio Europa liberă, Monica Lovinescu are păreri cât se poate de tranşante la acest capitol: „Ion Burnar scrie o poezie modernă cu un plug de lemn bine înfipt în marea poezie românească. Şi aceasta pentru că el metaforizează viforos, undeva prin Munţii Maramureşului şi nu pe bulevardele Capitalei, sărutând şalvarii Comitetului Central”. în aceste noi condiţii, Ion Burnar trebuia să decidă: vroia să rămână pe mai departe un sârguincios profesor, care doar din când în când mai tangentează cu poezia şi inerentele tribulaţii ale fenomenului cultural, ori – dimpotrivă – se angaja pieptiş pe frontul inconsistent şi imprevizibil al acelor timpuri, întru afirmarea adevăratelor valori culturale. A optat pentru cea de-a doua cale, fără ca vreodată să o rupă definitiv cu prima sa dragoste, cea de dascăl şi şlefuitor al tinerelor conştiinţe. Dovada cea mai concludentă în acest sens o reprezintă actuala sa calitate de profesor asociat la universităţi băimărene şi clujene... Şi astfel destinul său artistic l-a purtat în perioada 1983-1985 pe la Ansamblul folcloric Maramureşul din Baia-Mare, unde a îndeplinit funcţia de secretar literarmuzical şi director adjunct, apoi pe la Dialog Măiastra (1990-1994) în calitate de redactor şef, la revista de cultură Archeus (1994-1996), după care – între anii 1996-1998 269

– a răspuns de secţia cultură-culte-învăţământ de la Clipa şi Clipa zilei. Din anul 2000 până în anul morţii, el a coordonat pagina de cultură a ziarului Informaţia zilei de Maramureş. Anul 1984 contribuie la întărirea prestigiului poetic al lui Ion Burnar, prin apariţia tot la Editura Eminescu a celui de-al doilea volum de poezii: Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu. Dacă în România ar fi fost la acea vreme o situaţie normală, adică fără prigonirea inimaginabilă a românilor dârji şi fără obligativitatea pe dosare a vizei cadristului-securist, cele două volume de versuri trebuiau să-i asigure lui Ion Burnar intrarea în uniunea Scriitorilor. Dar cum de normalitate nu putem vorbi nici măcar acuma, la mai bine de două decenii scurse de la evenimentele din Decembrie ’89, necum pe acele timpuri încărcate de frică şi lipsuri, iată că poetul nostru a avut de aşteptat până în 1990, când – desigur – şi-a făcut intrarea în marea familie, mult lărgită şi din temelii reorganizată, a condeierilor români, constituindu-se în purtătorul de drapel al maramureşenilor care ţintesc la dobândirea acestei calităţi. Dacă anii care au urmat nu s-au dovedit prea fertili pentru propria creaţie (doar două plachete de versuri: în 1998 Gâlceava scopului cu mijloacele, respectiv...aici Provincialul!...aştept metropoliţii! în anul 2000, precum şi volumul de eseuri şi recenzii literare Adunarea şi scăderea punctelor cardinale, apărut în 2003 la Editura Tetis din Chişinău), în schimb Ion Burnar îşi poate trece la activ alte multe fapte culturale, pentru reuşită cărora este nevoie de putere de muncă, răbdare şi competenţă: întâlniri cenacliere, participări la diverse evenimente culturale în judeţ şi înafara judeţului, frecvente apariţii la Cultura şi politica omului de cultură din Informaţia zilei, precum şi săptămânala pagină de cultură din acelaşi ziar, unde ne-am obişnuit să citim ba semnalări ale unor apariţii editoriale, ba recenzii asupra cărţilor care iau stârnit interesul, ba pertinente luări de poziţie vizavi de fenomenul cultural, local, regional şi general. Cele spuse până în prezent nu ne dau nicidecum dreptul să tragem concluzia pripită cum că Ion Burnar, acum după ce, vorba lui Octavian Goga, a ajuns domn cu multă carte, s-ar ruşina cu originea lui de ţăran voievodal, ce a văzut lumina zilei pe valea Izei. Dimpotrivă, asemenea lui Petre Ţuţea, cel care se mândrea cu distincţia de ţăran imperialce i-a fost atribuită de către Andrei Pleşu, Ion Burnar la rândul lui se mândreşte cu porecla de Ionu împăratului, aşa cum rezultă din poezia cu acest nume din volumul viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu. Iar din poezia Mai jos de josul lumii, ce face parte din volumul Tratat de aristologie, aflăm cum s-a pricopsit familia cu această poreclă, care incontestabil că valorează mai mult decât o distincţie sau o decoraţie militară. Curios, nepotul (alias poetul) îl întreabă pe bunic: „Bunicule, cum era cu slujba la-mpăratu?” La care bătrânul, vizibil încântat de interesul nepotului, răspunde: „Franţ Iosif ăla om/ nu nimuricu de la Răsărit”. Iar dacă Ionu’ împăratului n-a uitat de origini şi prieteni, nici alţii n-au uitat de el. Aşa se face că pe lângă alte premii şi distincţii din ţară şi din străinătate (din anul 1992 este membru al Societăţii scriitorilor francofoni), lui I.Burnar i s-au atribuit două Diplome de excelenţă cu o mai mare încărcătură emoţională comparativ cu altele: Prima i-a fost înmânată din partea Primăriei şi a Consiliului Dragomireşti, localitatea sa de baştină, cea de-a doua din partea Primăriei oraşului Borşa, localitatea unde după absolvirea facultăţii, el şi-a început cariera de profesor. Desigur, o menţiune specială în ansamblul distincţiilor din panoplia poetului Burnar, revine Diplomei de excelenţă ce i-a fost atribuită de Ministerul Culturii şi Cultelor din România... 270

2.2. Poezia lui Ion Burnar

Având în vedere enorma lejeritate cu care se scrie poezia modernă şi care-i conferă un tot mai pronunţat caracter ermetic şi abscons, nu-i deloc uşor s-o decriptezi şi să-i descoperi sensul vizat de autor. Dacă asta poate fi o consolare pentru cineva, la fel se prezintă lucrurile în absolut toate artele care urmăresc cu insistenţă hipermodernitatea: literatura în general, pictura, sculptura, muzica, teatrul. Drept este că în asemenea condiţii aproape oricine se poate declara poet, acum când nimeni nu mai dă nici măcar o ceapă degerată pe rimă, ritm, ortografie şi chiar pe logica elementară. Păi bine, dar atunci ce mai rămâne din poezia zilelor noastre? Să fie ea doar o simplă înşiruire de vorbe goale „ce din coadă au să sune”şi pe care o punea la zid însuşi Eminescu? Sau poate că nici măcar atâta, dacă ne gândim că pe-atunci până şi versurile proaste se străduiau să respecte nişte reguli de alcătuire şi ortografie, şi că una din aceste reguli stricte privea sunatul din coadă, recte rima. însă poezia modernă tare se mai bosumflă când aude de reguli, şi ori că se amuză copios pe seama celor ce mai cred în atari bazaconii, declarând că aceştia nu sunt nici măcar ultimii mohicani, ci nişte sărmane şi penibile fosile în nobila artă a versificaţiei albe şi fără poticneli pentru spiritul dezlănţuit, ori că – în consens cu normele elementare ale democraţiei atotbiruitoare – realmente refuză să se supună unor constrângeri ce atentează la existenţa ei liberă, ceea ce-i totuna cu atentatul la libertatea cuvântului şi a exprimării, oricât ar fi aceasta de nesigură şi confuză. Căci, după cum o vede oricine, poezia modernă caută să fie cât mai pragmatică şi să vină în întâmpinarea gusturilor tot mai capricioase şi mai ostenite ale omului plictisit şi plictisitor din zilele noastre, care pe lângă însuşirile sale fundamentale: minciuna, înşelăciunea, avariţia şi violenţa, a ajuns complet insensibil la trecerea peste ele a atâtor şi atâtor veacuri de istorie, ba chiar a ţinut cu tot dinadinsul să-şi desăvârşească imaginea prin acumularea unor însuşiri specifice prezentului: consum pe rupte, nelinişte câtă încape, dizarmonie lăuntrică, asimetrie, impermanenţă în viaţa interioară şi exterioară, absurdul din gândire şi acţiune. Mă rog, este şi acesta un mod de-a ieşi în evidenţă în confruntarea cu străbunii, nu ştiu dacă mai buni şi mai cuminţi ca omul de azi, însă cu certitudine mai vrednici şi mai echilibraţi... Eram gata-gata să spun că ceea ce pierde poezia modernă prin forma ei dezamăgitoare până la disperare, câştigă prin conţinutul îmbogăţit cu noi şi nebănuite note. uneori notele promiţătoare ale conţinutului îşi sunt sugerate cu generozitate de titlu. Dar după ce parcurgi versurile adiacente, constaţi cu jenă şi stupoare că sau autorul s-a înşelat atunci când în mare grabă a împerecheat titlul cu versurile (ori – mai ştii? – pesemne că s-a ţinut de şotii şi a făcut-o intenţionat), sau – ceea ce pare mult mai probabil – gândirea şi simţirea ta de cititor nu cunosc aceleaşi dimensiuni ca şi cele ale autorului. Şi iac-aşa ajungi la o primă concluzie justă şi deloc încurajatoare: „Iată”, îţi zici, „că într-adevăr există universuri paralele...” Apoi revii iar şi iar la cauza obsesiei tale, şi pentru a nu te face cu totul şi cu totul de râs în faţa cunoscătorilor plini ochi de lirism şi alte cele, te dedai în maniera lui Franz Kafka la adevărate speculaţii cabalistice ale textului cu pricina, şi atunci când nici măcar nu te aştepţi, iată că se iveşte mărgica. „Ei, fir-ar să fie”, îţi spui cu o ultimă răbufnire ce avansează înspre satisfacţie, „asta să fie poezia modernă? Că 271

doar nu-i mare brânză de ea. Dar cum dracu’ de nu m-am dumirit de la bun început?!...” * Din fericire, nu întreaga poezie de azi se pretează la acest gen de exhibiţionism interpretativ, graţie căruia totul este posibil şi nimic cert. Aceasta este poezia valoroasă, în pofida vălurilor sub care ea îşi drapează până la încifrare mesajul poetic. Neîndoios că poezia lui Ion Burnar este una valoroasă, lucru de care ne încredinţează toate uneltele alcătuitoare ale harului său poetic: inspiraţie şi stil, tematică şi filosofie, bogăţia limbii şi frumuseţea simbolurilor. în paranteză fie spus, harul celor mulţi îmbracă haina foarte puţin distinctă a sârguinţei şi bunelor intenţii, harul altora se declară mulţumit de sine atunci când atinge cotele unei versificaţii lesnicioase şi spumoase, doar cei puţini şi aleşi cunoscând cu adevărat mângâierea inspiraţiei divine, prin care înzestrarea este transfigurată în talent viguros şi productiv. * Şi fiindcă tot am amintit de talent, cred că-i cât se poate de nimerit să insistăm niţel asupra acestui concept. Nu de alta, dar se ştie uriaşul rol ce revine talentelor reale şi harnice în deschiderea drumului omenirii către progres, fie prin impresionante fapte de cultură spirituală, care au menirea să-l facă pe om mai bun, mai drept şi mai sensibil, fie prin vrednice fapte de cultură materială, care negreşit că sporesc prosperitatea şi induc fericirea alimentată doar cu iluzii şi efemeritate, dar care totodată îl fac pe om mai lacom, mai trufaş şi mai insensibil. La fel de bine se ştie că, deşi nici cea mai avansată democraţie nu se poate făli cu mijloace sigure întru descoperirea şi selecţia valorilor, totuşi constatăm că statele occidentale (mai ales SuA şi Canada) se dovedesc mult mai perspicace şi mai eficace ca altele în racolarea specialiştilor, de regulă din ţările subdezvoltate. Şi astfel cei bogaţi ajung tot mai bogaţi, pe când săracii sărăcesc şi mai mult, acum când vede oricine că singura bogăţie trainică şi roditoare a lumii de azi, indiscutabil că şi a celei de mâine şi de poimâine, o reprezintă materia cenuşie cu cele două formidabile canale de acţiune: ideile transpuse de îndată în practică şi informaţiile stocate. De altminteri, la fel de bine se cunoaşte faptul că predicţiile tuturor futurologilor converg înspre portretul robot al unei lumi megacomunitare, alcătuită din societăţi cu un tot mai pronunţat profil info-cultural. Se subînţelege că într-o asemenea lume respiritualizată, rolul oamenilor de cultură va cunoaşte benefica tranziţie de lasemnificativ la decisiv, căci e de presupus că omul moral-spiritual al viitorului nu prea îndepărtat va ieşi de pe actuala cărare lată a istoriei sale fără speranţă şi o va apuca pe cărarea îngustă dar sigură a izbăvirii, cea care nu doar că uneşte, dar chiar ridică istoria umană înspre cota ameţitoare a istoriei celeste. Aşadar, într-un viitor imposibil de precizat, oamenii talentaţi vor avea un rol cheie în societate şi în lume. Din cele spuse mai sus se desprinde următoarea concluzie: fie că numărul înzestraţilor va creşte într-o atare măsură încât selecţia valorilor va fi o joacă de copii, ceea ce mi se pare în egală măsură ilogic şi improbabil, dacă privim evoluţia prin prisma comodităţii şi inapetenţei pentru studiu a omului modern, fie că societăţile viitoare îşi vor perfecţiona într-o asemenea măsură criteriile subiective şi obiective de selecţie a valorilor, încât normalitatea de azi, de ieri şi din totdeauna va fi taxată 272

cu toată străşnicia de noile aspiraţii bazate pe logica firească a relaţiilor dintre oameni. Ceea ce, între noi fie vorba, mi se pare întru totul realizabil în comparaţie cu prima variantă avansată, căci societăţile hiperindustrializate din zilele noastre se evidenţiază tocmai prin această dublă capacitate: de organizare într-o manieră dea dreptul fabuloasă şi de atragere a forţei de muncă cu înaltă calificare, prioritar din ţările incapabile să-şi gestioneze resursele. Talentul nu are doar înţelesul de aptitudine, har, dar, capacitate, înzestrare sau vocaţie, ci şi pe acela de iscusinţă, îndemânare, dibăcie ori dexteritate. Dar cum cea de-a doua accepţiune este soră bună cu abilitatea şi şmecheria, însuşiri predilecte cu ajutorul cărora captează atenţia vulgului toţi cei care reuşesc să se descurce, consider că în contextul de faţă nu merită să mergem mai departe cu analiza acestei venerabile chestiuni, ci corect este să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adică să lăsăm aprofundarea ei în seama politicienilor şi a altor învârtiţi, care ştiu mai bine ca oricine cam ce-i poate pielea şi cât respect i se cuvine... De menţionat că talentul autentic, văzut ca înzestrare divină generoasă, situată cu mult peste medie, dobândeşte sens şi scop doar atunci când fără preget el este îmboldit din spate de muncă. Părerea lui George Enescu este pe cât de avizată, pe atât de fermă în această privinţă: Contribuţia talentului la împlinirea destinului artistic, ştiinţific şi profesional este doar de 20%, restul revenind muncii! Cu completarea că talentul valorificat prin muncă şi privaţiuni se metamorfozează în cheia cu ajutorul căreia se poate deschide poarta ce duce spre genialitate, pe când înfumurarea, lenea, suficienţa şi dezinteresul total se hrănesc cu seva talentului nepârguit, lăsând în urmă doar cojile acelui ceva unic şi miraculos, cu care au a-şi hrăni foamea amintirile pretimpurii şi regretele tardive. * Revenind la poezie, este de la sine înţeles că nu toţi vesificatorii şi făcătorii de stihuri sunt de îndată poeţi, cu toate că respectivii se vor da de ceasul morţii, doardoar li se va recunoaşte această calitate. Căci tot Eminescu ne spune: „E uşor a scrie versuri,/ Când nimic nu ai a spune”. în privinţa asta, însă, nu avem a ne teme. Chiar dacă în istoria omenirii şi a culturii apar perioade nefaste aşa ca cea bolşevică, când însuşi locul marelui Eminescu a fost ocupat pentru scurtă vreme de submediocrii devotaţi acelui regim de tristă amintire, bunăoară aşa ca A. Toma, totuşi mai devreme sau mai târziu valoare triumfă. Prin urmare, pentru ca un poet să nu fie absorbit de hăul fără fund al uitării, el trebuie să treacă cu brio proba de foc numită judecata contemporanilor şi mai ales pe cea a viitorimii. Spun „şi mai ales pe cea a viitorimii”, întrucât s-au văzut atâtea şi atâtea cazuri când sita unui anume prezent şi cea a viitorului nu au cernut la fel, astfel încât ceea ce apărea în ochii contemporanilor drept grâu ales, în ochii generaţiilor următoare să apară ca neghină. Ca să iau unul din exemplele mai apropiate de vremea noastră, totodată unul dintre cele mai revoltătoare exemple din istoria artei: Nu acesta a fost cazul celebrului pictor vincent van Gogh, cel care în mult încercata lui viaţă a reuşit să vândă doar două lucrări cu câteva sute de franci, pentru ca îndată după moartea marelui artist, tablourile sale să fie vândute la preţuri de ordinul milioanelor de dolari?! Cum trebuie apreciată o asemenea situaţie de coşmar: O ironie a destinului, ori o dreaptă, dar din păcate o mult prea tardivă sentinţă de natură axiologică?... 273

Poezia lui Ion Burnar, ca să revenim după această amplă digresiune la ea, are toate acele însuşiri care asigură perenitatea unei creaţii artistice. Capitolul următor va pune în lumină şi va detalia tocmai acele însuşiri ale poeziei burnariene, graţie cărora poetul nu are a se teme de judecata pronunţată de către viitorul, totodată imparţialul tribunal al culturii. Dimpotrivă, chiar dacă Cezar Ivănescu opina în Luceafărul din 1982 că poemele lui Burnar sunt „hurducate, zgrunţuroase, de o originalitate aparte”, lesne deducem că epitetele întrebuinţate de critic nu au nicicât o conotaţie peiorativă, şi astfel propria noastră părere este serios încurajată şi orientată pe direcţia a ceea ce individualizaeză poezia burnariană. 2.2.1. Caracteristicile poeziei lui Ion Burnar

Aşa cum deja am precizat în paginile anterioare, ar fi destule de spus despre stilul şi cadenţa versurilor burnariene, ba chiar despre inspiraţie, atunci când punctele de vedere avansate sunt articulate pe apropieri şi comparaţii judicios selectate din literatura română şi universală. voi detalia trei caracteristici fundamentale: tematica, filosofia şi limbajul, apoi trei elemente de construcţie (metafora, ironia, ludicitatea), precum şi principalele efecte artistice rezultate din construcţie (fluiditatea, simplitatea, sobrietatea, esenţialitatea), urmând ca în partea intitulată Concluzii să aduc alte precizări în legătură cu ceea ce m-a frapat în poezia lui Ion Burnar.

A1.Tematica

Evident, tema principală a poeziei burnariene este pământul şi ţăranii de la coarnele plugului, ei fiind văzuţi de autor ca singurii aristocraţi adevăraţi. Tema străbate ca un fir roşu toate cele cinci cărţi de poezii publicate în 1982, 1984, 1998, 2000 şi 2007. Astfel, dacă în Memorandum liric poetul se identifică cu „ultimul ţăran”, pentru ca în poezia Viaţa de duminică să o spună emoţionant de direct: „vreau să mă-ntîlnesc cu un ţăran adevărat/ şi rar precum e premiul nobel la noi”, el trece apoi prin Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu (titlul este cât se poate de elocvent pentru tema în dezbatere) şi în finalul călătoriei prin ani şi peste ani, poposeşte niţel în Tratatul de aristologie ca să ne înştiinţeze în Ţăranii mei regi blestemaţi că „Au îmbătrânit şi zeii de la coarnele plugului” şi că „pământul parcă-şi cere scuze că există”. Aidoma lui Petre Ţuţea, gânditorul convins că statul se propteşte pe cioarecii ţăranului român („Pe cioarecii lui stăm”), aducându-i în felul acesta un profund şi viguros elogiu prin sugerarea legăturilor inseparabile dintre ţărână-ţarină-ţăranţară în drumul lor ascendent spre statul modern, Ion Burnar la rândul lui îşi destăinuie cele mai intime simţăminte şi crezuri poetice în însuşi titlul volumului apărut în deplinătatea maturităţii sale poetice. Căci la urma urmei, nu este aristologia o ştiinţă a nobilităţii? (Termenul aristo cu semnificaţia nobil, provine din grecescul aristos, care se traduce prin cel mai bun.) Cum din cele spuse până în prezent nu există nici un dubiu în legătură cu ataşamentul şi preţuirea autorului, iată că poezia burnariană ne pune la dispoziţie un tratat început dar imposibil de încheiat într-o viaţă de om, despre nobilitatea ţăranului român. Putem spune că este ceva în genul enormului dicţionar Etymologicum Magnum Romaniaeal lui B.P.Hasdeu, doar că la nivel artistic. 274

Până aici nimic nou sub soarele României, ştiut fiind faptul că ţăranii români şi-au aflat apărători de nădejde în unii dintre reprezentanţii de excepţie ai literaturii: George Coşbuc, supranumit „poetul ţărănimii”, Liviu Rebreanu, al cărui discurs de recepţie rostit cu ocazia primirii în Academie se intitulează Laudă ţăranului român, Mihail Sadoveanu cu ale sale Dureri înăbuşite şi discursul de recepţie închinat poeziei populare, pentru a numi doar cîţiva dintre ei. George Călinescu la rândul lui aducea un binemeritat elogiu ţăranilor, de la care au purces marile prefaceri ale României şi pe care-i compară cu nobilimea occidentală. Iată pentru exemplificare cîteva pasaje din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982 , capitolul Specificul naţional: „...Istoriceşte sîntem prin substratul nostru traco-getic, care e esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Sîntem nişte adevăraţi autohtoni de o impresionantă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sînt mai mult sau mai puţin recente. Tipul nostru fizic este fatal deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei...Se poate oricând controla (şi evenimentele au ajutat această experienţă) că ţărănimea română are o simpatie organică pentru lumea vestică. Asta se explică rasial...Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt pragmatici, dar mulţi sînt nişte visători, germanii sînt romantici şi sistematici, dar printre ei sînt sceptici şi dezordonaţi...Garanţia originalităţii noastre stă în factorul etnic, unde talpa ţării, ţăranul, este ce era în Evul Mediu european: conte, duce, marchiz...” Iar Liviu Rebreanu, în discursul său de recepţie la Academia Română, îl laudă pe ţăranul român atât pentru persistenţa sa pe aceste plaiuri “„n mijlocul tuturor uraganelor”, cât şi pentru contribuţia sa determinantă la păstrarea limbii române şi a credinţei în Dumnezeu: „Lauda aceasta totuşi nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme şi nici să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi care au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune... Este fără îndoială o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul e începutul şi sfârşitul.. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul... ...Ţarina se amesteca necontenit cu cenuşa şi oasele înaintaşilor, iar văzduhul se umplea cu umbrele şi sufletele lor până în tării. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nici o putere şi nici o schingiuire... Rezultatul? România actuală cu Dacia de odinioară sînt congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice româneşti. Rolurile principale în istorie le joacă sau neamurile creatoare de mare cultură, sau cele distrugătoare de cultură. viaţa popoarelor liniştite se petrece mai mult în subsolul istoriei. în trecutul nostru n-avem nici un război de cucerire, ci numai de apărare. Am trăit mai mult în sate, la umbra evenimentelor făcătoare de istorie. Satele însă nu lasă documente pe care să le consulte şi să le compulseze viitorii istorici. Satele apar şi dispar, fără urme, după legi şi îndemnuri necuprinse... O caracteristică tot atât de importantă a unui neam ca şi comunitatea de sânge este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, 275

care a fost ţăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice... Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănare lui, credinţa în Dumnezeu... Dacă ţărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtualităţilor şi energiilor româneşti, că deci dintr-însa trebuie să pornească şi să să se inspire tot ce este românesc. Sîntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.” * Două sunt noutăţile pe care poezia lui Ion Burnar le impune la modul referenţial în conţinutul acestui capitol al literaturii române: 1) Preamărirea cu mijloacele versului alb a ţăranului maramureşean, demn urmaş al dacilor liberi, fără ca prin aceasta mesajul său poetic să cunoască o reducţie, şi asta deoarece problemele specifice satului maramureşean sunt în esenţă problemele satului românesc. De precizat că poezia burnariană în general, cea cu irizări rurale în special, se înfăţişează ca o suită de racursiuri sau mai exact de crochiuri, care nu cunosc încheierea categorică, întrucât ajunse în faza evanescenţei, ele se prelungesc în lumina şi evanescenţa altor stihuri din acelaşi volum şi din alte volume, ceea ce ilustrează efortul necurmat al autorului înspre unitatea de gândire şi înspre perfecţionarea până la esenţializare a mijloacelor de exprimare artistică; 2) Incapabil din punct de vedere conceptual şi atitudinal de păşunisme şi idealizări jenante, Ion Burnar recurge la alte cadenţări ale frazei poetice, şi astfel el navighează cu dezinvoltură între ironismul melancolic şi tragismul ludic, ceea ce după părerea lui lui Gheorghe Glodeanu – face ca arta sa să se nască din „amestecul tragicului cu comicul, al sacrului cu profanul”. Spre exemplificare, iată versurile finale din poezia valea Izei: „tu Mări, tu Ilea/ ce-i măi văsî’, măi Ioa’/ hai până-ncoa’ nu mă duc/ hai tu că nu-ţi fac nimic/ dacă nu-mi faci pentru ce să mă duc”; sau în Aniversare cu Malraux din volumul Memorandum liric: „e cam greu să te descurci fără să moară nimeni”; respectiv în Raport către general din Tratat de aristologie: „raportez cu onor că aţi avut dreptate/ cerul se vede mai bine/ printr-o ţeavă de tun”. * A doua temă majoră a poeziei lui Ion Burnar este cea a românismului, dar un românism atotcuprinzător şi lesne deductibil, atât prin continuitatea matricei spirituale a tradiţiilor lăsate moştenire de înaintaşi, cât şi prin sarcina sacră ce ne revine nouă, celor de azi, de a promova pretutindeni în lume valorile sale de maximă referinţă. Călător prin ţara râmlenilor, în căutarea straturilor istorice ale frumosului şi adevărului de dinaintea cronicarilor şi de după ei, poetul are ocazia printre altele să stea de vorbă cu însuşi primarul veneţiei, un intelectul de primă mână, fapt demonstrat de cărţile scrise, şi prieten entuziast al românilor, însă din păcate pentru noi toţi, prea puţin informat asupra istoriei şi valorilor culturale ale României. 276

Din vina cui? se întreabă cu durere poetul. Fireşte, din vina exclusivă a însărcinaţilor şi responsabililor cu promovarea imaginii României, căci aceştia promit marea cu sarea până ajung să înşface asemenea posturi bine plătite, după care – odată ţelul atins – prea puţin se sinchisesc de ceea ce în definitiv ar trebui să justifice prezenţa lor în străinătate. Iată motivul pentru care, deşi Ion Burnar se încăpăţânează în poezia Nessun magior dolore să caute strada Mihai Eminescu, respectiv via Mihai Eminescu din veneţia, până la urmă el este nevoit să constate că nu există nici urmă de aşa ceva. „Păi bine, dragă maestre”, îi scriu eu cu această ocazie, „cum de-ai putut să te amăgeşti într-un asemenea hal încât să cauţi zi de vară până-n seară (poezia a fost scrisă la veneţia pe 15 iunie 2007) urmele inconfundabile ale trecerii poetului nostru naţional prin pieţele şi pe străzile veneţiene? Cum de nu ţi-a dat prin cap să întrebi de el mai întâi pe la vameşii români?! Pesemne că o fi ceva în neregulă cu el, de vreme ce de la noi a plecat spre eternitate, iar în străinătate, la fraţii noştri de gintă latină încă n-a sosit cu totul: ori că nu poseda acte în regulă, şi atunci este de la sine înţeles că n-are cum să intre într-o ţară vecină şi prietenă din uniunea Europeană, ori că – lucru şi mai grav – în baza de date figurează că face parte din ramura sudestică a unei reţele de terorism intelectual (doar ştim că în urmă cu ceva ani, rabinul Moses Rosen l-a denunţat ca fascist!), şi în acest caz pe bună dreptate a fost reţinut până la finalizarea cercetărilor. Iar cercetările în situaţii de acest gen, de regulă urmează linia fără sfârşit inaugurată de hipermeticuloşii anchetatori din Procesul lui Franz Kafka. Aşa că, dragă maestre, răbdare şi tutun... O, da, ştiu prea bine că este absurd. Dar Kafka în scurta şi trista lui viaţă, nu a dat piept cu nenumărate forme ale absurdului, de unde s-a inspirat pentru redarea absurdului năucitor şi strivitor din incitanta lui operă? Dar atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri nu şi-au irosit viaţa, după ce dintr-o eroare judiciară au zăcut în închisoare zeci de ani? Dar rinocerita, boala socială diagnosticată de compatriotul nostru în piesa Rinocerii, nu-i şi ea o absurdă realitate, atâta timp cât sub acţiunea ei oamenii se transformă în bestii furioase? Aşadar, maestre, vezi bine că după noile criterii de apreciere din lumea comunitară în devenire, Eminescu mai are de aşteptat niscaiva timp, un timp imposibil de precizat în clipa de faţă, până la finalizarea anchetei şi clarificarea definitivă a situaţiei sale de cetăţean al universului. La drept vorbind, ce mare scofală câţiva ani încoace sau încolo, atunci când unul ca el stă la taifas cu eternităţile?...” Aflat pe 18 iunie 2007 la Bolzano Pe malul râului Adige, poetul admiră puritatea apelor şi curăţenia desăvârşită din jur, apoi se lasă cuprins de nostalgie după „ridurile frumoasei Iza” şi de regrete amarnice că noi, românii „nu ştim să fim acasă/ şi când suntem acasă”. în ceea ce-l priveşte pe el, ni se confesează poetul în Planeta grâu, atunci când simte pământul strămoşesc sub picioare, deodată are percepţii mitico-demiurgice: „întotdeauna plugul m-a asigurat că sunt nemuritor”, respectiv că „roata carului va fi mai mare/ decât roata istoriei”. Cei de-acasă l-au sfătuit să nu plece nicăieri, pentru că „fericirea nu se-nvaţă nici într-o şcoală”, mai bine – adaug eu – ca în casa şi în mediul firesc unde te-ai născut şi ai crescut. Drept aceea, ne spune în continuare poetul, „mi-au dăruit un plug şi-un car/ ca să pot explora cu ei/ toată imensitatea bobului de grâu” (Şcoala din Atena). 277

De unde se întrevede cu claritate înţelepciunea ţăranului autentic, pentru care nimic nu este mai preţios pe lume decât să se înscrie plenar în ciclul anotimpurilor, adică să iubească şi să lucreze cu tragere de inimă pământul (Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu sărută pământul ca pe o ibovnică), deoarece numai astfel va ajunge să cunoască întreaga ştiinţă ascunsă-n bobul de grâu şi tot numai astfel va avea şansa participării la ritualul frângerii pâinii, spre împlinirea zi de zi a marii taine a împărtăşaniei din izvorul inepuizabil al creaţiei divine şi al creştinismului. Aşa cum ne destăinuie I. Burnar în Orchestra fără somn, unde să se simtă maramureşeanul mai bine decât în mediul său intens folclorizat de strunele fraţilor Petreuş şi de „guba lui Mitruţ Fărcaş”, atâta timp cât „Titiana-i printre uşi”? * în sfârşit, dar nu în ultimul rând, merită să fie semnalată cea de-a treia temă importantă din poezia lui Burnar, şi anume sacralitatea. Poate că era mai bine pentru structura internă a lucrării ca această parte să fi fost inclusă în capitolul următor, capitol dedicat filosofiei poetice a lui Ion Burnar. Indiferent de locul ce i l-aş fi rezervat, trebuie subliniat că tema în discuţie se bucură de un binemeritat respect din partea poetului nostru. Fără a fi un habotnic, ci cel mult un creştin discret, el îşi întrebuinţează cu iscusinţă meşteşugul poetic pentru a ne transmite concluzia finală a convingerilor sale: Nimic nu poate exista fără Dumnezeu (Nihil sine Deo), „nici măcar poezia”, după cum just opinează Nicolae Goja. Iar dacă-i asemuieşti poemele religioase cu coloanele de susţinere ale unei construcţii monumentale, şi dacă foloseşti ca elemente de legătură expresiile de felul „grădina raiului” sau „şi-n rai există şerpi”, iată că poezia lui Burnar ni se învederează ca o catedrală, prin ale cărei vitralii săgetează lumina inspiraţiei, pentru ca de îndată să iasă tot pe-acolo oştile împărăteşti ale cuvântului Burnarului. Capacitatea incantatorie a cuvântului burnăresc se dezvăluie în întreaga sa plenitudine în cele două poeme din Tratatul de aristologie: Parastas la Ocoliş şi mai alesGrădina Maicii Domnului. Primul este dedicat memoriei scriitorilor maramureşeni şi în el este invocat Cel „mai trist decât toate tinereţile lumii”, El, „mândru ciobănel/ tras prin povara harului”, Cel care cu adevărat vindecă lumea, în timp ce în al doilea poem, închinat memoriei Papei Ioan Paul al II-lea şi nominalizat la Festivalul Mondial de Poezie Religioasă din Leyda, Spania, este invocată Sfânta Maria să se roage pentru noi, pentru acest popor, „Bătut în cuie zilnic, trist/ Nemuritor”, căci ea este Măicuţa, „aşteptând la poartă/ un fiu plecat în altă soartă/ Cu năframa-n colţul lacrimii”. Desigur, din categoria poemelor religioase face parte şi Rugăciunea lui Pilat din Pont, cu finalul său de-o mare forţă emoţională: „apără-mă, Doamne, şi pe mine/ de mine însumi când privesc la tine/ o dă-mi puterea pe mine să mă cert/ oricine greşeşte eu să iert”. în mod deosebit impresionează regretele tardive ale procuratorului: „crucea-i a mea a Ta nu e/ eu o duc zilnic tămăduind greşeala”, ca şi angajamentul cu iertarea greşelilor, angajament făcut în spiritul învăţăturii Celui de el răstignit. * Doar câteva cuvinte despre tema secundară a războiului. Secundară în ceea ce priveşte rolul care i-a fost rezervat de poet în economia operei sale, nicidecum în legătură cu sarcinile ce-i sunt repartizate în minţile şi-n planurile strategilor militari. Pentru că dacă ne luăm după căpăţânile înfierbântate ale belicoşilor cu putere de 278

decizie şi după furia înarmărilor, atunci războiul nu va înceta nici pe viitor să-şi afirme ba ici ba colo prezenţa sa nimicitoare, atâta timp cât fabricarea armelor se dovedeşte atât de rentabilă pentru cei puternici şi putrezi de bogaţi. Oameni buni ai acestei planete îmbolnăvită de ură feroce şi orgolii nemăsurate, aflaţi acum în ceasul al doisprezecelea că pacea nu poate fi nici câştigată şi nici păstrată pe muzica de fond a artileriei şi la temperatura de lucru a rachetelor! Ea înmugureşte doar în inimile neprefăcute şi iubitoare, se hrăneşte cu logica simplă a fraternităţii şi curge pe la picioarele Golgotei înspre marea armoniei universale... Dacă am afirmat câteva rânduri mai sus că nu voi insista prea mult asupra acestei teme, asta nu înseamnă nicidecum că ea-i una banală, de îndată ce prin vrerea patologică a preaputernicilor istoriei, viaţa de pe planetă a fost târâtă pas cu pas, prin noroaiele şi ororile războaielor, tot mai aproape de împărăţia prinţului întunericului. Am spus-o în ideea că în capitolul următor, acest cumplit flagel al omenirii, ce-şi aduce substanţiala sa contribuţie la îndesirea tragismului istoriei, va fi subînţeles ca parte componentă a morţii, că doar moartea, războiul, precum şi gama diversificată a exceselor omului modern: actele teroriste, poluarea, subalimentaţia şi drogurile, trebuie văzute ca părţi inseparabile ale unui tot neguros şi fără urmă de speranţă. Din totdeauna înţelepţii şi artiştii s-au luptat din răsputeri cu opacitatea semenilor şi le-au arătat drumul bun ce-l au de urmat, nu doar prin operele închinate Frumosului şi Adevărului, ci şi prin exemplul viu al vieţii lor simple şi curate. Ion Burnar are vână de artist. De aceea „aripile secolului douăzeci” i se par a fi „nişte manuale ude şi grele de plumb” (Elegie pentru când voi fi foarte fericit). De când e lumea lume, războaiele au adus cu ele nu numai distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, ci şi imense traume pentru supravieţuitori. Dar cele două războaie mondiale se detaşează net în colecţia catastrofelor de acest gen prin amploarea jertfelor (zeci de milioane de morţi) şi prin distorsiunile moral-spirituale resimţite de supravieţuitori. De fapt, putem spune că istoria simţirii umane a fost atât de serios marcată de cele două conflagraţii mondiale, încât a trebuit regândită în funcţie de ele. Căci – nu-i aşa? – omul antebelic avea o anume percepţie asupra lumii, cel interbelic a modificat-o binişor, pentru ca omul postbelic să o schimbe din temelii... Aidoma altor nenumărate comunităţi, şi maramureşenii au cunoscut din plin atrocităţile celui de-al doilea război mondial, atât cele efective de pe front, cât şi cele hidoase din spatele frontului, unde ei erau expuşi ba la ura feroce a hortiştilor, ba la furia nemţilor în retragere, ba la actele barbare ale ruşilor învingători. în poemul Eroilor de la Moisei, poetul se aude strigat şi apoi se simte tras de mâini de către copii, prin urmare nu doar afectiv, ci de-a dreptul efectiv ia parte la suferinţele moiseenilor mult mai încercaţi ca alţi maramureşeni de ororile războiului, prin genocidul săvârşit de hortişti. Dar prin imensa durere resimţită în faţa atâtor jertfe umane, totuşi răzbate mândria apartenenţei poetului la clasa nobiliară a ţăranilor, care de atâtea şi atâtea ori în decursul istoriei noastre zbuciumate au ştiut să se comporte ca nişte eroi şi să moară ca nişte martiri. Iată de ce finalul poemului nu putea să fie decât apoteotic: „Pe cer se vede-o casă din care ies bărbaţi/ Mereu şi nu se gată cu coasele pe umăr/ Şi intră-n iarba timpului cu gesturi de-mpăraţi”. însă, ne avertizează în continuare poetul, să nu cădem în greşeala de-a crede că sfârşitul războiului duce automat la instaurarea păcii. Nici vorbă de aşa ceva, în279

deosebi într-un stat cu vocaţia monarhiei, aşa ca România postbelică, pe trupul căruia s-au aplicat atâtea grefe bolşevico-muscăleşti, încât ani la rând i-a fost cu neputinţă să gândească şi să simtă româneşte. Aceştia au fost anii de glorie ai torţionarilor străini de neam, când închisorile politice (bunăoara cea din Sighet) stăteau gata-gata să crape de-atâta inteligenţă tescuită la rece şi când generalul Nikolski îşi derula fiorosul program cu reeducarea îndărătnicilor. E clar că în asemenea condiţii propice doar pentru cozile de topor, „Poetul moare-ntotdeauna după război/ cu tratatul de pace ieşit din buzunare/ generalii îl ucid tocmai bine/ să nu existe dubii că mai e cineva/ pe câmpul de luptă” (Apa)...Dar, se grăbeşte Ion Burnar să precizeze, moartea nu-i este zadarnică, fiindcă „sângele lui necesar ca apa sâmbetei/ spală toate păcatele noastre”. Indiscutabil că într-un secol „cu un fir de iarbă/ scriind mereu pericol în loc de Pericle” (O zi fără împăraţi), dezarmarea este o chestiune mult prea gravă pentru a fi pregătită doar la modul folcloric, adică fără şanse reale de-a se realiza vreodată, aşa cum cu tristă ironie punctează Burnar în poezia în pas de voie.

A2.Filosofia

Poezia valoroasă nu poate să fie decât împletirea magică dintre simţirea artistică şi filosofie. Dar dacă simţirea artistică este „corola de minuni” a înzestrării despre care am vorbit în paginile anterioare şi dacă scopul ei prioritar este stârnirea emoţiei, filosofia oglindeşte într-o formă transfigurată concepţia despre artă, în general despre existenţă, a poetului. Altfel spus, simţirea este rodul exclusiv al harului şi fanteziei, pe când filosofia rezultă din studiu, observaţie şi meditaţie; prima refuză constrângerile logicii şi se avântă năvalnic spre culmile elevaţiei estetice, în timp ce filosofia urmăreşte să tempereze elanurile poetice prin predilecţia ce-o manifestă înspre realitate şi raţionalitate. Timpul este prima şi cea mai importantă componentă filosofică a sistemului tridimensional burnarian, din care mai fac parte istoria şi moartea, în tragica ei realitate de negatoare a vieţii. Desigur, ar fi nedrept să-i pretindem unui poet ca să-şi precizeze punctul de vedere asupra timpului şi să aducă un spor de claritate în această chestiune filosofică de-o vârstă cu lumea, atâta vreme cât filosofii de meserie încă n-au decis dacă el este o realitate obiectivă ori, dimpotrivă, una subiectivă, percepută şi gândită ca atare de fiecare om în parte. Tocmai de aceea nu se poate vorbi de un timp unitar şi indivizibil. Da, este adevărat că oamenii îşi târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spaţiu tridimensional şi un timp unidimensional care curge implacabil dinspre trecut spre viitor (Fugit irreparabile tempus, spunea marele vergiliu). Acesta-i timpul rău şi bolnav, purtător de moarte, care ne marchează şi ne descompune pe noi pământenii şi pe care – pentru o mai bună înţelegere şi întrebuinţare istorică – l-am rupt în cele trei fragmente: trecutul, prezentul şi viitorul. Dar, vorba Sfântului Augustin, cele trei fragmente ale timpului se luptă între ele, şi când dai să le prinzi înţelesul existenţial, constaţi că ele îţi alunecă printre degetele price280

perii, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea: prezentul durează doar o clipă, trecutul nu mai este, fiindcă a fost înghiţit de hăul înfricoşător al unui trecut monstruos, cu vocaţia neantului, viitorul încă nu este. Prezentul se prezintă ca un punct abstract pe firul (posibil roata) timpului, viitorul devorează trecutul, pentru ca la rândul lui să devină trecut şi să fie devorat de viitor. De altminteri, ruptura dintre trecut şi viitor este defectul fundamental al timpului nostru rău şi bolnav... Funcţie de temperament şi educaţie, purtăm povara spaţiului şi timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau nefericirea nihilistului. Dar oricare este condiţia omului, nimic nu-l poate împiedica să-şi imagineze alte coordonate spaţio-temporale pentru existenţa materiei (aşa numitele universuri paralele), respectiv pentru existenţa sa viitoare, garantată de credinţă şi iubire, unde este de presupus că timpul, aidoma morţii, îşi va înceta acţiunea sa distrugătoare, întrucât însuşi Creatorul său îl va preschimba într-un prezent blând şi continuu. Din asemenea plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, în care spaţiile cu „n” dimensiuni(n>3), paralelele se intersectează fără a se mai sinchisi de atotputernicia infinitului, iar triunghiurile se abat de la regula de aur a celor 180° (suma unghiurilor într-un triunghi convex sau concav poate fi mai mică, respectiv mai mare decât 180º). Cât priveşte timpul, se ştie că înafara timpului solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizaţiilor, mai puţin celei mayaşe, mai admitem şi alte reprezentări ale timpului: timpul psihologic, timpul biologic (orologiul intern al fiecărei celule), timpul fictiv mânuit de scriitori, timpul virtual al navigării pe Internet, timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei ai microcosmosului, care se ştie că au alte conotaţii decât coordonatele spaţio-temporale de la nivelul fizic perceptibil. Mergând mai în detaliu cu analiza temporalităţii, putem vorbi de un timp empirico-pragmatic al celor care trăiesc pentru bani, voluptate şi glorie, acesta fiind îndrăgitul timp social al celor care se conduc după preceptul Trăieşte-ţi clipa, apoi timpul sublimat al meditaţiei şi al dăruirii cultural-artistice, respectiv timpul transcendent ce guvernează trăirile şi procesele moral-spirituale. * Revenind la poezia lui Ion Burnar după această paranteză, ne dăm seama că el vede timpul ba ca un „moft divin”(Toamna poetului), ba că timpu-i „foşneşte sub picioare” (vipera), ba că în inseparabilă legătură cu spaţiul, acesta este înveşmântat în haina modernă a relativităţii einsteiniene, de unde şi „curajul/ de-a merge pânăn satul vecin/ fără teama de-a-mbătrâni pe drum” (Drumul). Căci, ne asigură teoria relativităţii, la viteze mari, timpul se dilată şi spaţiul se contractă. Dar n-are rost să ne întrebăm cu ce iuţeală se deplasează călătorul spre satul vecin şi ce distanţă a reuşit el să parcurgă, atunci când în finalul poeziei, autorul ne lasă să ghicim dacă jocurile fanteziei sale au fost de stârnite de filosofia imposibilităţii ori de cea a inutilităţii: „drumul s-a întrerupt brusc/ de fapt/ el n-a început niciodată”. De notat că teoria relativităţii n-a avut doar un imens impact asupra lumii ştiinţifice, ci că ea, din chiar momentul apariţiei, a însemnat o serioasă provocare şi pentru artişti. Iată-l bunăoară pe Franz Kafka, straniul scriitor praghez, cel care în urma audierii conferinţelor lui Einstein a rămas puternic impresionat de insolitul şi 281

profunzimea acestei teorii. Influenţa este lesne sesizabilă în opera lui Kafka, practic în întreaga lui concepţie despre lume şi viaţă, aşa ca în romanul Castelul, unde ni se vorbeşte à rebours atât de dilatarea spaţiului (personajul central K. se arată „mirat de lungimea satului care nu se mai isprăvea”), cât şi de contracţia buimăcitoare a timpului perceput: După socoteala sa „să fi trecut cel mult o oră, două”, când colo, cu mirare constată că deja se lăsase întunericul! Cum omul secolului 20 a fost marcat nu doar de războaiele mondiale, ci şi de teorii cu substrat filosofic, precum teoria relativităţii sau freudismul, care au reuşit într-un chip uimitor să-i oglindească frământările moral-spirituale şi să-i arate calea spre viitorul său tot mai nesigur (a se citi mai relativ) şi mai agitat, nu trebuie să ne mire aplecarea artiştilor înspre ceea ce reprezintă însăşi cheia înţelegerii comportamentului său straniu şi care, iată, prin poezia lui Ion Burnar şi a altor mulţi dintre confraţii săi, pătrunde impetuos în secolul 21. încă ceva despre măsurarea timpului, chestiune despre care poezia burnariană mai mult sugerează decât afirmă. De la sine înţeles că viaţa înregimentată şi munca precisă a omului modern ar fi de neconceput în absenţa instrumentelor tot mai performante de măsurare a timpului. Asta o ştiu până şi copiii, pentru că de colectivism, fie el de factură rusească sau americană, nimeni n-are cum să scape. întrucât colectivismul distruge organicitatea, părerea lui Hermann von Keyserling este cât se poate de categorică în această privinţă: Colectivismul american se dovedeşte la fel de dăunător ca şi cel rusesc! Dar omul zilelor noastre, aidoma termitelor, este iremediabil condamnat la un colectivism în necontenită expansiune, aşa cum cu prisosinţă o dovedeşte apetitul său megacomunitar. Căci, o vede oricine, colectivismul este consecinţa organizării, iar organizarea – lucru de asemenea evident – reprezintă cheia de boltă a societăţilor moderne... Fidel tradiţiilor ţărăneşti neîncorsetate, precum şi acelor lungi perioade din istorie când locuitorii satelor nu s-au prea sinchisit de orologii şi alte marafeturi de acest fel, întrucât – profund ancoraţi în circuitul cosmic – ei îşi organizau munca, repausul şi sărbătorile după mersul soarelui, ciclul anotimpurilor şi bătaia clopotelor din turlele bisericilor, Ion Burnar la rândul lui se arată în Buletin de identitate de un scepticism ironic şi hazliu faţă de ceas, cu toate că în binecunoscuta-i manieră îl alintă cu „ceasule, scumpule, ţucu-te”. Motivele neîncrederii poetului par a fi juste şi întemeiate: Pe de o parte ceasul „ticăie stingher” şi ajunge să-l întrebe pe el ce-i timpul, pe de altă parte intervine revolta firească împotriva dialecticii răsturnate a acestei lumi: „un analfabet cu ceas pe mână/ are mai multă credibilitate”. în aceste condiţii ce-i rămâne poetului nostru de făcut? Să se reintegreze în mediul său familiar şi să-şi fixeze zdravăn picioarele în ţărâna primitoare, asemeni unui „turn cu ceas”, după cum aflăm din Balada omului simplu. * După cum spuneam, cea de-a doua coordonată a filosofiei lui Ion Burnar vizează istoria. Desigur, nu istoria celestă unde timpul a fost cândva şi va redeveni odată supus şi inofensiv pentru aleşi, ci tragica istorie terestră, văzută ca un ridicol crâmpei din curgerea nesfârşită a timpului. Să fie istoria doar o simplă înşiruire cronologică, mai exact povestea incertă a reuşitelor şi nereuşitelor umane? Dar poetul nu se lasă înşelat de măreţia amăgitoare a mai marilor acestei lumi, aşa că pare a ne-o spune neted: Istoria umană n-are şanse 282

să devină încurajatoare, atâta timp cât în structura ei de rezistenţă de-abia îşi fac simţită prezenţa elementele indispensabile de felul speranţei în izbăvire şi a luptei necurmate cu răul din noi şi din afara noastră întru atingerea acestui suprem ţel. Până la aşezarea istoriei umane pe aceste coordonate întăritoare, poetul se vede nevoit să vorbească ba de o „istorie cu ifose” (Amânare), ba de „o istorie la fără frecvenţă” (Poezia oralităţii), ba de „frigul istoriei” (Despre zăpezile de odinioară), ba de „o biată istorie” (Raport către general), ba de„“un fel de istorie cu plachiuri” (Librărie cu soldaţi), ba de „balega istoriei” (Ţăranii mei regi blestemaţi). Doar în O zi fără împăraţi el se bucură că face „istoria la zi”, pentru ca în Iar mor de fericire să facă un pas mai în faţă înspre „desaga istoriei alternative”. Cum, dar, parcă se întreabă poetul, să te plictiseşti când ai atâtea pe cap: s-auzi „cum creşte iarba şi în lipsa ei” (Elegie pentru tinereţea mea) şi să faci o dezamăgitoare filosofie a istoriei, de genul: „cine n-are istorie nici va avea vreodată/ iar cineo are povara-i şi mai grea” (Limita de zero înspre zero infinit), atunci când el constată că „istoria fuge mereu undeva” (Apa morilor de vânt) şi îşi ţine „privirile întoarse de la copilărie”?! Lucrurile, însă, se schimbă din temelii dacă istoria este văzută ca grăuntele de divinitate coborât la nivel uman şi din nou ridicat în netulburarea eternităţii, cu întreaga suită de zbateri şi suferinţe, ba chiar cu cea de erori, nedreptăţi şi vanităţi ale omului din totdeauna, de asemenea dacă eforturile şi sacrificiile acestuia vor fi prioritar îndreptate spre motorul moral, ştiut fiind faptul că doar el (motorul moral) poate transfigura actuala sa mişcare centrifugală (Master Eckhart îl definea pe Dumnezeu ca „sfera infinită cu centrul oriunde şi circumferinţa niciunde”) într-o izbăvitoare mişcare centripetă. Trebuie subliniat că lui Dumnezeu nu-i este indiferent destinul omului şi al istoriei sale, deoarece El ţine în mâna Sa toate destinele. De unde şi putinţa salvării omului din ghearele neantului sterilizant şi dizolvant, căci Absolutul liniştitor şi tonifiant stabileşte permanent punţi trainice de legătură cu traiectoriile existenţelor umane, oricât ar fi acestea de îndărătnice. Detalieri pe această temă se pot citi în cartea mea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ. Precum următoarea: „Există un spirit lăuntric al istoriei, fără de care procesualitatea istorică devine de neînţeles, pentru că ea se prezintă subiectului căutător drept o succesiune de evenimente şi date seci. Fără acel fior şi acea pulsaţie lăuntrică, fără identitatea dintre destinul istoric şi destinul uman, dintre obiect şi subiect, istoria va fi abordabilă doar ca fenomen, iar nu ca numen. Ori după cum se ştie, Immanuel Kant, întemeietorul criticismului filosofic, afirma că numenul este incognoscibil.” în capitolul Marele inchizitor din celebrul roman Fraţii Karamazov, F.M.Dostoievski ne face cunoscute cele trei modalităţi prin care mulţimile pot fi îngenuncheate şi istoria strunită: taina, autoritatea şi miracolul. Numai că la nivel uman, toate cele trei procedee se vulgarizaeză prin utilizarea lor denaturată: taina ia înfăţişarea secretelor din culisele politicii, autoritatea morală şi spirituală este înlocuită cu forţa brutală a legilor şi instituţiilor statului, iar miracolul se va evidenţia de-abia atunci când deţinătorii puterii vor înţelege să-şi facă datoria faţă de semeni într-un chip cu adevărat creştinesc. Cele trei procedee şi-au dezvăluit integralitatea lor divină şi cu adevărat au fost utilizate în acţiuni atotumane, doar după întruparea Fiului lui Dumnezeu ca 283

Om. Astfel s-a fixat în timp şi spaţiu borna de referinţă a istoriei umane, iar Mântuitorul Iisus s-a constituit în puntea de legătură dintre istoria celestă şi istoria pământească, dintre etern şi temporal, dintre transcendent şi imanent, dintre divin şi uman, dintre libertate şi necesitate. Având în vedere schimbările de substanţă din om şi din istoria sa prin activitatea pământească a Mântuitorului şi prin acţiunea bimilenară a învăţăturilor Sale, gânditorul Petre Ţuţea este de părere că aceasta a fost singura şi adevărata revoluţie cunoscută în istoria omenirii, toate celelalte mişcări de o anumită amploare, precum cele iacobino-bolşevice, nefiind altceva – ca să-l cităm pe celebrul Curtio Malaparte – decât tehnici insurecţionale pentru preluarea puterii! Rolul creştinismului de constructor al istoriei decurge de acolo că în conştiinţa lui istorică, eternitatea există în timp şi că veşnicia sau realitatea absolută poate sparge barierele timpului, intrând în el şi devenind astfel o formă preponderentă a acestuia. Istoria nu înseamnă numai timp, cu toate că temporalul reprezintă inevitabila canava pe care ea îşi ţese destinul său şi al omului. Istoria mai înseamnă conflictul dintre etern şi vremelnic. Formele eterne, susţinea gânditorul rus Nikolai Berdiaev, duc o luptă neîncetată pentru a-şi asigura biruinţa chiar pe terenul temporalului, dar nu prin negarea timpului, fiindcă aceasta ar aduce cu sine negarea şi anularea istoriei însăşi. Lupta dintre eternitate şi temporalitate semnifică – în fond – lupta permanentă dintre viaţă şi moarte. victoria temporalului asupra eternului ar favoriza victoria morţii asupra vieţii; ieşirea din temporal şi pătrunderea în etern ar duce fatalmente la abstragerea din curgerea istoriei. Poate de aceea există posibilitatea includerii eternului în vremelnic, a punctării timpului şi istoriei de către Absolutul divin. Citându-l pe Evdokimov, Petre Ţuţea afirma că prin întrupare, „Iisus Hristos a devenit un personaj istoric, care a punctat timpul şi spaţiul cu eternitatea Sa”. Iar Emil Cioran, în stilul lui paradoxal, era de părere că „este istorie tot ceea ce este transistoric”. Altfel spus, conform interpretării date de P.Ţuţea, tot ce iese din devenire se bucură de privilegiul punctării devenirii. Creştinismul este marea şi fecunda conştiinţă europeană, care, inspirată de conştiinţa tragică a iudeilor, a aşezat libertatea la baza destinului uman şi a istoriei universale. Căci creştinismul a desăvârşit sinteza dintre cultura Orientului şi cea a Occidentului, acţiune ce putem spune că a demarat odată cu epopeea lui Alexandru Macedon. Iar pe urmele creştinismului, istoria universală, împreună cu cultura şi civilizaţia, a avansat dinspre Răsărit spre Apus, astfel că popoarele „necotropite” de creştinism, s-au văzut împinse mai mult sau mai puţin către periferia istoriei universale. Ar mai fi multe de spus pe marginea acestui subiect. Dar cum prezenta lucrare are doar puncte de contact cu filosofia istoriei, mă voi mulţumi să menţionez cele şase legi din cartea deja citată, Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, care - în opinia mea - stau la baza evoluţiei istoriei umane: Legea limitării abaterii de la normalitate; Legea plăţii şi răsplăţii; Legea conservării şi perpetuării speciei istorice; Legea arbitrariului şi a violenţei; Legea expansiunii; Legea morală din noi. 284

Dacă primele două legi au un pronunţat caracter socio-instituţional, iar despre următoarele trei se poate spune că în anumite perioade au deţinut un rol de prim rang în istoria omenirii, cu toate că ele ar trebui lăsate să regleze în continuare viaţa vegetală şi pe cea animală, cea de-a şasea lege este eminamente umană. Asta pentru că în sine natura nu este nici bună, nici rea. Ea este, deci există pur şi simplu, mai presus de voinţa, judecăţile, dorinţele şi clasificările omului. Toate necuvântătoarele îi sunt inferioare omului în plan logico-raţional (avantaj relativ pentru acesta), dar îi sunt superioare prin necunoaşterea păcatului şi prin legăturile strânse cu mediul natural căruia îi aparţin. Prin urmare, pentru a înregistra acel salt valoric de care vorbeam mai sus, istoria va trebui să aşeze Legea morală din noi la baza noului său edificiu. Spuneam că cea de-a treia componentă a sistemului filosofic burnarian o reprezintă moartea, în înfricoşătoarea ei postură de negatoare şi distrugătoare a vieţii. Moartea nu este altceva decât inserţia neantului în lumea viului, canalul infinit multiplicat în timp şi spaţiu, prin care neantul caută în fiecare clipă să-şi afirme stăpânirea dizolvantă şi sterilizantă asupra viului aflat sub povara strivitoare a timpului rău. Cu toată atotputernicia afişată de moarte şi neant, este vorba totuşi de o atotputernicie limitată în timp şi spaţiu. Din următoarele motive: 1) Genesa biblică ne spune că viul Dumnezeu a creat lumea şi viaţa din nimic. în pofida opoziţiei formulate de către Lucretius Carus în faimosul dicton: Ex nihilo nihil(Din nimic nu apare nimic), este cât se poate de rezonabil şi de liniştitor pentru noi să admitem că marea lucrare a-nceputului s-a înfăptuit fie prin smulgerea efectivă a existentului din braţele golului primordial, ceea ce echivalează cu o categorică şi definitivă îngenunchere a neantului sedus de trufia atotputerniciei nelimitate, fie că văzutele şi nevăzutele, în cutremurătoarea lor măreţie şi armonie, au apărut din preaplinul Marelui Arhitect, ceea ce iarăşi dovedeşte că El este mai dinainte de toţi vecii şi că de la El izvorăsc toate şi-n El îşi regăsesc liniştea preexistenţei. Dar poate că la început a fost doar haosul, înspăimântătorul părinte al nimicului, care este de presupus că se autoregenerează fără a se teme de tertipurile morţii, căci însăşi moartea în relativa ei atotputernicie se simte de prisos în regatul încremenit al inexistentului, motiv pentru care ea şi-a luat tălpăşiţa înspre lumea viului, unde nu-şi mai vede capul de atâta treabă. Dar cum poţi să cuprinzi cu mintea un ceva inform, neatins de căldură şi lumină, neordonat în timp şi spaţiu? Iată de ce filosofii antici s-au arătat cumplit de dezorientaţi şi neputincioşi în faţa unei alternative care depăşeşte nu doar graniţele priceperii umane, ci şi pe cele ale fanteziei: „De ce mai degrabă există ceva decât nimic?” se întrebau grecii. Şi în această necuprinsă dezordine a haosului iniţial, la un moment dat – dar cine poate spune cu câte cvadrilioane de ani în urmă? – a apărut un prim semn care a cutremurat genunile. Era semnul Absolutului, al voinţei divine de a fi, era primul fior al mişcării ordonate şi ordonatoare, căci concomitent cu porunca de-a se face lumină – Cuvântul întrupându-se, astfel, în formă şi esenţă -, Atotputernicul a strunit haosul cu zăbala timpului şi frâul spaţiului, adică a purces la plămădirea materiei şi zămislirea universului. Numai El putea s-o facă, întrucît El este cauza acauzată, El care – după inspirata formulare a lui Nicolaus Cusanus – este cel mai mare cerc cu cea mai mică curbură, adică cercul infinit care se confundă cu linia dreaptă. 2) Marele eveniment din urmă cu 2000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu s-a în285

trupat Om şi a luat asupa Lui toate păcatele lumii, a coincis cu o serie de miracole, toate uluitoare şi toate înfăptuite pentru a-Şi dovedi măreţia misiunii Sale divine. Căci dacă mai persistă ceva dubii în această privinţă, trebuie s-o spunem cât se poate de răspicat că venirea Fiului pe pământ nu a fost un gest gratuit şi necugetat. Dimpotrivă, actul acesta făcea parte integrantă din măreţul plan divin al revenirii oamenilor, prin extensie a întregului pământ, la starea de puritate şi armonie de dinaintea comiterii păcatului originar. Ori, e clar, revenirea la perfecţiune nu era o sarcină obişnuită, care putea fi încredinţată oricui. Ea nu putea fi demarată, chiar în condiţiile în care cunoaşterea desăvârşirii este o chestiune de timp, decât de Dumnezeul întrupat în Om perfect... Cea mai înfricoşătoare dintre minuni este cu siguranţă cea a înfrângerii morţii, respectiv cea a propriei Sale învieri la trei zile după crucificare. Faptul acesta a demonstrat fără putinţă de tăgadă că viaţa şi moartea I se supun doar Atotputernicului şi că noi toţi cei care vom merge pe urmele Mântuitorului, printr-o necontenită şi neobosită renaştere moral-spirituală, putem spera în răsplata învierii. N.B. în Presa copacilor, Ion Burnar ne asigură că „moartea a murit demult”... 3) Răsplata promisă drepţilor şi ascultătorilor nu este nicidecum o amăgire ori o ficţiune. Cu adevărat ei vor intra în împărăţia celestă, unde nimic din ce este rău nu va avea acces, nici măcar timpul care ne marchează şi ne provoacă atâta suferinţă. De menţionat că în pofida eforturilor depuse până în prezent de înţelepţii şi savanţii veacurilor scurse, moartea n-a admis să-şi dezvăluie nimic din taina ei înspăimântătoare, nici să facă paşi înapoi din realitatea viului pe care o stăpâneşte cu străşnicie. Ceea ce dovedeşte că tainele vieţii şi morţii nu sunt de nasul omului, cu toate fumurile sale de atotştiutor... Revenind la poezia lui Ion Burnar, să notăm că moartea este amintită în versurile sale, însă nu cu o frecvenţă obsesivă, ceea ce ar reflecta teama de moarte, ci cu liniştea şi înţelepciunea întrucâtva fatalistă a ţăranului care ştie prea bine că noi cu toţii trebuie să murim. Tocmai aici viaţa omului se deosebeşte de cea a necuvântătoarelor: Omul are conştiinţa morţii sale inevitabile, şi datorită acestui fapt esenţial, viaţa sa devine existenţă! Dar nu-i totuna cum mori. Dacii erau de temut în bătălii pentru că sfidau moartea, ţăranii ştiu să moară pilduitor întrucât acceptă această realitate implacabilă şi cu vocaţia uniformizării, în timp ce unii ar fi bine să mediteze mai mult şi mai des la faimoasele versuri eminesciene: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Exact lucrul acesta îl face Burnar, când ne anunţă în Elegie pentru când voi fi foarte fericit: „Am învăţat mai mult să mor decât să trăiesc”! O asemenea învăţătură nu strică nimănui în aceste vremuri nestatornice, când „pământul mai stă cu picioarele pe pământ” (Loc pentru pian), când „se văd cu ochiul liber neutronii” (Pledoarie pentru nelinişte) şi când „centrala nucleară-şi exprimă/ regretul că nu m-a ajutat într-o acţiune” (O noapte poetică). Dar nu-i de-ajuns de-atâta. Mai trebuie să-nvăţăm că asemenea binelui şi răului care coexistă în noi, naşterea şi moartea, respectiv viaţa şi moartea la fel coexistă: „mă nasc în fiecare zi/ şi mor în fiecare zi” o spune poetul în Certificat de existenţă, pentru ca în Foaie verde despre moartea ţăranului, să afirme cu o vizibilă tentă umoristico-ludică: „m-am întors acasă am murit din nou (oficial)/ am înviat în zori (neoficial)”. 286

N.B. La vremea lui, Eminescu afirma cu gravitate în Epigonii:„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte...” Tot o tentă melancolico-ludică se degajă din volumul de versuri, în care „baba cu coasa” apare „mult prea plictisită”.

A3.Limbajul

Din cele relatate până în prezent rezultă că nu-i deloc uşor a scrie versuri bune şi că poezia poate fi analizată din diverse unghiuri artistice, funcţie de caracteristica vizată. Negreşit că toate elementele evidenţiate în paginile anterioare, precum şi altele doar amintite, contribuie în subtila lor înlănţuire la realizarea unei poezii valoroase. Dar adevărata piatră de încercare a poetului este limbajul întrebuinţat. Aici, în găsirea cuvântului potrivit şi în asigurarea fluenţei şi muzicalităţii frazelor, se învederează arta cuvântului la scriitori în general, la poeţi în mod special. întrucât limbajul semnifică procesul de comunicare a ideilor şi sentimentelor prin intermediul limbii, iar limbajul artistic – ne spune dicţionarul – este o modalitate de comunicare specifică artei, se subînţelege că analiza unei opere nu trebuie să piardă din vedere toate acele mijloace de exprimare prin care autorul se adresează simţirii noastre într-un mod atât de distinct, încât adeseori el avansează spre netă singularizare. Fireşte, când fac această afirmaţie nu-i am câtuşi de puţin în vedere pe acei condeieri care caută cu orice preţ să iasă în evidenţă prin mijloace şocante, adeseori scandalos de şocante şi doar atât, ci mă gândesc la adevăraţii artişti, preocupaţi până la obsesie să-şi împărtăşească gândurile şi frământările sufletului în formele cele mai captivante, şi astfel, implicit să contribuie la îmbogăţirea limbii. Se ştie, de altminteri, că limba se comportă la fel ca un organism: pe de o parte au loc asimilări de neologisme şi sinonime din limbile cu care ea (limba respectivă) vine în contact, ceea ce duce la îmbogăţirea fondului său lexical, pe de altă parte se constată o necontenită schimbare a a sferei semantice a cuvintelor mai vechi: fie o reducţie a sferei lor, dar fără ca aceste cuvinte să dispară cu totul, fie o redinamizare a unora dintre ele (limba română modernă cunoaşte un proces de recesiune a slavonismelor, turcismelor şi grecismelor, precum şi unul de reromanizare), fapt care a condus la o mai mare elasticitate a unora dintre cuvintele vechi. Eminentul cărturar Gheorghe Bulgăr apreciază nu doar neologismele romanice care au contribuit la îmbogăţirea sinonimică a limbii române, ci şi arhaismele şi regionalismele, despre care este convins că „joacă un rol activ în ansamblul mijloacelor de comunicare, de potenţare a stilului, ca elemente indispensabile de datare şi localizare a acţiunii”. (Prefaţă la Dicţionarul de sinonime, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1972). După părerea unor reputaţi cercetători (Şăineanu, Lombard, Guillermou), citaţi de Gheorghe Bulgăr, forţa de asimilare a limbii române este mai mare decât a limbilor romanice occidentale. Tot Gh. Bulgăr este de părere că „Fondul latin din limba română s-a amplificat sub raportul sinonimiei cu termeni primiţi succesiv din limbile slave, din turcă, greacă, maghiară, iar în ultimele două secole un număr enorm de neologisme ro287

manice a reînnoit domeniul lexicului nostru, apropiindu-se tot mai mult de limbile romanice apusene”. Care au fost principalele canale care au favorizat pătrunderea neologismelor romanice în limba română, unde s-au impus definitiv? La început presa occidentală, îndeosebi cea franceză, apoi o contribuţie substanţială la acest important proces de modernizare a limbii şi culturii noastre, după perspectivele înnoitoare deschise de Şcoala Ardeleană, şi-au adus-o traducerile, şcoala şi teatrul. De menţionat că şi oficialităţile sprijineau uneori, prin dispoziţii speciale, înnoirea limbajului tehnic şi a celui administrativ. Şi fiindcă tot am pomenit de limbajul tehnic, să subliniem, cu deosebire în epoca modernă, predilecţia termenilor abstracţi înspre sinonimie şi a celor tehnici spre monosemie, faptul explicându-se prin sensul foarte precis al termenilor din a doua categorie. Cu toate că îmbogăţirea limbilor prin sinonime este un lucru evident, totuşi, au fost într-o anumită epocă lingvişti care ba negau existenţa şi rostul lor, ba le preziceau dispariţia prin concurenţă, întrucât le considerau „un lux intolerabil în limbă”. Părerea lui Eminescu în această chestiune este cât se poate de fermă: Departe de a considera sinonimele un lux, dimpotrivă, el le apreciază ca fiind „o adevărată avuţie a limbii”! Pe aceleaşi poziţii progresiste s-a situat şi Ioan Slavici, prietenul şi colaboratorul lui Mihai Eminescu, precum şi B.P.Hasdeu, care în Prefaţa la marele său dicţionarEtymologicum Magnum Romaniae, întreba cu uimire şi mândrie: „Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru însuşirea care trebuie să fie mândria unui popor: voinicie, vitejie, bravură, eroism?” Indiscutabil că scriitorii au un rol esenţial în procesul de expansiune semantică a cuvintelor vechi şi în valorificarea literară a regionalismelor, şi astfel – ne încredinţează Gh. Bulgăr – „prin opera lor, sfera sinonimiei s-a extins foarte mult”. Şi tot el precizează în continuare: „un registru vast de termeni populari şi regionali s-a instalat definitiv în limbă prin Creangă, Coşbuc, Slavici, Sadoveanu, Goga, încât opera lor este înţeleasă azi fără nici un glosar, pentru că ortac, merinde, ţâră, mâţă, copârşeu, bolund, hram apar în scrierile de circulaţie. Sadoveanu recomanda (în urmă cu aproximativ şapte decenii, n.n.) să se trimită opera lui Creangă în Bihorul îndepărtat fără nici un glosar: vocabularul este aproape identic acolo ca acela al humuleşteanului”. Aflăm, de asemenea, că două sunt direcţiile esenţiale de evoluţie a sinonimelor româneşti, proces care se continuă şi în zilele noastre: 1) Spirit critic în asimilarea noutăţilor; 2) Efort constructiv în valorificarea nouă a tezaurului istoric al limbii. Cum baza raţională a sinonimiei este polisemantismul sau „pluralitatea mijloacelor expresive” (Ch. Bally), noi, românii nu putem să nu fim mândri de acest formidabil instrument de comunicare care este limba noastră, despre ea Alf Lombard spunând că este „foarte bogată în sinonime” şi că „pentru lexicograf prezintă anumite uşurinţe pe care nu le oferă franceza”. Iar L. Şăineanu era de părere pe la 1887 că „numai limba spaniolă ne întrece în bogăţia expresiilor şi metaforelor”. Regretatul v.R.Ghenceanu era pur şi simplu surprins de uşurinţa cu care Ion 288

Burnar „stârneşte metafore şi sugestii semnificative din cuvinte şi realităţi ce par comune şi întâmplător alăturate”, precum şi de inventivitatea lexicală, cadenţa lirică firească, libertăţile de expresie sau de „densitatea verbală a versului său”, datorită cărui fapt – ne spune în continuare criticul – „Cuvintele sunt chemate de poet să se alcătuiască în metafore cu uşurinţa cu care vorbeşte”. Gheorghe Glodeanu, la rândul lui, după ce subliniază ludicitatea lui Ion Burnar şi „maniera parodică în care poetul concepe lucrurile”, căci – ne înştiinţează distinsul profesor şi critic – „în viziunea lui Ion Burnar, arta se naşte prin amestecul tragicului cu comicul, al sacrului cu profanu”, conchide că poetul nostru „este un boem ce şi-a asumat din plin vârsta postmodernă a artei” şi al cărui principal procedeu tehnico-poetic este pastişa. Cu ludicitatea lui Ion Burnar este de-acord şi criticul Augustin Cozmuţa, atunci când scrie despre „tonul meditaţiei”, care lui îi apare „când solemn şi grav, cu ritm de odă sau elegie (...), când hâtru şi ludic...” în plus, Augustin Cozmuţa insistă ba pe „versul concentrat” al lui Burnar, „mulat însă de fiecare dată pe o situaţie cu caracter anecdotic”, ba pe „structura ambiguă, în genere demitizantă” a poeziei acestuia, ba pe „formularea contradictorie”, care – după părerea criticului – „ia aspect de paradox al realităţii şi gândirii”, ba pe modurile de existenţă ale poeziei Burnarului – parafraza, glosa şi adnotarea liberă, din care decurge cu necesitate caracterul atotcuprinzător al concluziei sale finale: „Construcţia versului, dar mai ales a poemului metaforă, îşi are sorgintea într-o ambiguitate funciară, cultivată cu ştiinţă de către autor, efectele fiind căutate, în ciuda aparenţei uneioralităţi a frazării, despre care pomeneşte criticul Laurenţiu ulici, care descoperă la Ion Burnar << o poezie de angajare reflexivă în problematica realităţii imediate>>”. 2.2.2.Elemente de construcţie în poezia lui Ion Burnar

Se impun atenţiei cititorului următoarele trei elemente principale de construcţie: metafora, ironia şi ludicitatea.

B1.Metafora

Poate că după epitete, metaforele sunt figurile de stil cel mai frecvent utilizate de către poeţi, graţie capacităţii lor de-a sugera sensuri noi unui cuvânt, unei imagini poetice, ba chiar unei întregi poezii. Cum versurile lui Ion burnar sunt „simple, lipsite în genere de podoabe stilistice” (Augustin Cozmuţa), metaforele utilizate de către poet pentru îndesirea şi îmbogăţirea mesajului transmis citorilor, nu sunt doar binevenite, ci de-a dreptul indispensabile, aidoma unor arcade care conferă construcţiei deopotrivă rezistenţă şi grandoare. Căci asupra caracterului metaforic al poeziei lui Burnar au căzut de acord absolut toţi comentatorii operei sale: Alexandru Condeescu sublinia în Luceafărul din 1982 „recursul la metafora lirico-ironică”, Augustin Cozmuţa aminteşte de construcţia versului, „dar mai ales a poemului-metaforă”, iar v.R.Ghenceanu se arată realmente surprins de uşurinţa cu care Ion Burnar „stârneşte metafore şi sugestii semnificative din cuvinte şi realităţi ce par comune şi întâmplător alăturate”. 289

Spre exemplificare, iată poezia Cotidiană din volumul Memorandum liric, o veritabilă cascadă de metafore şi comparaţii: „Şi strada/ ca o bucată de ziar căzută sub ochii noştri/ Cineva ne-mpuşcă prin/ ferestrele literelor/ şi strada-i deodată o flamură roşie/ material pentru îmbrăcămintea copiilor/ Strada/ locul în care murim frumos/ ca nişte chei într-o legătură/ găsită în iarbă”. Sau O zi poetică din volumul Viaţa la ţară cu şi fără Tănase Scatiu: „Azi n-o să fiu don quijote/ nici ministru nici cărturar nici sapă de lemn/ o metaforă te poate scuti/ de toată prostia omenească/ îţi aduci contribuţia/ la colorarea lentilelor lui spinoza/ şi unde stâlpi vei avea nişte crini/ unde se-aude simfonia a Ix-a/ numai trebuie avut grijă de cal/ un oraş e cu atât mai înfloritor/ cu cât abatorul duhneşte mai tare”. Tot o reuşită metaforă este poezia Idilică din volumul...aici Provincialul!...aştept metropoliţii!: „Democraţie/ minge dictatorială/ o gaură neagră/ între nişte poli/ care ce unde când/ şi cum/ un gheţar de foc/ bântuie globul global/ în căutarea unui om/ care să-l astâmpere”.

B2. Ironia

La fel ca metafora, ironia bântuie şi însufleţeşte întreaga poezie burnariană. Dacă în parodia Săracă inima mea, ironia ia chipul prelungit al unei succesiuni alambicate de evenimente cotidiene, jocuri de cuvinte şi fantezii: „un cântec trist/ o lume la fără frecvenţă/ şi inima cu care-o să dau de dracu/ o ultimă prăjitură de casă/ câteva istorii trase la indigou/ şi nişte bună ziua spânzuraţi de limbă/ o coasă apoi fără stăpân/ câţiva neuroni cam obraznici/ şi-o declaraţie de veşnică iubire/ în sfârşit un somn mic burghez/ câteva minute-n care/ nu se-ntâmplă nimic/ în afara unor accidente de circulaţie/ iar înainte să mor de fericire/ trupul meu drept încheiere de frază/ spre disperarea scribilor de mai târziu”, în Ah poesia ironia ţinteşte „Fata bătrână care te povesteşte/ la toată lumea c-o iubeşti”, pentru ca în Leprosul vorbeşte, ea să fie invadată de tonul moralizator al regretului şi compătimirii: „Toată copilăria/ cu munţi dealuri şi câte-o cărare/ cu spini/ uneori un şarpe nedumerit/ mă-ntreabă ceva de grădina raiului/ mai trec un deal un munte/ pe elitrele fluturelui/ încă un şarpe spre completarea/ decorului/ vai de copilăria ta/ bâzâie avionul bărzăunului/ vai de copilăria ta/ morişca morii de hârtie/ totul se macină toţi mă macină/ să nu rămână de prisos cineva/ pune iaduri cu clopoţei/ la căpătâiul unui copil în faşă”. Desigur, ironia cu toate uneltele ei însoţitoare, nu este o invenţie a vremurilor noastre. Este de presupus că ironia s-a impus ca instrument eficace de lucru în vorbire, de îndată ce omul a ajuns să stăpânească graiul şi gândirea articulată (Se ştie că omul este definit, printre altele, şi ca singurul animal care râde şi că gândirea se articulează în cuvinte!), iar în scris de îndată ce literaţii – unii din prudenţă, alţii din ataşament faţă de noile forme de exprimare – au început să întrebuinţeze din plin paleta largă a comicului, de la ironia fină până la sarcasmul necruţător. Literatura universală nu duce lipsă de valoroşi exponenţi ai comediei, ironiei şi sarcasmului, modalităţi generoase de biciuire fără milă a moravurilor omului şi a societăţilor construite de el, precum: Aristofan, Apuleius, François Rabelais, Molière, Nikolai Gogol, Anatole France, John Galsworthy, Anton Cehov, Caragiale, pentru a numi 290

doar câţiva dintre acei corifei care au ridicat umorul şi satira la rangul de mare artă. Ion Burnar, la rândul lui şi în condiţiile specifice postmodernismului, foloseşte cu succes armele de atac ale ironiei (blândă doar în aparenţă), după cum lesne putem să ne dăm seama din deja citita poezie O zi poetică: „...un oraş e cu atât mai frumos/ cu cât abatorul duhneşte mai tare”, ori chiar din titlul unora dintre volume (Gâlceava scopului cu mijloacele,...aici Provincialul!...aştept mitropoliţii!), cel de-al doilea volum citat, de altminteri, deschizându-se cu dedicaţia ironic: „Cu modestie, se dedică Mie”.

B3. Ludicitatea

în mult mai mare măsură ca alţi critici şi comentatori, profesorul Gheorghe Glodeanu insistă asupra caracterului ludico-parodic al poeziei lui Ion Burnar. Iar poetul, conştient de încărcătura culturală a jocului la care se pretează, nu doar că „ni se înfăţişează ca un veritabil homo ludens” (Gh. Glodeanu), dar în volumul intitulat polemic...aici Provincialul!...aştept metropoliţii!– ne spune tot Gh. Glodeanu – oferă cititorului „o veritabilă comedie a literaturii, unde poetul îşi asumă rolul bufonului”. Literatura universală cunoaşte mai multe comedii celebre – adevărate monumente ale criticii şi ironiei, ce vizează moravurile detestabile ale omului din totdeauna şi de pretutindeni (Divina Comedie a lui Dante, enorma Comedie umană balzaciană, Comedia modernă a lui John Galsworthy, Comedia lumii nordice, elaborată de suedezul Hjalmar Bergman), dar înregistrează extrem de puţine cazuri de comedii în care însuşi autorul face pe bufonul. Poate că cel mai notoriu exemplu de acest fel din literatura universală îl constituie François villon, remarcabilul poet înhăitat până la moarte cu hoţii şi prostituatele şi care – condamnat la moarte prin spânzurătoare din cauza înjunghierii notarului pontifical Ferrebouc de către un prieten de chefuri de-al său – în stilul său inimitabil, face haz de necaz, după cum glăsuieştePatruversul: „Eu sunt François – şi d-aia-s breaz!-/ făt din Paris lângă Ponthoise./ în ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage curul la necaz”. Fireşte, Ion Burnar îşi afirmă predispoziţia culturală spre ludic în multe dintre poeziile sale. voi cita doar Apărarea de poezie din volumul Memorandum liric: „Să te scoli să te-mbraci să dai drumul la radio/ asta ca rugăciune de dimineaţă/ uşa după tine apoi Amin confirmat/ scările scările scările/ şi toată ziua la grupurile sociale/ cu surâs de înger pe faţă/ scările scările-napoi/ la partitura mai uşoară a foilor de varză/ să te culci să caşti să adormi/ a mai trecut o zi fără pian”, precum şi Lecţia de botanică (vol. Gâlceava scopului cu mijloacele), despre care Gheorghe Glodeanu afirmă că „sub geniul ludic al artistului, Mioriţa se transformă într-o banală Lecţie de botanică, păstrându-şi însă metrul popular şi forma exterioară a celebrei balade”: „Trei păcurărei trei fraţi pătaţi/ se cobor să-nalţe muntele mai tare/ aripa furnicii cât un fier de plug/ mai jos de iarbă nimeni margini are/ trei pământuri într-un singur fluier/ unu-i cerenţel altu-i păducel/ celălalt nimic numai voinicel/ încă n-au ajuns unde vor ajunge/ roua şi cenuşa inima-s la fel/ pus-am la cap fluieraş de fag/ şezum şi plânsem şi văzui că-i bine/ tot coborând să crească muntele/ cum vremurile dinspre cel ce vine”. 291

2.2.3.Efectele rezultate din construcţia poeziei lui Ion Burnar

Principalele efecte rezultate de construcţia poetică sunt: fluiditatea, simplitatea şi sobrietatea, iar esenţialitatea este efectul suprem, la care tinde întrega înzestrare a poetului, inclusiv lirismul, o adevărată canava artistică pe care el îşi brodează mesajul transmis cititorilor.

C1. Fluiditatea

Poezia lui Ion Burnar are o fluiditate firească, neforţată, care închide în sine ritmul şi cadenţa, în vederea unei deschideri totale către cititorii familiarizaţi cu producţiile postmoderniste. Fluiditatea se menţine chiar şi atunci când poetul reuşeşte să ne surprindă până în vecinătatea nedumeririi şi a derutei cu ambiguitatea pe care o cultivă, cu naturaleţea trecerii de la o idee poetică la alta şi cu insistenţa cu care – în interiorul aceleiaşi idei sau imagini poetice – el alătură paradoxurile. Spre exemplificare, iată poezia Tratat de aristologie din volumul omonim, care are darul să impresioneze prin cuceritoarea împletire dintre fluenţă şi simplitate, în curgerea lor netulburată spre esenţialitate: „Mătura din faţa uşii/ pentru că umileşte toate-ncuietorile/ casa/ unde academiile umblă pe vârfuri/ să nu tulbure sufletul/ mamă/ am mai învăţat o literă/ un ceas fără minutare/ nici arată ora/ nici că se opreşte/ şi cucul/ care mă trage de limbă despre vreme”.

C2.Simplitatea şi sobrietatea

Ambele componente se articulează pe lejeritate, iar lejeritatea este consecinţa promovării versului alb şi a libertăţii pe care Ion Burnar şi-o asumă în sfera grafiei, prin totala renunţare la semnele de punctuaţie (până şi numele proprii sunt grafiate cu litere mici). în pofida acestei lejerităţi în alcătuirea versurilor, poetul se arată atât de zgârcit cu mijloacele de expresie, încât cititorului neavizat îi crează impresia unei sărăcii de exprimare care avansează înspre rudimentaritate. Numai că fineţea internă rezultă tocmai din acest permanent efort îndreptat spre simplitate, căci – aşa cum spuneam mai sus – simplitatea este calea sigură ce duce la esenţialitate. Poezia Nu din Tratat de aristologie este o dovadă concludentă în acest sens: „Dar nu/ eu nu vreau să fericesc/ viaţa/ cu visele mele/ cel puţin nu/ înaintea oaselor mele/ rămâie acolo goală/ cu rânjetul ei/ amirosind a parfumuri/ fără viaţă”.

C3.Esenţialitatea şi umanismul

visul oricărui om de cultură este să ajungă în miezul lucrurilor, pe care apoi, cu mijloacele ce-i definesc stilul, să-l facă cunoscut cititorilor. Iar străduinţa pe această direcţie trebuie să se intensifice, întrucât prognozele din zilele noastre estimează că societăţile viitorului vor fi de tip postindustrial, cu un tot mai pronunţat caracter info-cultural. Este de presupus că într-un asemenea cadru conceptual-educaţional, se vor impune două curente: 1) Informatismul, un curent filosofic cu faţada empirico-pragmatică, dar cu un 292

substrat metafizic de-o uluitoare profunzime; 2) Esenţialismul sau vectorul conceptual-atitudinal, care va îndeplini o dublă misiune: a)în plan ştiinţific el va stabili noi şi binevenite punţi de legătură între disciplinele tot mai înguste (la limită, specialiştii – după cum se poate întrevedea de-acuma – vor şti totul despre nimic!); b)în plan social, el va proceda la reconsiderarea omului, astfel că acesta va fi văzut ca o esenţă (valoarea care se autovalorifică), iar nu ca o parte neînsemnată (un simplu număr) dintr-o colectivitate. Dar până atunci, trebuie să luăm aminte la părerea întemeiată a lui Hermann von Keyserling, deloc măgulitoare la adresa actualelor civilizaţii din Est şi vest: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc!” în ceea ce priveşte poezia lui Ion Burnar, lesne se observă în volumele de maturitate, îndeosebi în Tratat de aristologie, eforturile depuse înspre esenţializare, adică spre acea concentrare în exprimare, când poetul – prin renunţarea treptată până şi la puţinele ornamente din poeziile anterioare – caută, şi din fericire chiar reuşeşte, să evoce din ce în ce mai mult, în tot mai puţine cuvinte. Ceea ce demonstrează şi pe această cale că Ion Burnar îşi foloseşte toate resursele spirituale în căutarea acelor cuvinte miraculoase, sau mai exact a acelui cuvânt ce exprimă adevărul, cuvânt căutat cu insistenţă de toţi făuritorii de frumos. Iar umanismul producţiilor artistice nu este o modă dictată de un curent sau altul, aşa ca prodigiosul umanism al Renaşterii sau ca Neoumanismul german, ci este o neîncetată dăruire în folosul semenilor, atâta timp cât sensul lui se statorniceşte prin subtila îmbinare dintre armonie şi fraternitate. Căci scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: „De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie...” Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor. umanismul lui Ion Burnar este pretutindeni prezent în poezia sa: în nedezminţitul său ataşament faţă de ţărani (în concepţia sa singurii aristocraţi ai României), după cum o afirmă atât în Balada omului simplu: „Stau în mijlocul vostru/ ca un turn cu ceas/ la care-n graba voastră/ nu vă uitaţi deloc/ doar într-o dimineaţă/ de nu mai sunt la locul ştiut/ auziţi cum bate-n pieptul vostru/ o inimă mai puţin”, cât şi în O zi din viaţa la ţară: „...un ţăran, adică eu, scrie versuri/ despre alt 293

ţăran care trage tăcut/ cu ultima lui sapă lut peste el/ şi mă lasă singur deodată”; în cinstirea istoriei acestui popor de la nord de Istru „ce nu discută cu nemurirea/ decât prin suliţele grâului/ el ştie toate limbile pământului/ care au la bază limba albinelor/ oamenii lui/ urcă şi coboară pe scara istoriei ( Extemporal cu Herodot), vrednic popor de ţărani, al cărui plug îl asigură în Planeta grâu că-i nemuritor; în dorul după locurile şi vremea copilăriei, dar şi satisfacţia de-a aparţine renumitei zone a Maramureşului, cu oameni fără pereche şi cu artişti de talia fraţilor Petreuş, a Tatianei şi a lui Mitruţ Fărcaş: „Noaptea apicotind pe-o ceteră/ şi zongora cu capul pe arcuş/ până nu vin din urmă zorii/ să-mi aducă visele pe sus/ ţine-mă de mână clipă ne-nvăţată/ la geamul strunelor Fraţii Petreuş/ colinda nu-i gătată doamnă noapte/ cât Titiana-i printre uşi/ mai adă-mi dealurile acasă/ pe guba lui Mitruţ Fărcaş/ că frig mi-e Doamne, făr-o hoare/ cum nunţii fără un nuntaş/ şi când a şi şi-a şi şi-a şi/ Dumnezeu mă-nburde-n rai/ tot cu stele logostele/ dimineaţa tot dragele mele (Orchestra fără somn).

3. Concluzii

Ca fiu al Maramureşului, zonă renumită prin frumuseţea reliefului, persistenţa tradiţiilor şi coloritul limbajului, Ion Burnar îşi afirmă descendenţa nobiliar-ţărănească nu doar prin naştere, ci şi prin poezia sa. Părerea lui Nicolae Goja despre Ion Burnar şi poezia lui este că „are patos ca Ioan Alexandru, irizaţie folclorizantă precum Ion Iuga, lumina mioritică a lui Lucian Blaga, retorica poeţilor ardeleni răsculaţi, fatalism de sorginte ţărănească, dar şi ironia secolului pierdut xx”. într-adevăr, câte nu găsim în poezia burnariană? Găsim expresia cărturărească „urbi et orbi”, laolaltă cu „elementul cosmic” şi „meridianul Greenwich”, dar şi cu arhaicul „tălăngi” (Satiră duhului meu); găsim în Cimitirul vesel asociaţii de cuvinte aparent antinomice, aşa ca ruga îndreptată de poet către părinţii săi, în cazul în care au ajuns lângă străbuni, ca să se roage pentru el „să mă ierte/ pentru păcatul/ de-a mai plânge/ câteodată”; găsim, de asemenea nenumărate neologisme (ireproşabil, imprudent etc.), dar şi expresii matematice (pi er pătrat) sau concepte de mare rezonanţă în fizica modernă, cărora poetul, parcă niţel pus pe ghiduşii, le vine de hac, În grădina lui Ion, unde consatată cu seninătate că nucile de cocos „relativizau atomii de pământ”. Nu lipsesc anglicismele: body-guard, company etc., şi nici franţuzismele intenţionat forţate, aşa ca trezenteresant, că doar ca specialist în limba franceză, nu la lăsat inima lui burnărească să nu vină în întâmpinarea nevoilor acelor concetăţeni, ce caută cu încăpăţânare rizibilă să îmbrace în haine româneşti nişte termeni străini, fără să se ruşineze că limba română le pune la dispoziţie cuvinte cu vechi state de serviciu pe aceste meleaguri. Chiar mie mi s-a întâmplat să constat că în anumite medii se utilizează sintagma format letric în loc de scrisoare, misivă, epistolă sau răvaş, cu toate că el nu figurează în dicţionarele româneşti actuale. Dar poate că respectivii vor reuşi să-l includă, şi astfel – speră ei – vor contribui cu ceva la îmbogăţirea limbii române... Cu alde ăştia cred c-ar fi nimerit să se procedeze ca în acea poveste românească cu flăcăul ce pleacă la studii în străinătate, iar la întoarcere în ruptul capului nu–şi mai aduce aminte de uzualele cuvinte româneşti greblă sau furcă. însă ele îi revin 294

la iuţeală în memorie, după ce unul mai poznaş calcă pe greblă întru-un asemenea mod încât coada greblei să-l pocnească zdravăn în cap pe falsul uituc. „Fir-ar a dracului de greblă!” înjură acesta cu năduf, şi e de presupus că de la acea păţanie, el na mai avut nevoie de stimuli externi pentru a-şi reaminti limba noastră veche şi înţeleaptă... Ei bine, dacă asta poate fi o consolare pentru noi, astfel de intruziuni se constată şi în alte limbi. Să luăm de pildă cuvântul gentleman, atât de des întrebuinţat în limba engleză, ba chiar şi în altele. Dacă la început prin gentleman se desemna un membru al societăţii britanice care poseda un blazon şi avea o proprietate funciară, mai târziu prin gentleman a fost desemnat omul distins, manierat , bine crescut şi curtenitor cu femeile. Deci la început, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai nici un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot aşa, dacă spuneai despre cineva că nu este gentleman, nu era o insultă, ci doar o informaţie. Sau după cum cu justeţe notează filologul şi scriitorul C.S.Lewis, pe-atunci nu era nici o contradicţie în a spune despre un oarecare John că este un gentleman mincinos. Pe când acum, a numi pe cineva cu acest sens nou şi rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă nicidecum a da informaţii despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot aşa, a nega că cineva este gentleman în noua accepţiune a cuvântului, înseamnă pur şi simplu a-l insulta! Prin urmare, opinează C.S.Lewis, când un cuvânt încetează să mai fie un termen descriptiv şi devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci comunică doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect. După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut şi concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor. Concluzia lui Lewis este că după rafinare cuvântul gentleman a devenit complet inutil, şi asta deoarece în engleză şi în celelalte limbi unde el s-a oploşit, există suficiente cuvinte care să exprime admiraţia noastră faţă de ţinuta şi comportamentul cuiva. Pentru asta nu era nevoie de un termen în plus! Dar, mă rog, nu în chip asemănător stau lucrurile cu descurcăreţul din limba română?!... Revenind la poezia lui Ion Burnar, constatăm că ea nu duce lipsă nici de întrebări cu tâlc filosofic: „Oare cum arată/ Cel ce nu se-arată” (La căpătâiul somnului), ceea ce ne duce cu gândul la celebra întrebare a lui Nichifor Crainic: „Dar unde sunt cei care nu mai sunt?”, nu duce lipsă nici de expresii cu mare efect stilistic: „trestie afirmativă” (O vorbă bună) sau „un văzduh subţire ca o lamă” (Fuga din tablou), dar nu duce lipsă nici nici de expresii tari, care seamănă ca două picături de apă cu înjurăturile sadea: „grijania grijaniei de drum” (Mama), ori „Fir-aş să fiu eu al dracului de om” (Loc pentru pian). Doar câteva cuvinte despre lirica şi lirismul lui Ion Burnar. Poezia sa nu este lirică în sensul clasic al cuvântului, după cum nu este eminamente filosofică, sau ludică, sau ironică. Ea are din toate câte puţin, taman atât cât îi trebuie echilibrului lăuntric ca să-şi menţină nealterată supleţea şi vigoarea, iar prin aceasta identitatea. Chiar dacă poetul se simte necontenit ispitit de jocul amestecului şi al aglomerării de imagini, amestecul este atât de bine drămuit după reţetele esoterice ale harului, încât asperităţile şi ambiguităţile dispar cu totul atunci când cititorul îşi 295

învinge reţinerea faţă de postmodernism şi consimte să fie purtat de şuvoiul burnarian înspre limanul înverzit al desfătării artistice. Fiind întreaga poezie a lui Ion Burnar nu doar jucăuşă şi mereu pusă pe şotii (fondul ei grav se nutreşte cu adorabile neseriozităţi!), ci şi jucătoare în sensul că-i oricând dispusă să dărâme mituri şi tabu-uri (şi chiar o face!), nici lirica sa nu se lasă mai prejos. * Poezia Orchestra din somn, de pildă, se dovedeşte încântător de ireverenţioasă faţă de poza clasică cu nelipsita liră în mâinile poetului declamator, şi în acest chip ea dobândeşte însuşirile unei lecţii subtile, ce musai trebuie servită celor care se dau în vânt după formă, refuzând să admită că frumosul autentic poate fi atins şi cu o ceteră cu corzi de porumb: „Azi noapte a coborât din cui/ cetera cu corzi de porumb/ glăsuia aşa de frumos/ că mi-a fost milă de mine/ cu triluri abuia despre un copil/ care a crescut aşa dintr-odată/ cât omenirea de la Z la A”. Regretele poetului după tinereţe sunt înteţite de neregăsirea cadrului natural al copilăriei, care fără milă a fost invadat şi mutilat de un modernism grăbit şi nechibzuit: „Se golesc pădurile copilăriei de mine/ unde erau arbori sunt nişte stâlpi/ unde poteci indicatoare precise/ şi statui în locul vieţuitoarelor/ acum pot s-admir fără teamă de urşi/ adierea inefabilă a undelor herţiene/ şi fauna predicatelor active” (Elegie pentru tinereţea mea). Iar dorul după localitatea natală şi după întreaga vale a Izei se înteţeşte pe măsură ce poetul înaintează în vârstă: „Câte corăbii pe Iza au trecut/ le ştiu numai eu că eu le-am făcut/ din hârtia şcolii care e/ cea dintâi şi fără seamăn corabie” (Dragomireşti). Este dorul după un ţăran care-şi pune „o antenă în casă” (O zi din viaţa la ţară), după un alt ţăran care „adaugă la brazdele sale/ coridoarele clădirilor lumii” (Apa morilor de vânt), după viaţa de acasă, unde valea Izei trece „printr-un ceas de lemn/ minutarul Burnarul opintenşte-n zbaturile morii” (Acasă), după valea Burnăresei, munca la coasă şi după toate amintirile din Lada de zestre: „Amintire lângă amintire/ mâine spori-voi minunea de a fi/ nu-i cum sărac şi nici cum singur/ zorii te aşteaptă cu o nouă zi/ mai părere ca ieri mai dorită ca azi/ dăruieşte-o celui care pribegeşte/ şi amintirea lui la amintirea ta/ risipa risipei carembogăţeşte/ curaj curajul de a crede/ că firul de pai e vâsla salvatoare/ mai trainic bobul de nisip/ şi mai statornic valul în mişcare”. Dar Burnar n-ar mai fi el Ionu împăratului şi nici Ionu Frunzelor din Canton silvic, respectiv Burnaburias asir din Limita de zero către zero infinit, dacă nu şi-ar glazura versurile cu irezistibile regionalisme, cărora le pune în valoare corola de minuni a înţelepciunii maramureşene şi parfumul îmbătător al vremurilor de odinioară: apicotind, ceteră, zongură, hoare, a îmburda, nimuric, feşteală, rozosin, zgrăbunţă, nicări, ţipurituri, clop, pânzătură şi multe altele. Nu oricine este în stare să realizeze un aliaj durabil prin îmbinarea fericită dintre arhaisme, regionalisme şi neologisme. Pentru aşa ceva trebuie cu adevărat să posezi instinctul limbii. La acest capitol doar publicistul şi scriitorul vasile Dragomir se poate măsura cu Burnar. Că doar nu degeaba au fost prieteni un car şi mai bine de ani!...

296

I O AN E S P O P

Nicolae Scheianu - Haine groase şi cărţi de citit

boală a provinciei, a marginii, într-un timp de tot sărac, e transcrisă şi asumată cu luciditate şi ironie în acest prim volum al său, în care Nicolae Scheianu pariază pe forţa tonalităţilor intermediare, aparent cenuşii, aparent neutre, niciodată stridente, poetul ştiind foarte bine că acestea pot deveni vehicule ale celor mai grave şi mai nuanţate tensiuni ale fiinţei. Extraordinarul titlu al cărţii defineşte tocmai această miză, a cenuşiului, izolării şi dezolării, cu care cotidianul îşi devoră lent victimele, aici şi pretutindeni, pururi la margine, pentru că marginea se află peste tot: „ la marginea de unde începe/ o altă margine/ care sfârşeşte în cealaltă margine / unde începe marginea dintâi/ într-un timp grozav şi moleşit/ un sens cearcă zadarnic să renască/ o desfătare de margini e viaţa noastră-/ cu bine cetitorule/ fii pururea fericit” (margini). Nu e disperare aici - disperarea e scurtă şi vehementă; e, în locul ei, o agonie fără leac şi o pendulare resemnată şi somnolentă între lucruri tulburi, mărunte. Ca şi la Bacovia, existenţa nu se împotriveşte la eşec, iar răscumpărarea ei e iluzorie. Cărţile de citit ale lui Nicolae Scheianu nu mântuie, ci devin, la rândul lor, doar un fel de haine groase împotriva iernii interioare, haine care nu fac iarna mai puţin iarnă şi nici viaţa mult mai viată.

297

I O AN R O MEO R O ŞIIAN u Revenirea unui refugiat în el însuşi

n urmă cu aproape trei decenii (1969), „Povestiri oarecum ciudate” (Ed. Tineretului), intră în scena literaturii române unul din cei mai prolifici autori contemporani. Titlul cărţii de debut, parcă predestinat, pentru cei care-l cunosc pe acest autor în el însuşi refugiat, ca într-un adevărat turn de fildeş, spune mult şi multe despre felul de a fi şi caracterul acestuia. Mircea Marian, în pofida faptului că şi-a adunat numele pe zece cărţi - carţi în adevăratul sens al cuvântului! - îşi trăieşte parcă în şoaptă zilele. Nimic nu trădează preaplinul, nici urmă de infatuare. Bunul simţ al maramureşeanului care este, face ca el să fie unul dintre scriitorii cărora nu le place ieşirea la rampă. îl ştiu de ani buni pe scriitorul acesta dedicat hârtiei. îşi împarte vieţuirea între Teatrul Dramatic din Baia Mare şi maşina lui de scris. El n-are timp de bârfe, de şuete. Rare îi sunt berile băute cu prietenii. Şi ei puţini. Pentru el timpul nu înseamnă bani ci pagini nescrise. Şi rodul muncii lui de-o viaţă se vede bine! Câteva din romanele sale au fost puse cu succes în scenă, două dintre cărţi i-au fost traduse şi în străinătate, altele au cunoscut mai multe ediţii. Dar, cu toate acestea, departe de lumea bârfitoare-şi duce vieţuirea prozatorul băimărean Mircea Marian. Nu e (prea) iubit de congenerii săi, de colegii de breaslă din urbe. Dar nici urât nu este. Mai repede - temut. Mircea Marian tace şi face. în timp ce alţii îşi pierd vremea bârfindu-l, el scrie. Din când în când umple rafturile librăriilor cu câte încă o nouă carte. Apoi o ia de la capăt. Acelaşi lucru la făcut şi în 1995 când a publicat romanul „Filiera” (Ed. Gutinul, Baia Mare, 1995), carte cu care încheie „Trilogia disperării”, trilogie care mai cuprinde volumele „Portret de familie cu crizanteme” (Ed. Gutinul, 1994) şi „Ninge în Spania, la Alicante” (Ed. Dacia - Cluj-Napoca, 1994). Cartea, numărând 290 de pagini, nu de macula tură ci de literatură adevărată, din pricini neştiute, ca şi alte cărţi ale sale, a trecut neobservată de critica literară de pe la noi. Să fie vorba de tributul pe care Mircea Marian îl plăteşte singurătăţii şi însingurării sale? Să fie vorba de faptul că omul nostru are „coloană vertebrală” şi că nu face temenele criticilor şi nici vreunei grupări literare? Indiferent de răspunsul potrivit, îmi pare că i se face o mare nedreptate acestui scriitor cu vechi state de plată în „uzina” literaturii române. Romanul „Filiera”, scris între septembrie 1986 şi iulie 1987, nu face decât să dovedească faptul că „mitul” manuscriselor de sertar nu este chiar un mit. Mai mult chiar, ţinând cont de faptul că este scris efectiv cu mijloace oarecum specifice post-modernismului, face dovada puternicei ancorări la „evoluţia” fenomenului literar, îndeosebi la cel epic, a acestui prozator. „Filiera” încheie o amplă frescă socială, constituindu-se într-un punct de înaltă elevare spirituală a acestui prozator care, cu acestă ocazie,îşi „rotunjeşte” încă puţin profilul, ceea ce-l aduce în prim planul scriitorilor generaţiei sale. Trilogia nu are personaje comune, romanele nu se continuă între ele, ceea ce dovedeşte că autorul a intenţionat doar să reliefeze o atmosferă apăsătoare, cu o lume efectiv terorizată de sistemul socialist. Din acest punct de vedere, datorită similitudinilor dintre trăi298

rile personajelor celor trei romane, se poate vorbi de un soi de „reîncarnare”a personajelor dintr-o carte într-alta. Mai mult decât atât, pe alocuri, în unele cazuri, sar putea vorbi chiar de un soi de copie la indigo a caracterelor şi comportamentelor unor personaje. Diferenţele sunt numai de nuanţă. în acele câteva cazuri. Asta nu este însă, nota dominantă a demersului său epic. una peste alta, după ce s-a asigurat că totul este în ordine, sigur acum de faptul că nu se mai poate vorbi de-o revenire la vechea stare de fapt a societăţii române, Mircea Marian prinde curaj şi publică nişte cărţi care se constituie într-o adevărată demascare a epocii totalitarismului. Prin structura şi substanţa sa, trilogia lui Mircea Marian aminteşte, întru câtva, de cea a lui Dragomir Horomnea („Drumul Cavalerilor”, Casa Editorială Odeon - Bucureşti, 1995), constituindu-se, ca şi aceasta, într-o adevărată saga a omului simplu, a românului simplu. Trăsătura de caracter a scriiturii lui Mircea Marian ar fi tocmai glasul unei conştiinţe mutilate - am convingerea că autorul acesta nu este un „erou” înnăscut, ivit după terminarea „bătăliei” - al complexului iscat tocmai de neputinţa afirmării şi apărării adevărului; e clar faptul că o asemenea carte n-ar fi putut să răzbată printre furcile caudine ale cenzurii comuniste. A făcut Mircea Marian vreun compromis social? Dintr-un anume punct de vedere da. Dintr-altul nu! Omul a preferat să nu iasă, riscant, la „rampă”, ceva spunândui de venirea unor vremuri mai bune. Şi, prin mila lui Dumnezeu, ale-au venit. Si odată cu ele şi cărţile lui Mircea Marian. Romanul „Filiera” are multiple planuri, legate-ntre ele de firele nevăzute ale existenţelor, oarecum similare spuneam, ale unor personaje legate-ntre ele (doar?!) de întâmplarea prin care asistaseră, în plină stradă, la uciderea unui om de către o maşină ce gonea nebuneşte. Şoferul, eroul principal al cărţii, nimeni altul decât o personalitate importantă din urbe, împotriva căruia nici-o depoziţie n-ar fi fost lipsită de riscuri multiple, după ce-a constatat decesul accidentatului, dovedind o răceală soră cu inumanitatea, părăseşte locul faptei, deşi legile îi impuneau cu totul altceva. Prin acest simplu fapt, aparent banal, Mircea Marian vorbeşte despre lipsa respectului faţă de lege, caracteristică dominantă a comportamentelor celor din nomenclatura comunistă. La polul opus, gazetarul aflat din întâmplare în zonă, în pofida încercărilor de demascare a incidentului , împotriva presiunilor de tot felul care se fac asupra sa, reprezintă, în viziunea autorului, vocea unei conştiinţe populare care, în forul său interior, nu vrea să facă pact cu minciuna.Foarte bine îi reuşesc prozatorului pasajele în care descrie tertipurile în care fosta putere uza în a-şi păstra intactă imaginea de proteguitoare a celor mulţi. Datorită tocmai diversităţii planurilor în care este conceput romanul, părerea că el se construieşte pe sine în sine se înşurubează. Faptul este uşor constatabil, datorită implicării autorului în evenimentele cărţii, el însuşi fiind/devenind personaj - „tehnică” folosită de mai toţi prozatorii contemporani. Bogăţia dialogului, uşoara vizualizare „scenică” a mişcării personajelor îl trădează pe dramaturgul Mircea Marian şi face lectura mult mai accesibilă. Deasemenea, desele incursiuni introspective, bine strunite din punct de vedere artistic, amintind în treacăt de preocupările filosofice ale semnatarului, face scriitura şi mai pertinentă. Limbajul simplu, deloc pompos, deloc rigid, accesibil oricui, denotă uşurinţa cu care acest scriitor jonglează cu mai toate registrele epice, trădând, în acelaşi timp, (şi) îndelungatul exerciţiu artistic. Punctul culminant al romanului este atins în capitolul în care eroul 299

principal, revăzându-şi şi retrăindu-şi visele, începe să-i judece pe ceilalţi de laşitate, acelaşi lucru făcându-l şi cu propria persoană. Lupta eroului cu el însuşi, bogat susţinută stilistic şi imagistic, mereu întretăiată de planuri fictive, voit amplificate de către autor, s-ar vrea o încercare de înscenare a unui proces de demascare a laşităţii colective, stare ce-a guvernat multe destine. una peste alta, această amplă construcţie epică, „rotundă” în felul ei, aruncă o lumină puternică asupra talentului incontestabil al unuia din cei mai buni prozatori contemporani.

Stampă cu vorbiri blajine Vasile Morar - Naturi moarte

m convingerea că nu puţini sunt cei care-au aşteptat c-o înfrigurare plăcută o nouă carte semnată de poetul maramureşean vaile Morar. Prin noul său volum, Naturi moarte, (Ed.Proema, 1997), vasile Morar nu numai că n-a dezamăgit pe nimeni, ba chiar, confirmă şi subliniază îmbrăţişările călduroase de până acum. volumul Naturi moarte se încadrează aproape pe aceeaşi linie tematică - subtil îndemn de (re)descoperire a naturii, a dragostei de aceasta şi de semeni, de cântare si descântare a veşnicei muze, Femeia - ca şi volumul anterior. Faptul că un poet reuşeşte să fie egal cu sine, să se (re)egaleze pe sine însuşi, să facă o nouă carte dezbătând aceleaşi teme, dar fără a lăsa impresia unei sărăcii imagistice - că de una a limbajului nici măcar nu poate fi vorba - înseamnă foarte mult în biografia sa. Este şi cazul lui vasile Morar, un poet care lasă impresia că şia stabilit/stabilizat creaţia pe făgaş de mai toţi confraţii trădat. Altfel spus, într-o vreme în care majoritatea poeţilor refuză să aştearnă pe hârtie exect ceea ce simt intervenţiile lor cerebrale în text fiind uşor detectabile - poetului vasile Morar nui este deloc ruşine să-şi dezbrace în public sufletul. El scrie despre măreţia naturii; un colţ de cer, un petec de nor sau adierea unui fior de vânt îl fac să-şi acordeze spiritul la diapazonul Divinităţii. De asemenea, influenţa directă, dar şi cea indirectă a Femeii îi dau posibilitatea unor (de-acum noi) refleţii pe marginea efectelor generate de prezenţa Acesteia în viaţa unui Artist. Dincolo de uşoarele izuri bacoviene şi minulesciene ale unora dintre poeme, vasile Morar reuşeşte să dea încă o dată întreaga măsură a talentului său, păstrându-şi demersul poetic între limitele unei melodicităţi grave, printr-o oralitate care-i permite apropierea de cititori. întratât de mult, încât fiecare cititor poate să-şi regăsească propriile trăiri şi simţiri în versuri cu tuşe repezi, adevărate fulguraţii de gând. Frumuseţea şi substanţa poemelor este întărită de o reflexivitate francă, de parcă poetul s-ar fi aflând mereu în situaţia spunerii ultimului cuvânt: „Etern e doar cuvântul pe pământ/ şi buzele incastelor săruturi/ sub zarea legiunilor de fluturi/ şi leagănul copilului cel sfânt/ Etern e firul sângelui păşit/ ca pragul de biserică şi casă/ sub pleoapa de lumină când se lasă/ pe scama lămpii noaptea de grafit” (Natură moartă cu miel), sau: „Pustiu e-n templul ultimului burg/ femeile cernite se închină/ sfinţii asceţi prin tencuială curg/ zbat fluturi mari sub clopote de lână/ se leagănă pe frânghii de grafit/ gângănii lungi fălcile mioape/ puţind stătut. Sub irisul coclit/ ochii holbaţi ai râncedelor pleoape” (Natură moartă cu vin de cuminecătură). Aşa cum se poate 300

uşor distinge şi din citatele de mai sus, pe lângă temele deja împământenite în creaţia sa, vasile Morar aduce în noul său volum o mărită grijă şi îngrijire faţă de tot ce are o provenienţă sau măcar o conotaţie divină. Prin aceasta, Poetul lasă impresia că a înţeles unul din marile adevăruri - bineînţeles că unul aflat în lucrurile simple - şi anume acela care spune că Inspiraţia ne vine de la Dumnezeu. vasile Morar a înţeles că dacă nu-şi va raporta întreaga creaţie la însăşi minunea facerii şi existenţei omului pe pământ, „strigătul” lui liric va fi unul în pustiu. vasile Morar plămădeşte poeme în care, pe lângă descrierea şi cântarea unor simboluri care trimit cu gândul la cele sfinte, de parcă poetul şi-ar fi prilejuit nenumărate momente de întâlnire cu propriul spirit, întinde o punte către o lume virtual mai bună şi mai frumoasă: „Lumânări aprinse, urcă fum subţire/ frânghii înnodate sub spânzurători/ tulbure e carnea fragedului mire/ ca obrazul maicii pruncului din flori” (Natură moartă cu lumânări), sau: „A fost şi vin şi pâine la masa nunţii noastre/ pe la castel de-o viaţă n-au mai trecut nuntaşi/ se leagănă sub muzici pădurile albastre/ zăpada-umbră moale se frânge peste paşi” (Natură moartă cu pâine şi vin). Ca şi în volumul anterior, iubita are un rol determinant, iar îndemnul la visare pare nesocotit de o prezenţă căreia şi vasile Morar îi alocă substanţa preocupărilor sale artistice: „Iubito-ţi scriu cu pană din aripă de înger/ tu dormi în moleşeala bumbacului ţesut/ trec pe sub pleoapa iernii pădurile de sânger/ şi clopotul din poarta castelului e mut” (Natură moartă cu pană de înger), sau: „Iubito-ţi scriu. Nici cerul nu poate să cuprindă/ atâta frumuseţe. Of, părul negru corb/ mai hohoţeşte-o lampă cu fluturii sub grindă/ când drumul înspre tine e stins, e mut, e orb” (Natură moartă cu lampa stinsă). Poetul vasile Morar (a)duce din Maramureşul atât de plin de spiritualitate mesajul unui spirit care speculează doar într-o mică măsură biografismul, dar care profită din plin din beneficiile unei singurătăţi/ însingurări care-i dă posibilitatea să aibă o deosebită comunicare şi comuniune cu „muze” ale căror frumuseţi le cam scapă printre degete celor care, mai mult din teribilism, refuză să mai aşeze Metafora la locu-i de cinste. Bogăţia şi sărăcia Poetului.

Echim Vancea - „Abatere de la dialog”,

lucru bine ştiut că visul cel mai mare al unui scriitor, al oricărui scriitor este să-şi aibe o editură proprie. La fel şi o revistă proprie. Toţi scriitorii gustă senzaţia de sufocare pe care ţi-o creează „lipsa de spaţiu”.Tocmai de aceea eforturile multora, pentru că unii „capotează” pe drum, converg înspre aceste „idealuri”. Dar, cu toate acestea, puţini sunt cei ce reuşesc, să şi le vadă împlinite. unul dintre aceşti puţini „fericiţi” este şi sigheteanul Echim vancea, poet de-acum aflat la cea de-a treia sa carte, „Abatere de la dialog” şi la prima ieşită sub sigla propriei edituri, Editura ECHIM. Este o carte a „celor 4 poeme”, după cum inspirat o numeşte poetul acesta îndrăgit şi îndrăgostit de Cuvânt, adunată - iniţial sub un cu totul alt titlul. „Cititorul de drept comun”, carte zăbovită mulţi ani prin sertarele autorului şi din care acesta a „selectat” o parte în anterioarele cărţi publicate („Fotografie după un original pierdut”, Ed. Litera, Bucureşti, 1990 şi „Doctor fără arginţi”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1997) precum şi pentru unele publicaţii literare. Cartea debutează cu 19 „intrări în oglindă”, prilej pentru poet să-şi acordeze 301

spiritul la diapazonul liniştii şi neliniştii planetare, să caute propria dimensiune a spiritului său în însăşi mireasma albului colii de hârtie, cea atât de îndelung răbdătoare. Prilej pentru poet să ne spună că „grijile nopţii se îmbrăţişează/ cu poveştile lumii”, că „Don Quijote aşteaptă în ceţuri/ să fie slobozit/ să trezească mireasma/ să mângâie ziua/ oferindu-ne învierea pentru moarte”, sau, după cum spune el după alte câteva versuri: „e păcat să aveţi/ împrumutaţi/ un loc al vostru pe unde să/ traversaţi liniştiţi strada...”. Cel de-al doilea poem, „Blues”, poartă însemnele unui ciudat soi de resemnare -nemairegăsibilă în scriitura de până acum a acestui poet cultivator de semne şi însemne- pecetea unei consolări care parcă anunţă deznodăminte nedorite: „cad cătuşele nepăsării/ .../ lasă-le să cadă iubito!/ necunoscut încă dau bice/ drumului de linişte/ şi de piatră-/ jumătate grabă şi lege romantică/ în spatele unui giulgi de sânge”, sau: „dovadă adresele exacte/ ostenite-n răspunsuri am semnat pentru acest anotimp/ şi ne despărţim obosiţi”. Nici „enigma” titlului nu scapă descifrării. Poetul strecurând printre versuri îndelung şlefuite-n suflet şi minte - trădându-şi îndelungatul exerciţiu liric - sensuri noi şi noi valenţe de prospeţime spectaculoasă. Şi, totodată, nescăpând prilejul săşi arunce singur mănuşa provocării la festinul cuvintelor cu ele însele: „numai această legendă nereuşită/ aducea răspunsuri/ dintr-o noapte a sfinţilor/ .../ iubito cuţitul îngropat/ sub pieptul tatălui/ nu e al nostru”. Cel de-al treilea poem al cărţii, „Poem pentru vina când vorbim” e unul al consemnării, al detaşării de tot ceea ce l-ar putea răni mult pe poet: „un râu pleca din floare/ şi numai eu în spatele genelor tale/ mă gândeam la întoarcere/ din braţele mele - crizanteme”, sau „m-am aplecat sub ugere de iarbă/ un joc de teascuri din nisipuri - şi astfel câmpia în scurgere/ mă alăpta din ţipătul luminii”. ultimul poem, şi cel mai amplu, ”Abatere de la dialog”, care şi dă titlul volumului, egal ca întindere cu toate celelalte trei la un loc, este şi cel mai îmbălsămat de sensurile şi profunzimile metaforei. Este poemul în care poetul dă întîietate însemnelor clasic-poetice. în detrimentul curentelor post-moderne, curente care, cel puţin în acest caz, sunt sigur că ar fi dăunat frumuseţii şi substanţei poemului. Imaginile se succed şi se susţin singure. Etalând realizările lexicale şi stilistice de invidiat. Imaginile au forţa pătrunderii în subconştienul cititorului: „Mult prea tânăr/ îmi căutam rudele la marginea/ pădurii/ aveam un unchi/ cu mare poftă de fluturi”, sau: „străzile fărâmiţate în dorinţe/ imploră lumina strecurată de vânt/ să înnopteze în culoarea tăcerii/ aşteptându-te/ lemnul scării/ sub apa limpede a paşilor. Dacă mai spunem că volumul costă doar (atenţie!) 101 lei din care 100 pentru timbrul literar - avem imaginea unui poet care atrage atenţia asupra nevoii de plecăciune în faţa atât de încercatului cititor de acum.

Sensibila lume interioară a poetului

e Gheorghe Pârja l-am cunoscut cu niscaiva ani buni în urmă, ca gazetar mai întâi, în timpul peregrinărilor mele prin Maramureş. Apoi, imediat după aceea, ca însufleţitor al „Serilor de poezie de la Deseşti”, locul său de baştină şi, pe unde, preţ de două decenii, au trecut aproape toate „numele” literaturii române. Şi, încet-încet, între noi s-a închegat o strânsă prietenie, udată, din când în când, şi cu câte „un deţ de pălincă”. întotdeauna mă deranja încăpăţânarea sa de-a nu debuta. Sub ochii lui, ai noştri, se năşteau şi mureau poeţi. unii 302

mai mari, alţii mai mici. Numai Ghiţă Pârja se îmcăpăţâna să „tacă”. Dar, cum toate în lumea asta au un sfârşit, poetul „mut” de la poalele Gutinului s-a hotărât să spargă gheaţa tăcerii sale. Şi după cum se ştie deja, abia apărutul volum „în numele Tatălui”* i-a şi fost premiat la untima ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. E o carte scrisă „într-o viaţă de tăcere”, după cum îi place să spună prietenului cu care am ajuns să am o relaţie strânsă, aproape frăţească, o carte de care nu este „mulţumit”. Deşi ea a fost bine primită de critica literară. Este o carte cu versuri ce-şi trag seva din „tradiţiile Maramureşului”, după cum bine observa şi Laurenţiu ulici în puţinele cuvinte de prezentare de pe coperta a Iv-a a cărţii. Puţine pentru că, sunt sigur de asta, Preşedintele uniunii Scriitorilor a înţeles că ele nu sunt de ajuns pentru a „vorbi” despre ceea ce se află între cele două coperţi. Locul în care Gheorghe Pârja s-a refugiat. Cu tot ce are el mai bun şi mai frumos. Astfel, poemul devine refugiu, armură de imagini şi cuvinte pentru un eu poetic vulnerabil, inadaptabil, retractil chiar: „Nimic să nu am/ Numai în prieteni să cânte păsări/ Nimic nu am/ Numai aibă odihnă cei obosiţi” (Cu pacea aceasta). Sunt versuri în care poetul trădează întreaga frumuseţe a sufletului său în care „încap toţi”, toată modestia ce i-a guvernat şi care încă îi guvernează vieţuirea. E, totodată, calea pe care el vrea să ajungă „în ceruri”, calea pe care el voieşte să spună că nici un cuvânt nu poate reda întreaga frumuseţe a simţirii, că toate cuvintele la un loc nu pot sensibiliza acea lume interioară. Astfel opune el sentimentul acut al inautenticităţii existenţei în avatarurile ei cotidiene, atitudine frecvent întâlnită la o serie de poeţi contemporani, unei monotonii devorate de banal: „Poate s-a vrut să fim/ Oameni de zăpadă/ să ne naştem bătrâni în oglinzi/ Să tragem după noi lanţuri/ în loc de generaţii/ Să fim proprietarii palatelor de frig” (Oameni de zăpadă), sau: „Oraşele vechi cu ziduri şi turle/ Se scufundă încet, nevăzute/ Ca pleoapele peste ochiul orbului.../ Colbul lor se ridică ca un nor uriaş/ Lăsând departe plajele pustii” (Oraşele), sau: aşa cum ne spune într-o poezie dedicată soţiei sale: „Au căzut seminţele,/ Stelele au secat/ Nici o pajişte verde/ Nici o lumină nu este/ Dar noi/ Din nisipuri/ Ne-am adunat/ înflorind lumea/ Cu o nouă poveste” (Nuntă). Poetul Gheorghe Pârja se mişcă pe un teritoriu încă nedesacralizat şi nedesolemnizat prin citadinismul redus la nişte aspecte „decorative”: Maramureşul. Şi, cum nu se putea ca în poezia scrisă de el să nu apară „influenţele” zonei, poetul grăit-a: „Lama coasei taie în vară/ Iarba firelor rătăcite pe deal/ Cine n-are dor de părinţi/ Să urce pe râuri la noi în Ardeal” (Turn), sau: „Fagii Gutâiului îmi cresc în sânge/ Prietenii cumpără cămaşa ninsorii/ Bătrânii satului au coborât pe râu/ Acoperiţi de munte şi glorii?” (Buletin de ştiri). Materia primă a versurilor lui Gheorghe Pârja o constituie însăşi spectacolul lumii în care îi este dat a trăi. De aceea şi declară: „Peste lume se scutură polen dumnezeiesc” (un alt pământ) şi: „în fiece suflet stă o dinamită” (Doină în munţi). Prin forţa sa poetică Gheorghe Pârja reuşeşte şi să transforme „spectacolul” pe care i-l oferă lumea în care trăieşte, într-un prilej, într-un pretext de investigare a unui subconştient în care, în poezia pe care o scrie, probează neobişnuite combinaţii, reuşind să „stoarcă” din seva silabelor o cât mai mare frumuseţe. Ca o confirmare a faptului că el nu se află neapărat sub o dominaţie a vizualului şi că Poezia este pentru el tava pe care-şi pune sufletul la vedere. 303

Poezia ca un compromis, ca un risc Rodica Brad Păuna -„Roţi de iarbă”

odica Brad Păuna s-a născut măcar pentru ca să umple un gol în spiritualitatea Maramureşului. Ea, după ce şi „naşterea” editorială i s-a împlinit (Roţi de iarbă”, Ed. Macarie 1997) singularizându-şi vocea poetică, reuşeşte să arate că sacul cu frumuseţi al acestei zone încă n-a ajuns la fund. „O excelentă poetă” o numeşte Cezar Ivănescu - un nume ce nu mai are nevoie de nici o prezentare. „Ea impune lectorului instruit în poezia modernă printr-o scriitură lapidară, muzicală, fără stridenţe, comunicând un fond grav, adeseori plin de amărăciune”, mai spune el. Are şi nu prea are dreptate Cezar Ivănescu. Are pentru că, într-adevăr, Rodica Brad Păuna reuşeşte să fie egală cu ea însăşi în mai toate poemele. Indiferent de registrul liric sub auspiciile căruia acestea au fost înveşnicite-n hârtie. N-are pentru că vorbirea lui despre aceată poetă s-a împlinit dintr-o simplă pură întâmplare: editorul a voit să mai dea un plus de greutate demersului său editorial. Oare-cum în cunoştinţă de cauză. Sunt de părere că despre poeta Rodica Brad Păuna nu se poate vorbi deprinzând-o din ferventul vieţii literare băimărene. Cu atât mai onorabilă este reuşita sa cu cât, pe lângă faptul că ea a trebuit să ţină piept unei pleiade întregi de condeieri, a avut şi norocul, dar şi ghinionul, să-i fie consoartă unui poet preţuit la justa lui valoare: Nicolae Scheianu. Poemele Rodicăi Brad Păuna mustesc de celebritate. Intervenţia tăioasă în text face ca multe din versuri să pară simple însăilări de cuvinte, cuvinte puse de-a valma, ca-ntr-o joacă. Numai că, atunci când o astfel de părere stă să se-nfiripe, versuri cu un pronunţat caracter aforistic (modalitate prin care poeta caută răspuns la mai toate frământările propriei fiinţe), versuri în care metafora e pusă la locu-i de cinste, vin să confirme faptul că-n viaţa ei, Poezia nu este un simplu accident. O aplecare deosebită-nspre introspecţia sufleţească are această poată. Rod al zbuciumului unei făpturi căreia nu-i ajunge trupul şi spaţiul care i-a fost îngăduit de divinitate. O poezie în care întretaie viziuni poetice de-a dreptul deosebite cu pasaje de-a dreptul prozaice. Şi riscă. Riscă până la a forţa imaginea, chiar până la a o silui. „Eu am să-mi hrănesc cuvintele/ cu seminţe de mei/ să crească pe lângă mine/ să-mi spună cu alt înţeles mamă mamă” scrie ea în poemul „Aripi”. Şi totuşi, există în scriitura Rodicăi Brad Păuna prospeţimi poetice care încântă. Este locul în care sufletul său atinge un apogeu, locul în care, deasupra sieşi situându-se, îşi prilejuieşte vederi panoramice asupra actului creaţiei: „fără identitate apari uneori/ înfăşurat într-o mantie de cuvinte/ rostirea lor face să se împrăştie un miros de ceară/ astfel că între două cuvinte două răni luminoase/ se adânceşte vederea” (poem pentru frunza plopilor când se întoarce). Dar, dincolo de toate cele, poeta Rodica Brad Păuna, printr-o scriitură ce va lăsa curând locul alteia, reuşeşte să demitizeze ideea de masculinitate poetică a Maramureşului.

304

Săpând în cetatea cuvântului Vasile Muste - „Înstelarea frigului”

asile Muste este unul dintre poeţii care nu de timiditate, modestie, ci de un soi de sado-masochism spiritual at trebui acuzat. El şi-a făcut din însingurare şi îndelungă aşteptare haină unui suflet în care poezia îşi are adânc înfipte rădăcinile. Chiar dacă, din punct de vedere editorial, abia acum o demonstrează. Altfel spus, când trupul îi stă să adune aproape o jumătate de secol, cu mână tremurândă, vasile Muste a purces să-şi adune numele pe întâia sa carte. un debut inexplicabil de târziu şi de întârziat. Constatarea vine din faptul că poetul nostru, unul dintre cei care mănâncă poezie pe pâine, n-a stat niciodată întralt loc decât arena literaturii. Cel mai bine şi-a făcut simţită prezenţa ca organizator şi însufleţitor al Festivalului de la Sighetu Marmaţiei,la a cărui din - 1996 - ediţie a şi fost premiat cu un volum prezentat în manuscris: volum care, iată, abia acum, la un an şi-un pic, este transformat într-o carte. Prin poezia pe care-o scrie, vasile Muste îţi lasă impresia că voieşte să delimiteze întreg spaţiul literar românesc în două: Maramureşul şi ... Restul. Chiar dacă n-o spune deschis, acest mesaj este uşor detectabil din spatele cuvintelor pe care le struneşte cu măiestrie. Argument al unui îndelungat exerciţiu liric. Din toţi porii versurilor lui vasile Muste musteşte izul de legendă care ţine trena unui tărâm împovărat de atâta frumuseţe. Nimic nu-ţi lasă impresia unei intervenţii cerebrale în text. Totul vorbeşte despre-o poezie scrisă „din prima”. Metafora îşi are locul de cinste, imaginea este uşor cugetătoare-nspre suflet. Aşa se naşte părerea că însuşi poetul îţi citeşte versurile: „s-a spus despre mine că sunt specialist în copilărie că ştiu/ pe dinafară cursurile de disperare ale bunicilor mei/ şi la nevoie pot face rost de păsări pe cer/ că la marginea memoriei deţin ilegal grădini suspendate/ unde cultiv primăveri neluminate” (Biografie selectivă), sau: „n-ai învăţat suflet al meu să te bucuri pentru mieii/ din casa lângă care te-ai strâns în ierni friguroase/ (...)/ tu ştii numai mormintele înecaţilor traşi de sălcii/ plângătoare la mal numai păsările care-şi strivesc/ propria umbră numai dunga zilei pe care mai vin/ la casa părinţilor cu buzunarele pline de lumânări” ( De îndărătnicie). vasile Muste este unul dintre puţinii poeţi, şi aceştia-mai toţi din os ardelenesc, care nu trădează natura. El îşi îngăduie fără a se lăsa înspăimântat de posibila ingratitudine a confraţilor logodiţi cu postmodernismul, revelaţia. Şi, nu în ultimul rând, datorită unui fond sufletesc bun, mai poate vedea mirificul scurgerii unui izvor, căderea unei frunze. Şi pentru că vorbeam de nobila-i obârşie, nu putem trece cu vederea poemele care-şi trag seva tocmai din folclorul maramureşean: „lu-na-i -lu-na-i-lu/de-ai fi fost iubire nu/ întomnam păduri în zbor/ vinovat de stea sub nor/ lu-na-i-lu-na-i-lu/ primăvara face semn/ crucilor pe deal de lemn/ să-nfrunzească şi să poarte/ morţii spre o altă moarte” (Lemuria). Ca un descânt de încântare de suflet. una dintre temele importante ale poeziei lui vasile Muste, alături de acea blând obsesivă natură, este raportarea sa la tot şi la toate. Dovedind că este deja la stadiul şi situaţia unui artizan al cuvântului, poetul vasile Muste reuşeşte să-şi încarce cuvintele cu o aceeaşi cantitate de sensibilitate, prilejuindu-ne noi întâlniri cu spectaculoase valenţe de prospeţime imagistică, şi în poeziile cu rimă; gen liric aproape părăsit astăzi: „frate-mi scrii că las să se subţie/ nepermis cărarea către sat/ şi eu fac durerea 305

argintie/ spre copacul care mi-a fost dat” (Scrisoare de încredere-n alegeri), sau: „îşi şterge mama ochii de-al asfinţirii var/ şi-mparte bucuria la masă ca o pâine/ cu zile fără umbră voi fi primit în dar/ că umbra mea acolo în locul ei rămâne” (Primăvara o potecă spre cer). Dar, cum unul dintre subiectele „delicate” ale oricărui artist, speculat de conducerile comuniste, este dragostea de neam şi ţară, nici vasile Muste nu rămâne insensibil la aşa ceva. El lasă frâu liber simţirilor de acest gen, născându-se, astfel, poeme de-a dreptul memorabile prin substanţa şi consistenţa mesajului patriotic: „Eminescu este/ cămaşa clopotului/ care i-a fost dată/ Limbii Române” (Luminoasă menire), sau: „printre minunile ţării noastre/ (altfel foarte înfloritoare)/ este şi aceea că a trăit/ o jumătate de secol/ în eclipsă totală/ de soare” (Alelei), sau: „iar ai întârziat/ să trăiţi ca soldatul/ şi eu din an în Paşte/ dar Ea/ cincizeci de ani lipsă/ la toate apelurile/ care EA soldat care Ea/ să trăiţi/ Basarabia” (Apelul de seară), sau: „iartă-mi Basarabie părinţii/ prin venele lor/ curge Prutul/ spre zei” (Rugă de ţară). Poeme subtile conotaţii politice mai sunt în această carte prin care semnatarul ei îmi pare a voi să se împace cu sine însuşi, scriind despre tot ce i-a tulburat, în măsuri diferite, existenţa, vieţuirea. Dar, dincolo de reflexivitatea care subliniază mesajul poetic, metafora, accentuată de faptul că poetul ştie ce vrea şi ce simte, dă întreaga lumină cuvintelor: „am tot mai mulţi prieteni împăcaţi cu iarba/ pe umerii lor înaintea-mi ridică apă şi grâu/ grăbind le aud paşii nefiresc de uşori/ umbrele alunecând sub pietre şi frunze” (Dimineţi la Răzoare), sau: „cu visele şi arborii grădinii/ l-am văzut pe tata aplecat peste râu/ eu mâine poimâine hergheliile anilor/ n-o să le mai pot ţine frâu” (Poveste în asfinţit), sau: „fără mine oraşului n-o să-i stea bine o vreme/ apoi vor veni sărbătorile o brad frumos/ o să cânte copiii aruncând lumânările/ câte vor fi de prisos” (O brad frumos). Nu pot încheia, din spuse şi nespuse motive, decât parafrazându-l pe acest poet: fără tine literaturii române nu i-ar fi stat bine!

Florica Bud sau întoarcerea-n trecut ca necesitate pentru descoperirea şi înţelegerea viitorului

rima impresie pe care ţi-ar putea-o lăsa lecturarea cărţii de debut a băimărencei Florica Bud, ”Iubire, sunt un obiect nezburător” (Ed. Gutinul, 1992), este aceea că ai în mână o carte destinată celor mici, şi nu o carte ”serioasă”. Este numai o părere, pentru că dacă treci peste faptul că autoarea şi-a numit mai ”ciudat” eroii, mai aproape într-adevăr, de cele purtate de personajele care ne-au populat basmele copilăriei, superficialitatea primei concluzii dispare. Atunci te trezeşti ţinând în mâini o carte scrisă de-o scriitoare puternic ancorată la realităţile României postdecembriste, de-o bună mânuitoare a cuvintelor, pe care, strunindu-le bine, le pune să vorbească despre o lume altfel percepută şi, bineînţeles, altfel redată. Este încercarea ei de a se debarasa de ”dulcele stil clasic”, ale cărui reguli nu-i priesc. De aceea, plătind acest tribut al renunţării, prozatoarea preferă fraza scuturată de un lexic spumos, dezbrăcată de-o vestimentaţie pompoasă, gândind că astfel îşi poate netezi propriul drum prin hăţişul unei lumi îmbuibată de o literatură bogat bogat redată lexical şi imagistic. Dar, dacă tot am ajuns aici, trebuie 306

spus că ea face dovada unei prezenţe de spirit de-a dreptul deosebite, în care intuiţia are un loc aparte. Susţinându-şi îndestulatoarea imaginaţie cu dese incursiuni în ludic, scriitoarea conturează un infinit univers în textele sale, un spaţiu propriu, în care, fără să se teamă de ceva, îşi pune cuvintele la lucru. Astfel, această femeie cu ”inima din flori ţesută”, care-şi doreşte ”un colţişor unde să nu fie uşor de găsit şi torturat”, încearcă să afle poziţia exactă a spiritului său creativ. Chiar şi cu preţul unui obositor pelerinaj la porţile cetăţii visului. Pasaje întregi din această carte trădează un rasat filolog, precum şi un profund psiholog, un bun cunoscător al artei introspecţiei. Pornind de la oastfel ”bază de date”, Florica Bud jonglează cu uşurinţă cu orice idee, de fiecare dată reuşind să-i confere acesteia aura cea mai potrivită, forma cel mai bine conturată. Aşa se face că ea îşi permite să vorbească despre iubire ca despre ”un obiect de examen”, despre motivele eternului dipol bărbat-femeie, despre imensa reţea de drumuri, necesară, din punctul ei de vedere, ”ca toate gândurile să poată circula în voie”, cu uşurinţa iluminatului care ştie ce să facă pentru a atinge stadiul cel mai înalt al spiritualităţii. Sunt argumente care trădează o autoare cu îndelung exerciţiu al scrisului, o autoare care a stăpânit bine arta aşteptării. Asta explică reuşita ”din prima”. Altfel spus, prin demersul său literar, băimăreanca Florica Bud nu punctează decât intenţia de erijare în destoinic apărător al libertăţilor democratice ale individului. Şi cum ar fi putut reliefa mai bine acest fapt, decât bătând monedă pe frământările politice de pe la noi. Numai că, pentru ca nimeni să nu se poată descoperi pe sine în ”exemplele” ei, prozatoarea a găsit o cale aparte de detaliere: alunecarea-n ludic. Aşa se face că ”Partidul celor ce nu pot fi fericiţi” negociază te miri ce cu ”Partidul lui n-avem”. întărâtaţi de răspunsul negativ al ”Partidului c-o majoritate inutilă”, primul ”partid” citat mai sus începe să se preţuiască, să se înţeleagă tacit cu ”Partidul celor: unde nu-i cap, vai de picioare”, pentru ca, în sfârşit, consolator parcă, să se ”reunifice” cu cei din ”Partidul celor care n-avem incotro”. Este cea mai bună dovadă că Florica Bud este o prozatoare ”cu ochiul treaz”, care poate dibui esenţa la tot ce i se întâmplă în jur, o prozatoare ce, prin extrapolarea lucrurilor, reuşeşte să definească o altă lume, un alt tot unitar. O lume pentru înfrumuseţarea căreia pledează în toate paginile cărţii sale.

Mântuirea prin metaforă

Ioan Dragoş ,, Cavalerul triunghiului “

oan Dragoş face parte din stirpea poeţilor pentru care Poezia le este şi apă, şi hrană, şi aer. Ioan Dragoş nu scrie poezie, el trăieşte Poezia. E de-ajuns să-i priveşti făptura gânditoare, parcă veşnic gânditoare, parcă veşnic temătoare, ca să înţelegi că omul acesta şi-a inoculat în sânge drogul Metaforei. Sunt convins că dacă i s-ar întâmpla ceva şi n-ar mai putea scrie poezie, adică nu s-ar mai putea întâlni cu sine însuşi, omul acesta ar muri cu zile. El pune-n cuvintele sale tot ce are: toată frumuseţea cu care l-a „echipat” dumnezeirea, întreg zbuciumul existenţial pe care i-l stârneşte lumea din jur. între aceste două posibile limite îşi ară el propriul ogor poetic. Ele îi şi sunt principalele teme din care îşi plămădeşte versurile prin care transcrie frumuseţea ori măcar iluzia de frumuseţe pe care o 307

percepe el. Aşa cum o percepe el. Poetul Ioan Dragoş crede-n cuvânt mai mult decât în el însuşi. Poate tocmai de aceea, în pofida vicisitudinilor din hăţişul lumii literare, nu şi-a pierdut el încrederea în misia ce-o are pe acest pământ. încet dar sigur, până acum şi-a adunat numele prin mai toate revistele de cultură din această ţară, precum şi prin două volume antologice. Altfel spus, după două pre-debuturi, iată, poetul Ioan Dragoş intră în marea familie a „nemuritorilor”. volumul „Cavalerul triunghiului”, premiat în manuscris la ediţia din 1997 a Festivalului Naţional de Literatură „Tudor Arghezi” şi publicat sub auspiciile Editurii Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, confirmă, împlineşte dar şi subliniază un destin poetic aparte, o voce deja distinctă în peisajul literar maramureşean şi nu numai. Poetul Ioan Dragoş percepe Cuvântul ca pe un (alt) reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Cum altfel s-ar explica grija-i mărită pentru însemnul prin care imortalizează nelimitele lumii şi cele ale propriei făpturi?! Metafora musteşte prin şi din porii fiecărui vers, imaginile se completează reciproc împlinind în trupul poemului încă o fărâmă de nemurire. Iar când acestei fărâme poetul îi pune pe umeri şi un accentuat iz aforistic, o acută privire introspectivă, nu-ţi rămâne decât să te laşi pradă confortului pe care ţi-l dă lectura. Din această trecere bruscă de la simpla consemnare a unor stări sau emoţii şi până la descrieri poetice trecute prin filtrul unei viziuni poetice postmoderne, întâlneşti în poezia lui Ioan Dragoş ceva din tine însuţi, din propriile-ţi trăiri. Oare nu abia într-o astfel de stare misia unui poet e considerată împlinită?! „Nu ştiu cum să-ţi vorbesc/ sau ce leacuri oculte mai pot inventa;/ toate din jur cer supunere oarbă/ şi oferă supunere oarbă...” (pag. 11), sau: „Ce minunat te compui din toate/ amănuntele! Ce stângaci te adun/ din cuvintele buimace... vocea mea/ bâlbâindu-se prin tunelul miresmei” (pag. 12), sau: „Simţi timpul ce se subţiază/ şopteşti ceva, parcă înveţi/ cuvintele unei limbi de mult dispărute:/ Stau gol în faţa hârtiei-/ o altă erezie nu cunosc” (pag. 13). un lucru mi-e pe deplin clar: poetul Ioan Dragoş nu cunoaşte o altă erezie în afara goliciunii hârtiei. Poezia sa îl trădează. Inchizi ochii şi poemul citit renaşte-n bezna ochiului închis. îl vezi şi pe poet: sfielnic cu lumea din jur, sfielnic cu sine însuşi, tandru cu cea mai dragă ”femeie” din viaţa-i: POEZIA. Tocmai de aceea şi scrie el: „Gloria de a te simţi supus,/ aerul fraged/ ca miezul unui fruct/ gustat pentru prima dată” (pag. 16). E un soi de autoflagelare deliberată în transparenţa versurilor acestui poet, ceva care creionează portretul robot al celui prăvălit la picioarele cuvântului: „Rană deschisă, poemul,/ dulce supliciu nu se poate,/ nu se poate încheia până te întorci”. O altă temă a poeziei lui Ioan Dragoş, ca şi pe la alţi poeţi, din ce în ce mai puţin de acest soi, este cântarea, descântarea şi încântarea trupului iubitei. Pulsul pe care-l aduce el nu vine numai din faptul că redă, îmi pare că exact aşa cum şi trăieşte, propriile-i simţăminte, ci şi din faptul că prin scriitura sa lasă a se-nţelege că demersul său nu vizează impietarea Celei care-i face zilele mai blânde, mai bune şi mai frumoase: „Te povestesc silabe cu o tuşă nobilă,/ cuvinte ce uimesc auzul;/ Construieşti marele edificiu al miresmei,/ mirării şi ordinii// Privesc mâinile tale iubind,/ cu degete neîndestulate încerci să cunoşti/ adâncimea rănii,/ graniţa, sărbătoarea, triumful...” (pag. 26), sau, ca ultim exemplu: „Trupul ţi se răsfaţă-n miresme/ (...)/ Cu neînţelepciunea mea cântătoare/ te împrejmuiesc. Puţine versuri 308

frumoase/ mai ştiu. Cu ochii trişti/ adormi într-o carte” (pag. 27). Ei bine, exact aşa cum scris-a Ioan Dragoş, ca şi o premoniţie, poetul din el, cu ochii în continuare trişti, s-a închis într-o (primă) carte. Care, spre stupoarea lui, nu-l lasă să doarmă. E o carte care-l ţine pre el treaz. La fel şi pe cetitoriul ei care, chiar şi dac-ar vrea, tot nu poate lăsa să se aştearnă deasupra ei pulberea uitării.

Poezia ca strigăt de disperare Dorin Ploscaru - “Sâmbăta lui Lazăr”

poezie în care cuvintelor li s-au pus pe umeri poveri de luminoase simboluri scrie poetul Dorin Ploscaru, poet care, iată, revine în atenţia criticii de specialitate cu volumul “Sâmbăta lui Lazăr”, Ed.Helicon, 1997. O continuă căutare a răspunsurilor la tot ceea ce-l frământă îngăduie versurilor sale poetul acesta înrobit de frumuseţea şi graţia şoaptei. O bolnavicioasă stare de graţie face ca prea plinul mesajului său poetic să fie uşor perceptibil. Grija poetului, nedisimulată, pentru Mistic, pentru Divin dă forţă mărită substanţei preocupării sale. Astfel, din păienjenişul ideilor se nasc poeme de-a dreptul memorabile, poeme în care poetul dă frâu liber imaginaţiei sale luxuriante. Cuvintele se învalmăşesc atunci, poetul căzând pradă neputinţei de-a pune pe hârtie (chiar) tot ceea ce simte. De aici şi acel uşor motiv, acel uşor iz de cerebralitate care planează de-asupra poemelor sale. Şi totuşi, această intervenţie în “forţa” asupra actului inspirativ reuşeşte, într-o bună măsură, să tradeze, să resfrângă în faţa şi inima cititorului chipul unui poet egal cu sine, împăcăt cu propriul său eu, constient de propriile-i putinţe şi neputinţe. Poate tocmai din acest motiv versurile sale, de-a dreptul confesiuni, reuşesc să-i trădeze interioarele frământări, precum şi-o acerbă luptă cu tot ce răneşte frumuseţile lumii; chiar lupta cu el însuşi, uneori. De aici şi aciditatea unora dintre versuri, aciditate în dosul căreia, parcă resemnat totuşi, poetul îşi ascunde durerea neputinţei “îndreptării” lumii: “casele sunt la fel de absente, şterse imagini/ pe retina crâncenă a uitării trenurile ne/ duc în gări cosmopolite, populate de/ seminţii barbare, fumatoare de pipă, cu/ mâini înmănuşate” (Greaţa), sau, după cum zice poetul după doar alte câteva versuri: “văd/ tot mai des, mai mereu şefi echipaţi cu/ galoane, chipie aurite şi feţe mânjite de ipocrizie/ o ţară întreagă înfestată de cancer tot/ mai des oameni trişti purtându-şi prin gări/ genţile înstrăinării”. O viziune de-a dreptul apocaliptică se conturează din poemele lui Dorin Ploscaru – “cum stau/ căţelele în jurul tomberoanelor la margine/ de oraş prostituatele bete îşi leagană viaţa-ntre/ noapte şi zi” – decăderea şi decadenţa semenilor e dată-n vileag cu strigătul disperat al celui îngenuncheat de neputinţa întoarcerii lumii cu faţa-nspre valorile-i perene. De aceea şi spune poetul: “doar lectura te face domestic”. închizi cartea, închizi apoi ochii şi-l vezi pe poet refugiat în sine în camera sa încuiată pe dinăuntru, înspăimântat de mizeria cotidiană. “Reţeta” salvării e simplă: “tăciune, ochii de rugaciune, haine,/ hlamida roasă la mâneci, de timpuri străvechi” (Sâmbăta lui Lazăr), sau: “Te gândeşti la toate, la anii în care/ ar trebui să fii mort/ în timp ce plesneau sub coaja/ prunului tânăr sevele rădăcinilor” (în timp ce plesneau…). Mai rar mi-a fost dat să întâlnesc poeme atât de încărcate de SOS-uri ca în poezia lui Dorin Ploscaru. Doar în volumul “Paşii vânătorului” al lui Jose Agustin Goy309

tisolo, tălmăcit şi la noi, de regretatul Aurel Covaci şi publicat la Ed.univers, în 1986, am mai gasit atâta preocupare pentru starea morală a societăţii umane. Diferenţa dintre acesti doi poeti însă este aceea ca în timp de Goytisolo, din când în când, ce e drept, alterneazâ descrierea urâţeniilor lumii cu cele al frumuseţii acesteia, astfel realizând poeme îndestulate de transcrierea propriilor lui simţăminte contradictorii, Dorin Ploscaru adoptă tonul grav, tăios şi neiertator, nedisimulânduşi ironia, ori poate ironia iscată tocmai din disperarea care l-a cuprins odată cu “tălmăcirea” continuei depărtări a omenirii de Frumos. De aceea şi tot ce redă el în vers e sumbru: “Spitalul era o cocioabă unde/ erau adunaţi răniţii şi muribunzii, mamele/ cu pruncii la sân cusute cu aţă de cânepă/ peste incizii butucănoase/ aşezate pe băncile soioase de lemn/ / nişte bărbaţi schilozi numai piele şi os/ făcuseră cu trupurile lor gropi în pământ de-atâta amar de suferinţă şi/ nemişcare, gemetele şi vaierele nu conteneau/ zi şi noapte” (Francesco de Goya), sau: “îmi spui că te-ai împăcat cu gândul aşa cum se împacă/ deţinutul cu puşcăria, gândurile nu mai sunt/ ale tale din când în când aţipeşti pe banca/ din parc iţi scrii partiturile pe genunchi la/ rădacina stejarului solitar din mijlocul/ câmpiei ce arată drumul apocalipsei” (Ţara oamenilor mascaţi). Poetului nu-i mai rămâne atunci ca singură soluţie viabilă de supravieţuire decât Resemnarea. Descoperirea acestei stări-situaţii prilejuieşte versuri mult mai încărcate de sens: “viermii ne mănâncă şi anii se duc/ se lasă seara peste sâmbăta/ săptămânii se duce ziua pleacă încet/ fericirea lumii” (Plimbare în grădina botanică), sau: “Ni s-au tocit mobilele/ ca şi anii noştri bolnavi de scorbut/ gingii sângerânde într-un secol poluat/ sufocat ni s-au tocit degetele şi/ genunchii ni s-au tocit ni s-au tocit/vocile, glasul a răguşit ni s-au/ împăienjenit ochii, drumurile au ruginit” (Marea aceasta de glasuri stridente), sau, ca ultim exemplu, care priveşte şi-o profundă concluzie: “Toate relele lumii sunt izbăvite doar/ primăvara”.

Portret în oglinda vremurilor

Marcela Mărgăritescu & Nicoară Mihali - ”Ultimul popas în infern”

eşi încă nu s-a împlinit bine scurgerea unei jumătăţi din acest an, Nicoară Mihali a revenit în atenţia criticilor şi cititorilor cu (încă) un volum de versuri: ”ultimul popas în infern”. în colaborare cu Marcela Mărgăritescu. Este o carte postfaţată de Augustin Cozmuţa şi dedicată personalităţii lui vlad Ţepes, zisul Dracula. Cartea, o îmbinare de date istorice – succint şi bine redate – este, totuşi ”departe de a fi considerată un roman istoric”, după cum însuşi autorul recunoaşte. ”ultimul popas în infern” este o carte cu multiple alunecări în(spre) ludic, datorate încercării autorilor de-a creiona cele şapte vieţi ale domnitorului Ţării Româneşti – ei iau în considerare o veche credinţă populară conform căreia domnitorul care a făcut crime în rândul supuşilor săi este condamnat să nu intre în mormânt timp de şapte generaţii. Asta ar face ca să ne (re)întâlnim cu Dracula în postura de marinar pe corabia lui Cristorfor Columb, părtaş, deci, la descoperirea Americii şi la uciderea băştinaşilor, apoi ca cioban în Munţii Carpaţi, ca şi călător prin Anglia, ca servitor al Mar310

chizului de Sade, ca soldat în cel de-al doilea război mondial, reîncarnat în Ceauşescu şi în ultima sa ”viaţă” - ipostază în persoana unui redactor de televiziune care, într-o seară, într-un exces de ”umanitate”, îi demască pe toţi vărsătorii de sânge ai lumii, din guvernele lumii. Este interesant modul în care multe din marile crime săvârşite de-a lungul vremurilor – de la uciderea băştinaşilor de către descoperitorii Americii, la crima redată (şi) de balada Mioriţa, de la punerea pe seama lui Dracula a evenimentelor evocate de scriitorul Bram Stocker, la aparteneţa la crimele şi ororile Marchizului de Sade, de la ”soldatul” care împinge din spate, cu arma, sute de mii de evrei, în camerele de gazare şi până la invocarea spiritului lui Ceauşescu, cel despre care, în popor, când încă trăia, se vorbea că i se injectează zilnic sânge de copil. Cartea are ca personaj principal o eroină, Ancel, despre care autorii zic că ”unul dintre strămoşii ei a îngropat pe ascuns trupil neînsufleţit al primei soţii a lui vlad Ţepeş”. Drept răsplată, acesta l-a înobilat şi i-a dat pământuri în posesie. Ancel, cea care găseşte în podul unei biserici jurnalul lui Dracula (?!) cu prilejul unei călătorii făcute în România, prezintă manuscrisul unui regizor de film. Acţiunea romanului urmează mitul sisific. Astfel, după descoperirea ”jurnalului”, când aceasta porneşte înspre România, ”pentru a cerceta arborele genealogic” al Domnitorului, are o directă întâlnire cu Dracula. în Munţii Carpaţi se întâlneşte cu un cioban şi cu un lup şchiop, fapt care-i permite să realizeze că ea însăşi este un personaj de poveste. urmează un accident de maşină, o întâlnire cu o pasăre neagră (care o leagă cu o bucată din rochia ei de un schelet metalic) şi internarea într-un spital, unde primeşte o scrisoare (chiar) de la Dracula. Acţiunile sunt completate şi întărite de procesele de conştiinţă ale eroinei, de relatările acesteia despre viaţa reală a lui vlad Ţepeş, relatări pigmentate cu incursiuni şi încercări de găsire a unor potenţiale paralelisme în propriul trecut. Corelaţiile pe care ea le face între diferite ”momente existenţiale” dau scriiturii un farmec aparte. Nici actuala stare de fapt a societăţii noastre nu scapă autorilor. Pagini întregi au un iz eseistic, vorbesc de revolta împotriva moralei creştine şi surprind expansiunea sexuală, instituită ca un fapt în sine în acest sfârşit de secol. una peste alta, cartea se vrea o replică a celei a lui Bram Stoker. Totuşi, mai repede, îmi pare a fi o încercare de demonstrare a necesităţii reînvierii frumuseţilor unor cronici, o pledoarie pentru neuitarea istoriei şi trecutului nostru.

Revenirea din adâncuri de linişti

upă o de neînţeles îndelungată tăcere, poetul vasile Morar revine în scena literaturii cu o carte de „versuri de spus în faţa oglinzii, iarna”, după cum sună subtitlul volumului de sonete „...de vasile Morar”, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1995. volumul începe cu două pagini de referinţe critice, pagini prin care poetul acesta maramureşean voieşte să amintească lumii literare de pe la noi de cel carea fost. Cele câteva semnături de marcă, consemnate acolo cu diverse opinii, nu

311

numai că au rostul de-a spune cititorului că are de-a face cu un poet în adevăratul sens al cuvântului, dar şi de a incita, pe acelaşi cititor, la o atentă lectură. Măcar din dorinţa de-a remarca, la o adică, o „rupere de ritm” valoric. Aceluiaşi sentiment i-am căzut prada şi eu. Deşi pe poetul acesta cu priviri blajine, vorbă cumpătată şi gând şoptit îl ştiam de mult, deşi scriitura sa îmi mai oblăduise şi cu alte ocazii sufletul. O vagă trimitere la Bacovia sau Minulescu planează peste versurile acestei cărţi. O odihnitoare melancolie determină stări revelatorii. Căldura versului îmbată sufletul şi provoacă destindere. Mesajul poemelor e direct trimiţător la sublimul îndemn de (re)descoperire a naturii, a dragostei de aceasta şi de semeni. Şi se putea altfel?, iubita îşi are rolul ei determinant. Fără prezenţa ei căderea fulgilor de nea nar mai avea aceeaşi melodicitate a căderii din abisurile-albastre: „De n-ar fi iarnă nu ar fi nici miri,/ miresele ar rămânea fecioare/ şi ar muri pământul în picioare/ cu oasele ca iarba de subţiri.// Şi aerul ar putrezi în munţi/ şi păsările s-ar închide-n ouă,/ noaptea s-ar stinge-n ceruri luna nouă,/ pruncii ar fi la naştere cărunţi” (Aerul galben curge în degetul miresei), sau: „Să plecăm, iubito, cât iarba nu-i departe,/ pe caii de zăpadă să punem chingi de foc,/ o sanie de paltin s-o vindecăm de moarte/ în paragraful iernii noi nu mai avem loc.// Pe vata nopţii albe să tragem fermoarul -/ doar luna ca o turtă să treacă peste bolţi,/ pe cremenele gheţii să scăpărăm amnarul/ şi să zvârlim porumbul mistreţilor cu colţi.” (Pe cremenele gheţii să scăpărăm amnarul), sau: „să ascultăm zăpada cum murmură pe dealuri,/ în carnea ei îngroapă un continent de miri,/ căldura curge moale ca râul printre maluri/ când focul linge pilea buştenilor subţiri” (în inima securii adoarme un lăstun). Temele poeziei lui vasile Morar, regăsibile în fiece poem, nu se consumă niciodată. Repetiţii de imagini sau versuri nu există. Ceea ce vorbeşte şi spune mult despre poetul acesta refugiat în sine şi vorbitor de inteligibilă limbă. El cântă frumuseţea iernii mai bine decât a facut-o oricine până la el, Alecsandi e un biet diletant, cântă frumuseţea femeii a cărei prezenţă îndeamnă şi mai mult la visare, el cântă lumea simplă a satului de munte. Aşa cum nimeni n-a mai făcut-o până la el. El comunică continuu cu femeia de lângă el, mireasa de ieri şi de azi, el îi adresează mai toate îndemnurile, la picioarele ei îşi culcă spiritul său îmbătat de simţire şi frumos: „Aruncă-n ochiul apei veşmântul alb şi lasă/ altarele să plângă fecioara ce-a fugit,/ din carnea ta în noaptea când înfloreai mireasă/ şi-n coasta lunii pline scâncise un cuţit” (în sania uitată pe o colină-n rai), sau: „Ne caută zăpada, iubito, şi mi-e sete/ de vinul unei pivniţi într-un castel uitat./ Stafiile să treacă sfioase prin perete/ în zaua lucitoare a prinţului damnat.// Să ţâpe cucuveaua, cu ciocul ca o cârjă,/ în crăpătura largă a zidului trăznit/ prin care pot să treacă trei armăsari şi-o birjă/ hurducăind pe podul cu lanţul ruginit.” (în zaua lucitoare a prinţului damnat). volumul are-n măruntaiele lui (şi) multe poeme în care este cântată frumuseţea femeii, eterna muză. Poetul merge adesea până la detalii. Nimic, însă, nu e vulgar. O blajinitate a rostirii face ca versul să fie direct mergător spre inimă, cald perceput. Goliciunea femeii, întotdeauna, are puritatea zăpezii, sânii ei „mari şi răcoroşi”. Gestul îngenuncherii poetului, din acest motiv, pare şi mai normal: „în cuiburile sutienului de ceară/ să trecem noaptea lămpilor subţiri/ cât încă-s noi veşmintele de miri/ şi luna cade-n geamuri ca o gheară.// La lumânarea cărnii tale sfinte/ sângele meu se roagă cu glas stins,/ iubita mea, ca un magnoliu nins,/ 312

umbrele noastre plâng peste morminte” (Ca limbile pe un cadran de ceas). O pace imensă pune stăpânire pe cetitoriu, o linişte binefăcătoare se cuibăreşte în suflet. Ochiul înalţă priviri către cer. Dar, stupoare! Dumnezeu nu mai este acolo. A coborât pe pământ. în versul lui vasile Morar îi simţi respiraţia, din poemele sale îi construieşti chipul. închizi ochii şi-L vezi. Prin poezia sa, vasile Morar (re)aminteşte lumii că Poezia este una dintre căile cele mai simple de comunicare între suflete dar şi una din modalităţile de descoperire a plenitudinii Divinităţii.

Despre o slovă răstignită între postmodernism şi transpoezie, între facerea lumii şi-a poeziei

Ioan Potop, „Privire din interior”

iciodată nu mi-au plăcut cei tentaţi să-şi explice substanţa propriilor creaţii, mereu m-am aplecat cu reticenţă asupra cărţilor lor. Profesorul Ioan Potop a făcut această greşeală când mi-a dat cărţile sale şi n-a mai fost decât la un pas de a rupe o colaborare ce nici măcar nu începuse să prinsă contur. Totuşi, m-a onorat încrederea domniei sale în (re)venirea mea. Modul său elegant de-a fi, mima serioasă şi aerul de om sigur de el însuşi m-au reţinut, iar faptul că emanau din cuvintele sale miresmele unui neînţeles m-au făcut să îmi doresc să-i lecturez cărţile oferite cu stângăcie, adolescentin aproape. „Priviri din interior” a fost cartea cu care-am păşit în lumea lui Ioan Potop, om despre care nu ştiam absolut nimic până atunci, poate şi din cauza faptului că miam impus o tăcere de cca 15 ani în critica literară şi una de un deceniu în lumea editorială. Aşa am descoperit că profesorul îşi mai adunase numele pe încă trei cărţi până în acel moment, în perioada 2011 – 2012, însă adevărata cheie de descifrare a substanţei scriiturii sale stă în lucrarea de debut, anume „factorii abiotici şi biodiversitatea Munceilor Băii Mari (Zona Centrală)”, apărută la aceeaşi Editură Enesis, la naşterea şi înfiinţarea căreia şi eu am pus cândva umărul. Spun că aceasta e piatra unghiulară a scriiturii profesorului nostru deoarece în absenţa acestui extreme de important element eşti absolute tentat să abandonezi lectura, poate şi din cauza frecvenţei cu care sunt folosiţi anumiţi termini de factură tehnică, mulţi cunoscuţi de-a dreptul numai specialiştilor din domeniu. O anumită stare de plăcută ordine planetară m-a încercat când am descoperit cu fiece pagină dată un adevărat proiect personal al profesorului, fapt ce mi-a stârnit şi mai tare interesul. Omul a debutat cu o carte de specialitate, îndrumar, dacă vreţi, pentru descifrarea viitoarelor lecturi. Prezenta carte se bucură de-o prefaţă semnată de doctoral în filologie George Sîrbu din Ploieşti, care pare să fi înţeles destul de bine şi profund mesajul ascuns subtil de profesor între aceste coperţi ale celei de-a patra cărţi, a treia de poezie. George Sîrbu surprinde şi înţelege încărcătura tehnică a volumului de faţă, împărţirea sa în cele două secţiuni tematice, anume „Priviri din interior” şi „Răscolind 313

în adâncuri”, încearcă să aprofundeze subtilul sens al introspecţiei interioare, din perspectiva valenţelor şi conotaţiilor substantivului „privire” în psihologia contemporană. E, cred eu, o nefericită abordare a unei lucrări care îl mână mai întâi pe cititor pe tărâmul bolovănos dar fermecat al lumilor interioare, lumi în care Ioan Potop trage de la început tuşe puternice, tuşe întărite şi bine conturate până la finalul acesteia. Şi, aşa cum aveam să înţeleg din celelalte cărţi ale sale - care nu fac însă obiectul atenţiei noastre acum – aceste tuşe se continuă, ca un adevărat cordon ombilical, fapt ce întăreşte viziunea proprie, arhitecturală aproape a lui Ioan Potop, o excelentă viziune nu numai constructivă a acestuia. Astfel, idea de haos care răzbate din foarte multe din lucrările care-au apărut cu duimul în ultima vreme nu îşi are locul aici, într-o carte în care autorul îşi dezvăluie subtil, cu gesturi de fecioară care-ţi dezgoleşte pulpa viaţa lăuntrică. E o provocare făţişă către lumea propriilor trăiri, dar nu şi o încercare de a o impune cumva ca pe un adevăr absolut. Prin asta profesorul face din cititor un partener, nu un elev din ultima bancă, iar noul aliat poate să întrevadă de sub cortina din ce în ce mai ridicată cu fiecare pagină dată o adevărată analiză personal de sensuri şi de raportare a acestora la ceea ce se întâmplă în jur, mergându-se chiar până la interferenţe cu ea. E locul din care Ioan Potop începe abia atunci să-şi predea lecţia şi să îşi urmeze calea asumată, strecurând subtil sensuri noi, necunoscute chiar, cu conotaţii profund tehnice în poeme, de parcă ar împrăştia grăunţe de provocare la meditaţie asupra faţetelor nevăzute ale lumii şi-a vieţii pe ogorul unei literaturi încă tributară ori tiparelor clasice, ori nenumăratelor experimente lirice postdecembriste. Ei bine, aici îmi pare a sta forţa poemelor lui Ioan Potop, undeva între postmodernism şi transpoezie, un demers temerar, poate chiar uşor de respins de cititorul nededat la date tehnice, fapt ce lămureşte acum nevoia sa primară de explicizare. Pe de altă parte, dacă e să mă adâncesc în provocarea poemului care deschide prima secţiune a cărţii, „întrecere”, chiar dacă prima senzaţie e aceea că lecturezi versuri de o anumită simplitate, nu ai cum să nu decriptezi în poem tenacitatea cu care autorul îşi urmăreşte propriul plan, anume aducerea-n limbajul poetic, chiar impunerea dacă vreţi a unor noi stări şi teme: „Nu-I sufletul în zăbavă,/întru a Eului ispravă,/Să-l spălăm în zăpadă,/Sub cetini de zadă”. O incitantă trecere de la lumea interioară, la o aplecare, chiar întoarcere la arhaic (zadă), dar şi un iz de nostalgică puritate, act cu valenţe recreative, mai mult decât o simplă provocare la reîntoarcerea la marile valori. O confirmare a ancorării sale în trecut şi în valorile perene ale unui loc şi neam este poemul „Dorul”, o stare aproape identificat românească. Apoi, odată căpătând încredere-n propriul demers artistic şi-n propriul potenţial, Ioan Potop face o trecere-n forţă printre pietrele unghiulare ale tradiţiilor şi credinţelor romaneşti, pentru că la el universalitatea pare a se (de)limita numai la un anumit spaţiu sacral. Astfel, teme pe care altfel le cam regăseşti îndeosebi prin materiale de recuperare a valorilor şi tradiţiilor sunt impuse elegant cititorului, indiferent că vorbim 314

de „Destin”, „ursită”, „Speranţa”, „Spiritul locului” sau „Dezbinarea”. Ioan Potop jonglează cu elemente puţin cântate şi încântate în poezia aşa zis serioasă, aducând în atenţie o adevărată meditaţie asupra destinului, dar nu o resemnare în faţa acestuia, o luptă interioară dusă pană la paroxism, în care „visul” devine pas către „tărâmuri paralele”. Ei bine, de aici, de la aceste „tărâmuri paralele” începe să se vadă cu adevărat conceptul de transpoezie care-I inundă poemele, pentru că de aici încolo poemele încep să abunde în elemente de natură tehnică, automat necunoscute nespecialiştilor: „O placă tectonică, separată,/Pare o coajă de nucă spartă./Plutind pe magmă în rotaţie,/Coborând în faţă cu ondulaţie.//(…)Oceanul ca mega-geo-sinclinal,/E mediul de sedimente ideal./Stivele de strate, iniţial nederanjate,/Prin contrarea plăcilor, devin cutate” (Metamorfoza oceanului). După ce lecturezi astfel de versuri ai senzaţia că ţi se predă cel puţin o lecţie despre facerea lumii, despre formarea continentelor, o senzaţie că devii părtaş întoarcerii-n timp, la rădăcina vieţii. Mesajul este covârşitor din acest punct de vedere, este coloana vertebrală a acestei cărţi care a trecut nedrept necunoscută şi neremarcată în literatura locului. Iar faptul că adeseori rimele sunt forţate face să nu mai pară a fi stângăcie sau puţinătate de talent şi lipsă de stare inspirativă, devenind de departe evident să Ioan Potop şi-a şlefuit îndelung scriitura, scopul lui fiind acela de a puncta SuBSTANŢA şi nu forma. Şi face acest lucru experimental pe care a pariat cu el însuşi la masa literaturii contemporane, asumându-şi evident pericolul de a se face greu înţeles de superficialii, de grăbiţii, ocupaţii sau inculţii zilelor noastre. „viaţa-n mare tot apare,/Atât cât marea nu dispare./Când marea este exondată,/Dispare marea de altădată” (Mări exondate), e un alt exemplu cât se poate de clar a balanţei înclinate înspre dorinţa de a spune, de a transmite cu orice preţ un astfel de mesaj, fie el chiar şi îndestulat de limbaj de specialitate ceea ce face din demersul acesta nu numai unul unic, dar şi unul cât se poate de temerar pentru Ioan Potop. Sunt convins că dacă va avea şansa să intre-n raza de acţiune a criticilor cu aplecare, Ioan Potop va deveni un nou deschizător de drumuri prin deja franjurata noastră poezie.

315

N ICO LAE S CH EIAN u

O „arhitectură a poemului” impunătoare

upă un deceniu şi mai bine de absenţă de pe câmpia literaturii, cunoscutul jurnalist şi prezentator tv Ioan Romeo Roşiianu a revenit în forţă (şi cu succes) pe scena literară contemporană cu o antologie de autor (Înomenirea cuvintelor, Ed. Ceconii, Baia Mare, 2014, cu o carte de critică literară(Pictorii cuvintelor, Ed. Tipo Moldova, Iaşi 2015 şi cu volumul de poeme „Arhitectura poemului”, Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2015. Născut la Roşiorii de vede în 1968, poetul îşi face ucenicia literară în Bucureşti, parcurcând o perioadă fertilă şi boemă, înconjurat şi ajutat discret de regretatul poet Traian T. Coşovei, un nume important în literatura română de la răspântia dintre milenii, publicând grupaje de poeme şi nenumărate cronici de carte în revistele bucureştene şi în cele din ţară, în special în Literatorul, condus pe atunci de Marin Sorescu dar şi în Cartea, Contemporanul, Luceafărul, Tribuna, Convorbiri literare, etc. O perioadă de efervescenţă creatoare şi de ucenicie la clasici şi la moderni, de experienţe de viaţă şi de tatonări de tot felul, poetul trăind pe cont propriu şi descurcându-se singur într-un mediu agitat, în zorii naşterii democraţiei noastre atât de originale dar şi a literaturii scăpate din chingile cenzurii. Din 1993, după o perioadă dificilă, devine redactor la primul cotidian independent din Maramureş „Clipa”, înfiinţat de criticul literar Radu G. Ţeposu, unde ia contact cu viaţa socalculturală din Maramureş. De atunci şi până în 2005 poetul scrie şi publică 11volume de poeme, începând cu volumul „unghi al durerii” (Casa de editură Panteon, Piatra Neamţ, 1994), „Naşterea insomniei” (Casa de editută Odeon, Bucureşti, 1996, „Lenjerie pentru Sfântul uitat, Ed. Czbela, Baia Mare, 1997 şi terminând seria cu „în căutarea îngerului pierdut”, Ed. Iulius, Baia Mare, 2005, fiind inclus în diverse antologii literare şi dicţionare de profil. Deşi a făcut şi a trăit din jurnalism tot timpul, după 2005 s-a aplecat cu toate puterile spre jurnalism, editând ziare cotidiene sau periodice, reviste de cultură, site-uri lite-uri de ştiri şi devenind reporter, prezentator şi realizator de emisiuni tv la diverse televiziuni locale, regionale sau naţionale, o perioadă în care şi-a făcut un palmares de invidiat şi a cunoscut o popularitate remarcabilă şi dobândit un succes de invidiat, punându-se în slujba unor idealuri umanitare, susţinând campanii în beneficiul unor cauze sociale şi civice. O personalitate cu multiple valenţe, rezistent la stres şi la tot ceea ce presupune această activitate care nu poate ocoli politicul şi politicienii, un autor de comentarii incisive şi un scriitor conştient de imoprtanţa demersului său, Roşiianu îşi propune ţinte şi idealuri deosebite şi depune eforturi demne de toată admiraţia pentru realizarea lor. Cu „Arhitectura poemului” poetul deschide şi un capitol nou în creaţia sa literară, ţintind alte orizonturi decât cele de dinainte şi păşind în ţinuturi şi lumi noi, în care a fost nevoie de o înnoire a mijloacelor de expresie şi a vocabularului. Fără să rupă cu totul de limbajul şi de (unele) teme din volumele anterioare, noul volum, apărut într-o formlă grafică excelentă la o apreciată editură maramu316

reşeană, Ed. Ethologica din Baia Mare, este vădit o construcţie nouă şi solidă, creată cu o altă „arhitectură”, vizând un edificiu de referinţă, ţintind spre sacralitate şi universaltate. în ce măsură îi reuşeşte aceasta sau nu, se va vedea abia în volumele viitoare. Poetul îşi alege temele cu grijă pentru a i se potrivi structurii sale, le elaborează îndelung şi ajunge la o „construcţie” lirică solidă, rezistentă la privirea critică şi la aceea a cititorului avizat, plină de conţinut, demnă de luat în seamă. Poemele au o arhitectură a lor, fiecare în parte, desenată cu o mână de arhitect şcolit, sunt gândite să să fie aşezate în carte după reguli stricte, conform unei estetici asemănătoare cu arhitectura urbanistică. Ceea ce se remarcă uşor (şi cu plăcere!) este este tonul unitar şi egal al poemelor, curgerea firească a versului şi cadenţa urmărită pas cu pas, dar uneori monotonă,, prea severă, poate, dar creând un tot unitar coerent şi plin de semnificaţii. De altfel, toate poemele din acest volum par rostite de la un „amvon”, laic, să zicem,, nu chiar de la o tribună, ci de la o anumită înălţime a conştiinţei artistice, care-i permite autorului să „scaneze” existenţa individului şi a lumii înconjurătoare şi să emită remarci de multe ori acide sau triste despre viaţă şi despre rostul nostru în ea. Poemele lui Ioan Romeo Roşiianu din această „arhitectură” din 2015, puţin stranii în felul cum sunt concepute şi „orchestrate” vorbesc despre iubire şi despre tradădarea în iubire, despre păcat şi iertare, despre glorie lumească şi deşertăciune, despre frică de moarte şi despre reemnarea în faţa ei9, despre liniştea lăuntrică şi despre neliniştea existenţială, despre certitudine şi incertitudine, despre credinţă şi despre ură, despre femeie, iubirea de femeie şi absenţa ei, despre Dumnezeu şi despre credinţă, despre necredinţă şi despre mântuire, şi despre multe altele, totul într-o litanie cu mari umbre de trsiteţe, abordându-le pe toate cu uneltele poeziei de calitate, cu măiestria unui poet stăpân pe uneltele sale şi bun cunoscător al lumii prin care îşi poartă cititorul. Pentru Roşiianu viaţa este o cale spre purificare, pre esenţa supremă, spre poezie; viaţa se trăieştela cotele ei supreme sau este „la temperaturi scăzute”, „în pielea goală”, „la limita vieţii” şi ţelul ei este mântuirea, eliberarea, infinitul, înnobilarea ei şi dumnezeirea; fericirea devine un deziderat iluzoriu, pentru că iubirea este suferinţă şi neîmălinire şi clipele sale de desăvârşire se sting în materialitatea lumii şi se transformă în decepţie şi deziluzie. Poetul are conurată o lume pe care o cunoaşte în toate amănuntele sale şi o stăpâneşte în această „arhitectură a poemului” dar nu are încă un univers numai al lui, care să-i poarte amprenta şi pecetea. încercări se regăsesc în toate poemele, schiţele acestui univers liric şi se întrevăd mai pregnant sau mai şters dar sub cupola sa deschisă poetul încă mai caută „cetatea cu îngeri de schimb”(Mi-au scăpat printre degete arginţii luminii/umbra s-a rostogolit singură pe lângă trup/ în mijlocul zilei stăteam ca într-o noapte adâncă/în cetatea cu îngeri de schimbdădeam viaţa pe moarte...; Cetatea cu îngeri de schimb”) Faţă de poezia publicată în volumele anterioare, poemele din volumul publicat în 2015 au câştigat mult în profunzime şi în modul de abordare lirică, în acuitatea metaforei dar şi în înălţimea percepţiei poetice. Poetul pare acum să caute esenţa esenţelor, metafora de efect, grăitoare, propulsia metafizică: „Sunt cel pe care vreau să îl uit ca să îl iert/am doruri în sânge şi-n priviri adumbriri/de plăceri efemere mi-e silă demult/ printre slove desluşesc întuneric trăit” (în căutarea îngerului pierdut). Căutarea frumuseţii 317

întruchipată de femeia visată, căutarea perfecţiunii. Aflarea sensului vieţii, lecuirea de moarte şi singurătate sunt, de asemenea, teme recurente ale poemelor din acest volum bine conturat, publicat după lungi căutări şi preumblări prin literatură şi prin viaţă. Se regăsesc în poeme şi destule locuri comune, metafore ratate ori versuri neîmplinite. Dar esenţa acestui volum este unitatea sa de stil şi de construcţie, înclinaţia poetului spre adâncimile poemului şi un univers care începe să-şi contureze relieful. „Arhitectura poemului” este o carte de poezie frumoasă, închegată şi consistentă, o carte care dă semnalul unui nou start poetic unui poet inspirat şi dezinvolt despre care se va vorbi, cu siguranţă...

Când oboseşte clepsidra

Elena Cărăuşan - Ora de alchimie

un aer grav şi nostalgic, o melancolie a omului peste care vremea şi vremurile îşi trimit “vânturile şi valurile” care erodează din temelii fiinţa, un strigăt de felul: “opreşte, Doamne, ceasul cu care ne măsori destrămarea” sau “timp hulpav, opreşte-ţi leonina gheară!” răzbat cu precădere din textele citite la această “Oră de alchimie” pe care ne-o predă, impecabil, Elena Cărăuşan prin intermediul acestui volum de poeme. una dintre poetele importante ale acestui spaţiu, o poetă de o sensibilitate răscolitoare, de o acuitate a imaginilor şi de o profunzime a trăirilor mult peste limitele comune,obişnuite. “Iar timpul creşte-n urma mea”.... este senzaţia care te învăluie din aproape toate textele acestei cărţi. O carte despre spaima de gol, de frig, de întuneric, de lipsă a sensului final, de ratare, de împlinire şi de neîmplinire… “Norocoşii ochi ce ştiu să privească” văd amănuntele fine ale existenţei noastre şi ale trecerii noastre pe pământ. Amânarea trecerii este posibilă, anularea ei nu se poate face decât prin alchimia sufletului care poate să transforme plumbul fiinţei (“ce plumb ne leagă de pământ…”) în aurul din pulberea galaxiilor, necredinţa în credinţă, risipirea în mântuire.Oboseală, frică, nelinişte, ploi reci, ceaţă, frig, durere, noroi, urmele săpate de “şenila timpului” şi speranţa că totul nu e în zadar, că există transcendere, că există acea fărâmă de dumnezeire în fiinţă, care salvează totul, iată ce poate înţelege “elevul” care asistă la această “oră de alchimie”… Lupta “câinilor mari, înfometaţi” în noroi, dorinţa de dominare şi de dominaţie, lupta pentru ciolanul rupt din altă fiinţă vie dau dimensiunea unei existenţe efemere, triste, lipsite de lumină şi de iluminare. Orbecăiala, goliciunea, minciuna “burţilor nesătule”, luptându-se pentru nimicuri, abandonarea speranţei şi a credinţei, vrajba, ura, durerea, toate la un loc creează imaginea unui suflet agresat de o lume în disoluţie, lipsită de înţelegere, confuză, incapabilă să-şi găsească prin voinţă proprie drumul spre lumină. Ieşirea din acest “timp concret” e un zbucium sufletesc mare şi continuu care caută în credinţă şi în speranţă un liman, un răgaz, o împăcare cu sine. O oră de alchimie predată în stil de mare pedagog, cu măiestrie, care se ţine minte.

318

i i d o r a p

G H EO RG H E M IH AI B âRLEA *

(Din volumul Ceremonia clipei, Ed. ,,Echim”, Sighetu Marmaţiei, 2006)

zboară după mine un copac fără rădăcini dinspre gri înspre alb coaja lui e ca de fecioară sau cel puţin aşa pare cum zboară

fulgi cu ochi sunt zgribulitele păsări pe crengile-i rare şi rătăcite sub cer până când soarele ce-apune răsare

Huleşte-l pe poet

(Din volumul Umbra lucrurilor, Ed. ,,Dacia xxI”, Cluj-Napoca, 2010)

fii doamnă îngerul rău somnului meu neîncetat, ia-mi un vis, ucide-l pe motiv că nu-i adevărat

acoperă golul apoi cu aerul unui crin, astfel, de oriunde, în pierzanie de-aş fi, am să revin,

ori, îţi voi trimite o scrisoare, despre cum ninge şi se moare încet, de nu vei înţelege nimic, huleşte-l peste tot pe poet.

320

L uCIAN P ERŢA *

zburau după mine copaci uneori pe vremea când eram prefect şi-umblam pe Gutâi după infractori – acţiune rămasă fără efect

eu nu confundam infractorii cu săracii, deşi, cel puţin, aşa pare— chiar le-am spus să lase copacii să facem cărţi şi ziare!

Huleşte-l pe poet

Fă, cititor, pe blândul jude când pe o carte ochii-ţi pui, privirea ta poate ucide şi autorul – şi astfel nu-i!

El umbra lucrurilor vede, ştiu, ţie doar de lucru-ţi pasă, dar fă tu bine şi mă crede: umbra e mult mai sănătoasă!

Nu zic c-ar fi asta o lege, da-n umbră, de-l citeşti, cu-ncetul, ceva-ceva vei înţelege, şi poate-i lăuda poetul !

321

P AuL L ADISLAu B ELDI Amintiri

(Din volumul Se-ntorc păsările mele, Ed. ,,Helvetica”, Baia Mare, 2002)

în sala-n care ne-am cunoscut demult păşim înfriguraţi respectând acelaşi cult nimic nu s-a schimbat la noi în suflet doar Timpul mult schimbatu-s-a-n umblet

zăpezile ce-au încărcat crengile de le-au rupt au troienit şi cărările noastre bătute de demult albul imaculat al zăpezilor ne doare şi coardele sufletelor noastre se-nfioară nu s-a schimbat nimic la noi în suflet schimbatu-s-au doar anotimpurile-n noi şi ne doare trecerea prin vreme a lor ca trecerea prin vreme a părinţilor

şi durere e Timpul mult de care ne temem tristă este ora infinită-n care trecem nimic n-a fost nimic n-a apărut nou între Noi doar Timpurile s-au lărgit la infinit în amândoi...

322

L uCIAN P ERŢA Amintiri

Au fost vizate volumele: Am fost agent CIA(2006); Evadare de pe arca lui Noe(2006); Dincolo de mirarea îngerilor(2001); Dincolo de adevăr(1998); Se-ntorc păsările mele (2002)

la acel festival de poezie unde ne-am cunoscut, de fapt, sindrofie, undeva la est de Eden, ţi-aminteşti, la un Timp ai început să-mi povesteşti că ai fost agent CIA, că ai evadat de pe arca lui Noe, c-un înger mirat de ce se întâmplă dincolo de adevăr aici la noi – şi ştiu că-ntr-adevăr

ne-am mirat şi noi de cât sunt schimbate după nouăzeci şi anotimpurile toate, cum se întorc păsările călătoare vara, că n-avem primăvară de-un timp în toată ţara

ba nici de ce ne temeam mai mult nu avem: Poeţi adevăraţi pentru care să merite să bem – apoi nu ne-am mai zis unul altuia nimic. Timpul trecea şi tu ai aţipit un pic...

323

v ASILE M uSTE Cu toate acestea

(Din volumul Coruienii, Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2006)

dar eu rămân în ţara acestui foc deplin la care cu durere şi dragoste mă-nchin

mereu aţi crezut că nu aş veni dintre voi îmi sângeră în ochi lumina-acestui timp de aceea îi am dureros aplecaţi înăuntru asemenea femeii ce-aşteaptă s-aducă pe lume un prunc lângă voi beau cafea şi fumez pe porţile mele vă puneţi lozinci mă bateţi în cuie pentru liniştea voastră să uit că mi-aţi purtat prin vuietul tăcerii din străzile pustii sub tinere sălcii viaţa pierdută cu toate acestea inima mea e singura instituţie de pe pământ care alcătuieşte şi dăruieşte nesfârşitelor galaxii de zăpadă fulgul de nea

324

L uCIAN P ERŢA Cu toate acestea

mereu aţi crezut că am venit la Sighet de la Coruieni aşa să sânger pe asfaltul cu gropi de pe centru scriind mici poeme, ei bine, spun ba, venit-am în urbe aicea şi pentru a duce cultura-n contemporaneitate, a da jos lozinca şi-a pune reclame m-aţi bate în cuie degeaba, dreptate am până şi-n faptul că nu sufăr scame să-mi puneţi şi-apoi, cu gest protector, să mi le luaţi: vai, dom’ director! Cu toate acestea v-am dat făr’ măsură cartea mea de vizită la toţi, cine n-o citeşte nu mă preţuieşte şi-atunci cum mai poţi avea cultură?

325

I O AN E S P O P

petrecere de pietoni

(Din volumul petrecere de pietoni , Ed. ,,Paralela 45”, Piteşti, 2003)

auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai, a descoperit gena morţii. nu a nemuririi ci a morţii. cea care, când ai început să dârdâi, paralizează dintr-o dată spaima şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo, când eşti pe cale să pleci. am dat fuga repede-n vărai să-l întâlnesc şi să-mi rezolv spaima de moarte, dar era luni şi ăla plecase la târg la şomcuta, aşa că

l-am plătit pe unul cu maşină să mă ducă la şomcuta. muream pe mine de spaima că voi muri. vezi bine că ăla nu era-n târg în şomcuta, dar mi-au spus că s-a dus la baia mare, unde cartofii se vând mai bine,

aşa că am pornit spre baia mare. spaima crescuse pe mine cât casa. şi dă-i prin baia mare şi caută-l şi până la urmă unul a zis că s-a dus la crâşmă să se-mbete şi bate tu toate crâşmele şi a treia zi, când l-au adus acasă, avea maţele peste el şi maşina nu mai voia să pornească.

326

L uCIAN P ERŢA

petrecere de pietoni

(Au fost vizate volumele : Ieudul fără ieşire (1994); Porcec (1996); Pantelimon 113 bis (1999); )

citisem în luceafărul serie nouă că unul din ieud maramureş a scos o carte de poezii nu de poeme ca tot omul ci de poezii adică îmbârligături de cuvinte de te apucă spaima la gândul că vor fi citite normal că am fost curios şi intrigat fiindcă la ieşirea mea din ieud mi-am uitat acolo nişte manuscrise şi ce poţi şti le-o fi găsit cetăţeanul cutare şi fără să mişte nici măcar din urechi ştiindu-mă în sud le-a crezut poezii şi le-a folosit ca atare

am dat repede fuga până în ieud numai eu ştiu câte maşini am schimbat vezi bine că ăla nu era acasă mi-a spus primarul că tocmai a plecat la o lansare la sighet dar după masă poate revine nu e bine i-am spus trebuie să fug până la sighet

autobuzul nu circula ca de obicei şi am luat o maşină de ocazie creştea în mine indignarea ca aluatul şi pe la trei fiindcă am prins şi o razie în năneşti am ajuns la sighet vezi bine că era gata lansarea şi individul că nu-i mai spun om plecase undeva cu prietenii la un pahar de rom

eu nu la-am mai căutat unde găseşti tu un om în miile de baruri din sighet am anunţat poliţia şi poate îl prinde bine ar fi să nu se ajungă aici să nu fie porcec şi să-mi trimită volumele în numele omeniei în pantelimon 113 bis neaparat bis fiindcă altfel mi le ia administratorul în contul chiriei 327

v ALERIu S ABău În parc totdeauna

(Din volumul Singur la altar Ed. ,,Scriptorium”, Baia Mare, 2004)

cumplită singurătatea în doi aripă moartă plutind peste viaţa rătăcită în somn cenuşiul pare a fi verde chiar este deasupra creştetului îngerii dau rotocoale îndemnând purificarea de patimi dobândirea virtuţilor

banca se clatină alunecă apoi zboară păsările înaltului desemnează largi coridoare ce duc negreşit la renunţare

328

L uCIAN P ERŢA În parc totdeauna

adorabilă liniştea celibatului— lene scuzabilă pe o bancă a parcului

dar viaţa e prea cenuşie în parc tot mereu, scriind poezie şi-umblând teleleu— ar fi bine să-mi fie la braţu-mi, la greu, şi-o jună soţie lăsau-aş eu banca să merg la altar, c-o Flori sau Anca, dar nu-i în zadar de ea n-o să vrea ?! problem-asta e ! cred c-o voi dezlega la bar la OJT !

329

M ARIN S LuJ ERu Felinar în amiază

(Din volumul Târziu, în iunie, Ed. ,,Echim”, 2003)

anii au trecut în satul cu oameni puţini mi-a rămas chipul de la 15 ani

de-aceea mă cercetează purtătoarea de busuioc la înmormântarea unchiului meu … se ţinea de noi, fetele o alungau de ruşinea domnişorului venit în vacanţă

330

L uCIAN P ERŢA Felinar în amiază

(A fost vizat volumul Pauză de lectură, , 200; Tresăriri 2002)

ca nimic anii trecură şi în Sighet oamenii nici n-au observat că am luat o pauză de lectură

uneori mă cercetează cu uimire, mă privesc oarecum ciudat şi purtătoarele de busuioc au o tresărire : ...l-am cunoscut într-o iunie, zău, ziceau, era târziu şi el îngândurat, cred că i-au dat vacanţă de la Sarasău.

331

E CH IM v AN CEA demult şi departe

(Din volumul portret restant, după o noapte albă, Ed. ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2008)

2. de o vreme păienjenii stau de veghe sub copitele cailor—se strecoară pe sub şeile lor şi se apropie de mine ca o pândă în flăcări plecaţi să cumpere materiale termoizolante—cu câţiva invitaţi la cină

de taină s-au rătăcit pe la colţuri de uliţe aşteptând semn de lumină de la felinarele adormite furioase-n oglinzi tu, un balon de săpun pe un eşafod de lujeri

după ce ai privit chipul de ghips al mâinii poetului cine eşti tu ? tu cine ? şi care umbră te mai acoperă după ce ai privit în faţă gestul furios în oglindă, cine oare mai cedează sub pământul acesta rotund ?

332

L uCIAN P ERŢA demult şi departe 2. de-o vreme e plin de păienjeni în bibliotecă, cititorii se strecoară pe sub pânzele lor, nimeni nu vede spaima bietului cititor, nevoit să-şi facă printre rafturi potecă

după o noapte albă, de taină, într-o dimineaţă am venit la slujbă furios, hotărât să-i fac bibliotecii, cu săpun, altă viaţă după ce i-am spus femeii de servici doar atât: cine te crezi tu? nu ţi-e ruşine oare să ne laşi să stăm în mizerie până la gât? ia fă-ţi rapid formele pentru pensionare!

333

I O AN v O ICu Baladă tânără

(Din volumul Peste mine şarpele-nfloreşte, Ed. ,,Risoprint”, Cluj-Napoca, 2009)

când eram odată tânăr mă-nveleam cu nopţi pe umăr şi mă rătăceam prin lumi nu puteai să mă aduni foaie verde care curg mă dor ochii în amurg şi mă doare lumea, lume n-am ştiut a mă supune

între două paralele merg cu gândurile mele şi te-aş bea plăcere oarbă aş da lumii să te soarbă

şi te-aş bea plăcere vie aş da lumii să te ţie când eram odată tânăr mă-nveleam cu nopţi pe umăr

334

L uCIAN P ERŢA Baladă tânără

(A fost vizat volumul : Lacrima din palmă (1996) )

când eram tânăr, c-am fost, toate-n lume-aveau un rost... şi-n Lăpuş maistru la strung şi-n cămin la Satulung foaia verde de baladă, nimeni azi nu vrea să creadă că mă dor ochii, mă dor, de când mi-s şi autor între-un vers şi o sudalmă îmi sorb lacrima din palmă şi mă duc şi iar mă duc după sponsori, tot năuc

şi aş bea şi mi-e-anevoie fiindcă doctori nu-mi dau voie... când eram tânăr, c-am fost, toate-n lume-aveau un rost !

335

I O AN Z uBAŞCu Lumea ca metastază (fragment)

(Din volumul Moarte de om-O poveste de viaţă, Ed. ,,Limes”, Cluj-Napoca, 2010)

soră-mea plânge singură la etajul neterminat al casei de lemn stă de ore în şir pe un scaun şi plânge cu faţa către Faţa Destinului Maria e hotărâtă să plece şi ea nu cred că mai are multe resurse cocoana Anuţa simte aerul încărcat din preajmă şi plânge în hohote copiii de la Bucureşti sunt răvăşiţi şi ei i-a certat rău Maria că n-au fost în stare să-mi ia banii toţi sunt pe punctul de fugă pânza ţesută cu greu în zeci de ani de viaţă e gata să se destrame i-am împrăştiat pe toţi ascunzându-i că n-au nicio înţelegere faţă de mine când de fapt eu sunt agresorul tuturor şi focarul continuu de violenţă dar cine e cel ce dezbină cine e cel ce divide et impera cine-i pustiitorul cine aduce în lume neagra urâciune a pustiirii ? acum e trecut cu puţin de miezul nopţii sunt singur în patul străvechi din Casa Bătrână în care au dormit mama şi mama mamei mele şi mama strămoaşei un lung şir de generaţii de născătoare sănătoase din Dragomireşti care-au sfârşit în tumoarea mea în biata mea carne cancerizată sar din aşternut şi ies în răcoarea nopţii de afară izbindu-mă cu fruntea de cerul greu de stele de deasupra cu burţile umflate de viaţă hieroglifele constelaţiilor îmi trimit mesaje toate vor să-mi spună ceva.

336

L uCIAN P ERŢA Lumea ca metastază (fragment)

ce ţi-e şi cu lumea asta, până şi pe valea Izei, în Dragomireştii Maramureşului, a ajuns năpasta crizei în tot şi-n toate; sora mea stă şi plânge, verişoarele mele stau şi plâng, foştii mei colegi de generală stau şi beau şi plâng, toţi şi toate, în faţa vilelor neterminate; eu le-am mai dat ce le-am mai dat – bani şi indicaţii – cât am fost om disponibil financiar, fără obligaţii şi fără să-mi fac din asta o fală, i-am salvat din câteva situaţii, dar acum sunt şi eu într-o reală recesiune, ei bine, şi văd că ei n-au nicio înţelegere faţă de mine; sunt totuşi şi om de cuvânt, am venit să văd care-i situaţia şi m-am întâlnit cu diverse personaje în faţa cărora am făcut diverse gesturi în speranţa că vor reduce din etaje şi vor termina vilele, începute cel puţin – mi-au zis până şi nepoţii că vreau să-i dezbin, că, ce gândeşti, eu vin taman din Bucureşti să-i învăţ într-o săptămână cum şi ce să facă; acum e trecut de miezul nopţii, stau curmeziş în patul din Casa Bătrână, mirosind a busuioc şi fâneaţă, şi, printre şindrilele de pe acoperiş, deodată-mi trage cu ochiul Luceafărul de dimineaţă.

337