Prnz100

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA NUMARUL 100 - OCTOMBRIE 2013 - ANUL IX - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA

NUMARUL 51 - ANUL V - REVISTA EDITATA DE CENTRUL CULTURAL ROMAN DIN AUCKLAND - ISSN 1176-3523

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA

NR 59 - ANUL VI - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA NR 60 - IUNIE 2010 - ANUL VI - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

Singurul progres care poate influenta profund viitorul este cel care creste din trecut.

GEORGE ENESCU

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA

NUMARUL 54 - ANUL V - REVISTA EDITATA DE ADINA SI CRISTI DUMITRACHE AUCKLAND NZ - ISSN 1176-3523

“Natura se infioara de placere atunci cand spiritul se inclina, prin omagiu, in fata frumusetii.

Caci frumusetea este calea ce-l duce pe omul sensibil spre meleagurile spiritualitatii.”

TH. MANN

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA NR 58 - ANUL VI - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

In lumina marelui Praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos si a rugaciunii Sfintilor Sai, va adresez tuturor parintesti doriri de sanatate si mantuire, de pace si bucurie, de ajutor de la Dumnezeu in toata fapta cea buna, dimpreuna cu salutarea pascala: Hristos A Inviat!

Al vostru catre Hristos-Domnul rugator, Parintele Mircea Corpodean.

“Omul nu este o insula de sine statatoare.

Fiecare e o farama din continentul uman.”

J. DONNE

La 100 de ani oamenii se pot simti obositi si rascoliti de amintirile vietii.

Se gandesc de 100 de ori la bucuriile trecutelor primaveri pasionale, la fericirile nostalgice ale verilor de altadata, la frunzele toamnelor intepenite in tablouri maronii si la tristetile iernilor tacute.

Isi amintesc de oamenii dragi care i-au inconjurat si apoi i-au parasit, de visele, emotiile si trairile acestor ani.

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA

100 Noi insa suntem tineri. 100 de numere inseamna zece ani de munca si, daca judecam dupa varsta, parasim curand copilaria, spre a plonja in tumultoasa adolescenta. Va dedicam acest numar special la aniversare, asteptandu-va sa ne cititi si de la numarul 101 incolo.

Promitem surprize (nume mari ale presei din Romania ce ni se vor alatura) si o lectura de calitate sporita, spre satisfactia cititorilor nostri. Va dorim La Multi Ani dumneavoastra, cititorilor nostri dar si Paginilor Romanesti din Noua Zeelanda!

CRISTI DUMITRACHE

NR 63 - septembrie 2010 - ANUL VI - REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

PENTRU ACELA CARE INDURA SUFERINTELE SAU II GUSTA PLACERILE, VIATA E LA FEL DE IMPORTANTA, FIE EL OM DE SEAMA SAU DE RAND...

THOMAS HARDY

©KATHRYN STEWART, 2010

“Mergi, lucreaza, nu te opri, nu te multumi cu atata.

Ai totul de invatat, totul de facut, totul de cucerit, pentru a-ti implini viata asa cum trebuie.”

GEORGE SAND

“Omul nu este o insula de sine statatoare.

Fiecare e o farama din continentul uman.”

J. DONNE

PAGINIROMANESTIINNOUAZEELANDA NUMARUL 67 - IANUARIE 2011 - ANUL VII REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - AUCKLAND - ISSN 1176 3523

SENZATIONAL!PRIMAEXPEDITIE ROMANEASCA PE MARTE!

Un articol de prezentare a expeditiei si a membrilor echipajului, printre care se numara si o romanca din Wellington, Noua Zeelanda. (Pg3)

EDITORIAL

Despre superbele plaje din nordul extrem al Noii Zeelande. Un articol de Cristi Dumitrache. (Pg2)

PRIETEN DE-O ZI

Ziaristi in devenire, copii ai Scolii Romanesti din Auckland. In acest numar: Bianca Ungureanu. (Pg2)

VIATA NESTIUTA A LUI CUZA Un articol incitant despre viata marelui domnitor al tarii noastre, la aniversarea Unirii Principatelor Romane. (Pg5)

INTERVIURILE PRNZ

Mai tii minte, mai draga Marie.

Un interviu cu Maria Ciobanu, de Rodica Elena Lupu. (Pg8-9)

LUMEA DIN NOI

Autoportret. Un articol de Adina Dumitrache. (Pg10)

MOVIE NIGHTS

Americanul. Un articol de Irina Margareta Nistor. (Pg11)

SECANTE ROMANESTI

Non erubesco evangelium.

Un articol de Adrian Irvin Rozei.

(Pg14-15)

QUE PASA?

Polonezia.

Un articol de Gabriela Calutiu Sonnenberg. (Pg18-19)

VOCEA ROMANILOR

Baltata romaneasca.

Un articol de Pucu Rosu. (Pg20)

CALATORIILE LUI AKILI

PINECOTASITRUBABONTUL - Fie! Ascultati, ganditi, minunati-va de aceste vorbe. ...Caci varsta nu ne da-n copilarii, ci ne gaseste numai tot copii...Si zicand asta, se intoarse in calcaie si se prefacu in abur. Iar petrecaretii statura pana-n ziua cu clondirele in fata, sporovaind cu arlechinii si infratindu-se cu menestrelii. Neuitand sa gandeasca la bucuriile marunte, de prin ses si munte, multe si carunte, vinovate, culte.

Si pasarelele zburara, iar iarna se-asternu peste peretii reci. Trasurile conduse de vizitii sfatosi, ce ordonau plecari celor cai falosi, mangaiasera drumul spre palat de ceva vreme, prin ceata diminetilor uitate prea curand, spre sufletele aerului. Rasarira, impanzira, sfartecara, delirara si apoi, intr-un tarziu, plecara.

Visul stropise in jur cu-albastru marin, prefacand mesenii in pahare, calestile in scobitori si animalele in soapte ale gandului. Si cainii mari, inalti, cu par lung si ochi frumosi, ocolira portile si purcesera sa-si caute stapanii.

Uimiti ca nu-i mai gasesc, haulira a dor si jale si sarira parleazul ce ducea spre padurea frunzitoare. Si-acolo, in luminisul crangului, se preschimbara in curcubee, neuitand sa-ntrebe ploaia dac-avea sa-i primeasca printre tainele sale...

Si trubabontul pornise spre apus, intunecandu-si potecile, dezmierdand pietrisul toamnei, sperand la cel de-al cincilea anotimp, la mireasma superba a sa. Si ce n-avea primavara, si n-avea vara, n-avea nici toamna si nici iarna.

Doar pinecota, starea celor adormiti in fericire, aer si apa, rost si desfatare, ca intr-o mirare, una foarte mare...

INNOAPTE

Statea in rand cu ceilalti. Uscat ca o coaja de piele data pe dubala, respira sacadat, icnind incet la fiecare atingere a coastelor de plaman. Fusese inchis in locul asta de nicinu-mai-stia cand. Uitase frumusetea lucrurilor, mirosul florilor, poienile de altadat’, cu linistea frumoasa a zilelor de toamna. Cineva ii anuntase ca vor pleca la prima raza a diminetii. Nimeni nu stia unde, de ce sau daca avea sa le fie mai bine. El, oricum, nu se mai astepta la nimic bun, pentru ca totul ii mersese prost pana acum. Si pornira.

Mergeau intr-o oarecare cadenta, cazon, apasat, cu razele soarelui batandu-le ugigator in tigve. Dupa o vreme se oprira. Asudati, se trantira in colbul gros, care le mangaia palmele ude, facandu-i sa se simta bine. Avea ceva din consistenta imparateasca a matasii, desi era doar un simplu strat de praf. Erau la marginea unei paduri. Unii dintre ei primira ordin sa se duca sa-si implineasca toate nevoile. Vigilenta paznicilor slabise considerabil, dar acestia se bazau, bineinteles, pe lipsa totala a mijloacelor in cazul oricarei evadari. Si-apoi toata lumea stia asta bine, padurea-si devora musafirii nepoftiti...

Se vedea de undeva de sus, alergand fara sa se mai uite-n urma. Fugise la prima ocazie, si-acum cauta sa se departeze de convoi cu orice mijloace, cat mai repede. Cadea si se ridica, simtind in spate rasuflarea rece a fricii. Junghiul ce-l patrunsese il aducea de spate, ii arcuia spinarea si il facea sa tremure la gandul ca ii va ceda. Trebuia sa ramana sanatos, sa invete libertatea, sa-si caute de viata in lumea mare.

In seara aceea a ajuns intr-un oras ciudat. Strazile acestuia erau albastre si reci. Nu erau pomi, nu erau frunze, nu era nimic care sa indice prezenta oamenilor.

Doar din cand in cand, cate un tiuit surd si patrunzator, care se-auzea de niciunde si care-l innebunea. Akili lua drumul principal, grabindu-se sa traverseze acest oras mort, temandu-se mai mult decat dorindu-si intalnirea cu alti oameni. Scartaitul pasilor sai pe praful strazii i se insurubase in creier, la fel ca si acel suierat persistent ce-l agasa. Mergea voiniceste si nici macar nu se uita in urma. Daca ar fi facut asta ar fi fost mai in siguranta. Caci in spatele lui, la mare departare, se vedea venind o coloana gigantica, ca o tornada uriasa, care inghitea totul in calea sa. Din nefericire pentru bietul calator, aceasta venea tacand, spunandu-si urgia in soapta, amestecandu-se cu susotitul drumului si cu mireasma zorilor interzise. Si tot mergand asa, zari o cutie, asezata exact in mijlocul drumului. Curios, zori spre ea. Isi daduse seama ca aceasta este sursa tiuitului si, curand, o atinse. Pe capacul argintiu, putin erodat de praful, vantul si ploile neobosite, bicaia un led rosiatic. Atunci intelese ca urma sa se intample ceva tragic.

Privi inapoi si mirosi neantul. Exact in acea clipa tornada il matura, ridicandu-l de la pamant si inghitindu-l hulpav. Si-l duse in noapte.

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 2

LUMEA DIN NOI

REGULAUNEITREIMI Atunci cand un doctor prescrie medicamente trebuie sa tina cont de “regula unei treimi”. Mai precis, o treime dintre pacienti nici nu se vor atinge de medicamentele prescrise, o treime le vor lua din cand in cand atunci cand vor crede ei ca este cazul si in sfarsit, numai o treime vor proceda conform prescriptiei. Gandindu-ma la aceasta regula si pe unde m-as putea incadra eu, mi-a dat seama ca as face parte din ultima categorie, cea a pacientilor care asculta sfaturile medicilor si le urmeaza intocmai.

Imi amintesc ca bunica mea nu a ascultat niciodata de sfaturile putinilor doctori pe care i-a intalnit in viata ei. Ea credea doar in Piramidon pentru a scapa de durerile de cap si cam atat. Nu a facut nici o injectie in intreaga viata si nu cred sa fi urmat vreun tratament. Credea, in mod instinctiv in puterea proprie de a se reface dupa boala, eventual cu ajutorul unor metode traditionale. Mama crede in vitamine pe care le ia din cand in cand cand se simte mai slabita, in special iarna. Mama nu urmeaza reteta data de doctor si isi face propriile reguli de administrare a medicamentelor si incearca sa ma convinga pe mine ca asa e mai bine. Asadar, in propria-mi familie am cate un exemplu din fiecare treime ale regulei de mai sus. Ceea ce mi se pare interesant este ca procesul ar fi trebuit (poate) sa fie invers. Simt ca eu nu mai am independenta de a alege pe care o avea, de exemplu, bunica mea. Spre deosebire de dansa, accesul la informatie pe care il am eu si implicit toata generatia mea, ma face sa fiu din ce in ce mai constransa de tot felul de reguli pentru a ma proteja de tot ceea ce este daunator sanatatii si de a-mi introduce in viata tot ceea ce este „anuntat” a avea efecte pozitive. Azi, nu avem cum sa ignoram faptul ca soarele cauzeaza imbatranirea si patarea pielii, riduri si uneori cancer. Avem reguli pentru expunerea la soare! Nu putem uita ca trebuie bem zilnic peste doi litri de apa, ca trebuie sa mancam mai mult de cinci fructe si legume pe zi, ca avem nevoie de o alimentatie bogata in omega 3, carbohidrati si fibre. Avem reguli pentru ceea ce trebuie sa mancam, calculam calorii si vitamine. Cantitatile in exces ne dauneaza, deci alte reguli stricte pentru consumul de vin, lapte, unt, paine si zahar. Exercitii fizice, pasta de dinti fara fluoride, creme de fata fara alcool si parfum! Reguli, reguli, reguli! Reguli de care bunica mea poate nu stia, reguli pe care mama le stie dar nu le crede, reguli care pentru mine si generatia regulilor si-au gasit in sfarsit efectul!

BARBATIIAUTOBUZE

Intr-o dimineata de octombrie, in timp ce pregateam micul dejun, mi-a atras atentia o discutie dintr-o emisiune matinala in care o autoare isi prezenta o noua carte despre relatiile dintre barbati si femei. Cu coada ochiului am zarit coperta cartii pe care scria: “de ce barbatii sunt ca autobuzele” si am crezut ca probabil m-am pierdut in traducere cum mi se intampla uneori cand am de-a face cu metaforele. Autoarea, Peta Mathias, o lady care trecuse prin multe relatii la viata ei, era foarte incantata de descoperirile pe care le facuse in timp ce lucrase pentru carte si a inceput sa insiruiasca diferentele gasite de ea dintre femei si barbati. Astfel, in timp ce femeile sunt predispuse zilnic la conversatii de aproximativ 18.000 de cuvinte, barbatii sunt fericiti sa spuna doar 400! Se pare ca totul vine de la inceputurile omenirii cand femeile stateau laolalta in pestera impreuna cu copiii lor si erau nevoite sa comunice, sa organizeze si sa planifice de dimineata pana seara, in timp ce barbatii lor plecau prin paduri in cautare de vanat pentru cina, in liniste si izolare. Asadar asta era explicatia pentru interminabilele convorbiri telefonice dintre femei si monosilabicele discutii dintre barbati! Peta merge mai departe si spune ca tot datorita evolutiei din omul preistoric, femeile isi cauta barbati puternici si capabili pentru a isi pune in siguranta viitorul lor si pe cel al copiilor, in timp ce barbatii isi aleg femei tinere si sanatoase, pentru a asigura viitorul speciei. Iata deci ca barbatii sunt programati genetic sa salveze specia umana! Aceasta discutie m-a incitat sa aflu mai multe si in zilele urmatoare, am inceput sa caut informatii despre diferentele dintre noi, femei si barbati. Conform studiilor, se pare ca toate aceste diferente sunt cauzate in principal de modul in care este organizat creierul. In timp ce barbatii au creierul specializat pe numite domenii, la femei, creierul este “balansat” facandu-le capabile de talente multiple, atente la toate fatetele unei probleme.

Acest lucru pare a fi clar in avantajul barbatilor pentru ca avand posibilitatea sa se concentreze asupra unui singur lucru, ei au mai multe sanse sa devina experti sau genii, artisti, muzicieni sau oameni de stiinta. Femeile nu au cum sa se opreasca la un singur gand sau preocupare. Min-tea unei femei lucreaza in continuu: ce am in frigider pentru cina? mai am timp sa fac cumparaturi la ora asta? oare copilul si-a facut temele? si-o fi luat cu el o haina mai groasa? cu ce sa ma imbrac maine? dar ce este pata asta pe covor? poate ca ar trebui sa schimb perdeaua? sa pun la spalat, dar daca ploua? care o fi prognoza meteo? ce-ar fi sa trec sa vad ce face vecina? azi trebuie sa o sun pe mama! Of, era sa uit de aniversarea cumnatului! Intr-o asa multime de ganduri, cum ne-am mai putea concentra la un singur lucru? Iata de ce nu sunt prea multe femei “geniu” in istoria omenirii! Totusi, in toata perioada care a trecut de cand locuiau in grote, femeile au ramas primele la organizarea lucrurilor multe si marunte, la cresterea copiilor si la finalizarea lucrurilor la timp. Femeile stiu sa isi aranjeze casele si sa isi asorteze imbracamintea, devenind experte la manipularea activitatilor si a oamenilor. Barbatii, pe de alta parte, si-au pastrat obiceiurile de pe vremea vanatorilor de mamuti si, in timp ce femeile sporovaiesc in bucatarie, ei stau grupati in jurul televizorului isi indreapta telecomanda, ca pe o sageata imaginara asupra tintei si cauta canale cum cautau stramosii vanatul in paduri.

Si poate va intrebati, cum m-am intrebat si eu, pana la urma “de ce sunt barbatii ca autobuzele”? Peta, ca si alte scriitoare inaintea ei, spune ca barbatii au trasee bine stabilite, trec prin viata si opresc in statii ca si autobuzele. Depinde de noi daca ajungem la timp in statie pentru autobuzul potrivit sau daca il ratam pentru ca intarziem, din diferite motive. Iar daca pierdem autobuzul, se pare ca trebuie sa ne asezam pe bancuta din statie sa il asteptam pe urmatorul!

ADINADUMITRACHEAUCKLAND 3

INTERVIURILE PRNZ

MOMENTELEUNUIMAREARTIST Un personaj de talent poate fi ignorat o zi, o luna, un an, o decada dar nu poate fi ignorat la nesfarsit si daca se intampla aceasta, atunci il asteapta posteritatea.

De la acest motto am pornit in aceasta aventura extraordinara, aceea de a incerca sa il cunoastem pe unul dintre cei mai mari artisti romani care traiesc in Noua Zeelanda. A fost greu, pentru ca maestrul D’Angelo Valentin nu a agreat ideea unui interviu, fiind mereu retras in atelierul sau, lucrand cu pasiune. Am insistat, de peste doi ani si, iata ca am reusit, va prezentam primul interviu cu domnia-sa, venit intr-un moment foarte greu, dupa pierderea incomensurabila pe care a suferit-o, prin disparitia fiicei sale Astrid. Dincolo de durerea care razbate insa din aceste randuri, am descoperit o lume deosebit de interesanta, am aflat informatii in premiera mondiala, am avut ocazia sa ii vizitam atelierul, casa, viata.

Si a fost extraordinar de interesant, va asigur. Va poftesc asadar in atelierul si in viata artistului D’Angelo Valentin.

Draga Valentin, cum reuseste Orewa de atrage toti pictorii de valoare si toate expozitiile de calibru? Este ceva special sau arta este iubita mai mult in acest orasel de langa Auckland?

Orewa mon amour, as putea incepe sa raspund la intrebarea ta Cristi.

Orewa dupa statisticile oficiale este cel mai vizitat oras turistic din Noua Zeelanda, iar dupa experienta mea de 40 de ani de expunere in Mamaia am inteles ca, pentru a supravietui artistic trebuie sa fiu acolo, in circuitul lor expozitional. De fapt Orewa a fost un oras absolut fantastic ca sa ma lansez. Iar ca sa iti raspund la cea de-a doua intrebare, Orewa face parte din Rodney District, care este poate cel mai inclinat spre arta district neo-zeelandez.

Acolo este o competivitate extraordinara, iar unul din trei locuitori picteaza.

Sunt si romani in aceasta zona?

Orewa este si cel mai bogat oras din Noua Zeelanda aici locuind permanent in jur de 2000 de germani pensionari, 1500 de elvetieni, suedezi, norvegieni dar si cateva foste capetenii de legionari romani, care au avut sansa sa se expatrieze inainte de venirea la putere a comunistilor in Romania. Acesti adepti ai lui Zelea-Co-dreanu sunt deja foarte, foarte batrani, dar ei isi aduc aminte despre o Romanie diferita fata de cea de acuma, mai frumoasa si mai curata.

Vorbesc cu evavlie despre Emil Cioran, despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu,

Nichifor Crainic, si despre inegalabilul poet Radu Gyr. Foarte interesant, aproape de necrezut. Ti-au vizitat si expozitia, s-au bucurat sa vada lucrarile unui compatriot?

Cand am fost invitat sa-mi expun tablourile la Orewa n-am stiut ca o sa am o asa surpriza sa intalnesc personaje din anturajul lui Horia Sima si Zelea-Codreanu. Aceste personaje de basm din istoria Romaniei isi traiesc opulent batranetea in Orewa, de peste 60 de ani si sunt fericite ca Noua Zeelanda le-a oferit azil si protectie. Pe aceasta cale le sunt recunoscator ca mi-au vizitat expozitia de la Biblioteca Centrala organizata de Creative New Zealand si, mai ales, ca au avut curajul sa-mi spuna ca au fost legionari in slujba poporului roman. Le-am promis, sub cuvant de onoare, ca nu ii voi deconspira.

Scriem istoria romanilor in Noua Zeelanda, prin pastrarea acestor interviuri si prin mentionarea tuturor romanilor care traiesc in aceasta tara. Vorbim despre personaje ce fac parte din istoria noastra, cu bune si cu rele.

Asa este, si dupa spusele lor sunt personaje din istoria poporului nostru care s-au jertfit in fata tancurilor sovetice ca Romania sa fie mare. Puterile aliate le-au acordat azil politic si i-au ascuns in cea mai minunata democratie din lume, cea neo-zeelandeza. Au venit in expozitia mea de la Orewa si m-au intrebat cu o emotie dureroasa: sunteti roman?

Vorbiti romaneste? Le-am raspuns: da sunt roman si vorbesc romaneste. M-au privit cu suspiciune, iar eu i-am privit cu compasiune, si am inceput sa plang cu durere, cu o imensa durere si le-am spus ca mama mea a fost legionara si o iubesc, peste mormantul ei. A fost alegerea mamei mele, pentru o Romanie curata si adevarata.

Cum a fost la expozitie?

Pai cum sa fie, competitie si iar competitie, fiecare se crede cel putin un urmas a lui Renee Magritte daca nu a lui Dali. Fiecare kiwi vine cu toata familia, prieteni si admiratori care ii fac galerie. Eu sunt un lup singuratic, la fiecare vernisaj, si incerc discret prin sensibilitatea si tandretea tablourilor sa transmit un mesaj de iubire si compatibilitate intre natiuni. Poate tocmai de aceea, parintii mei spirituali au fost dintotdeauna pictorii Jackson Pollak

4

INTERVIURILE PRNZ

MAESTRULD’ANGELOVALENTINDINAUCKLAND

si Andy Warholl. Singuratatea, de lup solitar, mi se potriveste insa de minune, nu o caut, singuratatea sunt eu D’Angelo Valentin.

Ii cunosteai pe participanti dinainte sau au fost si nume noi?

Sigur, ii cunosteam pe participanti de la alte expozitii din Noua Zealanda, suntem aceiasi, intodeauna invitati de Creative NZ, pentru ca noi avem valoare artistica, iar cateodata mai patrunde si cate un intrus cum sunt eu, dintr-o tara est-europeana. Nu uitati ca traim intr-o tara anglo-saxona.

Felicitari si pentru includerea uneia dintre lucrarile tale in Artfind Calendar 2010. Cata importanta are aceasta reusita pentru noi ca romani, pentru tine ca pictor in Noua Zeelanda?

Includerea mea in Artfind Calendar, a treia oara in 12 ani, la o participare de 1263 de artisti plastici in fiecare an ma stimuleaza, si cred ca Emil Cioran, atunci cand a scris superbul eseu „Pe culmile disperarii” s-a gandit si la mine, ca intr-o zi departe, departe de spatiul mioritic a lui Noica, cineva va recreea ceva din Romania interbelica. Cred ca este important pentru comunitatea romaneasca sa aiba cat mai multi artisti acolo, afara, in expozitii, in vernisaje, gata sa expuna si sa primeasca aprecierile publicului larg.

La ce proiecte lucrezi in prezent?

Cu toate ca sunt la pensie (si imi este rusine, pentru ca am lucrat pentru acesta tara absolut de vis care este Noua Zeealanda doar trei ani) pictez enorm in fiecare zi, pentru ca vreau sa las orasului Auckland o masura a trecerii mele pe aici.

Am cinci tablouri de exceptie, pe care

5

puteam sa le vand de mult prin Galeriile Americane, dar si in cele mai negre zile din viata mea nu le-am vandut, tinandule drept cadou de nunta fiicei mele. Din nefericire pentru mine, pentru parintele ei, Astrid nu mai este, dar am discutat cu cei de la Galeria de Stat din Auckland si le voi face cadou orasului, asa ca fiica mea Astrid va fi intr-un fel nemuritoare. Este ultimul omagiu pe care il pot aduce ei si ii multumesc ca a existat, pentru ca fara ea nu as fi a avut atata bucurie, durere si iubire ca sa ma exprim artistic. Iar daca in panzele mele veti gasi la un moment dat, o imensa durere, trebuie sa va ganditi numai o secunda la fiica mea Astrid Saraolta Ilie.

Multumim, Valentin!

MOVIE NIGHTS

THEBOOKOFELI Venit pe marile ecrane romanesti la numai 11 zile de la premiera americana, acest nou film despre un subiect stravechi: sfarsitul lumii, este net mult mai reusit decat „2012”, dar suficient de deprimant, pana spre final. Un salvator posibil in ale reconstructiei este ales sa fie Denzel Washington, care e tratat ca un fel de batran intelept, desi in realitate nu are decat 55 de ani. El este printre putinii supravietuitori ai unui catastrofe, se presupune, nucleare, care se petrecuse cu 30 de ani mai inainte, acum continuand sa bantuie printr-o America distrusa, in dorinta de a ajunge, fireste, in Vest, asa cum visam si noi, si unii inca mai viseaza. Saracia este lucie, printre putinele carti care au supravietuit se numara „Codul lui Da Vinci” (?!), iar bibliile au fost puse pe foc, ceea ce aminteste de prigoana de dupa instalarea comunismului. Aluziile voite sau nu la lipsurile, de altadata, cu care ne-am confruntat si noi sunt tulburatoare. Cei care au mai ramas se bucura cand mai dau de un sampon sau o bucatica de sapun...

Regizorii de origine afro-americana, cu o mama armeanca din Teheran, fratii gemeni nascuti de 1 aprilie 1972, Albert si Allen, au decis, pe buna dreptate, sa filmeze totul in culori sumbre, tonuri de sepia, care sa dea o senzatie claustrofobica si de lipsa de aer, in acelasi timp. Fara a mai pune la socoteala faptul ca se induce, subliminal, o sete de apa care ar trebui sa-i bucure pe cei care tin Candy-barurile de prin mall-uri si unde pretiosul lichid e mai mult decat exorbitant. Realizatorii au experienta in privinta filmelor stranii si incomode, semnand, in 2001, „Din Iad — Jack Spintecatorul” / „From Hell”, un thriller horror, cu Johnny Depp si Heather Graham. In cel de fata nu lipsesc canibalii, care fara sa vrei te duc la bancurile aferente, cat sa nu te sperie prea tare, in ce hal am ajuns. E si plin de analfabeti (nu poti sa nu te gandesti la genialul film „Cititorul”, insa) si de indivizi periculosi, un fel de dictatori, chiar daca teoretic nu mai exista ierarhii politice.

Cel mai rau dintre toti este interpretat de un actor la care se apeleaza adesea cand e nevoie de o bestie: Gary Oldman. El are o banda care il asculta orbeste si este in cautarea unei carti prin care spera sa stapaneasca ce a mai ramas din lume, folosind-o ca pe o arma. Totul functioneaza in aceasta noua societate pe baza de troc, desi e putin credibil ca a mai ramas ceva de dat la schimb dupa trei decenii. La mare pret ramane Johhny Cash si un citat din concertul sau tinut la inchisoarea Folton (probabil in ideea de a vedea sau revedea „Walk the Line”, povestea cantaretului). Autorii par si adepti ai vegetarianismului pentru ca daca mananci prea multa carne (fireste de om, pentru ca in afara de ei n-au mai ramas decat ceva sobolani si o pisica bine pazita — patrupede furnizate de o agentie speciala careia i se multumeste pe genericul final) incep sa-ti tremure mainile. Nu se mai stie ce e aia un televizor, devine un fel de obiect antic, doar pentru cunoscatori, si transformat oricum intr-o simpla mobila. Persona-jele feminine sunt foarte sexy si mereu in pericol, abuzate in continuare, de barbati.

Jennifer Beals este nevazatoare, are o fiica pe care o cheama Solara (Mila Kunis) si in urma apocalipsei multi au ramas fara lumina ochilor (si pe asta am vazut intr-un film „Blindness”/„Alb orbitor”, ce-i drept, jalnic). Cuplul de batranei, aparent primitori, care te invita la un ceai care dupa aceea sa te transforme intr-o cina, a fost incredintat lui Frances de la Tour si mai ales lui Sir Michael Gambon, doi britanici get-beget. „Inginerul” care incarca baterii, este Tom Waits, care in „Dr. Parnassus” e insusi Necuratul, cu care unii au naivitatea sa faca pact. Ar mai fi doar de adaugat ca in America, in topuri, vine imediat dupa „Avatar” si asta spune multe.

IRINAMARGARETANISTORBUCURESTI 6

REVISTA LA TVR INTERNATIONAL

SCOALASIREVISTALATVRINTERNATIONAL Una dintre ultimele editii ale emisiunii “Romani despre romani” moderata de catre realizatorul TVR International Marius Dobrescu, a avut drept tema “Scolile romanesti din diaspora”.

Marius i-a avut invitati in emisiune pe vicepresedintele Comisi-ei de politica Externa din Senatul Romaniei, senatorul Viorel Badea (Partidul Democrat Liberal) si presedintele Partidului Social Democrat - Diaspora, deputatul Cristian Rizea. Iata in continuare si interventia telefonica a editorului revistei, realizata in timpul acestei emisiuni: Marius Dobrescu: Suntem acum la telefon cu Cristi Dumitrache, editorul revistei “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda”. Buna dimineata Cristi.

CD: Buna dimineata Marius, te invidiez pentru rolul de moderator al emisiunii din aceasta seara, este foarte interesanta...

la initiativa Asociatiei Doina si este o scoala mica, de diaspora, la care vin aproximativ 50 de copii in fiecare saptamana. Chiria salii este finantata de Departamentul Romanilor de Pretutindeni si le multumim pentru acest lucru. De asemenea, avem mare Sper ca romanii din diaspora nevoie de orice alte materiale scolare sa inteleaga ca in aceasta seara in limba romana. La Scoala Romaincercam sa gasim cateva solu- neasca din Auckland se pune accent tii pentru sistemul educational mai ales pe vorbirea cat mai corecta a din afara Romaniei. Vroiam sa limbii romane si pe cunoasterea perte intreb daca exista vreo scoala sonalitatilor care au influentat istoria Romaniei. romaneasca in Noua Zeelanda?

Da, exista o scoala romaneasca. Eu as fi inceput printr-o alta Spune-mi te rog Cristi, care este alatu-rare de cuvinte si as fi vrut sa le diferenta dintre sistemul de edspun invitatilor din emisiunea dum- ucatie din Romania si cel de acnea-voastra ca “noi nu vrem pamant, olo? Cat de usor le-a fost copiilor noi vrem manuale”, avand o nevoie romani sa se adapte-ze la sistefoarte mare de carti in limba romana mul neo-zeelandez?

Anticipam aceasta intrebare la scoala romaneasca din Noua Zee- landa. Scoala noastra este infiintata si nu cred ca avem timp destul pentru

a va descrie aceste diferente. Nu inseamna neaparat ca sistemul din Romania este unul care nu este valoros ci din contra, in schimb in Noua Zeelanda se pune foarte mult accentul pe creativitatea copiiilor, pe personalitatea fiecarui copil.

Profesorii, spre deosebire de Romania, sunt foarte apreciati, iar educatia – ca si sanatatea - sunt domenii absolut prioritare, indiferent de culoarea politica a guvernului din Noua Zeelanda.

Copiii nostri se adapteaza foarte bine, pentru ca sunt copii de romani deci sunt destepti. Ei reusesc foarte rapid sa se adapteze si in limba engleza, dar pastreaza in suflete – prin Scoala Romaneasca si prin voluntarii de acolo – si limba romana.

As vrea sa te mai intreb un singur lucru, Cristi. Cati profesori romani predau la aceasta Scoala Romaneasca din Auckland?

La scoala romaneasca sunt chiar profesori romani care predau si copiilor din Noua Zeelanda, in limba engleza. Sunt cativa, voluntari cu totii, care fac aceste cursuri din pasiune si care bineinteles nu castiga financiar de pe urma acestei pasiuni. Ca sa raspund punctual cred ca sunt in jur de 6-7 profesori.

Multumesc mult pentru aceasta interventie in direct, in timpul emisiunii noastre de astazi.

7

VOCEA ANIMALELOR

HAPPYFEETDENOUAZEELANDA

Un pinguin imperial a strabatut inot peste 3200 km, plecand, de unul singur, in vacanta. “Burlacul“ a aterizat pe plaja Peka Peka, de langa Wellington, in Insula de Nord a Noii Zeelande, acolo unde un singur alt pinguin mai ajunsese, acum 40 de ani. Prima lui intalnire a fost cu prietenosii kiwioti, care l-au inconjurat imediat si l-au tratat ca pe o vedeta. A urmat apoi intalnirea cu doctorii lor, care au incercat sa-i extraga din stomac colectia de bete si nisip, pentru a-l salva. Pentru ca “Happy Feet“ s-a apucat sa inghita nisip, crezand ca e zapada, pana a devenit apatic si a trebuit sa fie dus la Gradina Zoologica din Wellington pentru investigatii.

Ce povesti super va spune cand se va reintoarce acasa! Cum a fost el dus de “extraterestrii“ intr-un loc cu multe lumini, cum i-au facut operatie si cum l-au ingrijit dupa! Si ce bun este somonul pe care i l-au dat! Apropo, “Happy Feet“ va fi redat marii, dupa ce va fi suficient de puternic pentru a-si relua drumul spre casa. Asta se va intampla in cateva luni, cand oricum caldura va deveni insuportabila, in timpul verii neo-zeelandeze.

8

CUTREMURUL DIN CHRISTCHURCH

CELULADECRIZADINAUCKLAND Cutremurul din Christchurch a facut pierderi de vieti omenesti. Acelasi seism a distrus un oras intreg. Am pierdut si o romanca, Lia Tamara Harca, ai carei fii, Sebastian si Nicu, o plang alaturi de o intreaga comunitate. A murit la lucru, onest, ca atatia alti kiwioti. A plecat din Romania pentru o viata mai buna, satula de mizeriile din jur. Destinul sau a fost aspru, dar, din pacate, nimeni nu este de invinuit. Poate doar ceasul rau, dar nici el. Odihneste-te in pace, doamna Tamara! Alaturi de doamna Lia au mai murit si doua dintre abonatele revistei noastre. In fiecare luna, cand tipaream alb-negru revista, trimiteam cate un plic si in Wellington, la doamna Geaboc Eugenia, si in Auckland, la doamna Manole Dobrita. De la acest numar, nu le voi mai trimite nimic, in afara gandurilor noastre bune, acolo, oriunde s-ar afla. Si tot asa cugetam, despre viata si moarte, atunci cand am primit fotografii de la biserica noastra din Christchurch. O opera de arta redusa la cateva daramaturi, o mandrie a tuturor romanilor distrusa. Am pierdut multe la acest cutremur, direct si indirect, ne-a zguduit si ne-a zdruncinat, insa nu ne-a clintit increderea in Dumnezeu. Mi-a fost greu sa scriu un editorial in care sa relatez despre 3 morti si o biserica distrusa. Mi-e aproape imposibil, dar trebuie sa fie scris. Ca si acest numar al revistei, care sa stea marturie peste ani despre ce s-a intamplat in comunitatea romaneasca la acest nefast eveniment. O comunitate care a fost unita si care, totusi, a reusit sa supravietuiasca.

Paginile unui intreg numar au prezentat intreaga corespondenta a acelor zile, pe care multi dintre dumneavoastra deja o stiti, fapte despre cutremurul din Christchurch dar si o necesara reamintire a unuia dintre cele mai mari cataclisme care au lovit vreodata Romania, cutremurul din 4 martie 1977.

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 9

INTERVIU EVENIMENT

DESPRECULTURASITINERICUDANPURIC Ceea ce se intampla la manifestarile culturale este un lucru pe cale de disparitie la romani. Iar tragedia dumneavoastra, ca tineri, dintr-o tara care se defineste din ce in ce mai greu, este urmatoarea: potentialul enorm de care dispuneti nu are camp de manifestare. Pentru ca dumneavoastra nu aveti verigi, prelungiri mai departe. Nu puteti, de exemplu, sa va duceti de aici la o televiziune si sa va puteti manifesta la nivel de competenta sau performanta. N-aveti unde; acolo nu au loc decat oportunistii cei ce fac parte dintr-o structura de „reeducare”. In sensul de „jos”, cat mai „jos”.

E o lume impanzita de tineri ziaristi „reeducati” care au fost invatati sa coboare stacheta. (Prelegere la Concursul de Creatie Literara de la Mizil, revista “Fereastra”) Daca priviti in jurul dumneavoastra, fenomenul acesta pervers, de disolutie a miscarii culturale, veti realiza ca aveti o misiune extraordinar de grea, care se numeste revenirea la normalitate. Si primul lucru pe care trebuie sa-l faceti, in acest sens, este sa intoarceti spatele curentului de decerebrare, care vrea sa va impiedice sa aveti o specificitate si curajul unei identitati. Spiru Haret, genialul organizator al invatamantului, s-a nascut intr-o tara in care 70 la suta dintre locuitori erau analfabeti; analfabeti – nu tampiti...

Dumneavoastra sunteti nascuti intr-o tara in care 90 la suta dintre oameni sunt idiotozati. Intre un idiot si un analfabet exista o mare diferenta.

Va spun toate aceste lucruri deoarece responsabilitatea, peste cativa ani, va fi pe umerii vostri. Romania, dragii mei prieteni tineri, nu se mai face bine de la inima – inima-i terminata.

Insanatosirea trebuie sa inceapa din „capilare”, din provincii, din zone mai putin spectaculoase, din mintea celui care merge pe strada si mediteaza in felul lui unic, din spiritul celui ce nu se incoloneaza la trompeta nationala sau internationala. Tineretul de azi trebuie sa devina constient si, in masura in care se trezeste, sa-i trezeasca si pe ceilalti.

Sa va povestesc o intamplare care m-a marcat. Eram revoltat ca taranii din Maramures au facut terci una dintre cele mai pitoresti zone ale tarii. Taranul roman nu prea mai exista, domnule... A terminat casa aia romaneasca, pe care au venit nemtii si au luat-o, cu porti cu

tot; el si-a tras o poarta de inox si a facut o vila rozbombon. A muncit saracu’ in strainatate, dar daca cortexul lui a fost modificat de Casa Poporului si de cartierul Pipera din Bucuresti a imitat si el neamurile proaste cu bani. Ehh!... si eu am zis ca trebuiesc demolate toate viloaiele alea. Si vine un pusti de 14 ani si-mi spune un lucru genial: „Domnul Dan, stiti ceva, nu le mai spuneti asta, ca nu va vor intelege si va vor uri. Spuneti-le-o copiilor, ca ei le vor demola...”

Luati-ma drept idealist, pentru ce va spun acum, dar o sa vedeti: Mizilul despre care vorbea Geo Bogza in 1938 era altul. Nu va uitati la blocurile astea nefericite ale socialismului, unde stam ca in temnita? Nu vedeti ca ele au mutilat casa de provincie, gradina, proprietatea fiecaruia? Vreti „acolo”, la apa calda, la culoarele alea murdare, ghetoizante? Filogeneza fiecaruia se schimba, domnule! Stiti ce inseamna aerul curat, o curte, o gradina? Or tineretul trebuie sa vada diferentele si sa scrie „Poem pentru prunul meu din curte”. Cand o sa scrie „Poem pentru mall-ul meu” atunci s-a terminat tara.

Am fost intrebat daca expresia artistica se poate obtine numai prin antrenament. Este ca diferenta dintre sex si dragoste; nu exista frumusete fara implicare sufleteasca. Frumusetea incepe atunci cand sufletul se daruie.

Aceasta daruire sufleteasca este inima fiecarei creatii artistice. Leonardo da Vinci spunea ca ultima stampila care se pune pe creatia artistica este cea a caracterului. Arta mare, arta majora,

este arta marturisitoare. Vedeti dumneavoastra, un eveniment de felul acestui concurs, ar trebui sa fertilizeze capacitatea de creatie. Ar trebui, dar unii vorbesc in sala, avand alte preocupari.

Este o dovada a faptului ca cei care ne colmateaza au castigat, deja, teren. Nu mai avem un cortex si o respiratie care sa mearga pana la capat. Nu e vina dumneavoastra, dar trebuie sa fiti foarte atenti... Asta nu-i sedinta de partid sau intrunire electorala... M-a intrebat fiul meu in cat timp citesc o carte. I-am raspuns ca s-ar putea s-o citesc si intr-o zi. „Aoleu, a exclamat, pai eu, in cateva ore am citit 20 de pagini!”. Este o incetinire si un dezinvat. Ceea ce devine simptomatic. Friedrich Nietzsche, care a fost un mare filozof, nihilist dar genial, a zis ca o fapta, oricat de buna ar fi, daca ramane izolata devine stupida. In clipa in care se acumuleaza o succesiune de fapte de valoare se creeaza un sistem. Si atunci consider ca, pentru actul de cultura, consecventa este cea mai importanta, ca metoda. Daca nu mergeti pana la capat nu veti mai avea posibilitatea de a iubi pana la capat, nu veti mai avea capacitatea de a citi pana la capat si nu veti mai avea incredere in dumneavoastra.

Am venit la intalnirea de la Mizil. Daca eram invitat la Parlament nu ma duceam. O intalnire este ceva rar.

Invatati sa ascultati acum, pentru ca in curand urechile va vor fi astupate de alte lucruri. Cand am fost invitat de Banca Europeana, la Frankfurt, cu spectacolul Don Quijote, am jucat in fata unei sali arhipline. A doua zi a aparut o cronica in „Deutsche Welle”, in care scria asa:„Singur impotriva tuturor”; s-au prins! Dragii mei, aia ne dau extemporale de fiecare data: gripa porcina, gripa aviara, criza globala... A fost intrebata o batrana ce e gripa aviara si ea a raspuns: „Unii care umbla in halate albe si-mi omoara mie gainile!”. Eu n-am intrat in criza. Nu carati bolovani inutili.

Noi nu avem bolovani de urcat; avem Crucea Hristica... a Golgotei, a Marturisirii. Dupa criza asta vor veni altele; nu intrati in asa ceva! Nu stati cu ochii pe contor, stati cu ochii pe suflet...

Nu va fie teama! Nu va transati viata pe crize, pe tranzitii, pe aderari... S-ar putea ca o minte de aici sa se duca maine in Parlamentul Europei si sa-i ajute sa judece mai putin administrativ... Eu, cand am fost la Paris, la Palatul Luxem-

DANPURICMIZIL 10

INTERVIU EVENIMENT

PRELEGERELACONCURSULLITERARDELAMIZIL bourg, i-am zis presedintelui Parlamentului Francez: „Dumneavoastra vorbiti despre imaginea Romaniei. E penibila, domnule, la fel de penibila ca si imaginea Frantei in Romania. Sub cimentul asta penibil facut de oamenii politici se zbat niste popoare vii, autentice.”

Ne facem imagine precum cretinii astia cu frunza. Daca ii dadeau doua milioane unui baiat de la o scoala de desen de aici, gasea un simbol mai adecvat pentru Romania. Deci iesiti din spatiul imposturii. Dumneavoastra nu aveti nevoie de imagine, aveti nevoie de icoana.

Iar icoana nu se arata; icoana se simte.

Eu as veni intr-un colt din asta de tara sa zic: Haideti sa facem o televiziune la nivel national. Din trei sedinte, va spun eu, facem una senzationala, cu creier.

La Timisoara m-a intrebat un tanar: „Domnule Dan, cum poate fi concursul ala: «Cel mai iubit dintre Romani»? De ce-i amesteca; nu mi se pare firesc sa-i puna pe toti deodata (Eminescu, Adrian – copilul minune, nu stiu care fotbalist, George Enescu...)” Ce cortex fabulos!

Lucian Blaga a vorbit despre paralelismul valorilor, dar pustiul ala a intuit la fel de bine. Pe mine m-a sunat o tipa de la o televiziune: „Domnule Puric, nu vreti sa-l aparati pe Eminescu?” „Da de ce sa-l apar, doamna, ce-a facut?

A furat ceva?” „Nu, dar ne-a venit formatul emisiunii de la BBC, in care...” „Doamna, imi place cum spuneti BBC...

Parca sunteti o gaina care ciuguleste graunte. Daca v-a venit un cretinism de acolo, de ce nu-l rejectati? Va spun eu de ce: pentru ca nu aveti personalitate.”

Primesc multe telefoane pe mobil cu voci robotizate. Si eu spun: „O clipa, va rog; vreau sa va intreb daca sunteti vie?!” Uitati-va la retardatii de la actualitati cum vorbesc, schimband topica limbii romane, punand accentul ca in America... Voi aveti mintea libera, inca nu sunteti poluati, in „gradinita” asta mica in care ati crescut. Asta e tot.

Urarea mea este una de tip crestin: Eu nu va spun sa evoluati – evolutia se face la specii, la Darwin.

S-a urcat Gabi Mihailescu, cel mai mare impresar roman, Dumnezeu sa-l odihneasca, pe scena la UNITER, avea 93 de ani, si a zis „Marioara Voiculescu – voi nu stiti cine a fost, o actrita de talie europeana – n-a avut nevoie de evolutie. Ea s-a nascut evoluata.” Deci va fac alta urare: Va urez sa nu evoluati,

DANPURICMIZIL 11

sa nu progresati; ramaneti asa cum sunteti, cu sufletul asta, si desavarsiti-l.

Intr-o zi m-am certat cu Fanus Neagu, care mi-a fost director la teatru.

A fost o intriga acolo si el cum e un tip deschis, eu la fel, am ajuns la un conflict pe fata. M-am intors acasa si i-am spus mamei: „Gata, imi dau demisia!

Nu mai stau in teatrul ala nenorocit!

M-am certat cu Fanus...” Mama, saraca, o biata pensionara, a facut un miracol; imaginati-va ca, intr-o zi, la Teatrul National, o pensionara cu sacosica in mana il astepta pe Fanus Neagu. Cand a iesit l-a intrebat: „Nu va suparati, dumneavoastra sunteti directorul teatrului?

Eu sunt mama lui Dan Puric... De ce vreti sa-l dati afara pe baiatul meu, ca el munceste toata ziua?” Fanus, cat e el de mare, s-a... topit: „Doamna, cum sa-l dau afara? Se poate...” Primesc pe urma un telefon de la secretariat: „Domnul director va asteapta in birou.” Ajung, deschid usa incet si-l aud pe Fanus zicand: „Ma, tu te-ai tampit! Vii cu ma-ta la teatru!” Asta e Fanus.

Gheorghe Dinica era un actor genial. Am avut norocul sa-i fiu coleg de cabina. Cand a venit Michael Jackson in Romania, toti bucurestenii s-au dus sa-l vada, ca dupa 4 ore de televiziune pe zi...

In teatru ramasesem numai eu si maestrul Dinica. El statea la o terasa, cu o sticla de vin in fata. Batea vantul fluturand fetele de masa. „Ce faci, nea Gigi, nu te duci la Michael Jackson?” „Nu ma

duc, ma! Asta, daca se nastea aici, Canta la «Gogosarul»”... Ati inteles? Este genial; a spus, de fapt, ca destinul unui om de valoare, in contextul unei tari caresi devoreaza valorile, ar fi esuat intr-o carciuma. Clar! Dem Radulescu nu s-a nascut la New York. S-a nascut pe malul Oltului, asa spunea: „Mai, m-am jucat cu lighioanele pe malul Oltului”. Taran roman autentic, extraordinar, care prin munca si prin geniu a ajuns unde a ajuns. Dar nu-si trada natura. Jucam odata o piesa foarte periculoasa din punct de vedere politic, pe vremea lui Ceausescu – Ancheta asupra unui tanar care n-a facut nimic, semnata de regretatul Adrian Dohotaru. Si eu jucam rolul principal si-mi placea. Am inceput sa „agat” replicile. Si Bibu, la vizionare, nu stia cum sa-mi spuna... „Draga Puric, ce urmarim noi, draga, cu piesa asta?” Zic: „Urmarim critica sistemului, lupta intre generatii...” „Nu, draga, noi urmarim sa nu fim urmariti!”

Va mai spun o singura amintire, cu Amza Pelea, si cu asta termin.

Eram student in anul trei si filmam cu el un film dupa Marin Preda. Amza era un monstru sacru, tocmai „facuse” Mihai Viteazul, va dati seama... Masina cinematografiei, cum intr-o margine de padure, undeva pe langa Valcea, sa asteptam restul echipei. Am ramas singur cu Mihai Viteazul, cu Decebal... La un moment dat a zis: „Mai, Danut, hai sa ne plimbam prin padure”. Mi-a spus atunci un lucru care m-a marcat: „Te gandesti ca, acum 2000 de ani, pe unde calcam noi acum a calcat un dac.”. Asa era Amza Pelea; avea memoria pamantului. Tot atunci mi-a spus o poezie extraordi-nara: „In padure, intr-un pom/ Toate pasarile dorm/Numai una n-are somn/Cata sa se faca om” Astia dorm, domnule! Dorm pe ei, si in Parlament si in Guvern. Pomu-i plin de gaini de Crevedia. Treziti-va! Cautati sa va faceti oameni. Fiti vulturi. La revedere!

LUMEA DIN NOI

FIRULPANZEIDEPAIANJEN Zilele trecute, dupa o zi plina de evenimente am facut un ultim stop la Posta pentru a trimite un colet. La iesirea din oficiul postal am dat nas in nas cu tip care colecta donatii pentru o cauza cat se poate de nobila, ca de obicei. A inceput sa imi prezinte situatia si sa imi arate fotografii, sa imi explice cum fiecare dintre noi poate ajuta cu ceva si tot restul. Cum nu imi mai ramasese multa energie dupa ziua care era pe sfarsite, l-am ascultat cu rabdare, am inteles cata “nevoie” avea de “ajutorul” meu si cat de importanta era contributia mea, am deschis geanta, am cautat portofelul, am scos banii cash pe care ii aveam acolo si i-am intins. Pentru cauza! La vederea cash-ului, tipul a inceput sa zambeasca excesiv de amabil si sa prelungeasca conversatia cu discutii despre vreme, sport si altele. Cand in sfarsit am reusit sa “scap” de el, am intrat in masina, am respirat adanc si m-am intrebat cu voce tare: “De ce nu reusesc niciodata sa spun nu?” Tot drumul spre casa m-am gandit egoist ca as fi putut folosi banii aceia pentru tot felul de lucruri in interesul meu personal. Puteam sa imi cumpar portofelul pe care il tot astept sa intre la reduceri sau sa mai pun ceva si sa imi iau chiar o geanta! Si uite asa mi-am tot amarat sufletul cu ce puteam sa cumpar in locul donatiei pe care am facuto din impuls si din sentimentul de mila pe care il simt de obicei pentru cei mai amarati decat mine. Deodata, m-a lovit ca din senin: Ai facut o donatie si asta este un lucru bun! Tocmai facusem ceva ce ar putea trece drept o fapta buna si in loc sa ma simt o “grozava”, ma tot certam ca am aruncat banii la un colt de strada! Si apoi mi-am amintit de o poveste japoneza pe care am citit-o intr-o carte. Povestea spunea ca intr-o dupa amiaza, Buddha isi facea ca de obicei siesta printre flori de lotus, pasarele cantatoare si toate minunile raiului, privind in jos spre intunericimile iadului. Uitandu-se el mai bine, a recunoscut un individ care fusese un nelegiuit toata viata lui cu exceptia unui singur moment. Intr-o zi cand trecea pe o carare prin padure, era cat pe ce sa calce un paianjen care isi tesea panza tocmai pe-acolo dar, exact inainte sa il strivesca si-a dat seama ca biata faptura nu avea nici o vina si a lasat-o sa traiasca. Buddha isi aminti despre asta si se gandi ca poate exista totusi o faramita de bunatate in omul acela care facuse numai nenorociri toata viata lui. Si cum era intr-o dispozitie binevoitoare, Buddha a desprins firul unui paianjen aflat la indemana si l-a trimis in jos pana in iad. Criminalul care se balacea in mlastina fierbinte a iadului alaturi de altii ca el, a zarit o lucire palida in bezna iadului si in suflet i s-a aprins speranta izbavirii. In sfarsit, a urmarit lucirea, a gasit firul de paianjen si cu eforturi supranaturale a inceput sa se catere pe el un pic cate un pic. Fiind sleit de puteri dupa toate caznele pe care le suferise in iad, urcarea era anevoiasa si intunericul din jur era coplesitor. Dar manat de dorinta de a trai, criminalul nostru tot urca. La un moment dat, s-a oprit sa isi traga sufletul si s-a uitat in jos. Inima i-a stat in loc de spaima: in urma lui, intr-un sir nesfarsit veneau ceilalti nenorociti scapati din iad, catarandu-se toti pe acelasi metaforic fir de paianjen. Ingrozit ca din cauza greutatii lor, firul se va rupe, criminalul din poveste a inceput sa ii loveasca cu picioarele si sa strige la ei cu ura. Buddha a vazut de sus toata intamplarea si a oftat. Dezamagit si plictisit el a intins degetul si a rupt firul. Apoi s-a intors la treburile sale.

UNICI

Se spune ca fiecare om este unic. Fiecare vede, gandeste, simte si actioneaza diferit chiar daca toti au de rezolvat aceeasi problema. Suntem un complex de experiente, trairi si sentimente care ne apartin numai noua insine. Cu o parte din ceea ce suntem ne nastem ca mostenire genetica de la parintii nostri, iar cealalta parte este rezultatul mediului in care crestem si traim. Se spune ca fiecare om este unic. Fiecare vede, gandeste, simte si actioneaza diferit chiar daca toti au de rezolvat aceeasi problema. Suntem un complex de experiente, trairi si sentimente care ne apartin numai noua insine. Cu o parte din ceea ce suntem ne nastem ca mostenire genetica de la parintii nostri, iar cealalta parte este rezultatul mediului in care ne crestem si traim. Unii cred ca ne nastem ca niste foi albe de hartie pe care trebuie sa le umplem cu informatii in timpul copilariei pentru a ne descurca in viata.

Altii cred ca ne nastem cu instinctele si cunostintele stramosilor nostri si ca toate acestea se afla in creierul nostru ca niste seminte gata sa incolteasca. Ei cred ca odata cu laptele matern extragem si toata esenta care ne defineste ca oameni apartinand unei anume culturi, neam sau familii. O poveste care mi s-a parut interesanta este cea a unor gemeni americani despartiti la nastere, fiecare fiind adoptat de familii diferite, la distanta mare unul de celalalt. Bineinteles ca nu au crescut in aceeasi casa, nu au avut aceiasi prieteni, nu au invatat la aceeasi scoala si nu au stiut niciodata ca au un frate geaman. Cand s-au reintalnit, la varsta de 35 de ani, asemanarile din viata celor doi au fost incredibile. Amandoi erau supraponderali si purtau mustata, amandoi erau pompieri, amandoi se casatorisera la varsta de 23 de ani cu fete care aratau similar si aveau copii nascuti in acelasi an. Amandoi barbatii aveau aceleasi placeri si aceleasi activitati, aceeasi marca de bere favorita si erau fanii aceleiasi echipe de fotbal. Cat este intamplare si cat este programare transmisa genetic? Gemenii nu au impartit acelasi mediu, care sa ii modeleze intr-un anume fel, si nu au trait intre aceiasi oameni, care sa ii indrume intr-o anumita directie. Si totusi, 35 de ani de la nastere, amandoi se aflau in acelasi loc si tot ceea ce facusera pana atunci era incredibil de asemanator. Gene, cultura si educatie sau destin? Care ar fi explicatia? Oare in gene se afla scris intreg programul vietii noastre cu tot ceea ce trebuie sa alegem in viata, ce o sa ne placa si ce o sa ne displaca, care este profesia cea mai potrivita pentru noi si cum vor arata persoanele care ne vor fi prietene sau pe care le vom indragi? Unii filozofi cred ca noi, oamenii, suntem ca niste insule intr-un ocean. Privite de la suprafata insulele sunt izolate unele de celelalte, dar daca ne gandim mai bine toate isi au radacinile in fundul oceanului si au in comun acelasi pamant! Toti suntem conectati intre noi printr-un subconstient colectiv. De acolo vin toate trasaturile noastre comune de romani, de exemplu.

Cand vine vacanta, cu totii ne manifestam dorinta comuna pentru „iarba verde, mititei, berica si voie buna!”. De parca am avea impregnate in matricea neamului nostru natura, mancarea, bautura si veselia! Unii cred in stele si in astrologie si isi verifica astrograma in fiecare luna. Unii cred in destinul scris inainte de nastere, altii in puterea divina responsabila pentru crearea fiecaruia. Este eliberator sa crezi ca tot ceea ce se intampla cu tine si tot ceea ce se petrece in jurul tau se datoreaza unor cauze pe care nu le poti controla. Cu lipsa responsabilitatii asumate vine si linistea interioara. Sunt ce sunt si fac ce fac pentru ca acesta este destinul meu. Toate explicatiile ne absolva de vina si de responsabilitate. Si fie ca sunt genele, natura sau cel de sus, nu reusim sa gasim in ce masura noi avem vreun aport la viata pe care o ducem. Iar singura sansa de a ne considera fericiti este sa ne pacalim singuri ca suntem!

ADINADUMITRACHEAUCKLAND 12

MOVIE NIGHTS

DISCURSULREGELUI Inainte de mult asteptata Ceremonie a Oscarurilor, transmisa de HBO, de cativa ani incoace, Ro Image ne-a daruit, in Ajun de Sfantul Valentin o poveste de viata, dar si o mare iubire in pelicula super-nominalizata si in diverse locuri deja premiata „Discursul Regelui”, povestea tulburatoare a lui George al VI-lea (Colin Firth), fiul severului George al V-lea, interpretat, cu daruire, de Sir Michael Gambon. Cel care Apoi a lucrat pentru BBC si serialele sale va ajunge pe tronul Marii Britanii doar de mare succes de la „EastEnders” pana pentru ca fratele sau Eduard al VII-lea va la „Principalul suspect” cu Helen Mirren, renunta la coroana, din pasiune pentru cu care mai apoi a realizat un miniserial Wallis Simpson (Eva Best) va avea ala- istoric, rasunator: „Elisabeta a I-a”, difuturi de el, in destul de scurta sa existenta, zat in 2005, inclusiv si la noi, pe Hallo sotie de nadejde, pe Elisabeta, devenita mark. Apoi a inceput colaborarea cu HBO mai apoi Regina Mama, care fusese sig- pentru care a lucrat la „John Adams” ura ca niciodata nu va ajunge sa poarte pentru a ajunge in 2010 la o drama din coroana. Dar care a stiut a dea dovada nou istorica, foarte aclamatul „Discursul de un enorm curaj (se stie bine ca in tim- Regelui”. Colin Andrew Firth s-a nascut pul bombardamentelor asupra Londrei a pe 10 septembrie 1960 si este actor de refuzat sa plece din capitala, spunnd ca teatru, film si televiziune. S-a lansat cineva ramane langa supusii sai, sa infrunte matografic cu rolul Domnului Darcy, din primejdia hitlerista). Helena Bonham serialul TV adaptare dupa Jane Austen: Carter este surprinzatoare si nesperat „Mandrie si prejudecata”, in 1995. Din de potrivita pentru acest rol, pe care si-l toamna lui 2009 a facut mare valva cu „A asuma cu talent si afectiune.

Single Man” pentru care a luat Cupa Vol Prietenul celui care va ajunge la pi, la Venetia si un BAFTA la el acasa, pe carma tarii avea sa fie un australian spe- teritoriul britanic. Nu mult dupa aceea, cializat in defectele de vorbire, rol incred- a inceput sa ploua cu laude pentru rolul intat lui Geoffrey Rush, care ar fi meritat Regelui George VI. toate trofeele din lume. Una dintre cele El ramane de neuitat si din mai induiosatoare scene ramane insa cea „Pacientul englez”, „Shakespeare indradintre George al VI-lea, pe vremea cand gostit”, „Jurnalul lui Bridges Jones”, era doar Printul Albert i se spunea Bertie, „Mama Mia” sau „Pur si simplu dragoste”. si a fost nevoit sa aleaga alt prenume din- Recent a primit o stea pe Bulevardul Cetre cele pe care le avea, pentru ca acesta lebritatilor de la Hollywood, cam odata suna prea nemteste, intr-un moment ne- cu cea locala a lui Florin Piersic. Parintii potrivit, si fiice sale, Printesele Elisabeta sai au fost amandoi profesori, mama de si Margaret, carora le spune o induiosa- istoria comparata a religiilor, iar tatal de toare povestioara despre un pinguin care istorie pur si simplu, bunicii fiindu-i misvrea sa-si imbratiseze odraslele. Fata cea ionari in India, iar copilaria sa petrecanmare avea sa devina peste ani, nu foarte du-si-o in Nigeria, unde tatal lui preda. multi, actuala Regina Elisabeta, care in Ar fi vrut sa cante la chitara, dar impreu2012 va implini 60 de ani de la Incoro- na cu saxofonul aceste doua instrumente nare! Speech-ul pe care va trebui sa-l tina au fost interzise in scoala unde studia, in fata microfonului, proaspatul Rege, fiind considerate neserioase. In cadrul odata cu declararea intrarii in cel de-al festivalului de la Toronto, „Discursul reDoilea Razboi Mondial, va deveni marea gelui” a fost prezentat tocmai cand Colin provocare pentru acest barbat cu sange implinea 50 de ani, fiind supranumit si albastru, care, printr-un efort de vointa, cel mai frumos cadou de aniversare. El e greu de imaginat la pozitia sa, reuseste casatorit cu producatoarea italiana Livia sa-l duca pana la capat, cu doar usoare Giuggioli, cu care are doi fii, pe Luca si ezitari, cat sa nu creada lumea ca a fost Matteo, de 10 si 8 ani. Helena Bonham altcineva cel care a grait (dupa cum sin- Carter nascuta pe 26 mai 1966 este si ea gur o spune cu, enorm de mult umor... englezoaica, dar una foarte extravaganta. evident englezesc).

Ceea ce s-a putut constata si la ultimele

Tom Hooper, pe numele sau in- Globuri de Aur, unde a venit imbracata treg Thomas George Hooper s-a nascut in ca o sorcova, si incaltata cu un pantof 1972 si a inceput sa faca scurt- metraje, rosu si unul verde, sa nu-i deruteze pe inca de la 13 ani. Student fiind la Oxford, daltonisti! A jucat in filme celebre si foa regizat piese de teatru si reclame TV. arte diferite precum „Camera cu vedere”

IRINAMARGARETANISTORBUCURESTI 13

sau „Fight Club”, dar si in „Harry Potter”, iar in ultima vreme, cu precadere in cele ale partenerului ei de viata, Tim Burton (pe care l-a cunoscut la filmarile pentru „Planeta Maimutelor” si cu care nu locuieste in aceeasi casa, ci fiecare separat, dar pe aceeasi strada, despartindu-i o usa): „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Pestele cel mare” sau „Alice in Tara Minunilor”. Mama ei este psihoterapeut, iar tatal bancher. El provine dintr-o celebra familie de politicieni, bunicul lui fiind prim-ministrul H.H. Asquith. Din partea bunicului dinspre mama e spanioloaica, acesta fiind diplomat pe jumatate evreu si salvator a numeroase victime, care ar fi putut cadea prada Holocaustului. In venele Helenei mai curge si sange francez si austriac. De departe se inrudeste cu autorul lui James Bond: Ian Fleming si cu celebra sora de caritate Florence Nightingale ori cu celebrul regizor Anthony Asquith. Publicatia „The Times” a incluso in primele 10 actrite britanice, alaturi de Julie Andrews, Helen Mirren, Maggie Smith, Judie Dench si Audrey Hepburn.

Greu de inteles! Poate ceva mai explicabil dupa aceasta prestatie! Geoffrey Roy Rush s-a nascut pe 6 iulie 1951 in Australia si se numara printre cei 25 care au castigat cele trei cele mai prestigioase premii cu putinta: Oscarul, Tony si Emmy, dar si Globul de Aur si BAFTA.

In 1975, a plecat la Paris sa studieze pantomima cu celebrul Jacques Lecocq si s-a reintors in tara cangurilor, unde, cateva luni, a impartit acelasi apartament cu Mel Gibson, si a jucat mult pe scena Shakespeare de la „Poveste de iarna” la „Troilius si Cressida”. In 2007 a avut un succes fulminant cu piesa lui Ionesco: „Regele moare”. A jucat si in filmul „Shakespeare indragostit”, dar si in „Marchizul de Sade”, in „Piratii din Caraibe” sau i-a dat voce pelicanului din „In cautarea lui Nemo”, l-a intruchipat magistral pe Peter Sellers si a fost Ephraim in „München” al lui Steven Spielberg.

L-am putut vedea in „Shine”, „Omul nostru din Panama”, „Frida” sau „Elisabeta: Epoca de Aur” (fireste alta decat a noastra). Irina inscauneaza cinci din cinci stele posibile, pentru ca filmul este absolut desavarsit.

SECANTE ROMANESTI

DOLCEVITA

Din multimea turistilor care vin pe Coasta de Azur la Cannes, mare parte decid sa-si petreaca cel putin o zi in insulele Lérins, ce se gasesc la numai cativa kilometri de continent, in “Baie de Cannes”. Arhipelagul este format de fapt din numai doua insule, Sainte Marguerite si Saint Honorat, cea de-a doua apartinand unei manastiri care continua cultul instaurat de calugarul cu acelasi nume inca din secolul IV. Asa ca ambianta controlata astazi de calugarii ordinului cistercian este mai degraba sobra si meditativa. In schimb, in insula Sainte Marguerite, atmosfera este cu totul diferita, probabil si din cauza istoriei acestui petec de pamant, care a fost cu mult mai animata de-a lungul timpurilor. Inca din antichitate, un templu inchinat eroului ligur Lero atrage marinarii, care fondeaza un port si un oras important, daca judecam dupa vestigiile descoperite de arheologi: case, mozaicuri, picturi murale, piese de ceramica din secolele 3 i. Hr. pana in anii 100 din era noastra.

Cei mai multi turisti sunt atrasi insa de misterul “Mastii de fier”, ramas neelucidat pana astazi. In castelul din insula Sainte Marguerite a fost inchis timp de doi ani, incepand din 1687, un personaj misterios, care, dupa cum il descrie Voltaire, purta o masca a carei barbie era legata cu arcuri de otel. Desi s-au facut nenumarate ipoteze - mai bine de 60 de personaje au fost considerate ca posibili prizonieri - pana in zilele noastre nici o solutie nu pare definitiva si in fiecare an se publica noi studii si romane avand ca protagonist aceasta curioasa figura a istoriei.

Dupa ce au vizitat inchisoarea si celula “Mastii de fier” si eventual s-au plimbat prin aleele care traverseaza insula in lung si-n lat, miro-

sul tare al pinilor si eucaliptilor, care formeaza padurea mediteraneana a locului, le trezeste foamea turistilor nostri, asa ca pleaca in cautarea unui restaurant. Cei care au curajul sa inconjoare fortul, trecand printre zidurile napadite de vegetatia salbatica, ajung pe o mica plaja de nisip, pe care se gaseste restaurantul “La Guérite”.

Un restaurant fara pretentii unde se mananca, in general pe mese de lemn, specialitatile locului: langusta la gratar, peste prajit si mai ales “La bouillabaisse” - celebra supa de peste atat de traditionala in regiunea maritima din sudul Frantei.

Daca ai curiozitatea sa intri in constructia destul de simpla in care se prepara toate aceste bunatati, descoperi pe peretii barului–sala de mese, o multime de fotografii, picturi si afise reprezentand vedetele mondiale ale filmului din anii ‘50. Brigitte Bardot, Jean Claude Brialy, Maurice Ronet, Nadine Tallier, Eddie Constantine, Marie José Nat, Charles Vanel, Marina Vlady sunt numai cateva din starurile cinematografiei fotografiate in restaurantul de pe plaja din insula.

Janette Bruno, astazi in varsta de 88 de ani, povesteste cu entuziasm istoria locului. “In 1947, am preluat impreuna cu sotul meu gestiunea acestui restaurant. De fapt n’am gasit mare lucru, pentru ca suflul unei bombe din timpul razboiului distrusese pana si acoperisul cladirii. Am reparat noi insine totul cum am putut cu scanduri si barne gasite pe plaja”. Incet-incet, restaurantul devine cunoscut si in 1954, pentru cea de-a saptea editie, administratorii Festivalului Filmului propun sotilor Bruno sa organizeze masa cu ocazia vizitei artistilor in insula.

Dupa succesul primului an, aceasta escapada de o zi in plina natura, atat de diferita de ambianta “frac si papillon” a Croisettei, este reluata timp de trei ani, cu un succes din ce in ce mai mare, care face ca invitatii sa fie din ce in ce mai numerosi, ajungand in 1957 la mai bine de 700.

Organizarea unui astfel de eveniment devine tot mai complicata si cand li se propune sa pregateasca o masa pentru... 1500 de persoane, sotii Bruno refuza. Intre timp actorii se amuzau copios. Ajunge sa-l vezi pe Eddie Constantine jucand “pétanque” sau mesele de scanduri incarcate cu specialitatile locale, ca sa intelegi atmosfera “bon enfant” care domnea.

Ba chiar si un scandal international a izbucnit cand una dintre starletele invitate, Simone Sylva, fericita posesoare a unui piept impresionant, a lasat sa-i cada “din greseala” sutienul care s-a rupt din cauza presiunii. Degeaba au venit chelnerii cu doua polonice, iar Robert Mitchum a propus sa ascunda acele “detalii” interzise pe atunci in presa, cu cele doua maini celebre pe care scria in “La nuit du chasseur” Love si Hate, ziaristii au publicat fotografia care a facut mare valva. Biata actrita a incercat sa se refugieze in Statele Unite, dar puritanismul anglo-saxon a impins-o sa se sinucida, dupa cateva luni. Americanii au vorbit chiar de posibilitatea de a boicota Festivalul!

In anii urmatori, au trecut prin restaurantul din insula Sainte Marguerite multe alte personalitati, nu numai ale vietii artistice, dar chi-

ADRIANIRVINROZEIPARIS 14

SECANTE ROMANESTI

SUBOCHIIMASTIIDEFIER ar si din Gotha, precum Contele de Paris, Maria Pia de Savoia sau Nadine de Rothschild. Ba chiar, in timp ce se filma “Masca de fier” in decorul autentic al fortului, Jean Marais venea sa manance zilnic la “La Guérite”.

Vorbind de toate aceste celebritati, Jeanette Bruno spune: “... toti erau foarte amabili.

Din pacate, nu aveam vreme sa vorbim cu ei. Ce pacat!” Printre fotografiile dejunului din 1954, una pare sa aiba preferinta d-nei Bruno.

Altfel probabil ca n–ar fi scris chiar cu mana ei biletelul lipit dedesubt.

Asezata la o masa, alaturi de Eddie Constantine, o tanara superba cu o bluza alba imaculata cu motive geometrice, inconjurata de o multime de admiratori, surade inspre aparatul de fotografiat. Poate ca n-as fi recunoscut-o daca biletul scris de mana n-ar fi indicat: “Nadia Gray decedata la 70 de ani, in 1995”. Nascuta la Bucuresti in 1923, dintr-un tata rus si o mama basarabeanca, Nadia Kujnir-Herescu si-a petrecut copilaria in Basarabia, la Chisinau.

Admiratoare a lui Carol II inca din copilarie, se pare ca Nadia ar fi aruncat un buchet de flori in trasura regelui, ceea ce, in acea perioada de atentate repetate, a creat niscaiva probleme familiei sale. De o frumusete exceptionala, a fost numita in tinerete “Orhideea purpurie”, avea o eleganta naturala, care facea sa i se atribuie numai roluri de doamna din inalta societate. Primul ei sot a fost de altfel printul Constantin Cantacuzino, numit Bazu, binecunoscut aviator din perioada interbelica. Legenda spune, de altfel, ca s-au cunoscut intr-un avion cand, motorul luand foc, pilotul, care era Bazu Cantacuzino, a trecut printre pasageri, printre care se gasea si Nadia, spre a-i linisti.

Probabil ca excelentul pilot a fost foarte impresionat de frumusetea Nadiei, pentru ca dupa putin timp s-au si casatorit. Dupa 1948, instalata in Occident, Nadia Gray a participat la mai bine de 35 de filme, mai ales in Anglia, Franta si Italia. Nadia a jucat in anii ’50-’60 alaturi de nenumarate vedete ale ecranului, precum Marcello

Mastroianni, Eroll Flynn, Vittorio de Sica, Maurice Ronet sau Peter Sellers.

Printre regizorii cu care a turnat se numara si cate-va celebritati precum Luigi Comencini, Claude Autant-Lara, Robert Hossein sau Bernard Borderie. Dar adevaratul apogeu a fost rolul interpretat in filmul “La Dolce Vita”, regizat de Federico Fellini, in 1960, in care ea executa un striptease memorabil. De altfel, era si un pariu personal, pentru ca Nadia Gray dorea sa dovedeasca in ce masura este capabila sa interpreteze un rol diferit.

Dupa aproape 50 ani de la momentele pe care le amintesc fotografiile de pe plaja din insula Sainte Marguerite, o ambianta de simplicitate si buna voie, rar intalnite in manifestarile de azi, se desprinde din imaginile primilor ani ai Festivalului.

Ceea ce este si mai uimitor, in contrast cu ambianta de beton prefabricat ce domneste acum pe Croisette, este atmosfera neschimbata care dainuieste in acest mic restaurant. Ai impresia ca daca vedetele de pe pereti s-ar intoarce maine, ar gasi locul neschimbat si buna voie de alta data.

A doua zi dupa vizita la restaurantul “La Guérite”, cand l-am intrebat pe unul din responsabilii Festivalului de ce nu pun mai bine in valoare istoria acestei manifestari de prestigiu, mi-a raspuns: “Noi nu suntem nostalgici!”.

Ca sa inteleaga de ce merita sa fim nostalgici, aveam de gand sa-l trimit

ADRIANIRVINROZEIPARIS 15

sa schimbe cateva cuvinte cu Jeanne Bruno in insula Sainte Marguerite. Pe urma, mi-am dat seama ca era preferabil sa n-o fac. Ar fi fost capabil sa-i propuna construirea unui McDonald in locul restaurantului ei!

SERVICE APRES VENT Au trecut zece ani de cand am vizitat ultima data insula Sainte Marguerite.

Intre timp, restaurantul a fost vandut unui grup de oameni de afaceri, care gireaza alte cateva restaurante la moda pe Coasta de Azur. Desigur ca peisajul, frumusetea locului, valurile marii... au ramas neschimbate! Cat despre calitatea serviciului, daca judec dupa comentariile multor clienti care isi exprima parerea pe Internet, ... ceea ce pevedeam atunci se adevereste azi a fi o realitate!

Asa ca prefer sa raman cu amintirile nostalgice impartasite de Jeannette Bruno!

INTERVIURILE PRNZ

CUHARITINAMOGOSANU

Buna Hari, stiu ca locuiesti in Wellington, esti din Romania, ai o fetita si esti pasionata de lucruri care se gasesc deasupra noastra, nu alaturi de noi, pe pamant. Te rog sa iti completezi acest scurt portret, vorbindu-ne putin despre tine si despre pasiunile tale.

Sunt un povestitor despre stele, o pasionata a stiintelor spatiale cu ancore puternice pe pamant. Stiu sa vorbesc despre galaxii si calatorii pe aripile vantului dar in egala masura stiu sa tai pomii primavara si sa ma ocup de producerea vinului. Astronomia am invatat-o de una singura, din pasiune, horticultura - la scoala.

Amandoua se trag de la lungile discutii purtate cu bunicul meu, un agronom impatimit al stiintelor naturale. Am venit in Noua Zeelanda acum sase ani in martie pentru a vedea emisfera sudica si in mod special pe Canopus, steaua mea preferata - ce nu se poate observa decat de aici de la antipozi. Canopus este folosit de catre sondele spatiale Voyager I si II in calatoria lor in afara sistemului solar; in mitologie, Canopus a fost navigatorul corabiei Argo Navis, cea care a adus lana de aur.

In afara de astronomie mi-a placut foarte mult genetica pe care am studiat-o atat la Universitate in Bucuresti (USAMVB) cat si la Master in Marea Britanie unde am plecat cu o bursa TEMPUS. O alta materie preferata de-ale mele a fost mecanica (aka Motoare si Tractoare) pe care de asemenea am studiat-o la facultate. In prezent lucrez la Ministerul Agriculturii din Wellington in cadrul sectiei de Biosecuritate. In plan astronomic indeplinesc functia de Publicity Officer al Royal Astronomical Society of New Zealand www. rasnz.org.nz, sunt coordonator pe Noua Zeelanda al proiectului Ancient Skies al “International Year of Astronomy 2009” si Chair of the Education Section la KiwiSpaceFoundation.

Cum se face ca, dintre toate pasiunile de pe glob, tu o ai pe cea pentru cer si stele? Este ceva special acolo, sunt lucruri pe care oamenii simpli nu le vad?

Da. Acolo este casa noastra. De acolo venim. Acum 13,5 miliarde de ani, dupa Big Bang (long story short), au inceput sa se formeze datorita fortei de gravitatie, stelele. Ele sunt ca si oamenii, se nasc, traiesc si mor. Primele populatii de stele care au murit au creat in acea explozie devastatoare, toate elementele chimice necesare vietii: carbonul din lantul de ADN, oxigenul pe care il respiram, calciul din oase, fierul din sange. La ceva vreme dupa asta am aparut noi. Fiecare element chimic din care suntem facuti a fost odata in inima unei stele. De aceea mi se pare un lucru foarte special!

Inainte sa vorbim de misiune, hai sa ne spui cateva lucruri despre Marte. Vom fi vreodata fortati sa ne mutam acolo sau interesul pentru aceasta planeta este izvorat din faptul ca nu am ajuns acolo?

In 4.5 miliarde de ani Soarele va muri. Cam pe atunci ar trebui sa ne fi gasit deja o alta planeta. Plecatul pe Marte ne va da ocazia sa ne antrenam pentru adevarata calatorie pe care va trebui sa o intreprindem daca dorim ca specia umana sa supravietuiasca. Marte este o planeta foarte asemanatoare cu Pamantul. O zi pe Marte (denumita si “Sol”) are aproape 24 de ore, axa de inclinatie a lui Marte este de aproape 24 grade (a Pamantului este 23.5 grade). Marte are apa, dioxid de carbon si se poate ajunge acolo in sase luni cu tehnologia pe care o avem la indemana astazi. Marte este un loc unde putem stabili noi colonii, exersa procesul de terraformare. Daca vom reusi pe Marte vom reusi oriunde altundeva.

Acum cateva sute de ani doar foarte putini se incumetau sa strabata imensitatea Pacificului si totusi au reusit sa ajunga pana in Noua Zeelanda. De ce au facut-o?

Nu stim, putem doar specula. Probabil ca avem cu totii gene de exploratori si asta este legat de supravietuirea speciei noastre. Marte este doar un alt loc in care putem merge calatorind prin vidul interstelar in loc de oceanul plane-tar. Primii oameni care au migrat din Asia Mica in Europa de Nord acum 14-15,000 de ani au trebuit sa isi croiasca haine pentru a supravietui frigului si iernii. Acum ne croim costume spatiale. Exista vreo o diferenta intre noi si ei? Nu cred, im-

partim cu totii aceeasi pasiune pentru a explora. Suntem oameni! Mai mult decat atat, acum cateva mii de ani sau poate chiar mai putin, o calatorie cu corabia sau cu waaka prin Pacific dura mai mult de sase luni iar conditiile de atunci erau vitrege. Oamenii mureau cu miile. Acum riscurile sunt mai mici datorita tehnologiei pe care o avem la dispozitie. Mergem cu avionul de foarte mult timp, de ce sa nu incepem sa folosim si naveta spatiala sa zburam in spatiu. Si de ce nu pe Marte?

In sfarsit la subiectul interviului.

Ai fost pe Marte, intr-un simulator, intr-o zona foarte apropiata ca si conditii. Banuiesc ca ti-a placut enorm. Ai fost acolo cu alti romani, prieteni sau doar pasionati ca si tine. Te rog sa ne descrii mi-siunea si scopurile pe care le-ati atins, daca ati reusit ceea ce v-ati propus si daca, in general, expeditia pe Marte a fost un succes...

A fost cea mai intensa experienta pe care am avut-o vreodata in viata in afara de momentul in care am tinut-o in brate pe fetita mea pentru prima oara.

Nu se pot compara aceste doua lucruri iar ea are intotdeauna intaietate. Experimentul “Martian” a fost extraordinar si foarte real. Simularea este atat de reala pe cat vrei sa crezi ca este, iar noi de aceea ne-am dus acolo, sa studiem stiinta a “cum ar fi daca”. A fost coplesitor pentru mine ca roman - reprezentant al tarii mele - si ca om. Pe aceasta cale doresc sa multumesc inca o data domnului Marius-Ioan Piso, Director General al Agentiei Spatiale Romane pentru ca ne-a oferit aceasta sansa cu adevarat unica.

Bucuria a fost si mai mare pentru noi aflati acolo in simulare cand pe 20 ianuarie Romania a semnat aderarea ca membru cu drepturi depline la Agentia Spatiala Europeana ESA. Agentia Spatiala Romana (ROSA) este cea de-a treia agentie spatiala din lume (dupa NASA si ESA) ce trimite o misiune dedicata la MDRS (Mars Desert Research Station). Copilul din mine, care intotdeauna si-a dorit sa devina astronaut si care si acum pastreaza cartea postala cu autograful lui Dumitru Prunariu, a fost in al noualea cer.

Mi-a placut atat de mult incat am dormit in medie cam 5-6 ore pe zi, iar energia am avut-o la cel mai inalt nivel. Cred ca a fost si multa adrenalina la mijloc pentru ca nu cred ca am functionat vreodata mai eficient si mai organizat decat pe parcursul acestei misiuni. Cea mai fascinanta com-

HARITINAMOGOSANUWELLINGTON 16

INTERVIURILE PRNZ

PEMARTESIPEPAMANT ponenta a fost sa urmaresc cum noi cei din echipa Romars am construit aceasta relatie de colaborare, cum ne-am adaptat traiului in comun si cum am plecat de acolo prieteni pe viata. O asemenea experienta te leaga la cel mai intim nivel.

Trebuie sa stii ca te poti uita in ochii colegului tau de echipa stiind ca este acolo pentru tine, ca viata ta depinde de el in egala masura. Si ca stiind toate acestea, totul este ok, poti conta pe el. Si ma repet, simularea este atat de reala pe cat vrei sa o accepti ca este. Iar in cazul nostru a fost. Acolo in mijlocul desertului la zeci de mile de orice semn de civilizatie, in completa izolare, am gasit poate cea mai frumoasa supriza ce ne astepta - am gasit niste oameni minunati! In general ne-am atins aproape toate obiectivele misiunii.

Am facut studii in geologie, biologie, biosecuritate, astronomie si astronavigatie, managementul mediului si am avut si un Rover, GRIVEI (Ground RovIng Vehicle) pe care l-am testat pe terenul “martian”.

Am plecat lasand in urma bucuria de a fi trecut pe acolo si primul ceas solar construit de catre un echipaj, ceas pe care l-am denumit Sarmisegetuza in cinstea stramosilor nostri daci. Ceasul se afla in proces de inregistrare in SUA. Te rog sa ne povestesti cea mai interesanta zi a ta din misiunea de doua saptamani, cum a decurs de la inceput si pana la incheierea sa.

Care a fost programul acelei zile?

De departe cea mai intensa si interesanta zi a fost prima zi cand nici macar nu am fost in simulare. A fost ziua cand am vazut pentru prima data habitatul, ziua cand am ajuns la MDRS. Am plecat de dimineata de la Grand Junction si am “amartizat” in jurul orei unu dupa amiaza in desert, unde ne astepta echipajul 97. Cu ei am avut jumatate de zi de briefing despre sistemele habitatului, engineering si buna functionare a lucrurilor. In calitate de secund al expeditiei am preluat sarcinile si responsabilitiatile care au venit odata cu aceasta functie. Am cunoscut oameni extraordinari, cativa dintre ei lucrand la NASA sau cu NASA. Au plecat la lasarea intunericului si am ramas singuri sub cerul “ecuatorului martian”. Printre cele mai emotionante momente a fost acela cand am vazut numele tuturor celor care au trecut pe acolo, lipite in buna traditie astronautica pe usile camerelor echipajului, cercetatori stiintifici de la NASA, ESA (European Space Agency), Mars Society, universitati

si institute de cercetare. A fost pentru mine un moment de gratie, sa am aceasta ocazie de a putea pasi pe urmele acestor oameni, uniti intr-un tel comun - acela de a se explora pe sine si lumea din care fac parte, dincolo de limite. Citius, altius, fortius, maximus!

Vor folosi unor scopuri precise aceste cercetari pe care le-ai facut, vor deschide capitole noi? Sa inteleg ca, de-acum incolo esti inclusa in cercul extrem de restrans al celor care sunt experti in Marte si in viitoarea amartizare?

Aceste cercetari sunt foarte importante pentru ca in primul rand ne vor da ocazia sa ne perfectionam cunostintele despre Pamant. Inainte sa ajung in Utah nu am stiut ca exista asemenea locuri de o asemenea maretie la noi acasa pe Terra. Sunt atatea lucruri pe care inainte de a purcede la terraformarea unei planete trebuie sa ni le descifram mai intai aici pe Pamant! Nici acum nu se stie cum exact cum a aparut viata, nu stim ce anume trebuie sa facem pentru a proteja Pamantul de incalzirea globala, nu stim ce trebuie facut pentru a nu mai avea razboaie si saracie aici pe planeta noastra. Acestea sunt principalele motivatii. Apoi, dupa cum se stie, aproape toata tehnologia de varf a fost inventata pentru ca cineva a visat sa ajunga acolo in spatiu. Telefoanele mobile, GPS-ul, calculatoarele, iPad-urile toate au fost inspirate de catre scriitorii de science fiction, Jules Vernii zilelor noastre. Desi stiu acum mult mai multe despre Marte decat poate multi altii, eu sunt doar o rotita dintr-un angrenaj mai mare. Nu mai exista demult un cerc extrem de restrans al celor care sunt experti in Marte ci exista sfera celor care doresc sa activeze in stiintele spatiale iar aceasta creste pe zi ce trece. Spuneam mai deunazi, intr-un interviu dat acasa, ca Ateneul Roman a fost contruit prin donatii publice, fiecare punand un leu la constructia sa. Leul meu este pasiunea pentru a afla ce se gaseste dincolo de limitele noastre umane si cu el voi terraforma planeta Marte. Asta este ceea ce trebuie sa intelegem, cred eu, din toata aceasta experienta, ca fiecare la randul nostru prin ceea ce facem ne putem aduce contributia la ceva mult mai mare decat noi.

Putem sta acasa pe canapea si sa ne uitam la inundatii intrebandu-ne de unde vin sau putem pleca la plantat de copaci, bineinteles stingand lumina dupa noi la

HARITINAMOGOSANUWELLINGTON 17

iesirea din camera. Poate pare nesemnificativ sa facem asa ceva dar acestea sunt lucrurile care de fapt conteaza la scara planetara. Vreau ca oamenii sa ajunga in spatiu, vreau sa ne plimbam printre stele, mi-ar placea ca in timpul vietii mele sa pot vedea inelele lui Saturn de aproape.

Faptul ca le pot vedea in inregistrari facute de sondele spatiale trimise de oameni este la fel de spectaculos.

Am citit undeva ca o expeditie pe Marte ar fi posibila, insa numai intr-un singur sens. Ce ar presupune sa realizam pentru ca sa ne si intoarcem cu informatiile culese? Daca maine s-ar organiza o expeditie pe Marte, ai pleca?

Se pare totusi ca la ora actuala, cu tehnologia de care dispunem, o calatorie pe Marte si inapoi cu echipaj uman ar fi posibila incepand din anul 2018. Marte este mai aproape decat am crede. Nu as pleca. Ar insemna sa renunt la timpul petrecut cu fetita mea care are trei ani si jumatate si nu pot nici macar sa imi imaginez ca as putea face asa ceva. Trei saptamani departe de ea au fost prea multe. Ea are nevoie de mine acum, cat este mica iar eu de aceea mi-am dorit sa am un copil, pentru a-mi petrece timpul cu el. Dar as pleca peste mai multi ani dupa ce ar creste ea desi probabil ca as depasi limita de varsta. Trebuie sa ai conditie fizica foarte buna sa poti pleca in asemenea misiune.

Haritina, multumesc pentru interviu si te-as ruga sa le transmiti cititorilor un mesaj de incheiere.

Va doresc sa aveti o viata frumoasa si interesanta. Va doresc sa nu va uitati niciodata visele si va doresc sa stiti ca totul este posibil in viata. Va doresc pace si neliniste. Pacea de a putea merge pe drumul vietii in ritmul dvs personal si nelinistea de a cauta dincolo de limitele pe care le stiti. Va doresc forta de a reusi in ceea ce intreprindeti si va doresc sa nu uitati niciodata faptul ca toti suntem toti din acelasi material: praf de stele.

CALATORIILE LUI AKILI

TREISPREZECEANOTIMPURI

Urca incet spre coama dealului. Mersul ii era destul de obosit, ca la orice urcus. Cei trei companioni ai sai il urmau, intr-un sir destul de compact, la cativa pasi in urma. In departare se auzea latratul unui caine si zgomotul surd al catorva talangi. Vitele amutite, probabil ca erau foarte ocupate cu pascutul ierbii.

Ajunsera la parleaz. Acesta era, de fapt, o mica treapta, facuta din cateva lemne-trunchi subtiri, jumatate intr-o parte a gradinii, cealalta juma-tate in fata. Apuca vanjos de parul infipt langa podet si trase cu putere. Corpul i se urni si trecu fara prea mare dificultate. Dincolo, cazura in iarba necosita, ce mirosea a reavan si a proaspat.

Gaze multicolore, furnici si insecte de toate neamurile isi imparteau judicios acest paradis verde.

Daca stateai intins pe spate, simteai umblandu-ti prin par toate lighioanele pamantului, vazute si nevazute, reale

sau imaginare, mergatoare sau taratoare. O adevarata societate invizibila atat de interesanta, ascunsa-n trilioanele de fire verzi, frumos mirositoare a pasune proaspata.

Se intoarse intr-o parte, pentru a fi singur cu gandurile sale. Zari atunci musuroiul. Aseara, la masa din camera mare auzise planul de bataie pentru ziua de astazi. Se stabilise ca toti cei care erau la masa urmau sa mearga la cosit si la vanturat fanul, la facutul capitelor si incarcatul carutei cu recoltele vechi. Atunci se discutase si problema acestor sacaitoare vietuitoare, a caror singura vina era ca isi construiau musuroaie pe tot campul, facand misiunea cosasilor aproape imposibila.

Ele trebuiau starpite, dar nu oricum, ci definitiv si irevocabil. Metoda discutata era atat de barbara, incat prefera sa nu se mai gandeasca la asta.

Isi imagina doar cum erau organizate aceste fiinte in strafunduri, cum aveau ele si magazii cu alimente, camere-depozit special amenajate pentru hrana, poate si dormitoare. Inchise iar ochii si se lasa din nou prada imaginatiei fertile.

Intre marginile tabloului traiau impreuna doua stari diferite si poezia tacuta a gandurilor, caresi croia existenta pe seama iluziilor, cate putin, cate mult. Mereu in stanga, mereu aplecat, zarea un pom ce-adapostea o fantana ciudata. O gaura in pamant, de dimensiunile unei simple balti, cu apa cristalina si pura, unde se-nsoteau in joaca mii de mormoloci.

Alaturi, in partea de sus a picturii, o odaie pierduta in neajunsurile oboselii, facuta chiar pentru a adaposti oameni si animale de lupii si ursii intunericului. Statea in valurile verzi de macris si trifoi, aducatoare de acreala si noroc cu carul. Colo-n jos, catre apusul panzei, alunul elastic din care semintii intregi de razboinici isi croisera arcurile, molfaind alunele sparte intre doua pietre si intrebanduse cine inventase un asemenea copacel firav, insa-atat de folositor.

Poteci invizibile strabateau toata aceasta tesatura a gandurilor, ca intr-un joc inefabil de-a razboiul

de tesut, ranind si incantand rand pe rand, ochi uman si mangaiere de fiara.

Aceiasi lupi si ursi ai intunericului isi adapau setea si foamea la stanele cele pline de oite nazdravane, mioritele pamantului romanesc ce-si executau transhumanta cu precizie matematica, langa putinicile cu lapte covasit, butoaiele cu colarez, farfuriile aburinde cu jintita fierbinte si zerul ce se-mprastia in fibrele branzoaicelor. Imbiate-n roti de cascaval galben, invelite-n coaja de brad mirositoare a rasina, pe langa urda cea voioasa, surate cu mamaligi rotunde, aburinde, ca-n povestile ospetelor de-altadat’.

Akili tresari si deschise iarasi ochii. In zare, pe deal, cei trei tovarasi ai sai ascuteau lamele coaselor pe tecile aspre, udandu-le din cand in cand cu apa de ulcior. Musuroaiele cartitelor erau la locul lor, buretii de padure se strigau afara din pamant si se doreau in coloratele borcane de muraturi, iar caldura... vai, caldura cea mare toropea orice vietuitoare, facand-o una cu pamantul.

O caruta mare poposi intr-un colt al aceleiasi feerii, trasa de doi cai negri si puternici. Capita cea mare, veche si uscata isi astepta cuminte rostul. Trebuia incarcata si adapostita in hambarul de deasupra casei mari, acolo unde mirosea a prune uscate, ofilite-n tarnele de rachita si, mai ales, a tuica buna.

Saraturile, borcanele cu bureti iuti, branza si salamurile uscate, toate-i aminteau fanului uscat de copilarie, de locuri dragi prin care candva, gandul ii zburase, poposind pentru treisprezece anotimpuri. Aceste locuri existau aievea, desi nimeni nu-l credea, aceste locuri ii rascoleau si-i fericeau amintirile.

Mai era inca liniste intr-un loc al acestei planete, acolo unde tablourile isi duceau viata printre dealurile frumoase, populate cu pruni varateci, varcolaci folclorici si joimarite.

Si unde Pita Badii se ivea ca o naluca, mangaind gardurile caselor din satul plin de viata, boscorodindu-si blestemele bune, ce-si abateau din cand in cand puterile binefacatoare asupra tuturor. Aievea, departe, inca putin...

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 18

COMUNITATE

CURSAOXFAM.OBIECTIVINDEPLINIT Eroii nostri din cursa Oxfam Trailwalker 2010 s-au intors victoriosi. Cu misiunea incheiata si mai puternici ca oricand. Teo, Tim, Nelu si Gary au reusit sa treaca linia de sosire in 24 de ore, scurtand foarte mult din timpul maxim alocat (36 ore) pentru a parcurge cei 100 de kilometri. La data realizarii acestui articol, Familly Stroll reusisera sa stranga 95% din suma pe care organizatorii au fixat-o, respectiv NZ$1895. Nu avem nici o indoiala insa ca acest barem de $NZ2000 va fi depasit, donatii fiind asteptate si dupa cursa, pana la data de 23 iunie. Reamintim si adresa de internet unde puteti dona orice suma doriti: http://www. oxfam.org.nz/events/teams.

Multumiri din partea lui Teo si a echipei! Dar iata in continuare si cateva cuvinte pe care i le-am smuls capitanului echipei la sosirea din epuizanta cursa: “Desi cursa s-a incheiat e greu sa ignori participarea la un asemenea eveniment cum a fost 2010 Oxfam Trailwalker. Ca sa va fac un scurt rezumat, am ajuns in Taupo vineri dupa-masa, in timp pentru prezentarea de la 5:30. Ni s-a mai descris odata traseul, am mai primit un set de harti, am mai confirmat odata participarea intregii echipe si a echipei de sprijin, ni s-au mai descris odata toate greutatile si potentialele pericole. Dupa care cina si culcarea! Sambata ne-am trezit de dimineata, pe la 5 si ceva. Am ajuns la start inainte de 6:30, dupa ce am condus pe langa primele echipe ce plecasera la 6:00. O incalzire cu trei fete de la Les Mills (o retea de gymuri), o rugaciune Maori pentru ca urma sa traversam pamanturi sacre, si apoi startul la 7:00. Erau sute de

concurenti astfel ca am reusit sa trecem linia de plecare dupa mai bine de un minut. Primii 50 km i-am facut pe zi, trecand prin paduri, peste pasuni, traversand raul Waikato peste cascada Huka, trecand printre fumarolele de la Craters of the Moon, urcand dealuri de peste 600 m si coborand inapoi la nivelul Lacului Taupo (300 m). Urmatorii 50 km au fost prin intuneric, prin paduri, peste pasuni si pe drumuri de tara. Traseul in sine nu a fost greu, insa lungimea lui a fost... tare lunga. 100km, iar fiecare km a avut 1000m. Opt etape, cu sapte puncte de control la care ne-am realimentat, lins ranile si carpit. Etapele de zi au fost mai lungi, 12-18 km, cu etapa a 4-a de peste 19 km, la caderea noptii. Etapele de noapte au fost mai scurte - ce bine! - cu cate 6-8 km. Am terminat dupa 24 de ore (timpul oficial este 24:06). Nu pot sa descriu cat de mult a contat ajutorul dat de catre “echipa de sprijin” formata din celelalte jumatati, aka managementul.

Sincer sa fiu, m-am simtit ca un star din NBA care iese de pe teren si are scaunul lui, cu bautura preferata, cineva ii arunca un prosop pe spate, altcineva il panseaza, antrenorul il incurajeaza, apoi este imbracat, iar cand

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 19

e gata de “action”, isi trage pantalonii care se desfac usor si ii arunca, cineva urmand sa-i culeaga. Va spun doar ca am schimbat papucii si sosetele, tricouri si pantaloni, ne-am reparat basicile, am refacut bagajele cu Powerade si apa, am fost serviti cu paste, pizza, cozonac, muffins, ciocolata, fructe proaspete, cafele, ceaiuri, supa fierbinte, de la 10 dimineata pana a doua zi in zori, la ora 4. Ar fi fost de o mie de ori mai greu fara ajutorul fetelor. In final, vreau sa va multumesc in numele echipei pentru faptul ca ati fost alaturi de noi. Suntem convinsi ca lucrurile au mers relativ usor pentru ca am fost inconjurati de mii si milioane de ganduri pozitive. Multumim pentru incurajari si, nu in ultimul rand, pentru donatiile facute in numele echipei noastre catre OXFAM. Perioada de fundraising se incheie la jumatatea lui iunie, insa noi am reusit sa strangem aproximativ 95% din cei NZ$2000 la care ne-am angajat. Fiecare dolar a contat si asa am ajuns de la 30 de dolari acum 6-7 saptamani la 1895 acum. Mii de multumiri inca o data.” Stirea transmisa de revista noastra a facut inconjurul lumii, fiind preluata de Romanian Global News, Get.ro, Agero Germania sau Terra Nova Magazine Canada.

LA DRUM

CAIISALBATICIAIDELTEIDUNARII copacilor este smulsa iar ramurile tinere mancate deoarece foamea calca peste obstacole, fie ele si din sarma cu ghimpi. Astfel banii sunt cheltuiti in zadar, animalele salbatice se pot rani caii de asemenea, iar problema ramane nerezolvata. Odata cu venirea sezonului rece si a primei ninsorii, vegetatia schimbata este acoperita cu zapada si mai greu de gasit.

Spectrul trofic este modificat din punct de vedere nutritional.

Plantele ce fac parte regula in modul de hranire al cailor lipsesc in aceasta perioada sau se gasesc in cantitate redusa, aceasta fiind insuficienta pentru hrana zilnica a cailor salbatici. In aceasta perioada sunt cautate in sol parti fragede ale plantelor incoltite (Familia Liliaceae) ce au ciclul de inflorire in perioada vernala.

In zona de padure sunt cautate ramurile fragede ale speciilor de carpen, carpinita si tei, fructe de stejar, paducel si maces. La baza arbo-

rilor sunt foarte mult cautate speciile de muschi (muschiul comun) si licheni (lichenul galben, lichenul renilor).

O alta situatie intalnita la acesti cai, este relatia creata cu mistretii. Acestia rascolesc pamantul in cautarea hranei (rizomi, bulbi, si fragmente fragede ale plantelor) iar caii se folosesc de solul descoperit pentru a gasi hrana de aceasta natura.

In perioadele foarte grele ale sezonului rece cand hrana este foarte putina, caii se hranesc cu scoarta de copac (salcie, tei, plop, paducel), valoarea nutritiva a scoartei lemnoase este foarte redusa ceea ce duce la scaderea aportului de substante nutritive si in consecinta la scaderea imunitatii.

O solutie va putem da noi domnilor, ce va straduiti sa confectionati garduri! Construiti hranitori la marginea padurilor si puneti in acestea fan atat timp cat stratul de zapada este mai mare de 5 cm si o sa ramaneti uimiti de rezultate.

In sistemul naturii, om sau stea isi au locul bine definit. Ne marginim tot timpul cu ceva ori cu cineva, ramanand totusi nemarginiti. Eu sunt vecin cu marea si Dunarea, cu grupurile de cai salbatici, tu cu Himalaia, el cu turmele de reni - haideti sa incercam sa le mentinem farmecul.

…Vantul ma urmareste oriunde as merge, imi infunda sinusurile iar uneori ma prabu-sesc din cauza foamei, padurea sau stuful imi sunt cei mai buni prieteni pe timpul iernii, in desisul lor reusesc sa ma mai adapostesc de furia crivatului... Asa ar povesti pe scurt un cal care traieste in salbaticie in Delta Dunarii.

Problema acestor animale este din ce in ce mai grava cu cat exista mai multe proiecte care reconstruiesc sau protejeaza anumite zone. Padurile tinere mai cu seama sunt inconjurate in unele locuri de garduri cu sarma ghimpata care au rolul de a opri accesul cailor in acest perimetru, de multe ori insa aceasta masura de protectie nu are rezultatele asteptate, scoarta

TEXTSIFOTODRSTEFANRAILEANUREVISTALADRUMROMANIA 20

IN MEMORIAM

GHEORGHEDINICA19332009 Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut de strada si de prieteni decat de familie, dar sufletul si mintea mea de copil au memorat doar farmecul strazii si al jocurilor de pustani. Nici nu mai stiu cate roluri am jucat cu trupa de amatori. Primul meu rol a fost cu o trupa de la Posta, iar eu jucam Lt. Stamatescu din “Titanic-vals” de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze. Acelea au fost primele din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea.

GHEORGHE DINICA 1933-2009

SERGIU NICOLAESCU „Il cunosc pe Dinica de 40 de ani si mare parte din cariera am petrecut-o impreuna. Mi-a fost mai mult decat un prieten si am facut filme grele împreuna. Mi-a fost teama ca in aceste doua saptamani se va duce unde sunt marii actori, Amza, Toma, Pittis, Iordache. Dar asta e, ne ducem cu totii“.

ALEXANDRU ARSINEL “Imi este foarte greu. A fost un actor unic. Este actorul pe care l-am iubit cel mai mult.”

RAZVAN TEODORESCU “A fost un actor urias. A innobilat teatrul. Am sperat ca totusi Dumneazeu va face o minune. Nu mai este printre noi, dar este printre cei mari, acolo sus.”

GEORGE IVASCU “Acum, cand a mai disparut un zambet din Romania ma incearca un singur gand: oamenii de la putere sa aiba grija de artisti, cat timp sunt in viata. Ei reprezinta valori unice si efemere”.

ILEANA STANA IONESCU „Disparitia lui e o lovitura naprasFLORIN PIERSIC nica, care vine dupa alte lovituri “Nu pot sa cred. Era plin de haz, avea naprasnice. Ne despartim de un miatata umor era nemaipomenit.

VICTOR REBENGIUC nunat actor, coleg si prieten. Ma rog In ultima vreme am primit astfel de “Nu pot spune decat ca este o pierdere sa fie odihnit acolo si sa aiba parte de vesti. Il plang. Exceptional actor si incomensurabila pentru teatrul si fil- tot ce nu a apucat sa guste din aceasta prieten. Astazi plang, dar maine mul romanesc si ma rog ca Dumnezeu viata. Dumnezeu sa-l ierte!“. il voi aplauda din nou.” sa-l odihneasca in pace”.

MARCEL IURES MITICA POPESCU FLORIN CALINESCU “E asa un om mare. Nu stiu daca e un “Dumnezeu sa-l ierte. Am pierdut un “Cred ca se intra în alte filmari acum. castig sau o pierdere. Am castigat la mare actor, am mai pierdut un om.

Cred ca joaca cu Patrichi, cu Leopol- fundatia teatrului romanesc, fundatie Asteptam sa vedem cine urmeaza.” dina, cu Iordache. Va dati seama ce care sta pe nume de aceasta dimensicasting. N-am cum sa inteleg ce se une. Mi-e foarte greu sa zic vorbe.

FLORINA CERCEL intampla. Eu vorbesc zilnic cu Am mancat de cateva ori impreuna, “Nu simt decat durere si lacrimi. Ma Pintea, cu Pittis, pentru ca raman am jucat mult impreuna. A fost rog lui Dumnezeu pentru el. Am atata aceste nume. Pentru mine nu e vorba norocul meu. Am invatat mult de la durere ca nu imi gasesc cuvinte. Este de disparitia lui Dinica. Bucuratiel. Cand dispare un om ca o lumanare o pierdere imensa! Nimic si nimeni va cat inca ii aveti pe actorii mari. stinsa, mai mult te rogi, iti amintesti nu va putea sa ocupe golul lasat de Cumpa-rati filme. Duceti-va la teatru, frumos de el. E un inger, a fost inger disparitia lui”. la cinematograf. ” toata viata“.

DRAGA OLTEANU MATEI “Este actorul cu care am jucat cele mai multe roluri in cinematografie.

A fost unul dintre cei mai apropiati prieteni. Pentru mine nu a murit.”

MARIN MORARU “O parte din mine a murit”.

21

MIRCEA ALBULESCU ”Toti cei care am fost pe scena sau pe platoul de filmare cu el am pierdut cate o parte din noi. E foarte greu sa mai fim ce am fost, fara el. Nu a murit, atata timp cat exista in inimile spectatorilor sai. Inima noastra va bate si pentru el”.

Gheorghe Dinica a fost inmormantat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din Bucuresti, pe o alee care ii va purta numele. Dumnezeu sa va odihneasca in pace, maestre si va multumim pentru atatea roluri si clipe minunate!

PRNZ

QUE PASA?

CHECKPOINTCHARLIE Eram pentru a doua oara la Berlin si ma bucuram in taina ca ma puteam plimba in voie prin locuri prin care, pana nu demult, prezenta mea de “enemy alien” ar fi fost de neconceput.

Dar, in ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta.

Pe scurt, orice actiune as fi inceput, nu se lega defel.

“Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se incumetau sa inceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai pe mine, de bine ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele intre situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soim al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului Mr. & Mrs. Smith.

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. “Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. “Mai incercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pana atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport romanesc nu sunt garantii. In fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma. Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei Germaniei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Romana. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a intarziat sa apara, imbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decat cel din internet, telefonul si adresa, recent schimbate nu apareau in cartea de telefon a orasului. Am iesit din cladire

cu lacrimi in ochi, strivita de povara covarsitoare a neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica.

Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care imi inlesnise supravietuirea in comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, suspectand parca traumele cainelui haituit de lupi, mai bine zis ale romanului vanat de SRI.

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, de parca ar fi ei buricul pamantului si s-ar pricepe la toate. Pe scurt, un fel de bucuresteni.

Zic asta fara rautate, pentru ca eu insami am devenit intre timp o „mitica”, si chiar ma mandresc cu asta. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli in ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. De parca ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea berlineza m-a insfacat de brat, fortand nota cu o replica din topor:

- „Hai s-o facem lata!” Impropriu spus „lata”, cand ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama.

La ce mare branza m-as fi putut astepta? Rationament gresit, aveam sa aflu dupa aceea, dupa ce m-am lasat purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsande, amenintand parca sa explodeze din toate incheieturile.

Marion turuia necontenit povesti din

GABRIELACALUTIUSONNENBERGSPANIA 22

QUE PASA?

AMINTIRIDINLAGARULCOMUNIST copilaria ei plina de peripetii, in orasul care pe atunci semana cu o fasie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, afland ca Berlinul de Vest a fost pentru o vreme izolat complet de restul lumii, inconjurat de comunisti. Un punct mic, inconjurat de o mare „rosie”, care va sa zica. In naivitatea mea, am crezut mereu ca a fost un fel de „ghimpe” in coasta comunistilor. Cand colo, Berlinul de vest era pur si simplu o insula. Un punct mic, intr-o mare „rosie”. Cine-ar fi crezut! Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera!

Copiii Berlinului de pe atunci, printre care si Marion, isi petreceau timpul recuperand pachetele de alimente si carbuni, pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscandu-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” – dar nu numai stafide, ci si carbuni, paturi, fasole - a facut istorie, salvand orasul de ger si de frig. Zambeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, in timp ce aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul comunist. Treceau granita de cate ori puteau, pentru a se imbratisa pasional prin crangurile impadurite din apropiere. Pana azi, Marion nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai tarziu, la caderea Zidului, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit ca din intamplare in fata fostului punct de frontiera supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta.

Nedreptatea, minciuna, catusele, indobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, dedublarea, intr-un cuvant dezumanizarea proletcultista aveau o limita: aici. Locul geometric al noului inceput, crapatura in Zidul Berlinului prin care se putea

respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie. De ce punct de control, si nu de granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata. In schimb, Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata in doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pana la un ... punct. Acel punct .... de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam de el, starea de neliniste devenea din ce in ce mai insuportabila. Cand esti cetatean liber, traitor intr-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfasiat la un colt, candva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema in secera si ciocan demult uitata, care atarna neglijent de fatada unui bloc.

Cu scarba rasucesc capul in alta directie si ma trezesc fata in fata cu portetul supradimensional al unui soldat care imi intoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”; chipiul lui cu cozoroc supradimensional si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care am inghesuit-o in cotloanele amintirii. Ma duce automat gandul la uniformele copilariei, temutele sepci de militieni. La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorati prematur, ucisi din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atat de frapante intre istoriile noastre atat de diferite? De ce ma simt brusc vinovata, pentru simplul fapt ca traiesc? Ca o salvare oportuna, intrarea in muzeu, gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG, ofera solutia de evitare a nedoritului acces

GABRIELACALUTIUSONNENBERGSPANIA 23

de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza in engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi Doamne, parasim sectorul american: You are leaving the American sector, vous sortez du secteur americain. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj. Ce folos ca am platit intrarea suverane, cu cardul bancar, semnand nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani, un sfert de salariu, inainte)?! Se naruie avantul, ca un castel de carti, in sala intunecoasa, la auzul imnului muncitoresc, cantat de coruri de dimensiuni-mamut. Inghit in sec la vederea paradei miilor de corpuri umane, miscate la unison de o mana nevazuta, in proiectie pe un ecran de pe perete.

Fantoma unui ”23 August” uitat?

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamantul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta preparat in asa fel incat sub tapiterie sa se ascunda in buret un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada practic in brate.

Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da. Dar sunt si fotografii sfasietoare de familii despartite de sarma ghimpata; un transfug impuscat, murind lent, golit de sange, pe fasia dintre sectoare, sub privirile incremenite ale soldatilor neputinciosi. Transmisiune in direct la televizor!! Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neinceput si neterminat, amenintare mereu prezenta, nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni galceava. E bine sa ai grija la toate si, daca se poate, sa nu respiri. „Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului un Kennedy ravasit, miscat pana la lacrimi in fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu inteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele in doua jumatati inegale.

QUE PASA?

STALINLENINGRADDAVAI

Un soldat sare peste gardul de sarma ghimpata, o fractiune de secunda care decide intreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mana destinului imortalizata in chiar clipa inchiderii definitive a portilor. Ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, in secunda urmatoare, s-a transformat in inchisoare pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

Fundalul sonor se schimba, din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mana agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas in loc de secera, dar aceleasi spice de grau pe fundal rosu, painea din belsug, care de fapt venea dramuita, ne alimenta ... rational. Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au tastat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat in fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata core-

spunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad, davai. Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul in care soldatul american deschide portbagajul si il anunta ca poate pasi in libertate.

Sotia il intampina, in mana cu biletul evident neajuns la destinatie, pe care scrie „Nu te mai intoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfasiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, ganditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi in ochi si cu frica in suflet, atat de cuminti, atat de fericiti.

Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabanturilor, care ruleaza in convoi lent, de parca nici lor nu le vine sa creada ca s-a terminat.

Atata cumpanire, cumintenie, evlavie!

Impresioneaza mai mult decat o mie de strigate regizate. Impreuna. Atat.

Ce vrei mai mult?

Urca nodul din gat pe masura ce trecem dintr-o incapere in alta. Aerul e din ce in ce mai rar, se zguduie plamanii, galgaie lacrimile

care nu se mai inghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea. Ce naiba?

Doar am trait si vazut destule! Mi-e si rusine de cei din jur, cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitand, ca o figura tragica, in plina deznadejde. Se apropie „un Domn de-al casei”. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, au pus la dispozitie apartamentul si viata lor celor dornici de a arunca o privire in sectorul socialist, luand contact cu familia de acolo, sau nutrind planuri de evadare. Unul din ingerii nostri pazitori asadar, schimba o privire muta cu insotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun langa geam.

Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa in palmele inghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun. Iesim in strada, in urma noastra rasuna coruri de pionieri, aparent veseli, cantand ‘Internationala’. Parc-am mai imbatranit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de inalta densitate, e sfaramicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete. Marion ma sprijina de cot si ma priveste ingrijorata:

- De ce nu mi-ai spus?

-Ce? N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav, ii raspund nelamurita.

Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor. Poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns in mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce.

Bruiaj.

Pancarda cu soldatul e tot acolo, langa minuscula cabina de graniceri. Doar ca de pe partea aceasta reda in replica fotografia unui tanar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensional. Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: In sectorul american, interzis portul de arme; respectati regulile de circulatie! Apoi, daca asta-i tot, atunci cu placere, cu mare placere!

GABRIELACALUTIUSONNENBERGSPANIA 24

O ALTFEL DE ISTORIE

TOTULDESPREMARIATANASE Maria Tanase s-a nascut pe 25 septembrie 1913, la Bucuresti si a fost una dintre cele mai mari voci ale muzicii populare romanesti. S-a nascut in mahalaua Caramidarilor din Bucuresti, ca al treilea copil al Anei Munteanu, originara din comuna Carta, judetul Sibiu (Tara Fagarasului) si al florarului Ion Coanda Tanase, din satul oltenesc Mierea Birnicii.

CONTACTUL CU MUZICA De mica a venit in contact cu cantecul, atat mama cat si tatal fiind mari iubitori ai cantecului popular si ai muzicii in general. Apare pe scena, pentru prima data, in anul 1921 pe scena Caminului Cultural „Caramidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfarsit de an a Școlii primare nr. 11, Tabacari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Radulescu”, unde a urmat doar 3 clase, fiind nevoita sa se retraga pentru a lucra, alaturi de parintii sai, la gradina. In mai 1934 se angajeaza la Tea-trul „Carabus”. Pe 2 iunie debuteaza in revista Carabus-Express (a lui N. Kiritescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tanase. In acelasi an imprima Mansarda (romanta de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei. In vara anului 1936 imprima cantece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea lui Constantin Brailoiu si Harry Brauner.

DEBUTUL LA RADIO Data de 20 februarie 1938 reprezinta debutul radiofonic al artistei. Acompaniata de taraful Ion Matache din Arges a prezentat „pe viu” un program de cantece romanesti la „Ora satului”: “M-am jurat de mii de ori”, “Sapte saptamani din post”, “Ce-i mai dulce ca alvita”, “Cine iubeste si lasa”, “Geaba ma mai duc acasa”, “Marie si Marioara”, “Țiganeasca”, “Cand o fi la moartea mea”. Dupa comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio si ecoul puternic in randurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tanase continua sa fie programata aproape saptamanal de Radio Romania.

Pe 17 august 1938 canta la incheierea cursurilor de vara ale Universitatii populare de la Valenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumeste “Pasarea maiastra”. In acelasi an se angajeaza la Teatrul „Alhambra” al lui N. Vladoianu. In septembrie lanseaza cantecele “Mi-am pus busuioc in par” (cantec in stil popular) si “Habar n-ai tu” in revista Constelatia

RUBRICAAREDACTIEI 25

Alhambrei, pe care le imprima apoi la „Columbia” si la „Cristal Mischonzniky”.

NEW YORK WORLD’S FAIR Pe 16 aprilie 1939 pleaca la Expozitia Mondiala de la New York (New York World’s Fair) amenajata in cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen.

Canta impreuna cu orchestra lui Grigoras Dinicu si cu naistul Fanica Luca la Casa romaneasca (unul din pavilioanele Romaniei). La aceasta Expozitie au mai fost prezenti George Enescu, prof. Dimitrie Gusti si Constantin Brancusi. In 1940 Garda de Fier distruge toate discurile existente cu Maria Tanase in discoteca Radioului, sub pretextul ca distorsionau folclorul romanesc autentic. Adevaratul motiv al acestei miscari antisemite a fost faptul ca in cercul de prieteni ai Mariei Tanase se gaseau si o serie de intelectuali evrei sau democrati, ca folcloristul Harry Brauner (cel care a cules in 1929 cantecul prototip pentru “Cine iubeste si lasa”, frate al pictorului Victor Brauner) si jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). A avut o relatie cu premierul Armand Calinescu, ucis de un comando legionar.

TURNEE SI CONCERTE In martie 1941 intreprinde un turneu artistic in Turcia. Canta in revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurarii Teatrului de vara „Taxim”. Aici este desemnata cetatean de onoare de presedintele Turciei. La finalul acestui turneu se reintoarce in tara. Alaturi de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului si muzicii romanesti canta ranitilor din razboi. Interpreteaza cateva cantece romanesti de mare popularitate la inaugurarea noii fundatii a Societatii Romane de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946.

La acest eveniment si-au dat concursul si violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artistii lirici Ioana Nicola, Zenaida Palli, Dumitru Scurtu. In 1952 este solicitata sa profeseze la Scoala medie de muzica nr. 1 din Bucuresti, in cadrul unei catedre de cant popular nou creata. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Serbanescu. Lanseaza cu mare succes cantecele “Dragi mi-s cantecele mele” (aranjament revuistic de Henry Malineanu) si “Aseara vantul batea” (cantec popular din Ardeal) la al IV-lea Festival mondial al tineretului si studentilor din vara anului 1953. Din 1954 imprima la Radio si la casa de discuri Electrecord. In 1958 imprima la Electre-

cord patru cantece populare romanesti traduse si adaptate in franceza de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: “Doina de Dolj”, “La malédiction d’amour” (Cine iubeste si lasa), “Danse montagnarde” (Uhai, bade), “Tiens, tiens, tiens et na” (Iac-asa). Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi au fost incluse, impreuna cu alte cantece ale artistei cantate in romaneste, pe un disc editat in colaborare cu casa franceza „Le Chant du Monde”, disc distins in 1965 cu „Grand prix du disque”, decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.

APARITII IN FILME A jucat pe scena Teatrului Municipal in “Cadavrul viu” de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) si in “Horia” de Mihail Davidoglu (1956). A cantat in opereta “Mascota” de Edmond Audran (1944) si rolul principal din comedia muzicala “Sfinxul” de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946). A cantat in filmele “Se aprind facliile” (1939), “Romania” (1947), “Ciulinii Baraganului” (1958) si in scurt-metrajul “Amintiri din Bucuresti” (1958). Maria Tanase a avut un repertoriu alcatuit din aproape 400 de cantece din mai toate regiunile Romaniei. In anul 1955, a primit Premiul de Stat, iar in 1957 a primit titlul de Artist emerit.

VIATA PERSONALA In anul 1930 se angajeaza la „Bufet de 7 lei”, unde il cunoaste pe gazetarul Sandu Eliad, cel care o va prezenta mai tarziu folcloristului Harry Brauner. Se casatoreste cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie) in decembrie 1950. A cantat in numeroase restaurante si localuri bucurestene: „Neptun”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-nalta” din Piata Obor. In primavara anului 1963, fiind intr-un turneu la Hunedoara, afla ca este bolnava de cancer la plamani. Intrerupe turneul, rugand-o pe Mia Braia sa o inlocuiasca. Pe 2 mai ajunge acasa, in Bucuresti. Se stinge din viata la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.

COMUNITATE

REVISTALARADIOROMANIA Am fost invitati la emisiunea “Romani in lume“, difuzata de Radio Romania Actualitati pe data de 18 iulie 2011. Si am raspuns prezent!

Doamna Eugenia Guzun, realizatoarea acestei emisiuni, ne-a intrebat care mai sunt noutatile din Auckland, care mai este starea comunitatii romanesti din Noua Zeelanda dar si care este situatia bisericilor ro-

manesti din orasele mari. Am discutat despre distrugerea bisericii romanesti din Christchurch, ca urmare a cutremurelor devastatoare din acest an, dar si despre vandalizarea bisericii romanesti din Auckland. Ne-am exprimat speranta ca totul se va rezolva cu bine, pana la urma, in beneficiul comunitatii romanilor traitori in cele cateva mari orase din Noua Zeelanda.

Am primit, de asemenea, la redactie, incurajari din partea prietenilor nostri de la Romanian Global News dar si a profesionistilor din TVR International, respectiv Daniela Soros si Marius Dobrescu. Le multumim tuturor celor care sunt alaturi de noi, tuturor celor care se intereseaza de soarta noastra. In incheiere, s-a discutat despre ultimele numere ale revistei “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda”, fiind realizat un sumar al acestor numere, pentru ascultatorii postului national de radio.

ZIUA NATIONALA A ROMANIEI IN AUCKLAND

Sambata 3 Decembrie 2011 romanii s-au intalnit sa isi sarbatoreasca ziua nationala la un picnic in Cornwall Park, Auckland. Invitatia a fost facuta de Asociatia Doina, organizatoarea evenimentului. Au fost multi copii nerabdatori si un clovn imbracat in culorile Romaniei, o vreme superba, carnaciori si prajituri, jocuri, poante, discutii si bancuri. Am luat si cateva impresii despre ce mai inseamna 1 Decembrie pentru romanul emigrant. Valentin D’Angelo: “1 Decembrie inseamna inceputul verii in Noua Zeelanda si cam atat.

Sarbatoarea nationala a Romaniei era 10 mai, era mult mai bine sa puna ziua nationala intr-o zi de vara, decat iarna.“ Manuela Hrib: “Ziua Nationala este ca si credinta, este ceva in interiorul nostru care nu poate fi scos pe taraba. Ca a fost 10 Mai, 23 August sau 1 Decembrie, toate aceste date au fost folosite in interes propagandistic.“ Nicoleta Muresan: “Ma simt mandra ca sarbatorim o zi doar a noastra, a romanilor, mai ales dupa marele succes de public pe care l-a avut mediatizarea Romaniei in timpul Cupei Mondiale la Rugby.“ Vali Necsulescu: “1 Decembrie pentru mine inseamna Alba Iulia, inseamna atmosfera de iarna in cetate. Am acea melancolie dupa zapada lunii decembrie. Aici ne adunam sa mai vorbim in romaneste si sa fim impreuna, ceea ce este foarte important.“ Irina Pegler: “Pentru mine 1 Decembrie inseamna “Desteapta-te Romane” si steagul Romaniei desfasurat pe Auckland Bridge!“

RUBRICIALEREDACTIEI 26

COMUNITATE

FESTIVALULDOINADINAUCKLAND Festivalul Doina din Auckland si-a redeschis portile la Bruce Mason Centre.

In prezenta unui numeros public, au vorbit despre importanta acestui festival anual fosta si actuala conducere a Asociatiei Doina, respectiv Adina Giurgiu si Irina Blaj, precum si doamna ambasadoare Cristina Stuparu, sosita special pentru acest eveniment de la Canberra, precum si consulul onorific al Romaniei la Wellington, dl Guilford Montgomerie. Au expus lucrari mai multi artisti romani care traiesc in Auckland, totul fiind prezentat pe acorduri binecunoscute ale muzicii traditionale romanesti. Expozitia este deschisa pentru intreaga luna in Takapuna, la Bruce Mason Centre, iar festivalul mai include si proiectii de filme romanesti, printre care celebrul “Concertul“, film ce a participat la selectia oficiala a Festivalului Cannes 2011.

Asociatia Doina din Auckland a participat, ca in fiecare an, cu un stand la Festivalul Auckland 2012. A fost mare agitatie in jurul mititeilor, carnaciorilor si a prajiturilor romanesti, s-au putut admira costume traditionale romanesti, s-au facut fotografii si s-a discutat foarte mult despre Romania.

In special cu neo-zeelandezii, care au dorit sa cunoasca mai multe lucruri despre tara noastra, despre mancarurile si traditiile romanesti.

27

PLESU

CELIPSESTEPEPIATAPOLITICA

N-am cum sa fac un inventar complet.

Tejghelele vietii noastre politice, desi multicolore in aparenta, sunt, de fapt, goale. Dar m-as opri la trei insusiri, fara de care, dupa parerea mea, un om politic nu este nici om intreg, nici politician intreg.

Asistam mai intii la o grava carenta a exprimarii. Nu ma gindesc numai la cunoasterea aproximativa a limbii materne, la inabilitatea de a construi un discurs sau de a sustine o dezbatere civilizata. Ma gindesc, mai ales, la incapacitatea de a gasi tonul si limbajul potrivit, in functie de interlocutori si circumstante.

E ceea ce se numea candva „darul limbilor“, inzestrarea (si preocuparea) de a vorbi fiecaruia pe limba lui. S-ar zice, la prima vedere, ca propun un exercitiu de ipocrizie. Dar nu despre o retorica smecher-cameleonica e vorba, ci despre respectul pentru cel cu care vorbesti si despre talentul comunicarii eficiente. Pe scurt, nu e

recomandabil sa te porti la o reuniune diplomatica asa cum te porti la bodega sau la o intilnire restrinsa de partid. La fel, nu e recomandabil sa te porti la o serbare campeneasca asa cum te-ai purta la sustinerea unei teze de doctorat. Or, felul de a fi si de a vorbi al politicienilor nostri e de o trista monotonie. In general, n-au decat o singura coarda, cel mult doua. Ori se straduiesc sa fie hazlii cind nu trebuie, ori se infurie birjareste. Altii, mai putini, isi iau un aer solemn, teapan, de insi „cu greutate“.

Cate unul se da, neconvingator, drept om de cultura, baiat fin, doldora de citate (inadecvate) si de informatii de almanah. Virtutea care le lipseste mai tuturor este firescul: gratia de a fi ei insisi, de a se adapta situatiei fara sa-si inventeze un rol, de a se plia pe locul, momentul si personajul cu care se confrunta.

Legata de firesc este si virtutea autenticitatii. Am mai scris despre asta. In contextul de fata, ceea ce ma intereseaza este capacitatea cuiva de a actiona nu strict pe baza unui calcul, ci si pe baza unei convingeri.

E adevarat ca viata politica, mai ales in timpul campaniilor electorale, e de negindit fara o sumedenie de „figuri impuse“. Trebuie sa devii simpatic alegatorilor, sa te faci vazut printre tarabele vreunei piete, sa tragi cite o hora, sa pupi copii care iti dau flori si tarancute care iti dau piine cu sare etc.

Dar toate astea se pot face teatral, fara har, fals, daca nu-ti pui problema sa asumi in cit mai mare masura omenescul lor, hazul lor conjunctural, cordialitatea – fie si simbolica – a desfasurarii lor. Trebuie sa vrei sa pui cit mai mult sens, si cit mai multa angajare personala sincera in tot ceea ce pare o scenografie mecanica.

La limita, trebuie sa te gindesti de doua ori inainte de a face un gest sau de a participa la un tip de manifestare care nu ti se potrivesc. Putina sfiala, putina rezerva nu strica. Dimpotriva. (Adaug, totusi, ca autenticitatea e altceva decit „spontaneitatea“ naturii fruste, inapte de autocontrol,

negradinarite, dezvoltate numai pe palier psiho-fiziologic. Si domnul Vanghelie, si domnul Becali sunt autentici.

Dar nu sunt decat autentici. Chiar si asa, sint insa mai usor de prizat decit dl Dan Diaconescu, de pilda, a carui inautenticitate i s-a cuibarit definitiv in grimasa faciala pe care o arboreaza drept zimbet.)

O a treia virtute de care omul politic autohton duce lipsa este uitarea de sine. Majoritatea jucatorilor nostri politici sint manevrati de o dizgratioasa inflatie a Eului. Chiar – si mai ales – cind nu dispun de un Eu prea bine conturat. Multumiti de ei insisi, bine ziditi in certitudini autocomplezente, incintati sa-si etaleze calitatile proprii („baieti destepti“, plini de umor, dar oricind gata de bataie, hiperdescurcareti, „mai mult sau mai putin onesti“, ca tot românul, autoritari si bascaliosi, oameni de partid, de gasca, de comitet, una peste alta mereu indreptatiti sa ocupe orice functie, sa ne conduca, sa ne certe, sa ne invete).

Oricum, avem de-a face cu insi a caror principala preocupare, a caror axa existentiala este reusita personala. Cariera, functia, pozitia in partid, procentajul electoral, averea si placerile proprii sint teluri constante, carora li se subordoneaza tot. Cu alte cuvinte, principala ocupatie a lui Ghita este Ghita. Restul e materie prima…

Carne de tun, public de fraierit, popor. Inca astept sa vad aparind pe scena un personaj care sa-mi transmita sentimentul ca ceilalti il preocupa mai mult decit il preocupa sinele propriu. Unul care e imun la fascinatia victoriei proprii, a „imaginii“ proprii, a rolului lui istoric. Unul care sa nu vrea decit sa-si faca bine treaba si sa plece.

Mi se va spune ca intre „a fi tu insuti“ si „uitarea de sine“ e o contradictie. Nu e. A fi tu insuti e a nu-ti falsifica natura. A uita de sine e a nu ti-o idolatriza. Ceea ce ti se cere e sa nu minti in felul tau de a fi si sa nu fii egolatru. Greu!

Dar politicienii nostri n-ar avea decit de cistigat daca ar intelege ca politica nu e o treaba usoara, la indemina oricarui veleitar lacom (de putere si privilegii).

ANDREIPLESUROMANIA 28

CRONICA PRAPASTIOSULUI

GRIVITAROSIESIOCOPILARIEPREAVISINIE

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu pot sa scriu un articol - numai un articol mic - despre ceea ce inseamna rugbyul pentru viata, existenta si educatia mea. Pot scrie mult mai mult. O poveste chiar, adevarata, nu o fictiune, nu un articolas.

Da, e un sport mai putin popular. Care, pe vremea tineretii mele prinsese. Evident nu musai pe maidane. Era mai greu.Avea pretentii, avea reguli mai sofisticate. Dar, prinse la mase. La lume. La tineri. Macar la privit. Nu cred ca e cazul ca pe un site specializat sa repet celebra spusa a lui G.B. Show, dar ma risc. Poate ca macar un cititor nu o stie si tot e bine.

Marele scriitor englez spunea cam asa: “daca fotbalul e un joc de gentlemani jucat de niste golani, rugbyul e un joc de golani jucat de gentlemani.”

Ei bine un grup de ingineri s-a adunat la uzina Grivita Rosie, sa joace rugby. CFR Grivita Rosie, nume consacrat, dupa ce fu “Locomotiva Grivita Rosie”. Da, aia! Grivita, inrosita dupa ‘44, cu un ros-purpuriu moscovit, „bastionul clasei muncitoare”, detasament iubit si incitat la greva din 1933 de insusi Gheorghe Gheorghiu-Dej; leaganul lui Vasile Roaita cel care a tras sirena inceperii protestului. Ca sa anunte siguranta; fostul mit cu nume de statiune marina, demascat. Ba, sa fiu si serios si sa lasam politrucii: Grivita, leagan al bunicului meu liberal, maistrul Gheorghe Craciun din Giulesti Sarbi; si al tatalui meu vitreg, cel care m-a crescut de la 3 ani, Dumitru Marin Unu, zis „Limba” pentru

ca, atunci cand se concentra la lucru scotea o limba de un cot. Ambii au fost pe rand in conducerea Centrului III Vagoane, timp de mai bine de 40 de ani; ambii intrati de ucenici si scosi de-acolo direct la pensie. Alaturi de diversi ingineri, dintre care pe unul il retin bine, fiindca m-a meditat la matematici in timpul liceului, pentru facultate, apoi ca a ajuns ministru al transporturilor, atat in vremea comunismului (cand a introdus rugbyul in scolile ceferiste) cat si chiar in guvernul provizoriu din ’90: Corneliu Burada. Disparut recent dintre noi, la 86 de ani, la 26 iulie 2011. O relatie speciala o aveam cu “Papsa” lui popa.

Cine era? Vecinul meu de vizavi de Giulesti 557, din casa parohiala. Al doilea baiat, dinte cei trei plus o fata, al preotului Gica Radulescu-Olt; nimeni

DRGEORGESTANCAROMANIA 29

altul decat marele rugbist, antrenor cunoscut sub porecla de Ragalie. Theodor Radulescu. La randu-i tatal unui la fel de mare rugbyst, care i-a preluat porecla de Ragalie: Sandu Radulescu.

Nenea Papsa, asa-i ziceam eu, era om de baza la Grivita. In gramada. Cand venea prin Giulesti Sirbi, caci se casatorise cu o handbalista si se mutase la ea in Floreasca, pe malul lacului, ma bucuram sa ma bage in seama si sa conversam. Multe le aflam despre el, culisele, echipei si ale Nationalei din care era nelipsit, zic multe mi le povestea, mezinul familiei preotului, Cristi. Și el jucator, antrenor si arbitru de rugby, stabilit azi in Constanta, chiar langa biserica Sfanta Marie a marinarilor si un teren de sport, dupa ce ultima oara a antrenat pe Callatis Mangalia. Dealtfel, Cristi e singurul supravietuitor al familiei Radulescu dintre fratii lui. Caci, destul de recent pe 13 ianuarie 2011 Ragalie, antrenorul care a invins Franta, Scotia, Țara Galilor a plecat dintre noi dupa o lunga paralizie. Disparitia sa, anuntata telefonic de fratele Cristi, m-a prins la o lansare de carte la Universitatea din Tg Mures. Nu am putut participa, desi imi doream. A fost una dintre cele mai importante figuri ale rugbyului romanesc. L-am evocat recent in vara asta a lui 2011, cand am petrecut, la Constanta, Mangalia si Eforie, cateva zile cu „mezinul” Cristian ajuns la 63 de ani.

RECITAL ALEXANDRU TOMESCU

ALEXANDRUTOMESCUINNOUAZEELANDA Institutul Cultural Roman in parteneriat cu revista “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda” a organizat recitalul extraordinar “Paganini, inger sau demon” al artistului Alexandru Tomescu. Spectacolul s-a desfasurat (in premiera in afara Romaniei), pe data de 13 Noiembrie 2011, incepand cu orele 19.00, la Auckland Town Hall Chamber Concert. In sala de concert au luat loc peste 200 de iubitori ai muzicii clasice, care au fost fermecati de calitatea muzicii dar si de tinuta artistica a interpretarii. Alexandru a cantat pe celebra vioara Stradivarius Elder-Voicu, veche de 309 ani, iar recitalul a fost sustinut, pe intreaga sa durata, de o prezentare multimedia in high definition. Pentru ca acest eveniment a fost unul foarte important pentru intreaga comunitate romaneasca, va prezentam in urmatoarele pagini cateva randuri si fotografii despre sederea in Noua Zeelanda a celor trei oaspeti de onoare: Alexandru Tomescu, Radu Dragulinescu (producatorul spectacolului multimedia) si faimoasa vioara Stradivarius.

Artistii au sosit la aeroportul din Auckland pe data de 10 noiembrie, dupa un zbor extrem de lung, de peste 30 de ore. Ei au fost preluati si transportati la hotelul Chifley din centrul orasului, acolo unde camerele cu vedere superba ii asteptau. Au urmat necesarele momente de ecarisare si apoi primul contact cu superba Noua Zeelanda. Asadara a urmat o scurta calatorie la Mission Bay, locul in care aproape toti nou-sositii iau contact cu oceanul si plajele kiwioate, o masa la una dintre cafenelele zonei si apoi o scurta plimbare prin oraselul de vacanta. Din pacate, diferenta de fus orar a inceput sa lucreze si sa isi ceara drepturile, asa ca baietii au trebuit sa se retraga si sa inceapa lupta cu cele 11 ore care ne despart de Romania. A fost o zi foarte incarcata, cu emotii mixte, o zi in care s-a “spart gheata“ si pentru noi, cei care nu mai vazusem un cuplu “artist-vioara” de un asemenea calbru, dar si pentru ei, cei care nu mai trecusera niciodata Ecuatorul, spre Emisfera Sudica. Gluma zilei a fost despre strictetea de la vama de intrare in Noua Zeelanda, Alexandru remarcand ca nu se poate intra cu absolut nici un produs organic. A doua zi, vineri 11 noiembrie, a inceput cu un telefon si propuneri pentru plimbare. Din pacate pentru turismul Noii Zeelande, Alexandru este un profesionist desvarsit si are program de repetitii chiar si daca trece Ecuatorul, asa ca nu s-a putut conta pe el decat pe seara, cand l-am invitat sa participe la emisiunea de radio in limba romana de la Planet FM, 104.6. Ne-am prezentat acolo dupe primele 20 de ore ale zilei, si baietii s-au cunoscut cu Pucu, Camelia, Marinela si Lucia. Am vorbit, in sala de primire a radioului de la Unitec, despre o multime de subiecte, dupa care am intrat in emisie, pentru o ora. Alexandru a fost foarte in largul sau, chiar daca intrebarile au venit, ca un foc incrucisat, din 5 parti diferite. Dupa emisiune, ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre si am urcat pe motorway, pentru drumul spre hotel, unde urmau alte repetitii pentru concertul Dvorak ce urma sa aiba loc in cateva zile in Olanda. A fost o zi foarte plina, chiar daca aparent am bifat o singura actiune. De altfel, organizarea concertului nu a stat pe loc nici macar un minut, desfasurandu-se in ritm alert, pe masura apropierii startului.

Ziua a treia a inceput cu aceleasi obsedante repetitii, asa ca l-am luat pe Radu si am facut un tur rapid al Aucklandului. Am mers si am vazut Tamaki Drive (una dintre cele mai faimoase walkway din lume), apoi am urcat in varful dealului la Saint Helliers, am tras o fuga la Pak’n Save-ul din Glen Innes si am poposit in Cornwall Park. De sus Radu a remarcat cu absoluta mirare lipsa blocurilor din Auckland si intinderea imensa a orasului nostru (lucruri pe care tindem mereu sa le uitam). Seara, i-am invitat pe oaspetii lor la o cina in Sky Tower. De data asta nu in restaurantul rotitor (cum s-a intamplat la sosirea Irinei) ci un nivel mai jos. Nu ne-am rotit, insa am gustat din zeci de mancaruri traditionale.

Baietilor le-au placut enorm fructele de mare si saltele. Dupa cina am coborat la punctul de observare, pentru ca 20 de minute mai tarziu sa facem si o sesiune de fotografii cu personaje faimoase din “Lord of the rings“ si “Avatar“, la magazinul de suveniruri de langa lifturi. Ziua a patra a fost si ziua cea mare, asa ca Alexandru a repetat pana la concert, iar noi, echipa sa tehnica, am luat cu asalt sala, pentru ultimele repetitii. Serban a repetat discursul de inceput, eu mi-am instalat camerele de filmare si am dat ultimele indicatii fotografului, iar Adina a lucrat cu Kelly, event-plannerul de la The Edge, pentru toate detaliile legate de sala (flori, aer conditionat, spoturi luminoase, extra security pentru vioara, servirea la bar, parcare).

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 30

RECITAL ALEXANDRU TOMESCU

CONCERTPAGANINIINGERSAUDEMON Concertul a inceput la ora 19 si a reprezentat un triumf total, Alexandru interpretand senzational toate cele 24 de capricii ale lui Nicolo Paganini. Singurul moment tensionat (numai pentru noi) a fost cand firele de par de cal au inceput sa plezneasca din arcus. Alexandru a continuat insa concertul fara oprire, iar dupa acesta ne-am intalnit cu totii in bar pentru sampanie, poze si autografe.

A cincea zi a fost si ziua de vacanta pentru Alexandru, ziua in care si-a permis sa isi rupa cateva ore din repetitiile de dimineata. Am plecat spre Sandspit, langa Warkworth, la o casa de vacanta a unor prieteni. Aici am luat masa, Alexandru ne-a acordat un interviu pentru revista si am facut si cateva plimbari prin padure si pe malul oceanului. Concluzia baietilor a fost ca Noua Zeelanda este o tara superba, cu un nivel de trai foarte ridicat, iar plecarea de a doua zi nu o sa reuseasca sa le stearga din minte prea curand acest eveniment. Multumim Institutului Cultural Roman ca ne-a oferit acest eveniment de exceptie, le multumim si lui Alexandru si lui Radu pentru deschiderea cu care au imbratisat tara noastra de adoptie si, nu in ultimul rand, spectatorilor care au umplut sala pentru a fi martori la acest eveniment exceptional. Echipa PRNZ

“Virtuozul roman Alexandru Tomescu nu canta aceste piese ca pe 24 de exercitii. El face din ele o muzica speciala, jucandu-se cu contrastele, lasand fiecare fraza sa traiasca si sa respire.�

David Larsen, METRO MAGAZINE, New Zealand

CRISTIDUMITRACHEAUCKLAND 31

PRNZ IN LUME

PRNZSITRUPAAKCENT

PRNZLAMTRUSHMORE SIINFORKSCAPITALAM ONDIALAAVAMPIRILOR

PRNZINFIORDULSCHLEI

32