Cenaclul Paltinis

Nr 47-48 iunie-iulie 2016

sumar

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artiștilor plastici Eugen Dornescu și Mircea Ignat

Revista Cenacul de la Păltiniş este apreciată cu Diploma de Excelenţă din partea Bibliotecii Naţionale a României REDACTOR ŞEF: Valentin Leahu COORDONATORI: Eugen JITARIUC (executiv), Silviu GUGA (literar), Ovidiu CALBOREAN (secretar general de redacţie), Sorin SAVA (DTP), Silviu C r ăciunaș (website), SENIORI EDITORI Doina ZAHARIA, Simona RADU, Lazăr ZĂHAN COLEGIUL DE ONOARE: BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, CONSILIUL JUDEŢEAN SIBIU, BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ ASTRA SIBIU, Emil ALMĂŞAN, Ion TACHE, Ioan TĂMÂIAN, Ioan CĂRMĂZAN, Alexandru C. LUNGU, Dan PAPIJ, Ioan RADU VĂCĂRESCU, Dumitru BAN, Mircea URECHE, Ioan TOPÂRCEANU, Mircea ŞTEŢIU, Horia TABACU, Dan MUCENIC, Mirela GRUIŢĂ, Corneliu V. MIHAIL, Mihai GAGEA, Petre Ovidiu DUMBRĂVEANU, Constantin ILEA, Dumitru Augustin DOMAN, Octavian HOANDRĂ, Constantin NECULA, Romeo PETRASCIUC, Adrian SUCIU, Rareş JITARIUC CORESPONDENŢI SPECIALI: Florin PREDESCU (WASHINGTON, MONTREAL) Dan DĂNILĂ, Walter JHOREND (GERMANIA) Cristina Ana Maria LEAHU (ROTTERDAM) REDACTORI: Sabrina ŞTEF, Alexandra MIHALCEA, Bogdan DUMBRĂVEANU RELAŢII ŞI SCRISORI: cenacluldelapaltinis@gmail.com valentin.leahu@gmail.com www.revistacenacluldelapaltinis.ro Tel.: 0745.335.192 Revistă editată de Asociaţia Cenaclul de la Păltiniş, înscrisă în Registrul special al Asociaţiilor si Fundaţiilor existent la Judecătoria Sibiu PREŞEDINTE DE ONOARE dr. Alexandru Ducu Lungu FONDATORI:Gabriela Bica, Doina Zaharia, Ana Maria Cristina Leahu PREŞEDINTE ÎN FUNCŢIE: Florin Pîrvu VICEPREŞEDINTE: Siviu Guga SECRETAR: Llelu Vălăreanu Sârbu Revista Cenaclul de la Păltiniş deţine la Biblioteca Naţională a României codul ISSN: 2066-7957 Tiparul executat la Tipografia Bibliotecii ASTRA

Sumar

Nașterea burdușită a unui avorton de Corneliu V. Mihail......................................2 Unde e Şarpele de altădată? de Valentin Leahu....................................................3 Silviu Guga Pentru Sfânt Constantin Brâncuşi......................................................4 Constantin Noica Remember...............................................................................5 Eugen Dornescu.................................................................................................10 Corola de minuni a picturii de Corneliu V. Mihail.................................................12 Povestiri dintr-o altă viață de Eugen Jitariuc......................................................13 Portret Liviu Vișan.............................................................................................14 Emil Almășan.....................................................................................................16 „Tâlharul...” care descompune și recompune lumina..........................................18 Rugă și Poezie....................................................................................................19 Poezii Ion Bogdan Ștefănescu ...........................................................................20 Ioan Cărmăzan..................................................................................................22 Femeia Călare Pe Cocoş sau cum e să trăieşti cu 7 ore mai mult...............................................22 În Labirint.........................................................................................................24 Poezii de Sorin Golea .........................................................................................26 Veşti din lumea cealaltă ....................................................................................26 Octavian Mihalcea - Versuri................................................................................28 Doctorul de la salonul nr. 6 de Constantin Ardeleanu..........................................30 Bătrânul............................................................................................................31 Tablouri Poetico - Muzicale................................................................................32 Marius C. Nica....................................................................................................34 Risipire..............................................................................................................36 Expoziția Mircea Ignat Sacrul ubicuu..................................................................37 Și au fost Răsăritele sonete................................................................................38 Ioan Topârceanu................................................................................................40 Umiliarul lui Tudor Artenie de Sorin Golea..........................................................42 Tudor Artenie Scrisorile cavalerului-egretă și alte poeme ..................................42 Esenin prozator de George Limbeanu................................................................ 44 Revista sibiană EUPHORION și Diaspora de Mihai Posada ................................... 46 Walter Johrend, Din volumul Confesiuni ..................................................... 48 CRONICĂ de prof. dr. Carmen Lidia Pircă............................................................. 50 Silviu Guga Scrisoare despre „scrisori sigilate”...................................................51 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Năluca în pustă.................................................52 Nicolae Scheianu Pietre din potop......................................................................54 Cum Am Devenit Scriitor....................................................................................56 Ierom Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Restitutio Grigore Pletosu, Recenzie de pr. stavr. Radu Botiş........................................................................59 Ioan Romeo Roşiianu Onoare Târzie...................................................................60 Metafora locului natal Vasile Muste - „Coruieni”, ...............................................63 Poezii de Vasile Muste Ţărani La Coruieni...........................................................64 Valentin Leahu prin „Apusul vinului în călimară” ne duce să „degustăm” din Boema bucureşteană...............................................65 Teatrul Gong montează primul spectacolol cu marionete și actori după un text de Shakespeare pe o scenă în aer liber din România! ..........................................66 Jazz pentru copii la Teatrul „Gong” din Sibiu! .....................................................67 Naționalul sibian în turneu internațional..........................................................68 Copiii lumii dansează în Michigan de Anca Sârghie.............................................70 Teatrul Național „Radu Stanca”, partener într-un nou proiect european............................72 Vești bune pentru spectatorii FITS 2016!.............................................................74 Constantin Chiriac a fost premiat la Gala „Valori de România”............................76

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

CENACLUL PĂLTINIȘ de la

1

Editorial

Nașterea burdușită a unui avorton

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Corneliu V. Mihail

2

Avortonul este democrația crăcănată (sintagmă predilectă) de după lovitura de stat din ’89. Răul devenind insuportabil, se impunea o schimbare, dar nu în termenii ăștia!!

Ne bucurăm să apreciem superlativ existența unor istorici de talia profesorului Corvin Lupu.

Cinstit, obiectiv, erudit, marcat cu discernământ, în măsură să elucideze problemele încă absconse din decembrie ’89 profesorul C. Lupu provoacă valuri cu ultima carte, TRĂDAREA SECURITĂȚII, după un lung șir de alte remarcabile cărți. Scormonitor prin vastele bibliografii, istoricul cuprinde exhaustiv fenomenele, impunând adevărul, care frecvent lezează. Concret, „Trădarea securității” a provocat rumoare, eufemistic zis, poate chiar ostilitatea unor „cadre” mai puțin avizate de jocurile abjecte din culisele istoriei. Firesc, sitagma „trădarea securității” are o rezonanță auditivă incomodă, brutală chiar, dar nu poți eluda adevărul strident, de dragul unor menajamente. Paradoxal, în pofida biciuirii unor conștiințe încărcate, CL face un serviciu imens vechilor profesioniști din sistem. O să mă explic de ce! Da, securitatea a trădat! Oricum, jocurile erau deja făcute de oculta internațională și națională, cu sediul „Rahova 5”! (dezvăluire în premieră, cei inițiați vor înțelege).

Securiștii s-au repliat, de fapt, la timp, de pe o graniță de sare glisantă, care putea să-i compromită iremediabil. Cu nară de profesioniști, roși în multe rele, camarazii au intuit pericolul, mascarada, cacealmaua și, duși de vântul unor întâmplări pe care nu le mai stăpâneau, au escamotat cu tact evenimentul. Căci vorba unui chibiț peluzist: Dacă securitatea nu trăda și acum se mai trăgea!! Da, ați trădat, toți o știm! Un scrupul de profesionist vă obligă formal să nu o recunoașteți, știind că un scrupul adânc face sinceritatea imposibilă. Ați reacționat ostil, fiindcă vă era alterat un sentiment

de autoliniștire încrezătoare. Trai tihnit, pensii bune, conștiințe aproape epurate de încărcături, și... stupoare!, iată vine istoricul cu trădarea pusă pe afiș.

Există o dilemă. Amploarea trădării!? Personal, cred că ea nu depășește persoana dictatorului, lapidat lamentabil, părăsit de gărzi.

Apoi, trebuie să reamintim că în sistem nu au fost numai absolvenții de la facultatea agricolă de la Brănești, sau profesioniști pur sânge ca generalul Iulian Vlad, care, știutor peste măsură, persuasiv și abil, a fentat cât a putut puciștii. A salvat organizația de unde era planificat să se extragă victimele mascaradei. Trebuie neapărat amintit că în sistem erau și troglodiți ca generalul Vasile Gheorghe, „căldărar borât”, mic gras, ciupit de vărsat, născut infractor, cu plăcerea violurilor ancilare, cu bucătărese pe după butoaie de murături. Când ancheta, odiosul ăsta patibular își regiza un glas sepulcral, cu iz macabru. Asasin până la moarte, stârpitura a făcut numai deservicii sistemului, Acum, revin la problema paradoxului. Când societatea civică, ațâțată de cabotini diriguitori disimulați, va cere capete de acuzare și din securitate, căci după Vișinescu și Fecior sunt programați securișii și activiștii de partid!!! Atunci, cei vizați vor sări în față cu cartea TRĂDAREA SECURITĂȚII a eminentului istoric C.L. Trăiți, datorită proniei cerești și a unor inițiați, că altfel ați fi avut soarta lui Mihale și Velicu și atâtor altora... n P.S. Frecvent, alege istoria în locul nostru. Foarte aproape de aria vinovățiilor palpabile, autorul provoacă multe idiosincrazii, iar altora o ușoară anarhie sufletească.

Le recomandăm tuturor înțelepciune, decență și mai ales infinită toleranță față de adevărurile incomode.

Editorial

Unde e Şarpele de altădată?

Sunt un pic trist când scriu aceste rânduri, nu din Bucureşti, ci din Sibiu, unde mi-am petrecut o bună parte din iarna asta, pe alocuri miraculoasă, cu zăpezi păltinişene mai moi ca alte dăţi, cu Zidul Cetăţii nins frumos şi împestriţat în faţă-i cu târguri de oale şi alte sumedenii de întâmplări ce dau viaţă oraşului care, altfel, poate ar părea pustiu, regretând că i-au trecut clipele de Capitală Culturală Europeană. La acea vreme, Hermannstadt roia de lume din toată lumea. Şi azi, dar mai cu măsură, ca-n Shakespeare.

Sunt trist pentru că în urmă cu exact un an îi uram, în rubrica de faţă, „La mulţi ani!” Maestrului Ştefan Iordache, Hotelierul de Lux al vieţii Domniei Sale.

Mai apoi, aveam, cu şi mai mare tristeţe, să dau lacrimi în cuvinte la moartea Sa. Şi aşa, mă întreb, azi, când maestrul ar fi împlinit 68 de ierni, iar eu împlinesc 48... Scriu asta, poate, din snobism, cum ar zice alt mare maestru, Gheorghe Dinică, prietenul celui care a fost şi va rămâne în sufletele noastre marele Ştefan Iordache. Născuţi pe 3 februarie, la diferenţă de două decenii, Maestrul şi eu am avut ocazia să petrecem de multe ori împreună de ziua noastră de naştere, dar după ’90, când s-a deschis Şarpele Roşu, sufletul noii boeme, continuatoarea Peşterii din faţa statuii lui C.A. Rosetti, din piaţa cu acelaşi nume. Mă trec fiori. Îmi amintesc cu mult regret că într-un 3 februarie, pe când eram cu alţi prieteni dragi (Gabi Rusu, Val F. Mihăescu, Dan Mircea Cipariu, regretatul Bogdan Pietriş) la „Jos Pălăria” lui George Mihăiţă, de la celebra Coada Calului, de la Universitate, aflam cu stupoare, pe înserat, că s-a stins din viaţă Poetul Ioan Flora (cu P), alunecând spre moarte chiar în altă redută a boemei bucureştene, restaurantul Turist, poreclit de noi Ministerul Turistului. Dar unde e Şarpele Roşu de altădată? E la locul lui, în sufletele boemilor. Pe Eminescu, la intersecţia cu Galaţi a rămas doar o clădire părăsită, dărâmată de timp, ciudat de tristă la rându-i, aşteptând parcă pe cineva să o aducă la viaţă.

De câte ori trec pe acolo, îi simt sufletul boemei

de altădată, cu ciorba de burtă de la 5 dimineaţa care te scula din beţie, la acea oră plecând de multe ori din Şarpe cu Dan Mucenic, certat acasă de Ana de atunci că a venit treaz şi poate a fost prin alte părţi şi nu acolo unde se întâlneau boemii până la mijitul zorilor. De câte ori trec prin dreptul fostei boeme aud, parcă, tot ţambalul lui Marius Mihalache, vocea lui Nelu Ploieşteanu... şi îmi trec prin faţă amintiri pe care nu le-am uitat şi le-am scris aici de-a lungul unui an... Chiar! A trecut peste un an de când am pornit la drum această „Boemă bucureşteană”, văzută de mine, despre care i-a plăcut lui Horia Tabacu să spere că va fi de bun augur. Şi mă întreb, iar, unde e Şarpele de altădată? Se odihneşte, în vreme ce altceva speră că îi va lua locul. Oricum, locul lui Ştefan Iordache, Marele Actor Boem, nu-l poate lua nimeni în inimile multor boemi ai cârciumioarei de neuitat... n (din cartea în curs de apariție la ed. Cenaclul de la Păltiniș, CANA din CRAMA cu AMINTIRI)

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Valentin Leahu

3

Editorial

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Silviu Guga Pentru Sfânt Constantin Brâncuşi

4

Cum nu e greu de bănuit, titlul acestui articol mi-a fost sugerat de romanul unui scriitor care a copilărit la Aciliu şi a urmat şcoala germană în Sibiu, Peter Neagoe. El a scris în limba engleză mai multe opere inspirate din realităţile patriei natale, devenind cunoscut în Statele Unite, dar cea mai importantă este “Sfântul din Monparnasse”, publicată postum.

Romanul aduce un omagiu colegului său de la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, Constantin Brâncuşi, cu care se reîntâlneşte şi se împrieteneşte în Paris la începutul secolului trecut.

Peter Neagoe nu a exagerat deloc numindu-l pe Brâncuşi sfânt. Trebuie cât mai mulţi să spunem acest lucru şi să dăm câţiva lei pentru una dintre „bisericile” sale care se numeşte „Cuminţenia pământului”.

Ministerul Culturii a iniţiat o subscriptie publică propunându-ne să contribuim, cu cât putem fiecare, la strângerea sumei necesare pentru ca celebra sculptură să fie la dispoziţia publicului. E un îndemn la solidaritate naţională , dar şi o recunoaştere a lipsei de vigoare instituţională, a neputinţei statului nostru. Statul oferă 5 milioane de euro, dar mai e nevoie de încă 6 milioane. Chiar dacă ştim că statul are bani, dar banii sunt la discreţia unor persoane, nu la dispozitia publicului, haideţi să punem mână de la mână pentru Sfântul Brâncuşi. A iubit stâlpii porţilor şi a pridvoarelor din satele noastre, biserica făcută de străbunicul său din Ohăbiţa sau Hobiţa Gorjului şi a iubit stâlpii crestaţi, ce se pun la mormintele celor răpuşi de moarte în floarea vârstei, din cimitirele de pe Valea Sebeşului. N-a spus însă niciodată că preferă lemnul pentru că a iubit şi piatra şi, mai întâi, a făcut din piatră o RUGĂCIUNE şi a dat-o buzoienilor s-o pună în cimitirul lor şi mai târziu.

Din piatră a făcut o POARTĂ A SĂRUTULUI şi o MASĂ A TĂCERII pentru gorjeni. A iubit bronzul ca să imortlizeze pe Domnişoara POGANY şi ca să Facă PĂSĂRI MĂIESTRE. A iubit chiar şi fonta de la Călan din care la Petroşani s-au făcut clepsidrele pentru COLOANA FĂRĂ DE ŞFÂRŞIT. Avea nevoie de un spaţiu larg, de lângă Olt, unde e MASA TĂCERII, până la COLOANĂ, pe o alee A SCAUNELOR, de fapt, o alee spirituală care trece pe sub POARTA SĂRUTULUI şi continuă CALEA

EROILOR prin inima bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Sentimentul de recunoştinţă faţă de cei care s-a jertfit pentru neamul nostru, în timpul Primului Război Mondial, Brâncuşi a vrut să ni-l transmită nouă. Noi astăzi putem înţelege că Brâncuşi a intrat în însuşi spiritul lumii noastre moderne.

Pentru a putea să ne mândrim cu el în continuare, hai să punem mână de la mână şi să cumpărăm CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI. Dacă n-am cumpărat atelierul lui din impasse Ronsin înainte ca parizienii să-l mute în Muzeul de Artă Modernă şi atelierul lui refăcut a ajuns, mai târziu, în vestitul „Centru Pompidu”. Hai, să facem ceva ca măcar o operă realizată în acest atelier să fie a noastră.

Ce mândrii suntem de Brâncuşi când, întrebat de Rockefeller „Cum pot să te ajut?“ Brâncuşi răspunde: „Ia şi mătură atelierul!“. Noi n-avem cum să măturăm atelierul lui, nu ne rămâne decât să facem ceva pentru Sfântul Constantin Brâncuşi cumpărându-i „Cuminţenia”. E şi ea o biserică. n

NoicaEditorial In memoriam

Constantin Noica

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Fotografii din colecția Ion DUR

5

5

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

NoicaEditorial In memoriam

6

6

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

NoicaEditorial In memoriam

7

7

ArtĂ PLASTICĂ˝ EUgen Dornescu

Eugen Dornescu

OM 2

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Mașina de zburat

8

ArtĂ PLASTICĂ˝ EUgen Dornescu

OM 4

Mașina de zburat 2

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

OM 3

9

ArtĂ PLASTICĂ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Eugen Dornescu

10

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

ArtĂ PLASTICĂ

Lăcaș

11

ArtĂ PLASTICĂ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Corola de minuni a picturii

12

Însoțit de boemul și bonomul camarad Valentin Leahu,- căruia nu-i mai apune vinul în călimară, recuperând, benedictin prin abstinență și evlavieam participat la două vernisaje de excepție, semnate Eugen Dornescu.

De sorginte moldavă, Eugen Dornescu este mobilat cu toate atributele răzeșilor: tenacitate, bun simț, dorința de învingător.

Apoi, mai vin anii de studii excepționale, fiind studentul și mândria maestrului Dan Hatmanu.

Acesta a avut premoniția să-i anunțe un destin de excepție în pictură. În acest sens, stau mărturie nenumăratele expoziții din țară și străinătate, premiile dobândite și interesul colecționarilor particulari.

Expozițiile de la Deva și Târgoviște au stârnit un interes deosebit, având cu toții revelația ineditului tematicii abordate. Pictura este unitară stilistic, de-o impecabilă acuratețe tehnică, gândită coerent, în pofida încărcăturilor simbolice. Cantonat în sfera umanului, pictorul glisează autoritar între conflicte și pace, exersând introspecții ce se doresc exhaustive. Artistul surprinde omul în ipostază eroică, o mână fermă sugerând destin de învingător!

Evadând din ontologic spre transcedental, cu un penel filozofic, de data asta, Eugen Dornescu conturează Icari înălțători, puși la punct, totuși, pentru impertinența de a sfida regulile cerești. Omul cu vioara dorește să demonstreze că arta poate vibra și-n alte chei. Putem discuta și despre diviziunea minte- trup, trogloditism și înălțare spirituală, totul fiind slujit pictural de un maestru incontestabil.

Blagian în opțiune livrescă, Eugen Dornescu traduce, pictural, propia revoluție cu lumea, fără să strivească corola de minuni!!

P.S. La Târgoviște, marele regizor și director de teatru, Mihai Ranin, a montat o simeză fabuloasă, amintind de cele de la Dalles. Cu o vagă emfază demiurgică,- coborâtor din Craii lui Mateiu, ori din Remeber,- maestrul Mc Ranin ne-a tratat voievodal în oaza numită teatru, creată de el într-o scenografie impresionantă. Departe de lumea hâdă, slută și mocirloasă a politicienilor, am trăit momente serafice, în melanjul aiuritor de culoare și gong.n Corneliu V. Mihail

Note de lectură

Pentru cititorii mai tineri, cartea lui Nicolae Iuga intitulată destul de explicit:,,SECURITATEA, CEZARUL şi SFOARA DE CÂLŢI a lui ELIE WIESEL’’, poate constitui în principal o provocare de natură enigmistică, un nod, un rebus, un cod etc. Pentru cei mai în vârstă, ea reprezintă un demers memorialistic, o întoarcere în timp, o analiză a unor fapte şi întâmplări trecute dar cu semnificaţii importante pentru membrii unei anume generaţii de intelectuali, prerevoluţionară.

Pentru toţi cititorii însă, indiferent de vârstă , poziţie socială sau apartenenţă politică, cartea lui Nicu Iuga constituie un alfabetar cu ajutorul căruia putem încerca să discernem prin timp, orori şi mecanisme diabolice inventate şi iniţiate de fosta securitate împotriva tuturor acelora care ,,luau în deşert cuvântul Tovarăşului’’. Am spus un alfabetar, pentru că lucrurile prezentate în carte reprezintă elemente din care, pe baza multiplelor combinaţii raţionale şi posibile, putem să reansamblăm un trecut aparent tulbure şi uneori invizibil,trecut care refuză cu încăpîţânare să accepte aruncarea lui la ,,groapa comună a istoriei române’’. Pe lângă asta putem spune fără ezitare că această carte reprezintă şi un semnal de avertizare pentru cei din jur. Ea încearcă să ne arate până unde poate ajunge o societate totalitară lipsită de scrupule. Este un protest şi împotriva mult discutatului ,,Big Brother’’, împotriva a tot ceea ce atinge intimitatea individului, împotriva spionajului, suspiciunii, bănuielilor, a detractării, într-un cuvânt a tot ceea ce constituie atingere a libertăţii individuale: libertate de expresie, credinţă, religie etc.

Trebuie însă, să subliniem faptul că nu este vorba de o răzbunare personală, de plătirea unor poliţe în timp, de către un om care a suferit de pe urma abuzurilor securităţii. Nu. În niciun caz. De altfel, utilizarea numelor adevărate a unor personaje implicate fie ei ofiţeri de securitate, colaboratori ai securităţii, cadre cu funcţii de partid, cadre universitare nu are un scop vindicativ ci mai degrabă acela de remember. Autorul nu mai are nimic cu cei care l-au vândut sau trădat. Îi tratează cu deferenţă şi de multe ori cu înţelegere sau chiar compătimire. În fond cartea dezansamblează în faţa ochilor noştri un

mecanism sofisticat de supraverghere şi înfricoşare, de control şi de reprimare a oricăror încercări individuale sau colective de eliberarea din plasa de păianjen ţesută de bolşevici. Ne este prezentat şi analizat un proces de alchimie criminală în care se amestecă în acelaşi creuzet bucăţi murdare de conştiinţă, compromisuri, capitole de pseudo-legislaţie, elemente de laşitate şi delaţiune. Din când în când răzbate drintre file şi râsul amar al autorului care ne face să ne gândim că indiferent de meandrele vieţii sale, de întâmplările prin care a trecut Nicu Iuga nu uită să rămână omul cu acelaşi dezvoltat simţ al umorului şi cu aceeaşi poftă de viaţă. Întâmplările prezentate în carte sunt reale, cu toate că par halucinaţiile unei minţi bolnave iar eu împreună cu alţi membri ai generaţiei mele ne punem chezaşi pentru autenticitatea lor. Singura problemă care se ridică atunci când lecturezi textul este aceea a dificultăţii încadrării lui într-o specie literară clasică, într-o tipologie anume. Cartea nu este niciun roman, nici un documentar, nicio autobiografie, nici nişte memorii scrise de un autor cu pretenţii ci mai degrabă un memento mori, un strigăt al autorului către contemporani. Dar să ne înţelegem bine nu este un strigăt de deznădejde al unui damnat nostalgic condamnat la o viaţă de Sisif.

Este strigătul unui om sănătos care vrea să le atragă atenţia celor din jur fără dulcegării şi fără echivoc că a existat şi o altă viaţă înainte de prezentul care ne înconjoară şi că acea viaţă nu se aseamănă cu nimic din ceea ce trăim azi.

Spuneam că strigătul, atenţionarea pe care o face autorul, Nicolae Iuga, în cartea sa, nu este o chestie elegiacă, plină de tristeţe, deznădăjduită, dulceagă sau resemnată ci mai degrabă este strigătul unui om viu şi cunoscându-l pe autor aş spune că seamănă mai degrabă cu fluieratul puternic cu degetele în gură, în mijlocul codrului sau al câmpului, al unui tânăr care rupând toate ritmurile şi timpurile te obligă să ţii seama şi de el. Scrisă contrar uzanţelor politeţii cartea nu are alt stăpân decât adevărul aşa cum a fost el, fără să fie fardat sau estompat. n Eugen Jitariuc

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Povestiri Dintr-o Altă Viață

13

cenaclu

Portret Liviu Vișan Cavalerul tristei armuri rugina curge fraged nobil sânge şi încă din armură n-am ieşit la orizont doar umbra mai ajunge lumină răstignită-n asfinţit cerneală stranie şi viu albastră din sânge fierul trece în cuvinte parcă mă-ntorc din nou în lumea voastră călare pe un sac de oseminte înalţ în aer un poem de ducă şi în turnir mă-nclin pe-aceeaşi parte în timp ce călărind pe o nălucă se-nclină la icoane sfânta moarte

Prelumbre nimeni n-a observat nimeni nu ştie am stat o noapte-ntreagă-n fierărie în jar sufla doar crivăţul tăios metal topit simţeam până la os

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

m-am prezentat ca la croitorie să-mi fac armură pentru poezie să torn metal încins între cuvinte sclipiri de halebardă-n lucruri sfinte

14

înalt prelat din cap şi până-n poale am îmbrăcat cămaşa grea de zale şi ca să ies din trupul temnicer m-am lepădat de umbrele de fier

Spovedanie vizera coifului cu mâini de moarte am dat-o într-o noapte la o parte exact cu mâna care-acuma scrie de parc-am dat capacul la sicrie

priveam în urmă ca în viitor nu mă născusem şi urma să mor secundele se înfruptau din mine nici nu eram când am ajuns la tine doar umbra existentă în cuvinte de chipul meu îşi mai aduce-aminte ca-n ritualul când sorbind din cană zăreşti în vinul sacru o icoană

Atelier avem de lucru asta este clar un clar obscur ce n-aţi văzut vreodată poemele nu-s gata de tipar nici pânza din tablouri nu-i pictată e toamnă şi culorile sunt naşpa cuvintele-au pornit pe contrasens pictorul şi poeţii n-au spart gaşca iar cheful pentru muncă e imens

cenaclu

amestecăm cuvintele cu sânge pe şevaletul nu ştiu cărui cântec nu ne ajunge unde vom ajunge şi vom rămâne în al artei pântec e un protest şi chiar o rugăciune la zeii ce se uită cu ochi trişti pe care-i implorăm şi le vom spune să nu ne naştem iarăşi tot artişti

Cântec prăbuşit în ecou am scris cu lancea un poem de sânge să cuceresc cetatea care plânge să văd cum înălţat în şa pe cal am traversat tărâmul medieval mă aşteptau în vremurile sumbre trei cavaleri înveşmântaţi în umbre care purtau pe scuturi de răşină culori de neputinţă şi de vină l-am provocat în primul meu turnir pe îngerul născut în cimitir raze de soare s-au ivit din ceaţă când am izbit în lespedea de gheaţă din neştiutul celălalt tărâm s-a arătat un cavaler bătrân pe care l-am lovit cu lancea-n piept şi-am plâns că am ucis un înţelept al treilea cavaler eram chiar eu înveşmântat în haine de ateu iar lancea am zvârlit-o mai departe dincolo de iubire şi de moarte

ianuarie 2016

Poem pentru Miha să dăm zăpada de pe noi iubito ca să ne curăţăm de amintiri fugind din viaţa ce am irosit-o spre orizontul altor plăsmuiri când sună ceasul să plecăm la muncă şi tu cobori să pui de o cafea zău că îmi vine să îi dau poruncă nebună tinereţii să mai stea de ce n-ai apăsat deşteptătorul visam frumos te aşteptam să vii să te mai hârjoneşti cu autorul la capătul acestei poezii simt cu savoare aburul fierbinte de pe noptieră-al ceştii de cafea aruncă-n iarbă ceasul care minte şi intră goală-n poezia mea

2015 Siliştea Snagovului

Cântec de tavernă înţelepciunea Greciei eterne nu stă-n filosofie ci-n taverne vă spun că sfânta carte de bucate a fost rostită-n piaţă de Socrate şi pentru că n-a scris-o că-a fost prost grecoaicele o ştiu doar pe de rost dacă premisa este din chiftele aflaţi că silogismele sunt grele vă lasă şi ficaţii şi rinichii dacă nu-ncepeţi masa cu tsatsiki oricum concluzia nu va fi clară fără să ţii carafa la subsuoară după desert se-mprăştie angoasa când iei la întrebări bucătăreasa tu ai gătit acest ospăţ confuzo ca să te iert dă-mi un pahar de uzo şi ce să vezi se rotunjeşte clipa când fata râde-ntocmai cum Xantipa

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

avem de lucru însă nu ne pasă şi zăbovim ca sfinţii-ntr-un vitraliu parc-am fugit cu toţii de acasă spre a ne naşte într-un alt travaliu

15

Poetul de gardă

Emil Almășan Acasă De orișice m-apropii privirea mi se-alină.

Pe fiecare carte, păienjeni de lumină și-au depănat viața din care au trecut în pânzele de stele pe care le-au țesut.

Fotografia mamei, cu-același colț de lună, tăcerea înserării o deapănă-mpreună.

Din altă poză, tata parcă-mi întinde-o mână să-l simt cât de puternic prin vremi o să rămână. În altă poza, iată, sunt eu cu ei de mână, când primii pași mă-nvață, în curte, prin țărână

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Perdele-ngălbenite cad pe pervaz și geamuri, afară, frunze prinse pe tot aceleași ramuri... Și sora mea-ncălțată cu prăfuite ghete, se joacă, într-o poză uitată pe perete...

Dintr-un cuier, o haină, de guler agățată, mi-arată mâini, și umeri ne-ncovoiați, de tată...

Văd cât de drept se-ntoarce din zilnica-i povară, și-i simt, și-acum, mirosul de muncă și țigară, iar glumele-i făcute cu drag și bucurie atât de clar răsună... Și toată casa-i vie când mama, iată, strigă că-i caldă, gata masa și abur copt, de pâine, înmiresmează casa

16

Cu mâna scutur praful pe-o poză așternut, îmi pare o icoană pe care o sărut: ce tânără e mama în ia înflorată că nicio grijă chipul și ochii ei n-arată; părinții mei, când tineri, se-mbrățișau cu foc, gătiți în haine albe, de slujbă, sau de joc... În părul lor ninsoarea nu-și așternuse pata, copilul meu e astăzi de-aceeași ani cu tata din pozele pe care, prin lacrimi, le privesc...

Doar eu simt că, prin vreme, tăcut, îmbătrânesc Dacă-mi arunc privirea, din tinda casei noastre, cărările-s aceleași, și-aceleași zări albastre pe dealuri de cărbune luminii-i taie cale. Și Motru-aceleași ape tot leagănă la vale, și-aceleași holde-ntinse se pierd în depărtare, urcând în spice coapte tot aurul din soare În toate simt că-i suflet. Dacă vorbesc sau tac, în mine urcă doruri și lacrimi fără leac. Și ce curat e totul, și rânduit, de parcă

pe toți ai mei la viață i-așteaptă să se-ntoarcă.

Numai pe mine, doamne, nu mă mai regăsesc, nimic nu mă-ntretaie cu chip copilăresc, nici Steaua mea pe ceruri nu prinde-a se-ntrupa, și nimeni nu mai vine să-mi spună: „nu pleca!”

Elegia sufletului Și timpul se făcea depărtare. De piatră, de sare.

De-atâta liniște secundele cădeau ca niște aripi triste, trecătoare...

Le simțeam cum în locul meu mureau Mă vedeam copil.

Ochii mei sprijineau un cer de mirare.

Făceam primii pași, flori de tei ningeau deasupra-mi sfântă iertare Visam fericit. Doar timpul știa singurătățile ce-aveau să vină, cum tot ce iubeam se va preschimba în țărână și tăceri din lumină

Poetul de gardă

Așa că mi-am schimbat trupul pe cuvinte să pot să-mi văd sufletul, și să-l ascult…

Poate de-aceea știu taina ce mă poartă-nainte dacă voiam să trăiesc, muream demult

Mamei Ai bătut lumea largă, ostenită; ești numai dor din tălpi până-n creștete.

Ești plină de griji, nedormită.

Odihnește-te!

Pune-ți capul pe pernă. Visează.

Drumurile ți-au frânt sufletul, picioarele.

Văd că ochii încă-ți lăcrimează desi plânsului i-au secat demult izvoarele Ai vie-n privire blândețea deși cearcăne grele ochii au prins. În genunchi sărut bătrânețea luminii care te-a nins Câtă liniște-ai pe frunte, pe tâmple; chipul tău e-o icoană de sare în fața căreia, mereu, mi se umple sufletul de blânda ta iertare Bine c-ai ajuns, că lumea toată ai putea-o, veșnic, rătăci...

De nu mă vedeai încă odată, știu, măicuță, nu puteai muri

Testament Știu, anii încă nu se-ntunecară și încă multe drumuri sunt de mers, vieții-i sunt dator o primăvară, și ție încă-ți sunt dator un vers

Cărarea vieții mele toat-o strâng într-un cuvânt cu slove de lumină să-ți fie, pururi, pavăză și gând prin vremurile care or să vină Te-am învățat că lumea e senină dar și că asudat e gustul păinii și-am vrut să știi că noi avem o vină, noi nu putem muri când latră câinii Am vrut să știi că, de-a rămas o cruce pe care sângele nu s-a uscat, sunt pregătit, întâiul mă voi duce să nu mai fie nimeni vinovat Când voi pleca, în loc de lacrimi grele să mă petreci cu sufleul deschis – îți las în grijă cerul meu de stele și lumea mai bogată cu un vis

Trecere Cu fiecare gând pe care-l scriu, care tăcerea de cuvânt o desparte, simt cum în mine se face târziu, și mi-e liniștea tot mai departe Cu fiecare clipă prin care-i rostesc inimii glasul în care să bată, simt cum, tainic, nepământesc, lumina, întreagă, se-arată Poate în toate e numai un semn să nu mai fii, suflete, atât de semeț ne vom despărți oricum, dar a fi demn, până la capăt, e marele preț

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Am vrut să-nteleg doar o parte din drum, doar o parte din calea ce mi-a fost hărăzită, dar am văzut cum se face deznădejde și scrum carnea pe oasele mele răstignită

17

critică

„Tâlharul...” care descompune și recompune lumina „Veniţi la margine – a spus./ Ne este frică – au răspuns,/ Veniţi la margine!!!– a spus./Ei au venit,/ El i-a împins,/Ei au zburat!”. Poemul îi aparţine lui Apollinaire şi mi se pare că are legătură cu ceea ce i se întâmplă acum lui Marius Dumitrescu. „Tâlharul cel bun”, cartea apărută la editura „Karth”, în 2014, spune tot ce i se întâmplă autorului. Dar mai spune, cred, şi că el a intrat în zona poeziei după nişte ani de scufundare în lecţia exemplară a lui Nichita Stănescu. toţi îi suntem datori acestui mare poet. Am găsit în „Tâlharul cel bun” câteva poeme care, prin tăietura Cartea este frumoasă şi are, cu siguranţă, foarte versului, amintesc de Nichita, dar în majoritatea multe în sensul poemului scris de Apollinaire. Mă textelor Marius Dumitrescu este chiar el însuşi, se refer, în primul rând, la zborul despre care vorbeşte desprinde şi zboară cu propriile aripi. poetul francez şi pe care, în cazul de faţă, poezia lui Nichita Stănescu l-a făcut cu putinţă. Sunt de părere Cele mai frumoase mi se par poemele scurte, cu că, fără a-ţi însuşi lecţia poetică stănesciană, nu poţi atât mai mult cu cât ştiu că nu este uşor să scrii astfel să depăşeşti nişte limite. Şi că, într-un fel sau altul, de poeme. Îţi trebuie mână sigură şi sensibilitate fulgurantă. Iar Marius Dumitrescu le are. Exemplific: „sunt/ceea ce pot/vedea//ceea ce/nu văd/mă judecă” („Un autoportret”) şi: „ochiul/privind în sine/fiindcă/ nu mai este/nimic de văzut” („Începutul melancoliei”) sau: „moartea mea/e a mea/dar nu îndeajuns” („Poem de dragoste”). Iar exemplele pot continua.

Aceste poeme scurte sunt mai puţin spectaculoase, dar ele ajung foarte departe în momentul când le citeşti tu cu tine, în linişte, şi le laşi să reverbereze.

N-am nicio îndoială că în sinele poetic al lui Marius Dumitrescu lucrurile s-au sedimentat. Nu este vorba atât despre poveşti de limbaj, foarte apreciate în zilele noastre, cât mai ales despre o directeţe şi despre o esenţializare a spunerii care apropie poemele de nişte bijuterii, de nişte diamante care descompun lumina doar ca să o recompună altfel.

Din propria experienţă, ştiu că este foarte greu de transpus nevăzutul în ceva ce poate fi văzut, neauzitul în ceva ce poate fi auzit şi aşa mai departe.

Dar Marius Dumitrescu şi poezia lui din „Tâlharul cel bun” tocmai asta fac. n Valeriu Mircea Popa

18

critică

Noul și atât de specialul volum al lui Ion Bogdan Ștefănescu, LUI (Tracus Arte, București, 2013), însoțit fiind de aleasa grafică marca Mircia Dumitrescu, ne introduce pe sublimul teritoriu al viziunilor paradisiace, incomensurabile căi ale elevării spirituale. În deschiderea cărții, un fragment athonit explicitează virtuțile mortificării întru o veșnicie împlinită : „de vei muri înainte de a muri/ nu vei mai muri când vei muri”. Tot acest elan purificator se axează pe dobândirea curăției. Ticăloșia zborului negru se dorește a fi contracarată cu ajutorul simbolului absolut al crucii, ceea ce conduce la ample metamorfoze, luminoase lacrimi de bucurie. Poetul invocă valorile isihaste, fluidizând esențe sacre: Întoarce-ți gândul spe inimă/ Găsi-vei atâtea vitralii roșii/ Prin care ochiul Dumnezeirii te veghează/ Ascultă liniștea curgătoare a sângelui/ Și cuvântul Lui va trece la tine/ Luminându-te/ Iar când vei ridica privirea/ O pădure de frunze albastre/ Se va deschide sub pasul tău. Din icoane și rugăciuni se desprind, pentru cei aflați în fața porților împărătești, acorduri muzicale inefabile. Ritualul se îndreaptă spre vestirea hristicei inimi incandescente, împărțită tuturor credincioșilor. Profund transcendent, un văl cromatic acoperă tot ceea ce contează și va conta: Doamne, cât verde ai dăruit ochiului/ Numai roșul inimilor îl poate uda/ Doamne, cât albastru ai lăsat nărilor/ Numai albul gândului îl poate respira/ Doamne, cât galben ai întins viselor/ Numai curcubeul sufletelor îl poate privi/ Slavă îți aducem, Doamne/ prin orga rugăciunilor colorate.

Aleșii stau smeriți sub privirea Maicii Domnului înrourată. În accepțiunea lirică a lui Ion Bogdan Ștefănescu, vorbim despre slava inimii din inimi, alături de un neasemuit „catharsis”, deschizătorul căilor alese. Aici, durerea are rol inițiatic. Chipul hristic nu se poate revela decât în circumstanțe privilegiate.

Obișnuita limită dintre viață și moarte va fi abolită atunci când ne raportăm la sfânta ființare veșnică.

Autorul se gândește și la nefericitele suflete ce n-au cunoscut încă febra căutării lui Dumnezeu. Lacrima veghează lungul drum spre mântuire, taină a tainelor, hieratic situată la baza Arborelui Vieții. Cu sen-

sibilitate poetică sunt (re)amintiți pașii către lumină și pace. Privirea de neprivit a Maicii Domnului, fără asprimea acelui „mysterium tremendum” teoretizat de Rudolf Otto în influentul „Das Heilige”, ocrotește itinerariile sacrametale, adeseori labirintice. Transcendentul coboară peste toate cele ce sunt, întru edificări excepționale.

Duhul smereniei aparține amplei paradigme a lacrimii. O reverie sfântă ne va învălui, tămăduitoare, interiorul. Ion Bogdan Ștefănescu evocă aproape extatic angelica esență caracteristică devoțiunii: Doamne, acoperă-mi trupul cu mila Ta/ Și fă din speranțele mele cuib de ciocârlii/ Păzește-mi pașii nevolnici/ Până când genunchii se vor fi udat/ Cu lacrimi de pocăință/ Curăță-mi sufletul de ploile vieții/ Pentru ca prin vocea de seară a inimii mele/ S-aduc prinos inimii Tale / Atotcuprinzătoare/ Prin care zboară îngerii cu aripi de lumină/ Înmiresmând cununa trecerii ce va să vină. Înaltele taine au funcție ziditoare, orientată maximal spre transcendență.

Ne este revelată suprema transformare, identificare pură ce escamotează sfâșierile sublunare. Ceasul/ imnul/ fumul/ pasul, iată o cadență neabătută, imnică. Prin nesfârșită rugăciune e căutată revelarea tainelor euharistice. Artistul lasă la poalele Spiritului Absolut propria-i esență, trecută prin filtrul diafan al flautului. Transcendenței îi sunt adresate mulțumiri mistuitoare, tot ceea ce i se îmtâmplă făpturii umane având adeseori nebănuite cauze, adâncimi înfloritoare care nu pot decât să fortifice credința. Ion Bogdan Ștefănescu zugrăvește cu deosebită claritate un peisaj idilic desprins din cea mai profundă trăire religioasă. Impresionează vibranta intensitate,însuflețire din zone atemporale: Doamne Dumnezeul meu/ Cel fără început și fără de sfârșit/ Caută spre mine, cel împleticit/ Prin cuvântul Tău de cremene/ Aprinde făclia sufletului/ Să pot înainta curățit de ispite/ Ție, Mângâietorule de viață/ Îți închin inima/ Întru săvârșirea făgăduințelor/ Pe tine te preamăresc/ Împărat fără de moarte/ Cel ce te-ai răstignit de voie/ Miluindu-ne prin sânge ceresc. n Octavian Mihalcea

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Rugă și Poezie

19

cenaclu

Poezii Ion Bogdan Ștefănescu EvAdam Zămislit din coastă de flaut Prin cânt desprins din os stingher Orbiți de soare Soartă prin fanare Ne rugam EvAdam

Adam - Eva - Adam EvAdam Căldura sfintei treimi Casele bărbaţilor Prin femeia Din os bărbătesc

Iarba din adâncuri bântuit de raze o siluetă îmi topeşte sângele spre iarba din adâncuri unde argintul viu se zbate în plasele pescarilor

Debarcare tăcere mii şi mii de licurici în coșul pieptului bărcile cu miros de scoici s-au prins de mâini şi picioare sar din bărci înviații din adâncuri

Oglinda cu două răsfrângeri

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Desculț cu inima sărată Prin cercuri de turcoaze Lumină încruntată Rostogolit în colbul acru La umbra ulmilor cu foşnet sacru În zvonuri reci Melci uscați, apă stătută Strig: Mă dau pe-un cucurig!

20

Haiku Luciul apei fără să știu până am devenit umbră punct

Cercul deschis priviri și nume suind spre tine ca un foc de cometă încă o dată semne atingeri

Lecţia de sexologie s-a anunţat sfârşitul lumii toţi oamenii s-au năpustit să facă sex unii mai circumspecţi au practicat sexul protejat Dumnezeu cu mila pietrele sunt pietre iubesc pământul în orice anotimp păsările sunt păsări iubesc aerul oriunde s-ar afla oamenii? Dumnezeu cu mila sufletele se-nalţă trupurile putrezesc în pământ

Cubism umbre care-și întorc spatele vocea desprinsă din buze întredeschise: de două ori cânt odată vânt o dată sunt de două ori gând

cenaclu

aer = trup viguros cu sânge în care îți poți oglindi speranța apă = cer de pământ cu păsări în care îți poți îngropa frica foc = arbore înfrunzit cu umbră în care îți poți adăposti strigătul linia dreaptă = cerc de şoapte nerostite

Paranoia ultimii paşi rugăciune vor călca mai departe pe vârfuri eu singurul om fără ultimii paşi voi aplauda o salbă de piruete evanescente

Lunetistul miros aprins prelins din ochiul neatins albăstrind copacii zăpada din priviri pasul ciutei arămii printre stihii printre cei vii și maci încă nepictaţi

Fuga în fiecare dimineață când totul pare să o ia de la început şi soarele şi apa chiar și vecinul cu funduri de sifoane la ochi zilnic scos la plimbare de câinele Lord un câine meloman care ridică piciorul invariabil la roata maşinii în fiecare dimineață când totul pare să o ia de la început şi soarele şi apa eu îmi acopăr fața pe care nu am privit-o niciodată în oglindă - fie vorba între noi habar nu am de culoarea ochilor mei nici măcar dacă e o față de femeie sau de bărbat sau dacă a zâmbit vreodată în fiecare dimineață când totul pare să o ia de la început şi soarele şi apa eu îmi acopăr fața cu o altă mască şi trag uşa după mine trosc!

Invariabila partuză tavan alb ochi închişi cu uimirea de peste zi încerc să mă rog „Facă-se voia Ta” femei cu sâni amușinați licitează amantul din mine invariabil partuza zgomotoasă dimineața promit în fugă să termin cărțile începute mincinosul de mine!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Artă

21

reportaj

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Ioan Cărmăzan Femeia Călare Pe Cocoş sau cum e să trăieşti cu 7 ore mai mult

22

Aşa mi s-a părut, că mă uit la mine de undeva de sus de tot, dintr-un punct în Univers, deasupra oceanului Atlantic. În jos văd o mică insulă şi pe măsură ce mă apropii, aceasta devine din ce în ce mai mare. Are 70.000 de km.2 şi 11 milioane de locuitori. E Cuba. În mijlocul ei, Havana. În Havana, un cartier. În cartier, o casă. În curtea casei, un mic apartament. În apartament, un dormitor. În dormitor, un pat unde stau eu, 67 de ani, 1 lună şi 23 de zile. Este 23 februarie 2016, ora 15.30 şi dormitez cu gândul că azi am semnat, în calitate de preşedinte al U.A.R.F., primul meu Acord cu Institutul Cuban de Artă şi Industrie Cinematografică (ICAIC).

Havana e un oraş fascinant. Un amestec de derizoriu şi colosal. Case mari cu verande, căsuţe mici cu multe zăbrele, ca şi cum oamenilor le-ar fi frică să nu zboare şi să nu-i ia vântul, căci sunt zile când vântul spulberă totul în calea lui atunci când oceanul se înfurie şi valurile se înalţă la 4 – 5 – 6 metri înălţime, izbind trotuarele.

Oameni săraci, senini în sărăcia lor. Fiecare vinde ce poate, pe trotuar în faţa casei sau în pieţe, înscrisuri ale nimicului. Maşini de tot felul, de tot hazul, de la maşini sovietice la maşini mari americane. Cineva îmi spune că maşinile sunt făcute din bucăţi, meşterite de mâna oamenilor pe care nevoia i-a învăţat. Ce profesor şi nevoia astea! I-a învăţat chiar şi să supravieţuiască.

Statuile domină oraşul. Cei cu faţa spre ocean sunt străinii, cărora li s-a ridicat un monument, cei autohtoni, cu faţa spre oraş, iar dacă sunt călare şi calul este cambrat, înseamnă că a murit în luptă.

Havana e un oraş în care culoarea pielii nu contează. Este pentru prima oară când însemnele alb-negru au dispărut. Lui Fidel Castro i se datorează asta, spune Jesus, şoferul care ne conduce. El a instaurat termenul de cubanez la care nu contează culoarea pielii. Culmea e că şi eu, român, m-am integrat imediat în concept.

Toţi cubanezii mi se par simpatici, că albi, negri sau metişi, toţi au o lumină şi un surâs de oameni paşnici. Cred că nu am pătruns în adâncul

periferiilor, să mă întâlnesc cu tigri, cu lei, cu leoparzi... Probabil viitoarele animale de pradă!

Există un dezgheţ al comerţului, au apărut restaurante particulare. Preţurile oscilează de la ridicol la extravaganţă. Turiştii au început să îşi facă apariţia. E şi normal, sezonul estival începe în noiembrie şi se termină în aprilie, perioadă în care în Europa, Canada... e vreme cu ger şi zăpezi!

Balustrada care protejează oraşul de ocean, un brâu de piatră care se întinde de-a lungul a câţiva kilometri buni, e un spectacol vivant al vieţii cubanezilor. Aici se face plajă, aici se doarme, aici se adună tinerii şi beau, fumează, aici se înalţă zmeie, se merge cu rolele. Spre seară începe promenada, ca pe Corso-ul european, în sus şi în jos. O lume care şerpuieşte, aşteptând noaptea, poate aşteptând somnul. În zilele cu vânt, balustrada e spălată de valuri de 5 – 10 metri. Oceanul, furios, aruncă jeturi de apă, ca pe nişte ofrande. Uneori aruncă peşte,

alge, crabi, semne ale vieţii ascunse de ape. Furia oceanului şi vântul sunt semne de bogăţie, căci după ele urmează zile senine, însorite, calme, cu aerul vibrând în lumina soarelui. Palmieri, de unde cu un băţ agăţat de un cârlig poţi doborî nuci de cocos; bananieri, ca semn de verdeaţă continuă, cu ciorchine de banane atârnând greoi; trestie de zahăr, zahăr şi rom cubanez. Natura e darnică cu oamenii acestui pământ.

Din nou Havana cu străzile ei pitoreşti. Cartiere vechi, cu case care stau să cadă, cu altele bine smălţuite, amestec ciudat de neglijenţă şi grandoare.

Câini şi cerşetori, tineri zurbagii, bătrâni năpăstuiţi căutând adăpost, o lume ca un fior de umilinţă, dar o lume care are un aer de supravieţuire încrâncenată – o lume care din întuneric îşi întrezăreşte viitorul.

Căci eu cred cu tărie în viitorul acestei mici insule, insulă aruncată de valurile istoriei la cumpăna orgoliilor.

Pe o stradă mărginaşă am văzut un afiş care mi-a atras atenţia: Cuba post – castristă, un pachet de capete de militari care umpleau careul hârtiei. În privirile lor se întrezărea o încrâncenare oarbă. Oare? Cultul lui Fidel, cultul lui Che, cultul Revoluţiei care e mai puternică decât natura, toate aceste însemne afişate pe garduri, pe şepci, pe tricouri, pe cămăşi, pe tot ce vrei şi ce nu vrei nu fac decât să ne reamintească, într-un fel sau altul, că istoria se scrie o singură dată şi se şterge cu greu în ani, în decenii, în secole.

Poate că micul cubanez care se naşte când eu scriu aceste rânduri se va întreba cu candoare: care este Cuba mea? E cea în care timpul vieţii se scurge ca într-o clepsidră? Poate că bunicii sau străbunicii lui n-au avut noroc sau poate aşa s-a scurs clepsidra lor în istorie. Oglinda destinului a fost poate întoarsă

invers sau poate timpul măsoară doar clipa. Micule cubanez, timpul măsoară eternitatea, iar oglinda vieţii tale îţi va măsura destinul.

Vremea tunurilor, a rachetelor a trecut, aerul temător de moarte plutind peste ocean s-a risipit. „Patria o Muerte” a rămas un slogan!

Fidel a lăsat două lucruri importante: nu contează culoarea pielii şi mândria şi orgoliul de a fi cubanez.

Două lucruri de neşters: patriotism şi revoluţie.

Femeia calare pe cocoş, simbol aparent ironic, statuie ascunsă într-un colţ al pieţei vechi, încearcă să ne vorbească despre o posibilă emancipare a femeii cubaneze. Cu harponul în mână, având un aer de revoluţionar, porneşte la luptă călare pe cocoş.

Cocoşul, simbol al virilităţii în ţările latine, se uită smerit, ascunzând în penele lui toată tristeţea de a fi dominat. Simbol istoric absurd, artă modernă, această femeie călare pe cocoş ne arată în mod ionic sau nu deruta din societatea cubaneză, căci femeia cubaneză, invizibilă în trecut, apare din ce în ce mai evident la rampă, domină oraşul cu prezenţa ei, uneori provocatoare, alteori matern înduioşătoare – mamă de copii – mulţi copii, care se joacă în pieţe sub portaluri pe marginea balustradei, semn de bogăţie, semn că viaţa renaşte.

Faţă de un român, un cubanez trăieşte cu 7 ore mai mult. E o realitate exactă a poziţiei fiecăreia faţă de soare. Când în România e 7 seara, în Cuba e amiază – ora 12. La noi, ziua s-a scurs, iar la ei deabia începe. Aşa ne-a potrivit destinul, aşa se scrie istoria faţă de mine şi neamul meu românesc. Un cubanez se naşte cu 7 ore mai devreme şi trăieşte cu 7 ore mai mult decât orice român! Cum la limita presupunerii nu există coincidenţe, este doar o speculaţie metafizică, inocentă, dar reală. Oricum, Soarele – Regele - hotărăşte totul.

Micule cubanez, atunci când te vor boteza, sper că-ţi vor povesti despre mătuşa ta Apa şi despre bunicul tău Oceanul, cele două forţe care se înfruntă sub oblăduirea Christ-ului de 20 de metri şi 375 de tone de marmură, care domină oraşul, ca un semn de ocrotitoare mantie catolică.

Sper ca el să fie unchiul tău cel bun! Şi cel norocos! n 23 martie 2016, Havana, Cuba

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

reportaj

23

criticĂ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

În Labirint

24

Citind şi recitind poeziile publicate de înzestratul basme’’, iar mâine, când noi nu vom mai fi, sau, mai poet Octavian Mihalcea în volumul bilingv româno- exact, când venele noastre se vor fi împietrit, prin ele francez Bestii şi basme/Brutes et contes bleus, în vor curge râuri triste. Totuşi, ce vrea să spună poetul tălmăcirea distinsei poete şi traducătoare Ioana că trec pe drum? E clar că bestiile sunt brute, sunt Trică, nu poţi să nu te gândeşti la spusele lui Blaise inşi necizelaţi, lipsiţi de sentimentul frumosului, Pascal, după care inima îşi are raţiunile ei pe care faţă de care floarea de colţ rămâne ascunsă. Dar raţiunea nu le cunoaşte. Într-adevăr, de misterul şi basmele? Să fie întâmplări minunate, de poveste, în încifrările poeziilor din volumul amintit nu te poţi care Făt-Frumos învinge obstacolele şi o cucereşte pe apropia şi, eventual, nu te poţi ,,contamina’’ decât fata de împărat? După traducerea franceză aşa pare cu inima şi cu o bună doză de speranţă empatică. a fi, căci basmele devin des contes blues, colorânduMărturisesc că am apelat şi la intuiţia intelectuală, se în albastru. În această privinţă ne despărţim de plecând de la premisa că, în actul său de (re)creaţie, interpretarea dată de traducătoare, considerând că receptorul poeziei, ca şi poetul, se angajează cu toate basmele care merg pe acelaşi drum cu brutele nu facultăţile sale sufleteşti, chiar dacă aptitudinea sunt întâmplări fericite şi feerice de dragoste, ci sunt, solicitată prevalent nu este inteligenţa. cel mult, aparente, himerice, închipuite poveşti de Intuitiv, apreciez că poemul Bestii şi basme/Brutes dragoste, nişte ,,basne’’, adică nişte minciuni calde, et contes bleus este emblematic pentru întregul volum, în care ne mai legăm şi legănăm uneori. Acest înţeles pentru tonalitatea lui de ansamblu, de vreme ce rezultă nu numai din faptul că e greu, dacă nu dă şi titlul acestuia. Îl reproduc integral, inclusiv imposibil, ca ,,adevăratele’’ basme să păşească alături în traducere, cu dublă bară între, să zicem, strofe de brute, ci şi din plasarea lor între precizarea iniţială (unele formate dintr-un singur vers) şi cu o singură că nuanţele sunt înşelătoare şi imaginea succedentă, bară între versuri: simple nuanţe înşelătoare// a sta potrivit căreia amintirile basmelor vor deveni râuri numai lângă tuşă/promite floarea colţului/încercuind cu triste, nicidecum vesele, prin venele împietrite. Spre viu întuneric// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor acelaşi înţeles conduce şi imaginea din strofa finală, curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile cu inimile sau sentimentele autentice alungate se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în dincolo de drum, în bătaia vântului, deşi ele sunt cinstirea vântului (Punctul îmi aparţine, poeziile fiind urmate şi mânate de ceea ce este legic, firesc, dar un scrise fără punctuaţie.). Iată şi versiunea franceză: legic care a ajuns să se ascundă neliniştit. des simples nuances décevantes// rester seulement

Cartea cuprinde şi alte poeme care se ridică à l’écart/ la fleur du coin promet/ entourant par la altitudinea sentimentală şi coerenţa imagistică, des vives ténèbres//sur le chemin il y a des brutes metaforică a celui de la care volumul îşi împrumută et des contes bleus/ demain des rivières tristes titlul. Printre ele se numără şi Visele se fabrică/ Les couleront/parmi les veines des nos pierres// les rêves sont faits, Voiaj/ Voyage, Rădăcini/ Racines, Cele lois se cachent sans silence/et suivent les coeurs mai frumoase naufragii/ Les plus beaux naufrages, Dans/ bannis/ en l’honneur du vent. Cu excepţia primului Danse, Parolă/Mot de passe, Salvamar/Sauveteur en vers, prozaic, dar semnificativ (micile distincţii, mer, dar ar trebui să le amintim cam pe toate. Toate nuanţele sunt aparente, înşelătoare, fapt care ne scurte, cele mai multe compuse din câte două strofe, atrage atenţia asupra a ceea ce urmează), poemul exprimă, sentimental, mai curând o melancolie este alcătuit din metafore de o mare forţă de sugestie, amară, decât una senină, dar cu unele izbucniri de din care, iată, prin parafrazarea lor, se încheagă reafirmare metaforică a puterii de a visa la puterea o poveste sau, mai degrabă, o povestire. Floarea iubirii şi a vieţuirii întru frumos: ,,pe malul ud de colţ, simbol al frumuseţii tăinuite, promite ,,a se fabrică vise’’ (Visele se fabrică) etc. Alteori, ca în sta numai lângă tuşă’’, în colţul său, în cercul său poezia Crochiu, poetul are însă şi câte o iluminare de întuneric. În acest timp, pe drum trec ,,bestii şi sumbră, întunecată pe fond întunecat. El afirmă _______________________________________________________________________ * Octavian Mihalcea, Bestii şi basme/Brutes et contes bleus, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

de la început, metaforic şi metafizic, că ,,în pământ poate fi drumul uitării’’, pe parcurs introduce şi unele abstracţii ca unghi, timp, expresii, cărora le acordă determinări ale însingurării (,,unghiul nu este cald’’, ,,timp şi expresii solitare’’), iar în ultimele două versuri conchide ,,se mişcă orele spre răsărit/ o nouă formă fatală’’. Imagistic, în fiecare text întâlnim cel puţin o metaforă pivot, de mare forţă şi insolită, de multe ori ambiguă şi misterioasă, iar uneori, mai rar, de limpezimea cristalului.

Poetul apelează şi la expresii şi propoziţii abstracte, conceptuale, care, în unele cazuri conturează mai pregnant sensul, dar alteori îl obscurizează. O poezie (Sunt umbra) începe cu frumoasa metaforă ,,Glisez pe cărţile condamnării’’ şi se încheie cu abstracţia care nu ne spune la ce se referă ,,trebuia să fie simplu’’. De aceea, asemenea poeme, prin metaforele lor mai mult sau mai puţin misterioase în contextul unei ambiguităţi de ansamblu, par asemenea unor înseninări pe fond crepuscular, sau unor perle închise în cochilii şi fire de nisip. Sunt câteva poeme (Deschis, Singura intrare) care, prin ambiguitatea lor, permit interpretări dintre cele mai diferite sau chiar opuse. Sunt şi poeme (Umbra lui trei, Visul lui Gérard, Poem lucind) pe care, mărturisesc, nu am reuşit să le receptez nici la o relecturare, ceea ce, pentru poet, poate însemna o combustie mult prea intensă şi personală spre a putea fi transmisă şi către receptor.

Volumul beneficiază şi de nouă desene de Alex Ivanov, care, cu o excepţie, înfăţişează capete umane solitare sau încadrate într-o anumită recuzită (o

uşă, un glob pământesc ţinut pe umăr etc.), toate cu ochi pătrunzători sau chiar sfredelitori, în ton cu imaginile de esenţe tari ale poetului.

Neîndoios, Octavian Mihalcea este un poet de mare forţă afectivă şi expresivă, care, prin noul său volum, are atât ştiinţa de a ne purta prin labirintul ambiguităţii, cât şi pe aceea de a ne oferi aripile ieşirii din labirint, ferindu-se, totuşi, şi ferindu-ne de aviditatea lui Icar de a se avânta necugetat de mult spre soare. n Ioan N. ROŞCA

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

criticĂ

25

Cenaclu

Poezii de Sorin Golea Veşti din lumea cealaltă

● ce trudă-i în toate. ce straniu se desprinde pielea lucrurilor e gol, de nimic! ce este noaptea? dacă nu o cădere de ape

●

CENACLUL dela PĂLTINIȘ 26

cine? vrabia? nu - o fiinţă cenuşie,

● momentul otrăvurilor.

vor adevărul de la mine -

apetente. cuvinte surori – el până când.

foarte greu!... ●

●

nu voi mai avea nevoie de nicio tradiţie.

- curbura iubirii.

merge pe ape şi a zbura

●

clinchet al ciocnirii valenţelor

ceea ce este, doamne,

între a

●

cu doi paşi mai în faţă;

tăcute... nu, greţoasă e vorba! toate obiectele

e o diferenţă de câţiva ani.

este fiul omului şi fiul

●

Cenaclu domnului, şi-n acelaşi timp

Zidire

a spus: nu!

eu ce substanţă să-i cer lui dumnezeu?

● rugaţi-vă ca acele lucruri să nu se întâmple iarna!

decât zidurile, frate? tu eşti bine? eu sunt bolnav, în parte

Poem cu sincigaş

de lucrul galben, care vine. bune ziduri dimineaţa! uluitor; pe cine să omor? pe cine?

fiecare vorba îşi cere locul ce este locul? nesfârşit strigăt, nesfârşit, timiditate mortală umbrită de socul sub care sebastian a adormit?...

Linişte

un vis al obrazului ţepos, oboseală cu rădăcina ascunsă, copac tânăr, stejarul ghindos cavaler! îşi serbează ziua apusă.

cădere.

primavară; nu e nimic de făcut, friguroasă vedere, rece norocul; chinuit, schiopătat, neplăcut -

în 1. înapoi - nici nu se ştie dacă rău - imponderabil;

în pacea nucului se aprinde proorocul, sebastian oprind caii, cu trupul osos; nebun, înflorind în umbră, lin: socul...

omul sângerând lângă volga neagră. praful sinistru -

albire a marilor lucruri trecerea lui 2

ce nu trebuie vorbit?

Zbor zbor. aplecat către stânga mânat de plăpânda putere. verzi, nedoriţi, niciodată - coji maronii. flămânda dorinţă încordată-n tufişuri. într-una; galbenă, înfiptă în crengi: luna.

Câinele nu are. doar blana e neagră, în rest, capetele noastre. dinţi. vânătoare regală;

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

singuratic.

27

cenaclu

Octavian Mihalcea - Versuri Uneori Străine Vor fi definitive salturile departe de lumea prăbușită, ca într-un desfășurător peste care plutesc lumini efervescente.

E jos durerea, fără echilibru...

Mister obscur înconjurat cu pământ.

Acest sânge traduce profunzimi uneori străine.

Evadare în focul interzis.

Singurătate

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cercetează complexitatea dorinței, amalgam insomniac ce încercuiește sufletele.

Poate fi străinul sfărșit.

Cerc plutitor, exilat înspre spațiile meduzei.

Așa se nasc visele strâmte – încrâncenat de intangibile.

Singurătatea indentității pierdute sau disperarea sau fericirea punctului viitor.

28

În ramă veche Lui Alex Ivanov

Balans

Am iubit corpul!

Ochi tăiați alungă liniștea din ramă în ramă. În rană.

Palme și coarne împletite primăvara citesc linia vieții.

Doar o nebunie verde.

Studiul scarabeului întunecat dintr-o fotografie gotică, pe scena din faianță ascunsă după cub.

Prin balans denumim orice aproape refuz.

Evadare.

Minime dansuri negre.

Figuri strălucind în umbra sarcofagului.

Pasărea lui Hermes

Fin de siècle

Despre interiorul lui Achile, fără nicio undă anxioasă, fără durerea întâmplărilor bruște.

Contra spaimei – pasărea lui Hermes, lebăda încheiată cu succes, simțind fericirile, poate apropierea morții.

Solidă specie înaltă cu gât foarte îngust.

Zig-zag pe Sena.

Lungile galerii ale apei, geometrie rotunjită după știutul plan fin de siècle, când ființa urmei se suspendă.

Vecinătatea argintului.

Flori părăsite acoperind decorul.

Masive arme verticale.

cenaclu

Simpla iluzie se petrece și fuge pe întregul drum al cursei cu apa.

Trecut lângă viitor.

Vară abstractă desenată prin copaci.

Spectrul intens, ca o regulă a multiplicității.

Mult așteptatele răspunsuri vin cu himerele viețuirii dincolo de expresie.

Acum închinăm forma tristă, alunecată.

Urmează proba supliciului divers.

Posibil de neexprimat.

Pete dulci Mereu concluzii ingenioase, desigur foarte contestabile.

Un satir baroc înțeapă tablourile.

Pe lângă justiția oamenilor.

Mondenă pătrundere, vizibilă prin sticlă.

Viețuire implacabilă odată cu veninul, lupa oricărei camuflări la plural.

Dealtfel, luxul apare diferit printre pete dulci.

Doar Un Privilegiu Cele ce se petrec fug mai mereu.

Gest fluid, iluzoriu.

Metronom la niște porți fertile.

E doar un privilegiu relativ.

Kali-Yuga: sculptura în sânge.

Teroarea cărnurilor, între moarte și vers.

Formă de trai, minciună cu sensibilitate la frig.

Câteodată sepia Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă liniștea unui timp necunoscut.

Apariție fără milă.

Câteodată sepia, pentru că melancolia împodobește fiecare pod tulbure.

Adâncimi sihastre peste amintire.

Posibilă sentință, epilog fără încetare.

Castel Serile adânci, tot mai regretate, vestesc Veneții discrete, mereu noi, mângâieri de măști pierdute printre portrete.

Din globul puțin cunoscut vorbește legea verdelui cel mai adânc.

Valul – înaltă robie miraculoasă.

Punere în scenă. Castel vestitor.

După Strigăt Enigma pietrei ascuțite urmează, în relief, aglomerarea.

Distanțele vor fi mereu altele.

Modificate alunecări ascunse după strigăt.

Răsucire a vieții într-o poziție nesupusă, la fel ca sclipirea sângelui prin labirint.

Ape mari Cum ar fi să vrei, câteodată sincopat, inițierea purificatoare a brândușelor?

Dar a trecut vârsta.

Azi aștepți judecata artificiului.

Mult farmec inutil întins peste chipuri.

Neîncredere în veșnicul deget ascendent al oricărei deveniri.

Mâine vom chema echilibrul focului purtat pe aripi mari, cât mai departe.

Demult Deplasare, deplasare...treptat către alte cruste din univers.

Consecința fugii vine cu detaliile adânci.

Vitrina unui timp născut demult.

Mișcări străine însoțesc vigoarea fragmentului.

Pulbere albă pe negre păsări.

Eter Este realitatea unei chei.

Exil trist prin flăcări diafane.

Oglindă exotică sub stăpânirea nepieritoarelor rădăcini.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Dincolo de expresie

29

eseu

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Doctorul de la salonul nr. 6

30

E posibil să trăieşti 40 de ani în secolul XIX şi de zece ori mai puţin, 4 ani, în secolul XX, într-o viaţă atât de scurtă realizând cel puţin patru capodopere teatrale, jucate pe toate scenele lumii ? Da, numai dacă te numeşti Anton Pavlovici Cehov…Antoşa, nepot de iobag (bunicul răscumpărându-şi sclavia cu 3500 ruble) şi fiu de băcan(fugit la Moscova din cauza creditorilor).

Născut la 17.01.1860 în orăşelul Tangarog(între Marea de Azov şi stepă) şi mort la Badenweiller la 15.07.1904, vegheat de soţia lui devotată, Olga Knipper(în cheie numerologică, nenorocul dispariţiei sale este reprezentat de un 1, în parantezele a doi de 13: 1+5+7 ; 9+4). Evadând din mirosul de scrumbie şi petrol, Cehov va termina facultatea de medicină în 1884, obţinând, după spusele sale, titlul de „doctor şi medic de zemstvă”, şi practicându-şi meseria în suburbia Cikinsk şi apoi Zvenigorod. Ocupat cu consultaţiile şi administraţia, abia îşi trăgea sufletul sub un ulm secular, unde scria povestiri inspirate din cazuistica sa medicală. În anul 1885, la Babkino, Cehov va cunoaşte pe nepotul lui Kisselef, Alexandru, pe pictorul peisagist Levitan şi compozitorul Ceaikovski. Peste un an se va reîntoarce la Moscova(oraşul studiilor), unde se dedică aproape în totalitate „amantei”(„medicina mi-a fost soţie iar literatura amantă. Când mă plictiseam lângă una, înnoptam lângă cealaltă”). În „perioada lui Antoşa Cehonte”, Cehov va scrie un număr imens de schiţe, povestiri, parodii, nuvele, scenete(120 în 1883, respectiv 129 în 1885), consacrându-se ca un mare scriitor, încununat în 1888 cu premiul „Puşkin” pentru literatură(considerat a fi primul şi ultimul prozator care n-are eroi ?!). „Sora talentului”(după el, conciziunea) şochează lumea literară.

Ca şi Alphonse Daudet, aceasta se explică prin faptul că ştia foarte multe cântece, ce trebuiau împărtăşite. În 1892, Cehov va călători în insula Sahalin, la 45000 verste departe de casă. Deşi el însuşi era, de 6 ani, bolnav de tuberculoză, a tratat şi a întocmit 10000 fişe medicale. Se va întoarce la Melihovo pe un traseu exotic(Singapore-India-Viena-Veneţia-Roma-Neapole-Paris), unde-l aştepta holera ce izbucnise în Rusia. Aproape că nu se mai dădea jos din birjă, bântuind cele 25 sate date în supraveghere.

Avea dreptate Thomas Mann: „Întrebarea ce-i de făcut este o nălucă rătăcind mereu prin opera lui Cehov”. A nu se uita că în 1892 a apărut celebra nuvelă „Salonul nr.

6”, atât de dramatică, încât şi unui răufăcător al istoriei,

Constantin Ardeleanu Lenin, după ce a terminat lectura, i s-a făcut groază, ieşind tulburat din cameră: „aveam senzaţia că eu însumi aş fi închis în salonul nr. 6”. În 1902, Cehov va renunţa la titlul de academician(primit în 1900), solidarizându-se cu excluderea lui Gorki din instituţia „nemuritorilor”, dictată de ţarul Nicolae al II-lea. Ultimii zece ani din viaţă i-a dedicat dramaturgiei(o amantă imperială!), etalându-şi careul de piese-capodoperă: „Pescăruşul”(1896), „Unchiul Vania”(1899), „Trei surori”(1901) şi „Livada cu vişini”(1904), precedate de multe comedioare în genul facil al lui Labiche. El e inventatorul unui original „teatru de atmosferă”, noutate ce l-a costat un eşec la prima reprezentaţie a „Pescăruşului” la Petersburg. Aceiaşi piesă, jucată sub regia lui Stanislavski, la Moscova în 1898 a triumfat. Grav bolnav, Cehov a foat văduvit de minima satisfacţie de a asista la premierele pieselor sale. Numit de Tolstoi „un Puşkin al prozei”, Cehov s-a dovedit a fi un veritabil chirurg al sufletului rus. Pescăruşul sculptat pe piatra sa funerară din cimitirul Novo-Deviţki, sub umbră de vişini(de care s-o fi ocupat unchiul Vania şi cele Trei surori) ne avertizează că este în topul primilor 10 autori cei mai citiţi din lume. n Constantin Ardeleanu

eseu

Ernest Miller Heminguay a trăit doar 62 de ani (el însuşi astfel a decis la 2.07.1961, împuşcându-se cu arma favorită), dar subiectul vieţii sale(cu 3 războaie şi 4 căsnicii!) depăşeşe cu mult fantezia din vestitele-i romane. Greu de anticipat spiritul de aventurier al copilului născut la 21.07.1899 în Oak Park, Illinois, în familia liniştită, formată dintr-un medic şi o muziciană. Toată copilăria şi-a urât mama fiindcă l-a silit să înveţe violoncelul, mulţumindu-i deabia atunci când arta contrapunctului l-a ajutat în „orchestrarea” romanului „Pentru cine bat clopotele”. Majoratul îl va prinde ca şofer de ambulanţă în războiul din Italia, de unde se va întoarce grav rănit. În calitate de corespondent de război la Paris, va scrie în 1926 prima sa operă importantă, „Fiesta”, urmată după trei ani de romanul „Adio, arme”. Modernismul literaturii europene îl va influenţa decisiv, chiar dacă el declara, mimând modestia, că n-are de gând să intre în ring cu Tolstoi. Apoi credinţa lui era că proza veritabilă e arhitectură, nu decoraţie interioară. Va fi prezent Heminguay la „Ziua Z ”(debarcarea în Normandia) şi la eliberarea Parisului. Totuşi romancierul n-a luptat numai pe fronturile armate, ci şi pe aliniamentele subtile ale spionajului. Cei care îi iubesc doar capodoperele, şi nu agrează malefismul(fie şi în numele…patriotismului), nu pot fi decât decepţionaţi de spionul cu acelaşi nume(nici măcar, Hoover, şeful FBI, n-a apreciat ataşamentul noului „trăgător de sfori”). În 1942, rezident în Cuba, Heminguay(conform ataşatului legal FBI, R.G. Leddy) „a avut completa neruşinare de a-şi oferi serviciile ca spion sub acoperire”(surse : republicanii spanioli refugiaţi în Cuba, care vizitau deseori reşedinţa scriitorului din San Francisco de Paulo). Atât de captat era de misiunile secrete, încât a refuzat un scenariu de la Hollywood despre „Tigrii din Burma”, în sumă de 150000 dolari.

FBI se alertase că doamna Heminguay(Martha Gellhorn) urma să o viziteze pe doamna Roosvelt la 12.10.1942.

Dacă vestea că activitatea reţelei lui Hemninguay în Cuba se terminase la 1.04.1943 a produs uşurare în rândul spionajului american, proiectul unei cărţi vizând această îndeletnicire i-a alertat din nou. De abia hotărârea amânării apariţiei după terminarea războiului i-a liniştit pe cei consideraţi de autor greoi şi lipsiţi de imaginaţie.

Mult mai palpitantă a apărut provocarea la duel, adresată

Ernest Miller Heminguay în 1954 lui Heminguay, de către Edward „Ted” Scott, de origine britanică, născut în Noua Zeelandă, un jurnalist de la gazeta „Havana Post”. Cearta a pornit de la faptul că soţia, Mary, a fost contrazisă de Scott, că friptura de leu ar fi fost delicioasă. Dacă acest columnist, care l-a lăudat pe romancier la rubrica „Intersting if True”(„Interesant, dacă-i adevărat”), era gata să nu pedepsească remarca unei femei(„colonist britanic idiot”), nu putea accepta solidaritatea soţului cu ea. Heminguay a refuzat duelul prin reprezentantul lui Scott. dr. Sancho Pessiro, motivând cu starea de sănătate nu tocmai bună şi că are mult de scris. Bătrânul se duelase cu marea(inclusiv cu marea literatură), obţinând în 1953 Premiul Pullizer, iar în 1954 râvnitul Premiu Nobel. Ar fi fost culmea ca vânătorul de safari, supravieţuitorul a două accidente grave de avion în Africa sudică, să piară într-un banal duel, generat de lipsa de gust pentru friptura de leu. Suferind de o boală genetică incurabilă(care a dus şi la sinuciderea tatălui, sorei Ursula şi fratelui Leicester), accelerată de accidentele aviatice şi de consumul exagerat de alcool, Heminguay a decis să-şi curme zilele la 2.07.1961, când pentu el au bătut clopotele. În fine, după atâta război, şi pace…În ceruri, Tolstoi ştia că în Ernest Heminguay are adversar pe măsură…n Constantin Ardeleanu

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Bătrânul

31

critică

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Tablouri Poetico - Muzicale

32

Vorbim despre o apariție aparte în peisajul liric autohton, volumul PIANISSIMO (Editura Arvin Press, București, 2004), semnat de Maria Calleya. Încă din debutul cărții suntem familiarizați cu un proiect neîntrerupt al căutării la nivelul esențelor, acolo unde sunt intuite fațetele inexpugnabile caracteristice apelor adânci ale spiritului. E așteptată marea întâlnire cu ultradezirabilul fundamentării interioare. În același timp, putem sesiza și o inevitabilă conștiință a inadecvării la datele realului, doar ascendența iubirii estetizante acompaniind salutar jocul existențial.

Maria Calleya scrie o poezie cu vădite nuanțe incantatorii, muzica reprezentând piatra angulară dintr-un special eșafodaj al vibrațiilor întru introspectarea sinelui. Foarte încet, foarte dulce, trăirea existenței în clipă are statut privilegiat printre atât de perenele date sufletești ce beneficiază de adecvate efecte auditive în registru cult: „Stăm alături, tu și eu,/ În dimineața albastră înecată de aer,/ Pentru o clipă, eterni, împăcați, rotunzi,/ În rezonanță cvasiperfectă cu cerul,/ Cu râul primordial, neîndrăznind/ A schița o mișcare, încordăm arcul/ Interiorului zguduit de furtună,/ Privim ziua urcând spre altar/ Știind că amiaza, cu fanfarele ei/ Ne va găsi oarecum depărtați,/ Oarecum palizi, infinit mai săraci -/ Mai știm însă că înaltul clipei/ Va depăși fluviile/ mormanul de rumeguș/ Azvârlit înainte-ne și toată suita/ Prăpăstiilor simfonice împrăștiate pe drum -/ Am trăit o oră egală cu veacul -/ De aceea rară, atâta de râvnită,/ Ca o bătaie de clopot, prelungită,/ Sfâșie turnul timpului pietros -/ Cântarea muritoare, zmeu în flăcări,/ Făuritorului de fire, se înalță/ Din două inimi, jertfă și prinos.” Și totuși, în anumite ipostaze, un aer situat cumva à la recherche du temps perdu își pune inconfundabila patină asupra sublimărilor lirice din Pianissimo. Cromatizările aspectate fluid compun tablouri ideatice percutante care pot fi integrate evanescentei sfere simboliste. Spiritul morfeic întregește senzația de planare printre multiplele mutații interioare. „Din tărâmuri de umbre” izbucnește substanța metamorfozei în plin elan, nelipsită fiind accentuarea fin de siècle, dominatoare și problematizantă: „Urmăresc fără suflare cum se desprinde/ Încă o pată de zid în amurg,/ Balcoane

înverzite de mușchi,/ Uși bătrâne lângă orbite ferestre,/ Și întreg aerul încălzit de umbre -/ Nu mă pot opri, fiindcă le semăn/ Și îmbrățișarea mea, trecând mai departe,/ E în același timp grăbită despărțire”. Discursul poetic al Mariei Calleya denotă multă finețe nedisimulată, integrată unui captivant cadru unde „La glasul nostru, măști,/ Costume, fantome reiau/ Dansul întrerupt, un menuet/ Derutat, infinit elegant”. Aproape fiecare imagine poetică presupune o numire a polivalenței. Totul e interpretabil conform unor edificări mai mult sau mai puțin eterice. Iată această ipostază amintind de celebrul dicton al Apostolului Luca, Ignem veni mittere in terram: „Îmi îngădui să scriu -/ Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/ Pământ”. Energiile în perpetuă expansiune vor fi mereu apropiate poeziilor din volumul Pianissimo. Punctualele aspectări acvatice au deosebită relevanță abisală, împreună cu inconfundabilii fiori muzicali. Undeva, este imaginată și ființa unui sfinx inflamabil, străjuind neliniștile existențiale. Actul creației ia intense dimensiuni ontologice, cu valențe la limită: „N-ar trebui să te apropii de hârtie decât dacă/ simți că arde, că e inevitabil să alegi, să smulgi/ cuvintele din furtunoasa lor încolăceală și să le/ ordonezi cum poți, după șuvoiul încinsei lave ce/ țâșnește dinăuntru, și astfel, să încerci să mori/ într-un chip ideal.” Dincolo de toate inerentele frământări se situează neobosita căutare a strălucirilor Adevărului. Spiritualizata comuniune cu natura poate lua dimensiuni soteriologice. „O entitate înflorită prin râs”, așa ar arăta posibila dimensiune eliberatoare. Până atunci, persistă „un rest tragic”, mereu revelatoriu, fără a fi pierdută din vedere pozitivitatea interioară. Maria Calleya abordează și problematica genezei stării muzicale, resimțită când sub forma „iubirii atroce, tulburându-ți carnea”, sau apropiată acelor „presiuni subtile asupra pielii înfiorate”. Profunzimile sufletești ar merita să fie comparate cu nemărginirea întinderilor marine. Baudelairian, invocând semenul, fratele, se dezvăluie câteva fragmente dintr-un univers odată plutitor. O inedită extincție art nouveau făgăduiește tacit redimensionări plurivalente: „M-au vizitat aici, într-o înălțime/ hoinari miriapozi, căutători de sens// În mers târâș

ori înălțând sprâncene/ Ei aurul tăcerii l-au sorbit și-au mers// Spre alte câmpuri cu alți sori și zmee/ Iar urma lor pe dale s-a prelins// Din zalele croite-n mii de catifele/ Mărunt, un strop de abur s-a subțiat, s-a stins”. În același timp, „zaiafeturile negustorilor de vieți” amintesc acel balcanism nu întotdeauna benign care internalizează rătăciri și cutremurări.

Dacă ar fi numai „albastrul brocart”, intens și magnetic, lumea s-ar desc h ide ma i ușor prof u n zi m i i frumosului,”Netulburată/ ordinea imperială/ prin a cărei respirare/ alunecăm urcând”. Visul și legile sale atât de fluide însoțesc multe din versurile Mariei Calleya. E vorba despre o muzicalitate imanentă învăluind toate mesajele cărții. Poeta preconizează catharsis-ul global menit a s e i nt eg ra f u nc ț ie i ascendente a spiritualității.

Fin eclectism nocturn în c ont i nuă de sfă ș u ra r e, așa ar putea fi definite intensele căutări: „N-ar fi nevoie decât/ de o cupolă/ tăcută/ înaltă/ cu miresme de sori,/ de o noapte de cumpănă,/ ca orice noapte/ promițătoare și/ primejdioasă,/ și de glasul nostru/ planând în rotocoale line/ peste ființe năpădite de ierburi,/ scoici, melci și sare/ fierbinte”. Dar în umbră stă binecunoscuta „Efigie arsă/ într-un timp sonor, de clopote.” Chiar dacă peisajul existențial se prezintă bântuit de torturantul spirit al obscurității, speranța va persista, infatigabila speranță: „Voi vedea/ încă o dată soarele, luna crescând și, poate,/ mugurii unei vindecări colective.” „Belșugul sclipitor de nisipuri spulberate”, iată sintagma caracteristică încercărilor de a depăși, transfiguratoriu, cercul

fenomenelor terestre. Volumul Pianissimo al Mariei Calleya are toate calitățile unei autentice profesiuni de credință, asumându-și plenar ulterioritatea, orice natură ar lua aceasta. Impresionează delicatețea și, în în același timp, profundul impact urmărind transgresarea numeroaselor condiționări. Sincretismul esteticului cu eticul conferă poemelor un statut ce, din păcate, nu mai este profestat într-o foarte discutabilă contemporaneitate. Intensele poetizări ale Mariei Calleya au virtuți alchimizante de care merită să ne apropiem empatic. n Octavian MIHALCEA

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

critică

33

cenaclu

Marius C. Nica

Ivonei Ai obosit inima mea..! Îți scriu acest poem în lacrima unui damnat, te cuprind, te caut, te aștept, dar... niciodată nu m-ai ascultat.

Ai obosit inima mea...! de-atâtea ori îmi vorbeai cvu multă încrâncenare, te ascultam cu totală indiferență prefăcându-mă cpă nu știu ce te doare.

Ai obosit inima mea...! Împovărată de-atâtea neîmpliniri rostuite, alerg înspre tine și vreau să te întreb: cine pe cine astăzi tot minte...?

Ai obosit inima mea...! zbătându-te într-o necuprinsă povară, cineva parcă ar voi cu tot dinadinsul să te alunge din mine... afară!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Tropotul ierbii

34

Umbletul secundei mă reîntoarce uneori din lunga plecare, destrămând anotimpul, când sufletul se pregătește de echinocțiu presimțind întoarcerea în Sine.

Vuietul mării pătrunde în ghiocuri, constelația aburului devine uitare; Cuvintele își pierd învelișul când tropotul ierbii așterne-n clepsidre recifuri de sare.

Maria țiganca Copil fiind cu lacrima de-o seamă, nu credeam că voi plăti atâta vamă ca în necuprinse râuri subterane, nu deslușeam izvoare diafane.

Mă înveleam cu noaptea din câmpie Când trupul verii era o reverie, Alergam prin rouă încercând norocul, Maria țiganca îmi arăta ghiocul, se încrnta precum vânturi ursuze ascunzând suspinul pe buze, îmi arunca ochiade pe furiș trestia nopții ieșea din ascunziș, călărea buimacă pe un singur cal să aducă corabia vieții la mal. În zori dispărea precum o clipă aruncându-mă într-o nouă ispită...

Prin ani i-am zugrăvit iarăși chipul, pieptul mă arde, mă arde nisipul...!

cenaclu

În toiul nopții să te duci la Crâșma de la Țâțe-Dulci să bei doar un sirop de nuci și o salată de lăptuci, momeală numai pentru prunci, la Crâșma de la Țâțe-Dulci.

Metresele te-așteaptă-n pod, consumă pe ascuns doar iod ținând în brațe câte-un plod și întristate fac un nod, în așteptarea altui rod.

A spus aseară Mister Rada, să fiu atent să nu înghit iar nada, acolo este Intifada, ai multe șanse să o încurci, te văd sarmale-n foi de nuci cum ai fost pe la răscruci la Crâșma de la Țâțe-Dulci.

Peisaj Am visat că ningea pe Siriu, totul se derula pe viu, doar bărcile cu burțile umflate arătau ca niște dughene privatizare. În buzunar aveam o bomboană de eucalipt, alergam prin nămeți să nu mă vadă vreun mațe fript, nu întorceam capul spre pensionari să nu dau cu ochii de vreun colaborator în ițari...

Eh, treacă-meargă, iată un chioșc drăguț s-a privatizat, vinde pene de struț, acolo aș vrea să cânt și eu la vioară, până ies lucrurile din matcă afară.

Să defilez, pe un cadril, înfoiat precum curcanul, copiii să strige-n delir: ne-a ocupat „NIRVANUL”!

Ninge pe Siriu ca-ntr-un superb decor, sub bagheta unui poet-dirijor!

Apoteoticii Devenisem prea oniric, consumam acid clorhidric și din când în când mercur pentru toate-acestea: JUR! Alergam prin intersecții, unde tropăiau abjecții, vorbeau despre saramură, ucigând câte-o nervură, obosiți de așteptare în antologii sumare... spunând că sunt sicofanți, de critici împăunați, ne privesc din alte spații, se produc din nou mutații, îngropând voit talanții.

Nu-i ajungi nicicum la nas, ipohondrii de pripas, au dureri diamantine, nu au gram de rușine... sunt doar clasicii în viață te inundă câte-o greață, trepăduși autohtoni pentru noi sunt avortoni...

Uneori sunt inefabili dar rămân mereu gonflabili, am să beau acid clorhidric să fiu iarăși un oniric.

Nu-i nimic, acesta-i mersul, nu ucid eu Universul...!

În perimetrul rău famat În perimetrul rău famat sunt un fante devorat de o aspidă ce zâmbea frumos în stilul ei aventuros, inoculând sărutul prea libidinos... În seara aceea nu avea aloe, și am strigat din nou, Ahoe...! iar în strânsoare abrațelor candide, mă perfpeleam cu lemnele-n firide, iar mersul meu așa pervers, m-a cotropit și un abces; măseaua ei, crescută-n cerul gurii, va pune stavilă doar urii... imperturbabil meditam feroce, nu mă simțeam deloc atroce, mă încercau doar stări păgâne, când Eul a șoptit: trezește-te bătrâne!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Remember Ilustrului Valentin Leahu

35

cronică de carte

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Risipire

36

Destinul poetic şi profesional al Cristianei Maria Purdescu se înscrie sub semnul risipirii. Chiar unul din volumele sale de versuri se cheamă „Risipa de a fi“. Din cele 11 cărţi de poezie (Elegii? , Elegiace?), 8 sunt „risipite“ şi în alte limbi străine (engleză, italiană, albaneză). Cariera îi este reprezentată de o diversitate de profesii, subliniind tocmai risipirea unor vocaţii multiple: profesor, pictor, designer, poetesă şi, urmărindu-i universităţile şi masteratele absolvite, putem s-o încadrăm într-o titrare demult uitată, aceea de inginer-economist. Cum fior poetic există şi în arta plastică, şi în cea vestimentară, de ce să ne mirăm că în lipsa unei industrii autentice, aneantizată de mediocrii tranziţiei, poetesa se specializează în .... „Proiectarea îmbrăcămintei“? Cu doctorat în arte plastice şi decorative, să te tot îmbolnăveşti de frumuseţe! Dar destul cu divagaţia în jurul risipirii, un concept destul de greu şi complex, atunci când te încumeţi să prefigurezi un bilanţ al propriilor trăiri avute, „La margine de existenţă“. Titlul ultimului volum de poeme al Cristianei Maria Purdescu, „Nelinişti eterne“(Ed. Amanda Edit, Bucureşti, 2016, cu o prefaţă de Octavian Mihalcea, „Amprentele interiorizării“, chintesenţializând – cu ar spune însuşi criticul – mesajele transmise de poetesă), ediţe bilingvă româno-albaneză (versiunea străină este asigurată de ataşatul cultural permanent pe lângă limba română, Baki Ymeri), pare a aparţine unui ultim romantic.

Poemele acestea sunt de fapt nişte crochiuri, schiţate cu fineţe (multe dublate de caligrafii grafice), în care personagiul principal, invocat cu o luciditate dureroasă, este amurgul.

Croielii moderne, retuşând o vestimentaţie lirică aparţinând cândva clasicului (pe care grăbiţii ar considera-o vetustă, în condiţiile prezente ale destructurării limbajului metaforic), i se adaugă o sinceritate feminină abruptă, oscilând între „M-ai risipit printre ispite“(„Pentru că“) şi „În focul iubirii se-aprind ochii mei,/ Necuprinsă-i amărăciunea,/ Tu nu vrei să mă vrei...“(„E toamnă“). În decorul autumnal al risipirii şi amurgului, poetesa încearcă a reconstitui iubirile trecute, acum când nimeni nu-i mai deschide poarta, fie şi curios a-i şti „noua anatomie a firii“ şi vorbitul lumii „în dodii“(„Priveşte-mă!“). Recompunerea acestuit jucat lego îi va reuşi formal, dar constată cu stupefacţie că între jumătăţi de dragoste şi cer se întinde, descurajant, pustiul întreg. Amurgul

„coboară din ram în ram“(„Lumi palide“) şi ea se teme nu de întuneric, ci de lumina din zorii zilei următoare, trecerea peste vid, odată cu anii, încheind-o prin sacrificiul de sine: „În flori carnivore/ am să mă închid“. Ce altceva sunt în simbolistica sfârşitului cimitirele, dacă nu nesăţioase flori carnivore? În „Caut umbre“ e implorată Divinitatea întru iertarea păcatului, dar nu în paradigma evitării căderii din nou în greşeală, ci în implacabilitatea tentaţiei imposibil de ocolit: „Raza am zărit-o/ De pe când tăvăleam iarba/ Din Rai// Eu sunt copilul cel rău/ Chiar şi-n tăcere,/ Când urc o treaptă-n rugăciune,/ Ispita mă linge, păcatul mă cere...“ Amurgul se pliază şi pe sufletul mamei („Optimismul mamei“), care refuză a percepe evidenţa că fata ei a devenit femeie, „cu ochii placizi“ ascunzând tristeţi, având cute destule pe frunte şi plânsuri nedescifrate: „Monstrul amurgului deja s-a trezit/ Şi tu mă vezi tot copilă“. „În lumea finită“, ea respiră amurgul. „Peisaj“-ul este de o picturalitate expresivă, „Noaptea picură stropi de întuneric“, iar „Din podurile împăienjenite/ firicelele de praf cad pe zidurile timpului...“. Nu e încă totul pierdut, mai rămân „Doar speranţe amăgitoare“ stând „cu chirie în creierul/ obosit de nelinişti!“. Şi astfel cititorul va fi îmbiat nu numai să guste amurgul, ci şi versuri de o aleasă profunzime, nu întâmplător, picturală. Priviţi din simeza panoramată a Timpului indiferent „Năluciri, umbre/ la ferestrele sufletului“! Oricâte angoase ne-ar oferi trecerea vremii, amurgul iubirilor intense, suita zădărniciilor absolute, să urmăm sfatul poetesei Cristiana Maria Purdescu şi să lăsăm cuvintele „Să umble limpezi/ şi fragede/ Pe cărările de mătase/ Ale lumii“. Vom descoperi, „Adâncind misterul“, că existenţa noastră e primordial o rătăcire, pe care poezia zadarnic se străduie s-o readune... n Constantin ARDELEANU

Arte frumoase

Într-o zi de vineri, 13 (din luna lui Florar 2016), la ora 13, în răspărul oricărei superstiți legate de influența cifrelor, Mircea Ignat și-a vernisat cea de-a 33-a expoziție personală, găzduită de această dată în subsolurile Casei Hermes, aflată în Piața Mică și în administrarea Complexului Național Muzeal (C.N.M.) ASTRA din Sibiu. Profesor de sculptură la Liceul de Artă din localitate, Mircea Ignat expune, între 13 mai și 5 iunie 2016, 91 de lucrări de sculptură și de pictură, organizate într-un templu-labirint, după viziunea eului său artistic definit cândva de Alexandru C. Lungu drept „un mergător care pune semne“, aflat acum „în căutarea emergențelor sacrului ubicuu“.

Așa cum ne-a obișnuit la precedentele sale expoziții, artistul complex Mircea Ignat folosește o tehnică particulară a exprimării în termeni plastici, preluați creator din filosofia de viață a Extremului Orient, a textelor veterotestamentare și din mitofolclorul românesc și european arhaic până la contemporan, în formule inedite de revelare a misterului existenței ontologice pe plan local (ce țin adică de încifrări ale

structurilor arhitectonice municipale), și universal.

Picturile, mărturisește artistul însuși, alcătuiesc un soi de „scenografie pentru propriile sculpturi“. În fața unui numeros public, a vorbit în deschidere conf. univ. dr. Geanina Ionescu, expert restaurator și director al Centrului ASTRA pentru Patrimoniu, din cadrul C.N.M. ASTRA Sibiu, arătând că „Sacrul ubicuu, expoziția sculptorului Mircea Ignat, ne dezvăluie o serie de simboluri și semne la care a reflectat în decursul activității sale artistice“. Soția artistului, Marinela Drughe-Ignat, profesor de muzică la același liceu de arte, a încântat prezența cu o suită de piese interpretate la vioară.

Despre expoziția lui Mircea Ignat se poate scrie mult. Pentru iubitorii de artă, imperios necesar este ca opera expusă de maestrul aflat, la 64 de ani, în plină fervoare a maturității sale creatoare, să fie văzută, în comunicare directă a spiritului privitorului cu lucrarea artistică și spiritul celui care a făurit-o.

El a dăruit, cu prilejul vernisajului, câte un CD conținând imagini-catalog de expoziție însoțite de text, realizat cu ISBN și Copyright-ul artistului, de Editura „ASTRA Museum“ de la Sibiu. Ca un fapt divers, menționăm că retrospectiva Mircea Ignat se află în programul de vizitare liberă, în 21 mai, la „Noaptea Muzeelor“.n 14 Florar 2016, Sibiu-pe-Cibin, mihai posada

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Expoziția Mircea Ignat Sacrul ubicuu

37

Cenaclu

Și au fost Răsăritele sonete...

Poet al satului, dar și al trăirilor profunde, Emil Ianuș deschide o fereastră în universul său literar, pe care o numește emblematic: RĂSĂRITELE SONETE, și lasă cititorul să pătrundă adânc, până la creuzetul tainic, unde sunt topite de-a valma, speranța, iubirea, blestemul, dorul, durerea, regretul și alte o sumedenie de sentimente.

Nu este un act de bunătate al autorului, nici de trufie, ci dorința lui sinceră de a se face auzit, el fiind CEL CE-A TRECUT PRIN VIAȚĂ, adică, CRONICARUL, personaj cruțat, inclusiv la Judecata de Apoi, pentru a povesti posterității ce s-a întâmplat. Și cum, peste tot și în toate trebuie să existe reguli, fără de care n-ar fi armonie, chiar de la început, Sonetul bunei cuviințe clarifică relația poetului cu cei din jur, Căci fiecare calea lui o ține, De-aceea eu încerc cu disperare, Ca nu vumva să stau cuiva-n cărare...!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

În Sonetul cimitirului, pierderea celor dragi îi răsolește sufletul:

38

Au, n-auzim noi oare prohodul părintesc Și crucile lor rupte nu le-auzim cum plâng, Cum între noi și mame străine ierburi cresc?

dată iubirii, de părintele Inchiziției spaniole, Torquemada, slăvit să-i fie numele în veci!), ci doar o banală Fiind, totuși, poet, Emil Ianuș invită Luna la un insomnie: În noaptea asta somnul îmi pare tare prost, idilic dialog nocturn, prilej potrivit să amintească Dau să-njghebez o strofă, dar n-am idei nici una. faptul că femeile iubesc minciunile îndrăgostiților, Așa că ies afară, să mai vorbesc cu Luna. el neavând această boală,considerată, dementa sine Și să-mi răspundă Doamna, ieri noapte unde-a materia (în trad. nebunie fără substanță, definiție fost...

cenaclu .....................................................................

Nici părinții nu sunt uitați, lor fiindu-le închinate mai multe scrieri: Sonetul mamei, Sonetul tatălui meu și Sonet patern, iar stingerea mamei îl copleșește de-a dreptul pe autor: Mi-am pus la creștet primăvara, Apoi m-am învelit cu visul. Și-am stat de veghe toată seara, În care-a plâns din flori caisul... ................................................ Și, iată, florile-regine La ceas de tristă primăvară Ascultă coruri de albine, Plângând a miere și a ceară...

Distilată prin strofele celor cincizecișicinci de sonete, cuprinse în volum, viața devine simplă, fără semne de întrebare, ambiguități, enigme, pentru că poetul a jucat și rolul de Înțelept, gonind norii de furtună, iar lângă Durere a așezat Speranța, ca astfel să existe posibilitatea unui nou început. Și, ca o concluzie de final, Emil Ianuș a scris cu sufletul pentru sufletele care vor să-l Și, zău, fără furtună eu aș luci într-una audă. Iar mesajul lui înseamnă dragoste și respect Și-aș sta s-ascult ce-ndrugă îndrăgostiții toți. pentru frumos. Iată de ce, acest volum merită citit.

Că sunt și eu femeie și-mi place mult minciuna... Ajută la disciplinarea simțămintelor. n Ioan T. Lazăr

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cu mierea nu știu ce-au făcut, Dar ceara au zidit-o stele, Și triste candele de lut, La creștetul măicuței mele...

39

cenaclu

Ioan Topârceanu De despărţire … ochi de întuneric şi faţă de taină suferindă cu surâs trist aprins la lumânare ce domol pogoară-n rugăciune spre izbăvire că altă cale nu e… … de n-ai fi tu n-ar fi vârful de iubire cu patimile ce m-or năvăli ca hoardele-n plăcere. o,ce târziu te redescopăr în lumea înveninată de minciună dar somnul tău de veghe nu-mi este alături iar visul meu piere ca o mireasmă de pădure împletită-n lacrimi şi durere în vârful de viaţă al gândului bătut şi ars de iubirea rămasă în veghe că cine ştie câtă va mai fi.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Pământ de plâns

40

… despicând gândurile durerii nesfârşitele dorinţe trec una după alta pe văile sufletului pentru a nu şti câta oară istovindu-mă. … zilele aleargă ca un vânt otrăvitor cu îmbrăţişări către somn şi mângâieri deasupra gândului când corabia mea se va topi cine se roagă pentru sufletul meu? pământ de plâns nici o lumânare nu va străjui somnul meu întunericul îmbrăţişindu-l.

Stare … durerea ţipă adânc printre fâşii de cer ce pătrund in clipa ţesută de melodii aleargănd pe brazdele timpului mistuind miezul de putere. vântul sărută obrajii brăzdaţi de întunericul gândurilor iar faţa se spală cu apă solară simţind picăturile de sânge la fiecare pas. … totul pare un nesfârşit şi o linişte desăvârşită coboară din înălţimi în căderea fără scăpare cu ochii aţintiţi spre cer privind dansul ultimilor demoni în cântări biruitoare. …

De prea multă prezenţă

…mângâiind buzele pământului timpul obosit de prea multă prezenţă se va retrage în spatele cerului iar noi noi, ne vom retrage dincolo de lucruri.

cenaclu

… alerg în urma cuvintelor cu sufletul ce îngenunchează-n ninsoarea arborilor înfloriți de uimire în visul meu se zbate un drum între ieri și între mâine un val de lumină. … vântul se sparge în țăndări de cuvintele ce sunt tot mai pline cu pământ lumina stă rezemată de clipa când anii se aud cum se ridică la cer aflând că-mi șuieră amurgul prin oase. …mi-am împachetat plânsul între palme ca să fie și la mine în cuvinte lumină că cine știe ce răni mă vor ajunge din urmă sau ce bucurii ale clipei mă va urmări câtă lumină mai am în singurătate mea mică.

Valul vremii

… valul vremii lin se scurge ca un fir de mărgărint aducând în părul nostru ale sale mări de argint ce sporesc în ciudă parcă după cum se alungă anii ca-n poveştile din carte parcă aud cum plâng castanii

...totul trece numai timpul parcă face înadins fuge-n pasul său netrebnic ce loveşte-n vadul stins revenindu-şi după veacuri el,acelaşi stâlp de piatră ce păşeşte de milenii peste tot, nimic nu iartă.

...totu-n goana lui se schimbă omul, dragostea, natura zâmbetul devine rece focul nu mai dă căldura ce-o dădea precum odată când ardea în timp mereu el îngroapă om şi floare în străinul curcubeu

...ce se-ntinde ca un şarpe ce nu este, dar îl ştim drept o piatră grea şi rece şi de care ne lovim făr-a şti care-i urmarea lin , treptat şi inerent căci târziu îi simţi mireasma prin imensul trascendent

...cât n-aş da să-i rup coroana s-o sfărâm strivind-o-n mâini să-i răpesc doar veşnicia ca să nu mai fim bătrâni să rămânem precum dânsul tineri, reci şi invizibili să călcăm cu-nverşunare peste anii cruzi, teribili

...totul trece-n astă lume totul parcă e un vis el se scurge ca o rază din neant spre infinit în cadenţa sa eternă legănându-se tacit între zare de lumină şi-ntuneric din zenit.

Poem despre fiinţă

...între două nopţi fiinţa răstignită între a fi şi a avea se pierde-n necuprins.

Trece un semn

...prin liniştea mea mai trece o iarnă mai trece un semn vestindu-mi de el

...în şoaptele timpului desluşesc balade triste şi vesele anotimpul se rupe tot mai mult de el iar eu un ram din tulpina lui mereu încerc să-i chem numele spre o altă primăvară.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Valul de lumină

41

cenaclu

Umiliarul lui Tudor Artenie Pe coperta întâi nu scrie ce fel de carte este, dar de pe coperta patru afli că „patria este moartea noastră în timp de pace”. Prin asemenea sintagme lirice abisale, fără echivoc, Tudor Artenie construieşte în volumul de poeme „Scrisorile cavalerului-egretă” propriul său umiliar. Acesta este Umiliarul lui Tudor Artenie.

Autorul începe cu un text pseudo-dramatic, care se transformă repede în text poetic, „am genunchii juliţi de dragoste”, apoi poeme în proză, apoi poezie, lirism în formă fixă, (autorul este un mare iubitor de sonet) tăiată în bucăţi pentru a scoate în evidenţă mai bine valenţele dintre cuvinte… Totul într-un ritm ameţitor.

Autorul îşi permite şi o critică ontologică despre scopul lirismului. Exemplu: „Poezia este intrumentul demonilor care te bântuie”. Apoi: „Poezia este drumul cel mai scurt către eliberare”. De asemenea: „Teatrul este cel mai bun loc de mărturisire”, iar „poezia este cea mai intensă mărturisire după spovedanie”.

Din loc în loc apar dedublări între Poet şi Alterego pentru a sacraliza carnea poemelor, ca în vremurile ancestrale, când vânătorii primordiali, după ce doborau sălbăticiunea, îi spuneau că nu ei au ucis-o ci altcineva,

pentru a echilibra situaţia etică a vânătorului vinovat!

Toate împletite în jurul evocărilor, totul pentru a cere iertare, totul pentru a cere mântuire: Umiliarul lui Tudor Artenie!

După lansarea cărţii, într-un cadru restrâns, mama poetului ne-a recitat, cu fericirea pe chip: ”mama mea ştie despre mine/că sunt un geniu/îmi face cafeaua în fiecare dimineaţă/aşa cum fac toate mamele poeţilor geniali//are pe noptieră/fotografii cu toţi nepoţii/ dar sub pernă/ţine manuscrisele mele//mă admiră/şi mă apobă/şi toate mătuşile mele ştiau/atunci când trăiau/că fiul mamei mele e un poet autentic//pentru mama scot poemele la imprimantă/îi cumpăr ţigări şi o cert că fumează/o las să îmi cumpere cămăşi purtate/şi o cert că dă banii pe lucruri second-hand/dar ei îi place să fumeze/şi să îmi facă orice fel de cadou/şi face o cafea excepţională/pentru că eu sunt un poet genial/risipit într-o lume măruntă//(...)

Mama poetului, noi îi spunem Miky, avea dreptate să fie fericită! ”Scrisorile cavalerului-egretă și alte poeme”) n

PS Citiţi cartea!

Sorin Golea

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Tudor Artenie Scrisorile cavalerului-egretă și alte poeme

42

dragul meu sunt îngrijorat pentru tine ai febră slăbești și ești tot mai puțin atent la mersul lucrurilor

(Preocupat vizibil de soarta destinatarului, îngrijorat chiar) ar trebui să consulți un doctor am un prieten bun la un spital vestit aș putea să te recomand au condiții excepționale acolo

sunt și eu străbătut de frisoane te văd dimineața bărbierindu-te m-a durut pieptul dar îmi pare că nu o faci cu aceeași grijă mi-a amorțit mâna stângă dintotdeauna nu mai port ceas și nu mă mai închei la mâneca îți rămân fire strâmbe pe obraz de la cămașă (Se plimbă de-a lungul bibliotecii, pipăie cărțile, am luat aspirină cu apă multă dar dacă regizorului nu-i place această mișcare, îl și am băut infuzii de plante de la munte poate pune doar să privească, scurt, spre cărți) ca să îmi lărgesc arterele cât mai bine

cenaclu

(Privește pe fereastră sau spre aripi, nu are nicio importanță) trebuie să îți spun că nu îmi place orașul mă obosește și mă însingurează aglomerația graba praful mașinile oamenii fac foarte multă gălăgie oamenii umplu străzile de larma lor nu știu de ce au nevoie de zgomot

sunt în dialog cu Dumnezeu și cu iadul înțeleg că se apropie finalul am ajuns foarte departe sunt cu mâinile în lumină am învățat să mă rog și să-l scuip pe Satana am pregătit o albie de plastic ca să spăl Moartea pe picioare (Aici, cu o introducere simplă de genul “iată un poem”, cavalerul-egretă poate recita poemul “în fiecare zi îmi pare rău”, ce poate fi găsit în partea a doua a cărții)

închei acum dimineața și-a intrat în drepturi trebuie să iau metropola în piept voi lua preventiv aspirina pentru artere îți doresc să ai o zi cât mai liniștită aștept să îmi răspunzi

am genunchii juliți de dragoste dragostea aceea febrilă și nerăbdătoare azi noapte m-a certat Sfântul Pavel făceam gargară cu agheasmă ca să scuip dracii deliram și mi-a apărut el era în uniformă de legionar al anticei Rome dar era bătrân și slab și îi rămăseseră largi veșmintele

al tău Tudor Artenie

(Se așează în genunchi și deschide lar mâinile, iar aripile din tavan încep să bată)

(Se retrage pe o ușă despre care nu știam că m-a certat pentru dragostea mea febrilă și neexistă. Ușa poate fi oriunde. Umbra a dispărut de la răbdătoare birou, acolo stă acum celălalt, dar e numai în cămașă a râs în hohote când a văzut cum mă pregăteam albă, fără papion) să spurc dracii 2 mi-a explicat încă o dată că dragostea este înde(Acest monolog e violent, personajul e vizibil lung răbdătoare agitat, mișcările sale sunt repezi și dezordonate, reseste plină de bunătate pirația îi e adesea sacadată. Se vede că are febră, ochii dragostea nu pizmuiește îi strălucesc, regizorul poate cere să i se monteze nu se gândește la rău două becuri mici de lanternă în loc de ochi. Trebuie să se plimbe mult în timp ce vorbește) i-am zis că știu povestea să mă mai scutească salutare am un pic de treabă om serios cu agheasma și cu viclenii mei amici de cârciumă te văd elegant cu papionul cu picățele cu stiloul bine umplut și cu bateria telefonului (Se așează pe un taburet care trebuie să fi fost mobil încărcată la limită acolo dintotdeauna. Privește sala) iar iei viața ca pe o misiune serioasă îmi închipui că te deranjează să nu poți face plinul la mașină și să nu ai bani pe card ca să umpli portbagajul sunt rău și sarcastic mă doare pieptul și sunt în transă

nu mai beau dar e ca și când aș fi beat zi și noapte îmi arde creierul se învârt roțile e semn de schizofrenie mi-a părut rău că l-am repezit pe bătrânul Pavel e sfântul meu preferat

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

aș vrea să te îndemn să citești dar nici eu n-am mai deschis o carte de mult orașul și treburile de fiecare zi mă înghesuie

43

eseu

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Esenin prozator

44

O atare afirmaţie provenind dintr-o asociere de termeni oarecum inedită precum cea din titlu, ar avea darul să stârnească o firească stupefacţie în rândul admiratorilor ahtiaţi după poezia eseniană.

Această stare se va petrece doar până în momentul în care scrierile în proză ale poetului, adunate în volumul “Văgăuna”* nu le parvin direct sau printr-o prezentare exhaustivă care se vrea a fi cea din rândurile de faţă.

După furorile pe care le-a stârnit în cercurile culturale petersburgheze şi, mai apoi, în rândurile marelui public din Rusia şi de peste hotare prin versurile sale inegalabile în literatura rusă de la începutul secolului XX, prin originalitatea lor intempestivă, tânărul poet îşi încearcă şi reuşeşte să îşi impună condeiul şi în proză. Totul se întâmplă înaintea revoluţiei bolşevice, când Esenin avea să dea măsura întregului său talent literar.

Intrigat, bănuim, de desele catalogari ale criticilor literari, unii deja consacraţi ca eseniologi, de a fi poetul ţărănimii ruse prin unele reflexe rurale inevitabile în poezile sale, mai cu seamă după apariţia volumului “Clopotul satelor”, opinie pe care nu o acceptă întru totul, va purcede să redea etosul satului tradiţional rusesc în proză. Avea, fireşte, ca leitmotiv viaţa cu toate apanajele acesteia din Konstantinovo, sătucul în care a văzut lumina zilei, poetul, şi, în cele din urmă prozatorul.

Doar în modul acesta el poate fi revendicat ca exponent al ilustrării traiului acelor mujici ruşi, obligaţi încă să trăiască fără voia lor, în evul mediu târziu din Rusia ţaristă.

Chiar dacă în poeziile sale răzbat puternice accente din stepa sau taigalele ruseşti, nu în această configuraţie lirică trebuie căutată apartenenţa sa, la redarea vieţii din isbelele săteşti, acele căscioare umile şi sărăcăcioase durate să înfrunte cumplitele ierni din întinsa Rusie.

Condeer polivalent, Esenin demonstrează capacitatea sa de a stăpâni meştesugul scrierii în proză cu aceeaşi virtuozitate întâlnită în poezie, sfidând prejudecata ca primă ipostază, adică proza este apanajul unei vârste ce a acumulat suficiente experienţe de viaţă. Ori, autorul acelor antologice culegeri de poezie, avea doar ceva mai mult peste vârsta de douăzeci de ani, când a zămislit

,,Văgăuna”.

Este imperios necesar să subliniem faptul că pătrunderea în sfera prozei, nu l-a determinat pe Esenin să abandoneze prima sa dragoste lirică, poezia. Era doar o stare trecătoare care nu i-a afectat vâna poetică.

Reîntoarcerea voluntară printre consătenii săi i-a insuflat dorinţa firească de a se implica în universul etosului rural pe care îl redescoperă ca fiind străbătut de o anumită mitologie, de ritualuri încă neexplorate, legate de nunţi, botezuri şi înmormântări, precum şi de o serie întreagă de obiceiuri de sărbători şi datini tradiţionale.

Punctează, de asemenea, un limbaj arhaic pe care alţi intelectuali ruşi nu l-ar întelege decât într-o măsură deloc neglijabilă.

Fiind deja un poet consacrat, Esenin se abandonează prozei cu o anume suficienţă de sine, captivat de acea magie a satului pe care clasicii ruşi au perceput-o vag, poate doar cu excepţia unui Tolstoi, dar care a ignorant-o cu bună ştiinţă, consacrându-se unui gen literar cu subiecte de sorginte urbană.

Tânărul Esenin pătrunde în esenţa etosului popular cu o rară intuiţie pe care o generează doar trăirea nemijlocită în sfera ruralului, din care extrage semnificaţia unei condiţii umane plămădită în satul patriarhal rusesc. O anume semnificaţie, poate cea definitorie pentru sufletul ţăranului rus, este aceea prin care acesta abordează iubirea în mod direct fără ocolişuri artificiale, abstracte. De aceea, Iuri Procuşev, unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei eseniene afirmă că ,,Văgăuna” poate fi cotată ca un ,,poem în proză despre dragoste şi moarte”. Înainte de a pătrunde în conţinutul acestei nuvele cu un titlu oarecum bizar, se impune o precizare privind cadrul de desfăşurare al unor episoade tulburătoare, fiind vorba de un spaţiu existent în realitate, în apropierea râului Oka. Era un fost conac botezat de localnici “Văgăuna albă”, ce a aparţinut unui moşier rus. Undeva în apropiere se afla o moară şi o casă locuită de un pădurar, toate acestea constituind cadrul unde prozatorul prezintă acţiunile personajelor sale dintre cele mai diverse: de la vânătoare şi pescuit până la la

__________________________________________________________ * Serghei Esenin, Văgăuna, Editura Adevărul, S.A 1992

gama de îndeletniciri, precum şi obiceiuri legate de cununii, botezuri, înmormântări.

Eroii esenieni de cele mai diverse vârste, sexe, ocupaţii sunt, evident, agricultori, vânători, pescari, casnice şi mesteşugari care răzbat în viaţa de toate zilele în mod surprinzător în pofida tuturor vicisitudinilor naturale şi sociale într-o Rusie anchilozată în chingile înapoierii economice, unde încercările timide de reforme nu au reuşit să schimbe decât într-o mică măsură structurile amorfe ale societăţii dominate de autocraţia ţaristă.

Toate acţiunile şi trăirile sunt marcate de un dinamism, de o energie aparte, impulsionate de voinţa unor caractere puternice, altminteri existenţa lor ar fi de neconceput în condiţiile vitrege din arealul rural rusesc, în care truda de zi cu zi este o componentă firească a stării lor sociale. Nu lipsesc desigur incidentele şi încleştările imprevizibile determinate de natura şi specificul preocupărilor şi a muncilor care îi împing pe acesti oameni spre limita existenţei lor. Apar divergenţe crâncene cu slujitorii organelor de ordine, acei jandarmi ţarişti, care “tăiau şi spânzurau” prin satele ruseşti.

Nu lipsesc nici încăierările dintre oamenii de rând, ei între ei, în urma unor pricini dintre cele mai diverse care ies la suprafaţă după îngurgitarea unui pahar de votca în plus. O datorie mai veche, o confruntare de pasiuni şi simpatii, de rivalităţi legate de farmecele incitante ale unei fetişcane sau ale unei vădane drăcoase, sunt tot atâtea motive de conflicte care uneori sfârşesc în mod dramatic.

Am desprins dinamismul de scenă de mare tensiune existenţială, o secvenţă de un realism cutremurător: ,,Mulţimea de gură cască încerca să aţâţe bătaia. Mujicul ciolănos îşi făcu vânt şi ţăruşul se frânse în două în capul ajutorului de jandarm; partea frântă se amestecă în terciul sângeriu ca voronocul. Axiutka tâşni din gloată şi sări pe mujic pe care-l lovi în tâmplă cu muchia cuţitului.

Gloata vui, toţi se repeziră la Axiutka.

-Arde-l pe cuţitar! Răcni mujicul care-şi sălta sprinten piciorul, izbindu-l cu dibăcie pe Axiutka peste călcâie. Căzu şi simţi cum îl apasă pe piept nişte genunchi osoşi si grei. Un tânăr îşi croi drum cu pumnii, prin mulţime şi-l izbi pe cel căzut cu muchia unui topor în gât. Loviturile căzură ca ploaia peste faţă până când din nasul strivit tâşni o spumă roşu-negricioasă.”

Finalul este previzibil: tânărul după ce îngăimă două- trei vorbe, se prăbuşi pentru totdeauna,

spre durerea şi disperarea tatălui său, “bătrânaul paracliser”, care asistase neputincios la sângeroasa înclestare de forţe ostile. Părintele celui ucis a mai avut puterea să rostească doar atât: “Băutura asta te împinge unde nu te aştepţi” Firul roşu al nuvelei – roman ,,Văgăuna” este marcat cu predilecţie de către Esenin cu scene de dragoste inefabile care alcătuiesc partea frumoasă a unora dintre personajele sale, pe care le surprinde în cele mai variate ipostaze, ce dau adevarata savoare a întregii naraţiuni. Îi întâlnim constant pe Limpiada şi Karev, ba împreună, ba despărţiţi temporar pentru că în calea iubirii lor se interpun valuri umane capabile să le destrame legătura sufletească de o anume puritate, mereu zădărnicită.

Flăcăul aproape tomnatic, mânat de simţul datoriei ca vânător statornic într-o echipă, este nevoit să bată coclaurile cu tovarăşii lui întru împlinirea existenţei de fiecare zi. În acest timp, oameni pretinşi binevoitori printre care şi tatăl său vor s-o mărite pe Limpiada (Lipa) cu un individ mult prea vârstnic, dar bogat. Aceasta rezistă cu cerbicia proprie a femeii care iubeşte (a femeii ruse nemaipomenit de fidelă după unii autori) declarând deschis devotamentul său pentru bărbatul inimii sale. În jurul acestei idile se ţes intrigi, comentarii pro şi contra, apar interese de clan, se înoada fel şi fel de bârfe sau susţineri subiective fără un suport real. Pe mai multe zeci de pagini este dificil de întrevăzut finalul acestei inedite poveşti de dragoste, citititorul fiind îndemnat, dacă nu cumva obligat să urmărească cu sufletul la gură un previzibil deznodămant. În acest context, fulminant, răzbate talentul de prozator al poetului Esenin care cu siguranţă ar mai fi oferit cititorilor ruşi şi altora de pe aiurea, alte scrieri în proză, dacă nu ar fi intervenit sfârşitul său tragic, atât de prematur. Acest „poem în proză” se înscrie în patrimoniul operelor lăsate de marii clasici ruşi.

Limbajul folosit este unul impregnat de termeni şi alocuţiuni specifice epocii în care se plămădeşte naraţiunea aceasta în permanenţă inflamată. Acest fapt însă nu ştribeşte cu nimic plăcerea lecturii prin pitorescul acţiunii şi intrigii în sens literar, până la seducţia irezistibilă a lectorului. n George Limbeanu

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

eseu

45

Presa literară sibiană

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Revista sibiană EUPHORION și Diaspora noastră literară din America

46

E bine pentru o literatură, când purtătorii acelei limbi literare emigează într-o țară străină. E și mai bine când literatura de acasă nu își repudiază, ca în trecutul recent, fiii legitimi. EUPHORION este o revistă românească de „literatură și artă“ care apare, de douăzecișișapte de ani, la Sibiu. În fruntea ei stau doi poeți, ambii distinși, în anul 2004, pentru realizări pe plan literar, cu Ordinul naţional Meritul Cultural în grad de Cavaler: redactorul șef Dumitru Chioaru și redactorul Ioan Radu Văcărescu. Între inițiativele redactorului șef Dumitru Chioaru, se numără și „seria programată pe tema diasporei literare românești din diferite țări ale lumii“, ce a debutat în 2015 cu numărul despre Franța.

EUPHORION dedică Nr. 1 pe lunile ianuarie-februarie-martie 2016, scriitorilor aflați în „Diaspora literară românească din America“, temă la care, din cei douăzeci de invitați, mărturisește responsabilul de număr, Dumitru Chioaru, au răspuns doar zece: cinci poeți și cinci prozatori. Trei dintre poeți au trimis versuri în românește, unul bilingv (română-engleză), altul doar în englezește. Dintre prozatori, trei au texte în englezește, iar doi au rămas credincioși limbii de acasă și cititorilor de limbă românească. Precum un ecou, în economia întregului acestui număr dens și divers, în partea a doua a revistei, dedicată condeierilor din România, Ioan Radu Văcărescu și Ovidiu Simion publică traduceri din lirica americană (pp. 88-93). Iar Lucian Perța încredințează tiparului o gingașă parodie la poemul Doinei Uricariu (p. 99).

O indelebilă pe cât de irepresibilă și, firește, izvoditoare de fior liric tristețe răzbate din versurile poeților diasporeni. Saltul din comunism în consumism are, pentru imigrantul român căutător al „visului american“ realizabil doar dincolo de Ocean, efectul unei bruște treziri la realitatea dură a propriei drame a desțărării: „deși cu fața scăldată în soare sângerez din toate rănile“ (p. 6), sau: „Deschiderea va fi o-nchisoare,/ tot un drum înfundat./ Aici e ziua din urmă și nimeni nu are puterea să spere./ Aici e aici oriunde ați fi,/ persistând în timpul fără picioare/ când dați bir cu fugiții“ – scrie Liviu Georgescu. Din sublimul poem

bilingv al Doinei Uricariu, „Evanghelia poeților sau Toboganul/ The Poets’ Gospel“, reținem o interogație: „Câte piei poți să jupoi de pe un miel?/ Câte, dacă numai un singur prapure/ poți să-i înalți din măruntaie? (p. 8). Viețuirea în cea dintâi democrație a lumii contemporane presupune, pentru temerarul evadat din totalitarism, asprimea singurătății alergătorulul de cursă lungă angajat în competiția vieții sale, la dublu mixt; miza pe sprijinul și încrederea reciprocă a partenerului investește iubirea, în atari condiții extreme, cu valențele cunoscute la tragicii greci: „Better poor in America/ than in Romania, we said.// Would you do it again? You ask.// With You? I answer.// Anytime“, sună anamneza poetică semnată de Claudia Serea. Notabilă, la aceeași autoare, în condițiile specifice românilor autoexilați în America, ambiția de a impune în limba de adopție cristale din zestrea genetică nepieritoare a limbii materne, o desperare în fond, biruită cu nostalgia imanentă oricărui gest existențial definitiv: „Would there be dogs/ with bagels up there tails?“ (p. 12 – în traducere liberă: „Vom găsi acolo câini/ cu covrigi în coadă?“). Din Los Angeles, poetul Dan David mărturisește din experiențele adaptării la noua viață: „«Hei, Dan! Haide la treabă! Pauza s-a terminat»./ John este un dur, fără nici o-ndoială“ (p. 15). Florin Predescu, din melancoliile ce scaldă în lacrimi blogul său „Orașul cu mii de ochi“, scrie cu tandrețe despre Sibiu și „prințesa Delia – iubita părăsită“ (pp. 17-18).

Mare bucurie, confirmarea rodirii în scris a experienței contactului cu India profundă, la ea acasă, la un jurnalist român de altădată, reprofilat pe teritoriu american unde a reușit, prin constructivă ambiție și tărie de caracter, să se instruiască și să se realizeze deplin într-o nouă și total diferită profesie, dar și să ofere Patriei Limbii Române, pe lângă un blog al scriitorilor români de la New York și o serie de cărți de versuri ori proză, o lucrare de referință: „Civilizația romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote“, București: Ed. Cartex, 2008, volum distins cu Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și premiul Lucian Blaga al Academiei Româ-

ne. Este vorba despre Mirela Roznoveanu, prezentă în antologia alcătuită de EUPHORION, cu textul „Shantih“ (pp. 19-25) – posibil fragment de roman – scris în limba engleză, ca un semn al deplinei integrări a autoarei în cultura primitoare a Americii. După o vastă excursie pe continentul vizitat cândva de tânărul indianist Mircea Eliade, și după internalizarea propriei experiențe extrem-orientale, Mirela Roznoveanu ne previne cu un motto grăitor: „Don’t Say an easy ’Yes’ to India“! O ediție și în limba română a amintirilor și interpretărilor indiene ale Mirelei Roznoveanu ar fi binevenită, la timpul ei. Constantin Virgil Negoiță scrie românește despre „centrul cultural din New York, la ultima sa acțiune înainte de desființare“ (pp. 2627). Marcel Corniș Pope semnează un studiu în limba engleză despre transformările structurilor politice, sociale și lingvistice, ca argumente ale teoriei cunoscute drept „Conceptual History“ (pp. 28-34). Christian Moraru, tot în limba engleză, o cercetare a teoriilor necesare comunității, atât în Statele Unite, cât și în România, în secolul XXI (pp. 35-37). Să fie și vârsta unei mai bogate viețuiri în diaspora românească din S.U.A. catalizator al înțelepțirii împăcate, al regăsirii echilibrului interior și al sinelui propriei vocații, dincolo de fundamentala erudiție necesară traducătorului&eseistului, responsabilă de echilibrul academic al textelor în proză, comparativ cu neoromanticul&expresionistul tumult al poeților?

Avem exemplul distinsului anglist Ștefan Stoenescu, rămas fidel limbii românești, retras nu demult de la Cornell University, în pacea localității Ithaca, NY, de pe malul lacului Cayuga, traducătorul și eseistul care își deschide exegeza la „integrala Sonetelor lui William Shakespeare ivită recent în limba română de sub pana transpunătorului Violeta Cornelia Popa“ (pp. 38-40, din păcate, la redactarea/tipărirea textului, notele finale apar fără cifra necesară reperării), cu un studiu despre raportarea lui Eminescu la Shakespeare și Schopenhauer, într-o „serie a convergențelor“ cu raportarea lui Matthew Arnold la Homer și Sofocle, dar și la Marele Will, apoi include o laudă pentru

rezolvarea serioaselor „probleme de corespondență și adecvare“ pe care le ridică transpunerea („termen predilect din lexiconul lui Mircea Ivănescu, desemnând tălmăcirea unui text literar“) sonetelor shakespeariene în românește, și laudă sonetele poetei Violeta Cornelia Popa, din opera căreia suntem invitați să degustăm un florilegiu (pp. 41-43).

Nu era lipsit de interes să regăsim și numele unui scriitor român care a locuit în America, dar care s-a reîntors în Țară. O dorință mai greu de realizat din moment ce, din douăzeci de autori invitați au răspuns doar jumătate... Și au fost prezentați, în paginile revistei EUPHORION, în ordinea descrisă mai sus. n 14 Florar 2016, Sibiu-pe-Cibin,

Mihai Posada

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Presa literară sibiană

47

cenaclu

Walter Johrend Din volumul Confesiuni

***

Sorescu a fost un oltean șmecher, fără cultură antică.

Dacă ar fi citit tragedia greacă, ar fi ales la fiecare răscruce calea cea înțeleaptă.

Dar oltenii sunt căpoși.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

***

48

De când mințile bolnave se zbenguie prin medii invocând libertatea cuvântului am început să-mi cenzurez biblioteca: i-am păstrat pe Dostoievski, Scufița Roșie, Albă ca Zăpada și câțiva pitici cuminți care nu se laudă în public cu dimensiuni intime. Încă sunt nehotărât dacă îl pun pe Faust la index sau îl ard pe aragazul din bucătărie când îmi încălzesc ciorba de vacă nebună.

***

Am citit o carte despre o mamă care își iubea copii, mă rog, era capră și singurul dușman al copiilor era lupul.

Este o carte bună, analizată din punct de vedere al ultimului: ce caută, de fapt, o capră în pădure?

Lupul?

***

Cineva spunea că animalele sunt mai curate decât oamenii, fiindcă nu poartă haine.

Acel cineva nu te-a văzut niciodată îmbrăcată în doliu.

cenaclu

***

Singurelele vietăți nealese de Noe să urce în arcă au fost carii.

Au venit nechemați, și au fost cuminți, și au răbdat foame, ca să nu încalce cuvântul Lui. Că suntem pe pământ, o datorăm sacrificiului dușmanului care, poate, tocmai în clipa aceasta își sapă cotlonul în piciorul patului conjugal.

Nu știu de ce naiba noi am început să găurim mințile și sufletele, și carnea semenilor cum carii, deși ne aflăm și azi într-o arcă plecată spre nu se știe unde…

***

Sinuciderile sunt axiome ale geometriei euclidiene, umbrele sferelor imperfecte în fotoni presupuși a fi; sunt morți neverosimile explicabile doar prin fața nevăzută a lunii, de pe pământ.

Din restul sistemului de sfere, luna ascunsă nouă este tot o emisferă, o jumătate de dovleac cu sâmburi umpluți de praf pe care sinucigașii îl pot înghiți doar cu pahare de vid.

Acum, când plutesc peste oraș și tu mă ții de mâna tremurândă ca să nu mă lovesc de hornuri și de amintiri încrestate în piatra cubică, porți pantaloni din păr de cămilă în care pizda ta îmbătrânită tresare degeaba la Fuga lui Bach, celebra în re minor.

***

Cei morți ne rămân în amintire ca o durere, acută din când în când, care nu trece cu frecții de oțet sau extras din coajă de salcie, și nici cu chimia ascunsă în denumiri misterioase ca algocalmin, antidoren sau ibuprofen.

Cu timpul, durerea devine suportabilă apoi, aproape că dispare. Și când nu o mai simțim de loc cei duși nu se întorc în mormânt.

***

O țară cu oameni puternici nu are nevoie de cultul eroilor, ei înșiși fiindu-și suficienți ca statui umblătoare, lăsând parcuri și scuaruri porumbeilor și ciorilor, ca să-și depună găinații pe memorii inutile, și în liniște.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

***

Totdeauna am avut senzația că plutesc prin molecule de sare când mă întâlneam cu femei în ciorapi de doliu.

Negrul stă bine pe coapse năpădite de celulită, pe sâni în care cancerul dansează în dosuri de sfârc, dincolo de granița aceea în care se naște viața și tu mă doreai să-mi revărs surplusul de minte.

49

Cronică literară

CRONICĂ de prof. dr. Carmen Lidia Pircă

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Asupra volumului „O IUBIRE INFINITĂ” Colecția „Sala Profesorală” vol. VI

50

Sub semnul Universului în mișcare, copleșită de înțelepciunea vârstei, ghidată de calm și „Gândul sapient ”, poezia lui Ilie Stănescu ne conduce glorios alături de eul liric pentru a străbate „Cerul și Pământul ”… „Într-o viață mai profundă ”. Acesta este mesajul transmis direct în poezia Echinox, o invitație la meditație sapiențială, clasică și postmodernă în același timp, sub semnul simbiozei dintre poezie și matematică.

Văd universul, sunt norocos”, pășind Lectorul virtual va descifra prin apropierea de textele din ultimul vospre un alt spațiu magic, „Cu pași de aripi m-a purtat/ Un transcendent non lum publicat la Editura Alma Mater (Sibiu 2016), O iubire infinită, Colecția linear”, o atmosferă de iradiații seSala profesorală volumul VI de Ilie mantice în care totul este nelimitare, Stănescu, destinul unui matematician aspirație spre absolut. mângâiat de aripa poeziei în vederea Titlu volumului, ca element de recurență, revigorează maniheist nostaldescifrării în sens metaforic a „gândului rebel cu care a străbătut macrounigia originilor în „Segmentul deschis versul și microuniversul ” cu scopul AB”, unde „A este iubirea, B este ura./ autodefinirii în această scurtă trecere Când iubesc sunt în Rai,/ când urăsc sunt în celălalt capăt/ pe același segspre neant care se numește VIAȚĂ.

Valorificând teme și motive anment /numit viață”. cestrale: lumea ca teatru, timpul, Autobiografic, poetul își descrie iubirea, cosmosul, existența, versul periplul existențial într-o viziune libedobânziște armonie prin amestecul straniu de lexe- ră „Printre simboluri” decupate din matematică, figuri me regionale cu cele neologice, camuflând un mesaj geometrice care îi revelează lumea, realitatea: „M-am încifrat: „Din rău și bine înțeleptul/ Face gheșeft de plimbat printre poliedre, /Să observ realitatea,/ Am calibru,/ Pune-n funcție contractul,/ și le ține în echi- crezut că-n hexaedru/ Se află toată dreptatea”, „M-a libru” ( Pe cât cuprinde). Echilibrul este firul roșu ce fascinat tetraedru”. În acest discurs liric se observă străbate discursurile lirice, fundamentat pe rațiunea fascinația amurgului, devenit laitmotiv al volumului, suspendată în „jocul contrariilor”. Poezia înțeleasă amurgul crepuscular absolut spre care cu toții ne înca un proces rațional este expresia intelectului „în dreptăm, categoria temporală a cufundării anulării, introspecție cu lumea”, cu sinele, într-un plan abstract „Va veni și timpul meu,/ Să plec în dodecaedru,/ Unde al realității în care ludicul și politicul coexistă generând lângă Dumnezeu/ Mă va calma icosaedru” · Poetul este copleșit de apropierea toamnei, de multiple interpretări, prin modificarea ierarhiei dintre om și elementele înconjurătoare prin stilizarea realului îndepărtarea lucrurilor, când “Pădurea plânge /cu și deformarea sensului imediat al existenței. lacrimi de frunze-n culori”, el însuși definindu-se Principala trăsătură a poeziilor din acest volum ar fi metaforic prin accesarea unei existențe spirituale în simplitatea reieșită din marile experiențe ale autorului, limbaj, „Sunt frunză în vânt / De brumă pictată/ Îno integrare ontologică în cotidianul teatral al vremii tr‑un magic avânt/ Peste balta zburată”. privit „prin lornietă”. Limbajul poetic este limbajul Recurgând la tiparul unui discurs liric în care poegândirii, modul simplu de expresie textualizează zia și gândirea, știința și misterul se îngemănează, Ilie exprimarea arhaică perfect îngemănată cu intelec- Stănescu este adeptul unei exigențe ontologice contualitatea, generând o violentă mișcare stilistică într-o form căreia fiecare dintre noi trebuie să aleagă drumul pluralitate de interpretări. drept al vieții, chiar dacă zbuciumul este dramatic, iar Iubirea, ca formă fundamentală de transcendere „furtuna” ne tulbură adesea. Speranța în „Revenire” a clipei limitate, este definită „ca un vis profund, este o invitație horațiană la „carpe diem” în corespondiscret”, grație căruia, eul empiric se eliberează „din dență cu veșnicia naturii: „Natura-i pe deasupra mea, / chingile minții”, uitând de Newton, Lagrange, de- leagă trecut de viitor. / Prezentul ? ipoteză grea, clipa, venind un alt eu, „Sunt liber cu orizont în intuire, / momentul, provoacă dor.”

Cronică literară

Silviu Guga

Lectura acestei cărţi mă face să spun încă o dată că am avut mare noroc cu populaţia de etnie germană care s-a așezat pe meleagurile noatre, devenite şi ale ei. Mai întâi, pentru că prima scriere în limba română care s-a păstrat, e vorba desigur de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”, a fost trimisă lui Hans Begner şi sasul a păstrat scrisoarea care este „certificatul de naştere”, din 1521, al limbii române scrise. Şi-or fi scris românii între ei şi înainte de această dată, dar n-au păstrat scrisorile. Prima carte tipărită în limba română în 1544, „Catehismul luteran”, tot datorită saşilor o avem. Revenind apoi în zilele noastre, primul (şi încă ultimul) Premiu Nobel pentru literatură, decernat cuiva născut în România, îi revine unei svăboaice, Herta Müler. Ne-am mândrit mult, în 2009, cu ea, chiar dacă n-a scris în limba română.

Acum, Walter Johrend, prin aceste „Scrisori sigilate”, vrea să reabiliteze o specie literară vetustă şi căzută în vicisitudine, epistola sau scrisoarea literară. Această specie literară a fost iniţiată din antichitate de Horaţiu şi, în paranteză fie spus, nu ştiu de ce Walter Johrend nu-i scrie şi poetului latin o scrisoare. De altfel, am observat că nu are printre desetinatari pe nici un scriitor care a contribuit la „instituţionalizarea” scrisorii ca specie literară, în versuri sau în proză, nici dintre universali, nici din literatura română, din care autorul, aşa cum evidenţiam, de la primele sale volume, îşi trage sevele. Nici Costache Conachi, nici Grigore Alexandrescu sau Costache Negruzzi, ca să-i spun întâi pe pionierii litreraturi noastre, nici Ion Ghica sau Vasile Alecsandri şi nici epistolarii contemporani, nu se numără printre destinatarii lui Walter Johrend. N-am spus cu asta că este un eretic şi scrie altceva decât ceea ce declară: scrisori. Şi ca să nu existe dubii şi le-a numit sigilate, pentru autentificarea lor. Nu face nicio ironie cu această denumire, deşi, chiar aşa parafate, scrisorile lui au doar întâmplător „gravitatea” sigiliului, sunt pline de butade ingenioase. Scrierea lor ocupă întraga gamă de la seriozitate şi suavitate până la burlesc şi irizări sarcastice, ceea ce ne face să ne amintim de volume mai vechi al autorului, „Vip cibiniensis” sau „Frumuseţile patriei”, în care şi-a exersat „disponibilităţile” de a scrie cu tâlc sau de a scrie doar opinii strict personale.

Destinatarii scrisorilor sunt forte diferiţi, multe personalităţi istorice, scriitori, personaje, anonimi ( o mamă, o exilată, un fost, un soldat sovietic, eroii Vasluiului), locuri (Sibiul, Pearl Harbor, Gaza) şi sfinţi. Cronologic e cuprinsă o peroadă largă, din mitologie şi până în zilele noastre şi tot largă e aria geografică a destinatarilor.

Autorul pare să „cunoască” bine pe toţi destinatarii săi şi de aici forma de adresare, care e una amicală, şăgalnică şi totdeauna dezinvoltă. Multora nici nu le dă numele, ci numai prenumele, ca semn de „familiaritate”, dar identi-

ficarea e uşoară după lectura doar a câtorva versuri. Scrisorile respectă stilul epistolar, dar nu sunt uniformizate, chiar dacă se poate depista în „confecţionarea” lor un şablon. În majoritatea scrisorilor autorul exploatează câteva elementele biografice ale destinatarilor sau câteva trăsături caracteristice personajelor sau locurilor cu care „jonglează” livresc şi apoi vine cu propriile aprecieri făcute cu ironie.

Abundente sunt interogaţiile retorice mustrătoare - cel mai adesea – sau admirative şi nu lipsesc nici versurile corolare prin care dezaprobarea sau aprecierea, evocate potic dau măsură relaţiilor afective dintre poet şi destinatarul său.

Uneori scrisorile mărturisesc sentimentele de admiraţie cu emoţie lirică nedisimulată. Să exemplific: „Eroule, cu coif rupt din cer, pe elefantulzgribulit în ceată, tu vei rămâne Romei un mister şi o legendă care ne îngheaţă” Desigur, versurile sunt din „Scrisoare către Hannibal”, dar cu emoţie lirică sunt şi aprecieri făcute lui Decebal, Avram Iancu, George Bacovia, Mircea Ivănescu, Serghei Esenin, Dante sau lui Don Quijote.

Autorul însă refuză patetismul evocărilor trecutului legendar şi înlocuieşte lirismul vibrand de altă dată cu umorul şi ironia. Devine şugubăţ şi adresându-se şăgalnic destinatarului protagonist, îl „aduce” în actualitate sau în contextul gândirii sale. Scrisoarea lirico-epică devine astfel deosebit de agreabilă.

Câteva scrisori au o notă aparte, mă refer, spre exemplu la „Scrisoarea lui Neacşu” (deci nu „către Neacşu”) care este o parodie suis-generis a scrisorii pe care o amintean la începutul „scrisorii” mele. Nu mai am cunoştinţă de o altă „punere în versuri” a scrisorii către Hanăş (cum scrie Walter Johrend) Benkner. Scrisoarea e amuzantă în ciuda unor versuri impudice - cu care ne-a mai obişnuit autorul – mai ales prin mărturisire determinării lui Neacşu de a-i scrie judelui sas: „cui îi mai vând de Paşte drob/ şi telemea de oaie pură/ care ţi se topeşte-n gură/...şi caşul dulce ca un floc/ care-ţi aduce mult noroc/ şi eu de unde, ca nărav,/ mai cumpăr valuri de postav/ şi suluri roze de altas/ să-mbrac nevestii curul gras...?”

Nu se puteau desigur „sigila” aceste scrisori dacă nu se „expedia” şi „Scrisoare către propia-mi minte”. Având ca model „Satiră. Duhului meu” de Grigore Alexandrescu şi Walter Jorend îi scrie minţii sale ca s-o ia la rost. În multe împrejurări ale vieţii a constatat că mintea nu era cu el şi atunci e firesc să o întrebe „Unde a fost, minte?” sau dacă a fost vreodată a lui. Autoironia e prezentă, dar şi nostalgice amintiri.

Nu cred că, după publicarea „Scrisorilor sigilate”,Walter Jorend să-şi mai pună amenenea întrebări. n

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Scrisoare despre „scrisori sigilate”

51

cenaclu

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Năluca în pustă Între coperţile aceleiaşi vieţi Ţi-ai închis toate şansele-n teamă, ai buzele cuprinse de remuşcări, mă desenez în ochiul tău sub pleoapă şi alunec însingurat pe pietrele apei până nu mă mai recunosc nici punct într-o formă-n mişcare. Îmi spui că noaptea se presează peste zi între coperţile aceleiaşi vieţi, noi suntem deja două file puse-ntr-o carte de năduful care ne roade clipele pe dinlăuntru prea mult.

Orice iubire durează cât vrei să o întreţii, şi femeia se simte în flăcări iar jarul e puternic, nu pune altul apă pe el cum ai pune gheaţă-n whisky ieftin.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Devenire

52

Mai încearcă odată numele Lui să mi-l lipeşti pe faţă, pe gură şi-n palme, cu inima săgetând răbdarea când prin trup îmi urcă încrederea bătută-n cuie cu ciocane de piatră. Întreg dacă mai sunt am inima în zbor fără timp până străpunge înaltul, de nu mă mai întorc şi mă vindec de neînţelegerea lumii, devin întrupat fără corp.

Cautaţi liniştea prin zicerea cuvintelor acolo unde se constituie întregul şi se alungă singurătăţile,

iar eu devin cel ce n-am fost, pun plete luminii să se răsfire prin raze.

Cuprins de remuşcări Nu şi-a pus perna sub cap să se culce a mai rămas o vreme în agora să-şi măsoare cu ochii mulţimile dinlăuntru, să evalueze cercul în care se învârte. Şi-a pus ordine în gândurile răvăşite, avea o apăsare-n tâmple ca după o furie, ceilalţi dormeau pe o altă axă a binelui.

A rămas deoparte cu insomnii paradoxale ce săpau conţinutul până la rădăcini, căuta oasele timpului îngropate în veşnicie, nervii îi deveneu duşmani, aşteptau la fiecare colţ de întuneric ce făcea ochi ca un câine sub gard şi te muşca pe furate.

cenaclu Visa cum se dezbracă o femeie tânără aruncându-şi hainele-n dezordine, cuprins de remuşcări, le ierta pe toate pentru ifosele lor şi le acoperea cu iubirea lui necondiţionată.

Dimineaţa vine cu dăruire de sine luminii să-i pună aură colorată.

Soarele mă umple cu ziua de mâine, mă pune să respir boabe de mărgăritar.

Te vezi în faţa ta, altul

Ca un făcut în văzul tău micile lumini te sperie cu forme ciudate, vrei să fluieri şi nu poţi, trupu-ţi devine ud şi rece ca o piatră pe care o pipăi în apă şi alunecă prin tine fior de şarpe.

Noaptea te scoate din tine-n afară, nu te mai recunoşti, te vezi în faţa ta, altul ce-ţi duce trupul de mână la ziuă.

Întunericul se ţese cu ochii mari Cresc umbrele pe urmele proaspete, nu este vinovat nici soarele nici luna.

Seara îmi suflă în sân, să nu mă sperie, înghesuie crepusculul pe linia orizontului.

Aromele coapte adie dinspre câmpie dar nu se iţeşte niciun vânt.

Aştept o noapte ca o petrecere-n surdină în care sunetele şoptesc ademenitor. Întunericul se ţese cu ochii mari pe unde stelele-şi strecoară privirea.

Somnul cât este el de profund nu mă odihneşte mai mult decât liniştea.

Apele nu se varsă în fluvii străine înainte să se scurgă în rîurile noastre.

Iluzia acoperă trecerea-n fugă Oamenii nu ştiu decât să moară, nu simt să trăiască fiecare clipă deplin aşa cum o fac fluturii pe fiecare floare, de primăvara se umple cu dragoste asemeni perechilor de păsări mândre să-şi înveţe puii să zboare.

Muritorii nu ştiu ce vor, îşi pierd nepăsători timpul printre degete, cad în propriul gol ca într-un hău peste care nu trece nicio punte.

Iluzia acoperă trecerea-n fugă ca un somn cu vise frumoase şi numai bătrâneţea, crudă realitate, îi trezeşte aproape de capătul drumului, unul neasfaltat şi cu multe hârtoape străbătut de multe opri degeaba.

Să nu ne îmbătăm cu nicio apă Vina celorlaţi muritori pentru pedeapsă s-a desprins din cuvintele alungate din propoziţiile cu finalitate imediată de un descântec la capul deocheatului ce aşteată să-şi revină.

Să nu ne îmbătăm nici cu apă sfinţită, ori să înghiţim fumul cărbunilor stinşi, mai bine coborâm în lăuntricul timorat unde a început să sape iluzia la rădăcina nervilor care ne somează să ne ferim de arma duşmanului.

Să nu devenim prada propriilor slăbiciuni pe care trebuie să le recunoaştem înainte să fie folosite de alţii.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Spintecă pe burtă întunericul hălci din el sunt vândute la vrăjitori, din luciul apei ies capete încornorate care aleargă după umbre.

53

cenaclu

Nicolae Scheianu Pietre din potop Pietre din Potop Am coborât deodată cu norii printre muri şi aluni la apa Potopului cu un gest – ca al apostolilor am despicat perdeaua de sălcii şi răchite şi m-am prăvălit în apele lui pe care pluteau petale uscate de măr şi-atâtea vremuri în care n-am fost cu-atâtea umbre pe care nu le voi vedea

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

am putea rămâne aici pe malurile lui între singurătăţi ocrotitoare şi bune de leac să-ncercăm să amăgim ziua să aprindem focul – ţi-am zis ia din cuib puii de mierlă şi-adu-mi-i în palme laolaltă cu mierea din sfârcuri şi cu cimbrişorul sălbatic de la răspântii

54

tu îţi spălai sânii şi cântai un cireş în pârgă plutea parcă-n zări eu culegeam pietre din Potop rostogolirea lor pe prundiş îmi răsună şi-acum în auz ca un morman de secunde înghesuindu-se toate într-o singură viaţă

Pietre din Potop, II De nouă ani Potopul nu mai avea apă în vaduri şi în nisip reptilele se zvârcoleau în ouă

nebunii, pe maluri, băteau din palme, se botezau cu nisip eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi la poalele dealului numit de bătrâni Ararat himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere şi nici scăpare dar eu aveam azimi şi mied şi un ochean aurit când au fost gata norii deja se împlinise vremea scrisă în cărţi şi ştiam cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi de vreo patruzeci de zile şi nopţi şi nu s-au mai întors pe pământ în ceaţa începutului pe malul Potopului acolo am stat un bătrân nemântuit şi alungat din cetate cu un ceaslov cu un abecedar pe genunchi plutind precum o pasăre neagră pe ape căutând ceva în adâncuri ceva din înalturi chemând.

Pe malul Potopului Suntem cu toţii pe malul Potopului mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii ca într-o fotografie pe sticlă: morţii lângă vii, viii cu morţii

cenaclu

În zadar ne facem semne, ne arătăm speriaţi în zadar îngenunchiem şi strigăm la Dumnezeul nostru de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd nu ne mai aude nimeni.

Stăm cu toţii înghesuiţi ca într-o fotografie veche pe malul Potopului morţii cu viii, viii cu morţii.

Potopul de lângă leagăn Nu este meritul meu ci al strămoşilor strămoşilor mei că şi-au durat vatră pe malurile dulci-amărui ale Potopului lângă izvorul care cobora de pe coastă din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile şi m-au trimis mai apoi pe mine să depun mărturie că tata în apele lui a adăpat caii şi hainele mama în apele lui le-a limpezit şi cu aceeaşi apă m-a îmbăiat până când m-am făcut băiet mare şi m-am dedat la învăţare şi la preumblare mai apoi la beutură şi la femee că eu primul alfa şi primul omega îl voi fi scrijelit în nisipul pustiei potopului şi-n albia lui m-am scăldat şi m-am jucat şi i-am alergat lighioanele picate în valuri pe gheţa lui am lunecat laolaltă cu vremurile că şi acuma când scriu aud un scrâşnet continuu de paşi pământeşti curgând spre marea cea mare fără măsură şi fără-ndurare.

Pietre la crescut Potopul nu mai curgea decât în memoria mea vuietul lui îl mai aud şi acum în auz pe deasupra lui voi fi venit ca duhurile vântul i-a-nvolburat valurile până dincolo de orice închipuire lumească Ai mei strigau de pe celălalt mal.

Grădina înflorise din nou mărul se scutura de petale.

De dimineaţa devreme până noaptea târziu aduceam pietre din albia Potopului şi le duceam departe le puneam ca pe ouă în cuiburi să se facă mari, să crească şi din fiecare să se ridice stânci şi din stânci munţi şi prăpăstii să crească până la cer şi să mă urc pe spinările lor mari şi lucioase poate aşa voi afla de ce sub piatra mare doarme cuminte puiul de piatră poate aşa voi înţelege văzutul şi nevăzutul uriaşul care mişcă totul şi-mpinge apele până acolo unde vederea nimănui nimic nu vede punctul cel mic în care încap laolaltă

toate câte sunt pretutindeni pe care el le-a creat şi el le conţine aşa cum cuvântul oamenilor păstrează-nlăuntru nimicul şi spiritul viaţa şi moartea în toate dimensiunile în care nu-ncape gândirea, ci duhul spiritul.

Le-am cărat pe toate acolo unde-am crezut de cuviinţă căutând mereu să nu stau ascuns de ochii Domnului.

Pe malul Potopului pietrele cresc precum copiii seminţiilor toate şi când te-apropii de ele şi le atingi din vina mea prin crusta lor se vede nisipul toată măreţia lumilor de demult

pulberea lor şi nimicul.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

şi privim fiecare în altă parte de parcă de acolo-am veni şi acolo am merge să-ngenunchiem să ne sfârşim în gura unui nor uriaş între faldurile unei ploi fără sfârşit şi vocile noastre se sting între clipocirile apei şi viitorul curge tot deodată şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut

55

Cronică de carte

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cum Am Devenit Scriitor

56

Pe când împlinisem doi ani şi un sfert, mă băteam cu gâştele bunicii prin curtea casei din Mireşu Mare. Îl aveam ca aliat pe Lupu, un câine adus de taică-meu de pe Gutâi, unde lucra ca sondor. Slab colaborator. Nu se putea mişca în voie. Din pricină de lanţ. Lătra amărâtul în vreme ce gâştele mă fugăreau până-n balta lor plină de căcat verzuliu, diareic, urât mirositor. Îmi ajungea până la brâu.

Adio hăinuţe curate. Ieşea bunică-mea din bucătărie, de la rântaş, sărea câte două trepte, se ştergea de zadie la mâini, se apleca înspre mine. Eram recuperat. Lupu schelălăia. Eu mă aşezam în ligheanul cu apă caldă.

Smălţuit. Mâinile bunicii miroseau frumos. Hainele mele erau aruncate pe trepte. În sobă duduia focul.

Pe sobă fierbea ciorba de fasole cu ciolan afumat. În pătura curată, amirosind a sodă şi rântaş, era bine.

Sub masa din bucătărie. Îmi atinsesem scopul.

Mă adăposteam într-o cetate. Cu patru picioare de masă. Cu tavanul din lemn de brad. Şi masa era verde. Şi balta gâştelor aşijderea. Căcatul ăla topindu-se arăta ca mătasea broaştei. * La trei ani şi două luni, gâştele renunţaseră la bătălie. Intram de unul singur în baltă. Lupu nu înţelegea nimic. Drept care nu mai lătră. Bunică-mea făcea rântaş după rântaş... Era să mă înec. Noroc cu o vecină. Înghiţisem o gură sănătoasă de căcat apos.

Boram. Am luat şi oareşceva medicamente. Mă sufocam. Doctorul din sat trecea în fiecare zi să-şi vadă pacientul. Nu vroisem decât să ajung sub masă. În cetate. Am renunţat. * Împlinisem cinci ani mari şi laţi, eram stăpânul tuturor literelor alfabetului. Aveam o carte cu poze de scriitori români. Colegi carevasăzică. Îi cunoşteam la chip şi la nume. Locuiam într-un soi de coteţ din lobe de brad în apropierea unor galerii de coastă. Tata era mecanic la mina Şuior. Când ieşeau minerii din şut, murdari, galben-lutosi, alergam la mama. În coteţul nostru mirosea a rântaşuri. Plângeam. Îi şopteam cu spaimă. „Mamă, văd un om!” * La cinci ani şi două luni, am coborât din munte. Tata luase cu chirie o cocioabă, înconjurată de straturi cu flori. Frate-meu avea 8 luni. Maică-mea

ieşea în Baia Sprie, la piaţă. După cumpărături. Eu aveam grijă de ăla mic.

Un căcăcios şi un pişolcos notoriu.

Proprietăreasa vorbea de una singură.

Ne despărţea un perete. Mă speriam.

Ca să-mi fac curaj, mă uitam la fotografiile din album. Bunica. Bunicul.

Mama. Tata. Prindeam curaj. * La cinci ani şi patru luni m-am hotărât să acţionez. Venise bunică-mea în vizită. Tata ne-a dat banii de tren. Am luat calea Bucureştiului. „Mă duc pâna la Gheorghiu-Dej să-mi dea apartament” - i-am spus controlorului. Am ajuns la Comitetul Central. Oho! Ce săli!

Ce birouri. Scria pe o uşa: „Audienţe!”, „Reclamaţii!”.

Era plin de tovarăşi. N-am aşteptat prea mult. „Am venit la tovarăşul Gheorghiu-Dej ca să-mi dea un apartament!” - i-am mărturisit unei femei de la unul dintre ghişee. Bunica-mea era ruşinată. Tăcută. Mă însoţea în prima mea misiune oficială. Tovarăşul ce-l credeam a fi Gheorghiu-Dej m-a lăsat sa vorbesc. „Nene, stau într-o cocioabă, cu frate-meu, un căcăcios, cu mama cea dragă, cu tata cel puternic, şi, când mă plimb printre flori, chiar de nu le ating, ci doar le miros, o babă hâdă şi rea, care e proprietăreasa florilor, fuge după mine cu un măturoi. Şi plâng şi mă ascund în braţele moi ale mamei. Ea e bunică-mea.

Nene Gheorghiu-Dej, am venit să cer un apartament la bloc. Să scap de ameninţare”. După o lună de zile ne mutăm în casa nouă. „Nenea Gheoghiu-Dej era un nene blând, bun şi-mi dăduse un apartament” - mă gândeam eu. Dormeam în paturi cu saltele de paie. Şi aveam o jucărie pe care o rostogoleam pe parchet.

Era o bilă de rulment pe care mi-o adusese tata de la mină. Vecinii m-au reclamat la mama. N-am mai rostogolit bila. O aşezasem pe o noptieră. Îmi era suficient s-o privesc. * Eram în clasa întâi. În iarna aceea, doamna învăţătoare rămăsese acasă. Două luni de zile. Din pricină de fractură la piciorul drept. Noi, ăia mici, împărţeam clasa cu nişte uriaşi dintr-a patra. Mă împrietenisem cu banca. O salutam. Povesteam cu EA. Îi lăsam jumătate din merinde. Să nu moară de foame. Cam pe vremea aceea apăruse între mine şi ochii mei Oculistul. Picături in ochi. Mărunte haluci-

naţii. Mi se părea că lumea din spatele picăturilor se hâzise şi mutrele alea hidoase vroiau sa mă răpească din braţele mamei. Nu mai vedeam literele din abecedar. O puneam pe maică-mea să-mi citească lecţiile. Le învăţam pe de rost. La şcoală o păcăleam pe doamna învăţătoare. La fel şi pe colegi. Doar banca îmi cunoştea povestea. În primăvară, venise şi doamna noastră învăţătoare. Îşi târa piciorul. N-am mai vrut să merg la clasa întâi. Am rămas în clasa a patra. Eram cel mai bun pitic printre uriaşii ăia care învăţau lucruri foarte complicate şi interesante.

După două săptămâni, după ce mă integrasem într-a patra, am mărturisit oamenilor mari că voi rămâne câţiva ani in clasa aceea din pricină de BANCĂ. Au venit cei doi tâmplari ai şcolii şi mi-au mutat BANCA într-a întâia. Am revenit la matcă. Mă simţeam ÎNVINGĂTOR. * În clasa a şasea am aflat că bunicu-meu fusese ordonanţa militară a lui Eugen Lovinescu.

Prin războaiele alea, Bizău Ion lăsase trei copii mici în Ieud şi plecase să-l slujească pe Lovinescu. Păi, despre şeful lui bunicu prinsesem a învăţa la şcoală. „Era un om bun şi blând domnul Lovinescu” - îmi spunea bunicul. „Mă întreba în fiecare zi: ce-ţi fac Bizăuaşii de-acasă?” - completa el. Mare noroc avusese bătrânul. Era pe-o mână cu literatura română.

Mă opinteam vârtos să-i calc pe urme. Scriam povestioare pentru „Luminiţa”. Şi-apoi am aflat că Bizău Ion cel tăcut, cel pus pe şotii, fusese autorul unei cacialmale celebre in literatură. Se-ntâlnise bătrânul, în Piaţa din Cluj, cu un consătean. Erau acelaşi leat.

Unu’ Condruş, care era mare ziarist pe la Bucureşti.

Aşa ştiau ăia din Ieud. Şi-i dăduse Condruş un plic gros, cu hârtii pentru Lovinescu. „Dă-i-le căpitanului, Ioane, da’ să nu-i spui că ţi le-am dat EU” zisese Condruş. „Pune-i-le pe birou când nu-i acolo şi dispari”, mai zisese acela. Bunicu’ se executase.

Printre hârtiile alea erau două file acoperite cu un scris mărunt, în care Condruş vorbea despre ieudeni.

Cam ca Ioan Es. Pop. Şi pentru el Ieudul era fără ieşire. Condruş era pasionat de literatură. Aproape toţi bărbaţii din sat stăteau prin cârciumi şi râdeau de el, care citea pe-apucate si scria reportaje, proză scurtă, eseuri etc. Lovinescu fusese impresionat. Bunicu’ îi mai plasase câteva plicuri pe birou. Scrisorile lui Condruş se discutau la Cenaclul lui Lovinescu.

Hortensia Papadat Bengescu, Jebeleanu şi alţii adunau cărţi pentru Condruş. Aflat într-o inspecţie pe teren, tocmai la Satu Mare, Jebeleanu îşi prelungise traseul până-n Ieud. Îl căutase pe Condruş. La numărul de casă trecut pe plic. Constatase că ieudenii îs oameni cetiţi, harnici, plini de bunăvoinţă şi că minciunile lui Condruş erau pe măsura FICŢIUNII.

Cenacliştii lovinescieni simţiseră fiorul farsei. Porniseră în anchetă. Lovinescu îşi anchetase ordonanţa.

Degeaba. Scrisorile lui Condruş încetaseră să mai apară pe biroul lui Lovinescu. Apoi..., într-o zi, criticul, venind la gazetă, se oprise în faţa ghişeului portarului. Îl văzuse de nenumărate ori citind carte după carte. Îl întrebase răstit: „Cum te cheamă şi de unde eşti?”. „Chindriş, din Ieud, domnule Lovinescu” - zisese acela. „Peste o jumătate de ceas să vii la mine în birou, domnule Condruş!” - mai zisese marele critic. Şi uite-aşa, cu ajutorul bunicului meu, ajunsese mare ziarist la Bucureşti cel care se lăudase că trăieşte într-un fel de „Ieud fără ieşire” al lui Ioan Es. Pop. Şi uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române! După o astfel de istorie, după ce plânsesem cu lacrimi amare la moartea lui Gheorghiu-Dej, m-am simţit mai mult decât obligat să continuu drumul pe care bunicu-meu îl desţelenise, chiar fără să-şi dea seama, pentru nepotul lui ăl mai deştept. * * * După o prea lungă şagă ce in final a dus la apariţia primului volum din Desiştea, în 1990, după ce vreme de vreo trei ani, ’87-’89, la şedinţele de politică editorială de la Cartea Romanească, ba Crohmălniceanu, ba Ulici, ba Mircea Martin întrebau de ce nu se publică volumul, asta în vreme ce astfel de chestionări le aruncam şi eu înspre redactorul de carte, Gabriela Adameşteanu, au apărut şi reacţiile.

Desiştea a luat premiul Salonului Naţional de Carte Cluj-Napoca pentru debut proză. Petru Poanta mă caută la telefonul de la Inspectoratul pentru Cultură Maramureş. Inspectorul-şef mă caută pe la redacţiile de gazete. În final, ne-am găsit. Am vorbit. Şi după un an şi ceva am ajuns la Cluj cu treburi neliterare.

Mi-am găsit şi diploma. Tot la vremea aia am şuetat, la o bere, cu Cartărescu. Îl ştiam de la cenaclul lui Crohmălniceanu. Mergeam p-acolo atunci. Citeam şi alergam la tren. Ajungeam dimineaţa în Baia Mare.

Cât să prind schimbul de la mină. Scriam, pe foi de

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cronică de carte

57

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cronică de carte

58

bloc de desen, pe buza vagonetului. Direcţia era a şinelor, uite-aşa se bălăngăneau literele, unele lungi, altele late, în lipăit de cizme se scria proza. Cu poezia era mai greu, cu eseul părea a fi imposibil. Am renunţat. Şi-mi zice Cărtărescu: „D-le, esţi la premiile Uniunii cu Desiştea”? „Îs” - îi zic eu. „Da e acolo şi proza aia cu „Călătoria mecanicului în tri ţări”? - mă întreabă Cărtărescu. „Îi acolo” - zic eu şi cad pe gânduri. „Cu siguranţă va lua premiul” - socoteşte Cărtărescu. „N-are cine să-l ia” - mai zice el. Şi nu l-am luat. La vremea aia, agentu-mi literar secret, poetul Ioan Moldovan, în casa căruia pritoceam text după text, îmi zice: „D-le, te invidiez pentru redactorul tău de carte, Gabriela Adameşteanu, e cea mai frumoasă doamnă a literaturii române”. Gabriela Adameşteanu era bătăioasă, severă cu textul şi gata de plecare de la editură. Păcat. A scos Desiştea şi a luat-o către „22”.

A doua Desişte a ieşit mult mai uşor. Magdalena Bedrosian era lector şi director la Cartea Românească. „Sunt trei cărţi în cartea dumitale. Ar trebui să fii mai zgârcit cu apariţiile. Să-ţi gândeşti strategiile literare” - zicea d-na Bedrosian. „N-am vreme de aşa ceva” - ziceam eu. Când volumul a ajuns pe piaţă, d-na Bedrosian nu mai era director la editură. Am vorbit la telefon: „Ai văzut ce mi-a făcut prietenul dumitale Ulici...”, mi-a spus d-na Bedrosian. N-a fost un reproş. Era o constatare. Pe Ulici nu-l simţeam ca prieten. Ulici mă determinase (fără violenţă) să-mi schimb meseria. Pentru Ulici eram SCRIITOR. Miam zis că nu merită să-l dezamăgesc. Schimbarea d-nei Bedrosian de la editură fusese o mare greşeală.

I-am spus. Şi-am rămas cu SPUSU’. Bun. Ideea era să lucrez cu o singură editură. Ai culoar. Te ştie naţia editorială. Nu te mai caută la dantură - de la zero. E ca la stomatolog. Aşa că a urmat, tot la Cartea Românească, volumul de teatru Ariel. Mă sună Ulici şi zice: „Vezi că eşti nominalizat la premiul Uniunii pentru dramaturgie. Să vii la Teatrul Naţional”. „Cine mai e pe listă?” - întreb eu. „Naghiu” - zice Ulici. „N-am ce căuta acolo cu un dramaturg ca Naghiu” - zic eu. Şi nu m-am dus. Am împărţit premiul cu Naghiu.

Ulici era la microfon. Avea volumul în mână. L-a lăsat să cadă pe un covoraş. L-am văzut la televizor.

De-acuma începuse marea problemă a strategiilor literare. Magdalena Bedrosian avusese dreptate.

Din Desiştea se putea trăi preţ de vreo două mii de pagini de literatură. Nu mai avea rost. Colac peste pupăză, mi se spunea prin unele cerculeţe literare: Desiştea. „Măi, să fie!” - mă gândeam eu. Şuetam, virtuos cu Radu G.Teposu. Scoteam împreună o gazetă. În restaurantul Hotelului „Mara” din Baia Mare. Şi nu numai. Zice Ţeposu: „Măi Marian, e rea

lumea asta literară, cum nu scrii doi-trei ani, exultă cu satisfacţiune: ai văzut, e gata de el, de când are bani, nu mai scrie”. „Foarte bine, d-le, bani să fie ca lumea, oricare o fi ea, rămâne cu satisfacţiunea zisului”. Ţeposu se apucase de pusu’ dinţilor. La Puiu Tătaru. Un doctor cu ştaif si cu materiale porţelănoase. Probe peste probe. Ba strângeau pe stânga. Ba nu călcau cum trebuie pe dreapta. O lună încheiată. Nici beutul de fierbinţeli, nici sorbitul de lichide reci nu era pe placul dinţilor ce-i mai rămăseseră criticului. În luna aia, în camera de hotel, Ţeposu îl pregătea pe Blecher. Îl îmbrăcase frumos. Cu uriaşa lui putere de muncă. Ne-am luat şi la bătaie. Ca între amici. „Adică tu n-ai scris în „Cuvântul” despre Desiştea” - am zis eu. „Aha, şi asta te cam doare?” - a zis el. Şi uite-aşa au ajuns doi conţopişti de la gazeta concurentă să se documenteze cum a fost cu bătaia de la cârciumă.” ... Şi s-au pus pe băut bere, s-au îmbătat şi s-au bătut ţigăneşte până i-au aruncat ăia de la bar în stradă”. A doua zi, ne controlam stricăciunile. „Măi, dar ce-am făcut noi doi aseară?” - zice Ţeposu. „Pe mine nu mă doare nici un os” - mustăci el. „Nici pe mine” - zic eu. Şi se apucă ăia de la concurenţă să scrie. Şi ne apucăm şi noi să mâzgălim. Şi zicem că am băut whisky, că ne-am prefăcut la scărmănat şi ca fazanii căzuţi în plasă s-au îmbătat cu palincă şi au ajuns în stradă pe post de cârpe etc. etc. Şi semnează Ţeposu ca editorialist. La trei săptămâni de la bătaie apare o cronică despre Desiştea în „Cuvântul”. „Născut iar nu făcut” se numea. Şi vine Ţeposu cu gazeta şi zice: „Am citit, ai avut dreptate, uite, să analizăm ce-am scris”. Ne apucăm de analizat, discutăm şi Ţeposu încheie: „Ei, treaba asta cu născutul, mon cher, nu cred că a mai aruncat-o altcineva despre Desiştea”. „Lasă, că nici cu Blecher nu mi-e ruşine” - mai zic şi eu, că-mi cam tocisem ochii cetind din dactilogramele textului.Mă întâlnesc cu Iova la Serile de Poezie de la Deseşti. Stăm la masă. Sarmale. Iova pare disperat. „Ăştia, toţi care-s aşezaţi la masă, o să mănânce. O să vezi cât e de oribil, Marian. Noi doi o să ne uităm la ei” - zice Iova. „Ba o să te uiţi doar tu” - zic eu rupt de foame. „Ce, mă?! - zice Burnar, poetul, crezi că dacă eşti de la Bucureşti ne poţi da lecţii de poezie?” „Cine-i ăsta la care nu-i stă bine părul în cap şi care... uită-te cum mănâncă” - zice Iova. În după-amiaza următoare îl duc la restaurantul din Sighet. „Adu-i o supă de găină cu tăiţei” - zic către chelner. „Aşa ceva am să mănânc” - zice Iova. Se aşază la masa noastră un corifeu bătrâior al presei din Maramureş. Are înainte-i un blid cu zeamă de burtă. Vorbeşte despre luptătorii din munţi. n Marian Ilea

Cronică literară

Ierom Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Restitutio Grigore Pletosu, Istoria şi spiritualitatea bisericească românească îşi întregesc mereu sfera valorilor prin scoaterea la lumină a noi şi prestigioase lucrări.

Un act de restituire necesar îl împlineste preotul, teologul şi istoricul Iuliu-Marius (Maxim) Morariu, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Încă din perioada studenţiei, acesta dovedeşte printr-o serioasă muncă de cercetare că teologul şi istoricul îmbină cât se poate de armonios pasiunea dar şi priceperea bunei meniri hărăzite, devenind autorul volumelor: Istoria mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Salva, Editura Astra, Blaj, 2013 (împreună cu prof. Ana Filip); Stări, momente și personalități ale Ortodoxiei transilvane, Editura ,,Academica Brâncuși”, Târgu Jiu, 2013 şi Habet sua fata libelli! Antologie de invitaţii la lectură, Editura Semănătorul, Tismana, 2014.

De asemenea, a elaborat şi publicat peste 100 de studii şi articole de teologie şi istorie în reviste precum: Transilvania (Sibiu), Altarul Reîntregirii (Alba-Iulia), Altarul Banatului (Timişoara), Tabor (Cluj-Napoca), Acta Musei Porrolisensis (Zalău), Der Unterwald (Sebeş), Studii şi cercetări etncoculturale (Bistriţa), Arhiva Someşană (Năsăud), Revista Română (Iaşi), Oglinda literară (Focşani), Boema (Galaţi), Cetatea culturală (Cluj-Napoca), Caiete Silvane (Zalău), Tribuna (Cluj-Napoca), Studia Universitatis ,,Babeş-Bolyai” – Series Bioethica (Cluj-Napoca), Symposium (New York), Lumină lină (New York), Confluenţe Româneşti (New York), Semănătorul (Tismana), Observatorul (Toronto), Conexiuni româneşti (Mannheim), Astra năsăudeană (Năsăud), Astra Salvensis (Salva), Astra Sabesisnsis (Sebeş) şi a participat la peste 40 de conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale. Începând cu anul 2013, realizează săptămânal emisiunea ,,Oameni de ieri şi de azi” la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca.

Cartea Restitutio Grigore Pletosu, apărută la Editurile Eikion şi Renaşterea din Cluj-Napoca în anul 2014, atent structurată, aduce în faţa cititorului profilul bio-bibliografic al lui Grigore Pletosu, prezentând în detaliu viaţa şi opera acestuia pentru ca, mai apoi, în capitolul Profilul spiritual al protoiereului Grigore Pletosu reflectat în activitatea sa didactică, să descoperim profilul spiritual al dascălului creştin, în concepția patristică, în pedagogie și în literatura română dar si profilul spiritual al protoiereului reflectat în activitatea

sa didactică. În cea de-a treia parte a cărţii, vrednicul protoiereu ne este prezentat în activitatea sa pastorală bogată, autorul cărţii conturând în aceeaşi manieră specifică temeinicei cercetări ampla activitate a celui prezentat.

Parcurgând cartea, vom observa că, pe baza analizei activității didactico-pedagogice, pastorale, catehetice și a celei național-bisericești, a părintelui, se poate contura portretul spiritual al acestuia.

Acest fapt reprezintă, de altfel, împlinirea cuvintelor Mântuitorului care spune: „după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Profesorul și, mai apoi, părintele Grigore Pletosu, s-a achitat cu brio de sarcinile ce-i parveneau din acest statut, reușind să fie un om care a stimulat tineri valoroși în activitatea lor de creație literară și de propășire spirituală și o persoană apreciată întotdeauna în comunitățile în cadrul cărora a activat.

Având în vedere toate aceste calități, putem afirma cu certitudine că personajul analizat în cercetarea de față a fost un om de mare calitate intelectuală și de înaltă ținută morală, ce a știut mereu să fie la înălțimea vremurilor și să îmbine trăirea ortodoxiei cu munca în ogorul românismului transilvănean.

O carte necesară cu privire la care Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului afirma în cuvântul care o prefaţează: ,,Prezentul volum ne pune în față – şi cred că nu greșesc – pe un foarte profund și serios cercetător al istoriei și al spiritualității bisericești. Îl preocupă Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar nu doar ca înșiruire de date și fapte; el pătrunde în cauzalitatea fenomenelor, încercând să dea acestora o explicație. …Dacă cercetătorii de până acum s-au mulțumit să reproducă despre Părintele Grigore Pletosu informaţii stereotipe, pe care le-au preluat unii de la alții, Ierom. Marius (Maxim) Morariu merge dincolo, la izvor, la sursă: cercetează arhive, consultă membri ai familiei. Este de subliniat bogăția și acuratețea notelor de subsol, care ele însele pot alcătui încă o lucrare documentară”.

Avem iată în faţă, o lucrare de înaltă ţinută care vine să prezinte cititorilor modelul dascălului creştin-luminător de slova românească,al preotului purtător de Har, şi sfânta slujire în Biserica lui Hristos, cât şi a protoiereului ajutător fraţilor, ascultător faţă de ierarhul său şi împlinitor fidel al învăţăturilor dumnezeieşti. n

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Editura Renaşterea / Eikon, Cluj-Napoca, 2014.

Recenzie de pr. stavr. Radu Botiş

59

Fragment de roman

Ioan Romeo Roşiianu Onoare târzie

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Motto : „ Nu vei ajunge niciodată la destinație dacă te oprești să dai cu pietre în toți câinii care latră „

60

Pasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murdar pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns.

Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool.

Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă.

Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţise-ntre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras.

- Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs.

Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie i se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l.

- Mama dracului! a şuierat printre dinţii-i regulaţi. Plouă-a pustiu. Şi, parcă voind să-şi verifice veridicitatea gândului, şi- a dat capul pe spate, privind înciudat norii.

- Ce ţi-am făcut Doamne de mă baţi în halul ăsta? a mai gemut.

Nici măcar vântul ce se strecura indiferent printre casele scufiindate-n beznă nu i-a răspuns.

Sictirit de liniştea ce domnea în juru-i şi-a continuat ceva mai grăbit drumul. Nici el nu ştia prea bine unde voia să ajungă, şi nici măcar încotro îl va duce drumul pe care se afla Hoinărea de ceasuri bune pe străzile îngenuncheate în noapte şi ploaie.

Fără nici o ţintă.

Odată ajuns într-o intersecţie de străzi s-a oprit

locului. Cu mâini tremurânde a dat să-şi scoată o ţigară dintr-unul din buzunarele pantalonilor. A trebuit să se cotrobăiască puţin prin buzunare până şi-a găsit şi chibriturile. A scăpă¬rat un băţ şi-a încercat să-l ascundă-n căuşul palmelor. Strecurându-i-se printre degete, vântul i l-a stins. A-njurat şoptit, aprinzându-şi un altul. C-o plăcere de narcoman a tras în piept întâiul fum. Simţea cum i se dizolvă-n trup rotocoalele de nicotină.

- Poate şi-n suflet, mai ştii?! i-a străfulgerat prin minte un gând.

Fără să mai privească în juru-i, a luat-o pe drumul din dreapta. Călca direct prin băltoacele din ce în ce mai dese şi mai adânci.

- Oraş pustiu al pustiurilor, a mormăit înciudat, ce dracului mai caut eu în tine, în măruntaiele tale?

De ce nu te-oi fi părăsit până acum?!

Un motan i-a tăiat în fugă calea şi s-a refugiat sub strea- şina unei case. A fluierat scurt, dar motanul nu s-a sinchisit de el. La adăpost fiind, îşi scutura blana neagră. Şi udă.

- Săracul! s-a surprins el zicând. E ud tot!

Dar, după un moment de tăcere, vreme-n care se oprise-n loc, şi-a continuat gândul: - Ce dracului se întâmplă cu mine, sunt de tot râsul lumii. Numai că, spre norocul meu, nu mă vede nimeni acum. Şi chiar dacă ar fi să mă vadă vreun

careva, tot n-ar avea de unde şti acel careva că eu compătimesc un biet motan. Fie el şi negru. Nu?!... Şi totuşi, am facut-o! De parcă eu nu aş fi tot în aceeaşi situaţie. De parcă eu, în aceste momente, aş fi la adăpost de răcorile nopţii şi neînmuiat de nenorocita asta de ploaie care tot curge din cerurile parcă sparte. De parcă-aş fi acum în vreo odaie încălzită, cu o ceaşcă de cafea in faţă şi cu vreo femeiuşcă alături.

Parcă electrizat de propriul său gând, tresărind, a continuat: - Nu, nu, nici o femeie! Gata!

După ce a mai privit o dată în juru-i, încă temător şi voind să se asigure că, totuşi, nimeni nu l-a auzit şi văzut, a mai tras o ocheadă-nspre motanul aciuit sub streaşina acelei case şi s-a urnit iarăşi în întunericul nopţii, înfruntând rafalele ploii. Ajuns la o nouă răscruce de drumuri, o palidă lumină, ce cu greu se strecura printre stropii deşi, a răzbătut până la el.

Scrâşnind din dinţi s-a apropiat de ea. Când a ajuns la câţiva paşi, a rămas împietrit locului.

- Drace! a exclamat. Sunt la „Creaţa“, în chiar marginea oraşului.

O vreme a privit uşa deasupra căreia spânzura, legăna¬tă de vânt, o firmă gălbejită, de pe care vopseaua căzuse-n mare parte, făcând literele greu de distins. Apoi, ridicând din umeri, a păşit hotărât prin noroiul din faţa intrării.

- Oricum, şi-a zis, dacă tot o ştiu, ce-mi mai trebuie să citesc?!

Din interior răzbateau până la el acordurile unui pian hodorogit şi vocea Diţei, o femeie pe care-o ştia de mai multă vreme, o femeie în patul căreia se şi strecurase de câteva ori. Din greşeală, îi plăcea lui să spună. Deşi, continua el întotdeauna când era vorba de femei, o făcea de bună voie şi nesilit de nimeni.

A zis-o şi-acum şi a apăsat, hotărât, pe clanţa uşii. în prag s-a oprit puţin, rotindu-şi privirile prin sala joasă, ascunsă-n fumul gros şi greu de respirat.

- închide, bă, uşa! a tunat vocea cuiva. Nu vezi că intră vântu-aicea?

- Intră pe dracu’! i-a răspuns şoptit, închizând, totuşi, uşa.

A păşit încet, ocolind cu grijă mesele, privind pe sub sprâncene, cu coada ochiului, pe muşterii. S-a rezemat de tejgheaua barului, uitându-se lung la birtaş.

- O vodcă! i-a zis, după o vreme.

- Mare, mică? l-a iscodit acesta.

- Mare, mare, s-a grăbit să-i răspundă. Păi ce, eu sunt o juma’ de om?!

După ce şi-a primit paharul, a privit atent spre masa cartoforilor. Erau patru la masă, şi-un buchet bun de chibiţi în jur.

Taverna era scufundată-ntr-o semiobscuritate plăcută. Muzica gemea trist, îndemnând la băut şi la uitarea neca¬zurilor de peste zi.

Bogdan şi-a plătit „dubla“ şi s-a dus spre masa de joc. Odată ajuns acolo, după ce-a privit puţin peste umărul unui chibiţ, s-a îndreptat spre-o altă masă, acolo unde patru zdrahoni trăgeau cu nesaţ din mahorcile de proastă calitate, urmărind cu ochi vicleni şi atenţi zarurile ce se rostogoleau pe masa soioasă, geluită, din lemn de brad. Fumul iute l-a făcut să strâmbe imediat din nas. Şi-a scos din buzunar o „domnească” şi, după ce şi-a aprins-o, a îndrăznit o întrebare: - Am şi eu un loc?

- Dacă ai biştari, da, i-a răspuns unul. Cum nu?! a mai continuat tot fără să-l privească.

- Am şi vreau să-i joc cu voi, a îngâimat Bogdan.

Cei care până atunci nici nu catadicsiseră să-i acorde vreun pic de atenţie, s-au uitat lung la el. Vreo doi se tolăniseră în scaune şi-l măsurau cu priviri viclene.

S-au uitat şi unul la altul. Cu subînţeles.

Un chibiţ, la un semn al unuia de la masă, i-a adus un scaun. Ceilalţi i-au făcut loc, mişcându-şi scaunele.

- Şezi! l-a îndemnat unul. Câţi bani ai?

- Nu-ţi fă probleme, l-a liniştit Bogdan, cred că mai mulţi decât ai tu!

- E bine atunci, a mormăit un altul. Şezi! Şi el a şezut.

Jumate-jumate, 800! a mormăit careva Era un lungan cu o pălărie de fetru, decolorată, trasă pe ochi. Bogdan a apucat să-i descopere, să-i observe, la o privire frugală, o cicatrice adâncă în obrazul neras.

- Merge, Albule, merge! i-a răspuns un ţigan gras, în care Bogdan l-a recunoscut pe fiul bulibaşei ţiganilor pripăşiţi prin marginea aceea a oraşului.

Burtică era poreclit. Având bani din te miri ce făcuţi, îşi cumpărase de ceva vreme o casă arătoasă prin centrul oraşului. Dar tot ţigan era!

Zarurile aruncate s-au rostogolit pe masa de lemn, urmărite de ochi holbaţi de-atâta atenţie.

- Unu-unu, Albule! le-a citit Burtică. Era bucuros.

Ai pierdut!

- Perechi, la pace! a cerut acesta.

- Vax! Mă duc mai departe, i s-a răspuns. Ţiganul a adunat cu gesturi încete, regizate, zarurile. Şi-a înfipt privirile-n Bogdan, care era în dreapta celui numit Albu, şi i-a zis: - Zii o vorbă, mă! Dau cu tine acu’.

- Zic, i-a răspuns Bogdan liniştit.

- Păi zi odată! s-a răţoit la el ţiganul. Ce tot te scremi atât?!

- Ăştia toţi, ce vine! a ridicai indiferent din umeri

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Fragment de roman

61

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Fragment de roman

62

Bogdan, după ce s-a scotocit prin buzunare şi după ce-a pus pe masă un şomoiog de bani.

O vreme s-a făcut linişte. Nici muzica nu se mai auzea Bogdan a putut să audă respiraţiile întretăiate ale celor din jur. Ţiganul, cu gesturi reţinute, a zdrăngănit zarurile-n palmă.

- Merge, i-a zis.

Toţi cei din crâşmă, ca la o comandă, se strânseseră în jurul mesei lor. Veniseră până şi cartoforii să vadă ce se întâmplă.

Sec au sunat zarurile pe masa de lemn. Bogdan le-a oprit cu mâna dreaptă.

- Tăiete! i-a zis ţiganului.

Ca-ntr-un adevărat ritual, acesta le-a cules, cu gesturi încete şi largi. Ca să nu-i intre fumul în ochi, îşi dăduse capul pe spate. A bătut iarăşi zarurile în palmă. îndelung.

- Ducă-se! a spus Bogdan. Mai mult pentru sine.

Babaroasele s-au oprit chiar în mijlocul mesei.

- Doi-unu! le-a citit careva.

- Văd şi io, bă! Ce, sunt cumva chior? l-a repezit ţiganul.

Bogdan a început să numere bani mototoliţi. Cei din jur aşteptau cu respiraţii întretăiate.

- Opt mii patru sute sunt, Burtică. Dacă nu crezi, numărâ-i! i-a zis el ţiganului.

- Da’, nu merge tot la pace?

- Ba da! a aprobat Bogdan lăsând banii jos şi apucând zarurile. Merge!

- Atunci un para-ndărăt! l-a îndemnat Burtică.

Zarurile s-au oprit arătând un şase-şase. De nervi, ţiganul şi-a stins pe dosul palmei stângi ţigara.

Vreme de-o clipă mirosul de came arsă l-a înlocuit pe cel de fum.

- Tot la pace? a întrebat foindu-se în scaun.

- Merge! i s-a răspuns. Şi iarăşi zarurile au arătat un şase-şase păgubos pentru ţigan.

- Noroc! a rostit sentenţios Bogdan, ridicându-se.

Plec, Burtică! Văd că nu mai ai nici tu, şi că nici alţii nu mai au de joc.

- Pleacă-n mă-ta! a scrâşnit acesta din dinţi.

Pleacă, bă, odată! a mai tunat, văzând că Bogdan se uită lung la el.

- Plec! i s-a răspuns. Chiar şi-n mama Deci, ca să fim corecţi, nu cu ea ai tu treabă, nu cu ea ai avut.

- Păi pleacă odată!

- Totuşi...

N-a mai apucat să-şi împlinească vorba. Ţiganul l-a înşfăcat de reverul pardesiului pe care nu-l dăduse jos.

- Pleci acum, când îţi zic io, că altfel o-ncurci rău

de tot! Auzi bă, moacă?

Aranjându-şi gulerul boţit, Bogdan a păşit spre ieşire. Diţa a dat să-i taie calea. Cu mâna stângă a dat-o de-o parte, în palmă i-a îngrămădit un teanc de bani. Nici măcar n-a privit-o.

Bogdan mergea grăbit, cufundat în multele-i gânduri. Le simţea seci, înşurubându-i-se-n minte, înnebunindu-l cu goliciunea lor. Arar treceau oameni pe lângă el. Spre centrul oraşului. Dându-i bineţe. Unii.

Cei care-l ştiau. Şi-l ştiau mulţi în urbea răstignită la poalele muntelui al cărui vârf nu-l atinsese niciodată în suişurile sale. îl salutau şi ceilalţi, cei care nu-1 ştiau. Nu-i durea gura. Pe el îl durea. Parcă. Le răspundea dând din cap şi imitând un zâmbet.

După ce-a ezitat puţin, Bogdan s-a hotărât să facă cale întoarsă Voia să-i dea ţiganului banii înapoi, aurul pe care i-l câştigase. Gândul că mai putea face o faptă bună îi dădea puteri. Deşi era vlăguit.

Răceala dimineţii l-a făcut să se adune sub pardesiu. Şi-a înfundat cu greu mâinile-n buzunare şi a grăbit pasul. Mătura cu privirea cărarea invadată de ierburi.

Foşneau încet, a taină, frunzele copacilor. Vântul se strecura, abia simţit acum, printre ele. îi legăna şi lui o şuviţă rebelă, pe fruntea înaltă în acea curbă-a cărării a mai apucat să vadă chipul plin de ură al ţiganului căruia-i câştigase tot. Şi mâna ce strângea un cuţit cu lamă lată. Şi, culmea! a mai remarcat şi mânerul făcut din corn de cerb. Apoi a simţit o căldură mare în dreptul inimii. Din ce în ce mai intensă. S-a simţit lovit o dată, de două ori, de trei ori... A mai zărit chipul fostului partener de joc aplecat deasupră-i. Când l-a tras de pe cărare în desişul pădurii. Nu prea departe. Nişte mâini care-l cotrobăiau prin buzunare a mai simţit.

- Ce prost! i s-a mai înşurubat în minte un gând. l-i dădeam oricum. Că doară de-aia mă întorceam din drum, nu?!

O ceaţă străvezie s-a scoborât încet, înnegurându-i pri-virile. Ceva-l ardea tare-n preajma inimii.

Căldura-l inunda.

A mai simţit când Burtică i-a găsit pistoletul, având impresia unei unde de bucurie pe chipul acestuia. Răutăcioasă. Apoi, scurt, ceva rece Ia tâmpla dreaptă.

A urmat auzul unei detunături pe care pădurea şi liniştea dimineţii au dus-o până departe. Capul i-a căzut într-o parte, sprijinindu-se de umărul stâng.

N-a mai apucat să audă foşnetul de frunze şi ramuri date de-o parte de trecerea ţiganului. n (Fragment de roman din volumul in pregătire „întunericul speranţei” de Ioan Romeo Roșianu)

critică

Metafora locului natal Vasile Muste - „Coruieni”, Îl ştiu pe Vasile Muste din vremuri ca şi imemoriale, apoi i-am publicat la Casa Editorială ODEON din Bucureşti volumul „Constelaţia copilăriei”, în 1998, sensibil marcat fiind şi eu de dorul de casă, de legătura ombilicală cu spaţiul sacru al tărâmului natal.

A fost – în afară de poezie şi dragul de frumos – un alt lucru ce ne-a unit, o altă punte între sufletele noastre, prietenia durând peste ani şi vremi, întărindu-se continuu, ca o mai altfel de zidărie.

Tot statornic a rămas Vasile-al nostru şi-n obsesia aleasă, una din care a făcut şi consolidat o nouă temă a căutării poetice, a cântării sale poetice.

Evlavia cu care se apleacă asupra amintirilor te trimite inevitabil la poezia antică greacă, în care exista o legătură strânsă între viziunea poetică şi sorgintea divină a acesteia, dar nu ca o incantaţie, nimic ritualic, totul este dăruire, îngenunchere.

Vasile Muste este pătruns de căldura locului natal, dorul fiind focul care-l mistuie şi care-l face să hiperbolizeze totul, absolut totul, până şi pietrele aruncate cândva, lovite prinzând viaţă, la fel păsările, pârâiaşul din marginea satului, umbra semenilor, tot. „Strig pe cărările ce-mi explodează în ochi/unde sunt unde aţi îngropat primăverile voastre/tot mai tăcută e pasărea de pe umărul stâng/la marginea satului satul meu l-aţi mutat/închid cuvintelor ochii şi ies pe lume să plâng” zice poetul acesta bolnav de dor în poemul „Locuri gata să zboare”.

E un alt filon poetic în textura acestui volum spaima de pierderea definitivă, ca un scâncet înfundat, ca o trecere a mâinii sufletului prin pletele răsfirate ale amintirilor, în acelaşi timp căutare şoptită a drumului acasă, o continuă şi constantă încurajare spre acest pas de făcut.

Oameni uitaţi sau necunoscuiţi îi devin din senin confesori, astfel uşurând decriptarea poeziei sale, a mesajului acesta plâns pe liră: „oamenii locului/ pun că ultima oară pe gheaţa nordicului râu înspre/o altă primăvară însingurată umbra mea luneca luneca” (A fost odată ca niciodată), sau „mereu aţi crezut că nu aş veni dintre voi” (Cu toate acestea), sau „printre minuni şi greşeli am vâslit către lume/ n-au fost niciunde clopote-n răscoală/piatră unind şi despărţind hotare/minunată greşeală” (Piatra de hotar).

E în aceeaşi măsură revoltă, poetul căutând scuze pentru

ducerea de acasă, dar şi cerşind iertare pentru închipuita trădare a tărâmului natal.

Cu ajutorul unei memorii când involuntare, când voluntare, ca-ntr-un joc cu sine însuşi parcă, cu propriile simţiri chiar aduce Vasile Muste imagini disparate din trecutul îndeosebi îndepărtat, prin cel apropiat doar filtrând şi comparând trăiri. „bate Luna şindrilă nouă pe case/doar noaptea se plimbă prin ierburi/spre cele ce vin şi spre cele rămase/în rochii uşoare cu alţii mereu” zice confesiv poetul în poemul „Adesea dacă nu mereu”, în timp ce în poemul „De iubire” explorează pentru prima dată-n acest volum şi universul matern, astfel „numai cerul mamei nu-i/cruce-n munte să o sui/taie-n os cuţitul sfere/de cuvinte şi tăcere”.

La el pâ nă şi perceperea gâ ndu lu i a re o mai altă c urgere afect ivă di n acest mot iv. Şi nu numai din acest motiv, câtă vreme, prin contrast clar cu vârsta de acum, deseori, gândul se întoarce la vremurile demult invocate şi mai mereu evocate: „aş putea să vă scriu un/cântec străvechi frate cu mine cu iarba şi/cu tot ce n-am să mai fiu” (Ave Maria la Vima Mare), sau „uneori de noi când ne apropiem pe drumuri neştiute/tânără lumina iese din cuiburi şi începe să zboare/deasupra rănii acelei iubiri/din care ninge într-o primăvară întâmplătoare” (De începuturi).

Astfel ideile poemului - singular în esenţa lui în această primă parte (ne)identificată clar a cărţii ce face obiectul atenţiei noastre - devine investit din plin cu funcţia unei arte poetice şi sunt diseminate subtil în paginile întregului volum.

Un volum cât o închinare. Şi nu numai!

Cea de-a doua secţiune a volumului, „Elegii lângă arme” este (pre)semnalizată dacă vreţi de poemul „Singurătatea ca armă”, parcă lăsat deliberat ca preambul în prima parte.

Aici poetul experimentează făţiş poemele scurte, cu tentă de haiku, astfel demonstrând - într-un adevărat tur de forţă - nivelul şi expertiza poetică la care a ajuns.

Sunt adevărate fulguraţii de gând uneori, alteori o uşoară notă descriptivă amăgind scriitura. Şi într-un caz şi în celălalt fiorul liric rămâne profund, însă nu la limpezimea, profunzimea şi sinceritatea poemelor de început, în care poetul se dezbracă în public, cu sufletul în mâini stând. n R Roşiianu

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Editura Grinta, Cluj - Napoca, 2006

63

cenaclu

Poezii de Vasile Muste Ţărani la Coruieni

În fiecare primăvară, când sfârşeau de tras brazde adânci, urcau pe dealuri. Şi, de fiecare dată pământul li se înfăţişa în formă de cruce. Unii spuneau că, tot de fiecare dată, o pasăre uriaşă se arăta atunci în înalturi iar umbra ei îi făcea să creadă că arau mereu o cruce de pământ.

Doar copiii ştiau că părinţii lor ară numai în cer. cruci pe dealuri ară om şi plug şi cai răsturnată-n seară brazda până-n rai luminând ferestre îngeri în derivă lumii-acestea-i este

Sexonet Coruieni la rai oprit câte zori ţi-am siluit trup de lume să-nfăşor să desfac şi să-nfior fluture vâslind prin rouă ningă lumea parte-n două să aud pe găbănaş în concerte frigul cling când se-ntoarce din oraş pe patine cu şparing doamna brună de la Sâmbra doar privirile îndure-şi să-mi asmut pe sânu-i umbra de rămas în Maramureş

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Cu dreptul lunii

64

sunt cel mai mare poet cu barbă din Maramureş dacă aş exclude acest amănunt mi-aş crea o serie de dificultăţi stau numai cu Luna pe frontul est-vest şi întoarcem istoria pe ambele părţi în zori pleca-vom iarăşi din Europa ca purtător de cuvânt al Lunii am făcut aici tot ce era cu putinţă călătoria ne apropie întotdeauna intercontinentala noastră credinţă cu dreptul ei voi colinda continentul american cât despre al meu mai vedem la întrevederea cu Bush

până atunci cu un regiment de cuvinte asediez veşnicia la Târgu-Lăpuş

Inimă încoruienind câte secole să mă fi rugat până au venit clipele ceruri rotind peste locul cu anotimpuri pe toate marginile ce numai singurătatea mea le-a cutreierat anotimpuri şi margini aş fi fost chemat la stingerea lui m-ar fi chemat recunoscut dacă să nu mai fie ar fi fost umbra nimănui în căderea mea din drag pentru el nu o voi strivi sat ai cărui oameni au avut pâine albă doar în rugăciune născuţi într-un secol nefericit numai locurile cresc arbori pe marginea drumurilor noastre din adâncuri Coruieni – depărtată lumină a memoriei mele în verdele tău învelindu-mă atunci când va fi mai puţină iubire acolo întoarce-voi spre tine viaţa dinspre moarte

Cărţile de iarbă ale părinţilor demult nu mai citesc decât cărţile de iarbă ale părinţilor dorm noapte de noapte cu ele sub pernă şi toamnele îmbătrânim împreună scriu greu părinţii mei mai ales dimineaţa pe fire cu file de litere subţiri găsesc adesea boabe de rouă de la o vreme scrisul lor îl doar intuiesc şi iată poate viaţa toată n-am făcut altceva decât să traduc iarba în limba română

cenaclu

De mult n-am mai citit cu atâta plăcere o carte scrisă cu sufletul ca aceasta a lui Valentin Leahu fiindcă autorul având aceeaşi sorginte şi preocupări existenţiale ca personajele Boemei bucureştene, în cartea „Apusul vinului în călimară” îl întâlnim ca martor ocular la evenimente deşi personajele lui sunt: ”unchiul Fane” adică scriitorul Fănuş Neagu şi finul acestuia „procurorul” Cornel Dinu, literaţii şi prietenii Dan Mucenic, Horia Tabacu, Tudor George-Ahoe, Ioan Cămârzan, Costi Stan, George Boitor,Teodor Pâcă, Florin Pucă, Viorel Sâmpetrean, Ioan T. Lazăr, Niki Costescu, Marius Iordănescu, actorii Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, Ion Dichiseanu, Mitică Popescu, poeţii Mariana Marin, Cornel Brahaş, pictorul Bogdan Pietriş, Nicu Dana, acordeonistul şi lăutarul Nelu Ploieşteanu, Tase Mataranga, Gore din Chitila, Viorel Poiată, dar şi unii ştiuţi doar de băutorii Capitalei, rataţi şi pitoreşti şi mulţi, mulţi alţii, pentru că ; „Boema nu-i o simplă epopee/ e o alunecare printre stânci,/o bibliotecă luată-n brânci/şi-o sticlă comparată cu-o femeie,/Boema e dragoste amară/fără de care viaţa-mi n-are rost,/boema e o zi de post/... apusul vinului în călimară” cum o spune însuşi poetul, jurnalistul şi scriitorul Valentin Leahu. Într-un fel de prefaţă, autorul sibian Val Leahu ne explică de ce a scris această carte la împlinirea vârstei de o jumătate de secol: „ Sunt aici clipele cele mai plăcute pe care mi le-am impus ca amintire. Oameni dragi mie, care au plecat dintre noi, dar şi boemi în toată puterea cuvântului, care dau şi azi culoare lăcaşurilor bahice prin care aceşti artişti ai vieţii, vinului şi talentului lor trăiesc şi respiră, lăsând în urma lor parfumul boemei dintotdeauna (...). Boema mea bucureşteană e pentru toţi paharnicii nocturni sau ai înserării”.

Am să exemplific prin trei secvenţe şi întâmplări din această carte savuroasă din localuri precum „Şarpele Roşu, „Mercur”, „Pescarul”, „Casa Armatei, „Capşa”, „Intercontinental”, „Casa Sadoveanu” sau baruri de categoria a doua ori alte „bombe” bucureştene cu iz de mister şi viaţă tumultoasă: „ Ştefan Iordache, mi-a bucurat ziua de naştere. Împlineam şi eu cu douăzeci de ani mai puţin decât Domnia sa. Am străbătut o seamă de pahare de şampanie împreună. Am ascultat pe nerăsuflate melodiile lăutăreşti preferate de marele artist.

Sub ochii şi lângă urechile noastre, Marius Mihalache, stăpânul unui har ţintuit cu talent de diamant, puştan la

vremea aceea, cânta Chopin la ţambal.

Tot pe atunci, Nelu Ploieşteanu ancora definitiv în sufletele boemilor casei, devenind prieten de of şi dor al inegalabilor Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică” ( Boemului Ştefan Iordache, la mulţi ani ! ); „Unul din marii boemi ai Capitalei este maestrul Mitică Popescu. Una din boemele pe unde trecea domn Mitică, de la Televiziune, în drum spre casă, era cea poreclită „La doi fraţi”(…) Actorul Mitică Popescu este de o eleganţă şi un respect puţin întâlnit printre mai tinerii acestui Bucureşti înnoit cu puţină tandreţe.

Din „Stimate domn”, maestrul nu mă scoate, chiar dacă-i suna, într-un fel, apropiat” ( Mitică Popescu şi „Doi fraţi ); „La Ambasador, i-a adunat, după o repetiţie oarecare, la aceeaşi masă, pe regretaţii: Gheorghe Cozorici, Ştefan Bănică, Colea Răutu, alături de junele prim, ferchezuit şi dichisit … Ion Dichiseanu. Cei patru îşi sorbeau liniştiţi conjunctura din pahar. La un moment dat apare maestru Dinică, puţin distrat şi pus pe şotii, ca de obicei în astfel de situaţii. Nea Colică, observându-l, le atrage atenţia: „Aveţi grijă că vine Gigi şi o să iasă scântei dacă-l provocaţi!” Ca un făcut, maestrul Dinică se apropie şi se adresează colegilor de breaslă: „Bună, măi, maeştrilor, pot să stau şi eu la masa voastră?” „Stai, dacă tot ai venit!”, răspunde nea Colea, ca decan de vârstă al mesei. „Ospătar, o votcă te rog!”, comandă nou-venitul. După ce soarbe pe îndelete din pahar, nea Gigi îi ia la trei păzeşte, nitam-nisam, pe colegii lui… „Băi, Ghiţă, se adresează el lui Cozorici, te bag … undeva, că te cheamă ca pe mine, ha, ha!”. După o altă înghiţitură de albitură, îşi continuă şarada de înjurături: „Pe tine, Dichisene, te bag în … că eşti fante de gagiu… pe tine Fănică te bag că eşti d-acela din Giuleşti…iar pe tine Colea, băi muscalule, te bag şi pe tine că n-oi fi tu mai cu moţ … Ha, ha …!” După două trei runde de astfel de atacuri verbale, nea Colea îi solicită lui Gheorghe Dinică o întrevedere pe holul Ambasadorului. Îi altoieşte câteva perechi de palme şi se întorc la masă.”

Despre această carte, Horia Tabacu afirma că „va rezista, cel puţin, un secol. Ea este o veritabilă enciclopedie a boemilor şi a locurilor de pierzanie de la sfârşitul şi începutul unui mileniu” iar eu aş continua ideea spunând că dacă armata română a pierdut un ofiţer, literatura română a câştigat un prozator! n Gelu DRAGOŞ

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Valentin Leahu prin „Apusul vinului în călimară” ne duce să „degustăm” din Boema bucureşteană

65

teatru Gong

Teatrul Gong montează primul spectacolol cu marionete și actori după un text de Shakespeare pe o scenă în aer liber din România!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Teatrul pentru Copii și Tineret prezintă pentru prima dată în repertoriul instituției un spectacol cu păpuși și actori la vedere creat special pentru o scenă în aer liber. Spectacolul „Furtuna” după William Shakespeare, în regia Alinei Hiristea, va fi prezentat duminică, 17 aprilie, ora 20:00, în regim de repetiție cu public, în curtea interioară a teatrului. Spectacolul va fi prezentat mai apoi, în avanpremieră, la Festivalul Internațional „Shakespeare” de la Craiova în datele de 20 și 21 aprilie, urmând ca premiera de la Sibiu să aibă loc pe timpul stagiunii de vară, în Piața Mică a orașului.

66

de iluminat scenic, dintre care 15 LED-uri eco friendly, un videoproiector cu tehnologie 3LCD și un sistem de sonorizare cu o putere de 4000W.

Spectacolul are o durată de 1h15min și este recomandat tinerilor peste 12 ani. Din distribuția spectacolului fac parte actorii Gabriel Costea, Paul Bondane, Petrişor Diamantu, Gabriela Mitrea, LeoNora Băcanu, Monica Baldea, Daniela Dragomir, Jeno Major, Horațiu Dancu și Nicolae Suciu.

Regia, versiunea scenică și ilustrația muzicală a spectacolului poartă semnătura Alinei Hiristea, Producția Teatrului „Gong” din Sibiu pornește de decorul și marionetele au fost realizate după la celebra expresie din „Furtuna” ce face referire la un concept al scenografului Marian Sandu, iar „un teatru de păpuși însuflețite” și recreează parabola costumele după o idee a Ilonei Lorincz. lui Shakespeare cu mijloacele teatrului de animație.

Prospero, un artist magician al scenei, proprietar al unui teatru ambulant, îşi creează insula pentru a-şi pune în scenă „răzbunarea”. Artistul îşi dramatizează propria experienţă: conflictul nerezolvat cu fratele său, Antonio.

Marionetele sunt plăsmuiri ale minţii şi sufletului lui Prospero, inefabile și fragile. Rostul lor este să exprime stările lui Prospero, furtuna din sufletul lui, să evidenţieze etapele transformării de sine, stingerea conflictului cu fratele său şi schimbarea răzbunării în iertare. Aspectul esențial este dat de faptul că mesajul shakespearian, îndemnul la iertare, la recunoaşterea greşelilor şi asumarea vinei este încă extrem de actual. Publicul este martor și judecător al poveştii, însă este chemat și să își facă propria explorare de sine. „Și ce ar fi de făcut?

Shakespeare nu trasează soluții, nici spectacolul nu o va face. Însă avansarea în dezbatere publică a relațiilor tensionate dintre semeni reușește să ne strecoare în suflet principiul iertării.”, a declarat Alina Hiristea în timpul repetițiilor de la Sibiu.

Spectacolul ce poate fi jucat atât în aer liber, cât și în interior, suprinde nu doar prin imaginarul creat de jocul păpușilor și al proiecțiilor video, dar și prin construcția scenei. Structura metalică cu o deschidere de 6 metri, o adâncime de 4 metri și o înățime de 6 metri este formată din 300 de bare din fier și 2 platforme construite din 44 de metri pătrați de lemn triplu stratificat. Pentru efectele speciale organizatorii folosesc 36 de aparate

teatru Gong La acest proiect și-au mai adus contribuția creatorii Mircea Horvath, cel care semnează compoziția originală pentru trei piese muzicale, Florin Chirea pentru ilustrațiile video, Lucian Moga pentru light design și Minela Popa pentru machiaj.

Echipa tehnică a spectacolului este formată din

Mircea Corcoveanu, Daniel Neagu, Claudiu Rusu, Adrian Truțescu, Emil Predescu, Andrei Arjoca și Patrick Voicu. Producția spectacolului a fost realizată de atelierele ALTAX din București și Adrian Vlad, Claudia Benchea și Diana Ribana, cu mulțumiri speciale consultantului tehnic George Dulămea. n

Sibiu, 23 mai 2016. Teatrul pentru Copii și Tine- cutul muzician Mihai Iordache (saxofon, djemebe), ret „Gong” din Sibiu și Fundația Sibiu Jazz Festival ce va urca pe scenă alături de Adi Stoenescu (clape), prezintă duminică, 29 mai, ora 18:00, primul concert Dan Mitrofan (chitară) și Tavi Scurtu (baterie). „Pentru noi a fost o bucurie să devenim partedin seria „Jazz for Kids”. Intrarea este gratuită. neri în acest proiect al Sibiu Jazz Festival. Credem „Jazz for Kids” propune o serie de spectacole de cu tărie în acest tip de evenimente nu doar pentru jazz adresate atât copiilor, cât și părinților. Ineditul contribuția decisivă la formarea noului public, dar acestui proiect constă în latura educațională a con- și pentru că muzica poate fi un factor critic în percertelor, artiștii invitați interacționând cu spectatorii formanța școlară a unui copil.”, a declarat Adrian pentru o mai bună înțelegere a jazz-ului. Muzica, Tibu, managerul teatrului. armoniile și ritmul se vor transforma în povești, personaje sau ghicitori cu ajutorul cărora artiștii Acest proiect este prezentat în cadrul Sibiu Jazz vor traduce, pe înțelesul micilor spectatori, limbajul Festival și realizat cu sprijinul jazz.ro. Intrarea pubogat al muzicii de jazz. Primul concert din această blicului la acest spectacol se face gratuit, în limita serie se va desfășura pe lucrări compuse de cunos- locurilor disponibile. n

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Jazz pentru copii la Teatrul „Gong” din Sibiu!

67

teatru

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Naționalul Sibian în turneu internațional

68

În luna martie, Teatrul Național „Radu Stanca” continuă seria turneelor în mai multe țări din Europa și Asia, reprezentând Sibiul și România la Stuttgart, Luxemburg, Beijing, Oslo și Budapesta. În aceste zile actorii sibieni se află în Germania cu spectacolul „Nathan înțeleptul”, de G. E. Lessing, în regia lui Armin Petras, spectacol rezultat în urma colaborării cu Teatrul Național din Stuttgart și realizat cu actori din ambele teatre.

Premiera sa a avut loc în luna iunie a anului 2015, în cadrul celei de-a XXII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, iar mâine are loc premiera la Stuttgart, cu o a doua reprezentație programată pentru 20 martie. În „Nathan înțeleptul”, Lessing pledează pentru respectul și recunoașterea religiilor care se luptă între ele – iudaismul, creștinismul și islamismul. Spectacolul regizat de Armin Petras este rezultatul unuia dintre cele mai mari proiecte de coproducție demarate de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu împreună cu Teatrul Național din Stuttgart. Proiectul nu se limitează doar la o simplă punere în scenă a piesei, ci urmărește scopuri concrete, dimensiunea socială a terorismului și mai ales a rasismului în aceste două țări, fiecare cu particularitățile sale. Textul lui Lessing este „tradus” din perspectiva dezbaterilor pe tema violenței din Europa de astăzi. „Vedem cum religii diferite, etnii diferite se întâlnesc și dau naștere unor fenomene care ne influențează pe toți, de aceea avem nevoie de dialog.

Despre dialog este vorba în acest spectacol” - Constantin Chiriac. „Este un subiect foarte delicat, iar abordarea terorismului prin teatru este destul de dificilă. Nu a fost ușor, deoarece a existat o barieră lingvistică. (...) Este cel mai interesant spectacol la care am lucrat în ultimii ani, iar trupa de la Sibiu este formată din actori excepționali, rar am întâlnit o trupă care să se bucure atât de mult de lucrul la un spectacol” – Armin Petras n

Turneul TNRS la Stuttgart este realizat cu sprijinul ICR Berlin.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

teatru

69

reportaj

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Copiii lumii dansează în Michigan

70

Pentru mine ca europeană poposită în statul Michigan, vestea că datorită iniţiativei pe care a avut-o Societatea Turco-Americană-TASM, se desfăşoară Festivalul Internaţional al Copiilor de la Detroit, ajuns anul acesta la a 6-a ediţie, mi-a trezit o vie curiozitate. Îmi aminteam de atmosfera contaminantă pe care în anii socialismului românesc o avea pentru tineri “Cântarea României”, dar aici, în Lumea Nouă, acest Festival Internaţional al Copiilor din statul Michigan, care în acest an reuneşte grupuri de dansatori de la 5 la 18 ani, reprezentând 20 naţiuni, are cu totul alte targeturi, fiind o Cântare a Americii multinaţionale. Un eveniment cu semnificaţii importante, prin care Statele Unite Americane nu se manifestă ca un colimator globalizant ce distruge identităţile naţiunilor sale, ci ca un păstrător al acestora. Aşadar, câteva sute de copii, de diverse naţionalităţi, majoritatea născuţi în America, urcă pe scenă spre a-şi reprezenta prin dans ţara de obârşie a familiilor lor. Culoarul liceului gazdă, „Henry Ford High School” din oraşul Sterling Heights, a adăpostit o colorată expoziţie a artizanatului şi produselor culinare specifice diferitelor naţiuni prezente la Festivalul Internaţional al Copiilor.

Spectacolul propriu-zis s-a desfăşurat în atrium, fremătând de glasurilor participanţilor, între care alături de părinţi erau bunici şi prieteni, pe chipurile cărora se citea emoţia. Pe ecranul din fundalul

scenei, în ordinea intrării formaţiilor de dansatori, s-au proiectat imagini din Germania, Macedonia, Ucraina, Kurdistan, Japonia, Bangladesh, Ungaria, China, Bulgaria, Turcia, România, Slovacia, Polonia, Rusia, India, Columbia, Bosnia, Albania etc. Rând pe rând s-au auzit melodiile celor mai populare cântece naţionale, în ritmul cărora dansatorii au interpretat ce era mai tradiţional în ţările lor. Fiecare moment izbutit artistic s-a bucurat de aplauzele spectatorilor, care fluturau fanioane fluorescente şi, în răstimpuri, primeau de la organizatori bomboane, care să-i relaxeze şi să le întreţină bucuria.

Spre încântarea spectatorilor, au fost etalate într-o panoramare superbă costumele şi dansurile tematice specifice diferitelor naţiuni, astfel ucrainenii intitulându-şi programul “Jubileu de primăvară”, românii -“Maramureş, plai cu flori” sau slovacii prezentând un “Dans câmpenesc“ . Ritmurile au fost variate, când aprinse ca la albanezi, maghiari, mexicani, români, bulgari, bosniaci, când lente ca la germani şi indieni. Coloritul costumelor au încântat publicul, aşa cum le-au etalat slovacii cu panglicuţele multicolore din părul dansatoarelor, apoi balerinele “studioului de dans chinezesc” cu eşarfele lor din momentele de acrobaţie sportivă şi grupul de dans din Bangladesh, cu cromatica sa vie. În cele mai izbutite momente ale festivalului, au evoluat grupuri omogene ca vârstă, înălţime a dansatorilor, costu-

maţie, cum a fost cel al comunităţii macedonene, al bulgarilor şi al mexicanilor, care s-au prezentat cu elevele unei şcoli de dans, sau bosniacii care au îmbinat vigoarea cu supleţea, polonezii excelând prin eleganţă.

Da, copiii au trăit dansul şi au transmis şi spectatorilor emoţia lor. Cel mai vibrant moment a fost cel de la finele programului, când s-au etalat şi steagurile naţionale. Am asistat, aşadar, la un spectacol multicolor, în care fizionomiile interpreţilor, strălucirea costumaţiilor, linia melodică a cântecelor şi ritmurile dansurilor aduceau o minunată privelişte a lumii. Pe scena festivalului s-au înmănunchiat dansurile întregului Pământ, în cea mai sensibilă expresie a sa, cea a copiilor. Păstrez în gând imaginea ochişorilor emoţionaţi ai prichindeilor, fluturând steagurile lor naţionale, căci reurcaţi pe scenă la final, toţi dansatorii au jubilat şi bucuria lor de a fi împreună a atins cote maxime de trăire. Aceasta este America profundă, ca spaţiu al unităţii în diversitate, şi nu un malaxor gata să strivească notele specifice fiecărei naţionalităţi aflate în structura ei.

M-am gândit cu recunoştinţă la Societatea Turco-Americană care a avut iniţiativa celor deja 6 ediţii anuale, dintre care primele 3 au fost găzduite de Wayne State University. Numai 40 de familii implicate în organizare au efectuat toate operaţiunile necesare, de la căutarea sponsorilor la asigurarea bunei funcţionări a serviciului în ziua evenimentului. Nu putem pierde din vedere nici repetiţiile pentru acest spectacol, care s-au desfăşurat de-a lungul multor luni de zile, când eforturile actanţilor şi ale familiilor lor nu au fost de neglijat. Cu recunoştinţă miam îndreptat gândul spre instructorii dansatorilor, care neprecupeţit sunt oameni de viu entuziasm patriotic, dar numai rareori sunt şi profesionişti ai domeniului. Un voluntariat care face cinste tuturor celor care şi-au asumat responsabilitatea de a cultiva atât de departe de ţară spiritul de comunitate la nivel naţional. Un asemenea eveniment este un exerciţiu artistic ce foloseşte mai ales copiilor născuţi în America, având ocazia să cunoască melodiile şi dansurile cele mai reprezentative ale folclorului lor şi ale folclorului celorlalţi, chiar componenţa costumului tradiţional, pe care l-au purtat moşii şi strămoşii lor.

Un asemenea spectacol al copiilor etalează esenţa folclorului ţării de origine şi emoţia artistică trăită de cei mai mulţi interpreţi dovedeşte că acei copii s-au iniţiat, cu acest prilej, într-o tradiţie, de care pe viitor vor fi tot mai mândri.

În programul spectacolului, un moment special a fost masteratul în caligrafie. Aşa cum a fost exemplificată pe ecran, caligrafia apare prezentată ca o artă tradiţională multiseculară în Turcia, iar tombola propusă de organizatori a bucurat pe câştigătorii celor două biciclete şi ai altor cadouri plăcute participanţilor la festival.

Răsplătit cu vii aplauze pentru programul de dansuri maramureşene, grupul “Românaşii din Detroit“, constituit cu doi ani în urmă, în prezent are în componenţa sa 24 dansatori de la 4 la 15 ani. Lor li s-a adăugat în anul precedent un grup de 12 copii de la Cleveland, Ohio, care pregătiseră aceleaşi dansuri populare şi cu care omogenizarea a trebuit realizată în doar câteva repetiţii, înaintea spectacolului din mai 2015. Succesul românaşilor, care au prezentat şi în acest an un program dinamic şi omogen, îngrijit executat, aducând o explozie de culoare şi ritm, se datorează generoasei preocupări a doamnelor Simona Ghilezan şi Dorina Căluşer, care au selectat dansatorii mai ales din parohia Bisericii” Sf. Nicolae” din Troy, sub privirea oblăduitoare a preotului Cârstea. O asemenea prestaţie artistică poate contribui la dezvoltarea personalităţii copilului, la întărirea capacităţii lui de a relaţiona social, la dezvoltarea simţului său artistic. În reuniunile pregătitoare, copiii s-au deprins să vorbească româneşte şi au învăţat multe cântece din ţara părinţilor. Nu este deloc întâmplător faptul că în programul „Românaşilor” au figurat nu numai dansuri ci şi cântece din tezauru liric al Maramureşului. Doamnele instructoare au rezolvat în acest an, când programul artistic era axat pe dansuri maramureşene, aducerea a 10 bluze vechi de 100 de ani de costum popular din zona de NV a României şi au cusut chiar ele parte din costumele copiilor. Cel mai dificil target a fost ca doamnele instructoare să cultive respectul şi preţuirea micilor dansatori pentru semnificaţia costumelor tradiţionale, care păstrate şi purtate cu evlavie se constituie ca un tezaur al comunităţii române din statul Michigan, simbol ineluctabil al identităţii lor naţionale.

Am părăsit sala de festivităţi, în momentul când la standul românesc al festivalului cei mai micuţi dinte dansatori răspundeau întrebărilor puse de domnul Radu Secăşan, care urmează să transmită în toată Canada la emisiunea “Noi, românii”, reportajul evenimentului internaţional din Michigan. n Anca SÎRGHIE

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

reportaj

71

teatru

Teatrul Național „Radu Stanca”, partener într-un nou proiect european

În perioada 2016 – 2018, TNRS face parte din proiectul european „Power of Diversity – The Crossing Lines Project” și aduce noi provocări în comunitatea locală.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

În faza inițială a proiectului, care se desfășoară până în luna iunie 2017, fiecare partener va organiza un atelier de 14 zile, adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 16 și 23 de ani. Fiecare workshop va avea ca rezultat un spectacol, care va fi prezentat într-un spațiu public neconvențional: o piață, un parc, o gară sau o clădire care nu are în mod normal destinația de locație pentru spectacole. Aceste prime producții teatrale vor fi de dimensiuni mai mici, pentru un număr de circa 1.000 de spectatori. Temele producțiilor individuale vor fi diferite în fiecare din cele 10 orașe, fiind stabilite în colaborare cu reprezentanții conducerii artistice a celor de la compania germană Aktionstheater PAN. OPTIKUM, coordonatorul proiectului. Alături de PAN.OPTIKUM se află RAPucation, în calitate de partener artistic.

72

În Sibiu, prima etapă a proiectului a avut loc în luna aprilie 2016. Regizoarea Sigrun Fritsch, coregrafa de hip-hop Veronica Schell și responsabilul cu managementul educațional, Nima Feyzi Shandi s-au întâlnit cu tinerii interesați în cadrul unui workshop preliminar pe teatru, dans și rap. Etapa principală a atelierului, menită să pregătească spectacolul local, va continua în intervalul 8-17 iunie 2016. Pe data de 18 iunie 2016, va avea loc prezentarea publică a spectacolului, în cadrul celei de-a 23-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10-19 iunie 2016).

La finalul primelor zile petrecute la Sibiu, Sigrun Fritsch a declarat: „După aceste 3 zile de workshop, în care ne-am distrat foarte tare muncind, am întâlnit tineri foarte entuziasmați și deschiși. E un oraș fantastic și mă bucur că pot să lucrez aici. A fost destul de greu să găsim un spațiu outdoor pentru reprezentație, deoarece ne suprapunem cu celelalte evenimente din festival. M-am îndrăgostit de un loc mic, din Piața Huet, dar nu s-a putut fiindcă e o parcare alături. După care am găsit niște scări interesante, dar nu erau

exact ce căutam... Și într-o zi ne-am întrebat ce putem face, pentru că asta e o decizie foarte importantă. Locul trebuie să se potrivească tinerilor, este foarte important și va influența întreg proiectul. Într-una din zile am mers printr-un parc și, dintr-o dată, m-am gândit că acesta e locul nostru. Așa că acum trebuie să aflăm dacă e posibil să folosim Parcul Astra. Ar fi fantastic pentru tineri, pentru că oferă foarte multe posibilități. Fiind mic, oferă senzația de confort, iar natura ajută și ea. Ar fi perfect. Așa că sper. În aceste zile de workshop am fost foarte deschisă să primesc idei, imagini, practic orice. După această perioadă, voi reuși să realizez un fir roșu. Când mă voi întoarce în iunie voi fi foarte pregătită.

Voi avea un text, muzică, și atunci va trebui să finalizăm structura spectacolului.”

La încheierea fiecărui workshop, cel mult 3 participanți vor fi selectați din fiecare oraș partener pentru a fi invitați la Freiburg, timp de șase săptămâni, în perioada iunie-iulie 2017, în vederea participării la etapa următoare a proiectului: producția efectivă a spectacolului final. Acest spectacol va porni într-un turneu european în perioada august 2017 - septembrie 2018.

Rezultatul final al proiectului este crearea unei companii noi, multinaționale, formată din tineri având un fond social foarte diferit, ca urmare a colaborării dintre instituții și organizații cu experiență în producția și găzduirea de spectacole de teatru de stradă și teatru interdisciplinar.

Acest grup va constitui „nucleul” unei producții teatrale de mari proporții, care va fi prezentată în spații inedite din diverse orașe europene. Limbajul teatral folosit va fi o combinație între hip-hop, rap și alte forme de dans. Astfel, tradiția teatrului de stradă va fi extinsă din punct de vedere artistic și noi categorii de public vor fi atrase înspre această formă a artelor spectacolului.

Producția finală va fi găzduită de toți partenerii implicați în proiect. Fiecare dintre aceștia își va folosi rețelele internaționale pentru a putea prezenta spectacolul în cât mai multe țări europene. De asemenea, un alt scop al proiectului este atragerea unui public pentru care cultura nu este o prioritate, prin transmiterea unui entuziasm și a unui interes ridicat, prin folosirea acestui tip de „teatru-acțiune”, adică un teatru de stradă spectaculos și de mari dimensiuni. Întâlnirile artistice și schimbul activ dintre tineri prin intermediul experienței hip-hop (una din cele mai puternice

forme de artă inspirate din cultura străzii) și a teatrului de stradă tradițional, pot construi noi oportunități de colaborare. Pregătirea de specialitate oferită de artiștii coordonatori ai acestei noi companii, posibilitatea efectuării unui turneu în cel puțin șapte țări europene, precum și șansa de a juca la standarde internaționale ridicate, sunt marile avantaje de care tinerii vor beneficia. Cu acest prilej, ei își vor putea dezvolta și îmbunătăți abilitățile individuale. Se estimează că spectacolul va putea fi urmărit de un public total de peste 100.000 de persoane. n

„Power of Diversity - Crossing Lines” este cofinanțat prin Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. Alături de Teatrul Național “Radu Stanca” Sibiu, se regăsesc următoarele instituții partenere: Aktionstheater PAN.OPTIKUM (Freiburg, Germania), Promoción de la Ciudad de Las Palmas de Gran Canaria (Spania), Pikene pa Broen (Kirkenes, Norvegia), Bytomskie Centrum Kultury (Bytom, Polonia), Cyprian Kamil Norwid Theater (Jelenia Góra, Polonia), The Creative Foundation (Folkestone, Marea Britanie), The Corn Exchange Trust (Newbury, Marea Britanie), Gerhart Hauptmann-Theater Görlitz-Zittau (Görlitz, Germania) și Passage Festival (Helsingør, Danemarca).

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

teatru

73

teatru

Vești bune pentru spectatorii FITS 2016!

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu anunță punerea în vânzare a unui nou pachet de bilete pentru spectacolele care se vor desfășura în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu ce va avea loc între 10 și 19 iunie.

Dans și teatru, spectacole străine sau Made in România, alese cu atenție pentru a bucura un public cu gusturi eclectice, iată, mai jos, descrierea, pe scurt, a acestor spectacole.

74

Angajare de clovn (România, Teatrul Național Satiricus I.L. Caragiale), regia: Aexander Grecu, este o adaptare după ultima piesă scrisă în România de Matei Vișniec, câștigătoare a unui premiu Uniter.

Histrioni prin definiţie, protaginiștii nu-şi împart eroii, tradiţional, în comici veseli şi comici trişti – ei sunt, în primul rând, oameni, cu bune şi rele, participanţi fără voia lor la Circul Vieţii şi Morţii. Actorii satiriscieni uzează inimitabil registrul comic, liric şi dramatic, obţinând un cocktail artistic „letal” din bunătate şi sarcasm, generozitate şi egoism, invidie şi compasiune, tandreţe şi cruzime, măsură şi nesimţire, maturitate şi infantilism: „Oricine poate să spectatorii văd apa, uleiul, mierea, guma de mesfie Peppino. Sunt mii de Peppino. Toata lumea poate tecat, sfori şi arcuri metalice cum prind viață. sa fie Peppino!”

Kaspar (SUA, Pace School of Performing Arts / EnigAudiția (România, Universitatea de Arte ma Theatre Collective), regia: Scott Davis, readuce în „George Enescu”, Iași), regia: Conf.univ.dr. Oc- actualitate efectul pe care pierderea limbajului îl are tavian Jighirgiu, propune o incursiune în Rusia asupra psihicului uman. Această versiune deconanilor ’90, într-un orășel care ar putea fi, la fel struită și reimaginată prezintă paralelele condiției de bine, situat oriunde în spațiul est-european. feminine la călătoria lui Kaspar - prin transferarea Având ca laitmotiv mirajul unei vieți mai bune textului într-un recipient al evoluției experienței într-o țară prosperă, piesa propune spre anali- feminine, lumea este apoi modernizată și transforză atât condiția individului care, odată ce și-a mată pentru a aduce lumina asupra prezentului. câștigat libertatea, nu știe cum să o gestioneȘah Mat (Moldova, Academia de Muzică, Teaze, dar și fracturarea relației de cuplu, într-o societate debusolată ce trăiește la limita sărăciei. tru și Arte Plastice Chișinău / M.A.D.E. Theatre), regia și coregrafia: Ianoș Petrașcu/ Eugen Farguțu.

Flow (România, Universitatea de Arte din Târ- Denumirea Teatrului M.A.D.E. este prescurtarea gu- Mureș), regia și coregrafia: Noémi Bezsán. pentru Mișcare, Artă, Dans și Emoție, și acestea sunt Încordarea şi relaxarea care vin din interiorul ma- și ingredientele principale propuse publicului în teriei, impulsurile nervoase care acționează păr- această rețetă despre putere şi pericolul ei, inspirată țile corpului, creează mișcare care se confruntă de „Richard al III-lea”, piesa marelui Shakespeare. La cu realitatea fizică. Dansatorii descoperă corpul finalul luptei de pe table de sah, rămâne o singură uman, departe de zona lor de confort, în timp ce întrebare: Alb sau negru?

teatru Cum împarți o lacrimă / Re: Division (Japonia), coregrafia: Naoto Katori & Ikumi Kurosu.Cei doi artiști formează un duo încă din 2013, iar coregrafia lor pornește de la forme simple și crește în intensitate printr-un limbaj original ce exprimă o viziune complexă asupra lumii din jurul acestora, asemenea unui studiu al corpului uman ca expresie individuală într-un mediu marcat prin diversitate culturală. Spectacolul a fost premiat la Yokohama Dance Collection EX, Japonia, 2015.

părta personajele de umanitate. Una dintre frazele din text spune că ”oamenii sunt o cauză pierdută”.

Oare chiar așa să fie?

Unchiul Vania (România, Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” BucuApelul (SUA, Pace School of Performing Arts / rești), regia: Tania Filip & Dana Rotaru, este o aborGAPESEED Theatre Co.), regia: Dana Greenfield, dare directă, eliberată de preconcepțiile atât de bine investighează limitele limbajului și modul în care înrădăcinate în istoria spectacolului. Un spațiul în ne blocăm propriul nostru potențial creativ. Wicare se întâlnesc actorii masteranzi cu o mare partilliam Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Lord tură cehoviană, spațiul în care își „încearcă puterile” Byron şi Dorothy Wordsworth se îmbată, trândăși, nu în ultimul rând, spațiul în care respiră Actovesc şi au discuţii filozofice în locaţii din Anglia rul: fără inovații și interpretări regizorale, textul lui și Alpii Elvețieni. O imagine a poeţilor romantici Cehov este slujit cu onestitate și condescendență. englezi intensă, comică, plină de energie, angoase şi profund inexactă din punct de vedere istoric!

Memoirs of an Inexperienced Mother (UK, Leeds Beckett University), regia: Sara Jackson, un spectacol Rața sălbatică / Wild Duck Addiction (Japonia, Edo interactive după o piesă semi-autobiografică, care Marionette Theatre YOUKIZA), regia: Yoji SAKATE. prezintă ce se întâmplă atunci când planul unei naşUn cortegiu funerar o nsoțește pe Hedvig, o fată care teri perfecte eşuează teribil. Vor fi râsete, lacrimi, bus-a sinucis. Oamenii merg prin pădure în căutarea curie și teamă, când privim la absurditatea dorinţei unui loc de veci. Povestea se desfășoară în jurul memde a crea planul perfect, știind că nu se va întâmpla brilor procesiunii, privind în trecut la „evenimentele niciodată. Miracolul nașterii este o experiență difecare au dus la moartea creaturii rănite”; creaturile rită pentru toată lumea. Singurul lucru pe care toate sălbatice ce trăiesc în natură, care mor datorită tiraîl au în comun este că nu merg conform planului. niei umane, prin otrăvire sau vânătoare, și ființele umane cu anumite defecte sunt surprinse în antiteză.

Farmecul adânc al Rusiei / Shukshin’s Stories (Rusia, State Theatre of Nations), regia: Alvis Hermanis, Dawn Way (România, Universitatea ”Lucian Blaga” este unul din spectacolele eveniment ale acestei ediții din Sibiu), regia: Veronica și Cătălin Pătru, aduce în de Festival. Poveștile lui Shukshin au un caracter nosprim plan tipologiile diferitelor personaje aflate în talgic. Actorii nu intenționează să înfățișeze țăranii momente de criză. Cuplurile sunt supuse unui test sovietici ai anilor ’70 ci mai degrabă încearcă, prin în decursul unei nopți, încercând să rezolve situareconstituiri, să înțeleagă ce a determinat personajele ția. Autorul a ales ca în fiecare scenă să se întâmple să fie așa cum sunt. Astfel, prin umor și ironie se creacelași lucru, un accident, dar privit din perspective ează simboluri tragice ale relațiilor umane obișnuite, diferite, iar fiecare alegere poate apropia sau îndecare sunt descrise într-un mod rar întâlnit în teatru. n

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Clasa noastră (Croația, Academy of Arts Osijek), regia: Jasmin Novljaković. În 10 iulie 1941, în timpul ocupației germane, în pitorescul sat polonez Jedwabne are loc o crimă teribilă. Câţiva localnici polonezi au închis un grup de concetățeni evrei într-un hambar şi apoi au turnat kerosen, arzându-i de vii.

Pornind de la această întâmplare, spectacolul vorbește despre toate crimele din teatrele de război.

75

teatru

Constantin Chiriac a fost premiat la Gala „Valori de România” Constantin Chiriac a fost unul dintre laureații Galei de Excelență „Valori de România” la categoria „Cultură și Artă”. Evenimentul a fost organizat de Revista BIZ pentru a-i promova și celebra „pe cei care pun România pe harta lumii”, personalități și branduri deopotrivă. În total, la această primă ediției a Galei, au fost acordate 28 de premii pentru opt categorii.

CENACLUL dela PĂLTINIȘ

Stabilirea nominalizaților și alegerea câștigătorilor s-au făcut în urma propunerilor venite de la specialiști în marketing și comunicare, CEO, lideri de opinie și manageri, și a unei cercetări realizate cu sprijinul Unlock Market Research.

76

„Sunt onorat de acest trofeu, cu atât mai mult cu cât vine de la o prestigioasă revistă de business din România!

E un semnal minunat această insistență neobosită a celor de la BIZ de a căuta și promova valorile României, pe care o salut cu respectul cuvenit!

Alături de echipa mea de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, și prin Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, promitem să promovăm, în continuare, „Valori de România”. Mulțumesc pentru această recunoaștere și îi felicit pe toți laureații acestei prime ediții”, a declarat Constantin Chiriac.

Din păcate, directorul TNRS nu a putut participa la Gală, chiar în aceeași seară reprezentând Sibiul și România la un important festival international de teatru desfășurat în capitala Ungariei.

Designul trofeului „Valori de România” a fost realizat de artistul Albert Sofian, inspirat din Cocoșul lui Brâncuși, un excepțional exemplu de ascensiune și ambiție românească. n