revista feed back

I S S N

9

1 5 8 4 - 9 2 9 5

7 7 1 5 8 4

9 2 9 0 0 1

editorial

DESPRE ARTA DIALOGULUI ŞI DESPRE COMUNICAREA CU CEILALŢI Un Socrate postmodern nu mai e cu putinţă • Despre adevărul şi dialogul ideal • Dispariţia profeţilor • Spectacolul logofagilor • Scrierea cu sine • Trăncăneală, taifas, cozerii

Dialogul pe care-l invocăm, dialogul în sens platonician e o împărtăşire a logosului, dar şi confruntare şi regăsire de sine şi terapeutică. Pentru Socrate rostirea avea, fără doar şi poate, un rol terapeutic, pentru că dezvăluia treaptă cu treaptă ceea ce există în adâncul nostru. Nu-mi mai amintesc acum cine spunea că maieutica socratică era un exerciţiu de arheologie spirituală, comparabil, în timpurile moderne şi postmoderne, cu tentativele catharctice, mult mai confuze, ale psihanalizei. Ceva îmi spune că lui Socrate scrisul i se părea un blocaj, o ineficienţă.

Nu, nu mai e cu putinţă acel Socrate clasic şi fascinant.

Istoria se repetă dar nu în toate detaliile. Un om asaltat zilnic de cotidian (de ziare, de televiziuni ticsite cu banalităţi dăunătoare spiritului, de mijloacele existenţei), nu mai peripatetizează socratian în căutarea adevărului. De altfel, într-o lume adânc pozitivistă, sălbatic pragmatică, tot mai puţini sunt interesaţi de adevărul fiinţei. În perioada acestui neclar prezent, este o problemă la nivelul „ascultării”? De multe ori, la capătul celălalt al verbului nu se mai află nimeni.

Nu e o simplă, o cumplită problemă! Am credinţa că romanul reprezentativ pentru secolul douăzeci, abia încheiat, este L’Etranger, scris de Albert Camus pe la 1942. Iar problema acestei lumi, numită tot mai mult postmodernă (supranumită – sfântă ironie – şi a comunicării totale!) este străinul şi înstrăinarea. Întorcându-ne la magneticul personaj Socrate, dacă ar trăi astăzi şi ar vrea să-şi exercite peripatetismul şi maieutica prin Grădina Copou, Grădina Icoanei sau prin Jardin de Tuillerie, n-ar mai găsi atât de uşor un Gorgias, un Fedon, un Menon, un Polos, un Fedru, un Alcibiade sau un Kallikles cu care să dialogheze despre soarta sufletelor, despre Eros sau despre doctrina metempsihozei. Rolul esenţial îl are partenerul de dialog. Într-un timp în care dialogul e tot mai viciat de convenţii, de orgolii, de superficialitate, de un egoism prost educat, un Socrate postmodern dar cu aceeaşi încredere în om, în adevăr şi în dialogul ideal, provocator de cunoaştere şi chiar de katharsis, ei bine, acest Socrate ar cam vorbi singur, ca personajele din poemele lui Bacovia.

pagina 1

editorial

pagina 2

Sigur că ne asumăm singurătatea, aşa cum ne asumăm şi sărăcia materială şi înfrângerile, dar nu e vorba de o singurătate supusă, pentru că în cazul ăsta aş fi fost călugar, e o singurătate grefată de răzvrătiri, de explozii, implozii şi de tot felul de nonconformisme.

Alteritatea!? Deh, pentru ea s-au consumat zeci de mii de pagini. Celălalt: căutat, prins ca într-o iluzie, încărcat de mister, scăpat şi pierdut de fiecare dată printre degete. Problema e delicată şi ţine de infinitul interior, acel infinit misterios despre care am spune, aristotelizând, că este gândirea care se gândeşte pe sine.

Dar e bine să ducem discuţia în exterior şi să mai spunem câte ceva despre dialog şi hărţuirile cunoaşterii. Într-o adresare către efeseni, apostolul Pavel prevedea dispariţia profeţiilor (născute din cunoaştere speculativă) şi pleda pentru cunoaşterea faţă către faţă (facie ad faciem). Dar cum? Dialogul e, la urma urmelor, un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pragmatic, pentru că poate separa masca de rolul real. Şi pentru că poate revela ceea ce eu aş numi estetogeneza. Prin urmare, cunoaşterea este hiper-verbală. Suntem supuşi logosului. Suntem logofagi din tată (ceresc, neceresc)-n fiu şi nepot. Pornind de aici, se vede de la o sută de leghe că dialogul e învăţământul omiletic. Iisus n-a scris decât o singură dată şi atunci pe nisip. Dar a vorbit mereu. Despre acea scriere pe nisip cu bastonul se spune ca e o scriere cu divinitatea. Scrierea cu sine, descoperită de moderni e scrierea doar cu misterul articular al fiinţei tale, într-un proces de autocunoaştere. Ne învrednicim să constatăm, nu fără apăsat fior, că acum grafomania (în sensul bun al cuvântului, nu în cel pejorativ de azi!) mi se pare o cruce în sânge, un dat existenţial al omului în lume. Există: scrierea pe pietre (mă rog, şi pe pereţi), scrierea pe nisip, scrierea pe hârtie (cu cerneală, cu sânge), scrierea pe suport electronic. Pe orice suport se pot scrie lucruri esenţiale şi se pot scrie prostii. Reîntorcându-ne în timp, constatăm că Buda, Socrate şi Iisus au refuzat scrisul. Oare din ce raţiuni? Pe de altă parte, citim evangheliile şi suntem sideraţi de profunzimea dialogurilor şi a zicerilor celui care refuza scrisul.

Dar arta dialogului a decăzut secol de secol şi din cauza împovărărilor. Omul recent e plin până la refuz cu informaţii care-i sporesc inutilitatea, încât lucrurile profunde ori îi scapă ori nu le mai vrea! Astfel, dialogul înalt, superinteligent, dialogul aristocratic pasionat de cunoaştere şi intercunoaştere a fost înlocuit cu dialogul de convenienţă şi, de multe ori, cu dialogul tembel, lipsit de ironie, de fast, de capcane dar înţesat de clişee. Şi e ştiut faptul că toate clişeele civilizaţiei de azi lenevesc gândirea. Iar o gândire leneşă preferă în locul dialogului înalt trăncăneala (practicată şi de Miticii lui Caragiale) sau, cum i se spune la Moldova, cu un cuvânt frumos ca un alint, taifas. Amândouă însă sunt legate de cozerii, termen impus şi la noi de Saint-Beuve, cel care avea ca rubrică de ziar Causeries du lundi (bârfe literare, întâmplări de salon etc.). Însă toate aceste cozerii nu limpezesc, ci pulverizează fiinţa.

Daniel CORBU

provocări

SUFERINŢELE UNUI NOBELAND Th. PARAPIRU A trecut şi premiul Nobel pentru literatură pe 2012, lăsând jale românească în urmă.

Pe peron, Cărtărescu, precum Goe, bătea din picior de vreun an (de la ediţia călătorită), zbierând prin amploiaţi critici că „vrea să vină trenul”, dar ioc! până când careva la radio, la televizor, la ureche, i-o fi spus că evenimentul s-a consumat şi că, de fapt, ceea ce credea dumnealui că e peron cu unu la 25 şansă de urcare, nu-i decât intrare în gară cu o şansă din trei, patru mii. Şi fiindcă Dâmboviţa nu crede în lacrimi, scriitorul s-a supărat ca poetul/prozatorul pe sat şi a scris cu obidă până la incoerenţă, reproşând orice prietenilor şi inamicilor şi întregului popor român. Pe de-o parte spune că „ N-am prea primit mesaje de încurajare nici anul trecut, nici anul ăsta…” pe de altă parte, după solidarizarea colegilor scriitori, se bucură: „Da, mult de tot şi le mulţumesc fiecăruia în parte. Cel mai îmbucurător pentru mine a fost că au scris în apărarea mea scriitori de ambele părţi ale baricadei imbecile, criminale, sinucigaşe, care spintecă azi în două cultura românească.” (Orbirea de azi ne poate costa viitorul, interviu de Ana Maria Onisei, în Adevărul de marţi, 16 oct.2012).

Treaba cu baricada e ceţoasă rău, dar candidatul moralist nu-şi bate capul cu aceasta. Faptul că premierul Ponta a făcut exerciţii protocolare pe blog în iţari şi bonetă, vizavi de candidatură, i se pare „un gest normal” lui Cărtărescu: „Nu am apreciat acest gest ca venind de la Victor Ponta, ci de la prim-ministrul României, oricare ar fi fost el.” Chiar aşa: oricare ar fi fost el? Ar fi fost frumos să zică exact invers!

Sunt aduse argumente: „ Când un cetăţean al unui stat are şanse, chiar şi modeste, de a lua un Nobel, e datoria reprezentanţilor să

fie alături de el…”. Ideea e tragic oportunistă, dacă nu şi aiurea. Datoria reprezentanţilor statului este să-şi îndeplinească atribuţiile faţă de toţi cetăţenii, nu s-o facă pe criticii literari de circumstanţă (nu-mi vine să cred că Victor Ponta i-a citit cărţile lui Cărtărescu şi pe ale altora, ca să aibă criteriul comparativ, a scris şi dumnealui pe blog, că-i de bonton. Cât despre mândria nobelandului de a fi tradus în limbile pământului, aştept ca în intervenţii următoare să ne povestească sans peur et sans reproche câţi străini frecventează cursuri de învăţare intensivă a limbii române ca să-i citească opera în original. Haida-de!

Ca să împlinească peisajul dezolant al fanfaronadei şi al autoslăvirii deşănţate, garnisit de feţele de parastas ale lui H.R. Patapievici şi G. Liiceanu, atinsul de gripa nobelitei ameninţă TV apocaliptic cu exilul oriunde, în lume (ei, nu chiar oriunde, aproape sigur, undeva la căldurică şi cu traduceri. Evident, ar face bine un exil la CV pentru marele premiu, la anul şi la mulţi ani!) Ar compune al doilea volum de poezii la „Nimic”, ar mai postmoderni printre lăutarii critici şi ar preda lecţii de aşteptare la seminarii sau pe bancă în parc. Ehe, nici exilul nu mai este ce-a fost! În acest sens, n-ar fi de mirare ca nominalizatul român plângăreţ să solicite o bursă de exil. Aşa, da!

Simplu: regret profund că Mircea Cărtărescu n-a luat nici în 2011, nici în 2012, râvnitul premiu. Dacă i se decerna, aş fi trăit cu certitudinea că avem literatură planetară, fiindcă, după lecturile mele, în literatura română contemporană sunt mai mult de 20 de scriitori mai valoroşi şi mai merituoşi decât el. Pesemne de aceea, unii s-au solidarizat cu viteazul suferind după trecerea premiului prin haltă, fără să piardă vremea încurajându-l înainte.

pagina 3

tineri poeţi

Marele Premiu

la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", ediţia a IV-a, octombrie 2012

Bogdan FEDEREAC ŢI-AM UCIS FRUMUSEŢEA devin criminal ţi-am devorat frumuseţea din priviri până ce-am ţesut o pânză în jurul feţei [o pânză, reţine, nu un giulgiu] dar voi ştiţi una e coconul unui fluture alta e coconul unui păianjen.

ÎN GERUL DE SÂMBĂTĂ NOAPTE

pagina căutam să fur timpul altora 4 nimic mai mult credeam

în gerul de sâmbătă noapte a spus o poveste credeam ca prostul că tace când el vuieşte de zici că geme îţi ridică părul şi-ţi place nu îl eviţi eşti beat deja ca un dumnezeu ce eşti ai lumea la picioare chiar dacă afară nu-i nimeni strigi şi cazi într-un somn în gerul de sâmbătă noapte e superb!

că în gerul de sâmbătă noapte e straşnic nu îl poţi învinge gândeam

ÎMBĂTRÂNIM CLARA, ÎMBĂTRÂNIM

auzisem la ştiri de pe la prieteni toată lumea ştia de el doar eu nu credeam că o să ajungă

tot mai des te opreşti în faţa magazinelor cu hăinuţe pentru copii, nici nu îmi amintesc de când nu am cântat sub duş, puştanii de liceu nu te mai fluieră când te plimbi singură pe stradă, nu mai am timp să gândesc ce s-ar întâmpla dacă forţele care susţin cerul ar îmbătrâni şi ele

în crâşmă uiţi tot măcar o noapte din şapte îţi cauţi timpul ascuns între coapsele pline ale femeilor îl răpeşti cu ultima picătură de bere de pe buze flămânde

tineri poeţi CÂND EMOTICONURILE CUNOSC CEL MAI BINE SENTIMENTELE nu noi cuvintele noastre se îndrăgostesc şi televizoare cad de la etajul patru te privesc printr-o sticlă goală să realizez ce pierd noaptea când tu dormi singură şi tristă pe-un pat de spital iar dimineaţa râzi cu copiii din salon faţa ta nu ar exista fără zâmbet nici bere fără alcool e axioma pe care unii încearcă să o demonstreze nici mările din jurul pupilelor nu ar exista fără lacrimile ce le curăţă iubind fără permis categoria A pe două picioare culegi momente de tăcere şi ţeşi o tăcere mai mare cu care te înveleşti în nopţile de toamnă când emoticonurile au obosit înaintea cuvintelor

DRAGOSTE CU ACORDUL PĂRINŢILOR Tu înger copil prost mă înfiori nu te pot atinge nu!

te-am creat cred pot

Mi-am plimbat degetele prin scrum să-ţi conturez viitorul, mă vei înţelege.

Amanta nopţilor azi simt nevoia să te părăsesc.

Ţi-am zidit în trup aripile.

Eşti presus de iubire dincolo de cuvinte pentru ceilalţi o iluzie.

Fantasmele mele ţi-au coborât cerul sub picioare să-ţi îndrepţi paşii spre ele.

Eşti cea mai frumoasă poezie şi nu te pot îmbrăţişa.

Poate de aceea te iubesc.

FALS JURNAL ARHEOLOGIC între doi sâni între două beţii între două fumuri de ţigară între două nopţi nedormite între două palme strânse între două partide de sex grăbite între doi ochii roşii între două jointuri între două prostii între două zile la serviciu între două zile de foame între două partide de poker între două plimbări între doi pumni ce se pregătesc să lovească între ultima căzătură şi şi acolo se naşte poezia pagina DIVAGAŢII Gândurile mucegăite sunt mai criminale decât ştirile protv de la ora 5 şi nu-şi trădează emoţiile pe sub detectoare de minciuni aşa cum o fac îngerii când se bălăcesc în nori ştii, i-am văzut deunăzi pe preşedinţii marilor state adunaţi în jurul unei mese de poker au fumat iarbă şi-au băut ca porcii pân-au căzut de pe scaune şi au început să spună bancuri porcoase...

5

tineri poeţi

Premiul I

la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", ediţia a IV-a, octombrie 2012

Ramona ŢĂRUŞ DESCHISĂ POARTA FĂRĂ CASĂ ieşise din canalizare ca dintr-un uter în ziua aceea prea mândru cerşetorul înainta împotriva vântului cu pantofii lui cei mai buni plini de pustule şi de zgârieturi şi cu hainele lui cele mai apropiate de piele i-am oferit un măr n-a vrut să muşte dintr-însul c-avea o gaură de vierme pagina i-am spus că nu mai e şi că mărul e mult mai dulce acum tocmai 6 pentru că a avut un... nu m-a crezut în ziua aceea cărarea începuse să-şi piardă sensul şi s-a abătut mult de la el care cunoscuse şi pacea şi revolta deopotrivă şi scârba de prea multă milă, căldura dar mai ales frigul s-a aşezat turceşte în mijlocul trotuarului privea trecătorii cu ochi astronomici încercând să-i memoreze într-o cămăruţă din mintea lui

ca să aibă cine să-i ţină de urât noaptea când nu va putea să doarmă îi privea cu dragoste pe aceşti străini şi se gândea că oricare dintre ei ar fi putut fi el ar fi putut fi plin s-a ghemuit apoi ca să ţină în frâu neputinţa şi singurătatea două guri care se mâncau una pe alta lovindu-i oasele se legăna să le-adoarmă ca pe nişte copii cărora le ies primii dinţi le ţinea strâns la piept speriat de atingerea propriei mâini reci în îmbrăţişarea aceasta funestă a tresărit ca dintr-un vis a vrut sa plângă şi n-a putut în zădărnicia lacrimilor trupul lui se simţea murdar a dat să strige căuşul suferinţei s-a strâns mai tare ca două buze bătrâne şi-n încordarea lui de a-şi păstra puterea a-ncremenit cu piciorul ridicat asupra urmei

tineri poeţi de ce-mi scrâşnesc dinţii a acru? de ce, dacă ai spus că viermele ăsta care mă roade din naştere, care se plimbă în carnea mea încet şi gras ar trebui să mă facă mai bun? cu colţul mânecii i-am şters gura de spume

ORAŞUL FANTOMĂ septembrie /oameni omizi şi păianjeni/ o carne laolaltă alunecoasă şi rece care putrezeşte fără să miroasă a hoit în oraş nu mai există taţi doar bărbaţi care tac şi dispar ca nişte ciulini nici mame doar femei-fagure lipite una de alta care stau cu ochii căscaţi şi cu gurile căscate şi cu sufletul căscat în van

CÂND VREMEA ireversibil timpul va veni ca o strângere de stomac oraşul va mirosi a vopsea proaspăt întinsă şi tot ce respiră în pământ şi peste dânsul oameni gâze păsări animale vor fi doar nişte pătrate triunghiuri cercuri într-însele forma sângelui şi lumina vor curge din ce în ce mai slab ... crucile crucile când se vor deschide

DE CRĂCIUN UN PICIOR DE PĂPUŞĂ n-o să ne poată repara nimeni suntem singuri şi handicapaţi în noi nu înţeleg sângele de pe mâinile tale dacă hipnotizezi vrăbiile nu le scapi de spaime nu te scapi de frig eşti egoistă tocmai pentru că încă mai crezi

în sinucidere ţi-ai îngrămădit fobiile în spatele genunchiului nu fi încăpăţânată şchioapătă, sângerează proteza vezi şi tu păpuşile se maturizează când li se descoperă claustrofobia hipnoza n-o să-ţi crească alt picior teme-te dar spune o rugăciune uneori ajută până şi Dumnezeu s-a simţit singur la început a făcut Calea Lactee ca să-i fie femeie şi nu i-a ieşit din prima Doar un ovar imens plin de stele s-a ascuns atunci Tu nu poţi fi laşă să fugi când frica îţi amputează şi celălalt picior nu aştepta să vină moartea la tine mai este până ajunge la Ţ vom fi bine, doi handicapaţi care roagă Pământul să ovuleze din când în când o minune

GARGARĂ CU GHEAŢĂ ascultă şi tu, ascultă şi spune-mi dacă ploaia nu-i un stol de păsări care se luptă curge pe podea mă uit că am picioare frumoase mama îmi cumpăra tot timpul pantofi cu un număr mai mare apoi a plecat mi-a zis că oamenii sunt făcuţi din reziduuri cosmice că de-asta ne cresc două flori pe piept am în fiecare rană câte o inimă bat toate în acelaşi timp stau toate în acelaşi timp ca un copac plin de bufniţe nu fugi măsoară distanţa dintre noi- cine e mai periculos? eu nu mă tem de tine dacă nici tu

pagina 7

tineri poeţi

Premiul II

la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", ediţia a IV-a, octombrie 2012

Cristina GRIŢCU

(Republica Moldova)

Azi Un fulg pluteşte în văzduhul iernii Şi se grăbeşte spre pământul îngheţat.

Acolo jos se va topi ca o steluţă Şi nimeni nu va şti c-a existat.

Azi el e stăpânul tinereţii Iar mâine se va stinge-acolo jos.

Azi el pluteşte în văzduhul vieţii, Ca mâine să fie uitat de toţi.

Azi el dansează lin, Pe aripi de vânt ce-l poartă, Cum noi pe drumul nostru pagina Cel pregătit de soartă.

8 Azi noi plutim ca fulgii

În văzduhul iernii, Iar mâine vom cădea zdrobiţi De greutatea vremii.

Aş vrea să fug şi eu spre tine, Dar timpul nemilos nu lasă E prea târziu pentru suspine Şi întunericul m-apasă.

Aş vrea să strig, să văd lumină, Aş vrea să şterg colbul durerii Şi-o alta stea-n cale senină Să-nvingă negura tăcerii. În timpul cel ce-n fugă trece S-a stins o stea în taina nopţii, Pustiu e-n suflet şi e rece Iar vântu-i cântă imnul morţii.

Când fulg ploaia se va face

S-a stins o stea

Când fulg ploaia se va face Şi rece-n suflet o să plângă vânturi, Voi îngheţa scânteia ce mai tace Aşa şi n-ai aprins-o-n timpuri.

E o tristeţe-n surul întuneric Şi plânge inima în mine, S-a stins luceafărul feeric Ce-mi lumina calea spre tine.

În inima mea rece şi pustie Degeaba a rămas acea speranţă, Dar se va stinge sub zăpada rece Caci iarăşi nu a fost să fie…

În taina nopţii plânge vântul Şi face luna să suspine Şi presărat cu lacrimi, gândul Fără să ştii zboară spre tine.

Să ningă lin peste-a mea viaţă, Peste tristeţi şi vise rătăcite Şi peste lacrima fierbinte de pe faţă, Desprinsă din dorinţe ne-mplinite.

tineri poeţi Să ningă mult peste iubire Să fie viaţa albă ca o foaie, Iar fulgii să presoare fericire Şi să picteze-o altă întâmplare.

Exist…eu azi nu mai trăiesc, Aş vrea să plec… curaj nu am. Şi-n ceaţa timpului mai răsfoiesc Motivele să mai rămân.

Aşa cum fulgii se-aşează-n suflet, La fel să se aşeze şi schimbarea, Pe-o nouă foaie albă voi picta, Doar trebuie s-aleg culoarea.

O altă iarnă-n viaţă şi în suflet, O lacrimă desprinsă din dorinţă, Singurătatea-n inimă răneşte Eu iar voi îngheţa în suferinţă.

De după gratii Priveşte cerul peste geam, Albastru’ lui în suflet arde. Îmi bate inima mai calm, Privirea lui pe mine cade.

Citesc din raze mici scrisori Întinse ca pe-o filă albă, Speram să fie în culori Şi-o altă inimă să aibă.

De după gratii eu privesc Imensul cer ce-i fără soare, Îl văd alţii peste geam, Iar eu mă-ntreb, pe unde-i oare?

E întuneric şi senin.

De după gratii se strecor Razele reci şi cu venin...

E un popas... trecător.

Altfel Uitat şi adormit de vremuri, Privesc ceru-n dimineaţă.

Un zid urât este oraşul, La răsărit tăcut se-nalţă.

Un zid imens şi-atâta depărtare, E între mine şi lumina, Privesc pierdut cu disperare Şi-aş vrea sa am o altă viaţă.

De dor Alerg, dar cad pierdută-n amintiri, Să fie dorul care mă doboară?

Dar mă ridic cu-a mea povară Şi merg...

Culeg din timpuri vorbe şi priviri Ca-ntr-un frumos buchet de flori Eu le-mpletesc în amintiri Şi merg...

Mă-ntorc şi te privesc în gând, O viaţă ne desparte, Îmi este-atât de dor de noi, Dar tu ai gânduri alte.

Pe-un drum sub stele Atât de rece şi străin Orfană inima îmi bate Şi-mi vin gânduri rând pe rând, Precum o ploaie-n trista noapte.

Sînt mii de stele-ntinse sus Eu le citesc ca dintr-o carte Şi-un gând mai vechi în minte spus Şi rece le privesc prin noapte.

Eterne sînt, şi-n veşnicie ard.

O lume-ntreagă le stă la picioare.

Trecem grăbiţi pe-un drum străin, Iar ele-s sus nemuritoare.

Trecem grăbiţi, mânaţi de timp, Străină inima îmi bate Şi-un gând mai vechi în mine spus...

Iar inima-i pe jumătate.

Apus Apus de soare peste geam, Sfios se-ascunde după –un ram.

Picturi din norii obosiţi, La fel ca timpul trec grăbiţi.

Apus de gînduri rătăcite, La orizont de suflet plîns Sta neclintit în stropi de lacrimi De parc-ar fi în pînză prins.

Apus de dor ce-a plîns în mine, El astăzi pleacă parcă-nvins.

Tăcută liniştea rămine, Iar focu-albastru acum s-a stins.

pagina 9

cronica literară

Nicolae IORGA: Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor Daniel CORBU

pagina 10

Cel mai mare istoric român din toate timpurile, Nicolae Iorga, avea să ne ofere, într-un majestuos apogeu al carierei sale, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor. E bine să spunem de la început că această lucrare monumentală, îndelung aşteptată de mitropoliţi, episcopi, egumeni, călugări, de intelectuali şi oameni de rând, nu putea fi alcătuită în acea perioadă decât de un cărturar de talia lui Nicolae Iorga. Să ne amintim că atunci când a definitivat cele trei cărţi, apărute în două volume (1928 şi 1930), N. Iorga era autorul impresionantei lucrări, carte de vizită de identitate a noastră în Europa, Histoire des Roumains et de leur civilisation, apărută în 5 volume, în România, Franţa, Italia şi Germania.

De altfel, prezenta Istorie a Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor este o continuare şi o îmbogăţire fundamentală a primei ediţii din 1908, scrisă la cererea Ministerului Instrucţiunii Publice şi care cuprindea doar formele bisericeşti din cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească. Marea Unire de la 1918 avea să ofere istoricului român o altă viziune, însă scopul era acelaşi: „Nu mai trebuie să stărui asupra nevoii ce era de a da clerului nostru şi acelor persoane care se interesează de Biserică, în care se cuvine a vedea una din formele cele mai vechi şi cele mai bogate ale vieţii noastre naţionale, o carte în care să se înfăţişeze, pe temei de acte autentice, întrebuinţate cu spirit critic, o istorie a dezvoltării Bisericii româneşti, în serviciul căreia stau unii şi pentru buna stare şi rostul cinstit al căreia au datoria de a se îngriji ceilalţi.”, mărturisea

autorul în prefaţa la prima ediţie. El mai preciza, de asemenea, că n-ar fi reuşit o astfel de istorie fără unitatea de viziune a istoricului care leagă evenimentele istorice de obiceiurile economice, de limbă, de tradiţiile culturale şi de fenomenele politice. Prin urmare, el spune: „Istoria Bisericească a Românilor constă - şi există în această calitate — din necontenitul joc de înrâuriri culturale, de mişcări în domeniul ideilor, de schimburi de conştiinţă, de colaborare pe teren cultural — cu ţinta religioasă osebitoare, în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază naţională, în hotare naţionale, în condiţii sufleteşti naţionale a legăturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire, şi fiinţa dumnezeiască veşnică din care ele pornesc după învăţătura revelată cuprinsă în cărţile sfinte şi lămurită prin apostoli, prin Sfinţii Părinţi şi prin teologii celor dintâi timpuri.”

Ediţia de faţă preia cea de-a doua ediţie a cărţii Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, apărută în două volume (vol. I – 1928, vol. II - 1930). N. Iorga îşi organizează istoria în trei cărţi: Cartea întâi: Epoca slavonă, Cartea a doua: Epoca slavo-românească şi Cartea a treia: Epoca românească. Cititorul urmăreşte astfel un spectacol informaţional desfăşurat pe distanţa a opt secole, pornit de la începuturile vieţii şi orânduielilor creştine la nord de Dunăre şi până la Biserica României unite. Astfel, Epoca slavonă este un excurs de o exhaustivă documentaţie privind întemeierea ierarhiei episcopale şi a vieţii mânăstireşti (primele biserici româneşti, mitropolia, înrâuririle grecească şi sârbească, precum şi a Constantinopolului în Moldova), legăturile

cronica literară noii biserici cu catolicismul, bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, curentul slavo-grecesc în Ţara Românească şi curentul nou slavon în Moldova de după Petru Rareş.

Epoca slavo-românească, cea cuprinsă în Cartea a doua a Istoriei, îşi are începutul după N. Iorga, odată cu apariţia primelor tipărituri româneşti ale lui Coresi, după Catehismul de la Sibiu şi formarea Bisericii Reformate a românilor din Ardeal. Este o perioadă desfăşurată pe o distanţă de peste două secole, deosebit de bogată în evenimente istorice şi monahice, de întemeieri ortodoxe în toate ţările române, de personalităţi implicate în politica religioasă a celor trei principate româneşti. Cititorul interesat va găsi informaţii deosebit de preţioase, bazate pe documente istorice despre Mitropolia ardeleană şi tipăriturile româneşti din vremea ei, despre lupta Bisericii moldoveneşti din vremea lui Petru-Vodă Şchiopul şi a Movileştilor cu „recucerirea” catolică, despre politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Sinodul de la Iaşi, despre ctitoriile lui Matei Basarab, despre tipăriturile româneşti de la Iaşi, mitropoliţii

Varlaam, Teodosie şi Dosoftei, despre negocierile ardelenilor pentru unirea cu Roma.

Epoca românească, tratată în cartea a treia, este legată de lupta pentru desăvârşirea unirii românilor de peste munţi. Nicolae Iorga pune accent, după epoca fanariotă şi moartea lui Dosoftei, pe introducerea limbii româneşti în slujba şi cântarea bisericească în timpul episcopului Damaschin, pe începutul literaturii teologice la români, dar şi pe începutul isihasmului creştin şi învierea spiritului bisericesc prin reforma lui Paisie de la Neamţ. Cartea se încheie cu Biserica sub Cuza-Vodă – secularizarea averilor mănăstirilor închinate şi cu organizarea Bisericii României după 1918.

Scrisă cu profesionism cărturăresc, dar şi cu originalul, recunoscutul talent literar al lui Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor rămâne un tratat reper privind istoria şi cultura religioasă a românilor. Considerăm prezenta editare, cu minime actualizări stilistice, un eveniment editorial de excepţie.

pagina 11

cronica literară

Dorel VIŞAN:

Când Paznicul ia totul Emilian MARCU

pagina 12

Dacă citeşti cu atenţie şi, mai ales cu înţelepciune şi înţelegere această carte publicată de actorul Dorel Vişan, te poţi socoti cu adevărat un câştigător şi poţi lua chiar totul.

Consider că fiecare cititor poate fi un adevărat paznic de gânduri şi mai ales de trăiri şi păstrător al sfaturilor oferite din eseurile adunate aici.

Pe actorul Dorel Vişan, întâi şi întâi l-am cunoscut prin film şi prin teatru, apoi am descoperit că este unul dintre cei mai severi şi mai fini analişti politici, analişti ai vieţii şi destinului României peste ani, de un patriotism cu totul de excepţie. Apoi am descoperit o carte de interviuri, de fapt un amplu interviu, realizată de Puşa Roth, ca acuma să-l descopăr drept unul dintre cei mai implicaţi intelectuali, în viaţa socială, în drama pe care o străbate în aceste vremuri România.

Asemenea unui alt mare actor, Dan Puric, un bun român, cu suflet curat şi sincer, care şi el face misionariat în numele acestui popor aflat la cumpănă de interese, Dorel Vişan îşi asumă sentimentul tragicului aşa cum fac toţi marii patrioţi români, acei oameni care ştiu să preţuiască fibra naţiunii române, acei oameni care încearcă să găsească soluţii pentru viitorul ţării. Nu folosesc aici, aşa cum ar fi tentaţi să creadă unul sau altul dintre cei care citesc, cuvinte mari sau uzate. Fără credinţa că poporul acesta pe care unii vor să-l ţină numai în genunchi merită să-şi afle locul printre popoarele demne şi că merită cu adevărat un loc sub soare, nu vom putea să ne desprindem de statulul, impus, de aici şi de aiurea, de slugă.Cartea „Cine-i păzeşte pe paznici”, nu este doar o carte creată dintr-o sumă de articole publicare în diverse publicaţii ci, cred că aş putea să o definesc drept o adevărată Carte de înţelepciune. Şi spun asta după citirea eseurilor încărcate de sensuri ce se regăsesc aici. Eseul „Cerul cu stelele, lumea cu relele...” se deschide cu o povestioară tur-

cească, povestioară doldora de înţelepciune. „...se spune despre o vrăbiuţă că, atunci când tunetul anunţă furtună, se culcă pe pământ şi îşi ridică picioruşele spre cer.

-„De ce faci asta? a întrebat-o vulpea.

- Ca să ocrotesc pământul, care adăposteşte atâtea şi atâtea vieţuitoare, i-a răspuns vrăbiuţa.

Tu îţi dai seama vulpeo, ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuşi cerul? Aşa că ridic picioarele ca să-l sprijin.

- Şi tu crezi că poţi sprijini cerul acesta uriaş cu picioruşele tale prăpădite? întrebă vulpea, total nedumerită.

- Fiecare cu cerul lui, îi răspunse vrăbiuţa.

N-ai priceput nimic proasto! Du-te şi vezi-ţi de drumul tău mai departe”. Şi eseul lui Dorel Vişan continuă astfel: „Citind această superbă metaforă, care se păstrează în înţelepciunea lumii, mi-am amintit de vorbele lui Syrus care ne învaţă că, dacă nu eşti tu însuţi înţelept, în zadar asculţi un înţelept, şi mă gândeam că viaţa nătărăului este mai rea decât moartea lui”. Şi citează zicerea vrăbiuţei:”Fiecare cu cerul lui”. Am citat un pasaj din acest superb eseu pentru a arăta că această carte scrisă de Dorel Vişan este mai mult decât o culegere de articole publicate în presă, este aşa cum spuneam mai sus o adevărată carte de înţelepciune, o carte care trebuie citită., dar mai ales este o carte care trebuie înţeleasă. „Dacă este să fim oneşti, maestrul Dorel Vişan trece mult dincolo de graniţele actoriei şi ale teatrului în general, devenind o sumă: construcţia interioară a omului de cultură include o impresionantă paletă, de literatură, estetică şi teoriea artei, până la filozofia culturii, teoria şi istoria menta-lităţilor, sociologie culturală şi religie. Dorel Vişan duce cu sine câteva biblioteci fundamentale, aşezate undeva la rădăcina conştiinţei de sine.” spune Diana Câmpan, în scurta prezentare de pe coperta a patra. Iar poetul Daniel Corbu,

cronica literară editorul acestei cărţi spune: „ Unul dintre cei mai mari actori români de azi şi din toate timpurile, Dorel VIŞAN, adună între coperţi articole de maximă responsabilitate civică, punctate cu reflecţii de înaltă morală despre „lupta lăuntrică a omului între raţiune şi pasiunile sale”, despre „ce-i în gură (autorul spune „ce-i in guşă) şi-n căpuşă”, despre cerul cu stelele, lumea cu relele”, despre „ nu părul alb face omul înţelept”, despre „sexualitatea stahanovistă” sau despre (emoţionant) biblioteca din grajd”. Iar Mircea Radu Iacoban, cel care a colaborat ani de zile cu acest mare actor săune în prefaţa la această carte: „Excelenta carte „Cine-i păzeşte pe paznici” luminează câteva dintre cotloanele întunecate ale trăirii româneşti şi ale devenirii naţiunii de la Carpaţi la Dunăre. Se citeşte uşor şi, mai ales, cu mult folos,” Aşadar „Cine-i păzeşte pe paznici” semnată de marele actor Dorel Vişan este, cu siguranţă, una dintre cele mai importante cărţi de morală creştină şi de profund patriotism românesc, publicată în ultimul timp în România. Editura Princeps Edit a ştiut să-l apropie pe Dorel Vişan să-i publice această carte de excepţie să aducă un strop de bucurie şi de lumină sufletească cititorului, mai mereu bulversat de fel de fel de „înţelepţi” ocazionali, în slujba unuia sau altuia dar nu în slujba poporului român.

Dar vorba lui Dorel Vişan: în fond „ fiecare cu cerul lui”. Dar ce n e facem domnilor cu acest cer care este al României şi al acestui atât de urgisit popor român? Să ridicăm cât

mai mulţi braţele să sprijinim acest cer de deasupra României pentru că este chiar cerul fiecăruia dintre noi. Acesta este sfatul pe care marele actor român, Dorel Vişan, îl sugerează. Este sfatul unui adevărat patriot, sfat de care avem atâta nevoie şi pe caree bine să-l asculte ct mai mulţi. A fi român, cred, nu face rău la nimeni în lumea asta. Este o lecţie de demnitate, o lecţie de patriotism, de care unii se feresc precum satana de tămâie.

Dorel Vişan, Cine-i păzeşte pe paznici, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2012, 178 p.

Prefaţă de Mircea Radu Iacoban.

Gheorghe SIMON: Amin Agapia, Amin!

Cu cartea de poeme „Amin Agapia” poetul Gheorghe Simon îşi consolidează definitiv locul între poeţii români de factură religioasă, poeţi care sunt destul de puţini, pentru că pezia religioasă este „ca o duminică în rugăciune” cum spune chiar poetul în unul din poemele sale. Religiozitatea poemelor sale sunt şi de natură divină dar şi de natură umană. Personajul liric, în speţă poetul adude laude, osanale, rugi către persoana iubită şi către persoana adorată „În tăcerea profundă/ aşteptând un răspuns de la tine” când ca un ecou sau chiar ca o hologramă de niciunde, adică de peste tot, Dumnezeu îi răspunde atunci când „ sufletul se ascunde-n nebănuite

sălaşe/ pe cărări tot mai strîmte/ de unde umbra vieţii prea strîmtorate”. Doar ecoul viselor se mai poate auzi la intervale egale de timp, semn că există în univers o măsură divină care poate să ne coordoneze viaţa şi visele. Poetul Gheorghe Simon nu este nici un însingurat şi nici un înstrăinat în universul său poetic. El se găseşte şi se re-găseşte „Între Agapia şi Văratec” pe „Calea Iubiri” alături de „O femeie singură, care e ca o rugăciune/ rostită în lumina smerită a sufletului/ când ţi-e dat să oo vezi în pronaosul/ unei biserici de lemn.

Textul publicat de poeta de mare tragism, Constanţa Buzea, una dintre cele mai mari poete din literatura română, se

pagina 13

cronica literară

pagina 14

prea poate să fie unul dintre ultimele sale texte antume, care să fi văzut lumina tiparului într-o carte. Poetul Gheorghe Simon, un ascet, a avut, după cum reiese din textul postat drept prefaţă, o corespondenţă frumoasă şi îndelungă cu această mare poetă.

Sfaturile şi aprecierile ei au contant în mare măsură la formarea şi definirea personalităţii poetice a lui Gheorghe Simon. „Înclin să cred că în cazul poetului Gheorghe Simon, care stă la Agapia liniştit şi frumos scriindu-şi negrăbit poezia, meditând la mulţimea şi la singurătatea lumii din ce în ce mai tulburate şi chinuite de marile ei slăbiciuni, dându-ne la câţiva ani buni prilejul întemeiat de a-i citi versurile şi a ne bucura că izolarea sa rodeşte acolo ca-n Rai, atât de spectaculos în simplitate, om bun, exemplar, uimitor, imposibil sau foarte greu de urmat de cei mai mulţi dintre noi, înclin să cred aşa dar, că de dragul cititorului interesat să ştie, fac şi repet, cu mijloacele pe care le am, acest portret necesar.”

Aşa scria, cu atâta preţuire şi înţelepciune poeta Constanţa Buzea despre Gheorghe Simon, despre poezia sa şi mai ales despre destinul său asumat, cu voie sau vără voie.

Retras în munţii Neamţului, acolo unde aerul de dimineaţă este pătruns de sacralitatea marii poezii, de aburul sfinţeniei ce se revarsă de pe toţi versanţii ca un potop de lumină şi de religiozitate şi pe care poetul a reuşit să le strămute în poeme limpezi, în „focurile înalte” ale cuvântului acest poet , cu adevărat religios trimite lumii, din când în când cu poştalionul tras de fluturi mari, poeme pe frunze de laur. După 1989, mai ales, au apărut tot mai mulţi poeţi care scriind poezii în

care apar cuvintele Dumnezeu, cruce, biserică, cimitir sau citate prost înţelese din Biblie, au crezut că deja se pot numi poeţi religioşi, că scriu poezie cu menire religioasă, poeme cu trăire întru sfinţenie. Nimic mai fals.

Poezia religioasă nu este, după părerea mea, o îngăimare de cuvinte care să sune într-o anume tematică. Poezia trebuie să fie „cenuşa fulgerului care ne-mpresoară sufletul”.

Despre poezia lui Gheorghe Simon, poet orfic aşa cum l-a definit, pe bună dreptate, Zoe Dumitrescu-Buşulenga spune: „Poezia religioasă a lui Gheorghe Simon izvorăşte dintr-o credinţă profundă, cu temeiuri teologice foarte bine stăpânite ( ar trebui să cităm multe titluri care se perindă în miezul istoriei sacre. Totuşi, domnia sa vorbeşte despre acele lucruri prea înalte cu o modestie şi o discreţie, aş zice, monahală.”

Monah al cuvântului, cum rar, tot mai rar se poate găsi în aceste zile de avalanşă spre glorie şi spre bani, Gheorghe Simon, profesor de litere româneşti, de slovă sacră, dă o bună lecţie confraţilor avertizându-i: „Sub praguri tocite de înţelesuri pierdute/ stau ascunse prejudecăţi înfrigurate/ măcel iluzoriu/ deasupra caselor incendiate de ură/ nici un loc pentru furnica/ înd un sens căutării/ în instinctul el reformator.-..”. Acest poem face parte din capitolul „Calea Iertării” şi cred că ascunde un important mesaj căre cohorta de „poeţi religioşi” care bântuie precum muştile beţive în jurul lămpii de neon. Amin Agapia este o care de poezie deosebită, scrisă cu simţire, cu suflet curat şi intemeiat în credinţa românească. Câtă iubire, atâta speranţă se poate descoperi în poezia de litanie pe care o publică poetul Gheorghe Simon în această carte. „Mai presus de aşteptare / e tot aşteptare / şi mai presus de îndurare/ e căutarea, căutarea în grădina suspinelor spune el, căci, „Acolo, te ştiu, culegînd / razele frînte ale aducerii aminte/ neîndrăznind să rupi/ floarea albastră a uimirii...” . Cîntarea Cîntărilor din această carte cu cele trei căi ale sale: Calea vieţii, Calea Iubirii şi Calea Iertării este o profundă lecţie de morală creştină şi o rugă pentru lumea de aici şi pentru cea de dincolo, rugă ce, aşa cum este şi firesc se încheie cu „Tatăl nostru”, poem din care voi cita câteva versuri: „Întăreşte-ne, Doamne,/ şi dă-ne nouă puterea/ de a ne învinge pe noi înşine/ de a nu cădea în deznădejde/ şi fă să se surpe/ ceea ce e fără temei de întrupare/ precum puterea Ta/ doar prin lucrarea Verbului/ e cu putinţă!. Amin Agapia, Amin!

Gheorghe Simon, Amin Agapia, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2012, 158 p. Prefaţă de Constanţa Buzea.

eseu

GENEZA UNIVERSULUI BLAGIAN Lucian GRUIA Lucian Blaga şi-a elaborat cosmologia în capitolul Diferenţialele divine din TRILOGIA COSMOLOGICĂ (1940), după ce Friederich Nietzsche a decretat moartea lui Dumnezeu şi Europa creştină s-a divizat în atei şi credincioşi habotnici pentru care Tatăl Ceresc dirija totul. Blaga a ales o cale intermediară, cu totul originală, imaginând un Creator care nu conduce lumea în întregime. Comentânduşi propria cosmologie, autorul afirmă că dacă majoritatea genezelor au pornit de la fenomene extrase din lumea empirică şi anume: procesul genezei biologice, tehnica facerii unui obiect, emanaţia, o viziune onirică ori generată prin hipnoză, un produs al revelaţiei, facerea din nimic - care au fost ridicate la nivel de arhetipuri/modele cosmice - geneza sa este cu adevărat metafizică, întrucât: „... fără o metafizică, declarată sau latentă, omul nu poate exista.”

Gnoseologia blagiană seamănă cu teoria dezvăluirii fiinţei la Heidegger. A explica, la Blaga: „înseamnă a scoate la iveală un luciu din negrul fântânii. Explicaţia desfiinţează într-un fel lucrul explicat, fiindcă ea caută să-i pună altceva în loc, adică fiinţa lui secretă.”

Existenţei universului poate fi: eternă (dintotdeauna şi fără sfârşit) sau poate proveni printr-o geneză ceea ce uşurează mult explicarea fenomenelor cosmologice.

La Blaga, centrul metafizic absolut al lumii este denumit convenţional Marele Anonim.

Acesta reprezintă generatorul de maximă complexitate substanţială şi structurală, al lumii. La capacitatea maximă, el poate vrea

fiinţe identice sieşi, atotputernice şi autarhice / Dumnezei identici, ceea ce ar transforma geneza într-o deplină teogonie, având drept consecinţă pierderea centralismului, provocând, în consecinţă, anarhie şi haos.

Din acest motiv, Marele Anonim îşi va paraliza – prin voinţa sa (concept principal de sorginte schopenhauriană), posibilităţile reproductive, admiţând concretizări care să nu-i pericliteze rostul conducător suprem.

Lucian Blaga consideră că Marele Anonim a creat lumea emiţând, din sine însuşi, defirenţiale divine – adică virtualităţi ce conţin un minim de substanţă şi structură.

Alexandru Tănase, în lucrarea sa: Lucian Blaga – filosoful poet, poetul filosof (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1977) denumeşte diferenţialele divine un fel de atomi divini, iar ..... simili-atomi (), ceea ce denotă că şi modelul genezei universului blagian derivă dintr-un model concrete (atomist) în ciuda negaţiilor autorului.

Autorul denumeşte o diferenţială divină: „un segment absolut simplu sub unghi structural şi minimalizat la extrem sub unghi substanţial”. După complexitatea lor, diferenţialele divine sunt eterogene, fiecare dintre acestea fiind emise într-un număr infinit de copii omogene. Complexitatea diferenţialelor este limitată astfel încât poziţia central a Marelui Anonim să nu fie periclitată.

Substanţa unei diferenţiale divine nu e identică cu nici una din substanţele empirice concrete şi nici cu cele cu care operează ştiinţa, dar le prefigurează in nucce.

pagina 15

eseu Geneza universului, în concepţia blagiană, cuprinde trei faze: I. Faza precosmică, constând în limitarea maximă a posibilităţilor generatoare ale Marelui Anonim.

II. Faza generaţiei directe, când se emit nelimitat diferenţialele divine (eterogene şi omogene).

III. Faza genezei indirecte, în care are loc integrarea cosmică a diferenţialelor divine (în funcţie de afinităţi elective şi complementarităţi).

pagina 16

Marele Anonim ar putea genera făpturi com-plexe/prototipuri/ unicate/ categorii, eoni, idei, tipuri, forme - prin acte singulare monofazice dar nu a ales această cale din raţiuni de protecţie egocentrică inevitabilă construcţiei lumii.

După faza genezei directe, în faza indirectă, lumea se constituie prin integrarea diferenţialelor divine (eterogene şi omogene), în funcţie de afinităţi elective şi complementarităţi, fenomen ce se petrece aleatoriu, fără intervenţia/controlul Marelui Anonim.

Teoria diferenţialelor eterogene generează, după părerea mea, o antinomie structurală, Marele Anonim fiind considerat eterogen şi nu omogen în divinitatea sa. Un Dumnezeu în stare virtuală, cu zone periferice mai puţin divine, îmi pare logic de neconceput.

Iată ce spune Blaga: „Cum în sfera ansamblului substanţial şi structural al Marelui Anonim am putea face o distincţie oportună între zone mai centrale, mai nucleare, mai esenţiale, şi zone mai periferiale, sau mai puţin esenţiale, diferenţialele divine eterogene, ce corespund unui număr echivalent de fragmente infinitesimale ale complexului anonim, vom accepta în consecinţă aceeaşi distincţie: căci unei diferenţiale raportate la sursa lor vor avea o origine mai nucleară, iar altele o origine mai periferială.” Întrucât diferenţialele divine discontinui, după gradul lor de complexitate, sunt limitate ca să nu provină din zonele nucleare (pentru a nu se genera fiinţe care să pericliteze centralismul Marelui Anonim), după părerea mea, numărul tipurilor acestora trebuie să fie limitat, nelimitate fiind numai copiile lor omogene.

Nu discutăm în această carte logica sistemului blagian ci prezentăm viziunea

autorului asupra lumii.

Făpturile mai complexe se realizează numai indirect prin integrare de diferenţiale eterogene şi omogene. Acestea sunt destructibile şi supuse morţii, deşi diferenţialele simple sunt indestructibile.

Moartea înseamnă o desfacere a fiinţei (trup şi suflet) în diferenţialele simple din care a fost alcătuită.

Filosoful din Lancrăm consideră că datorită cenzurii, creaţia lumii este denaturată, iar Marele Anonim posedă o componentă demonică pronunţată, conducându-se după principiul: „divide et impera”. Este un Dumnezeu-Demon. Lumea astfel creată nu e cea mai bună dintre lumile posibile dar este „cea mai bună soluţie a unui grav impas.” În existenţa empirică filosoful consideră că există trei tipuri de discontinuităţi: a. Datorită complexităţii structurale (discontinuitate comparativă) b. Datorită specificităţii intime (discontinuitate intrinsecă) c. Datorită înfăţişării individuaţiunilor (discontinuităţi de repetiţie).

Diferenţialele divine reprezintă ultimul substrat postulat al acestor trei tipuri de discontinuităţi.

eseu Spaţiul, chiar şi cuantele de energie, provin şi el prin integrare de diferenţiale divine. Acestea produc materia dar nu generează viaţa şi spiritul. Pentru acestea se cere colaborarea unor diferenţiale divine speciale.

Spaţiul concretizat este discontinuu şi se compune din spaţii miniaturale (cuantele fiind mai complexe) care cresc după principiul cristalului sub îndrumarea unor unităţi formative (despre care vom vorbi în cele ce urmează) care activează/utilizează în această activitate generativă foarte puţine diferenţiale eterogene. În schimb, în spaţiul constituit, întâlnim ca virtualităţi sau realizări, toate tipurile de diferenţiale posibile, cu alte cuvinte avem o egală densitate metafizică a întregului cosmos.

Blaga consideră că: plantele, animalele, oamenii (dar şi cristalele) sunt moduri/tipuri ontologice. Acestea sunt constituite din indivizi care au caracteristici individuale şi tipice, precum şi izvoade (termen introdus de filosof prin care înţelege caracteristicile tipice în raport cu speciile diferite – exemplu pieliţa pentru înot între degetele broaştelor şi ale păsărilor înotătoare). Tipurile şi izvoadele sunt variabile independente şi stau la baza modurilor ontologice şi a celor morfologice.

Finalitatea intrinsecă modurilor ontologice e dată de unităţile formative care conţin doi factori: 1. factorul direcţional – un mănunchi de indicatori după care se orientează materia şi energiile şi 2. cuantumul de energie specifică (energie pe care Blaga o denumeşte convenţional delta) pe care unităţile formative o utilizează întru organizarea materiei şi energiei, potrivit indicatorilor direcţionali menţionaţi.

Elementele unităţilor formative sunt constituite şi ele prin integrarea diferenţialelor divine.

Privind elementele constitutive ale unităţilor formative constat că ele sunt alcătuite după principiul diferenţialelor divine, numai că sunt mai complexe, adică posedă o parte de informaţie şi una de energie/substanţă.

Poate de aici s-a inspirat şi regretatul filosof Mihai Drăgănescu elaborând conceptul de informaterie care cuprinde materie şi informaţie în aceeaşi particulă elementară (Mihai Drăgănescu – Inelul lumii materiale).

Evoluţia este explicată de Blaga tot metafizic.

Adaptabilitatea nu duce la crearea de noi specii. Mutaţiile care generează aceste fenomene sunt explicate de Blaga printr-un proces de integrare suplimentară a

pagina 17

Lucian Blaga la Berna, 1931

eseu

pagina 18

diferenţialelor divine din unitatea formativă.

O astfel de integrare-avalanşă produce un salt. Apoi evoluţia e lentă şi se datorează adaptabilităţii la mediu.

Procesele de integrare sunt condiţionate de trei factori: primul este al unităţii formative existente, care determină pe deplin un organism, al doilea se datorează noilor integrări de diferenţiale disponibile, iar al treilea îl reprezintă însăşi mediul înconjurător.

Orice nouă integrare se porneşte numai dacă mediul permite acest fapt. Când condiţiile interne şi externe nu mai sunt favorabile, unitatea formativă se dezintegrează definitiv.

Integrarea diferenţialelor divine se face întâmplător şi pe temeiul unei suficiente potriviri. Unele unităţi formative, foarte disparate ca structură, pot fi întregite complementar, prin câteva diferenţiale identice sau similare, ceea ce ar explica izvoade similare la specii extrem de diferite.

La Blaga ontologia nu repetă filogenia.

Dezintegrarea poate avea loc datorită dezagregării diferenţialelor sau reformării unităţilor formative: „O dată cu moartea şi cu dezagregarea unei individuaţiuni, se dezorganizează şi diferenţialele divine. (...)

Ceea ce rămâne după moartea individuală, cât priveşte conştiinţa, sunt aceste secrete diferenţiale psihice, spirituale, eterogene, dar nu conştiinţa şi nici un pretins suflet individual, ca factor total şi indivizibil, care ar fi fost în posesia conştiinţei, sau poate chiar identic cu ea.”

Pentru individ, conştiinţa umană e „cea mai complexă integrare şi organizare de diferenţiale din câte sunt cu putinţă.”

Omul, ca cea mai complexă fiinţă existentă, are înnăscută dorinţa nestăvilită de a uzurpa poziţia centrală a Marelui Anonim. De aceea, cunoaşterea absolută, pozitivă, adecvată, îi este refuzată, conform principiului conservării misterelor, conform căruia orice act cognitiv este cenzurat iar orice act revelator este înfrânat transcendent.

Dacă orice fiinţă complexă este capabilă, în principiu, de o nouă integrare de diferenţiale, omului nu-i este îngăduită această posibilitate întrucât ar periclita poziţia privilegiată a Marelui Anonim. Cu alte cuvinte, unitatea formativă umană şi-a atins limita superioară îngăduită. Plafonul instaurat denominează faptul că în momentul

L Blaga cu Salazar, la castelul Almourol, Lisabona, 1938 integrării unor diferenţiale mai nucleare, se oferă disponibile diferenţiale divine mai periferice, conform unei predispoziţii precosmice programate.

Istoria reprezintă modul plenar al existenţei omenirii. Condiţia umană îşi are sensul în tentaţia imposibilităţii revelării misterului. Orice activitate umană este frânată stilistic prin categoriile estetice care potenţează misterul. Omul creează stilistic, coordonatele stilistice fiind frâne/limitări în cunoaşterea pozitivă. În cadrul speciei umane, istoria reprezintă cea mai complexă integrare şi organizare de diferenţiale care nu primejduiesc centralismul Marelui Anonim: „Istoria este cel mai plenar dintre modurile principial îngăduite în cosmos.”

Concluzii Lucian Blaga afirmă că, faţă de celelalte teorii cosmologice, a sa nu are nici un model empiric. Totuşi, diferenţialele divine, deşi virtuale în faza precosmică, au ca model teoria materialistă a celor mai mici particule

eseu în forma ei cea mai evoluată, a cuantelor corpuscul-undă. În cosmologia lui Blaga până şi coantele sunt integrări de diferenţiale divine.

Teoria blagiană este singulară prin faptul că demiurgul îşi înfrânează posibilităţile creatoare şi este incognoscibil. „Istoria metafizicii este un vast herbar de concepţii, care au ghicit posibilităţile prohibite ale genezei” – consideră Blaga.

Dumnezeul creştinilor se relevă credincioşilor aşa cum este. Geneza biblică e gândire magică.

Lumea s-a născut din logosul divin, care şi el reprezintă o trinitate: gând, cuvânt, faptă.

Dumnezeu este o unitate în trinitatea Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Modelul genezei biblice este cel al lumii organice. Nu intrăm în amănunte, polemicile dintre preoţi şi autorul Marelui Anonim sunt cunoscute şi ocupă un volum imens. Mai amintim că Marele Anonim nu emite idei. Obiectele gândirii sale sunt absolut simple şi infinitesimale: „Marele Anonim îşi reduce dobândirea magică la obiectivul diferenţialelor. Şi nici măcar acestea, el nu le gândeşte pe toate, ci numai pe acelea care nu sunt de-a dreptul nucleare.” „O diferenţială divină este echivalentul unui fragment infinitesimal din Totul substanţial şi structural, deplin autarhic,

transspaţial, al Marele Anonim.” „Omul deplin nu numai ca individ, ci în genere ca om, respiră şi fiinţează în orizontul misterului şi în vederea revelării acestuia.”

Marele Anonim îşi rezolvă protecţia prin: I. anularea genezei diferenţialelor nucleare II. generarea indirectă a fiinţelor complexe.

Creatura este un produs hiperfinalizat chiar prin geneza indirectă prin diferenţiale.

Blaga recunoaşte că teoria sa se bazează pe concepte antinomice cum sunt: misterele potenţate, faptul că Marele Anonim nu se reproducere teogonic ci prin diferenţiale simple, minus-cunoaşterea.

Aş adăuga eteronenitatea structurală a Marelui Anonim. Dacă e de natură virtuală, poate fi eterogen şi discontinuu sau numai diferenţialele eterogene sunt discontinue, el este eterogen şi continuu? Şi faptul că Blaga afirmă că MA gândeşte simplu prin diferenţiale divine, dar ca să instituie cenzura a trebuit să gândească mult mai complex şi adânc, de ordin noţional, categorial.

Lumea creată îi este profund disanalogică Marelui Anonim.

pagina 19

eseu

DE CE KUNDERA NU E POSTMODERNIST Theodor CODREANU

pagina 20

Numeroase referinţe au pledat pentru un Milan Kundera postmodernist. L-au receptat ca atare şi optzeciştii români, în frunte cu Mircea Cărtărescu, în cartea sa despre Postmodernismul românesc (1999). Totuşi, un Richard Rorty, bunăoară, îi putea asimila teoria despre roman în sprijinul neopragmatismului american. Dar dacă luăm ca martor unul dintre romanele sale reprezentative, Insuportabila uşurătate a fiinţei (1984) ce pare să contextualizeze nu numai cronologic, dar şi estetico-filosofic postmodernitatea, vom avea, azi, surpriza să asistăm la spectacolul unei stranii pulverizări a postmodernismului. N-ar fi de mirare să ne ciocnim de aceeaşi „dualitate” interpretativă ca în cazul celor doi mari „precursori” ai postmodernismului românesc, cum sunt consideraţi I. L. Caragiale şi G. Bacovia. Fireşte, cei doi sunt „precursori” ai postmodernismului numai printr-o simplificare nonhermeneutică la nivelul „complexelor de cultură”, cum am demonstrat în două dintre cărţile mele1.

Este adevărat că Milan Kundera se slujeşte de recuzita filosofico-estetică a postmodernismului, dar o face parcă pentru a-i submina obsesiile, ajungând, intuitiv, în plin ethos transmodernist. Prozatorul ceh, dublat de un gânditor profund, ilustrează, mai degrabă, modelul de romancier-filosof, aşa cum l-a definit Albert Camus, adică opusul romancierilor cu teză. Kundera pare să plece de la o „teză” postmodernistă, aceea a reinterpretării enigmaticei eterne reîntoarceri din centrul filosofiei lui Nietzsche. Am văzut cum de la Jacques Derrida la Gilles Deleuze, eterna reîntoarcere 1 Caragiale – abisal, Ed. Augusta, Timişoara, 2003 şi Complexul Bacovia, Ed. Junimea, Iaşi, 2002.

devine axă a canonului postmodernist, stând la baza teoriei simulacrelor. Kundera apreciază ideea lui Nietzsche ca pe un mit uluitor, menit să-i pună în încurcătură pe filosofi şi să deconstruiască mitul modern al progresului, care implică o evoluţie fie lineară, fie în spirală. Într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat: „a gândi că, într-o bună zi, toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit!”2. Consecinţa ar fi că viaţa se aseamănă cu o umbră prin dispariţia vieţii, o umbră, evident, lipsită de greutate. O repetiţie ciudată, fiindcă, în „realitate”, viaţa nu se repetă, noi trăind într-o lume cu timp ireversibil. Dacă Revoluţia Franceză s-ar repeta, istoriografii francezi n-ar mai fi aşa de mândri de Robespierre. Anii sângeroşi ai ghilotinei „au devenit mai uşori ca fulgul, şi nu mai stârnesc teama nimănui”3. Aşadar, în istorie, repetiţia este şi nu este, după cunoscuta definiţie dată fiinţei de către Parmenide, sau cum ar spune Eminescu: Nu e nimic şi totuşi e, enunţuri paradoxale care trimit spre „diferenţa ontologică” a lui Heidegger, ca punct obscur al ontologiei fundamentale ce a pus capăt vechii metafizici. În istorie, fiinţa este efemerul, de vreme ce evenimentul se petrece o singură dată, iar efemerul nu poate fi condamnat.

Originalitatea lui Kundera (aflat încă în paradigmă postmodernistă) constă în faptul că vorbeşte despre fiinţă în doi termeni: uşor şi greu, recte uşurătate şi greutate, apropiindu-se, dar prin „răsturnare”, de filosofia cantităţii şi a calităţii a lui René Guénon, care nici întrun caz nu poate fi asimilat postmodernităţii.

2 Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 5.

3 Ibidem, p. 6.

eseu Asta l-a determinat pe Nietzsche să spună că eterna reîntoarcere e cea mai grea povară a gândirii fiinţei (das schwerte Gewicht). Am spune că e grea ca lespedea de pe mormântul Mântuitorului, crucea de purtat a teologiei şi a filosofiei. Aici se şi produce despărţirea radicală a lui Kundera de postmodernism, căci repetiţia ca simulacru elimină greul fiinţei şi se depărtează, fatalmente, de stratul profund al eternei reîntoarceri a identicului. Kundera îl citeşte altfel pe Nietzsche decât filosofii diferenţei. Lectura lui consonează, într-un anumit grad, cu aceea a romancierului român Nicolae Breban4.

Privitor la oameni, moartea le este salvarea, dar nu în sens creştin, ci exclusiv profan. Vieţile noastre, care nu mai revin, „pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor”5.

Această splendoare aparţine simulacrelor, care ocultează identicul. De aici, abandonul sacrului de către omul concret, fericit, care este cel postmodern al divertismentului fără limite. Ceea ce ne duce la concluzia că uşurătatea e frumoasă, iar greutatea – cumplită. De aceea, între contrariile fiinţei Parmenide a ales uşorul ca fiind pozitivul, pe când greul e negativul.

Fiinţarea devine o chestiune de alegere. Între uşor şi greu ce alegem? Diferenţa (uşorul) sau repetiţia (greul)? Teza paradoxal-ironică a romanelor lui Kundera e că, între cele două 4 Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Ed. Fundaţiei Culturale „Ideea europeană”, Bucureşti, 2004.

5 Milan Kundera, op. cit., p. 7.

sexe, bărbatul (mai „greu” decât femeia) tinde spre uşurătate, pe când femeia (mai „uşoară”) tinde spre greutate. Iată de ce femeia caută şi vrea povara bărbatului ca supremă împlinire a vieţii: „Cu cât e mai grea povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată”. Elementele lui Gaston Bachelard, care sunt şi ale celor vechi, par să se împartă între uşor (aerul şi focul) şi greu (apa şi pământul). Nu întâmplător ultimele au devenit semne ale feminităţii. În viziunea lui Kundera, Beethoven e cel ce a răsturnat perspectiva parmenidiană a fiinţei. Beethoven nu alege uşurătatea fiinţei, ci greutatea, care se confundă cu destinul. Proverbul german Einmal ist keinmal înseamnă o dată este niciodată: „Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă e ca şi când n-ai trăi deloc”6. De aici dorinţa adâncă a omului de a-şi vedea viaţa repetată după moarte, credinţa în nemurirea sufletului care constituie temelia religiilor. Beethoven apare drept cazul exemplar de transformare a uşurătăţii în greutate, după cum Parmenide este acela care transformase greul în uşor, negativul în pozitiv. La Beethoven, pozitivul e greul, iar negativul – uşorul. Şi Milan Kundera reinterpretează întâmplarea care a stat la baza viziunii muzicale a destinului din opera beethoveniană. Un oarecare domn Demscher îi datora lui Beethoven 50 de forinţi. Iar cum compozitorul era veşnic lefter, l-a somat pe datornic să-i înapoieze suma. Dembscher l-a implorat, la rându-i, să-l păsuiască, adresându-i-se: Muss es sein? (Trebuie neapărat?). Es muss sein! A răspuns imperativ Beethoven. Muzica acestor cuvinte se întrupează în cunoscutul cvartet beethovenian, cu acel Trebuie, trebuie, da, da, da! Şi Scoate odată portmoneul!, pentru ca în cvartetul opus 135 să nu mai poarte nici urmă de glumă, ci să fie cuvintele grele ale destinului (Der scher gefasste Entschuss). De aici răsărise, în definitiv, imperativul categoric al moralei kantiene, ca semn al prezenţei noumen-ului, ceea ce Nietzsche va numi reîntoarcerea identicului.

Dar dragostea ce este? Răspunsul la această întrebare-cheie par să-l dea personajele romanului kunderaian. Tomas şi Tereza, Franz şi Sabina trăiesc ambiguitatea dramatică a iubirii între uşurătate şi greutate. Ficţiunea narativă a lui Kundera are complexitatea simplă a structurii muzicale a lumii. Romancierul este un extraordinar muzician din cuvin6 Ibidem, p. 11.

pagina 21

eseu

pagina 22

te. Laitmotivul „muzical” central este totuşi dragostea dintre Tereza şi Tomas şi se leagă chiar de rezonanţa cvartetului beethovenian.

Se interferează repetitiv-savant, prin reveniri succesive asupra poveştii centrale, diverse metafore şi mituri încifrate oniric, de la eterna reîntoarcere (piatra unghiulară a construcţiei simfonice) până la mitul lui Don Juan, al lui Tristan şi al Isoldei, de la mitul lui Oedip şi de la aventurile lui Tomas şi ale Sabinei până la visurile Terezei şi până la moartea lui Karenin şi a protagoniştilor, striviţi de greutatea camionului, toate pe fondul istoriei Cehiei angrenate în tensionatul an al „primăverii de la Praga” din 1968. Freud, atrage atenţia Kundera, a ignorat aspectul cel mai important al visului: intenţia estetică. Visul nu e doar o comunicare cifrată, ci şi „o activitate estetică, un joc la imaginaţiei, iar acest joc este, el însuşi, o valoare”. A visa ce nu se întâmplă în realitate este „una dintre cele mai profunde nevoi ale omului. Aici e rădăcina perfidă a primejdiei ce se ascunde în adevărul visului”7. În iubirea dintre Tereza şi Tomas intervine hazardul, care e un loc comun al postmodernismului, chiar în sensul unei absolutizări şi ca eliminare a oricărei teleologii. Părintele Stăniloae, însă, după cum am văzut în primul capitol, atrage atenţia că hazardul este un dar al lui Dumnezeu. Paradoxal, tocmai hazardul indică destinul. După socoteala lui Tomas, relaţia afectivă cu Tereza s-a întrupat din şase întâmplări, care nu ţin de ordinul repetiţiei.

Tereza este ospătăriţă într-un local mărginaş din Praga, după ce evadase din familie din pricina mamei, fiinţă modern-postmodernă prin excelenţă. Ce înseamnă a exista în chip postmodernist? A trăi exclusiv sub semnul concretului, dat fiind că postmodernitatea a eliminat metafizicul atât din filosofie, cât şi din viaţă. Nu întâmplător, postmoderniştii români se revendică din omul concret bacovian şi din omul-kitsch caragialian. Aceasta este fiinţa uşoară, lipsită de „probleme metafizice”, care vede în om exclusiv trupul şi nu mai crede în existenţa sufletului. În termenii teologiei părintelui Stăniloae, este lumea opacă, lumea fără lumen. Nemaiavând iluzii, omul biologic este fericit, e omul anturajului gălăgios şi vesel. Aşa e mama Terezei, femeia-trup, ca om concret, cum se pretinde. Ea îşi urăşte şi-şi batjocoreşte fiica pentru că este rodul căsătoriei, iar căsătoria şi „a fi mamă 7 Ibidem, p. 63.

înseamnă a sacrifica totul”8. Râde de Tereza şi o dispreţuieşte fiindcă „nu vrea să se împace cu gândul că trupul omenesc se pişă şi trage pârţuri”9. Pentru postmodern, nasul este un orificiu prin care plămânii pompează şi aspiră aerul, iar pretinsul suflet nu-i decât „activitatea materiei cenuşii a scoarţei cerebrale”. Cândva se vorbea de „materialismul vulgar” al lui Ludwig Büchner (1824-1899).

Se pare că postmodernismul a decis în favoarea acestuia, iar nu pentru Platon, Hristos şi Kant. Mama Terezei umblă mai toată ziua goală prin camere şi-şi iubeşte trupul cum este, regretând că, devenind mamă, şi l-a deformat, ratându-şi, în acest mod, viaţa.

Aceasta este şi concepţia postmoderniştilor români despre biologia trupului nonmetafizic. De aici s-a născut invazia de scatofilie şi de pornografie în literatura ultimelor generaţii. Am arătat cum pe Mircea Cărtărescu îl interesa un Eminescu concret, cu pieptul plin de păr şi cu platfus. Naratorul cărtărescian însuşi (din seria Orbitor, care cuvânt orbitor este un sinonim pentru opac), contemplânduse în oglindă, vedea doar opacitatea biologică: „M-am dezbrăcat de tot în faţa toaletei cu oglindă. Ce animal eram! Ce cap triunghiular ca de şarpe (…) Ce torace îngust (…) Părul mi se îndesa pe pulpe )…) Fesele îmi erau rotunde şi grele, aproape de fată, cu spaţiul dintre ele întunecat de păr ca de o linie groasă trasă prin tuş. Eram, evident, un animal, un aparat fragil de materie organică”.

Cum o spune direct Cărtărescu, acesta este omul-animal. Printr-un asemenea trup (pe care-l avem fiecare dintre noi), nu se mai vede nimic altceva decât maşinăria biologică. E un trup opac. Dar Tereza a descoperit, prin muzică şi prin cărţi, că nu suntem numai trup care pârţâie şi elimină fecale, ci şi suflet. Dacă vechea metafizică elimina total „murdăria” trupului; antimetafizica postmodernistă îl extirpă de suflet. Dar Tereza îi redescoperă o transparenţă prin care zăreşte sufletul pitit, ascuns. Acesta este, pentru ea, eul: „Nu vanitatea o atrăgea spre oglindă, ci uimirea de a-şi descoperi propriul eu”, când tânăra uită că nasul „nu-i decât capătul unui tub ce conduce aerul din plămâni”10.

Transparenţa, am constata-o de mai multe ori în capitolele anterioare, implică un alt univers de fiinţare umană, şi el postmetafizic, dar şi post-postmodernist, pe care, în 8 Ibidem, p.47.

9 Ibidem, p. 49.

10 Ibidem, p. 45.

eseu limbajul unei noi paradigme antropologice o numim transmodernism. Aceasta ar fi diferenţa capitală nu numai între mamă şi fiică, dar şi între Tereza şi Tomas. Protagonista trăieşte prin „dorinţa de a nu fi trup…, ci de a vedea pe suprafaţa chipului ei chipul sufletului ţâşnind din calea mamei”, căci, privindu-se în oglindă, ea luptă, de fapt, cu mama ei, cu beţivii şi cu tatăl vitreg care dădea buzna peste ea în baie. Şi-a descoperit sufletul citind cărţi (de la Fielding la Th. Mann) şi ascultând, într-o seară, cvartetul lui Beethoven, interpretat de o trupă într-o sală de concert goală. Devotamentul artiştilor de a cânta doar pentru trei spectatori (între care ea) a impresionat-o profund şi pentru toată viaţa.

Pe Tomas l-a cunoscut în cârciuma unde servea la mese beţivi, trăitori doar în mizeria trupului. Tânărul necunoscut avea pe masă o carte deschisă, iar la radio s-a întâmplat să se difuzeze tocmai cvartetul lui Beethoven.

Această dublă coincidenţă în mijlocul beţivilor era diferenţa în repetiţie: „Tot ce se petrece ca o necesitate, tot ce e de aşteptat şi se repetă zi de zi nu-i decât un lucru mut. Numai întâmplarea ne spune ceva”11. Apariţia lui Tomas aducea diferenţa în repetiţia goală (mută).

Cartea deschisă (coroborată cu muzica lui Beethoven) devenea un semn de recunoaştere „al unei confrerii secrete”. Aici, Kundera se ciocneşte de paradoxul transmodern al repetiţiei. Repetiţia mută se-ntinde covârşitor în opera lui Eminescu prin sentimentul zădărniciei universale („alte măşti, aceeaşi piesă), pentru ca în filosofia lui Noica să se înfăţişeze în repetiţia oarbă a devenirii întru devenire. De aceea Noica nu a aderat deloc la ideea eternei reîntoarceri a lui Nietzsche, prefigurată, altminteri, de Goethe, ca şi de Eminescu. În schimb, într-o lectură simplificatoare de sens opus a lui Nietzsche, eterna reîntoarcere va fi preluată de doctrinarii postmodernişti ai teoriei simulacrelor (Derrida, Vattimo, Deleuze).

Ei au preluat în atare sens imaginea muzeului de măşti al lui Nietzsche. Şi am văzut cum apare totul răsturnat decât la Eminescu: alte piese, aceleaşi măşti. Pentru a rezolva paradoxul diferenţei ontologice, Eminescu a introdus ideea de încercare. În clipa în care omul renunţă să se mai încerce, el încremeneşte în „sclav” sau în „împărat”, adică se opreşte în repetiţia oarbă. Numai omul de caracter nu renunţă la încercare. E uluitor cum se întâlneşte Nietzsche cu Eminescu în privinţa omului 11 Ibidem, p. 52.

de caracter, singurul care depăşeşte repetiţia uşurătăţii: „Hat man Character, so hat man auch sein typisches Erlebnis das immer wiederkommt” (care, într-o adecvată traducere a lui N. Breban, sună aşa: Ai caracter, ai deci o trăire-tip ce revine mereu). Eminescu o numeşte trăire în Archaeus, orice încercare fiind arheală. Noica a mers pe linia încercării eminesciene, neîncrezător în dialectica nietzscheană, elaborând alternativa antitetică la devenirea întru devenire, anume devenirea întru fiinţă.

Dar Kundera ce cale alege? Fără s-o ştie, el interpretează pe Nietzsche „în sens eminescian”, adică are adevărata intuiţie a ceea ce se numeşte mitul eternei reîntoarceri.

O asemenea lectură a lui Nietzsche (dar de astă dată în deplină cunoştinţă de cauză) am mai întâlnit-o la Svetlana Paleologu-Matta în Jurnal hermeneutic (1997), carte dedicată, în mare parte, unui comparatism EminescuNietzsche. Kundera transferă repetiţia mută în coincidenţă, care e sporitoare de fiinţă în sensul lui Noica. Din această clipă el părăseşte reducţia postmodernistă în simulacre, adică în ceea ce postmodernii au numit parodia infinită a identicului până la limita dispariţiei lui totale, aşa cum se-ntâmplă în filosofia lui Michel Foucault. Hazardul părăseşte albia simulacrului-diferenţă şi devine destin prin coincidenţă.

Este ceea ce se-ntâmplă cu Tereza şi Tomas.

Repetiţia uşoară (echivalentul repetiţiei oarbe, ca devenire întru devenire) se transmută în repetiţie grea (încercarea eminesciană, deveni-

pagina 23

eseu rea întru fiinţă), ca în cvartetul lui Beethoven.

Coincidenţa este semnul destinului, cum au intuit cei vechi. Asta grăieşte extraordinarul mit al lui Oedip, care începe cu întâmplarea copilului găsit plutind în coş. Kundera dă exemplul tolstoian al Annei Karenina. Anna l-a cunoscut pe Vronski în clipa când, într-o gară, o femeie se aruncă sub roţile trenului. Acesta va fi destinul ei. La noi, intuiţia destinului ca repetiţie-coincidenţă a avut-o Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraţilor şi în alte texte. Nu întâmplător autorul ardelean este cel mai viguros romancier pe care l-a dat literatura română, un excepţional romancier-filosof (în pofida tuturor aparenţelor) care a urmat tâlcurile mitice ale eternei reîntoarceri eminesciene nu numai în Adam şi Eva. Grăitor că postmoderniştii români nu se recunosc în romanele lui Rebreanu, autorul lui Ion intrând pe lista cărtăresciană a scriitorilor clasici „depăşiţi”, care ar trebui eliminaţi din programa şcolară din liceu.

Dragostea este pentru Tereza transcenderea opacităţii trupului în atingerea trupească. Intrând în apartamentul lui Tomas, tocmai atunci maţele Terezei au început să chiorăie, ca şi când mama ar fi răscolit-o cu râsetele ei, stându-i stavilă în calea iubirii.

Dar Tomas a ignorat chiorăitul şi a făcut dra-

pagina 24

goste cu ea. Ba, în actul amoros, s-a declanşat şi gripa, ridicându-i-se temperatura. Şi pentru prima oară Tomas face o excepţie, admite ca o femeie să doarmă cu el în pat, ceea ce nu se petrecuse niciodată în întâlnirile cu toate celelalte. El crede că s-a simţit atins de compasiune. Or, compasiunea e detestată şi de Nietzsche ca slăbiciune creştină. Chirurg de elită al Pragăi, Tomas are o concepţie raţionalistă despre dragoste, pe care o numeşte prietenie erotică. Altfel spus, în el lucrează mitul lui Don Juan, având relaţii efemere cu vreo 200 de femei până la „fuga” la ţară împreună cu Tereza. Iar excepţia îngăduită Terezei nu-l va împiedica să-l lase pe Don Juan să lucreze mai departe în fiinţa lui. Acum, se pare că Nietzsche îi vine din nou în sprijin, căci autorul lui Zarathustra a frânt multe săgeţi împotriva compasiunii creştine. Din acest punct de vedere, el se aseamănă cu Sabina, pictoriţa intelectuală, care trăieşte din filosofia trădării, în esenţa ei „postmodernistă”, „trădarea” fiind un alt nume al diferenţei. Şi al libertăţii.

Propriu-zis, prietenia erotică înseamnă „excluderea dragostei din viaţa lui Tomas”12, pura căutare a voluptăţii efemere, pe când dragostea ar fi „dorinţa somnului în doi” 12 Ibidem, p. 16.

eseu (la Eminescu – visul în doi). Cert e că Tomas nu găsea „nici o contradicţie între viaţa lui poligamă şi dragostea lui pentru Tereza”13.

Acesta e şi raţionamentul pragmatic al individului care a scăpat de povara credinţei în Dumnezeu şi care priveşte ca atare căsătoria laică. Altfel zis, Tomas se bucură de uşurătatea fiinţei în plin ethos modern şi postmodern.

Concesia raţionalistă pe care o face e modul de a supravieţui compasiunii sau milei creştine. Pentru el, compasiunea (pitié, pity, pietà) încă nu e dragoste, ci cosentiment: „a trăi cu cineva nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăşi cu el orice alt sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea”, sentiment ce determină „capacitatea maximă a imaginaţiei afective, arta telepatiei emoţionale”14. Compasiunea pentru Tereza, însă, devine „destinul (sau blestemul)” lui Tomas, întâlnirea cu greul fiinţei de care „se apără” prin „prieteniile erotice”. Schimbarea e că de când a cunoscut-o nu se mai poate culca cu celelalte femei fără a bea alcool. El trăieşte o dedublare a fiinţei: în Don Juan s-a insinuat Tristan. (O situaţie similară, dramatică, a surprins şi nietzscheanul român, amintit deja, Nicolae Breban, în romanul său Don Juan!). Crede că poate evita, astfel, dinspre amante, etichetarea „cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale amoroase”. În consecinţă, acceptă căsătoria cu Tereza, convins că, astfel, o apără15. Cu ajutorul relaţiilor Sabinei, Tereza devine reporter-fotograf la o importantă publicaţie din Praga. De asemenea, îi face rost de o căţeluşă, o corcitură care să-i ţină companie Terezei şi căreia îi pun numele de Karenin. Dar Tereza nu-şi poate găsi fericirea cu aceste tertipuri ale bărbatului, pe care, totuşi, le acceptă. Iubirea lor avea doar o singură coloană de sprijin: fidelitatea ei. Cu uşurătatea lui, Tomas o invita la „libertate”. Tereza o „încearcă” în aventura cu inginerul, dar simte imediat că este o falsă repetiţie-coincidenţă cu lumea cărţilor şi a muzicii. Şi asta se petrece în condiţiile în care patria le este îngenuncheată şi umilită de tancurile invaziei ruseşti şi când, după un scurt exil în Elveţia, preferă să se întoarcă la Praga, urmată, la scurt timp, de Tomas, care şi-ar fi putut continua strălucit cariera de chirurg în străinătate. În tot acest timp, visul-laitmotiv al Terezei este cel cu femeile goale. În ochii 13 Ibidem, p. 20.

14 Ibidem, p. 24.

15 Ibidem, p. 28.

mamei, toate femeile sunt la fel, sunt doar trup. Goliciunea este, pentru Tereza, semnul uniformităţii (repetiţie goală!) în lagărul de concentrare al societăţilor totalitare. Ea se visează într-un lung şir de femei goale, care mărşăluiesc cântând şi râzând fericite „că se descotorosiseră de povara sufletului”16. De undeva de sus, Tomas le dobora una câte una cu focuri de revolver: „Femeile care se bucură de asemănarea şi nediferenţierea lor îşi sărbătoresc, de fapt, viitoarea lor moarte, care va face ca asemănarea lor să fie absolută”. Ele râdeau în hohote după fiecare împuşcătură.

Iar dacă Tereza se găsea printre ele, însemna că Tomas o trimetea între fiinţele doar cu trup şi fără suflet, neputincioase a renunţa la moarte: „Venise la el pentru ca trupul ei să devină unic şi de neînlocuit”. Aceasta este cea mai adâncă „definiţie” a dragostei, dincolo de nediferenţierea totalitară, dincolo de experimentele moderniste şi postmoderniste ale lui Tomas şi ale Sabinei. Este dragostea ca „reabilitare” a sacrului, dragostea creştină a familiei creştine, care ţine de un ethos transmodern. Revelaţia acestui ethos o datorăm femeii numite poate nu întâmplător Tereza. O asemenea iubire, cea mai firească dintre toate, trece dincolo de miturile-cheie ale iubirii concepute în Occident prin cel al lui Don Juan şi cel al lui Tristan şi al Isoldei.

Acestea două sunt îngemănate în făptura lui Tomas, care încearcă să le împace, căci, în realitate, ele constituie o antiteză monstruoasă.

Tomas crede a rezolva problema libertăţii şi a toleranţei în sistemele totalitare, cum îi era pe atunci patria, dar drama istorică a primăverii de la Praga, care i-a silit pe intelectualii cehi să emigreze, a adus descoperirea că şi postmodernismul occidental trăia în aceleaşi extreme monstruoase ale fiinţei.

Primăvara de la Praga, cu deschiderile reformatoare ale lui Dubcek, se declanşează în luminişul mitului oedipian. E o afirmaţie cu totul surprinzătoare, dar ea atestă că în lume mişcările sunt arhetipale, sub semnul destinului, al eternei reîntoarceri a identicului, în sens nietzschean iar nu postmodernist.

Aceasta este cea mai profundă intuiţie a lui Tomas. De fapt, el este acela care produce scânteia ce a declanşat invazia tancurilor sovietice. Gândul lui Tomas are două echivalenţe în literatura română (dacă o excludem pe cea a dedublării sale erotice, intuită, tot în paradigmă nietzscheană, de N. Breban 16 Ibidem, p. 62.

pagina 25

eseu în romanul Don Juan): Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda şi insolita carte postumă a lui Noica intitulată Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Aşa cum rău au fost înţelese aceste cărţi în cultura română, aşa va fi fost deviat sensul hermeneuticii oedipiene a lui Tomas. Petrini şi Tomas sunt nişte „diletanţi” (cum diletantă e în lecturile sale şi în muzică Tereza), unul în filosofie (după cum a şi fost etichetat eroul lui Preda de către critici), celălalt în hermeneutica miturilor, căci venea, pur şi simplu, dinspre medicină. Dar iată ce descoperă Tomas: de toate nenorocirile abătute asupra Tebei şi a familiei sale, Oedip nu este vinovat, fiindcă n-a făcut nimic în chip deliberat. El a vrut peste tot binele, justiţia, încercând, dimpotrivă, să fugă din calea răului. Se ascunde aici întregul program de reformare a lumii de către comunişti. („Lectura” e aceeaşi la Noica!). Doctrina comunistă a vrut tot binele din lume pentru omenire, pentru ţările în care a fost implantată, adusă de către străini şi acceptată de autohtoni (Oedip e deopotrivă străin şi autohton pentru Teba).

Dar după vreo 70 de ani al Marelui Marş al dreptăţii şi omeniei comuniste, intelighenţia comunistă începe să descopere dezastrul pe care l-a adus propriilor popoare, precum Oedip dragii sale Tebe. Din acea clipă, unii au constatat adevărul că au făcut-o fără intenţie, adică fără vinovăţie, ca şi Oedip. Vinovat e destinul. Şi totuşi, deşi e nevinovat, Oedip

pagina 26

îşi recunoaşte cea mai cumplită vinovăţie, îşi scoate ochii, care fuseseră incapabili să vadă adevărul, şi pleacă în pribegie să ispăşească.

Dar, zice Tomas, cei mai mulţi dintre comunişti au rămas cu convingerea imaculatei nevinovăţii, rămânând credincioşi comunismului şi Moscovei. Doar câţiva, în frunte cu Dubcek, şi-au descoperit, ca Oedip, vinovăţia şi au vrut să îndrepte ceva din nenorocirile aduse Tebei, adică patriei lor, Cehoslovacia.

(Trebuie spulberată şi prejudecata că lui Kundera îi lipseşte sentimentul patriotic!). Şi au fost striviţi sub tancurile destinului.

Tomas întrupează interpretarea într-un articol pe care-l trimite celei mai importante reviste a Uniunii Scriitorilor din Praga.

Se pomeneşte chemat la redacţie, unde i se propune schimbarea neînsemnată a câtorva cuvinte, din raţiuni stilistice, pe care o acceptă. Articolul i se publică undeva, la pagina cititorilor, cum era, pe vremuri, rubrica „Voci din public” de la România literară. Spre surprinderea lui, o treime din articol i-a fost eliminată, încât rezulta absoluta „vinovăţie” a comuniştilor care, în realitate, nu puteau fi vinovaţi decât recunoscându-şi vina ca atare, aidoma lui Oedip. Justiţia e imposibilă acolo unde vinovatul nu are puterea de a ajunge la conştiinţa vinovăţiei. Altfel, tragedia lui Oedip se repetă. Un Oedip care, nerecunoscându-se vinovat, alţi Oedipi îi vor scoate ochii. Anticomuniştii vor începe vânătoarea de comunişti, conform lozincii unui partid postdecembrist din România: Alungaţi lupii!

Or, cei care îi alungă pe lupi sunt ei înşişi lupi, fără s-o ştie, cum nu ştia Oedip ce face pe vremea când avea doi ochi. Este exact lecţia extraordinară a cărţii lui Noica, Rugaţivă pentru fratele Alexandru. Vrem nu vrem, aceleaşi contexte istorice au produs reacţii similare dinspre spiritele geniale. După cum anticomuniştii praghezi n-au înţeles nimic din articolul lui Tomas şi l-au ciuntit, deformându-i grav sensul, la fel mediocrii interpreţi ai cărţii postume a lui Noica n-au priceput nimic la lectură, fiind stupefiaţi de mesajul testamentar al filosofului.

Securitatea kaghebistă din Praga a avut parte de mană cerească: iată, au zis, intelighenţia cheamă făţiş să li se scoată ochii comuniştilor! Reacţia la o asemenea agresiune ideologică devenea „legitimă”. În definitiv, aceasta va fi fost şi intenţia „disidenţilor” de la revista Uniunii Scriitorilor. A doua zi, tancurile sovietice invadau Cehoslovacia, iar revoluţia pragheză era strivită de ignoranţa

eseu protagoniştilor proprii. Dubcek se va întoarce de la Moscova umilit şi, propriu-zis, „mort”.

Tomas, Tereza, Sabina şi mulţi alţii vor fi nevoiţi să se exileze în Elveţia şi în alte părţi.

Dar Tereza s-a întors în patrie, iar Tomas a urmat-o, la scurt timp. De-aici încolo, Tomas va avea soarta lui Victor Petrini, însă în varianta transformată de el în uşurătatea prieteniilor erotice. Fiindcă nu semnează o declaraţie prin care să se dezică de mesajul articolului din revistă (deşi fusese cenzurat), el părăseşte „povara” vocaţiei sale de chirurg şi devine spălător ambulant de geamuri. Altfel spus, are „înţelepciunea” transbordării greului în uşor prin natura lui de Don Juan. Este forma libertăţii lui, menţinerea în uşurătatea fiinţei, căci îşi continuă fără griji aventurile erotice, mai răsfăţat ca niciodată de femei. (Nu e şi el cel mai iubit dintre pământeni?). Ba se simte mai tânăr cu zece ani odată scăpat de trebuiele „dragostei sale pentru medicină”, care „izvora dintr-o necesitate lăuntrică”17.

Trăieşte nepăsarea libertăţii erotice cu argumentul postmodernist al căutării „diferenţei” în „repetiţia” dragostei fizice. Transferă diferenţa grea a chirurgiei în diferenţa uşoară căutată de Don Juan: „Între Hitler şi Einstein, între Brejnev şi Soljeniţîn există mai multe asemănări decât deosebiri”. Dar există o deosebire mică, de o milionime. Asta caută el, diferenţa de o milionime între fiecare femeie. În lucrurile publice, diferenţa o poate observa oricine, dar există o diferenţă secretă posibil de descifrat în chirurgie numai desfăcând trupul cu bisturiul. Aşadar, el continuă să rămână chirurg căutând diferenţa secretă din trupurile amantelor ocazionale. Crede, astfel, că ocultează asemănarea în golătate tălmăcită de Tereze prin visul ei. Tomas împarte bărbaţii care aleargă după mai multe femei în două categorii: unii aleargă după propriul vis (eu) şi aceştia sunt romanticii care urmăresc în toate femeile „acelaşi tip de femeie”; ceilalţi, realiştii, aleargă după infinita „diversitate a lumii feminine obiective”18. Însă, recunoaşte el, nici unul dintre cele două tipuri de Don Juan nu poate deschide poarta „memoriei poetice”. Această povară a memoriei poetice nu i-a deschis-o decât Tereza. În rest, părăsind chirurgia, el se simte „în vacanţă” şi-şi aminteşte de romanul lui Jules Verne Doi ani de vacanţă: „Vacanţa fără masa de operaţie era în acelaşi timp o vacanţă fără Tereza”19. Nici mitul 17 Ibidem, pp. 212, 213.

18 Ibidem, p. 218.

19 Ibidem, p. 249.

androginiei primordiale (platonician) nu-l satisface, căci Tereza nu era „jumătatea lui”, ci mai degrabă femeia găsită în coşul de nuiele al copilului Oedip, adică povara destinului.

Dualitatea fiinţei lui Tomas este bine înţeleasă de Sabina. Această dualitate este chiar dedublarea societăţii comuniste a Cehiei.

Sabina pictează faţada convenţională a lumii comuniste, dar undeva în tablou se deschide o breşă în care se vede întreaga mizerie. La fel, Sabina îl pictează pe Tomas-Don Juan-ul, dar prin crăpătură se vede Tristan. Pictoriţa, emigrată în Occident, se îmbogăţeşte cu tablourile sale şi este lăudată fiindcă aceste tablouri ar fi fost şi sunt arma ei de luptă împotriva oprimării sistemului şi a ocupantului sovietic.

Spre uimirea criticilor de artă, ea protestează şi afirmă că tablourile îi sunt doar proteste împotriva kitsch-ului în artă, kitsch deopotrivă prezent în ţara ei şi în postmodernitatea lumii libere. Ea repetă, în alt limbaj, articolul cenzurat al lui Tomas despre mitul lui Oedip. Aici trebuie căutat geniul lui Kundera.

Elveţianul Franz, căsătorit, cu care Sabina are o legătură erotică, este o întrupare a Marelui Marş al stângii postmoderniste de sorginte political correctness, care se ridică împotriva Marelui Marş eşuat al stângii din ţările comuniste. Un prieten occidental încearcă să-i dea Sabinei un exemplu de ceea ce el înţelege a fi idealul libertăţii şi al fericirii: imaginea unor copii jucându-se, în iarbă, lipsiţi de griji. Sabina e uluită, fiindcă acelaşi este idealul ideologilor comunişti din ţara ei.

pagina 27

eseu

pagina 28

Simbolul acestei faţade ideale este sărbătoarea zilei de 1 Mai, care ţinteşte să exprime acordul categoric cu fiinţa, acordul dintre idee şi realitate. Dar aceasta este esenţa kitsch-ului, un ideal în care „căcatul” e tăgăduit. De aici începe dramatica inserţie a unei teologii a urâtului. Kundera o explică iarăşi recurgând la un exemplu insolit. La începutul invaziei hitleriste în Rusia Sovietică, fiul lui Stalin a fost prins şi internat într-un lagăr alături de prizonieri vestici. El, fiul lui „Dumnezeu-Stalin”, se vede dispreţuit de camarazii de celulă veniţi dintr-o naţiune civilizată, sub pretextul că era murdar, şi încă de fecale. Neputând suporta ocara, fiul lui Stalin s-a repezit, cu prima ocazie, la gardul electric, jertfindu-şi „viaţa pe altarul căcatului”20. Kundera găseşte această moarte mai semnificativă decât a celor ce şi-au jertfit viaţa pe un front barbar şi inutil.

Fiul lui Stalin a trăit atunci drama incompatibilităţii dintre căcat şi Dumnezeu: „Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul”21. În secolul al IV-lea d. Hr., Sf. Ieronim respingea ideea că Adam şi Eva au putut face dragoste fizică în Paradis. În secolul al IX-lea, Eurigena o admitea, dar în lipsa excitaţiilor.

Izgonirea din rai a adus conştiinţa murdăriei ca ruşine, încât „Dezacordul cu căcatul e de natură metafizică”22. Dacă fecalele ar fi acceptabile metafizic, închiderea în closet 20 Ibidem, p. 269.

21 Ibidem, p. 270.

22 Ibidem, p. 272.

ar fi inutilă. Abordăm problema fiinţei ca şi cum murdăria n-ar exista: acesta este idealul estetic al kitsch-ului. Altfel spus: „kitschul este, în esenţă, negaţia absolută a căcatului; atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat al cuvântului: kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană”23. Este chiar „idealul estetic al tuturor politicienilor”, gândeşte Sabina: „În lumea comunistă reală se poate trăi. În lumea idealului comunist înfăptuit în această lume a cretinilor surâzători cu care n-ar fost în stare să schimbe un singur cuvânt, ar fi murit de groază în şapte zile”24. Aici se ascunde acelaşi vis cu al Terezei, cel cu femeile goale: „kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea”. În spatele spectacolului şi artificiilor de 1 Mai se ascunde nimicul.

Sabina îi surprinde pe criticii occidentali când spune că duşmanul ei nu este comunismul, ci kitsch-ul. Or, ea redescoperă kitsch-ul în Marele Marş al lui Franz în Cambogia şi în doctrina criticilor de artă din Elveţia şi din Franţa. În atitudinea Sabinei se distinge un simultan protest împotriva kitsch-ului ideologico-estetic comunist, dar şi la adresa metafizicii şi teologiei occidentale. E, desigur, solidarizarea cu critica radicală produsă de Nietzsche la adresa creştinismului. Filosoful german, însă, confunda creştinismul cu teologia scolastică occidentală, necunoscând profunzimile teologiei patristice. Sabina poate să culpabilizeze teologia cu aceleaşi păcate ale kitsch-ului pe care le atribuie ideologiei comuniste. Asemenea confuzie s-a făcut şi se face încă dinspre postmodernitate. Sabina ştie că extremele duc inevitabil la kitsch, dar nu pare suficient de avertizată că şi „teologia căcatului” poate aluneca în extremă. Din dogma acordului absolut cu fiinţa s-a născut kitsch-ul comunist deopotrivă cu cel postmodernist. Curiozitatea cea mare e că tocmai criticii radicali ai metafizicii şi teologiei clasice au decretat kitsch-ul drept componentă principală a canonului postmodernist. Kitschul mai este văzut ca dictatura inimii asupra raţiunii. Dar el poate fi la fel de bine drept dictatura raţiunii asupra inimii. Acestea şi sunt extremele. De aceea a insistat Eminescu atât de mult asupra echilibrării antitezelor, arta fiind, în concepţia lui, „împăcarea” minţii cu inima. Dacă kitsch-ul tradiţional a dat naştere simulacrelor ideale, cel postmodernist a 23 Ibidem, p. 273.

24 Ibidem, p. 278.

eseu ajuns să se confunde cu dezacordul absolut cu fiinţa chiar în sensul unei „teologii a căcatului”. De fapt, chiar şi acolo unde „acordul cu fiinţa” pare absolut el este un bizar dezacord, de vreme ce în spatele oricărui kitsch zace moartea. Omul devine exclusiv trup, cadavru fie el respingător, fie vopsit în culori atrăgătoare. Invazia de biologie scatofilă şi pornografică din postmodernism este aceeaşi cu spoiala sărbătorii de 1 Mai. Kundera zice că, în definitiv, kitsch-ul face parte din natura umană şi devine non-kitsch de îndată ce este conştientizat. Într-adevăr, asta se-ntâmplă, prin excelenţă, cu lumea lui Caragiale.

Fantoşele lui Caragiale ascund în spatele lor destinul, cu tot tragismul lui. Uşurătatea maschează greutatea, ca să revin la termenii lui Kundera. Dar în spatele simulacrelor postmoderniste se ascunde nimicul, adică moartea. Fantoşele lui Caragiale au o transparenţă enigmatică, cele ale postmoderniştilor sunt opace. Ele sunt, pur şi simplu, simulacre.

Simulacre de iubire sunt, fireşte, aventurile lui Tomas cu cele 200 de femei în care el se iluzionează a căuta diferenţa, negăsind, în definitiv, decât moartea. El însă va pune capăt „insuportabilei uşurătăţi a fiinţei” acceptând propunerea Terezei de a „fugi” împreună la ţară. Este, altfel spus, un „reacţionar”, căci acţionează invers decât ţăranii care aspiră să devină „moderni”, plecând la oraş.

Pe piatra de mormânt a lui Tomas scrie: „După o îndelungată rătăcire, întoarcerea”25.

Dacă ar fi scris în România, Kundera ar fi putut fi acuzat de „neosămănătorism”.

Nici vorbă de aşa ceva. Rătăcire e în labirint, unde totul se repetă, gol, la infinit, ca devenire oarbă. Întoarcerea e cea a lui Nietzsche, sub povara destinului, ca devenire întru fiinţă. De precizat că nu e la mijloc o simplă părăsire a rătăcirii lui Don Juan prin labirintul femeilor soldată cu o întoarcere la condiţia mitică a lui Tristan. Aparenţele pot induce că spre acolo ne îndreptăm: ambii parteneri, Tomas şi Tereza, sfârşesc în moarte precum tinerii Romeo şi Julieta, însă, într-o falsă izomorfie cu perechea mitică Tristan şi Isolda.

E o soluţie străină de intenţiile adânci ale lui Kundera. Ca şi Denis de Rougemont, el înţelege, dar fără s-o spună explicit, substratul religios eretic al miturilor Don Juan şi Tristan.

Ne-a lămurit deja clasica lucrare a lui Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul. Tomas nu e un Tristan, iar Tereza nu este o Isoldă, cu toate trimiterile autorului la respectivul 25 Ibidem, p. 304.

mit. Distincţia este de o însemnătate capitală: numai „ateul” Tomas îşi dedublează viaţa în Don Juan şi Tristan, dar Tereza simte că ambele modele existenţiale sunt erezii – prima neognostică, cealaltă având reminiscenţe în religia iubirii catare şi cavalereşti, conform căreia împlinirea iubirii (ca regăsire a Paradisului pierdut) nu e posibilă decât în moarte. Acestor două forme antitetice de erezii creştinismul le-a opus iubirea aproapelui, iubire care între cele două sexe e posibilă doar în interiorul căsătoriei sacre. Ethosul postmodern a împins până la exces cele două forme de erezii erotice, ameninţând cu destrămarea familiei, adică sporind entropia socială. Ba a nutrit şi alte erezii precum feminismul (intuit de Nietzsche, care, de aceea, a fost acuzat de „misoginism”) şi mitul celui de al treilea sex, care se vrea întemeietor al unei noi civilizaţii, de tip „gay”. Toate, însă, duc la kitsch prin exaltarea pasiunii sau a optimismului raţiunii. Denis de Rougemont observă că orientalii au evitat extremele de tip kitsch, iubirea ca agapè conturându-se deplin în creştinismul răsăritean: „Nu găsim în creştinismul ortodox nici iluzii, nici optimism omenesc”26.

Cât de departe suntem de kitsch-ul teologic al acordului absolut cu fiinţa! Evident, nici disperare nu găsim, de vreme ce „Dumnezeu ne caută şi ne găseşte prin iubirea Fiului său, coborât până la noi”. Şi: „Pentru Agapè nu există nici contopire, nici înălţătoare disoluţie a Eului în Dumnezeu. Iubirea divină este izvorul unei vieţi noi, al cărei act creator se numeşte comuniune. Iar ca să existe o adevărată comuniune trebuie să existe doi subiecţi şi ei să se afle unul în prezenţa celuilalt: deci fiecare să fie aproapele celuilalt”. Mai mult, numai „Agapè afirmă existenţa aproapelui şi obligaţia de a-l iubi, nu ca pe un simplu pretext pentru entuziasm, ci aşa cum este el în realitate, cu disperarea şi nădejdea lui”27.

Dar tocmai asta „învaţă” Tomas şi Tereza la ţară. Mai ales Tomas, fiindcă Tereza deja se găsea în preajma iubirii aproapelui. Şi fiindcă Tomas e un rătăcit în ereziile modernităţii, la iubirea de aproape el are acces prin iubirea animalelor. Vestea cea bună dinspre Biserică ajunge, totuşi, la el, prin Simon, fiul din prima căsătorie, cea ratată. E vorba de scrisorile pe care le primeşte de la Paris. În Geneză, aminteşte Kundera, Dumnezeu nu i-a încredinţat omului domnia peste ani26 Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 67.

27 Ibidem, p. 68.

pagina 29

eseu

pagina 30

male şi păsări, ci administrarea lor. Dar omul a sfârşit prin a deveni, bunăoară, un parazit al vacii. Când omul asculta de glasul Domnului, ca ţăran, vaca era tratată ca pe o fiinţă cu suflet. De aceea, ţăranul a dat dintotdeauna nume vacii. Şi nu numai. Iar cine are nume nu mai este nimeni (vezi şi pătrunzătoarea interpretare a lui Denis de Rougemont privitoare la pseudonumele Nimeni din episodul Ciclopului din epopeea homerică), ci posedă o identitate. Comuniştii şi postmodernii bag vacile în lagăre de concentrare. Vacile se transformă în numere, iar indivizii şi grupurile de afaceri în „proprietari”. „Omul – cândva, atrage atenţia Kundera – nu era proprietarul planetei, ci doar administratorul ei, şi va veni o zi când va trebui să dea socoteală de gestiunea lui”28. Ziua acestei judecăţi e foarte aproape, dar omul e la fel de orb ca Oedip pe când avea doi ochi „sănătoşi”. Azi, animalele şi păsările sunt bolnave (cum a intuit, pentru oameni, N. Breban, în titlul primului său mare roman, Animale bolnave) şi boala lor devine o pedeapsă pentru iresponsabilul lor administrator, omul (vezi maladia vacii nebune, vezi gripa aviară etc.). Omul nu-şi dă seama că într-o zi nu va mai avea ce administra.

Omul modern are imaginea raţionalistă a lui Descartes asupra animalelor: acestea apar ca „maşini animate”. Evident, fără suflet. Înainte de a extermina oameni, Stalin a dat ordin să fie stârpiţi porumbeii şi câinii. În România anilor ’50, s-a dat ordin de stârpire a cailor, ca netrebuitori în faţa maşinilor performante. Marin Preda a avut geniul să anticipeze tragedia morţii unui cal într-o proză scurtă din volumul său de debut. În viziunea lui Kundera, animalele sunt testul esenţial al iubirii aproapelui: „Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental, încât tocmai de aici decurg toate celelalte”29. În 1889, când Eminescu trecea, „nebun”, în veşnicie, Nietzsche a zărit, la Torino, un cal bătut crunt de stăpânul lui. S-a apropiat, l-a sărutat şi a izbucnit în plâns. Se-ntâmpla în anul când Nietzsche i-a luat locul lui Eminescu în nebunie. „Acesta e acel Nietzsche – mărturiseşte Kundera – care mi-e drag, aşa cum mi-e dragă şi Tereza, care mângâie un câine bolnav de moarte”30. Exclam: cât de puţin au înţeles românii nebunia lui Eminescu, ivită din pricini similare, acel Eminescu care şi-a descălţat ghetele pentru un cerşetor! În cazul Terezei, este vorba de căţeluşa Karenin, bol28 Milan Kundera, op. cit., p. 313.

29 Ibidem, p. 316.

30 Ibidem, p. 317.

navă de cancer, de la care Tomas şi Tereza au învăţat iubirea lor, iubirea de aproape, iubire necondiţionată. Iubirea de aproape, în căsătoria sacră, apare ca idilă, fără nimic romantic în ea, fără pasionalitate narcisiacă. Aceasta trebuie să fi fost iubirea dintre Adam şi Eva în Paradis, înainte de păcat. Privindu-şi chipul în apele Paradisului, Adam nu se descoperea ca „om”, ca Narcis. Asta se-ntâmplă în iubirea animalelor: „Nostalgia Paradisului e dorinţa omului de a nu mai fi om”31. (E şi sensul acelui omenesc, prea omenesc nietzschean). Iată un enunţ paradoxal despre nostalgia Paradisului: „câinele n-a fost izgonit niciodată din Paradis”, după cum vaca nu-i un automat producător de lapte. Când omul încetează de a mai da nume vacii, el rupe firul subţire „care-l ţinea legat de Paradis”32.

(Oare cât putem apropia intuiţiile lui Kundera de ale fiinţării în precuvânt din „transmodernismul” lui John Zerzan?). Deşi nu mai mare, „dragostea ce o leagă [pe Tereza] de Karenin e mai bună decât dragostea existentă între ea şi Tomas”. Karenin iubea necondiţionat, dezinteresat, iar Tereza îl iubea aşa cum era: „Dragostea dintre om şi câine e idilă. E o dragoste fără conflicte, fără scene sfâşietoare, fără evoluţii. Karenin înscria în jurul lui Tomas şi al Terezei cercul vieţii sale întemeiate pe repetare şi aştepta de la ei acelaşi lucru”33.

Dragostea necondiţionată, iată enigma eternei reîntoarceri: „Timpul uman nu se învârteşte în cerc, ci avansează în linie dreaptă. Acesta-i motivul pentru care omul nu poate fi fericit, căci fericirea e năzuinţa spre repetare”34. E „dulcea lege a repetării”. În Voinţa de putere, Nietzsche întrevede în orice fiinţă şi în orice lucru ceva care scapă uşurătăţii, ceva care se repetă. Eminescu a contrazis antropologia de până la el care se funda pe legea lui Protagoras: homo mensura, omul măsură a tuturor lucrurilor, lege resuscitată de postmodernism. Un astfel de om domină planeta, din nenorocire, nu o administrează. În realitate, zice Eminescu, fiecare lucru, fiecare fiinţă îşi are propria măsură. Aici, el se-ntâlneşte din nou, în chip fericit, cu Nietzsche, care adaugă în Voinţa de putere: „eu merg în căutarea unei eternităţi pentru orice lucru: niciodată nu se vor putea vărsa în mare uleiurile şi vinurile preţioase: – confortul meu este că tot ce a fost este etern: – Marea îl readuce din nou”.

31 Ibidem, p. 324.

32 Ibidem, p. 325.

33 Ibidem, p. 326.

34 Ibidem, p. 327.

eseu Acesta e tâlcul eternei reîntoarceri a identicului (aşa cum, altminteri, a interpretat-o şi Mircea Eliade), iar nu ocultarea şi îndepărtarea de identic prin diferenţe care se pierd definitiv de Identic, cum credea, la un moment dat, şi Don Juan-ul postmodern Tomas. În ultimul vis al Terezei, Tomas se transformă în iepure. Este acel Tomas al întoarcerii după nenumărate rătăciri, un Tomas ridicându-se la nivelul lui Karenin, păstrătorul Paradisului.

Neputinţa lui Tomas, ca, de altfel, şi a lui Nietzsche, a fost lipsa de credinţă, deci lipsa de libertate: „Biserica este unica asociaţie voluntară ce scapă controlului statului”, ieşind de sub spectrul kitsch-ului. Adevărata libertate este libertatea de a deveni „iepure”, iar a deveni iepure înseamnă că „nu mai ştii de puterea ta. Înseamnă că, de acum încolo, nici unul nu mai are putere asupra celuilalt”35.

Acesta-i ultimul paradox al voinţei de putere la Nietzsche, iar nu mizera putere a sclavilor. Neputincioşii care „domină” lumea n-au nimic a face cu supraomul nietzschean, care e omul de caracter, acelaşi cu al lui Eminescu.

Astfel, Kundera, însoţit de Nietzsche precum Dante de Beatrice, iese din capcanele kitsch-ului postmodernist şi atinge ethosul transmodernităţii, prin care omul va putea redeveni administrator, iar nu stăpân al planetei, care abia ne mai suportă.

35 Ibidem, p. 344.

pagina 31

poezia 2.

Altădată dau peste un cortegiu de evlavioşi care vin de la mănăstirea din Ugocea.

Trec psalmodiind şi poartă în mâini prapuri cu ciucuri de aur şi evanghelii 3 ferecate-n argint. Un alt grup iese din lăstărişul Someşului le rup prapurii, le smulg cărţile şi le pun în desagi, îi măcelăresc şi dispar în codrii Sălajului.

Are dreptate Moş Achim: „Moartea nu se poate transmite decât pe calea vieţii …”

George VULTURESCU Poeţi printre ruinele Cetăţii Zathmar Stătui lângă zid în bătaia tuturor duhurilor…”

(A.E. Baconsky, Echinoxul nebunilor)

pagina 1.

32 Pe malul Someşului dau mereu de câte o umbră

mă amestec printre ele („Gloria virtutem tamquam umbra sequitor1, îi spun contelui Bathori2) ne putem vedea la faţă: jumătate sunt iobagi din Nicoreţi care pentru 5 florini păzesc stăvile de cai ale cetăţii; cealaltă jumătate sunt haiducii din Chioar care pândesc dintre salcâmii digurilor şi fură caii din grajduri, îi trec noaptea codrul, dincolo, la târgul din Mara Borşii 1 lat., gloria însoţeşte virtutea ca o umbră

2 după 1562, când Satu Mare este asediat de turci, schimbă cursul Someşului trecându-l într-o albie nouă care înconjură cetatea ca o insulă.

3. (Cuţit azvârlit deasupra de apele Someşului) Un cuţit s-a ridicat azi ca o mână de mort din sicriul apelor Someşului. Numai piciorul miresei se ridică atât de barbar din cearceafuri cabrându-se peste trupul mirelui.

Numai lujerul ghiocelului despică atât de grăbit gheaţa de martie ivindu-se fără rost printre sălciile de pe mal.

Oamenii se închiseră în vilele lor trăgând storurile. Pe dig au apărut gunoierii: şi cu tăişul lui au împărţit slana şi ceapa molfăindu-le în gurile lor ştirbe.

Trecea din mână în mână – fiecare îl arunca după ce se folosea de el. A întins mâna brusc după el şi tânărul de la ghişeul din centru punându-l la gâtul casieriţei. La spitalul vechi doctorul Bulgăre a despicat cu el abdomenul unei bătrâne scoţând o tumoară de două kilograme. Varlaam, diacul de la biserica ortodoxă şi-a făcut cruce, a luat cuţitul şi a înjunghiat mielul pentru masa de Paşte.

3 În perioada anilor 1690-1691 ierarhul de origine greacă Iosif de Camillis, devenit episcop de Muncaci, a organizat o serie de întâlniri şi sinoade în sprijinul greco-catolicilor din comitatul Satu Mare şi districtul Baia Mare (cu aprobarea Curţii de la Viena) trezind revolte în rândul locuitorilor ortodocşi.

poezia Sub răchiţile de pe mal Andor, pensionarul, tocmai a desprins din cârligul undiţei un crap: i-a segmentat capul, apoi i-a curăţat pieptul de solzi şi acum stă pironit privindu-l cum el continuă să înoate prin aer...

ultimul punct fie să te opreşti unde vrei, peşte al peştilor

– Uite, pentru tine, peşte, care înoţi încă prin aer, am păstrat apele silozurilor din poemul meu. Sunt genuni în el pe care numai tu le poţi vedea pentru mine. Spre ele mergem amândoi pe sub unghiile negre ale lui Dumnezeu dibuindu-ne ca orbii.

Tu singur ştii în oraşul acesta că nu doresc să scriu ca îngerii şi nu-i cer asta unui cuţit azvârlit deasupra de sicriul apelor Someşului

În noaptea de Sânziene vin femei sterpe şi traversează, goale, apele Someşului sperând să rămână borţoase ca şi nămolurile lui.

Luna stârneşte solzii neştiuţi ai valurilor şi, nemiloasă, printre sălcii, ne umple ochii – mie şi lui Ioan – cu raze violacee precum se umplu paharele nuntaşilor.

O, undeva mai este un ochi clănţănind de frig: el vede Someşul ca pe-o oglindă care nu mai restituie nici o imagine.

– Nu sunt smintitul Narcis, şi nici nu vreau să fiu, ţipă Ioan şi ţâşneşte de lângă mine: o alege pe Ana lui Balie şi dispar amândoi între trestii.

– Doamne, nuanţa aceea verzuie cu sineală înseamnă că tu erai acolo?

4.

Uneori Someşul trece huruind ai impresia că târăşte lanţuri prin nămoluri precum poartă deţinuţii la picioare; alteori valurile orbecăie pe sub sălcii dezgroapă dintre rădăcini sigiliile vechilor insule4 asanate şi le aruncă monedele pe nisipuri de parcă şi-ar plăti cu ele ieşirea din oraş

5.

Peşte, carele eşti în apele Someşului precum într-un sicriu şi înaintezi paralel cu mine care sunt în sicriul aerului de pe mal cine te va însoţi la ieşirea râului dincolo de oraş?

Fie-n voia ta, Doamne, şi dă-mi măcar un peşte care să-mi însoţească la fel literele din poem să înainteze paralel cu ele de la titlu la 4 Vechiul curs al Someşului făcea (în albia majoră dintre Mintiu şi Satu Mare) mai multe insule: Parohi, Satu Mare, Sziget, Bercu Roşu, Maiori, Malmosegh, Szentywan.

6.

7.

Sunt lângă vechiul zid al oraşului pe Dealul Toboşarilor.

Din faţă vine Alexandru Pintescu, Ion Baias coboară deja de pe dig, Dorin Sălăjan iese de pe strada Cuza Vodă.

Ascultăm soldatul care cântă la trompetă rezemat de zidul şcolii. „Am putea reface zidul în trei zile, dacă vine şi soldatul cu trompetă”, zice Ion Baias. „O, urbis satmariensis rugăciunile condamnaţilor şi execuţiile sunt mereu cu faţa la zid”, exclamă Alexandru. În jur sunt pietre risipite. Pe câte una mai întâlneşti ştampila cu inscripţia unor legiuni romane. „Nu versuri săpate în piatră trebuie să ne dorim, spune Ion Baias. Versul nu e piatra, e delirul ei …”

pagina 33

poezia a pietrei menite să alunge din mine toţi morţii şi să-mi întoarcă zarea de vrăbii.

Eu trebuie să faptuiesc transmutaţia.

Deja, din tabla de lut a mulţimii încep să mă rup. cu pereţii casei tratez să mă lase să trec.

meu.

Prietene, nu fi mâhnit: trupul pe care îl atingi nu este trupul Aici încetez.

ÎNVINGĂTOR

Virgil DIACONU Poeme de samsidat DESTIN NOROCOS Omului strălucind la capătul întrebărilor sale, calea abia i se deschide.

Lăsată în urmă este gloria arenei. Şi luptătorul întins printre ierburi, ca un pământ de încolţire pentru pietre şi ierburi.

Cu mâinile de cine ştie cine mâncate.

Nu sunt mâinile tale acolo, nici viaţa ta nu este, pagina deşi cineva te pândeşte din umbră, giulgiul feţei sale nu vesteşte ziua şi 34 nu dezleagă izvorul. Şi cum să crezi, atunci, că omul acela cu faţa răpusă de ierburi chiar atât de străin ar putea să îţi fie?

PIATRA FILOZOFALĂ Eu sunt în căutarea pietrei filozofale!

A pietrei menite să făptuiască mutaţia.

Eu sunt în căutarea pietrei filozofale, a pietrei menite să arunce în stradă tristeţea.

Tristeţea, care îşi plimbă prin mine sicriele.

Eu sunt în căutarea pietrei filozofale,

Mai am puţin şi înving, încă puţin şi o voi scoate la capăt cu viaţa aceasta.

Iată, am trecut cu uşurinţă de iarbă, de mâna vorbitoare a pământului care ne numără pe degete, şi de sânii tăi care coboară iarna am trecut, numai de mine nu, numai de mine, dar o voi scoate la capăt cu viaţa aceasta, mai am puţin şi înving, strigam, cu paloşul în mâna mea cea dreaptă, cu lama în partea mea cea stângă...

AVUŢIA Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageţi cu ochiul la ea şi nu vă mai uitaţi pe furiş la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viaţă.

Mai vedeţi-vă de treburi şi n-o mai ispitiţi cu privirea, când vine înfăşurată în vulpea ei argintie... Mai am şi alte griji decât să o feresc de capcane, cum staţi hăitaşi cu ochii pe ea, ca la vânătoare.

De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o într-un cântec. S-o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuţia în risipa mulţimii.

Chiar aşa! Mai vedeţi-vă de treburi şi nu mă mai pândiţi cu tot felul de lucrături şi scorneli, că va fugi argintoasa cu altul.

Lăsaţi-mă, că ştiu eu ce am de făcut!

De voi lăsa eu viaţa din mână, are el, Daimonul, grijă!

VISUL

poezia Poţi împărţi totul cu prietenii tăi.

Numai visul nu-l poţi împărţi.

Numai lebăda care şi-a făcut cuib în umărul tău.

DISPERAREA

Cu clopotul de gât şi sângele pe bluză Disperarea a ieşit în stradă.

Ea scoate la iveală focul din tobele sale chiar aici, în piaţa cea mare. În piaţa cea mare a acestui oraş de Eu nu pot să iau pe nimeni cu mine provincie. în vis.

Nici nu se lasă până ce Somnul aflat Dacă aş lua piatra, ar fi ca şi cum aş la putere lua lespedea. nu scoate capul din conserva politică.

Or, visul meu trece de lespede.

Numai bun prilejul să ia aer proaspăt Pe cine să iau, când visul abia pe mine în bronhii mă ia? şi să împartă prostimii colacii de salvare ai promisiunilor…

Te-aş lua pe tine, prietene, însă şi tu Colacii de salvare ai promisiunilor ai un vis. Un vis de 30 de arginţi... Trupul veşnice. meu va trece-n curând într-o îmbrăţişare Şi să ne fluture iar din balcon himera de sânge. mântuirii tricolore.

Numai bun prilejul pentru ca lotul De aceea, las glas visătorului, celui cu naţional de guvizi visul mai mare decât lumea: nu îţi părăsi să iasă pentru o clipă din apa caldă a visul şi nu coborî printre prieteni! Ca nu imunităţii sale veşnice cumva să intri în visul lor de argint. şi să vadă ce se întâmplă în stradă.

Lotul naţional de guvizi! ÎMBRĂŢIŞAREA Numai bun prilejul să iasă în faţă toţi directorii de imagine ai haznalei La început a fost îmbrăţişarea - aş fi politice, spus - dacă mi-ar fi fost mie dat să scriu secretarii din anticamera iluziei, vânCartea Cărţilor... zătorii de vise, bicameralii cu două tăişuri, De bună seamă, eu cred că îmbrăţişastrategii şi tacticienii resemnării noasrea este unică şi că n-o poţi schimba aşa, ca tre mioritice… pe o haină veche. Numai împieliţatele astea de liceene nu ştiu cum fac de trec mereu Cu clopotul de gât şi sângele pe bluză dintr-o îmbrăţişare în alta. Şi asta în timp Disperarea a ieşit în stradă. ce mie îmi scapă toate din braţe. Şi asta în Numai bun prilejul pentru ca Somnul p a g i n a timp ce braţele mele deschid depărtări sub aflat la putere 35 crepuscul. să scoată capul din conserva politică şi să ne arunce iar, Dacă vreunul dintre voi are sentimendin balcon, colacii promisiunilor veşnice. tul că a cuprins ceva de necuprins, acela se Numai bun prilejul pentru ca află sigur în îmbrăţişare.

Disperarea să fie iarăşi plimbată prin anticamera iluziei. Dacă nu Să nu crezi că îmbrăţişarea este numai cumva Disperarea a trupului. Trupul celui iubit poate pleca, este chiar acum sărutată pe frunte de îmbrăţişarea rămâne. prinţul tăcerii Kalashnikov…

Casele noastre se sprijină pe îmbrăDisperarea, care se dă de mâncare pe ţişare. O casă fără îmbrăţişare este o casă sine acestui muşuroi de furnici… Muşuroi care îşi face pustie, singurătatea sparge pereţii. datoria în aplauzele mulţimii.

Un muşuroi care se achită cu sârg de Da, îmbrăţişarea este o singurătate învinultima lui misiune… să. Îmbrăţişarea este mai mare ca lumea...

proza

FALS TRATAT DE NAVIGAŢIE

Nicolae BACALBAŞA TRĂIREA TANTALICĂ

pagina 36

Marinăria dacă nu ar fi un destin al renunţărilor asumate ar fi o suferinţă.

Apa este o provocare permanentă; o formă de imersiune în tantalic prin non-imersiune. Nu ai voie să intri în apă.

Rechini, curenţi...

Stai, te uiţi şi suferi de căldură. Stai în mijlocul mării şi totuşi contactul nemijlocit cu marea nu există. Nu este voie să se lase scara la apă. E interzis! Chiar dacă nava este în derivă sau ancorată nu poţi să te scalzi.

Una din caracteristicile majore ale navigaţiei actuale este lipsa de contact apa. Vii în raport numai cu zbuciumul ei nu şi cu ea însăşi.

Apa este numai o imposibilitate – de a-ţi depăşi găoacea, cadrul, de a sta liniştit în timp de bulău, de a modifica peisajul – dar nu şi o realitate în sensul organoleptic al cuvântului. Marca o percepi cu ochiul şi vestibular.

Iar spaţiul este perceput prin timp prin acel bastard al lor care este viteza – unitatea de supunere a spaţiului raportată la unitatea de ne-răbdare.

Singura soluţie este să intri în rezonanţă cu a-temporalul, altfel turbi. Cel puţin pe o navă ca a noastră care în cele mai bun caz face 13 noduri. Sau să îţi propui planificat

parcurgerea unei cărţi şi atunci ciocneşti timpul ce se scurge atât de încet cu propria ta performanţă intelectuală îngrozitor de scăzută şi converteşti timpul într-un număr de pagini parcurse care sărăcesc brusc povara ce părea de nedus. *

*

*

Tantal, rege din mitologia greacă a fost blestemat pentru crimele sale ca în Hades, în infernul vechilor greci, să stea în apă care dispărea când încerca să bea şi înconjurat de fructe ce atârnau pe ramuri care atunci când întindea mâna, dispăreau. În greceşte tantalos înseamnă cel ce suferă, cel ce poartă povara.

Blestemul naufragiatului pe mare – să mori de sete înconjurat de apă.

Cât de nepotabilă este apa de mare? Întrebarea – deşi de secole se ştia că nu este – a plutit un timp în vag datorită unor date contradictorii aduse în special de experienţe singulare, dar spectaculoase.

Unul din ele este cazul lui Pun Aim, un marinar din Hong Kong, dar naufragiat în timpul războiului, de pe o navă torpilată de

proza submarin, pe un alt ocean decât cel ce scălda ţărmurile insulei sale natale – naufragiat pe Atlantic.

Barca în care s-a aflat a fost purtată 133 de zile pe valuri; timp de 83 de zile s-a hrănit numai cu peşte şi şi-a potolit setea cu apa oceanului.

Alain Bombard, naufragiatul de bunăvoie: „Timp de 14 zile mi-am potolit setea cu apă de mare”.

Un medic militar rus, Pavel Fresco, evacuat în ultimul război din Sevastopol şi ajuns să rătăcească 42 de zile pe Marea Neagră a băut apă de mare şi a supravieţuit.

Iar W. Willis care a traversat Atlanticul pe plută mărturiseşte: „Am băut zilnic nu mai puţin de două căni de apă de mare şi faptul nu mi-a produs nici cel mai mic rău”.

Atunci convingerea că apa de mare nu e apă „de băut” este încă un mit mincinos?

Nici vorbă! Excepţiile nu confirmă regula, ci numai o relevă sub forma unui „scandal al logicii”.

Iar regula este dată de statistici.

Savantul englez Makkens care a analizat sute de naufragii ale vaselor britanice în cel de-al doilea război mondial a constatat că:

„Din 997 de oameni care au încercat să bea apă de mare pentru a-şi potoli setea au murit mai mult de o treime – 387. În schimb din 3994 de naufragiaţi care nu au utilizat apă de mare au murit doar 133”.

Iată de ce în instrucţiunile pentru piloţii militari şi marinari se stipulează: „Nu beţi apă oceanică chiar dacă vi s-a terminat apa potabilă. Pentru sănătatea dvs. este mai bine să nu beţi deloc decât să vă liniştiţi setea cu apă oceanică”.

Apa oceanelor e mult mai bogată în săruri ca apa mărilor. În Marea Neagră într-un litru de apă sunt 10-18 grame de sare; într-un ocean un litru conţine până la 36 grame de săruri de sodiu, magneziu, calciu. Omul nu poate suporta nepedepsit modificarea concentraţiei sărurilor în sângele său. Această autarhie chimică denumită ştiinţific ca izoionie şi izotonie este deservită de o maşină biologică de excepţie a cărei piesă principală este rinichiul.

Rinichiul nu este numai un organ de excreţie, ci şi un organ de reglare fină. Sărurile în exces sunt eliminate prin urină dar cu o condiţie – cu un volum minim de apă care nu poate fi redus sau desfiinţat. Preţul menţinerii identităţii ionice este pierderea de apă.

Practic când bei un litru de apă de mare, pui rinichiul la munci grele în care foloseşte aproape toată apa, compusul chimic H2O, pe care ai băut-o. O foloseşte ca s-o dea afară.

Rămâi cu avantajul mizer a 100-150 ml H2O. Ca să-ţi asiguri un litru şi jumătate de H2O necesare într-o zi, ar trebui să bei o găleată de apă de mare. Teoretic.

Practic, rinichiul supus la o muncă sisifică de însetatul ce rătăceşte pe sărătura lichidă, clachează. În sânge începe să crească vertiginos concentraţia sărurilor din apa de mare.

Statistica domnului Makkens nu arată decât că moartea prin intoxicaţie cu săruri, consecutiv ingestiei de apă de mare, e mult mai rapid instalată decât moartea prin deshidratare, consecutivă pierderii apei prin lipsă de aport.

pagina 37

proza LĂCRIMAR

În vechime lăcrimatul era vasul destinat păstrării lacrimilor.

A fost introdus de către patricienele romane, de aici a pătruns în Bizanţ. Apoi lăcrimarul a pătruns şi în haremurile sultanilor.

Există credinţa că lacrimile amestecate cu apă de trandafir au un efect tămăduitor. În Evul Mediu lăcrimarele au ajuns în Persia unde conţinutul lor era o dovadă de netăgăduit a fidelităţii conjugale. La persani, neam de negustori, capul familiei pleca des în călătorii de afaceri şi dacă găsea la întoarcere vasul plin era mai liniştit.

Lăcrimare are şi vaporul.

Apa aruncată pe covertă la navele foarte mari se scurge prin nişte burlane cărora probabil aşa le-au spus oamenii – neştiind de rudele lor îndepărtate din Roma şi Persia – iar apoi au căpătat şi drept de nomenclatură oficială.

O metaforă îngheţată în termen tehnic marinăresc.

Lacrimile mării. Şi ele sărate, se scurg de pe vaporul unde locuiesc bărbaţi singuri.

Noi nu avem lăcrimar, avem „fals bord”. Bordul este perforat în partea inferioară de nişte fante dese, largi, separate de înguşti suporţi metalici.

Aspectul este de gură imensă cu strungăreaţă în care largi sunt intervalele dintre dinţi şi înguşti-dinţii.

Atunci când se ne-linişteşte marea se revarsă atât peste bord cât şi prin fante. Prin fante, valul venind din faţă şi lingând bordul progresiv, apa ţâşneşte rapid, pe rând – parcă rafala unei mitraliere de apă mătură, progresiv de la prova la pupa.

Apoi vasul rulează, se înclină şi toată apa se scurge zgomotos prin fante şi de la capăt.

Butoiul Danaidelor cu lacrimi sărate.

ŞOBOLANUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE

pagina 38

Orice vapor are certificat de deratizare; cum că i s-au omorât şobolanii. Şobolanul este un transportator de boli. Un pericol sanitar major, sursă de epidemii. „Bolile transmise de şobolan au distrus probabil în ultimele zece secole mai multe vieţi omeneşti decât toate războaiele şi revoluţiile”, susţine Ernest Walker. Totuşi oricine a fost pe mare ştie că certificatul de deratizare este un joc de societate. Nu există vapor fără şobolani. Şobolanul nostru cel de toate zilele. Îl auzi, noapte de noapte, circulând prin tavanul dublu al cabinei... Îl poţi şi vedea, noaptea, traversând, când pe furiş când agresiv, culoarele. Intră uneori şi în cabine, fie pe lângă ţevăria de la chiuvetă, fie prin uşile întredeschise, ţinute „în cârlig” din cauza căldurii.

Uneori se mai suie şi pe tine...

Costică Foxu, când era cu vaporul în

şantier, la Mangalia, unde era plin de şobolani, a căzut cu ei la pace, un fel de contract social; le punea mâncare într-un colţ al cabinei, ei mâncau şi nu îl mai deranjau.

- Domnule, eşti colaboraţionist!

- Ce vrei dom’le să se suie pe mine în pat? Mai bine le dau dreptul şi mă lasă în pace.

Vaporul mişună de şobolani şi des are mirosul specific al acestora, ceva între coteţul de găini şi mirosul de câine ud. Şobolanul este o realitate acceptată.

Se povestea chiar că un navigator a prins odată un şobolan, l-a legat cu zgardă şi se plimba cu el pe vapor.

De regulă şobolanul stă în bucătărie.

Ajungi chiar să-i cunoşti ca indivizi, cum se spune să ai relaţii. Ţin minte cum odată bucătarul, disperat, mi se plângea: - Tu-i-aşi, sunt doi, unul mare şi unul

proza mic. Unul mi s-a căcat în sare!

Odată unul din băieţi trece pe lângă bucătărie, în plină noapte şi simte un miros puternic de carne friptă. Încearcă uşa, nimic, e închis.

- S-au încuiat, canaliile! Îi lasă gura apă. Vroia şi el să participe la ospăţ.

De abia când a venit un fum gros, negru, pe sub uşă şi-a dat omul seama că ceea ce se prăjea era un şobolan care se electrocutase. Şobolanul poartă în sine riscul. Într-o noapte, în comandă, Ciobi, ofiţer de cart, sare brusc în sus: - Tu-ţi dumnezeul mă-tii! În vocea lui e frică, enervare, revoltă.

Prin comandă se plimbă un şobolan. Cenuşiu, furişat, picioare scurte, corp lunguieţ.

De ce atâta ură, scârbă, frică?

Ciobi îmi explică cum e cu „faţa nevăzută a lunii”: - Nu-i problema că îţi roade buful, că îţi pierzi agoniseala. Ăsta umblă prin cablaje, poate închide scurtcircuite şi moare el, dar scoate totul din uz.

Dacă eşti în furtună, ăla eşti. Poţi să rămâi fără radar sau fără cârmă. Şobolanul pe vapor este stafia scurtcircuitelor unde vrei şi unde nu vrei. Şobolanii au conştiinţa de sine, sunt solidari, în echipă.

Totul este făcut ca şobolanul să nu poată urca sau coborî de pe navă pe parâme, acestea sunt prevăzute cu nişte opritori, nişte şicane de tablă. Opritorii acestea se numesc scuturi antişobolan. Dar şobolanii, evident, circulă.

Cum? Există imagini filmate. Şobolanul urcă de la ţărm pe parâma vasului, ajunge la scut, se desprinde de parâmă căzând în apă (şobolanul este un excelent înotător) şi aşteaptă înotând strict pe aria locului cu pricina. Bate apa. La un moment dat când tensiunea parâmelor scade, ele fac burtă şi se lasă în apă, profitând de acele clipe scurte şobolanul se caţără fulgerător de cealaltă parte a scutului. Acesta este mecanismul de apariţie a şobolanilor bălţaţi. Deseori în port în apă musteşte petrolul. Şi astfel şobolanul ajunge cenuşiu cu spinarea neagră.

Dar există şi posibilităţi mai complexe

de depăşire a obstacolelor. Şobolanul beneficiază ca şi alte animale de capacitatea de insight. Este o noţiune de euristică zoopsihologică (introdusă în ştiinţă în 1921 de V. Keller) şi înseamnă iluminare. Este modul de a găsi soluţii acolo unde nu ajută nici instinctul, nici experienţa, nici metoda încercării şi greşelii, nici imitaţia. Insight-ul este puntea care uneşte instinctul cu inteligenţa.

Cum s-a demonstrat ştiinţific insightul la şobolan? În experimente pe un sistem de poliţe cu „premii” alimentare. Şobolanii se puteau urca pe o scară mobilă doar de la prima poliţă la a doua. Ei au reuşit să adapteze scara mobilă de la al doilea etaj de poliţe la al treilea. Incredibil, dar adevărat.

De altfel nu există labirint construit de om pe care şobolanul să nu-l cunoască perfect după 200-300 de încercări de explorare. Asta chiar în condiţiile în care şobolanul este orbit, lipsit de miros, i se taie mustăţile – organ tactil – sau i se anesteziază extremităţile. Un animal absolut diavolesc!

Insight-ul poate explica depăşirea scuturilor antişobolan de pe parâme de către piramida vie. Şobolanii se urcă unul peste altul apoi coboară ţinându-se de cozi. Deşi nimeni nu a filmat există părerea că atunci când le este sete şobolanii fac aceeaşi figură, piramida vie, până ajung la robinet pe care îl deschid cu dinţii. Nu mai închid robinetul şi aceasta ar fi semnificaţia unui robinet deschis, aparent uitat, blasfemie pe vapor unde apa este limitată şi preţioasă. Cel mai al naibii este şobolanul de la greci. Acolo urcă câte doi-trei odată. Ai să-i vezi totdeauna cum urcă, niciodată cum coboară. Unii pe vapor ajung mari, graşi, ca nutria.

Odată, pe „Haţeg”, în India, şobolanii nou urcaţi pe vapor s-au luat la harţă cu şobolanii noştri.

Bubuiau plafoanele.

Iar un şugubăţ din echipaj ţipa entuziasmat: - Hai ai noştri!

Orice solidaritate are însă limitele ei.

Cunoaşteţi metoda şobolanului killer?

E una din metodele de deratizare. Te poate învăţa foarte mult şi despre oameni.

Iei mai mulţi şobolani şi îi închizi împreună; de foame se vor mânca unii pe alţii. Final

pagina 39

proza va supravieţui unul, cel mai puternic şi mai feroce. Ăstuia îi dai drumul pe vas. De acum încolo nu se va mai hrăni decât cu şobolani.

A prins gustul... Şobolanii pe vapor sunt prinşi cu cele mai diferite scule posibile. Una era o cuşcă cu im tunel ce se îngusta progresiv. Un fel de pâlnie în care şobolanul intra dar nu mai putea şi.

- Şi ce făceaţi cu ei?

- Turnam diluant şi le dădeam foc. Apoi ce rămânea băgăm la baltă şi deschideam cu o sfoară, să spele. Mirosul dispărea şi intrau alţii.

Cei care vor să omoare şobolani la bord întâi îi studiază – pe unde merg, ce cărări au.

Trebuie să fie foarte curat peste tot pe vapor şi să nu aibă de unde manca decât în locul unde le pun ei. Până într-o zi când le dai otravă. Ca să studieze drumul şobolanilor, unii, interzicând zona „circulaţiei publice”, presară fin făină. Atât cât să păstreze urmele.

Totuşi activitatea asta nu e privită prea bine de oameni. Mai bine cu şobolani vii decât cu şobolani morţi. Că ăia morţi se bagă în spaţiile dintre melamină şi put.

Odată, după activitatea unui astfel de omorâtor de şobolani, vaporul s-a umplut de muşte mari, negre, de cadavru.

Melamina era crăpată şi intrau în cabină printre crăpături. Omorai la ele şi scoteai câte un făraş de muşte! În final oamenii au trebuit să astupe toate crăpăturile cu cârpă şi hârtie cu ajutorul şurubelniţei.

Vitalitatea unui şobolan este enormă!

Odată l-au aruncat pe unul de la peste zece metri înălţime – mineralierele sunt nave lungi şi înalte – în curentul extrem de rapid de pe Orinoco. A reuşit să iasă la suprafaţă, a înotat cu energie până la un ponton, s-a odihnit acolo lipit de lemn o jumătate de oră – băieţii îl urmăreau cu binoclul – şi apoi a traversat o porţiune cu un curent deosebit de puternic şi s-a urcat pe taluz. Oricum şi-a CÂŞTIGAT viaţa printr-un efort deosebit.

DIN NOU DESPRE ŞOBOLAN

pagina 40

Cel mai păgubitor animal de pe planetă pentru om!

Unde nu-l găseşti! Originar din Asia de Sud-Est s-a răspândit pe toate continentele, dar mai ales în regiunile netropicale ale Lumii Vechi şi Lumii Noi. S-a răspândit în Europa şi întinsul Asiei încă din neolitic; au demonstrat-o resturi de schelet descoperite de arheologi. În Insula Malta au pătruns încă din epoca bronzului!

Dar explozia răspândirii lor s-a înregistrat în secolul XVIII-XIX-XX odată cu dezvoltarea oraşelor şi transporturilor.

Corabia şi apoi vaporul au fost una din căile importante ale răspândirii lor.

Din cele 97 de specii de şobolani, şobolanul cenuşiu este cel mai răspândit şi mai adaptat. Nici un alt animal din lume nu a fost atât de mult şi divers studiat, inclusiv psihologic, ca şobolanul, scrie cunoscutul biolog şi popularizator Igor Akimuşkin. Şobolanii sunt bine studiaţi datorită pericolelor şi pagubelor pe care le produc

omului: foamea şi bolile. Şobolanii consumă anual cel puţin a cincea partea a resurselor alimentare din lume.

Ciuma din Evul Mediu, când a murit un european din trei, a fost transmisa de către şobolani. Şobolanilor nesătui li s-a intentat în Evul Mediu un proces în toată regula: Dioceza din Autun contra şobolani. Anul – 1512. Avocatul şobolanilor - Barthélemy Chassenée care şi-a câştigat celebritatea prin obiecţiunile de procedură cu care a lungit la nesfârşit procesul în favoarea „clienţilor”.

Proces, căci şobolanul nu era cineva pe care să-l iei prea uşor. Lung de 30 cm, rar depăşind 500 de grame, trăind mai puţin de un an acest animal a întârziat după unii istorici cu 500 de ani evoluţia omenirii!

Nu întâmplător, pisica, duşmanul de moarte al şobolanului a fost în Egiptul antic venerată ca animal sfânt.

Veneţia, oraşul plutitor, pentru care marea era declarată „graniţele sfinte ale patriei”, a luat o serie de măsuri împotriva

proza duşmanilor săi naturali – apa şi şobolanul. „Oricine va îndrăzni într-un fel sau altul să deterioreze un dig public, să sape un canal subteran pentru a deturna apele, să adâncească sau să lărgească un canal... i se va tăia mâna dreaptă, i se va smulge ochiul stâng şi toate bunurile îi vor fi confiscate” a decretat în 1501, sub dogele Agostino Barbarigo, Consiliul celor zece. În secolul XV Veneţia a obligat toate vasele cu mărfuri să îmbarce pisici. Oraşul însuşi, ca o imensă navă, îşi întreţinea pisicile. Şi astăzi aşa cum România este plină de câini comunitari, aşa zişii maidanezi, Veneţia are 12.000 de pisici fără stăpâni. Până la război, pisicile vagaboande erau peste 80.000. Şobolanul, un duşman redutabil pentru om, este pe undeva un Arnold Schwartzeneger în miniatură, un Rambo al lumii animale. Ce este în stare şobolanul? Şobolanul se poate urca pe un perete vertical de cărămidă ca pe o scară. Şobolanul poate să cadă de la înălţimea etajului cinci fără să păţească nimic. Dacă şobolanul otrăvit supravieţuieşte, urmaşii lui vor rezista la doze de toxic de o sută de ori mai mari. Şobolanul este permanent activ, ştiinţific se numeşte că este un animal „multifazic”. Este activ şi ziua şi noaptea, permanent, nu are o perioadă lungă de somn, ci doarme des şi „pe furate” cam de 20 de ori circadian, în 24 de ore.

Dacă pui un şobolan într-o roată suspendată care se învârte, va totaliza 8-16 km pe zi de activitate, cu un maximum înregistrat de 43 de kilometri. Şobolanul poate înota aproape un kilometru, să reziste sub apă trei minute şi aproape trei zile se poate menţine la suprafaţa apei „călcând-o”. Şobolanul rezistă la căldură excesivă, uneori îşi face cuibul în izolarea termică a cazanelor de aburi unde temperatura atinge 50°C; poate ierna în încăperi neîncălzite unde temperatura atinge minus 40°C. Odată şobolanii ajunşi într-un frigider plin cu carne nu numai că s-au adaptat, dar chiar s-au înmulţit făcându-şi cuibul din tendoane! Şobolanului nu îi e frică nici măcar de iradiere; în anii ’50 americanii au efectuat explozii atomice pe atolul Enivetoc din Pacificul de apus. După câţiva ani, biologii au găsit substanţe radioac-

tive în sol, plante, peşti, nu însă şi în şobolani. Şobolanii n-aveau nici pe dracu! Şobolanul e deştept! În experimente s-a dovedit că şobolanii rezolvau sarcini legate de inteligenţă la acelaşi nivel cu câinii şi vulpile şi la un nivel superior pisicii. „Şobolanul trăieşte de atâta timp lângă om încât a învăţat pe de rost toate metodele jalnice ale acestuia îndreptate împotrivă-i.

Dobândind enorma capacitate de adaptare de la om, şobolanul şi-a depăşit profesorul” scrie I. Maghibin. Şobolanul înţelege imediat când e cazul că se pregăteşte exterminarea lui şi o întinde din timp.

Dintele şobolanului este teribil.

Pe marginea tăioasă a incisivilor şobolanul dezvoltă o presiune fantastică – 1688kg pe centimetrul pătrat. Dinţii la şobolan apar în a 8 – 10-a zi de la naştere şi cresc neîntrerupt astfel că şobolanul trebuie să roadă, să roadă şi iar să roadă, altfel dinţii care cresc şi nu se tocesc nu îi vor permite să închidă gura. Şobolanul roade cauciucul, masele plastice, plumbul, unele tipuri de duraluminiu, cabluri îmbrăcate în sârmă de cupru sau oţel.

Mai multe şanse să scape are un material cu suprafaţa lustruită sau de formă rotundă, căci îi deranjează dinţii şobolanului. Şobolanii au scos din funcţie semnalizarea optică feroviară în Japonia, au întrerupt comunicaţiile telefonice subterane în Iran, au defectat instalaţii de distribuire a apei potabile. Şobolanii au oprit vapoare din drum închizând scurtcircuite sau secţionând cabluri. Şobolanul este un rozător şi un omnivor, dar uneori se comportă ca un răpitor sadea. Şobolanii au atacat animale mici, dar şi iepuri de casă, găini şi purcei, au fost cazuri când au atacat oamenii.

Călcâiul lui Ahile la şobolan este apa.

Spre deosebire de alte animale, şobolanul nu se poate limita cu apa obţinută din plante; şobolanul trebuie să bea. Există pe vapoare oameni care se jură că şobolanii, pe o cale sau alta, sunt în stare să deschidă robinetele. Şobolanul are o capacitate unică în lumea animală de a-şi lărgi arealul şi a cuceri noi teritorii. Şobolanii sunt structuraţi ca o forţă imensă alcătuită din subunităţi dispuse foarte aproape una de alta. Fiecare grupare

pagina 41

proza este independentă şi în acelaşi timp în contact cu celelalte. Tot sistemul de răspândire a şobolanului pe planetă este bazat pe organizarea de avanposturi de la care se continuă luarea în posesie. Poţi să distrugi şobolanii avanpostului, cei de la baza apropiată îl vor reocupa imediat. Şobolanul luptă şi printr-o natalitate ieşită din comun. Într-un an o femelă poate da naştere la 15.000 descendenţi. Căci o femelă naşte de trei ori pe an, până la 15 pui, iar după trei-patru luni puii ating maturitatea sexuală. Triumful progresiei geometrice a lui Malthus. Şobolanul este un animal cu simţul solidarităţii. Pentru a-şi salva un semen îşi riscă viaţa şi acceptă durerea. Am asistat, nu fără o strângere de inimă, cum la depistarea

unui cuib de şobolani sub parâmele încolăcite la pupa, şobolanul mamă şi-a sacrificat viaţa pentru a fi alături de pui. Puii, roz, fără blană, vreo şase la număr, au fost aruncaţi în apă în plin Atlantic. Şobolănoaica care se învârtea înnebunită la distanţă, a ezitat puţin după care a sărit în apa mării.

Câţi oameni ar face-o? Câte mame din ţara asta şi-au abandonat copiii de am ajuns distracţia lumii civilizate?

Cucerirea triumfală a planetei continuă. Şobolanii au cucerit şi arhipelagul migrator al vapoarelor.

Nu există vapor fără şobolani. Şobolanul nostru, cel de toate zilele, este tovarăşul nostru de voiaj.

RĂU DE MARE

pagina 42

„Sunt sclavul mării, am rău de mare de care nu pot scăpa nici în cele mai frumoase vise... Nu-mi pot ridica nici capul. Nici confesorul nu reuşeşte să-mi redea buna dispoziţie”.

Un călător întâmplător pe unda mării?

Un începător în ale navigaţiei care descoperă că de fapt marea este o sclavie? Nu, sunt însemnările, după o viaţă petrecută pe mare a unuia din cei mai celebri navigatori a tuturor timpurilor, eroul naţional al Angliei, Horatio Nelson, legendarul învingător în lupta de la Trafalgar care a pecetluit pe mare soarta lui Napoleon Bonaparte. O slăbiciune particulară a celebrului lup de mare? Nici vorbă, astăzi avem statistici precise: 90% din cei ce navigă au rău de mare. Chinetoză i se spune ştiinţific, popular – rău de mare; în alte limbi – boala mării, în cărţile de navigaţie din epoca marilor descoperiri geografice piloţii spanioli vorbeau despre ea ca despre „întoarcerea pe dos”. Cum se manifestă „întoarcerea pe dos”?

Slăbiciune, paloare sau înroşirea pielii, transpiraţii reci, tremurături ale degetelor; omul are mişcările încetinite, cască, gura i se umple de salivă, inima bate prea repede, uneori neregulat, tensiunea arterială scade, respiră greu, are greaţă şi vărsături. Omul

suferă de obicei de frig, frisonează; mai rar îi este prea cald; este ameţit, îl doare capul, aude zgomote în urechi, poate fi dezorientat asupra locului unde se află şi asupra timpului, poate avea iluzia rotaţiei. În cazurile mai grave victima răului de mare devine apatică, confuză, pupilele devin imense, tensiunea arterială scade... Asta – în cazurile clasice căci mulţi fac forma „mascată” a chinetozei, slăbiciune, oboseală, disconfort, gură uscată, senzaţie de cap greu, valuri de căldură. Şi aici există nişte dichisuri. Cel mai tare suferă cei ce au avut lovituri în cap în trecut, cei cu boli de stomac, intestin, ale băşicii fierii; şi încă o categorie, cei cu spondiloza vertebrelor gâtului, cu un creier deja mai rău irigat. Dacă ai mâncat, ai băut alcool, dacă eşti obosit este mai rău.

Boala ţine şi de fire: cei emoţionali fac criza chiar privind suprafaţa răvăşită a apei sau numai un tablou cu o mare furtunoasă.

Omul, pentru a-şi stabili poziţia în spaţiu (sus-jos, înainte-înapoi, dreapta-stânga) are un organ de simţ numit aparat vestibular, format din trei tuburi în semicerc, unite între ele, pline cu lichid, terminaţii nervoase şi nişte pietricele” ce mişcate în lichid lovesc terminaţiile. Fiecare canal membranos din cele trei ale aparatului vestibular este dispus

proza într-unul din cele trei planuri.

Marele medic al evului mediu, Paracelsus, spunea că: „Dosa sola facit venenum”. Adică numai doza, măsura, naşte otrava. Ce e prea mult nu e bine.

Aparatul vestibular, suprasolicitat, devine din organ de sesizare un organ de suferinţă. Scuturatul, vibraţia devine factor de boală.

Manifestările sunt în funcţie de intensitatea şi durata acceleraţiilor lineare, angulare şi radiale şi mai ales asocierii lor.

Ce poţi face?

La nevoie există medicamente care te pot ajuta mai mult sau mai puţin. Până atunci îţi cauţi un loc mai bun – la centrul vasului scutură mai puţin –, te întinzi pe spate, poziţia verticală este greu de suportat, fără pernă, cu ochii închişi. Nu mânca. Din când în când poţi face un duş rece, te ajută. Asta dacă nu eşti de cart. Dacă eşti la datorie strângi din dinţi şi suporţi. Sau te laşi de marinărie după un timp.

S-a încercat chiar eliminarea din start a celor mult prea predispuşi. Englezii au un aparat care studiază predispoziţia la răul de

mare. Acoperit de receptorii unei instalaţii poligrafice, care măsoară diferite funcţii ale organismului, inclusiv compoziţia chimică a transpiraţiei, individul este deplasat în toate cele trei planuri printr-un procedeu condus de un microprocesor. Urmărind tensiunea, pulsul, spasmele musculare cei ce fac expertiza decid: apt sau nu pentru mare.

Alţii au încercat să introducă presopunctura ca soluţie miracol. Medicul german Wolfgang Glaubit a introdus o brăţară de plastic ce comprimă un punct al pielii care inhibă centrul vomei din creier. Se pare că ar fi eficient, procedeul este patentat, dar eu unul nu am văzut până acum nici un marinar cu brăţară de plastic.

Poate cel mai realist este fostul marinar Ronald Seldstrôm care a lansat o afacere publicând în ziarele suedeze reclama unui leac fără greş pentru răul de mare. Reţeta se expedia contra plata a trei coroane suedeze.

Mii de cititori au trimis această sumă şi au primit un răspuns laconic: „Rămâneţi pe uscat”.

pagina 43

poezia FULGER SAU CUNOAŞTERE DE NOAPTE Cum străluceşte pentru o clipă chipul fiarei.

CITEZ DIN MEMORIE

Vasile DAN MICI FLĂCĂRI ÎN GROAPĂ Descoperi mici flăcări în Groapă ca în cenuşa unei limbi moarte.

Ecoul unei răsuflări.

Peste ea flori de toamnă cărnoase, mai pământii, cu peţiolul carbonizat, pâlnii din care se varsă – cu câtă lentoare – ultimii stropi care ard.

Acid matinal.

Exact pe limba ta de câine însetat în crepuscul.

Dacă ai şti: pagina destinul nu are decât o mică fisură.

44 Răsuflarea ta o tot umple, o tot umple.

NUMELE. IDENTITATEA Calci drept, fără să ştii, pe un nisip mişcător.

Pe umărul tău încă atârnă, încă zbătânduse, ţipând, Frumuseţea, în timp ce în palme înfloresc roşnegricioasele sfere lichide cu care îşi hrăneşte foamea orişice adevăr.

Chiar paznicul pe lângă care treci zilnic şi îţi surâde în faţă îşi inventează în obscuritatea camerei sale, printr-un geamlâc ca o lentilă, cu fiecare din noi, o altă şi o altă identitate.

Citez din Memorie: unul îngheaţă pe drum ca apa în vas: hainele sale îl părăsesc, se desfac în folii fără de număr ca de pe o plantă cămăşile.

Altul atinge ultima treaptă a Scării: cu mâna îmbătrânită chiar dacă trupul său stă ţintuit încă în cuiele tari, în simţuri.

Unul se afundă dimineaţa în iarbă ca-ntr-o lumină feroce ca-ntr-un acid.

Altul se trezeşte în mână cu un pumn de cenuşă: o strigă pe nume.

Unul înoată ca pasărea în mijlocului norului ce se umflă, se umflă pe măsură ce aripile păsării bat.

Altul călătoreşte dormind: se trezeşte dimineaţa în alte şi-n alte locuri.

Unul îţi seamănă întrutotul, deşi nu mai are glas.

Altul – mai demn – poartă pe creştet o pasăre nesăţioasă: o hrăneşte cu propria-i carne.

poezia noapte de noapte, iar insomnia-i zeiţa lui îmbrăcată în fum roşu ca o lună zărită prin crăpăturiŞtiu: şi tu ai început urcuşul la cer le de plumb pe o scară înfrunzită. ale norilor, zeiţa Iştar – Şi tu ţii în mâini frâiele acestei rigori Singur, singur în această câmpie ce nu se sfieşte nici măcar atunci când peste care se cerne ca rouă praful, vine seara singur, singur în mijlocul ei, oriîncotro şi viţa de vie se întinde şi ea alături de tine poţi s-o apuci pe o coardă neagră. mijlocul e pretutindeni iar marginea peste Şi uite aşa în sângele tău se îneacă tot, în fiecare dimineaţă libertatea aici a atins sublimul – cu glorie un adevăr sălbatic.

Dar Priveşte-i leşul: stelele licăresc o lumină bătrână, antică, de gramatica împrumut, până-n detaliu stăpână îţi acoperă trupul mereu aceeaşi poveste seară de seară: grijuliu, grijuliu cu propoziţii şi propoziţii firave raze străpung masa compactă cât mai rotunde de întuneric care ne-acoperă, ne-adună pe ca nişte ouă de şarpe încinse la soare. toţi la sânul matern.

MISTERII Mereu aceeaşi poveste: unghiile vâslesc harnice în Răpus de melancolie ca de un somn al crecarne ierului iar amintirile ne pişcă de braţ, ne pălmutău plictisit să vegheze, să pândească iarăşi iesc uşor şi iarăşi clipa în care ai putea deveni tocspre a ne trezi. mai Un arbore fără carnaţie în noiembrie, contrariul, nu, desigur nu nefiinţa inconnumai grafie vasculară, sistentă, numai desen viu. nu neantul a cărui graniţă, iată întind Un vânt ca un suflu primar, ca o trâmbiţă mâna, e spartă pretutindeni, în urechea unui surd. ci spiritul care secretă nimicul macerând pagina Un tremur al degetelor clipă pipăindu-ţi noaptea ochiul.

45 de clipă totul fără balast, fără reziduuri, Un spasm al gurii într-o tehnică absolut diabolică, invulneraînainte de a vorbi. bilă.

Iată vorbesc Răpus de melancolie, pfu! un nod în gât (dinţii, ca perlele scufundătorului, strălusila-ţi adună, cesc te umileşte starea aceasta în propriii tăi înfipţi încă bine în carne): ochi, Am cunoscut un copil, eram poate eu fără de vlagă mâna acoperă fruntea pulsând însumi. „o mână palidă, neirigată de sânge, Am cunoscut un bătrân, erai poate chiar acoperă ruşinată tu, un sân de tânără fată”, îţi vine să strigi, luptătorule. ei bine, ei bine şi ce-i cu asta? îţi vine să Am cunoscut un luptător, zise copilul strigi, bătrân Morţii, ochiul stă înroşit mai departe în plasa lui trăgând-o de mână. de păianjen

PROPOZIŢII: OUĂ DE ŞARPE

poezia

Gheorghe SIMON MAREA IA FORMA CORPULUI TĂU Marea ia forma corpului tău uşor ca umbra unui gînd levitînd în golul matern în prea plinul unei saturări de sine şi din genune în genune neîntrerupt e ritmul clipelor împreunate deasupra abisului cuceritor.

Toate, deodată, împresurate în agonia luminii neîntinate şi-n aerul vibrînd de-nfiorare făcînd să ţipe a moarte pescăruşii în zborul lor frînt din prea înalta culme a nerăbdării.

Marea ia forma corpului tău pagina şi, ascultătoare, te primeşte primenind pîntecul matern 46 al purcederii din sine şi te naşti a doua oară fruct al iubirii din împreunarea clipelor cînd moartea nu mai are nume şi nici putere să oprească fiul să se nască precum tu acum eşti una cu marea în vuietul şi zbuciumul neîncetării.

Marea ia forma corpului tău plutind în primordii neştiutoare de moarte şi acesta-i prea plinul în agonia facerii cînd se rup frîiele neputinţei

şi ceea ce cu o clipă mai înainte părea moarte neatinsă acum marea maternă face să se nască fiul sufletul tău fiindu-i casă. Şi tu te-ai născut din spuma zorilor care fac să se-nflăcăreze valurile după zbaterea lor nocturnă ştiut fiind că tot ce-i izvor izvodeşte a moarte cum neîntreruptă-i căderea spre marea cea de amar a neîndurării.

De neatins fiind aşa te-ai născut tu din ape neîncepute neîntinate de moarte şi doar aşa te cuprinde marea şi te ascunde privirii şi-n împreunarea uşoară ai făcut să moară moartea născîndu-te a doua oară.

NU-I CHIP SĂ PRIVESC PE FEREASTRĂ Nu-i chip să privesc pe fereastră şi să nu mi te-nchipui în chiar clipa multiplicată-n abisul dorinţei să nu te zăresc în trecere spre un Nicăieri oprindu-te deodată să verifici în poşetă de nu ai uitat cumva codul de bare pecetluind pentru totdeauna intrarea în eternitatea pe care o refuzi din prea delicata supunere a ta faţă de tot ce ar putea să te rănească.

Cum s-ar mai putea scrie într-un imperiu bogat în sărăcie cînd mă dărui ţie imagine vie mai presus de floarea-albastră înflorind într-o ţară pustie.

S-au golit toate grădinile jefuite pe ascuns de gînduri sterile.

Mai sunt zile mai răsar clipe, nu te grăbi, spui tu moartea poate lovi ea ne aşteaptă inocentă şi prudentă înscenîndu-ne

poezia feerii efemere cînd e atît de tîrziu în prea devremele devorator cum ai îndepărta uşor un fir de iarbă uscată de pe neatinsul covor.

Azi am copt clipe rebele şi le-am decojit de amărăciune te-am aşteptat, cum se spune ca în apropiata vechime să-mi spui tu vezi că dă în foc ceaiul de busuioc şi se pierd tocmai esenţele precum înţelesuri pierdute-n eresuri aşa cum le pierzi tu acum în poemul care se scrie de la sine.

Nu te mai gîndi la ceea ce nu poate fi eu nu mai prididesc alarmîndu-mi sufletul pentru cel pe care-l aştept şi-i golit cuibul de înţelepciune şi-i rece cumplit în patul matlasat cu furiciune unde eşti tu nu mai e nimeni şi unde e poezie e fără de nume şi unde-i iubire e şi moarte şi unde e moarte e şi viaţă aşa cum ne-am duce la piaţă şi am negocia clipa ce vine iar clipa se dăruie fără rest precum fără rest e iubirea rostită-n rugăciune.

MAI PRESUS DE AŞTEPTARE Tu, rugîndu-te, în aşteptarea ninsorii şi-n contemplare de sine în aşteptarea luminii primii fulgi s-au zvonit precum iubirea iubire e pe cale de a se fi rostit.

Mai presus de aşteptare e tot aşteptare şi mai presus de îndurare e căutarea. În grădina suspinelor tu, însoţitoare a firii ascunse în lucrarea luminii neîndurătoare făcînd mai clară crucea regală a crinilor precum nemiloasa luminii a iubirii doar umbrindu-ne sufletul

se arată pe sine.

Acolo, te ştiu, culegînd razele frînte ale aducerii aminte neîndrăznind să rupi floarea albastră a uimirii tînjind să te fure şi nici să întrerupi ceea ce e fără de răgaz se iveşte precum Fecioara din Filioara se reculege-n tăcerea grădinii neîndrăznind să culeagă zîmbetul celor Trei fraţi pătaţi doar aşa fericită-n ninsoare şi-n smerită aşteptare cel aşteptat se iveşte-n pridvor prefigurat de mărţişor.

LUMINA ORBITOAREI AGONII Ninge în grădina copilăriei tale cu aripi de fluturi după ce zborul lor s-a frînt în fereastra de care îţi lipeai fruntea şi vedeai migrînd Orionul spre toamnă o toamnă sfîşiată de nostalgii efemere.

Aceleaşi aripi s-au zbătut în lumina orbitoarei agonii precum în adîncuri scoica în aşternut de sidefuri face să îngheţe lacrimile translucide ale copilăriei doar tu, singură, întristare maternă a Cuvîntului fecundat în tăcere precum bulbii de lalea neagră vor face să ningă lumina împresurîndu-ţi sufletul spre închinare la fîntîniţa unde se mîntuie arzînd neîntrerupt flacăra iubirii şi-n iertare pădurea se supune clipelor în risipire şi tot ce-i dureros în adînc de suspine.

Tu eşti ninsoarea-n cădere anonimă sublimă şi doar fulgii-n levitare mi te-aduc atît de aproape de parcă ar ninge cu gene foşnind a şoapte.

pagina 47

restitutio

INEDIT

Două morţi diferite: Moartea lui Hristos şi moartea lui Socrate Bartolomeu ANANIA

pagina 48

Trăind întru Hristos prin Biserica Lui, nu mai avem raţiuni să ne temem de moartea în sine. Mai degrabă ne temem de ceea ce o precede şi de ceea ce îi urmează. E firesc să ne temem de suferinţele premergătoare morţii, de vreme ce însuşi Iisus-Omul, chiar dacă pentru o clipă, S-a temut. De aceea, într’o ectenie din Sfânta Liturghie Îl rugăm pe Dumnezeu să dăruiască vieţii noastre „sfârşit creştinesc, fără dureri, fără mustrări de cuget, în pace...”, la care adăugăm: „... şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecata lui Hristos”, ceea ce înseamnă preocuparea pentru starea noastră în viaţa de dincolo. O astfel de preocupare nu implică, neapărat, teama, ci mai degrabă grija, sau, dacă vreţi, îngrijorarea, în perspectiva unui fapt pe care-l ignorăm. Gânditorii raţionalişti recunosc că filosofia are răspunsuri la toate întrebările existenţiale ale omului, în afară de două: De unde vin şi unde mă duc. Aici filosofia (care, de obicei, ignoră factorul credinţă) rămâne mută. În ce mă priveşte pe mine, creştin ortodox convins, dacă ştiu de unde vin, adică din Dumnezeu, Cel care mi-a creat sufletul în clipa când am fost conceput în pântecele maicii mele, în schimb nici eu nu ştiu unde (şi când) mă duc, dar ştiu că e Cineva care ştie, şi care mai ştie că eu nu trebuie să ştiu, şi care mai ştie şi de ce eu nu trebuie să ştiu (Doamne, ce ne-am face dacă ne-am cunoaşte dinainte sfârşitul?).

Că suntem muritori, nu avem nici o îndoială. Eu cred că mult mai important este să ne gândim la cum murim. Exceptând moartea năprasnică, violentă, neprevăzută, există atâtea feluri în care se poate muri, de la aura sfântului la abjecţia nelegiuitului, încât s’ar putea vorbi chiar de un stil al muririi.

Un prieten al meu, intelectual subţire, spu-

nea că sfârşitul trebuie să ţi-l administrezi în aşa fel încât să mori ca un rege. Se gândea, desigur, la demnitate. Demnitatea însă nu înseamnă absenţa sensibilităţii. Dimpotrivă, pragul morţii presupune o anume nelinişte mântuitoare, pe care au chiar şi sfinţii. Veţi fi auzit, poate, de Părintele Paisie Olaru, marele duhovnic de la schitul Sihla, la care se spovedea şi Părintele Cleopa. Eram tânăr, am auzit că se află suferind în mănăstirea Sihăstria, şi m’am dus să-l văd. Şedea întins pe patul de moarte, cu piciorul bolnav rezemat de o scândură. M’am aşezat alături, i-am luat mâna într’a mea şi, după ce am stat puţin de vorbă, l-am întrebat: - Părinte Paisie, cu ce simţământ treceţi dincolo? Mi-a răspuns: - Am o singură nelinişte, că în viaţa mea de duhovnic poate că am dezlegat pe cine nu merita şi am legat pe cine nu trebuia.... Asta, vedeţi, e o nelinişte care înnobilează. Dar poate fi şi o linişte înţeleaptă.

Cultura universală a înregistrat o paralelă între două morţi: aceea alui Socrate şi aceea a lui Iisus. Pe prima o cunoaştem dintr’o scriere a lui Platon, pe cea de a doua, din cele patru Evanghelii.

Sub o acuzaţie falsă, Socrate a fost condamnat la moarte prin otravă, sentinţă pe care şi-a adminstrat-o singur. Acasă la el, înconjurat de ucenicii săi (printre care şi Platon), s’a întins pe pat, i s’a adus cucuta într’un pahar, a sorbit-o şi, rezemat pe perne, a stat de vorbă cu cei dragi ai săi, rostindule ultimele învăţături şi dându-le ultimele poveţe. Aceasta a fost cu putinţă datorită faptului că acest fel de otravă, cucuta, nu produce dureri şi lucrează de jos în sus; corpul amorţeşte treptat, lent, începând de la picioa-

restitutio re, până ce otrava ajunge la inimă, când se produce moartea.

Tot sub o acuzaţie falsă, Iisus a fost condamnat la moarte, dar moarte pe cruce, cumplită, degradantă, ruşinoasă, rezervată doar marilor răufăcători. Precedată de umiliri, palme, scuipări, biciuire, cunună de spini, răstignirea (adică ţintuirea trupului gol pe cruce, prin piroane bătute în mâini şi’n picioare) era urmată de ceasurile durerilor sângerânde, însoţite de gemete, strigăte şi urlete. Femeile miloase aduceau o băutură făcută din vin sau oţet amestecat cu fiere, un fel de anestezic care li se îmbia condamnaţilor spre a li se mai alina durerile. I-a fost îmbiat şi lui Iisus, printr’un burete ridicat în vârful unei trestii, dar El a refuzat să bea.

Aşadar, iată cele două morţi: acolo, senină, aici, crâncenă; acolo, impusă, aici, asumată; acolo, înţeleaptă, aici, nebună; acolo, atenuată, aici, înăsprită; acolo, fără finalitate, aici, mântuitoare; acolo, drum către groapă, aici,

cale spre înviere; acolo, cultură, aici, sfinţenie; acolo, omenitate demnă, aici, dumnezeire jertfelnică; acolo, istorie, aici, veşnicie.

Ce trebuie să înţelegem noi din toate acestea? Ce model de murire ar trebui să adoptăm? Pe de o parte, calitatea de creştin m’ar obliga să urmez modelul Iisus. Au făcut-o apostolii şi, în general, martirii. Cu toate acestea, ei nu şi-au dorit moartea prin suferinţă, dar şi-au asumat-o. Pe cât era cu putinţă, căutau s’o evite, dar în faţa inevitabilului se declarau gata s’o primească, întru bucuria anticipată a cununii cele neveştejite.

Nici Iisus nu şi-a dorit suferinţele, dar şi le-a asumat, preştiindu-le şi vestindu-Şi ucenicii că ele trebuiau să vină. Iar asumarea a fost integrală, fără nici un fel de rabat. Pe cruce fiind, a refuzat anestezicul, tocmai pentru a duce până la capăt ceea ce trebuia dus; măsura dumnezeirii Sale n’ar fi fost deplină decât în treapta cea mai de jos a condiţiei umane.

Neliniştea înţeleaptă din faţa morţii Lângă poarta cetăţii Nain se mişcă, faţă’n faţă, două convoaie omeneşti; unul va să intre înlăuntru,urmându-L pe Iisus; altul, în urma unui tânăr repauzat, de abia a ieşit şi se îndreaptă spre cimitir; de-o parte, o văduvă îndurerată care-şi jeleşte copilul, de alta, Dumnezeu, Căruia I se face milă de ea;

unul are în frunte Viaţa, celălalt, moartea.

Convoaiele nu trec unul pe lângă altul, ci se opresc şi se confruntă fără să se înfrunte.

Iisus se apropie de mama mortului şi-i spune blând: Nu plânge!

La auzul acestor cuvinte, unii se vor fi mirat, alţii, nu. Chiar unii dintre noi, cei de azi, se pot mira, alţii, nu. Cum îi poţi pretinde unei mame să nu-şi plângă copilul?

Ca expresie a iubirii îndurerate, plânsul e firesc şi cuviincios. Uneori, mai ales la ţară, e obligatoriu. Când ruda mortului nu e în stare să plângă, tocmeşte bocitoare, care sunt de meserie şi o fac pentru plată. Jelania face parte din ritualul funebru, mai ales în lumea răsăriteană.

Ne punem însă şi o altă întrebare: Pe cine plângem? Îl plângem pe mort, sau ne plângem pe noi? În virtutea speranţei creştine că sufletul repauzatului s’a descătuşat de precaritatea materiei şi merge, dincolo, în lumea drepţilor, ar trebui să nu-l plângem; poate chiar dimpotrivă, aşa cum se spune că făceau strămoşii noştri geto-daci. Pe mort ar trebui să-l căinăm doar dacă ştim că merge dincolo încărcat de păcate grele, nemărturisite şi neiertate.

Nu cumva însă ne plângem pe noi înşine? De obicei, în limbajul curent, noi spunem că moartea cuiva este o pierdere – pentru familie, pentru comunitate, pentru cultură, şi aşa mai departe. Or, într’un astfel de caz,

pagina 49

restitutio

pagina 50

plâng cei ce pierd; cauza reală, ascunsă, a plânsului nu e moartea, ci pierderea. Între moarte şi pierdere, însă, poate fi şi o altă pricină a plânsului îndoliat: despărţirea. Un poet francez a scris un vers memorabil, pe care vi-l citez în traducerea unui mare poet român: „Cu fiece plecare murim câte puţin.” Din experienţă proprie ştim că orice despărţire – chiar temporară – de o fiinţă dragă este însoţită şi urmată de mâhnire, de tristeţe, de o lacrimă, de o batistă la ochi. Cu atât mai mult când despărţirea e definitivă, când conducem pe cineva „pe ultimul drum” sau „pe drumul cel fără de întoarcere”.

Revenind la mama tânărului din Nain, trebuie să admitem că ea plângea despărţirea de unicul ei fiu, dar, în acelaşi timp, se plângea şi pe sine, ca pe una ce rămânea fără singurul ei sprijin în viaţă, săracă, părăsită, în pragul cerşetoriei, cu adevărat vrednică de plâns. Iată însă că Iisus, cuprins de milă pentru ea, se apropie şi-i spune: „Nu plânge!”

Este aceasta o simplă încercare de a o alina, aşa cum facem toţi, de a ne exprima compasiunea faţă de durerea unei fiinţe omeneşti?

E mult mai mult. Prin acest blând îndemn, Mântuitorul îşi anunţă, de fapt, minunea pe care şi-a propus-o. Înţelesul ascuns şi real este: Nu plânge, căci de acum nu vei mai avea de ce plânge, pe cine plânge, trebuinţa de a plânge.

Iisus Se apropie de patul mortului şi spune doar atât: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!”

De fapt, e un ordin: scurt, precis, la obiect, imperativ. Mortul învie, începe să vorbească, Iisus îl ia de mână şi i-l dă mamei sale.

Mulţimile văd, sunt cuprinse de frică şi îl laudă pe Dumnezeu. Aşadar, învierea e precedată de durere şi urmată de spaimă, dar o spaimă doxologică, de vreme ce oamenii îşi dau seama că sunt nu numai martorii unui fapt extraordinar, ci şi în prezenţa unui „profet”, adică a unui om al lui Dumnezeu, care vorbeşte şi lucrează în numele şi cu puterea lui Dumnezeu.

Desigur, învierea unui mort e un fapt extraordinar, neobişnuit. Şi e neobişnuit pentru că, în mentalitatea noastră, moartea e un fapt obişnuit, normal. Dacă cineva nu a pierit de moarte violentă, năprasnică, zicem că a murit de moarte naturală. Moartea e un dat al vieţii şi, la urma urmelor, singura noastră certitudine. Ne putem îndoi de orice pe lume. În momente grele, de depresie sufletească, ne putem îndoi chiar de propria noastră existenţă, de faptul că ne-am născut, dar nu ne îndoim că faptul că vom muri....

Dacă ştim că nimeni, de la Adam până astăzi, nu a scăpat de moarte, fie el împărat, rege, satrap, sihastru, sfânt, bărbat sau femeie, nu avem nici un motiv să bănuim că noi vom

face excepţie. Aşadar, e natural să credem că moartea e naturală.

Se pune însă întrebarea: Dacă moartea e naturală, atunci de ce ne temem de ea?

Frica de moarte e tot atât de frecventă ca şi spaima „de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupră-ne a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi”, aşa cum sună una din rugăciunile vecerniei. E ce oare ne temem de o inundaţie sau de o erupţie vulcanică?: Pentru că, în ciuda faptului că sunt numite „calamităţi naturale”, ele reprezintă tot atâtea rupturi în curgerea firească a naturii, accidente menite să descumpănească armonia cu care ne-am obişnuit. Prin urmare, dacă noi ne temem de moarte, înseamnă că ea, moartea, este un accident al existenţei noastre, un eveniment nenatural, în pofida faptului că o numim „moarte naturală” sau „moarte bună”. Ea este o ruptură în alcătuirea fiinţei noastre, şi anume ruptura dintre trup şi suflet. [...]

Dragii mei, ne temem de moarte tocmai pentru că ea nu e firească, pentru că ea, moartea, e un accident în existenţa noastră.

Dumnezeu l-a făcut pe Adam nemuritor.

Nemurirea lui (şi, prin solidaritate fiinţială, a Evei) era condiţionată de un singur lucru: creatura să asculte de Creator (ceea ce nu era deloc imposibil). Şi l-a avertizat: Dacă nu Mă vei asculta, atunci „cu moarte vei muri”. Ceea ce s’a petrecut, ştim: Protopărinţii noştri au păcătuit prin neascultare şi au plătit cu moartea, iar noi toţi, ca specie, plătim cu aceeaşi monedă, în virtutea solidarităţii noastre fiinţiale cu arhetipul, devenită genă.

Aşadar, fiind un accident, moartea nu are ultimul cuvânt. Ceea ce numim noi moarte nu este altceva decât un prag, trecerea omului dintr’un mod de existenţă în alt mod de existenţă, el continuând să rămână om, aşa cum apa, de exemplu, poate exista în cele trei stări, lichidă, gazoasă sau solidă, păstrându-şi aceeaşi identitate chimică. Chiar dacă se despart prin moarte, sufletul şi trupul îşi păstrează solidaritatea fiinţială, ca unele ce se vor reuni la învierea cea de obşte, când trupul, readunat din ţărână şi transfigurat în entitate duhovnicească, se va reuni cu sufletul întru aceeaşi viaţă veşnică. Ei bine, dragii mei, certitudinea vieţii şi învierii noastre ne-a venit prin Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce, ascultându-Şi Părintele, a acceptat să se întrupeze din Sfânta Fecioară, să devină om şi să moară ca om, pentru ca prin moartea Sa să învingă moartea, iar prin învierea Sa să devină pârga, adică garanţia propriei noastre învieri.

restitutio Absurdul trecerii în nefiinţă. Declaraţie de presă

Dac’ar fi să concedem că momentul intim al învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut.

Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a întâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.

Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.

Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva.

Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui.

Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de

des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin. Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum şi chiar aici e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune mi-a fost dat să aud că s’au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult! Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertenţă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei însăşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existenţă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.

Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Fie ca aşteptarea şi bucuria învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010

pagina 51

restitutio

Testament Subsemnatul Anania Valeriu, pe numele de călugăr Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară: Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, sa revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopagina puri de către nimeni.

Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am 52 renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor.

Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mănăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mănăstiri.

Dacă şi când se va considera că acestea pot pre-

zenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.

Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne pe loc.

Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.

Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de nici un fel.

La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea: ♦ Pictarea catedralei în tehnica mozaic. ♦ Radio Renaşterea . ♦ Revista TABOR ♦ Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu” ♦ Policlinica „Sfântul Pantelimon” ♦ Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din ClujNapoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik. ♦ Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin ♦ Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni ♦ Grădiniţa „Sfântul Stelian” Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit.

Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.

Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit. † Bartolomeu Valeriu Anania

proza experimentală

Viaţa romanţată a lui Dumnezeu Saşa PANĂ POVESTEA VORBEI Unde e leneveala de plantă agăţătoare să-şi filtreze prin pupile prezenţa. Să lege şarpele legendar de fiecare rază a soarelui miriapod legat de ochii noştri întredeschişi?

Hangarele aşteptării sunt goale. Ca un arpegiu urci treptele un portativ spre sera larg deschisă spre cerul cu navigatori împietriţi din ajun. O oglindă aşteaptă concav. Mâinile obosite adorm într-o mreană de păianjen în kipceaua ultimului vis din somnul fecundar al tăcerii, ultimul vis mai neverosimil decât cele anterioare, cu evoluţii neprevăzute. Aşa trec săptămâni şi în suflet îşi sapă cârtiţe blonde un schelet de subterane. Într-o noapte înmormântarea prietenului purtat pe spate pe pântecele fluviului. I se vor ierta decepţiile. I se decerne o cocardă de sânge închegat din cădelniţa inimii. Ploaie de cenuşă, nori din umbre chinezeşti, genunchii se încovoaie şi fără liman e pustiul botezat suflet. Nu voi mai vedea aceste pleoape tăiate în platoşa acestei tâmple aplecate spre poemul aventurii. În valurile foiţei de cositor privesc tictacul capului. Pare că nouri au grămădit ochi de fantomă de care mă apropii cu mâini pasionate şi gura încrustată cu jăratecul necunoscutului. Cuvintele sunt fade şi singură o carafa de scântei aşteaptă după platoşa fără ciucuri ca un năvod în paragină.

O mângâi, o iubesc: e sora mea, e fratele meu străveziu. Au trecut poate două decenii de la rugăciunea rostită cu genunchii sprijiniţi pe zare cu mâinile în rouă, iar printre inimile atârnate de lanţuri ca la un bâlci şi numero-

tate fals, un clinchet trece la fiecare zguduire. Şi sunetele se îneacă în culorile privirilor.

Siguranţa aventurii care trebuia să descleşteze ca un scurt circuit, să arză ca acidul sulfuric, vibra în decolteul peisajului. Purificaţi în râul de lumină ca un bandaj pe fruntea suferindului, oamenii plecau veneau fără mimică în obrajii de paralitici şi numai buzele lor de ciută gonită tremurau demenţial. Poate oamenii purtau o veste secretă care-i lega cu un cordon ombilical între ei şi fără să se poată altfel decât în faţă privi. Adolescenţii erau cât arbuştii. În vitrine instrumentele cântau singure de groaza liniştii de stampă a oraşului prăfuit. Iar pe ziduri panaşe răstignite. În apropiere, masa de onix a profetului. Acela pentru care liniile înflorate ale mâinii sunt litere de abecedar. În porii fiecăruia, citeşte violenţele viitoare şi meterezele prăbuşite în spate. Un destin într-o rotulă. Apariţii fosforescente se aprind la lumina lunei. O briză trece ca un pieptene de doliu peste părul răvăşit al bulevardelor de aramă. Sunetele de xilofon ciocănesc ţeasta şi din gâtlejul cauterizat cuvintele necunoscutului sfîrtecă.

Undeva pământul e la ultima pagină.

Undeva se zbat apariţii într-un joc de promiscuităţi. Undeva oamenii poartă în oase măduvă de foc, respiraţia li se accelerează până la incandescenţă şi din somnul zăvorit cu fionguri solubile, copiii se scoală uriaşi.

Plânsul lor rămâne atârnat de arbori în ciorchini de rouă. Plânsul moneta de schimb a nenorociţilor, a bolnavilor a căror faţă zgâriată lasă licoarea mătrăgunei să se prelingă.

pagina 53

proza experimentală

pagina 54

Vei cunoaşte nopţile cu răcoarea putredă şi îngerii leproşi, nopţile cu turmentări în torente şi demonii vor ţâşni din răscrucea drumurilor în locul sergenţilor care trebuiau să-ţi asigure întoarcerea acasă la papuci. În timp ce acolo, un rădvan se opreşte la poarta ferecată şi cineva pronunţă: acesta să fie trecutul. Viermi de gheaţă îţi biciuie sub cămaşă subţiorile, coastele. Câte degete sunt a doua zi stilete, ciripitul privighetoarei un concert de alice, cocoşii îşi ţipă neliniştea care o presimt ca rotirea uliului, presimt străzile care peste o oră - la ora nesigură a dimineţii - vor fi insuficiente, mâinile care vor ridica baricade într-o horă de atleţi. Un albatros elanul spintecă azurul cu un zigzag din cascade de mac sălbatec, cu un şal pentru profilul satinat al adolescentului plecat din casa de la ţară cu ochi mari cerniţi spre mîna de fată morgană care îl cheamă. Şi fata morgană se retrage cu acelaşi gest dantelat, cu spatele spre orizont.

Insomnia te va cuprinde livid cu gândul rătăcit printre izvoarele neexplorate, prin borangicul unui itinerariu de almanah şi obsesii în defilare circumscrise ţie. Vino să-ţi sărut buzele: eşti pe poteca revelaţiei. Elan - cutie cu resort pe care nici un balast nu-l va putea reţine mâine comprimat. Elanul trăieşte cu siguranţa fluviului că dincolo de toate ocolirile îl aşteaptă marea. (Fluviul trăieşte cu nostalgia necunoscutei, marea).

Elanul aprinde feştile în orbite, împrăştie un pumn de furnici în glezne. E o mitralieră elanul escaladând raţionament şi confort.

Acum elanul aşteaptă ca un porumbel de poştă semnalul plecării, cele două silabe care trăiesc între cerul roşu al gurii şi balustrada dinţilor. GATA. Şi oamenii decoraţi cu flinte în procesiune de bulevard cenuşiu vor sparge ecranul oraşului adormit. Cu gene purulente bătrânii nu vor înţelege sfântul de pe calendar, nu vor înţelege jgheabul în care oraşele pornesc talazuri - unde duce. Invective vor sfârâi pe o banchiză de flăcări.

Pruncii cu virgule din degete vor căuta ghiocul sânilor ca o claviatură şi cu molusca buzelor vor prinde mărgeanul mamei dar sânii vor da sânge. Şi va fi primul banchet al pruncilor născuţi sub zodia cutezătorului.

Prunci candele aprinse la ochii părinţilor viaţă încolţită pe un gherghef de mistere o daltă rupe soarelui un nimb şi pruncii pruncii ridică pentru întâia oară foiţa de ţigară a pleoapei şi o rază le deflorează pupila prin care

vor intra incendiile şi turnurile eifel ale depărtărilor coarnele de bivol ale nedreptăţilor bănuţul din irisul femeii tăvălite în pulbere de mirodenii şi celelalte ospicii.

OVALUL DIN FÂNTÂNĂ Peisaj uitat printre uleiuri în volute, pierdut printre ţesături siriene cu trupuri calde cum unele golfuri. Într-un jilţ se clatină o pasăre neagră şi prin porţelanul parfumului închegat în bibelouri şi unduit în ornamente de flori mate un decor selenar suferă. Un nimb de paftale conduce spre aleea ciudată cu inima în aşchii presărată. Cuvântul pregetă pe relieful gândului; din ţipăt a rămas o rază ca un stilet lunecând pe şira spinării, un ecou pe o pajişte madreporică. Fluid de rubin în penumbra manejului. Copacii oferă pinteni albi, antenele lor culeg cleştarul polar şi zvonurile scutură zăpada pe zincografia oraşului: balet. Presimţi cum în apropiere fumul locomotivei împrăştie baloturi de bumbac peste şoldurile albe ale câmpiei cu iarna la braţ. Întunericul vine cu precădere, îmbrăţişează vântul şi din ecvatorul veacului, ca dintr-un brâu roşu înfloresc soneriile altui orizont. Un saltimbanc bea cerneala carafelor umplute cu miez de noapte. Ghemuit în creier ca după un salt mortal aştepţi căprioara basmului să pudreze cu erezii ceardacul copilăriei. Ceardacul oprit înalt lângă piatra ca un sfânt fără nume. Emoţii, fragile pojghiţe de cristal surprinse de vuietul miracolelor, se cuibăresc în pâsla verde prin prundiş ca şopârlele. Surâsul acesta, potir dăruit discret îţi luminează geometria subterană. În cearcănele ochilor silabiseşti depărtarea drumului parcurs ca un poem trimis cu inima odată pe panglica râului. Îndrăzneşte un salt printre crengile ca resturi de cerbi şi vor urma neliniştea fiecărui foşnet, pumnul beznei urmărindu-te cu ochi de lilieci, spasmul sângelui izbit în temporali precum furtuna în uluce. Şi poate frunza inimii ca o rufă jilavă va aştepta soarele pe grătarul coastelor. Plecare - cânt de havaiană. Plecare – porumbeii fluturând taraful batistelor albe. Ochii aburiţi de lacrimi.

Undeva doarme taftaua insulelor de mărgean păzită de rechini. Până departe pământul se prosternă cu luceferi scormoniţi în noroi, cu spinii, cu margheritele şi cu toate gângăniile de safir. Gazelele aşteaptă în cuşca pădurilor

proza experimentală cu viori, când lebăda de opal a aurorei trece ghirlandă străvezie printr-o perdea de dalii.

Noaptea numai stelele de mare luminează ţăndări fosforescente.

Casa va rămâne cu lacăt de plumb. E o plecare fără semnal. În urmă vor rămâne idolii buni pentru incinerare la prima trâmbiţă.

Trimiţi o confesie, o irizare ultimă a minţii în muguri de cerneală, un mesaj de hohote prin văzduhul cu fluturi de magnezie şi un strigăt destins, o bufniţă care va viola cu prevestiri liniştea clipei solemne. Pentru că există o oră a înălţării dincolo de poala albă a verbului vlăguit şi o depăşire spre misterele din lăuntrul nostru. Între două fulgere subsolul de întuneric seamănă unui semn de întrebare.

Smulgi cristalul ranei şi săruţi licărul din pleoapele adormite între dantele măcelărite.

Te strecori spiralat prin bijuteria nuferilor crescuţi până la genunchi ca bălăriile şi adormi cu trupul dezgolit gata să primească grindina stelelor căzătoare. Dincolo e o reţea invizibilă din sârmă ghimpată, reţeaua se va volatiliza mâine în zmeura răsăritului. Acum urci trepte limpezi şi fiecare lespede, asemenea crinilor congelaţi, plânge. O rugăciune trezeşte inutil grădina tatuată cu cangrene şi triluri. În bronz trec fregatele războinicilor.

Planeta e un ochi mort, o lucarnă în galop din neant în neant.

Altădată, un braţ ca un lujer presat se apleacă spre căpătâi. Înseamnă neglijent cu o dungă imaterială oaza pernei, a pernei cu moliciunea caldă de pâine proaspătă. Un diamant deşteaptă floarea hialină a ezitării, deşartă vitrinele de vise şi trimite spre miracolul taliei de trestie sărutul. Pe buze îi rămâne aroma nedesluşită a cărnii, iar în geana insomniei mocneşte incandescentă sarabanda zigzagurilor nevămuite. Ca fluturele din crisalidă, balada - pe care o credeai putrezită în sertarul cu destrămări - primeneşte splinul. Efervescente, cuvintele acoperă continentul cât palma. Braţele se desfac şi cuprind universul în frunze şi sfinţi şi nălucă de fildeş fluid trec miresele prin ferigele răvăşite. Iatăle cum urcă scara de piatră cu palierele două coapse acoperite cu frunze sonore de dafin.

Pe un plan paralel, un dans ritual săpat în iedera nervilor. Curând lanţurile se vor rupe acolo unde dindărătul portalurilor pornesc fără întoarcere aleile. Aleile sunt şerpi în catalepsia nopţii. Şi sângele vuieşte cu halucinaţia elicelor. Scoarţa arborilor e lavă şi îţi freci pieptul gol de învelişul aspru. Acum orizontul a zburat: e în ochii seceraţi de noapte. Iar

plopii călătoresc spre gara Steaua Polară.

Un viraj prin acel panoptic interzis, cu intestine sfârtecate, cu naufragii mistuite la încrucişarea clipelor când din clorofilă inimile scad aidoma frunzelor condamnate la întuneric. Încă un viraj prin cocarda catastrofei care ţi-a purificat ţeasta şi prin garoafa încrustată indelibil. Anotimpii se apropie, o sărută şi mâna apropie din clătinări destinul ca o beteală nesperată. Taraful havuzelor izbucneşte din arterele tăiate şi respiraţia turbură în pupilă clocotul vulcanilor până ieri prizonieri. O piruetă prin brăţările cerurilor cu umbrele buclate la braţ, cu stepele în spate cu lacrimile prefăcute în sămânţă de azur în locul suitei de cavaleri medievali.

Se va mistui oare această clipă în care ezitările au pierit, clapele ard pentru neclintirea frumosului şi flăcările fildeşului profilează un buchet de vrăbii? Pentru prima oară luna observă cât e de singură. Încă un viraj dincolo de insolenţa buruienilor. Undeva unde chiotele destramă satenul irişilor tăvăliţi în cer. Lumina foarfecă pieţele, naşte aglomeraţiile, tăcerile se sinucid în colivii cu demonii de-a valma.

La un semn, rochia înmiresmată a dimineţii e tăvălită în funinginea uzinelor. Cuvintele zornăie ciocnindu-se în aer. Cuvintele tricotează cu pudra zumzetelor moneta cetăţii. Încă un viraj aici aproape, unde cuvintele tac, unde cuvintele înşirate pe un fir icnit din creier aşteaptă miozotisul plecat, aşteaptă privirea care să zebreze cu du-te vino ghirlandele negre.

Paginile de fals poem alături de paginile desprinse din filtrul magic. Aruncă paginile mânjite de vâscul unsuros al mierii sau lacrimilor scrise cu mâinile perfidiei ascunse după mănuşi ca după un zâmbet. Zâmbet practice lubrice: poemul bandaj al orgoliului. Dar vor fi puţine şi paginile ca un refugiu, o firidă pentru sângele scăpat din căpăstru, pentru aripile de foc ale incertitudinii. Incertitudinea scrijelind osatura poetului cu suliţe, continuu. O cazma de silex trece prin măruntaie, sfârtecă rinichii şi lasă odată cu ultimul strop de cerneală pupilele oarbe. Fântânile se întunecă. Din purpura sinucişilor în efluviile de scântei a mai rămas Domniţa care poema.

Domniţa e de jăratec: ia-o în braţe.

Domniţa e de fum: sărut-o.

Domniţa e sălbatecă: mângâi-o.

Domniţa e din vis: păstrează-i fotografia.

Domniţa e virgină, fecundeaz-o!

pagina 55

proza experimentală ITINERAR PRIN CASTELUL PRESIMŢIT Astă seară nu ies hoţii Mary-Ange La ora când zdrenţele chiparoaselor se cufundau într-un ocean de mădulare, erai alături de mine cu cingătoarea din flăcări albe. În tine trăiesc rimele unei iubiri încă nerostite şi spiralele glicinelor îţi gâtuie imaginar pulpele o sărbătoare palidă. Cuvântul moare în privire şi umbra lui şterge cuvântul aur pentru că tăcerea e de iubire. Un far beat clatină ochiul nistagmic şi în palma de echilibrist lumina întunericul Arborii sunt atât de înalţi şi gâdilă cerul, iar cercurile lor concentrice închid secretul lacrimilor devenite sevă.

Undeva, dincolo de lampa necunoscutului răsunau pocnete surde, cărarea răvăşită printre muşuroaiele jneapănilor se apleca trista himeră oglindită într-o frunză de cleştar, într-o peşteră interzisă.

Un scafandru coboară în inimă, o melancolie adoarme în urma fiecărui pas, o muzică transparentă care te duce, se rostogoleşte peste prundişul din vale unde apa te duce cu dânsa şi un evantai de gene aşteaptă sărutul. Priveşte această gânganie mai mică decât zâmbelul tău, cum trăieşte, cum

pagina 56

moare. Priveşte ziua aceasta subţiată până la frunza de papirus a sufletului. Priveşte timpul o fiolă de eter cum se evaporă. Priveşte fotografiile copilăriei adunate în albumul familiei şi vezi cum în jurul tău vârsta s-a prins ca un ghem de zăpadă. Priveşte această dimineaţă decolteu al zilei.

Narcoza unui deşert verde necunoscut. Frunzele roşii ale copacului hrănit cu sânge. Drumul se metamorfozează în spirale de răcoare şi lacrimile măresc prin lentile o tipografie de senzaţii nemărturisite.

Cuvintele gâtuie ispita gesturilor; o durere la deşteptarea din tunelul îmbrăţişărilor cu ochii închişi.

Cu ochii închişi, dacă ne-am întreba unde e ţara care duce spre vidul prăpăstiilor, unde fulgeră din vitrina cerului providenţa? O clipă şi totuşi dacă ne-am odihni dincolo de pragul speranţei cicatricele ne-ar însemna o dungă neagră. Din naufragiul de care fugi cu hamurile prizonierului în spate, gura întredeschisă şi mâinile ca nişte arcuşuri spiritualizate te iubesc şi te simt ca un reflux vijelios spre neant. Toţi porii freamătă.

Ascultă. Din ondularea fiecărei linii închipuite între stele s-a născut esenţa trupului tău, Mary. Din freamătul clipelor, vocea ta şi din neliniştea dorului, sufletul tău de înger.

Ramuri brodează ghergheful decorului şi pe şoldurile de muselină debarcă săruturile ca o funingine de crini roşii. O rugăciune albă se închide în liniile din palme - palme corăbii de vis - iar jucăria umerilor profetizează o alee printre promotorii şi incandescenţe. Dar drumul se răsuceşte asupra lui însuşi ca un şarpe. Noaptea răstoarnă în iarbă o valiză de cerneală. Unde mai aşteaptă călimara fără fund a cărţilor nezămislite? Fiecare zi îţi încearcă şi îmbracă un surtuc nou şi dintre cutele absurdului vegetal o pasăre rănită care zboară peste avalanşele formelor în care mi-am săpat idoli, zboară peste un cap spânzurat de vânt, peste patul unde orizontul nu întrece cupa simţurilor.

Să-ţi amintesc: când vorbeşti, inima ta e în lumina glasului; când priveşti, inima ta e în cadranul irisului; când te sărut, inima ta coboară spre pulpe odată cu pleoapele. Buzele te apropie ca un pahar şi mâinile mele capătă obsesii criminale lângă epiderma cu gherghef de fiori. Iată trupul tău, iată viaţa ta aplecate pe umărul meu cum buclează minutele, cum îngenunche orele. Un braţ te cuprinde, te apropie, se contopeşte cu mădularele unei geometrii inedite. Părul tău e o caleaşcă de

proza experimentală primăveri blonde; buzele mele le piaptănă. Într-un leagăn de alunecări, rotunjimi sfioase se strecoară. E un genunchi tăvălit în lună. Şi mărgelele spinării xilofon magic. Într-o zi, ghemuiţi într-un colţ, pe divanul cu florile şi leul încrustat în perne, lângă floarea scrumierii presate îţi voi spune o poveste - ÎMI PLAC POVEŞTILE FIINDCĂ SUNT ADEVĂRATE - o poveste cu o logodnică superlativă. Fiindcă am descoperit o materie vie din aburii mirodeniilor. * Un capitol care se închide expiră cu o răsturnare de aripă şi altul îi urmează. Unde sunt maimuţele verzi ale copilăriei. În seva spinării creşte măduva din ţara cenuşie a nesiguranţelor clorotice, alunecă prin braţe cum sunete surde prin flaute. Şi aici nici un cuvânt nu vine prin clepsidra peniţei. Frazele s-au prăbuşit în abisul din spate, lângă care ai trecut cu ochii închişi. Timpul a încremenit în marmoră şi oamenii în rădăcini. Nimic nu clinteşte: numai pleoapele deschid capacele ceasului pentru măsurătoarea orizontului.

Orizont identificat în potirul şoldurilor tale.

Această minune s-a întâmplat în vremurile noastre.

Sângele conservă inerţia şovăielilor fiecărui moment sunt fulgere nevăzute care trosnesc în artere, sunt tunete care se rostogolesc în cămările din frunza inimii sunt ştreangurile invizibile care gâtuie pe dinăuntru cuvintele sunt lacrimile uscate în cuptorul clocotind dintre tâmple sunt prăbuşiri cu picioarele înţepenite în vidul etern cât secunda coşmarului. Întinzi degetele în jurul tău ca pe nişte atente, le strângi în pumni: dar lumea unde e?

Vin la troiţa sufletului tău, la corpul tău troiţă găsită pe un câmp plăsmuit - cu braţele funtă pe piept. Aceleaşi mâini, într-o seară, orbeşte vor descoperi culoarea culoarelor de chihlimbar fluid din medalia autentică a pielii tale.

Trec legatarii bucuriilor nepermise învesmântaţi în frunze de palmier, învie luminile nedesluşite decât iniţiaţilor. Se vor inunda mările de ivoriu acolo unde carnea e mai caldă.

PLANETA DE DOMNIŞOARĂ Sunt născută în februarie mary-ange Să nu iei în deşert numele planetei.

Destinul tău e scris aicea, e tatuat pe umerii tăi, e închis în lujerul trupului tău şi parafat cu sigiliul buricului ca o împunsătură de deget a providenţei.

De acum nimic nu se poate opri. Într-o dimineaţă, vei merge până la izvorul din sârmă şi beteală şi-l vei învia. Te vei apropia cu rochia câmp negru de flori, vei propti mâinile de aerul mai proaspăt ca libelulele şi de lumina ochilor se va molipsi vântul, se va molipsi pădurea, se vor molipsi margheritele şi în acea clipă se vor îmbogăţi atlasele.

Amintirea ta va trece prin tot locul, vor rămâne în urmă colivii goale, iar singurele fotografii autentice vor fi ale fantomelor. Vei purta în sânge undeva un os dureros ca o lacrimă, ca un surâs în agonie.

Vei purta o constelaţie dintr-o astronomie liliputană pe gât, pe gâtul care se va prelungi ca o iederă spre sărut. Pielea ta va fi albă cum sunt amurgurile polare, părul tău va împrumuta culoarea, aroma stafidelor şi parfumul. Apoi în spirale clipele se vor îneca în penumbră, se vor topi nelinişti cu clinchete de os şi pieptul ţi se va apleca peste dantela tăcerii. Tăcerea distilează în alambicul marmorei.

Un zgomot pe scară te va deştepta.

E fumul vagabond din ultimul naufragiu: culege-l ca pe un steag. Nu crede decât în respiraţia ta. Nu crede decât în visul caustic pentru aripi de flutur. Vei creşte o filigrană pală în obraji, o otravă rătăcită în pulpe şi în cuvinte lumina stranie a algelor incinerate la flacăra coralilor. Cineva îţi va fuma degetele ca ţigările, va sparge coaja alunelor din cochilia unghiilor de zmeură, va regreta fiecare cuvânt cum va muri de câte ori vei închide gura: va fi parcă o durere vidă ca şi la lunecarea unei stele în transparenţa nopţii. Uneori glasul tău va fi din fragmente de petale; alteori tristeţea din umbra turnurilor părăsite; vocea palidă va destrăma din catifea o armură. Şi în scrumul cuvintelor amintirea se va păstra ca o bijuterie, esenţă.

Odată vei porni mai departe. Pasul tău va plânge decorul cunoscut. O clipă vei fi mai albă decât lebedele din lună. Cu privi-

pagina 57

proza experimentală rea înapoi vei prăvăli o copilărie de havuz reţinut şi lacrimile vor coborî în inimă uscate ca o havaiană. Dincolo de poartă, în draperia crepusculului un glas va scrijilaVINO. Uneori va râde pântecul tău rotund, vor râde din gura grotelor subţiorile deschise benevol, şi genele - genele vor echilibra o balanţă pe care se vor plimba săruturi ca pe o busolă a vieţii sau vor prinde oculine în scobitura sfredelită sub lumina frunţii.

Cândva, absentă, te vei tolăni pe o blană inconzistentă ca valurile şi porii tăi îşi vor aminti fiorii unei arii putrezite demult în grădina bătută de grindina anilor şi unde numai nostalgia cu ochii de fosfor vede. Un ceas va desghioca ora din prestidigitaţia nopţii. Vei închide ochii, vei adormi, vei dormi somn cules cu linguriţa pleoapelor somn - pentru vis cutie mută de rezonanţă somn refugiu dincolo de cutremure într-un abis de nuferi negri prin pântecul tău corabie, măduva somnului

pagina 58

va face jgheab va deschide veranda neliniştii va pune de strajă velinţa nemărginirii.

Când vei trece obscură treptele de marmoră şi întuneric se vor resfira în evantaie ferigele din firide. Un iaz cu zvonuri printre răchiţi va luneca albastru la picioarele tale. Atunci în locul luminii se va deschide o fereastră tăiată în silex ca paşii melcilor preistorici, o fereastră pentru zborul vântului cu cicatrice din funigei. O mână se va zvârli spre tine ca un fulger, vei prinde portocala parfumului şi când vei întoarce capul vei vedea doar o sabie decapitând misterul lacrimilor purtate într-o amforă ca doi ochi şi o ninsoare ca un foşnet, ultima o va mistui. În urmă vor rămâne munţii sau poate o caravană din fălcile mamuţilor. În perna albă capul tău va înscrie un cuib. Un cuib plin de surâsul ultimului vis, ultimului profil. Un almanah în trupul ca o păstaie diafană în plapuma cu scorburi de balcon sideral. Şi din cristal se va evapora respiraţia şi va inunda şi va fermeca aerul odăii cu liane nevăzute. Şi odaia se va desface din realitate şi va pluti cu tine ca o funingine până departe spre sărbătoarea savanelor anonime şi nesfârşite unde vegetalele ţâşnesc spontan cum sfârcurile tale sărutate (trupul tău va fi pentru sărutări casă de economie şi cuier) şi capul întinde cu spatele un arc şi gleznele macină din pietricele aşteptarea. Te vei mărita în luna de miere.

Jocul de noroc îţi este favorabil o singură dată în viaţă.

Voiajul aerian cu totul interzis. Planeta păzitoare: Jupiter. Orele accidentare sunt 9. a. m. şi 4 p. m. Cifra ta favorabilă este 4, iar culoarea albastru. Metalul protectiv este platina; iar piatra, safirul.

Să porţi mărgele.

(1932)

Colaj Saşa Pană, 1977

document

Două articole de Nicolae LABIŞ

REEEDITAREA POEZIILOR LUI G. BACOVIA Unul dintre sectoarele grele ale frontului noii noastre culturi este acela al moştenirii noastre literare. În cazul poeziei scrise între cele două războaie mondiale, situaţia este şi mai dificilă. Servituţiile nu sunt aici atât „greutăţi de naştere”, greutăţi obiective fireşti, cât urmări ale proastei influenţe pe care proletcultismul a dezvoltat-o la noi, cu violenţă şi încăpăţânare. Însă, natural şi din fericire, partidul a combătut de la începutul începuturilor acest curent evident burghez, drapat în falduri false de stânga. Teribilismul veninos a fost aruncat ca un lest, resturile persistente continuă să fie aruncate.

Un act semnificativ în această direcţiune este reeditarea poeziilor chinuitului poet George Bacovia, jertfă dureroasă a oribilelor regimuri apuse. Aceeaşi putere, burghezia, l-a defăimat în două moduri: întâiul, adjudecându-şi-l, plăsmuindu-i o interpretare falsă de maladiv metafizician; al doilea, negându-i cu ferocitate tipografică [sic], nu îndepărtată de poziţia unei fiţuici băieţeşti: „Bacovia este un şcolar rămas în urmă”. Iar acest al doilea „punct de vedere” avea neobrăzarea să se înfăţişeze strecurat sub pulpana unor idei scumpe oricărui om conştient şi cinstit. În noua ediţie care a apărut recent, poemele lui G. Bacovia împrăştie lumina lor reală asupra unei lumi ce nu mai există, împlinite astăzi, nădejdile lui sună ca o pro-

feţie confirmată de timp: Eu sunt un monstru pentru voi Urzind un dor de vremuri noi Şi-n lumea voastră-abia încap...

Dar am să dau curând la cap.

Nu deznădejdea ancestrală, nu prosternarea în faţa „tragediei mioritice”, în faţa tragediilor provinciale sau citadine îl caracterizează pe poet, important este altceva mai bun şi mai curat este tristeţea unui suflet apăsat de orânduirea socială nedreaptă, este tristeţea furnicată de îndrăzneli şi previziuni ameţitoare: Din zările ce se deschid Se duc neînţeleşi gheţari – Sub cer cu cântece şi flori, - Sculaţi ai muncii proletari.

Am comite o greşeală evidentă dacă ne-am opri numai asupra acestui aspect al poeziei bacoviene, asimilând-o necritic. Cu toate că a avut importante legături cu cercurile socialiste, legături care au rodit în cântece de revoltă, poetul nu s-a putut ridica până la înţelegerea ştiinţifică a evenimentelor ce se petreceau, nu le-a putut pătrunde deplinul lor sens social. Dezorientarea, groaza de viitor, obsesia întunecată a morţii şi descompunerii, sunt tragicele efecte ale acestei cauze: Plâns de cobe pe la geamuri se opri Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat I-auzi corbii, mi-am zis singur şi-am oftat.

pagina 59

document Şi în zarea grea de plumb ninge gri.

Analiza noastră nu trebuie să neglijeze acest aspect, cu atât mai mult cu cât poezia lui Bacovia, prezentată tendenţios de critica burgheză, a exercitat şi încă mai poate exercita o influenţă nedorită, dacă nu este înţeleasă în toată structura ei intimă. Lirica lui Bacovia este apăsătoare, sfâşiată de tragism, apocaliptică uneori, dar firele ei sociale sunt lesne de dedus. Oraşul corupt, unde „oricine se vinde”, şi „orice este marfa”, ostilitatea lumii burgheze faţă de orice este curat şi sensibil, nesiguranţa viitorului, într-o oarecare măsură şi boala, oare acestea toate îl puteau determina pe poet să scrie vesele cântece bahice? Este de înţeles că într-un asemenea mediu bucuriile vieţii se transformă în venin.

Până şi petrecerile, cântecele îmbracă straie cernite: Şi nici nu ne-am mai dus acasă Şi-am plâns cu frunţile pe masă, Iar peste noi în sala goală, – Barbar cânta femeia-aceea.

Totul dezgustă, otrăveşte. Toamna nu mai apare în farmecul duios obişnuit, ci stârneşte blesteme: Blestemată mai fie şi toamna Şi frunza ce pică pe noi, Blestemat să mai fie şi târgul Ursuz, şi cu veşnice ploi!

- Cetate – azilul ftiziei – Nămeţi de la pol te cuprindă Cetate, azi moare poetul În braţele tale tuşind. Înţeleasă astfel, poezia bacoviană este dureroasa mărturie a unui trecut îngropat a

pagina 60

vremurilor când poetul rostea: Nu mai aştept pe nimeni Nici o speranţă, Nimeni nu mai este liber.

Cititorii de astăzi, trăind o nouă viaţă, luminoasă, în care contradicţiile fireşti nu mai pot duce la sfâşieri copleşitoare şi definitive, cititorii de astăzi au alte preocupări şi înclinaţii lirice. Bacovia îi învaţă într-un mod subtil şi figurat, să urască pe foştii stăpânitori ai ţării precum şi pe cei ce sprijină pe jalnicele lor resturi.

O altă calitate a poeziei lui Bacovia, şi nu mai puţin importantă, este marea ei valoare stilistică. Fără contribuţia grupului de poeţi talentaţi dintre cele două războaie, în fruntea cărora şi-a agitat sabia cuvântul maestrului Tudor Arghezi, noi n-am putea concepe o poezie românească modernă cu adevărat. Rafinamentul simţirii, simplitatea frazei care capătă deseori adâncimi tulburătoare şi ciudate, forţa sugestivă a ritmului şi rimelor, iată calităţi care colaborează la opera de fixarea numelui lui G. Bacovia pe o poziţie înaltă în istoria literaturii române.

Noua ediţie Bacovia, îmbelşugată, deşi riguros dar competent selecţionată, ne oferă faţa tristă a unuia dintre cei mai interesanţi poeţi români. Prefaţa scrisă de poetul Eugen Jebeleanu, caldă şi înţeleaptă, contribuie mult la înţelegerea operei editate în condiţii grafice foarte bune de către E.[ditura] de S.[tat] P.[entru] L.[iteratură] şi A.[rtă].

(Din „Zori noi”, Suceava, anul XI, nr.

2737, 9 septembrie 1956)

document DISCUŢIE ÎNTRE TINERI Am citit în „Viaţa Românească”, mărturisesc cu plăcere, un articol semnat de L.[ucian] Raicu şi împărţit pe două numere, asupra unor probleme ale nuvelisticii actuale. Am găsit acolo idei pe care nu le-am împărtăşit, am găsit altele care mi-au solicitat adeziunea – în orice caz m-au impresionat analizele fine, pătrunzătoare, purtând aproape întotdeauna pecetea adevărului. Nu m-a mirat discuţia pe care au deschis-o apoi consecutiv, în „Gazeta literară” doi tineri colegi, D. Carabăţ şi H. Zalis. L. Raicu, mobil şi pasionat, subtil şi tăios, înzestrat cu multă fantezie critică, uneori diformantă, provoacă, prin intervenţiile sale, dispute tari. Calitate aleasă şi cusur totodată, dacă ne gândim la liniştea noastră sufletească. Ultimul articol despre care începusem vorba torturat de exerciţiile critice ale lui D. Carabăţ, mi se pare şi mie a avea o insuficienţă generală.

Autorul său, preocupat de fiecare caz literar în parte, analizează cu competenţă, după principii mai mult subînţelese, fără a depune vreun efort mai consistent de a generaliza, de a trage concluzii estetice, de a-şi formula unitar criteriile în definitiv. Personal, am trecut cu vederea; nu m-a impresionat această insuficienţă, pe Carabăţ însă da. Dar, dumnezeule, de aici şi până la a încerca să formulezi tu nişte principii asupra cărora Raicu a dat numai vagi indicaţii pentru a le strivi apoi printr-un obositor dans sofistic, – este o cale primejdioasă. Primejdioasă pentru că D. Carabăţ, dincolo de polemica a cărei ţintă era Raicu, a mai început una împotriva „spiritului modern”, noţiune mai nouă, desemnând o realitate mai veche. Şi dacă o personalitate omenească, având imperfecţiunile ei lăsate de natură, este mai vulnerabilă, „spiritul modern” rabdă mai puţin şi se răzbună mai uşor.

Stăpânit de o regretabilă confuzie a noţiunilor, Carabăţ vrea să-l numească pe „spiritul modern” nici mai mult, nici mai puţin, [decât] realism. Nu-i politicos, se supără şi unul şi altul. Să se încarneze „spiritul modern” şi să-i spună lui Carabăţ: „Ai cam încurcat-o, frate Achiţei!”

Lăsând gluma la o parte, să vedem temeiul pe care criticul nostru porneşte o

atare acţiune. Din moment ce elementele de analiză psihologică se găsesc de pildă în Montaigne şi Slavici, din moment ce aceştia sunt clasici realişti, din moment ce spiritul modern utilizează analiza psihologică, atunci realismul e modern şi modernul realist etc.

Amuzant, nu? Îl voi ajuta pe critic: Poë şi Baudelaire sunt consideraţi moderni dar, vai, au murit de mult şi sunt consideraţi şi realişti.

Oare meritatul epitet modern este determinat cu stricteţe de epoca mai mult sau mai puţin îndepărtată în care a vieţuit purtătorul? Cine ar răspunde da, ar păcătui de vulgaritate.

H. Zalis a restabilit oarecum lucrurile.

Spre deosebire de Raicu el a pornit direct atacul problemei, cucerind câteva poziţii. El a arătat just că artele, reflectând realitatea, suportă toate influenţele mijlocite şi nemijlocite ale transformărilor ei înnoitoare. De aici concluzia că artele cunosc acel spirit al noului, motor intim de dezvoltare, permanentă tendinţă de autodepăşire. Dar numai atât este prea puţin spus şi asta se vede îndată ce se încearcă a se trece la definiri şi exemplificări.

Aflând în mobilitatea epică un corespondent al vitezei de prefacere în noile condiţii istorice ale lumii noastre, H. Zalis consemnează ca atare. Vorbind despre „pătrunderea analitică intelectuală a unor scriitori mai apropiaţi”, o cooptează şi pe ea. Operaţia continuând, s-ar putea prefigura un tip ideal de „artă modernă”, bine fixat în formule, adică exact ceea ce Carabăţ cere sfidător.

Dar realitatea respinge o asemenea născocire posibilă, ca fiind îngustă şi rigidă. Trebuiesc fixate deci coordonate mai lungi. Cunoaştem romanul de tip american. Acţiune densă, volum redus, interes numai pentru momente cruciale în existenţa eroului, dialog laconic şi adesea simbolic, semnificaţii presate la subsolul faptelor. Este un fel modern de a scrie. Cunoaştem şi aşa-zisul mod al prozei germane, ilustrat de un Thomas Mann, de pildă. Fiecărui gest i se caută semnificaţia şi se comentează, gândurile sunt scuturate cu avariţie de tot polenul, pentru ca nimic să nu se piardă, energiei i se refuză acţiunea şi ea se răsuceşte migălos în introspecţii, viziuni şi lirism. Este şi acesta un fel rafinat,

pagina 61

document

pagina 62

modern, de a scrie. Cunoaştem şi alte stiluri.

Cunoaştem şi mulţime de interferenţe realizate sau posibile. Şi poezia lirică; iar pentru a ne mişca, foarte familiar, să luăm cele mai la îndemână exemple. Bacovia este monocord, emoţiile lui se impun prin revenire şi apăsare obsesivă, sufletul lui pendulează între puritatea muncitorilor şi declinul lumii vechi, a cărei cădere apropiată îi provoacă nevroze şi îi scoate accente funebre, când obosite, când sarcastice, demonice. Mult mai complex ca un arici de nenumărate şi ascuţite direcţii sufleteşti, Arghezi se mişcă pe alte cărări.

Vede şi el infernul uman al timpului său şi-1 prezintă spre zguduita emoţie a cititorului, dar tară lamentaţii, înveninându-şi verbul cu culori, revoltându-se discret şi ameninţând aluziv (mă refer la creaţia sa mai veche).

Erotica sa, necunoscând sensibilităţile maladive ale celuilalt, posedă altele, superioare cred. Într-o primă etapă, inhibiţia ca armă virilă, deloc lipsită de bărbăţie: „Nu, mână straşnic timpul mi-1 sparge cu potcoava”.

Ci dimpotrivă. Sau compătimirea contemplativă, cu dezvăluirea aceluiaşi infern în Inscripţie pe un portret de pildă. Apoi minunatele cântece de logodnă şi nuntă, de dragoste împăcată şi senzuală, de echilibru uman, de fericire. Şi în expresie, ce deosebire! Bacovia pictează în câteva culori tragice, cântă din câteva instrumente surde, monotone câteva adâncimi de suflet întunecat. În versurile lui Arghezi treci printr-o singură virgulă de la infern la paradis sau la lacul nostalgic în a cărui perdea subţire „îşi petrece steaua acul”.

Arghezi ne place mai mult, pe scara valorilor cred că stă mult mai sus, dar amândoi poeţii sunt, la fel, moderni.

Ce vor să spună toate astea? Că există un haos din care nu putem ieşi? Că orice este în egală măsură modern? Versurile lui Arghezi, Bacovia, Blaga, etc. se deosebeau totuşi în general prin caracterul lor modern şi în particular prin înalta lor valoare de producţii ca acelea pe care, vai, le gusta şi le elogia N. Iorga.

Iar critica literară a lui Călinescu sau Cioculescu se deosebea din aceleaşi motive de critica literară, din păcate stângace, a contradictoriului geniu, acelaşi N. Iorga, sau a profesorului Mihalache Dragomirescu, de pildă. Înseamnă numai că trebuie puse în discuţie jaloane mult mai largi.

Revenind la contribuţia polemică a lui H. Zalis, manifestez bucuros pentru ideea că artele, reflectând realitatea, suportă toate influenţele mijlocite şi nemijlocite ale transformărilor ei înnoitoare, aceasta lucrând la conferirea modernităţii lor, a artelor. Artistul modern trebuie să ţină seama, nu poate să nu ţină seama de toate tezele filosofice, sociale şi estetice noi, deliberând asupra lor cu mijloace adecvate, inspirându-le sau respingându-le prin operele vii pe care le compune. În cazul artiştilor de partea noastră a baricadei, filosofia marxistă constituie un ax durabil. Dar filosofia marxistă nu este statică şi nici definitiv încheiată ci, dimpotrivă, se caracterizează prin mişcarea de evoluţie şi perfecţionare dialectică. Cea mai puţin precizată parte a ei este estetica, tărâm în care se vor mai depune încă multe eforturi, se vor mai afla încă multe căi independente între ele.

Cunoaşterea realităţilor cele mai noi şi a ideilor inspirate de ele nu este însă decât un prim pas. Caracterul de modernitate permanentă al lui Baudelaire nu este imprimat de faptul că, de pildă, acesta a cântat becul electric la numai un an sau doi după ce lumina pe bulevardele Parisului. Mi se pare chiar că cineva i-o luase înainte, marele poet nefiind întâiul cântăreţ al luminii fără combustie.

Ci descoperirea unor noi regiuni sufleteşti, aflarea unor rezonanţe speciale, rafinarea maximă a mijloacelor artistice şi totul într-o manieră sprinten spirituală, de luptă cu iner-

document ţia materiei, a gândirii şi a cuvintelor, aceste îndărătnice slujitoare ale Poetului. Şi în poezia epică lucrurile stau la fel.

Marin Preda când scrie Moromeţii îşi vădeşte apartenenţa politică prin felul de a vedea teoretic situaţia satului românesc înainte de război şi calea predestinată a gospodăriei individuale. Dar ceva asemănător mai făcuseră şi alţii, înaintea lui, şi meritul poetului epic ar fi fost infim dacă n-ar fi existat acea viziune epică impresionabilă, acea putere de analiză introspectivă a unor personaje particulare, proprii numai lui Marin Preda.

De mii de ani omenirea îşi explorează interioarele fără a şi le fi epuizat, pentru că pe măsură ce se descoperă, se construiesc altele sau se modifică cele deja cercetate. Pasiunea aceasta a curiozităţii, iată un semn valabil al modernităţii.

S-ar părea atunci că nu mai are nici un rost pledoaria pentru „spiritul modern”.

Termenul mă jenează într-adevăr. Dar pledoaria nu-i gratuită, cum pare să creadă Gh. Achiţei în articolul Introducere în viitor, apărut în „Tânărul scriitor”, nr. 8, în care sunt exprimate şi o sumă de idei scumpe mie. Nu cuvintele „glie” şi „ibovnică”, nu „cuţitul după şerpar” supără, ci tratarea nespirituală, pitorească, blajină în înţelesul de becisnică, este supărătoare. Căci se mai scrie încă, în

toate genurile poeziei, destul material nefurnicat de semnificaţie şi căldură sufletească, se mai scot destule chiuituri „neoaşe” şi se aude zgomotul monoton al destulelor sfătoşenii trândave, zgomote menite să amăgească absenţa melodiilor. Achiţei se pricepe să dea lecţii, dar, în mod practic, după ce trece prin analize neabile, înarmat cu expresii ca „chiabur în toată regula”, „se trezeşte încurcat rău în socoteli”, „măgarul lui Buridan între cele două căpiţe de fân”, etc., înarmat şi cu anecdote auzite la circ de la Mircea Crişan, după toate acestea Achiţei reuşeşte să înţeleagă tot atât de puţin cât D. Carabăţ şi în plus să dea dovadă de cel mai plat utilitarism. (Evident şi prin faptul că analiza este de fapt înlocuită cu istorisirea şi interpretarea subiectului care, se ştie, singur nu spune aproape nimic.) Închei aceste rânduri poate cam haotice şi, în orice caz, fără pretenţia definitivităţii, apelând la o luptă nedogmatică împotriva dogmatismului, la o luptă care să [nu] aducă înlocuirea unei erori prin altă eroare, mai echilibrată [şi], de aceea[,] poate mai periculoasă.

(Manuscris olograf, arhiva “Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovinei, Suceava, nr. inv. 216)

pagina 63

in memoriam

I.L. CARAGIALE 160 ani de la naştere

pagina 64

Ca şi ceilalţi scriitori clasici ai literaturii române (să numim doar pe Eminescu, Alecsandri, Creangă şi Slavici), Ion Luca Caragiale n-a beneficiat de un biograf care să-l fi cunoscut îndeaproape şi nici de un intervievator aşa cum a fost, de exemplu, Eckerman pentru Göethe. Pe de altă parte, marele dramaturg român n-a ţinut un jurnal, ştiri disparate despre el găsim doar în jurnalul zilnic al lui Maiorescu. Însă orice biograf de azi se poate mulţumi cu spectacolul epistolar oferit de scriitor în ultimii ani, după retragerea sa la Berlin, un fel de exil benevol. Absolut cuceritoare prin stilul original şi spiritul caragialian, aceste scrisori, mărturii de nepreţuit despre marea personalitate literară care a fost Caragiale, erau adresate lui Paul Zarifopol, Al. Vlahuţă, C. Rădulescu-Motru, Nicolae P. Missir, Emil Gârleanu, Garabet Ibrăileanu, I.D. Gherea şi Octavian Goga. Mare parte din aceste scrisori sunt cuprinse în cartea de faţă. Ele formează addenda, considerată de noi un confesional I.L. Caragiale, care întregeşte tabloul evocărilor şi mărturiilor despre scriitor, apărute în majoritatea lor după moartea survenită în 1912.

Trebuie să spunem că din potopul de evocări care au apărut în anii de după moartea scriitorului, am selectat doar pe cele semnificative, care au importanţă pentru cunoaşterea omului Caragiale, eliminând pe cele de suprafaţă, scrise facil şi din dorinţa unor autoraşi de a se agăţa precum algele de imensa corabie de spirit Caragiale. Sunt, astfel, texte semnate de 29 de evocatori, între care Tudor Arghezi, Garabet Ibrăileanu, Ioan Slavici, Al. Davilla, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea,

Victor Eftimiu, Gala Galaction, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, D.I. Suchianu, V.A. Urechia, Paul Zarifopol, Al. Vlahuţă.

Considerăm cartea de faţă, beneficiind de cele mai importante evocări şi mărturii ale contemporanilor, o contribuţie esenţială la întregirea portretului lui Ion Luca Caragiale, considerat şi astăzi, la trecerea a aproape o sută de ani de la moarte, cel mai mare dramaturg român.

Daniel CORBU

in memoriam MĂRTURISIRI [...]Printr-o împrejurare neobişnuită, povestită alte daţi, l-am cunoscut la 16 ani pe Caragiale, de la care am învăţat întâi să fumez şi al doilea să stărui, dar altceva n-am vrut să mai învăţ. Cred că el avea peste 40 de ani. Începeam să-mi încerc şi eu, cu frică, peniţa.

- Tu scrii, mă băiete; nu mă minţi, îmi spunea Caragiale. Te văd după ochi.

Verbul „a scrie” avea în fricile mele prestigiul săpatului în piatră.

- Nu scriu, domnule Caragiale, îi răspundeam.

- Citeşte-mi ceva, să văd şi eu.

- N-am ce citi, răspundeam.

De altfel, n-am citit dintr-un sentiment de sfială niciodată, nimănuia, nici un manuscris. Şi n-am putut să suport niciodată impudoarea de a mi se citi.

- Că vezi tu, spunea autorul Năpastei şi al Făcliei de Paşii într-un limbaj pe care nu-l pot reproduce în scris, în cruditatea lui neafectată de puritanismul ţuguiat, vezi tu, eu sunt muiere bătrână şi ştiu farmece întru care, ca să dai de ele, tu trebuie să te frămânţi toată viaţa.

- Dacă aş scrie vreodată, iubite d-le Caragiale, i-am răspuns (pe vremea acea încă nu circula elogiosul „maestre”), trebuie să descopăr farmecele eu. Farmecele fiecăruia sunt altele. Şi presimt că experienţa unuia nu-i foloseşte altuia niciodată. Şi că din punctul ăsta începe omul nou...

- Ai, ticălosule, dreptate, a mai spus Caragiale.

Odată, invitat de generozităţile lui la un dejun de birt, Caragiale vroia să scrie la cafea o simplă carte poştală. O frază, un rând. Iritat, a rupt una, a rupt-o pe a doua, pe a treia, pe a zecea... a rupt 12 cărţi poştale în bucăţi, aruncându-le sub masă. Le-am numărat. […]

1956 (Tablete de cronicar, E.S.P.L.A., l960)

CARAGIALE ŞI SNOBISMUL Apreciatul pictor Patraşcu, căruia, din auzite în auzite, i s-ar fi consacrat la Washington o galerie personală, ca şi pictorului de crizanteme Isachie, una în Japonia, la Tokio, avea la Bucureşti un frate chipeş ca un muşchetar şi

care, scoţând o revistă nejustificat de luxoasă, se instalase, estet. Familia avea dreptul să se bucure mult că are în sânul ei atât pictura cât şi critica de artă.

Frumosul critic Magister Dixit îşi asigurase admiraţia unui cerc de coconet cu jour fixe şi salon littéraire, ma chère. Fenomenul apare în numeroase familii respectabile când cu un mic geniu muzical, compozitor încă de la vârsta de trei ani, când desinator, în admiraţia părinţilor, unchilor, mătuşilor şi a bunicii.

Sceptic uneori, mă cam îndoiesc în ce priveşte mai ales gustul american, cunoscut mai mult în etichetele şampaniilor franceze Extra dri, Triple-sec şi Gout americain; căci, într-alte privinţe, ale artelor, ştim că Edgar Poe a trăit mizerie cumplită, prezintat aproape oficial, mai cu seamă, ca un mare beţiv (delirium tremens) decât ca un mare poet, iar celălalt mare poet, Walt Whitman, era un muncitor spărgător de lemne cu toporul. Pe amândoi i-au impus Americii, al cărei criteriu de judecată şi de apreciere e, mai cu seamă, sfântul Dollar, europenii.

S-a întâmplat ca, la o sindrofie de Doamne, să se afle, prin excepţie, şi Caragiale, de obicei rebarbativ la admiraţia mutuală şi la pedanteria bas-bleu.

Criticul se simţea în apele lui şi nu mai contenea să exulte într-un limbaj afectat, graseind iritant pentru Caragiale.

S-a produs, deodată, o deviaţie stupefiantă. Caragiale avea cruzimile lui. Adresânduse gazdei, Caragiale i-a făcut o rugăminte: „Doamnă, domnişorul acesta nu ştie franţuzeşte, vă dovedesc numaidecât”.

Pe masa rotundă cu cafele, sta deschisă o carte, mi se pare Candide al lui Voltaire, probabil în curs de citire. „V-aş ruga ceva, să ne dictaţi o pagină, ca la şcoală, şi noi amândoi, eu şi domnişorul, vom sări fiecare la dicteu.” Îngălbenind cei de faţă, criticul plastic s-a sculat din locul lui şi strecurându-se printre scaune, s-a eschivat. Caragiale făcuse, încă de mult, proverbul că „Prostului îi stă bine fudul”. De astă dată vorbi latineşte: Quod erat demonstrandum.

Nu mai ştiu cita vechiul an când s-a petrecut evenimentul. Trăind, amănuntele nesemnificative dispar. Evenimentul e însă autentic.

Tudor ARGHEZI (Viaţa românească, 1962, nr. 6)

pagina 65

in memoriam UMOR ŞI SPIRIT

pagina 66

V.A. URECHIA

I.L. Caragiale şi fiul său Luki, la 17 ani (1910)

Caragiale obişnuia să spună deseori că nu este critic, ci doar un meşteşugar bătrân, în sensul de priceput şi cu experienţă.

Declaraţia aceasta avea îndoitul avantaj de a-i lăsa libertatea de acţiune neştirbită, îmbunând în acelaşi timp critica, întotdeauna nemulţumită de intruziuni străine. Întrucât mă privea, urmă tatăl meu, o singură dată Iancu a părăsit rezerva adoptată.

Pentru mine scrisul a fost ca vioara pentru Ingres, iar umorul o veselie îmbrăcată într-o serioasă redingotă, cu o mânecă croită din ironie şi cealaltă din neprevăzut.

Auzindu-mă însă „bătrânul” om de meserie, cu creierul infinit mai bine organizat, mi-a decernat la iuţeală o medalie de bronz, premiu de consolare al mediocrităţilor naţionale şi internaţionale.

- Atâta tot ai tu de spus despre umor?

Reduci un mod de a-ţi trăi viaţa la simplul gen de a o considera sau descrie?

Umorul este prin excelenţă o filozofie şi simţul său determină acţiunile celui ce-l are.

Aici este şi hotarul dintre spirit şi umor, primul fiind exterior, o podoabă a gândirii, pe când secundul este însăşi gândirea.

Spiritul poate fi imperfect, linguşitor, dar poate să şi arză ca punctele de foc practicate de voi medicii pe pielea clienţilor. Ca să mă înţelegi mai bine, ascultă trei exemple ale celor trei Dumas, doi autentici şi unul beneficiar al similitudinii de nume.

După premiera unei piese de-ale sale, Adolphe, Dumas, întâlnind pe ilustrul său omonim, se umflă în pene şi-l întâmpină cu vorbele: - De azi înainte, lumea va fi în drept să spună „cei doi Dumas”, tot astfel cum zice „cei doi Corneille”.

- Salve (sal’tare), Tomo! (B’jour, Thomas), i-a răspuns Alexandre Dumas. (Autorul Cidului era Pierre Corneille, Thomas fiind fratele său mai mic în toate.) Vezi cu câtă eleganţă i-a luat o bucăţică de piele!

II. Alt spirit, de asta dată fără arsuri, căci ne aflăm în familie. Al. Dumas publică Dama cu camelii. Succes monstru, aşa de mare, încât tatăl Dumas, lăsând deoparte neînţelegerile dintre ei, îi trimite o felicitare ceremonioasă în stil oficial, adăogând că se simte fericit de splendida reuşită a unui omonim. Nu mai puţin spiritual a fost răspunsul fiului: „Domnule, sunt foarte mişcat de elogiile unei persoane despre care tatăl meu mi-a vorbit în termenii cei mai măgulitori.”

Ce-a mai rămas de exemplificat, Alceule?

- Umorul, Iancule.

Dinastia Dumas era originară din SaintDomingue, perla roditoare a Antilelor, cu o populaţie prolifică de băieţi buni, înzestraţi cu o remarcabilă memorie a înrudirilor, mai cu seamă când era vorba de neamuri aducătoare de cinste şi profituri. Un sat antilez figurând la expoziţia universală de la Paris se pretindea alcătuit din seminţia Dumasilor, toţi nepoţei şi verişori al lui Papa Dumas.

Erau puţin cam ancombranţi cînd irupeau in corpore la ora dejunului în splendidele apartamente ale dramaturgului.

Acesta, ca să scape de pacoste, a tocmit un ursar cu urşii săi. Convocaţi tot la aceeaşi oră, plantigrazii, băieţi buni de altfel, ca şi neamurile, au lepăit din feluri, s-au lins pe labe, desigur fără să vrea au tras jos faţa de masă cu tot ce era pe dânsa, s-au uitat miraţi la restul invitaţilor, de o culoare cu care nu erau deprinşi, refugiaţi pe etajera şemineului sau cocoţaţi pe bufetele din sufragerie, apoi, poftiţi de ursar, s-au retras în ordine, spre deosebire de nepoţei, cari au executat, după dispariţia primejdiei, o retragere tumultuoasă, dar lipsită de cea mai elementară demnitate.

Mai e nevoie să-ţi spun, Alceule, că n-au mai călcat pe la Papa Dumas?

in memoriam ÎNTÂMPLĂRI CU I. L. CARAGIALE De mult voiam să povestesc o mică întâmplare din viaţa lui Caragiale. Paul Zarifopol, strălucitul filolog şi critic literar, autorul ediţiei complete a operelor lui Caragiale, a avut o moarte subită care s-a produs puţină vreme după ce aflase de la mine cele pe care le voi povesti acum. Într-una din scrisorile trimise din Berlin de Caragiale lui Zarifopol, se găsea această misterioasă frază: „Dacă-l vezi pe Suchianu, spune-i din partea mea numai atât: Griù veaţa tom’ işpektor!”1 Zarifopol ştia că taică-meu fusese cel mai bun, cel mai iubit prieten al lui Caragiale şi-şi închipuia cu drept cuvânt că familia cunoştea sensul acelor curioase cuvinte. Eu mă duceam foarte des serile la Zarifopoli şi la Dobrogeanu-Gherea, aşa că i-am lămurit asupra formulei „Griù veaţa tom’ işpektor”. Dar moartea l-a împiedicat pe Zarifopol să insereze aceste explicaţii în ediţia îngrijită de el (şi continuată cu aceeaşi competenţă de Şerban Cioculescu).

Lui Caragiale îi plăceau tare mult vinurile bune şi femeile frumoase. Două plăceri pe care le găsea reunite la cârciuma ţinută de Coana Mariţa, unde bunătatea băuturilor şi mîncărurilor era egală cu frumuseţea stăpânei, femeie plină de vino-ncoa şi de o plăcută amabilitate cu muşteriii. Se măritase cu un neamţ cam bătrân şi foarte beţiv, care avea ceva parale. Coana Mariţa îl salvase şi de la delirium tremens, şi de la ruină financiară, căci banii lui, Coana Mariţa îi băgase pe toţi în prăvălia pe care cu onoare o conducea.

Domnul soţ nu mai avea voie să se îmbete, şedea toata ziua acasă şi... la cassă. Consoarta îi încredinţase funcţiunea de casier şi astfel sta el cuminte şi privea melancolic beţia altuia. Cum Coana Mariţa avea mereu treabă la bucătărie pentru supravegherea mâncărurilor, i se întâmpla să lipsească din sala de mese trei, patru şi chiar cinci minute. Ca nu cumva bătrânul său beţiv şi soţ să se repeadă la vreo sticlă şi să-i tragă, clandestin, o duşcă, Coana Mariţa desfiinţase sticlele. Din butoi, vinul era tras în damigene de 10 litri şi de acolo direct în carafele servite clientului. Dar vai, stratagemele inteligenţei sunt neputin1 De fapt: „E greu viaţa, domnu’ Işpector!” (I. L. Caragiale, Opere, VII. Corespondenţă. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, F.P.L.A., 1942, p. 177).

cioase în faţa puterilor pasiunii. Oropsitul soţ nu se dădu bătut. În absenţa cerberului, el se urnea de la cassă, înşfăca vitejeşte clondirul de zece chile, se reaşeza cu el în braţe, îl ridica mai sus de înălţimea capului, îl apleca, şi lăsa să curgă din el ca dintr-o fântână. Cu mâini tremurânde se căznea el să menţină orificiul damigenei drept deasupra orificiului său bucal şi personal. Bineînţeles, asta se făcea cu multe oscilări şi aproximaţii, astfel că, la sfârşitul operaţiei, părul, ochii, pantalonii, ochelarii, interiorul cămăşii erau ude leoarcă. Iar când martirul, după ce dusese la loc pântecosul inamic, se reaşeza pe scaunul său de la casă, privind istovit, galeş şi absent spre mesele clienţilor, întâlnea regulat privirea atentă şi prietenă a lui Caragiale, care contempla cu delicii aceste eroice scene. O privire amuzată şi încurajatoare, care îl făcea pe nefericitul neamţ şi soţ să simtă că mai sunt pe lumea aista oameni care să-i înţeleagă drama. Această comuniune sentimentală el o exprima adresându-i lui Caragiale (care pe vremea aceea era revizor şcolar) aceeaşi patetică fraza româno-germană: Griù veaţa tom’ işpektor!

Caragiale aştepta producerea acestor cuvinte aşa cum copilul aşteaptă prăjitura.

Acesta era chiar unul din cele două motive pentru care el devenise cel mai obişnuit dintre clienţii Coanei Mariţa. Al doilea motiv era Coana Mariţa însăşi, căreia grecul îi pusese gând rău. Tot el ne povestea ce păţise când pornise la atac. Se gândise s-o ia mai pe după piersic, „şarmând-o” cu complimente, precum: — Bine, Coană Mariţo, nu-i păcat de dumneata, nu-i mai mare păcatul: o femeie ca dumneata, frumoasă, dichisită, deşteaptă, harnică, pricepută la toate, cu... n... n...

Dar n-apucă să termine fraza, căci Coana Mariţa, zâmbitoare şi amabilă cu muşteriii, zise scurt: — Cu plăcere, da’ nu se poate.

Aşa că, într-adevăr, era „griù veaţa tom’ işpektor”.. Iar în ziua când Caragiale îi trimitea, din Berlin, aceste vorbe prietenului său din Bucureşti, acele vorbe încetaseră de mult să fie numai ale neamţului. Aceeaşi dramă trăia acum şi Caragiale, expatriat în semn de supărare, de indignare, de dezamăgire,

pagina 67

in memoriam certat cu o ţară ingrată care îl nedreptăţise.

Academia urma să acorde marele premiu de literatură celui mai bun scriitor în viaţa. Nu se îndoia nimeni că acest autor era Caragiale.

Taică-meu îmi spunea că Nenea Iancu era aşa de sigur încât şi scontase premiul făcând câteva împrumuturi garantate de viitoarea incontestabilă recompensă naţională. Dar juriile de premii sunt aşa cum sunt. Şi cele mai frumoase cărţi româneşti au fost socotite a fi nişte insipide manuale de geografie pentru liceu... Ţâfnos cum era, Nenea Iancu şi-a făcut bagajele şi, împreună cu toată familia, s-a mutat la Berlin, după cum se ştie. Acum trăia ca peştele pe uscat, în acel oraş posomorât şi anost, cu care nu avea nici o afinitate sufletească şi în care şedea tot atât de străin cum şedea pe scaunul de casier bietul soţ oropsit al Coanei Mariţa. Şi toate aceste dureri el le transmitea, într-o singură frază, bunului său prieten, care suferea deopotrivă cu el absenţa din ţară şi nedreptatea suferita de acest mare scriitor.

Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil

pagina 68

I.L. Caragiale la Berlin (1908)

de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul din jucători era un grec fudul şi ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag. Într-adevăr, din când în când, Nenea Iancu intervenea în joc ţi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cât mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: lasama domnu cu irunia! Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri diferite. Şi reuşise.

Dar îl costase o noapte albă. La dejun la noi acasă, Caragiale ne-a povestit scena. Era o splendidă nuvelă, făcută din nimic, dintr-o singură propoziţie rostită în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie înmărmuritor. […]

D.I. SUCHIANU (România literară, 1970, nr. 33)

in memoriam CARAGIALE, PE SCURT Douăzeci de ani de la moartea lui

I.L. Caragiale cu soţia şi copiii la Berlin (1906)

Nu toţi oamenii sunt egali de vii.

Niciodată nu am simţit atât de tare acest fapt, cum l-am simţit la moartea lui Caragiale.

Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după aceea în care murise, am vegheat de cu seara până la ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia care ascundea o jumătate a camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.

Nu am nici cea mai mică vocaţie pentru înregis-trarea supranaturalului; însă anularea unei fiinţe cu vitalitatea excepţională este, la început, adânc nevero-similă. E o răsturnare violentă a unei experienţe prea bogate, ale cărei elemente poartă accente puternice de sentiment, anume acordate şi sistematizate.

E un învăţ greu. Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în faţă şi să vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii, şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit. Dar ce putere au asemenea convingeri abstracte faţă cu perturbarea bruscă a unei experienţe perceptuale neobişnuit de intense!

Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse nici o arterioscleroză atât de perfectă, încât aproape nu se înţelegea cum putuse maşina să nu se oprească încă de mult. Puţini dintre prietenii lui Caragiale rezistase ispitei naive de a interveni cu sfaturi, ca să-l hotărască a trăi, în sfârşit, mai higienic... Fapte pioase, perfect inutile. Înţelegeau oamenii, la urmă, că un asemenea predestinat există cu preţul cu care este aşa cum e. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale optzeci de ţigări. A murit, foarte probabil, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică care, în fiecare noapte, răsunau până departe de camera lui de culcare. S-a întâmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912, în BerlinSchöneberg, Innsbruckerstrasse nr. 1.

S-a întrebat adesea lumea noastră: de ce se aşezase Caragiale în Berlin? Din trebuinţă de ordine şi de confort, pot spune eu, după câte am auzit de la dânsul. Confortul era deplin şi, pe atunci, mai ieftin mult decât în orice alt oraş european, inclusiv Bucureştiul.

Iar ordinea îl încânta pe Caragiale, pur şi simplu. În adevăr gospodăria prusiană, publică şi particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăţ omului care îmbătrânise în o ţară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia. Însă, de la început, cumintele Gherea îi repetase lui Caragiale că Bucureştiul şi România au să-i fie, acolo, foarte de lipsă; şi pe Caragiale îl irita semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a văzut apoi că fiecare ocazie, mai drept: orice pretext, îi era bun ca „să se repează” pentru o zi, două, trei, şapte, la Bucureşti. Totuşi l-am regăsit, într-o vară, la Friedrichroda, în inima Pădurii Turingiene, popular cum ar fi fost în Braşov sau la Sinaia. În piaţa minusculă a târguşorului german îl interpelau, pe întrecute, zarzavagioaicele, ceasornicarul şi librarul, şi aproape îl aclamau, atât de mult suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul şi fantazia lui, slaba sa cunoaştere a limbii germane. Fusese mult adevăr în prezicerea lui Gherea, dar şi în pornirile instinctivului Caragiale. [...]

Paul ZARIFOPOL (Adevărul literar şi artistic, 1932, nr. 605)

pagina 69

in memoriam

Portret de I. State Stătescu

Scrisoare către Paul Zarifopol (carte poştală, 1905)

pagina 70

Grupul statuar "I.L. Caragiale" de la Ploieşti

in memoriam 160 ani de la naştere

I.L. Caragiale în corespondenţă cu Garabet IBRĂILEANU 17/30 noiem. 1909

- Stimate amice, Iată aci alăturat textul novelei, 57 de feţe corectură numerotate cu albastru, împreună cu două notiţe neapărat trebuincioase. Eu crez că trebuie zăţuit cu cicero, cu dursuşi, după alăturatul model pe hârtie de coloare. Puneţi-l în lucru şi trimiteţi-mi cât mai degrabă (în plic recomandat, fireşte), o corectură curată pe care trebuie negreşit s-o revizuiesc şi eu o dată, pentru mai multă siguranţă. Să nu uitaţi, mă rog, a-mi înapoia şi foile ce vă trimit, care-mi trebuiesc pentru volum. A cincea zi de la expediere, primiţi corectura revizuită cu „bun de imprimat”. – Aştept dar. Şi acum, sunt dator să vă mulţumesc pentru colecţia preţioasei voastre Reviste. Este o excelentă publicaţiune, pe care îmi place s-o aplaud călduros, deşi mie mi se pare că exageraţi oleacă importanţa tendinţei morale şi sociale în artă. De atâta amar de ani vă războiţi, – două şcoale – artă pentru artă, artă cu tendinţă, – rupeţi atâtea lănci, pierdeţi atâta vreme, risipiţi atâta bravură, şi n-aveţi, nici unii nici alţii, un moment să vă gândiţi şi la ceva care trebuieşte egal ambelor şcoale – la talent. De câte ori citesc dezbaterile voastre savante, care, mărturisesc, sunt de multe ori prea adânci pentru priceperea mea, mă întorc, obosit şi mâhnit, la ce-am gândit băbeşte totdeauna: artistul poate avea sau nu tendinţă, însă artă fără talent, peste putinţă. În sprijinul propoziţiei întâia avem două exemple tipice, Tacit şi Shakespeare, pentru cea de-a doua, găsim uşor multe, destule dovezi hotărâtoare, între producţiile nenumărate ale ambelor şcoli protivnice...

Dar în asta nu trebuie să m-amestec eu prea mult: eu nu sunt critic de artă, sunt un bătrân meşteşugar, şi, ca atare, vă rog să primiţi frăţeştile mele salutări toţi; iar cei însărcinaţi cu administraţia Revistei să nu uitaţi a-mi expedia cât mai iute, după-nvoială, suma de 1.000 lei (800 mărci) la adresa: Wilmersdorf bei Berlin; Hohenzollerndamm 12.

Fiţi sănătoşi şi veseli!

* * *

miercuri, 18 nov./1 dec.[1909]

- Stimate amice, mă tem că ieri am uitat să-ţi adaug, în scrisoarea cu textul novelei, un lucru foarte important. De aceea mă grăbesc a-ţi adăoga acestea: rămâne bine înţeles că apărem înainte de ianuarie, fiindcă apariţia volumului n-o pot amâna mai târziu de 7–10 ale acelei luni, 1910. – Am multe poveţe să vă dau în privinţa părţii tehnice a Revistei. Sper să viu de primăvară la Iaşi, aproape într-adins pentru asta, în speranţă că am să fiu spre folosul excelentei voastre publicaţiuni, ascultat, ca vechi meşteşugar tipograf ce sunt.

* * *

Cu frăţească dragoste, al dv., Caragiale

W.B., 27 noiem./10 dec. 1909 - Stimate domnule Ibrăilene, Iată corectura cât se poate mai îngrijită; te rog, mai aruncă-ţi şi d-ta ochii la revizie în maşină; ştii că la pus în maşină se-ntâmplă de sar literele de la capetele rândurilor. Însemnările închise într-un

pagina 71

in memoriam

cerc le-am pus acolo unde litera nu e de acelaşi fel, adică e străină de casa din care-i cules textul întreg.

Le-am însemnat, fiindcă la tipar astfel de pestriţături bat la ochi şi fac foarte urât efect. Nu le-am biruit pe toate, desigur.

Să mă iertaţi că am uitat a vă spune să se culeagă povestea cu ortografia dv. obicinuită; eu, prin deprindere de mult, scriu cu ortografia veche, şi acuma mi-ar trebui multă bătaie de cap la copiat să mă dezbăr, cuvânt cu cuvânt, de apucătura înveterată. Am căutat, pe cât posibil, să fie cel puţin consecuentă icoana cuvintelor. Cu altă ocazie, dacă voi mai avea cinstea să figureze numele meu în preţioasa dv. revistă, am să vă rog a dispune să se culeagă tot cu ortografia dv. modernă. Aproposito de nume, vă rog lăsaţi la sfârşitul novelei numele Caragiale simplu, fără iniţialele I.L. Nu credeţi că o fac asta prin fatuitate; dar am apucat de-atâta vreme să iscălesc aşa, şi cu iniţialele acelea de prisos (căci alt publicist astăzi cu un nume să semene, nu există), parcă ar fi altcineva, nu tot eu.

Am scris ieri d-lui Botez1 că am primit carta d-sale poştală, prin care mă anunţă că mi-a expediat banii, şi l-am rugat totodată să-mi trimită, în pachet recomandat, următoarele publicaţiuni din editura dv.: 1. Cele două volume de critici ale d-tale (Scriitori şi curente şi Spiritul critic etc.). 2. Din lumea dreptăţii de I. Brătescu-Voineşti şi 3. Specialistul român al lui Philippide; iar pentru achitare voi îngriji numaidecât. – Te rog şi pe d-ta, pune o vorbă bună în favoarea mea pe lângă Administraţia dv. să n-aştept prea mult. Asemenea vă rog pe toţi, din numărul cu Kir Ianulea să binevoiţi a-mi trimite două exemplare – unul vi-l plătesc.

Primiţi, vă rog, toţi frăţeşti salutări din parte-mi.

Fiţi sănătoşi şi veseli!

*

pagina 72

*

Al dv. prieten, Caragiale *

martie 1912

- (…) Şi d-ta şi d. Arghezi şi autorul notiţei prime din Miscellanea2 m-aţi cinstit boereşte; miaţi răsplătit cu dărnicie truda profesională cu mult peste valoarea operei mele. Mă simţ dator să vă mai mulţumesc încă o dată, înţelegând că numai acelei porniri morale căreia foarte adânc i se poate afla isvorul, şi care se cheamă simpatie, îi datoresc dărnicia cu care m-aţi cinstit de ziua mea. Căci de ce n-aş mărturisi drept? Sub scoarţa atât de grosolană cu care sunt acoperit am şi eu în sufletul meu multă simţire pentru bunăvoinţa... *

*

*

S.B., 23 apr./6 mai 1912

- Stimate amice, Sper să fiu duminică 29 apr. la Iaşi, unde viu într-adins pentru a vă vedea – pe amicul Stere şi pe d-ta. O să-mi permit a vă prezenta pe un debutant în litere, care doreşte să capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia „Vieţii Româneşti”.

Să vedem dacă m-am înşelat crezând că merită şi tânărul meu această înaltă onoare… Până la revedere, o strângere de mână, cu frăţească dragoste, de la bătrânul dv. prieten Caragiale

1 Constantin Botez (1876-1936), redactor la Viaţa românească.

2 Sub semnătura Nicanor et comp se ascundea, poate, C. Stere.

in memoriam 160 ani de la naştere

I. L. Caragiale în corespondenţă cu Octavian GOGA W.B., 12/25 sept. 1909

- Stimate amice Goga, Îţi mulţumesc foarte că nu m-ai uitat. Am primit cele două teancuri de numere ale „Ţării noastre”. Din slovă-n slovă le-am citit şi am rămas încântat. Revista voastră este-n adevăr mult mai interesantă decât tot ce avem până astăzi în felul acesta. Să vă deie Dumnezeu sănătate şi putere s-o duceţi tot aşa mai departe, spre mulţumirea noastră a tutulor care dorim cultivarea sănătoasă a publicului românesc atât de-napoiat încă din cauza atâtor ş-atâtor mizerii istorice.

Curaj şi-nainte! Mai e mult de făcut.

Rogu-te, comunică graţioasei d-tale Doamne cele mai distinse salutări.

Să ne vedem cu bine! O strângere de mână frăţească de la al d-tale bun prieten Caragiale * * *

S.B., 1/14 sept. 1911

- Drăguţule, doamna şi domnişoara Caragiale roagă pe doamna Goga să le ierte că încă nu pot răspunde la graţiozitatea dumisale. Aşteptând o fotografie reuşită a dumnealor, îţi trimit eu din parte-mi aci alăturatele patru exemplare, a căror destinaţie se arată, cu rugămintea să le împarţi cui de drept. Tare mi-e necaz că nu pot pleca să ţi le aduc eu, în loc să ţi le trimit cu poşta. Cum aş mai petrece cu voi toţi după zborul de duminecă! – Te autorizez să-i dai Vlaicului, când s-o întoarce pe pământ, o palincă din partea mea, după tradiţie; şi vă rog pe toţi, nu uitaţi, în momentele petrecerii de seara, a-nchina un păhărel şi pentru acela care vă doreşte foarte de departe. Tutulor prietinilor, multă sănătate. Respectuoase închinăciuni domnului şi doamnei Partenie Cosma. De la toţi ai mei, călduroase salutări graţioasei tale doamne şi ţie.

Fiţi sănătoşi şi veseli! Dumnezeu cu voi! Şi ţucu-te numai.

Al tău bun şi iubitor frate mai în vârstă, Caragiale P.S. Rogu-te, când poţi trimite-mi o bună fotografie a ta – şi adresa lui Iosif.

Vale *

* *

S.B., 15/28 dec. 1911

- Drăguţule, ieartă-mă că-ţi răspund cam târziu: n-am avut vreme, crede-mă. Lucrez şi eu ceva, şi-mi merge greu. Eu am nevoie de fiece moment; iar voi n-aveţi numaidecât nevoie de concursul meu. Cu mare nerăbdare aştept «Luceafărul» cel nou, căruia îi urez covârşitoare strălucire pe firmamentul culturii dacoromâne atât de bogată în astri de întâia mărime – încât e o adevărată mândreţe, mă rog frumos. Mai urez apoi ca «Luceafărul» să fie steaua vestitoare a zilei frumoase în care să se rentoarcă pacea între intelectualii români. În mâna d-tale stă mai mult decât în a oricuia altul astăzi îndeplinirea acestei urări de bine. Adu-ţi aminte că eroul antic a săvârşit cea mai măreaţă faptă a vieţii sale când a iertat Roma. În sfârşit, îţi mai urez, din parte-mi şi din partea familiei mele, sărbători fericite pentru d-ta şi pentru toţi ai d-tale.

Cu frăţească dragoste, sunt şi rămân al d-tale vechi prietin, Caragiale

pagina 73

in memoriam

Şt.O. Iosif, I.L. Caragiale şi Octavian Goga la sărbătorile semicentenarului Astrei (Blaj, august 1911)

pagina 74

I.L. Caragiale şi George Coşbuc

remember

Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", Ediţia a IV-a, 24-27 octombrie 2012 Şi a patra ediţie a Festivalului iniţiat şi organizat de Asociaţia Culturală "Feed Back" a fost un succes. Poetul Grigore Vieru, atât de iubit în Basarabia, dar şi dincoace de Prut, s-a bucurat de o excelentă popularizare a operei prin spectacole de muzică şi poezie, lansări de cărţi, simpozioane, expoziţii de ediţii ale operei, fotografii, afişe, manuscrise. Actori ca Dorel Vişan şi Nicolae Jelescu, cântăreţi precum Ian Raiburg, Vasile Iovu şi Simion Duja au fost prezenţi în Festival. La fel, poeţi precum Nicolae Dabija, George Stanca, Nichita Danilov. În ce priveşte publicul, prezentul festival este unul privilegiat.

Manifestarea de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, unde au fost ţinute alocuţiuni (Victor Grozavu - viceprimarul Chişinăului, Acad. Mihai Cimpoi, scriitorii Daniel Corbu, Nichita Danilov, Iulian Filip, Ianoş Ţurcanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija etc.) şi a avut loc un spectacol de muzică şi poezie, a fost o adevărată adunare populară.

Cu maximă participare, cu un numeros şi entuziast public, au avut loc simpozioanele „Grigore Vieru – poet al spaţiului românesc” (Sala Azurie a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova), „Grigore Vieru în dialog liric european” - Colocviul traducătorilor din opera poetică a lui Grigore Vieru (Muzeul Literaturii Române Iaşi – Muzeul “Mihai Eminescu”, Copou, Iaşi), spectacolele realizate de actorul Dorel Vişan, Corul “Angelo” al Liceului “Prometeu” din Chişinău, dirijor: Aurelian Silvestru (Colegiul Naţional “C. Negruzzi” Iaşi), Spectacolul de muzică şi poezie “Scrisoare din Basarabia”, susţinut de Nicolae Jelescu (Teatrul Naţional

pagina 75

remember Chişinău), recitaluri ale actorilor Ninela Caramfil, Anastasia Pereteatcu şi interpreţilor Mihai Ciobanu, Angela Cabari-Roşcovan, Marcel Zgherea, precum şi lansări de cărţi semnate de Grigore Vieru şi monografii dedicate vieţii şi operei poetului.

Ideea acestui festival, ajuns la a IV-a ediţie, s-a născut după trecerea în revistă a afirmaţiilor făcute în mai multe rânduri, verbal şi în scris, de către poetul Grigore Vieru, constând în faptul că Iaşul este al doilea său oraş după Chişinău, extrem de confortabil la nivel sufletesc. Festivalul a urmărit păstrarea memoriei marelui poet de limbă română, Grigore Vieru, propagarea versului său în rândul tinerilor (studenţi, elevi), prin intermediul spectacolelor de muzică şi poezie (peste 100 de poezii sunt interpretate muzical de artişti din Basarabia sau de dincoace

pagina 76

de Prut), a recitalurilor, simpozioanelor. De aceea, în cadrul celor 4 zile ale festivalului au fost programate peste opt astfel de manifestări.

Păstrarea memoriei poetului Grigore Vieru o simţim, pe de altă parte, ca pe o datorie faţă de una din cele mai mari personalităţi culturale ale Moldovei şi pentru faptul că oraşele Chişinău şi Iaşi sunt din 2007 oraşe înfrăţite.

Ediţia a IV-a Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” a fost, din acest punct de vedere, un succes.

Avem credinţa că Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a IV-a, a fost o reuşită pentru că a avut o ştachetă înaltă, contribuind la imaginea Iaşului şi pentru că a avut, pe durata derulării, semnificaţia unei uniri spirituale de înaltă ţinută între cele două maluri ale Prutului.

remember PREMIILE CONCURSULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE „GRIGORE VIERU”, PENTRU DEBUT, EDIŢIA A IV-A, OCTOMBRIE 2012 Un juriu format din scriitorii Acad. Mihai Cimpoi (preşedinte), Nicolae Dabija, Theodor Codreanu şi Daniel Corbu a hotărât acordarea următoarelor premii:  Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii de poeme „Dragoste cu acordul părinţilor” – Bogdan FEDEREAC, Botoşani.  Premiul I – Ramona ŢĂRUŞ, Săveni (Botoşani).  Premiul II şi premiul revistei „Literatura şi arta” – Cristina GRIŢCU, Chişinău  Premiul II şi premiul revistei „Feed Back” – Gianina GHEORGHIU, Iaşi  Premiul III şi premiul revistei „Cronica” – Nicoleta DONOS, Chişinău.  Premiul III şi premiul revistei „Viaţa Basarabiei” – Laura TUGAREV, Chişinău.

Actorul Dorel Vişan şi poetul N. Dabija

Daniel Corbu înmânând premiul poetului Ion Hadârcă

La Statuia poetului Grigore Vieru (Aleea Clasicilor, Chişinău): Ianoş Ţurcanu, Marius Lazurca (Ambasadorul României la Chişinău), Raisa Vieru, Nicolae Dabija, Daniel Corbu, Iulian Filip

pagina 77

remember PREMIILE FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE „GRIGORE VIERU”, EDIŢIA a IV-a, 24-27 OCTOMBRIE 2012 PREMIUL PENTRU POEZIE: ION HADÂRCĂ (Chişinău) HORIA ZILIERU (România) PREMIUL PENTRU ATITUDINE CIVICĂ: ALEXANDRU MOŞANU SERAFIM URECHEANU PREMIUL PENTRU TRADUCERE: OLGA IRIMCIUC (Italia) PREMIUL PENTRU INTERPRETARE: YAN RAIBURG (interpret, Chişinău) PAUL SURUGIU – FUEGO (interpret, România) PREMIUL PENTRU MECENAT ÎN CULTURĂ: ŞTEFAN D. POPA (România) VASILE GROZAVU (Republica Moldova) PREMIUL COLUMNA - pentru susţinerea valorilor culturale naţionale: NICOLAE TIMOFTI – Preşedintele Republicii Moldova PREMIUL PENTRU SUSŢINEREA VALORILOR CULTURALE: ZANFIR ILIE - Director al Bibliotecii Jud. "V.A.Urechia" - Galaţi

pagina 78

DIPLOME DE RECUNOŞTINŢĂ "SUFLETUL CARE ZIDEŞTE": GHEORGHE NICHITA - Primar al Municipiului Iaşi MIHAI CHIRICA - Viceprimar al Municipiului Iaşi Prof.dr. GRIGORE TINICĂ MIHAI PASCAL - Director Galeriile de Artă "DANA" - Iaşi STELA FODOR - Director executiv Iulius Grup SIMION PLEŞCA - Deputat Republica Moldova ADRIAN DOBRIN - Directoir Hotel "Codru", Chişinău IULIAN DASCĂLU - Director general Iulius Grup IOANA COMAN - Director Bolţile Domneşti - Iaşi

remember

V. Şlahtischi primind premiul "Columna" pentru susţinerea valorilor culturale, în numele Preşedintelui Rep. Moldova, Nicolae Timofti

Chişinău, 26 octombrie 2012, Gala Premiilor

pagina 79

Filomena Corbu, Daniel Corbu, Ion Hadârcă

remember SCRISOARE DIN BASARABIA Cu vorba-mi strâmbă şi pripită Eu ştiu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat şi grai, şi pită Şi-ai năvălit pe-al meu pământ. În vremea putredă şi goală Pe mine, frate, cum să-ţi spun, Pe mine m-au minţit la şcoală Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit.

Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne,-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Iisus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate,-am spus.

pagina 80

Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată Scăpai o lacrimă-n priviri Ce-a fost pe loc şi arestată Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare, Din drobul mut al lacrimei Ocnaşii scot şi astăzi sare Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.

"Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi."

Grigore VIERU

portrete critice

ADRIAN ALUI GHEORGHE.

COMPLICITĂŢILE ÎNGERULUI CĂZUT SAU CÂNTECE DE ÎNGROPAT PE CEI VII Nu ştiu dacă atunci când avem în vedere pe poetul nemţean Adrian Alui Gheorghe trebuie să-l credem pe N. Manolescu, cel care-i detectează „o mică notă personală, rezultată din combinaţia de banal, prozaic cotidian cu o fantezie a metaforei” şi care-l taxează ca pe „un melancolic şi minor al intimităţii vulnerate”. Nici ideea criticului Gheorghe Grigurcu, după care Adrian Alui

Gheorghe ar fi un „extravertit ambiţios” scriind o „poezie stufoasă, luxuriantă” nu e de acceptat în totalitate. Credinţa noastră e că Adrian Alui Gheorghe este în peisajul liric românesc un poet neoexpresionist, de mare forţă, uzând de toate tertipurile textuale ale optzecismului pentru a obţine esenţele imaginarului poetic.

Născut la 6 iulie 1958 în comuna Grumăzeşti-Neamţ, absolvent al Facultăţii de litere din Iaşi, Adrian Alui Gheorghe avea să debuteze în volum în 1987 (Poeme în alb-negru, Ed. Junimea), în al doilea val optzecist. Au urmat volumele: Intimitatea absenţei (1992); Cîntece de îngropat pe p a g i n a cei vii (Ed. Panteon, 1993); Fratele meu, străinul (1995); 81 Supravieţuitorul şi alte poeme (1997); Complicitate (1998); Îngerul căzut (2001); Gloria milei (2003). În 2006, la propria editură, „Conta”, publică o antologie, selecţie de poeme din toate volumele aşezate în ordine inversă apariţiei, sub titlul neutru Poezii alese.

Temele poeziei lui Adrian Alui Gheorghe sunt cele mari: iubirea, moartea, absenţa, frigul, exilul, străinul, memoria. Cititorul poate urmări în fiecare carte publicată o serie de autodefiniri şi autoportrete ale poetului. Spune: „Eu sunt Îngerul căzut, mă puteţi pipăi” sau „Celebritatea mea e o broască ţestoasă voi o vedeţi venind legănându-se-ncet”. Şi încă: „Am continuat să scriu poezie/ întrebându-mă deseori dacă/ sentimentele sunt adevărate/ sau nişte emanaţii ale materiei dintotdeauna”; „Viaţa ta e un bordel cu fecioare şi tu, biet aventurier,/ nu ştii unde începe vir-

portrete critice tutea şi unde sfârşeşte onoarea?”; „Te uiţi la mine. da scriu poezii. de fapt suflu/ în urechea cuvintelor ca în trompete”; „Ocupaţia mea este să smulg săgeţile din inimă”.

Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este navetă continuă între sacru şi terestru, o căutare a ferestrelor ce dau spre ideal, ca în acest Autoportret în mişcare: „Sînt gol ca o picătură chinezească într-un ziar/ de provincie liniile acelea par mereu nişte cocori/ în repaus/ visând zboruri lungi cu finalitate nesigură// adun răni. le aşez una lângă alta le fac frumoase/ chem femeile să vadă direct cum se depun/ calciul şi moartea pe oase// cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele aparenţa/ sub ploaia de noiembrie fâşii de pământ secetos/ ca şi cum toamna – la urma urmelor, toamna - / memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”. Căutările se fac metodic şi bizar, „după mirosul de poezie”: „Sunt un cititor vicios./ Nu citesc pentru a citi,/ nu citesc pentru a omorî timpul,/ citesc pentru a mă ascunde de mine însumi/ în toate paginile pe care le citesc./ Sunt cârtiţa dintre muşuroaiele de cuvinte,/ mai bine zis,/ când dau cu ochii de realitate pot să orbesc/ deşi sunt orb din naştere/ - după cum se ştie -/ mă târăsc după mirosul de poezie/ al literelor” (Cârtiţa).

Risipirea e o altă temă predilectă a poetului, o temă cultivată de multe ori în stilul clasicilor avangardişti. Să cităm din Jumătăţi de lună: „câte nopţi câte nopţi/ cântând cu saxofoniştii morţi/ prin ierburi/ lipind jumătăţi de lună/ pe pieptu-ţi/ râzând: ce copilăros univers/ ni s-a dat/ spre cheltuială/ spre risipire”.

Spectaculos este Adrian Alui Gheorghe în poeme de amplă declamaţie romantică, pagina de imprecaţie, în care ideile sunt cinice 82 şi limbajul violent. Cităm în acest sens, în întregime, Du-te-n pântecele mă-tii de hoit: „Să înjuri tot. Să înjuri cum. Să înjuri ce.

Să vezi înjurătura/ trecînd prin cameră deschizînd fereastra şi plecînd să ia în/ răspăr/ lumea să o înghesuie într-un colţ şi s-o înjure mai departe./ Dumnezeii tăi de lume!/ Dumnezeii tăi de floare! Dumnezeii tăi de apă, de cer,/ de nor, de pasăre...!/ Dumnezeii tăi de respiraţie!/ Dumnezeii tăi de trestie!/ Dumnezeii tăi de cireş!/ Dumnezeii tăi de întuneric!/ Crucea mamei tale, de lume!/ Crucea mamei tale de animal care ai rupt gardul/ şi te-ai dus!/ Crucea ta de cruce care mi-ai rupt umerii!/ Fi-r-ai a dracului de moarte!/ Fi-r-ai a dracului de iubire!/ Tu-s morţii mă-tii de prăpastie care nu te mai saturi/ de oameni!/ Tu-s biserica mă-tii de

licornă care mi-ai păscut trandafirii/ crescuţi în sticla ferestrei!/ Du-te-n pîntecele mă-tii de hoit!/ Du-te-n gura mă-tii de cîntec păcătos!/ Du-te-n gura mă-tii de fiară!/ Ce vintrele mătii vrei, oglindă?/ Ce vulva mă-tii vrei, frate?/ Seca-ţi-ar saliva în gură!/ Seca-ţi-ar saliva din cuvinte!/ Du-te, băi bivolule, în dorul mă-tii! ...// Şi tu care ai scos capul/ de sub lumea asta/ de cuvinte,/ măi poezie,/ de ce te holbezi la mine?/ Du-te şi tu pocnetului,/ dracului,/ îngerului!/ Fi-ţi-ar scîncetul/ urlet/ şi pasul hodorogit!/ Înghiţi-te-ar vulva unei privighetori/ şi să crapi/ cîntînd!/ Scroafo!”

Alteori avem de-a face cu poeme morale, scurte şi percutante: „Nu daţi omul/ pe mâna oamenilor:/ nu au milă” (Dumnezeu rău înlănţuit).

Poet de mare forţă şi spectacol liric, apostol deseori al unui şamanism cu accent original, Adrian Alui Gheorghe rămâne un neoexpresionist aflat în prima linie a optzecismului românesc.

Daniel CORBU

PIELEA DE SAGRI Pămîntul rula cu o viteză bine precizată pe oră printr-un univers cavernos iar un om a sărit din mers luîndu-i prin surprindere pe toţi ceilalţi pasageri mai mult sau mai puţin atenţi la ceea ce se întîmplă în jur. Prima a reacţionat femeia care vindea chibrituri arse, care aminteau de marile incendii care au înfiorat omenirea, cîndva, la Roma sau la Tenochtitlan: - Ar fi bine să ne mai numărăm o dată, cred că unul dintre noi a sărit din mers, i-am văzut părul fluturînd ca o stea căzătoare...!

Apoi pescarul care îşi arunca năvodul pe ascuns într-o lacrimă, să prindă el peştişorii care înoată în inima omului, a confirmat: - Am văzut balta cerului clipocind...!

Dar Pămîntul rula mai departe cu o viteză bine precizată pe oră toţi priveau prin norii cosmici cu un uşor

portrete critice plictis, urmărindu-l cu gîndul pe fericitul înotător printre stele noaptea se făcea moarte – un fenomen obişnuit ca înflorirea degetelor la atingerea pielii de sagri – (e o licenţă literară, fireşte), apoi s-au scufundat cu toţii în peşterile căptuşite cu pielea proprie, cea tristă ca un steag împăturit.

Universul a rămas la uşă schelălăind.

DE CE N-AR TREBUI LĂSATĂ POEZIA PE MÎNA COPIILOR De ce n-ar trebui lăsată poezia pe mîna copiilor?

Pentru că o mototolesc, o umplu de cerneală pe faţă încît rîd şi claunii de ea, îi desenează cerculeţe pe spate şi apoi cu ghionturi bine ţintite o scot în arenă, asmuţă cîinii pe ea în parcuri şi se ştie că ei nu o muşcă dar e destul să o rostogolească aşa cum ar face vînt unei mingi la vale (aici copiii aplaudă, scot ţipete excitate de mici monştri care nu iartă nimic; e oribil să-i vezi aşa de mici şi plini de porniri destructive; mamelor, sentimentele voastre se fac oricum pulbere), o folosesc drept tobă la jocuri, o lovesc încît i se aud încheieturile trosnind iar pielea fină se decojeşte în fîşii care flutură hazliu în vînt, dacă le aduni îţi dai seama că nu rămîi în mînă cu nimic.

De ce n-ar trebui lăsată poezia pe mîna copiilor?

Pentru că e periculoasă: înţeapă, poate fi aspirată şi mai tîrziu dă astm sau o sensibilitate accentuată la praful selenar care se împrăştie indiscutabil deasupra noastră în nopţile cu lună plină, au fost cazuri cînd a supt sîngele dintr-un deget pînă a golit de tot bietul trup, l-a terciuit cu călcîiul apoi (în presă s-a cerut atunci interzicerea ei prin lege!), dă luciditate pînă se inflamează pleoapele, pe limbă ustură, în ureche zbîrnîie, în preajma ei fluturilor li se lipesc aripile de aer

(o ciudăţenie!).

Sînt multe motive pentru care poezia nu ar trebui lăsată pe mîna copiilor, dar pînă una, alta măcar pentru a nu-i strivi accidental vreunul din cele peste o sută de picioare.

DAR LUCRURILE NU SE OPRESC AICI Sînt un cîmp de bătălie dar lucrurile nu se opresc aici.

Sub pielea mea sînt îngropaţi morţii după fiecare asalt în fiecare por se adună zeci de cadavre care îmi întunecă orice perspectivă personală. Sînt cimitirul cel bun al familiei cu nume scrise pe pietre care într-o zi vor dispărea în plesnetul norilor şampanizaţi. Va fi furtuna de dinaintea liniştii?

Dar lucrurile nu se opresc aici Luptătorul de la Marathon coboară din cînd în cînd ca să vestească lehamitea de după izbîndă. Învinşii coboară şi ei istoria le-a dat dreptate pulberea rodeşte deopotrivă în valea mănoasă a Nilului dar şi în pustiul cel mai promiţător, artiştii dezastrelor pun semnătura pe pînzele mari

pagina 83

portrete critice satisfăcuţi că Dumnezeu şi timpul merg pînă la capăt.

să-l fixez pe fereastra ta cu o muşcătură de pensulă

Dar lucrurile nu se opresc aici.

Uneori morţii din mine se mai ridică şi atacă o fac cu ultimile lor recunoaşteri publice;

am urlat ca femeia fără limbă care voia să-l întrebe pe Dumnezeu ce gust au cuvintele şi în cer ajungeau doar imnul şi lauda

dar patria lor nu e întotdeauna şi patria mea cum cauza lor nu e întotdeauna şi cauza mea.

De asta îţi zic: nu te speria, nu apleca fruntea, nu dezerta.

Rămîi în contact.

NICI ADEVĂRURILE NU NE MAI FAC LIBERI Sînt momente cînd nici adevărurile nu ne mai fac liberi: Mamă, eu nu-s copilul tău!

Mă chinui să-ţi spun asta de atîta amar de ani aproximînd cuvintele dar tu continui să alăptezi străinul laptele are ceva din iuţeala salpetrului laptele pare o fiertură de buruieni deja putrezite poate că ar trebui să-ţi spun acest lucru dansînd tu să înţelegi din contorsiunile braţelor a picioarelor şi mijlocului că vertebrele astea au cărat piatră la întemeierea piramidei şi unde erai tu pe cînd eu eram sclav la întemeierea piramidei? poate că ar trebui să-ţi spun colorînd soarele

pagina 84

fiecare cuvînt se descompune în micile lui subînţelesuri atît de repede încît vorbind fraza se fărîmiţează par a vorbi cu bucăţi de var dintr-un perete surpat cuvintele se răcesc te uiţi la mine: da, nu sînt copilul tău însă cu sînge de-aş scrie acest lucru sîngele s-ar face un şerpişor care s-ar ascunde în ierburi să-şi digere otrava ah lumea asta de părinţi toţi vreţi să mă aveţi ca unic fiu să mă creşteţi să mă urechiţi cînd vă arăt cu degetul cocoaşele de pe inimă să mă loviţi cînd vă spun că sufletul vă duhneşte a carne acrită vă rog de azi nu mai contaţi pe mine sînt gata să vă repudiez luaţi-vă lumea înapoi luaţi-vă înapoi jucăriile acestea cu care aţi vrut să mă amăgiţi să intru în cuşcă…

Sînt momente cînd nici adevărurile nu ne mai fac liberi: Mamă, eu nu-s copilul tău.

JAZZ Trompetistului nebun un cîntec i-a smuls jumătate de cap dar el continuă să cînte cu jumătate de gură pe malul unui fluviu ce s-a uscat precum o pată de cerneală care-a udat o sămînţă de iarbă să crească: Sînt mulţi ani de cînd vin aici pe malul fluviului şi cînt seara cînd pasta zilei se colorează în albastru am obosit am îmbătrînit reumatismele îmi rod genunchii simt că într-o zi n-o să mai pot

portrete critice duce trompeta la gură că n-o să-mi mai găsesc nici gura dar mi-e imposibil înţelegeţi-mă să renunţ în fiecare zi un bărbat şi o femeie vin pe malul fluviului ascultă se îmbrăţişează uneori încearcă un pas de dans ca şi cum s-ar despărţi în fiecare clipă sînt singuri ca două lampaşe pe o policioară îşi mărturisesc de fiecare dată unul altuia fericirea de a asculta o trompetă pe malul fluviului seara cînd pasta zilei se colorează în albastru …

Perechea de dansatori nebuni fără picioare aproape oameni dacă nu le-ar fi crescut trompete în loc de urechi cu inimile sparte ca nişte vase de lut în care nimeni n-a ţinut nimic vreodată nici vin nici ambră Da, sînt mulţi ani de cînd venim aici pe malul fluviului şi ascultăm seara cînd pasta zilei se colorează în albastru am obosit am îmbătrînit într-o zi n-o să ne mai putem tîrî picioarele dar înţelegeţi-ne în fiecare zi un trompetist vine pe malul fluviului cîntă pare fericit numai nouă ne mărturiseşte cîntînd plînsetul lui e aşa singur el cu trompeta lui seara cînd pasta zilei se colorează în albastru …

OH, IPOCRIT CÎNTĂREŢ DE SUDALME Văd trupul cum se gudură fiară rănită în faţa morţii

ce sînge aveţi doamnă moarte ce tîmple albastre ce ochi de mătase şi sufletul, ah, sufletul îl văd cum stă pe cele mai frumoase oase…! oh, ipocrit cititor de iluzii oh, ipocrit cîntăreţ de sudalme oh, ipocrit devorator de simboluri sub pielea ta doarme oh, cum mai doarme! moartea de carne şi viaţa de carne

BISERICA FIAREI Eu sînt biserica fiarei: priviţi-mi trupul - o lunecare a cerului pe mîlul din suflet şi jur împrejur sfinte mizerii, oase simbolice ochi care văd numai ceea ce carnea le dă voie să vadă sau creierul ca un inchizitor care ucide, ucide continuu în toate acestea e moartea o extragem atenţi zicem că e iubire zicem că e somnul - ţestele iau forma visului zicem că e libertatea naufragiatului pe o iluzie de insulă eu sînt biserica fiarei – cu botul ei umed în umezeala viscerelor mele în duritatea inimii o aud: imploră rana care nu sîngerează o picătură de sînge, doar o picătură de sînge ar putea face să învie deşertul acesta pe care l-au bătătorit îndelung, nemilos, pelerinii şi rugăciunile.

PIAŢA DE CARNE Piaţa de carne. Dimineaţa cînd soarele nu are miez. Domnul tranşează îngeri, le desface aripile mai întîi să nu le vină în minte să fugă,

pagina 85

portrete critice apoi aruncă viscerele mirositoare de mir şi de floare de salcîm cîinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele se dau de pomană cerşetorilor de la marginea raiului de fiecare zi.

Inimile se trec peste flacără şi se mănîncă aproape crude. Cu oasele e o problemă: nu întotdeauna sufletul se desprinde de pe ele de aceea se fierb îndelung în oţet. Sau în vin. Domnul e mulţumit. Mîinile sale desfac încheieturile cu o singură mişcare. Chiar şi banii pe care-i adună miros a mir şi a floare de lotus. Şi a iarbă de rai putrezită…

Piaţa de carne. Dimineaţa cînd soarele nu are miez. Domnul trage după el cerul ca o ciosvîrtă din care mai picură, încet, stropi de eternitate ca nişte urechi de melci.

JUMĂTĂŢI DE LUNĂ (Şi) noaptea a trecut peste tine sînii tăi răscolindu-i cum copiii se joacă muşuroaiele furnicilor le trezesc şi eu vin să-i refac cu degetul să desenez galeriile obscure ce duc spre inimă cîte nopţi cîte nopţi cîntînd cu saxofoniştii morţi prin ierburi lipind jumătăţi de lună pe pieptu-ţi rîzînd: ce copilăros univers ni s-a dat spre cheltuială spre risipire (şi iar) noaptea a trecut peste tine sînii tăi răscolindu-i cum copiii în joacă muşuroaiele furnicilor le trezesc...

pagina 86

Adrian Alui Gheorghe, Inger Johansson, Daniel Corbu, 1992

Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Cezar Ivănescu, Piatra Neamţ, 2005

portrete critice

Poeţii Adrian Alui Gheorghe, Adi Cristi, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon şi Daniel Corbu la Turnirul poeţilor, Efes, Turcia, 2012

Daniel Corbu, Traian Ştef, Adrian Alui Gheorghe

pagina 87

Adrian Alui Gheorghe şi Daniel Corbu la Cetatea Troiei, sept. 2012

biblioteca de poezie De mâncare, doar atât cât să nu crăp!

Lupta e necruţătoare şi lumea e plină de vârfuri de spadă.

Toate îmi jinduiesc inima.

Pe fiecare, trebuie eu, dezarmatul, s-o topesc în sângele meu.

CEAŢĂ O, tu, picurând sunet căzut curând.

Abia-ncepător cânt al buzelor, o, iată cum treci, oră, fără să fii, ţesându-te în veci prin ceţuri străvezii.

Gottfried BENN Germania TÂNĂRUL HEBBEL Voi creşteţi şi ciopliţi; cu o daltă mlădie Într-o mână fină si moale.

Eu scot din marmură cu fruntea, forma. pagina Mâinile mele creează pentru pâine.

88 Îmi sunt încă foarte departe.

Dar vreau să devin Eu! Port pe cineva adânc în sângele meu, care strigă de dorul de a fi creat, de dorul cerurilor zeilor şi al pământurilor oamenilor.

Maica mea e atât de săracă, încât aţi râde dacă aţi vedea-o.

Locuim într-un golf îngust scobit la capătul satului.

Tinereţea mea e ca o cicatrice, cu o rană dedesubt.

Zilnic sângerează.

De-aceea sunt atât de hidos.

Nu am nevoie de somn.

O, ce mult am dorit să nu fie sfârşit şi-am uitat luciul van al zăpezii d’antan. În sărut, în fior, în noptatec „a fi” e fluxul trecător în ceţuri străvezii.

O, strigăte-ndurerate spre vârstnicul zeu;

biblioteca de poezie peste noi, în eternitate, „tu, în tot şi mereu”, dar prin zodii, vremelnic, oricât spre zei ar sui, între altar şi jertfelnic sunt ceţuri străvezii.

ŞI ŢIE Şi ţie: noaptea îţi cheamă un Tu, mai umbros, mai înalt, Psyche, ducându-te-n geamăt, iar, către celălalt.

Da, e nespus de sălbatec, ai suferit de iubire: dragostea-i vin în jeratic din ale jertfei potire.

Tu însăţi de pleci pân’ la urmă s-ar crede chiar că-i aşa.

Ah, în plasa de umbră, dispare şi noaptea ta.

Din buze, din mâini, lumini împrăştii, curate.

Dar visele să le-ntregim nu se mai poate.

Orele, nopţile doar, când răsuflarea-ţi tresare, Psyche, fluxul tău clar, noapte adânc schimbătoare.

O, e nespus de sălbatec, dar nu te saturi, iubire, de vinul tău pe jeratic dintr-ale jerfei potire.

CARIATIDĂ Deaprinde-te de piatra! Sfarmă această grotă care te-n robeşte!

Aleargă-n câmp! Dispreţuieşte friza...: Priveşte cum prin barba lui Silen, de beat ce e, prin răguşitu-i sânge îi picură aprinsul vin până-ntre coapse.

Patina vechilor coloane-o scuipă!

Bătrâne mâini agonice-o clintiră spre cerul osândit. Dărâmă întregul templu cu genunchiul tău cel plin de dor, şi-n care creşte dansul.

Te culcă. Şi te deflorează. O, cu sângele din rană-mproaşcă stratul: Venera cu hulubi îşi leagă roze la şolduri, ca la porţile iubirii.

E ultimul, albastrul suflu-al verii – pe mări, pe cafeniul ţărm gonind.

Cel de pe urmă ceas al fericirii şi al minciuni şi al râvnei noastre de miazăzi, boltită-nalt.

TREN EXPRES Brun ca un coniac. Brun ca frunzişul. Brun roşcat. Galben malaiez.

Tren expres Berlin-Trelleborg şi Băile Mării Baltice.

Carne nudă umblând.

Bronzată de mare până la gură.

Rouă arsă, spre-o fericire greacă. În dorul secerii: ce departe e vara!

A şi sosit penultima zi a lunii a noua!

Miriştea şi ultima migdală tânjeşte în noi.

Se desfăşoară sângele, ostenelile, apropierea daliilor ne ameţeşte.

Bronzul bărbaţilor se năpusteşte asupra bronzului femeilor.

O femeie ţine o noapte: şi, dac-a fost frumos, mai ţine una!

O! Şi apoi din nou acest a-te-ntoarce-la-tine!

Aceste muţenii! Acest zor!

O femeie e ceva prevăzut cu aromă.

Ceva negrăit! De-ai muri! Rezeda!

pagina 89

biblioteca de poezie Acolo e sudul, păstorul şi marea.

De fiecare colină e rezemată fericirea.

rândunelele trec peste apa de vară bând noapte şi călătorie.

Brunul deschis al femeilor şovăie lângă brunul închis al bărbaţilor.

CHOPIN

Ţine-mă! Cad !

Mi-e grumazul nespus de-obosit.

O ! Ce mireasmă febrilă şi dulce, şi ultimă, din grădini.

Nu prea vorbăreţ.

Opiniile nu erau partea lui tare, opiniile spun vrute şi nevrute.

Când Delacroix îşi dezvolta teoriile, el deveni neliniştit, întrucât, în ce-l priveşte, nu-şi putea motiva Nocturnele.

GÂZE Gâze – zile-aţipite, veche vrajă sonoră, zeii ţin cumpăna în clipite şovăitoare, o oră. Încă o dată, turme-aurii, cerul, lumina, ce-anume şi unde vechea devenire o urzi sub aripile muribunde? Încă o dată, vechiul jind, tulburări, trandafiri, iată – vara stătea rezemată, la rândunele privind. Încă o dată, numai să pară...

Părere-n locul certitudinii să fie:

pagina 90

Amant debil; o umbră la Nohant, unde copiii lui George Sand nu primeau de la el nici o educaţie.

Bolnav de piept în toate fazele cu hemoptizii şi cicatrizări care durează; moarte lentă în contrast cu una la paroxismul durerii, sau cu o moarte prin salve de puşcă.

I se împinse pianul (Erard) lângă uşă şi Delphine Potocka îi cânta în ultimul ceas un lied al violetei. În Anglia a plecat cu trei piane: Pleyel, Erard, Broadwood.

Cânta pentru douăzeci de guinee pe seară, un sfert de oră, la Rotschilzi, Wellingtoni, în Stafford House, şi în faţa a nenumărate bretele, întunecat de oboseala şi de apropierea morţii se întoarce acasă pe Square d’Orléans.

Apoi îşi arde schiţele şi manuscrisele să nu rămână resturi, fragmente, notiţe, aceste trădătoare privelişti – la sfârşit spuse: „Încercările mele sunt desăvârşite în măsura în care am izbutit să le realizez”.

Fiecare deget să cânte cu o putere conformă construcţiei lui, al patrulea e cel mai slab (e numai siamezul mijlociului).

Când a început, ele stăteau aşezate pe mi, fa diez, sol diez, si, do.

biblioteca de poezie Cine a auzit cândva anumite preludii ale lui, fie în case de ţară, fie în ţinuturi de munte, sau prin uşile deschise ale teraselor, sau, de pildă, dintr-un sanatoriu, le va putea uita cu greu.

CATĂ LA STELE, ZGRIPŢORII...

Cată la stele, zgripţorii luminii, la cer şi la mare, în cânt potolit, păstorii le-aduc de departe: – uitare; tu însuţi, chemările-s vrute. şi Cercu-ţi pătruns pân’la fund, urmează pe treptele mute Crainicul nopţii,-n afund.

N-a compus niciodată o operă, şi nici o simfonie, numai aceste tragice progresii, dintr-o convingere artistică – şi cu o mână Când mituri, cuvinte atât de mică. ai stors, e vremea să pleci, o nouă cohortă de zei nu vei vedea în veci, nici hieroglifa, nici templul, CONCERT BALNEAR nici tronul eufratin – Peste schilozii şi nespălaţii băilor lunecând toarnă Myrmidone-n cuprins vinul cel negru, verin. umbrelele de soare, căţeluşii de lux, eşarfeOre, şi lacrimi şi chin, le de pene, boa, oricum s-ar rosti atunci, peste marea întomnată şi liedul lui Grieg, totu-nfloreşte de-arunci Iris, vine oare? noptatecul vin; tăcut se scurge eonul, Ea tremură. Bastonaşu-i fumuriu din mână din ţărmuri de-abia o fâşie – o îngână. Se mişcorează. Vrea să se-afun- dă Vestitorului sceptrul, de-n palmă. visul şi zeii nu-nvie.

Tu, campanulă încremenită-n clinchet, crucea albă închipuită din cărare şi dinţi ţi se-nscrie atât de dulce când râzi pe bronzul tău.

În româneşte de Nina CASSIAN

Tu, alb, abrupt ţărm! Lumină de marmoră!

Cum îmi vuieşti pe vadul sângelui. Tu, golf din limpezimi!

Prăbuşirea adâncă a umerilor !

Gingăşia rochiei în jurul genunchilor ei !

Tu, colb trandafiriu! Tu, ţărm cu libelule!

Tu, înălţându-te din pereţii unei ceşti. În vestmânt de violete. Sonor învăluită în floarea sânilor.

O, toamna, şi întoarcerea de-a curmezişul acestei mări!

Se scufundă grădinile. Plajă sleită, fumurie.

Nici o luntre, nici o pânză nu mai pleacă.

Cine mă culege acum la ceasul iernii?

Din adierile atâtor depărtări înmănuncheat, pe atâtea astre nou născut, până când dinaintea acestui ţărm: – Iris pleacă.

pagina 91

meridianele prozei

UN BEL MOURIR

Álvaro MUTIS Pentru Jorge Ruiz Dueñas, prieten exemplar, cunoscător expert al afacerilor Gabierului

vieţi)

pagina 92

Un bel morir tutta una vita onora.

(O moarte frumoasă face cinste întregii Francesco Petrarca

Totul se va topi în uitare iar ţipătul unei maimuţe, curgerea alburie a sevei din scoarţa rănită a arborelui de cauciuc, plescăitul apei pe chila bărcii în mers vor fi mai memorabile decât lungile noastre îmbrăţişări.

Alvaro Mutis, „Un bel morir...” Los trabajos perdidos Tot adunăm ce n-are leac!

Soarta ne-o plângem hai-hui!

De Moarte nu scăpăm în veac, Port de refugiu nu-i.

Jules Laforgue, Solo de Lune Orice om trăieşte ca un animal încolţit Nicolás Gómez Dávila, Escolios Totul a început pe când Maqroll a rămas în portul La Plata şi şi-a amânat, pentru un timp nedefinit, continuarea călătoriei în susul râului. Ideea era ca, urcând spre izvoarele marelui fluviu, să găsească vreo urmă de viaţă a celor cu care împărtăşise, cu ani în urmă, câteva dintre aventurile sale mirifice.

Descurajat pentru că nu primise nici o veste de la vechii săi companioni şi cu sufletul amărât pentru că astfel i se epuizau ultimele puteri care-i hrăniseră nostalgia aceasta care-l adusese aici de atât de departe, a decis că era totuna daca rămânea pe loc, în acest sat umil, sau continua să avanseze împotriva curentului, de-acum lipsindu-i motivele.

Căutând o gazdă în La Plata a găsit o cameră disponibilă în casa unei femei oarbe, foarte stimată în localitate. Toată lumea o cunoştea ca doña Empera. După ce s-au înţeles asupra chiriei şi a altor detalii precum mâncarea şi spălatul puţinelor sale haine, a ales o cameră a cărei aşezare era destul de ciudată. Pentru a câştiga spaţiu, stăpâna pusese să se construiască două odăi care ieşeau în afară deasupra cursului de apă şi se sprijineau pe şine de cale ferată încastrate oblic în mal.

Construcţia stătea în picioare printr-una din acele minuni de echilibru pe care le reuşesc pe acele meleaguri cei care ştiu să profite de toate calităţile bambusului gros, numit acolo „gradua”, copac uşor şi elastic pentru construcţie, calităţi ce devin de neegalat. Pereţii, ridicaţi din acelaşi material, se completează şi se întăresc cu o argilă roşiatică, scoasă din falezele pe care râul le sapă acolo unde cursul său se îngustează.

Camera părea mai curând o colivie atârnată deasupra apelor de culoarea tutunului care bolboroseau adormitor şi care răspândeau o aromă calmantă de lut proaspăt şi de vegetaţie macerată de curentul capricios şi imprevizibil al râului. Celelalte camere doña

meridianele prozei Empera le închiria unor perechi ocazionale cărora nu le cerea decât banii înainte şi să păstreze ordinea. De curăţenie se ocupa chiar ea, cerând pentru asta clienţilor, pe un ton calm dar categoric, să-i indice, chiar din prima zi, unde-şi ţineau fiecare lucru. În felul ăsta putea face curat în cameră urmând acelaşi traseu.

Când Gabierul a venit să întrebe de o cameră disponibilă, stăpâna i-a răspuns fără să ezite: − Dar eu te cunosc, domnule. Ai trecut de multe ori prin La Plata, dar n-ai rămas niciodată. Am auzit de dumneata. Sigur, nimeni nu poate să-mi spună ce meserie ai sau din ce trăieşti. Dar nu asta mă intrigă, ci faptul că dacă cele ce vorbesc de dumneata sunt femei, n-o fac niciodată cu ranchiună, însă ghicesc în glasul lor un fel de teamă care le opreşte să spună mai mult. − Oricum vorbesc prea mult, doamnă, spuse Gabierul. Trecuse pe aici de trei sau patru ori, căutând un loc de răgaz, iar femeile cu care fusese, prietene ocazionale, cu chip anonim şi fără nici o trăsătură memorabilă de caracter, nu avuseseră cum deştepta curiozitatea doñei Empera: Niciodată nu le dau ocazia să aibă ce povesti, poate de aceea îşi închipuie tot felul de prostii. − O fi, spuse femeia nu foarte convinsă.

Pe mine mă interesează că eşti o persoană de încredere, că meriţi să am încredere în dumneata. Alelalte ducă-se dracului şi să mai stea pe acolo. Noi, orbii, ştim mai multe despre oameni decât cei care au ochi şi nu văd. Când suntem înşelaţi e pentru că vrem să fim şi ne lăsăm păcăliţi. Dumneata, care ai trăit atâta, înţelegi.

Gazda a plecat şi Maqroll a rămas să-şi aranjeze lucrurile în cameră. Când a terminat, femeia s-a întors, iar el i-a arătat fiecare obiect şi fiecare loc în care îl pusese. − Nu ai prea multe, a spus ea oarecum întrebător şi pe un ton nu lipsit de compasiune. − Doar indispensabilul, doamnă, a răspuns Gabierul încercând să pună punct dialogului. − Şi cărţile astea, tot indispensabile sunt? (Doña Empera etala zâmbetul acela lânced cu care orbii încearcă să se facă iertaţi pentru curiozitatea lor.) Despre ce sunt?, a insistat cu un interes sincer care l-a mirat. − Una e viaţa Sfântului Francisc din Assisi, scrisă de un danez: eu am traducerea franceză. Cealaltă, în două volume, conţine scrisorile, tot în franceză, ale Prinţului de Ligne. Din ele afli multe despre oameni, mai

ales despre femei. (Curiozitatea oarbei merita, aproape că pretindea aceste detalii din partea cititorului şi stăpânului cărţilor.) − Nepotu-meu îmi citea mult, mai ales cărţi de istorie. Le-am vândut când mi l-au omorât federalii. Îl bănuiau că ar fi făcut parte din gherilă, pentru că citea întruna. O făcea mai ales pentru mine, ca să mă distreze. Dar ăştia nu întreabă, mai întâi ucid. Sunt morţi de frică tot timpul. − Vin des în La Plata?, a întrebat Gabierul, interesat de pomenirea forţelor armate cu care niciodată şi nicăieri nu avusese relaţii bune. − Nu, domnule. De mult n-au mai ajuns pe aici. Acum e linişte. Dar asta nu înseamnă nimic: cu ei nu se ştie niciodată.

Gabierul a rămas tăcut şi a continuat să-şi aranjeze lucrurile şi să mute din loc puţinul mobilier al camerei. Subiectul nu-l pasiona. Legătura sa cu armele se petrecuse în alte locuri, complet străine de acesta, şi cu totul altfel de oameni. În plus, pentru el asta era o poveste uitată, o experienţă care se adăugase multor altora pe care le punea în seama neroziei omeneşti. Înainte de a pleca, doña Empera îi făcu un fel de declaraţie de principii, mai bine zis de reguli de conduită în ce priveşte vizitele feminine. Document oral ce l-a intrigat şi l-a făcut să priceapă încă ceva despre inteligenţă ascuţită a stăpânei locului. − Dacă vrei să-ţi aduci vreo prietenă ca să petreci noaptea cu ea, în principiu n-am nici o obiecţie. Dar cum satul ăsta e aşa cum ai putut vedea şi dumneata şi deoarece ne cunoaştem cu toţii de mult, te-aş sfătui, spre binele dumitale, să vorbeşti cu mine înainte de a-ţi invita o prietenă. Nu că mă bag în treburile dumitale, ia-o ca o dorinţă de a nu avea probleme, nici unul din noi. Eu îţi pot da nişte indicaţii folositoare ca să nu intri în chestii neplăcute. Ştii la ce mă refer. Şi încă ceva: ai grijă de banii dumitale. Nu face pe generosul într-o aşezare ca asta în care ne scufundăm în mizerie. Bun, odihneşte-te şi noroc bun.

Bocănitul bastonului s-a depărtat, pierzându-se undeva în fundul casei. Gabierul s-a întins pe patul tare a cărui saltea subţire umplută cu canură încerca să înmoaie cumva beţele din bambus din care era făcut. Auzea cum curge râul cu energia monotonă a unei rutine fără istov. Murmurul apelor l-a toropit până când a căzut într-un somn adânc. L-a trezit brusc căldura copleşitoare a după-amiezei, când nu se simte pic de briză şi apar ţânţarii.

De ani de zile nu le mai simţise înţepătura, dar

pagina 93

meridianele prozei

pagina 94

bâzâitul lor nemilos continua să-l irite.

Viaţa în La Plata era la fel ca în celelalte aşezări de pe malul fluviului. Sosirea vaporului de pasageri, cu zbaturile vopsite în ocru, sau cea a caravanelor de barcazuri trase de un remorcher gâfâitor constituiau evenimentele principale. Atunci, cârciuma aşezării, situată printre case, în faţa rambleului pe post de piaţă, cu deschidere spre râu, dobândea o activitate neobişnuită, deşi vremelnică. După ce plecau, ambarcaţiunile lăsau iarăşi satul cufundat în toropeala ca de saună, într-o tăcere ce te făcea să crezi că viaţa plecase de-acolo pentru totdeauna. În unele nopţi, un gramofon rupea tăcerea întunericului cu lamentoul strident şi aproape irecognoscibil al unui tango din anii treizeci sau cu un cântec fonfăit al doctorului Ortiz Tirado, în care se vorbea de dragoste cu dulcegăria melodramatică tipică spectacolelor proaste.

Gabierul alterna lecturile cu scurte vizite la cârciumă, când aceasta era mai mult goală.

Doña Empera îl pusese în legătură cu câteva femei cu care era prietenă. Erau ţărănci care coborau de la munte pentru a face cumpărături în singura prăvălie a locului, al cărei patron, turcul Hakim, obişnuia să le asalteze din când în când cu solicitări urgente şi prost plătite. Femeile încercau să completeze puţinii bani aduşi de la munte cu un mic câştig suplimentar din care-şi puteau cumpăra câteva zdrăngănele sau câţiva metri de pânză.

Prietenii oarbei erau cei mai indicaţi, siguri şi discreţi pentru astfel de operaţiuni. Maqroll nici măcar nu reuşea să ţină minte numele acestor trecătoare companioane de o noapte.

Uneori le recunoştea după mirosul pielii sau după istoriile, mereu aceleaşi, cu care umpleau pauzele dintre episoadele amoroase, în care el încerca să urmeze un proces asemănător alchimiştilor, menit să conserve anumite zone neapărat trebuincioase nostalgiei proprii, fără a le lăsa să se impregneze de prezentul fără chip şi nici să-şi piardă capacitatea de a-l salva de alunecarea lentă către neantul care-l chinuia adesea prin certitudinea sa.

Una din ferestrele odăii dădea spre un balcon tremurător de bambus suspendat deasupra râului. Petrecea acolo multe ceasuri, întins pe balustradă, contemplând cursul etern schimbător şi surprinzător al apei cenuşii, lipsite de memorie. Pe malul opus se zăreau plantaţii întinse de bumbac care alternau cu mici parcele cultivate cu trestie de zahăr.

Culoarea oţelită şi întunecată a acestora din urmă contrasta cu albul ca de zăpadă al bum-

bacului, făcând ca peisajul să capete un aer vag coşmaresc. Cordiliera se înălţa în depărtare, impunătoare, cu piscurile sale străbătute de zăpezi sau de ploile dese care durau câteva ore. Uneori, pe seară, după ploaie, puteai zări desenul clar şi impresionant al piscurilor celor mai înalte ale munţilor trufaşi şi de necucerit.

Era un peisaj ordonat, somnolent şi dens, care se potrivea cu ritmul leneş al apelor oxidate şi păstoase ale fluviului ce cobora spre mare într-o tăcere abia tulburată de plescăitul bulboanelor formate în jurul lespezilor de ardezie ce apăreau la suprafaţă. Maqroll era în stare să petreacă ore în şir absorbit de această curgere ceremonială care dura până la lăsarea nopţii adusă de cântecul febril al greierilor şi ţipetele liliecilor care zburau razant peste ape şi peste acoperişurile caselor.

La Plata era o aşezare la fel ca toate celelalte care agonizau pe malurile fluviului, fără rost şi fără un scop definit al existenţei lor anodine şi monotone. O mână de case cu acoperiş din ramuri de palmier. Postul militar şi prăvălia lui Hakim cu acoperişuri de zinc, primul vopsit în gri-şobolan, al doilea întrun frez ţipător şi inutil. Gabierul începea să alunece într-o seninătate fericită, care, de fapt, îl neliniştea, căci o simţea străină de inepuizabila sa sete de mişcare. Dacă dispărea, asta putea să indice o schimbare radicală, pe care o refuza. Se temuse întotdeauna de acest gen de modificări: într-un mod greu de precizat, i se păreau prevestitoare de urmări funeste, era ca şi cum ar fi căzut o cortină şi pentru asta nu era destul de pregătit. Din meditaţiile în balcon şi din lecturile liniştite l-a scos brusc vestea unui proiect de construcţie de cale ferată de-a lungul lanţului muntos Tambo, unul dintre locurile cele mai înalte şi inospitaliere ale cordilierei. Îl privea în fiecare dimineaţă din balcon şi era învăluit aproape tot anul într-o mantie impenetrabilă de ceaţă. Doña Empera i-l arătase, povestindu-i istorii de neînchipuit, pline de o violenţă nebună care-ţi lăsau o nelinişte grea, făcută din prevestiri sumbre. Întâlnirea lui Maqroll cu întreprinderea feroviară din Tambo s-a născut dintr-un hazard idiomatic şi dintr-o reacţie de nostalgie à rebours. Era de câteva luni în casa doñei Empera, cu care relaţiile ajunseseră mai mult decât prieteneşti, familiare. Femeia s-a dovedit a avea o inteligenţă ieşită din comun şi a sfârşit prin a avea pentru oaspetele ei o afecţiune agrementată de anumite caracteristici materne din care nu lipsea o doză substanţială de curiozitate faţă de cineva a cărui viaţă o cunoştea

meridianele prozei în timpul unor lungi conversaţii la masă şi din ce aflase înainte de sosirea Gabierului, lucruri pe care le păstra sub tăcere. În schimb, pe el îl indispunea faptul că oarba îi ascundea aceste informaţii. A apucat să afle doar că acestea datau dintr-o perioadă în care el trăise undeva în munte, la marginea şoselei. Asta-l făcea şi mai curios, numai că femeia păstra în continuare o tăcere riguroasă asupra subiectului.

Maqroll trăia dintr-o sumă modică de bani pe care i-o trimitea o bancă din Trieste cu o punctualitate supusă celor mai neaşteptate şi absurde neregularităţi ale poştei. Încasa mandatele la prăvălia lui Hakim, care acceptase s-o facă graţie intervenţiei doñei Empera, care avea asupra lui un ascendent misterios.

De la bun început, gazda a arătat toată înţelegerea şi răbdarea pentru întârzierile pe care haosul poştei le provoca în plata chiriei. Şi n-a trecut multă vreme până când a început să-i ofere musafirului ei mici sume ca împrumut pentru cheltuielile imediate şi pentru datoriile la Hakim şi la cârciumă. Primele se datorau amorurilor tranzitorii ale Gabierului, cauza celorlalte era dorinţa urgentă de uitare, care-l năpădea periodic. Într-adevăr, se ducea la cârciumă crezând că brandy-ul avea să-i uşureze accesele de dezgust provocate, în bună parte, de constatarea că trecerea anilor începea să apese asupra umerilor săi de nomad nepotolit.

Previzibil, crizele astea se soldau cu fantazări, tot mai concrete, asupra modului în care avea să-şi sfârşească zilele şi erau însoţite de o tot mai clară epuizare a slabelor motive care-l făceau să trăiască mai departe. Incursiunile la cârciumă se întindeau pe câteva ore bune şi se petreceau într-o rutină de linişte şi izolare pe care atât cârciumarul, cât şi localnicii au învăţat s-o respecte încă de la prima sosire a lui Maqroll, care se aşezase atunci la masa cea mai îndepărtată, într-un colţ, şi ceruse un brandy dublu. Muzica urla, dar el părea să n-o audă. Paharele se succedau în mod regulat, pe măsură ce ochii lui, opaci, se pierdeau într-un peisaj interior nevăzut de ceilalţi. Aşa treceau orele. Când se înnopta, cerea nota pe care o plătea fie cu bani lichizi, asta dacă venise cecul de la Trieste, fie semnând o chitanţă cu scrisul lui mare şi uşor copilăresc. Fără a i-o spune, doña Empera stabilise cu cârciumarul acest favor pentru oaspetele ei.

Nimeni nu se apropia de masa Gabierului.

Nici chiar femeile pe care le cunoscuse în La Plata şi care intrau să cumpere rachiu pentru bărbaţii lor de la munte. Când în la Plata se opreau vapoarele sau caravanele de barcazuri,

cârciuma se umplea cu o clientelă însetată şi lascivă, pe care patronul, un negru cu părul şi barba cărunte, serios şi dotat cu o forţă neobişnuită, o controla doar cu privirea. Într-una din primele vizite ale lui Maqroll la stabiliment, mecanicul unui remorcher, o corcitură de negru cu indiancă, de statură herculeană şi cu ochi saşii, pe care alcoolul îl transforma într-un animal feroce, s-a proţăpit în faţa Gabierului şi-a început să-i reproşeze că stătea departe de ceilalţi în cuvinte bălmăjite şi băloase. Maqroll şi-a ridicat privirile, s-a uitat la el cu calmul ostenit al omului care ştie cum se rezolvă astfel de incidente şi i-a spus încet: − Şterge-o de aici, buzarule. Vezi că ţi-ai găsit naşul... şi n-are să-ţi placă deloc.

Omul s-a depărtat mârâind nişte înjurături îndreptate mai curând împotriva sa însuşi decât împotriva improbabilului său rival, care a dat paharul peste cap zâmbind condescendent, dar fără a-şi lua ochii de la el.

Astfel că mare a fost surpriza sătenilor când, într-o sâmbătă în care Gabierul o începuse cu băutura foarte devreme, au văzut că un străin cu barbă roşcată şi neîngrijită, grăsuliu şi cu un chip rubicond care exprima o bunătate suspectă, s-a apropiat de tejghea şi a cerut ceva ce cârciumarul n-a reuşit să priceapă. Din colţul său, Gabierul a ridicat capul şi i-a explicat cu voce tare: − Vrea gin cu apă. Şi apoi s-a adresat tipului în flamandă, invitându-l la masa lui. Ceea ce nou sositul a făcut, în timp ce Maqroll îi trăgea un scaun în faţa lui. Aici i-a adus ginul patronul în persoană, privindu-l pe Gabier de parcă ar fi vrut să-l pună în gardă. Care a înţeles mesajul şi s-a pregătit să-l asculte pe dolofanul personaj. Acesta s-a lansat într-o conversaţie interminabilă, subliniată de gesturi largi ale braţelor sale scurte, trandafirii şi grăsuţe şi cu mişcări nu mai puţin expresive ale ochilor mari, bulbucaţi şi cenuşii, în care îngheţa şi cea mai mică urmă de sinceritate care i-ar fi putut scăpa din greşeală. Omul a sfârşit prin a vorbi în spaniolă, destul de fluent, deşi recurgea frecvent la cuvinte englezeşti, mai ales când îşi termina frazele. S-a prezentat ca Van Branden, Jan van Branden, de profesie inginer feroviar. Gabierul, îndelung familiarizat cu oamenii din Flandra, nu reuşea să-şi plaseze interlocutorul printre diferitele tipuri de flamanzi de care-şi amintea. Făcea greşeli chiar şi în limba pretinsei sale naţionalităţi şi folosea nişte termeni mai folosiţi în Olanda decât în Belgia. Dar asta nu era neobişnuit

pagina 95

meridianele prozei pentru flamanzii care-şi petrec mai toată viaţa prin porturile Angliei şi ale Ţărilor de Jos. Cu toată rezerva, Gabierul picase, mişcat de nostalgia vlaanderland-ului, într-o cursă din care nu putea să iasă. Amintirile lui se strânseseră într-un nod inextricabil, aşa că a preferat să continue. A ascultat cu răbdare benedictină trăncăneala inginerului, până când acesta l-a întrebat dacă ştie vreo gazdă. S-au dus acasă la doña Empera, care a acceptat să-l găzduiască, nu fără o anume reticenţă, dar spunându-şi că era vorba de un cunoscut al oaspetelui ei.

Van Branden i-a spus că avea să rămână în La Plata până la venirea vaporului, adică două săptămâni.

Gabierului i-a spus că se ocupa de nişte aspecte tehnice legate de construcţia tronsonului de cale ferată de la Tambo. În treacăt, i-a dat de înţeles că îl putea folosi la anumite activităţi legate de aceste lucrări. Lucru obişnuit la persoanele de genul său, Van Branden a acceptat ca fireşti şi meritate atenţiile pe care i le dădea noul său prieten. Era genul de om care dă de înţeles că toţi pot scoate oarece profit de pe urma valoroasei sale persoane.

Genul de om pentru care gratitudinea e ceva de neconceput, la fel ca şi bunele maniere. În cazul lui Maqroll a prevalat dorul de platte land şi a stabilit cu belgianul o legătură care, din nefericire, se întemeia pe o neînţelegere fără leac: Van Branden nu reuşea să priceapă cum de ajunsese Gabierul într-o fundătură din cordilieră, pe malul fluviului cu ape mâloase şi trădătoare. Nici Gabierul nu-şi explica prezenţa inginerului şarlatan, în ciuda pretextului căii ferate fluturat atât de insistent. Maqroll

pagina 96

intuia mirarea belgianului şi-l amuza gândul că şi acesta îşi punea întrebări în legătură cu el. Dar Van Branden, care se simţea excepţional şi mai presus de orice bănuială, nu găsea de cuviinţă să intre în amănunte în ce priveşte trecutul său. Trecând peste aceste rezerve, cei doi au sfârşit prin a se înţelege, fără a depăşi, fireşte, anumite limite neenunţate însă evidente, a căror încălcare ar fi fost de neimaginat. Se întâlneau la cârciumă tot la două sau trei zile.

Gabierul se limita la brandy-ul lui obişnuit, pe care-l făcea să dureze cât mai mult, în timp ce belgianul lichida fără efort jumătate de litru de gin cu apă. Ajungea invariabil să vorbească în flamanda lui presărată cu anglicisme, în timp ce creştea în el o agresivitate sordidă îndreptată împotriva a tot ce-l înconjura. Maqroll nu-l băga în seamă şi, către miezul nopţii, se întorceau la pensiune cu paşi înceţi şi măsuraţi.

Precis că doña Empera îl informase pe Van Branden asupra regulilor casei şi pesemne că i-a făcut şi lui oferta de tovărăşii feminine. „Femei cunoscute şi de încredere”, era deviza ei. Omul a ales să primească, în fiecare săptămână, când se oprea în La Plata, o femeie de vârstă matură, înaltă, necioplită şi aproape fără dinţi, care cobora de la munte împreună cu doi copii de cinci şi şapte ani, care rămâneau să se joace pe mal în timp ce mama se ocupa de inginer, ieşind din când în când la geam, abia acoperită cu o cămaşă de un alb îndoielnic, pentru a-i controla să nu se apropie de apă. Între timp, Gabierul începuse să primească regulat vizita unei tinere brune, ochi foarte negri şi expresivi, trup nervos şi tare, dar răsărit şi frumos proporţionat. O chema Amparo Maria. Avea ceva de prinţesă circaziană, asta l-a mirat foarte. Fata era discretă şi nu vorbea mult. În pat manifesta o reţinere pudibondă, ca un soi de distanţă neaşteptată în faţa dezlănţuirii simţurilor, ceea ce lui i se părea că se potriveşte perfect cu genul noii sale prietene.

Inutil să spunem că cei doi oaspeţi ai oarbei evitau riguros orice comentariu asupra femeilor. Dar într-o zi, încălcând acordul tacit, după ce s-a despărţit de prietena sa, Van Branden s-a întâlnit cu Gabierul care tocmai ieşea şi, luându-l de braţ, ceea ce l-a deranjat, i-a spus pe şoptite, în timp ce pe chip i se lăţea o expresie lubrică şi porcească, iar ochii i se mijeau: „Ah, femeile astea de la tropice! Ce temperament, ce graţie! Nu crezi?” Maqroll s-a eliberat rapid din ghearele lui şi-a preferat să nu comenteze, mulţumindu-se să zâmbească uşor, ceea ce nici nu admitea, nici nu res-

meridianele prozei pingea cuvintele belgianului. Era mai curând mirat.

Cam pe atunci a acceptat el propunerea lui Van Branden de a lucra la şantierul din Tambo. Belgianul nu prea vorbea pe marginea subiectului, doar când primea vreo scrisoare îi pomenea vecinului său de pensiune, în treacăt şi fără precizări, de planurile căii ferate şi de traseul acesteia. Dar într-o zi l-a invitat pe Maqroll la masă la cârciumă. Se servea o mâncare specială de peşte, care se făcea doar în anumite ocazii şi pe care, de fapt, o gătea doña Empera la ea acasă. Când era gata, cârciumarul trimitea după ea şi o servea oaspeţilor săi. Felul devenise în La Plata o adevărată ceremonie menită să serbeze ceva special. De data asta, a explicat Van Branden, era vorba de începerea efectivă şi concretă a lucrărilor în munţii Tambo. Cu primul vapor aveau să sosească inginerii şi personalul, cât şi prima încărcătură de echipament tehnologic şi maşinile pentru şantier. „M-am gândit la dumneata – i-a spus Van Branden în timp ce se lupta cu mâncarea fierbinte în ambianţa oricum destul de înfierbântată a localului - pentru o treabă de mare încredere pe care n-aş încredinţa-o nici unuia dintre cei de aici.

Este vorba, dragă prietene – pe Gabier noul apelativ nu l-a măgulit, ci l-a alarmat: ştia el cu cine are de-a face – de a transporta, pe catâri, până la munţii Tambo, lăzile cu instrumentele, foarte delicate şi scumpe, necesare pentru calcule şi pentru trasarea căii ferate. Contez pe o sumă interesantă pentru plata acestei lucrări.

Dumneata ai putea-o îndeplini cu eficienţa şi discreţia indispensabile.”

Gabierul a trecut peste laudele convenţionale ale belgianului. I-a explicat că nu dispunea de catâri, nici de banii cu care să-i cumpere. Că nu mai avusese de-a face cu animalele astea de când era copil şi-i ajuta pe cărăuşii care aduceau trestie de zahăr la fermă. În plus, nu era sigur că la anii lui ar mai avea forţă şi rezistenţă pentru aşa ceva.

După cum îi era firea, Van Branden s-a făcut că nu aude argumentele lui Maqroll şi, punându-i mâinile pe umăr, pe deasupra peştelui aburind înconjurat de multe legume, i-a răspuns cu un entuziasm care se vedea de la o poştă că era fals: „Minunat, prietene, minunat. Ştiam eu că pot conta pe dumneata. O să vezi, ne vom înţelege de minune. E normal să vrei un avans ca să poţi cumpăra catârii şi ce mai ai nevoie. Nu e nici o problemă. Fă-ţi socotelile şi spune-mi de cât ai nevoie. Cât despre suma totală pentru toată treaba, de cum pri-

mesc bugetul aprobat de companie şi raportul asupra celor ce trebuie transportate pe munte, te anunţ. Toate astea ajung o dată cu inginerii şi echipamentul. Şi acum, gata, să trecem la altceva.” A chemat chelnerul, a comandat un brandy şi un gin cu apă şi a continuat să trăncănească, de data asta din nou în flamanda sa presărată cu of course, you know, you follow me? şi alte locuţiuni englezeşti de efect care aveau darul să-l enerveze pe interlocutorul său. În toată salata asta idiomatică se ghicea intenţia clară de a ascunde, de a distrage atenţia şi de a arunca o perdea de fum peste ceva ce-i scăpa Gabierului exact când credea că e pe punctul de a-l descoperi.

Toate cele anunţate, atât persoane cât şi încărcătură, au ajuns, într-adevăr, după o săptămână. Când s-a trezit Maqroll, vaporul şi barcazul cu remorcherul lui luau drumul de întoarcere spre mare. Oamenii apucaseră deja să urce spre munte, „pentru a profita de răcoarea dimineţii”, zicea belgianul, întorcându-şi privirile şi slobozind un torent de explicaţii fără rost. Ceea ce nu ajunsese erau banii.

Dar n-avea importanţă, el avea destui bani şi totalul avea să se rezolve mai târziu. Cu Van Branden, subiectul banilor dobândea o dimensiune amorfă, de neapucat, niciodată precizată. Într-un colţ al subconştientului, Gabierul ştia dinainte că plata pentru treaba pe care avea s-o facă era supusă celor mai neaşteptate alternative. Numai că a ascultat de înclinaţia aceea oarbă, atât de tipică pentru el, de a accepta şi a se îmbarca iar într-o afacere bazată pe văzduh, justificată prin vorbe, ba linguşitoare, ba trufaşe. Afaceri în care ajungea să plătească, negreşit, oalele sparte. Propunerea lui Van Branden se potrivea suspect de bine acestui model deja familiar. Va urca, prin urmare, încărcătura până la creasta Tambo. Din balconul camerei o zărea dimineaţa sau în după-amiezele limpezi şi calme. Acum, privind spre lanţul impunător de munţi, îşi dădea seama de nesăbuinţa angajamentului său de a urca până acolo, cu un convoi de catâri încărcaţi cu instrumente necunoscute şi, se pare, foarte sensibile, după spusele belgianului. În plus, până acum nici nu se gândise că omul nu-i arătase nici un fel de chitanţă, nici un document, nimic scris care să aibă antetul companiei care urma să facă lucrările. Dar când îi pomenea de asta lui Van Branden, acesta se încurca iarăşi în vorbe, proiecte, descrieri şi amintiri vagi despre locuri pe care ambii le frecventaseră, drept care din nou lucrurile i se păreau clare, simple şi fără obiecţii.

pagina 97

meridianele prozei

pagina 98

N-a trecut mult timp după oferta belgianului şi acesta l-a invitat din nou la cârciumă ca să bea pentru succesul afacerii. Acolo i-a înmânat o sumă de bani, suficientă, după el, pentru a cumpăra cinci catâri de transport cu harnaşamentul lor, alte lucruri indispensabile pentru munte şi pentru salariul catârgiului care avea să vină cu el. Acesta din urmă trebuia să fie de mare încredere şi să fie recomandat de o persoană la fel de sigură. Gabierul a luat banii şi Van Branden l-a pus să semneze o chitanţă scrisă pe o foaie de hârtie liniată, fără nici un fel de antet. Maqroll a obiectat că suma menţionată era mai mare decât cea primită, la care belgianul i-a oferit o explicaţie încurcată: „Suma am s-o completez pe urmă, acum am nişte probleme. Nu trebuie să-ţi faci griji, totul e clar între noi. Dacă nu-ţi ajung banii, dă-mi de ştire. Aranjez eu totul încă înainte să pleci cu primul transport.”

Pe chipul congestionat şi gras se plimba o expresie de complicitate lipicioasă care încerca să devină zâmbet. Doar ochii bulbucaţi ca de peşte în putrefacţie rămâneau inexpresivi, tenaci, îngheţaţi.

Maqroll şi-a început pregătirile, dar mai întâi a vorbit cu doña Empera. Care n-a prea priceput de ce musafirul ei, de-acum prietenul ei, se vâra într-o afacere ca asta. Dar se obişnuise să-i dea sfaturi şi a făcut-o. Ca să cumpere catâri, cel mai bine era să se ducă la ferma lui Alvarez, o plantaţie de cafea şi de trestie a unor cunoscuţi de-ai ei, care aveau să-i vândă animale sănătoase şi la un preţ bun. Era de ajuns să-i pomenească numele proprietarului fermei, don Aníbal Alvarez, erau prieteni vechi. Pe de altă parte, acolo avea să dea de chipuri cunoscute. Tot acolo va face rost de un catârgiu care cunoştea zona, de care avea neapărat nevoie. Muntele nu era un loc unde să te duci de-a-n boulea, fără experienţă, pustietăţile alea nesfârşite ascundeau primejdii de moarte.

Cu aceste recomandări ale doñei Empera şi după ce i-a spus cum se ajunge la ferma familiei Alvarez, Gabierul a pornit a doua zi de dimineaţă. Într-o desagă pe care i-o împrumutase oarba ducea necesarul pentru cazul că ar fi petrecut acolo noaptea. Banii cu care urma să cumpere catârii îi cususe în tivul pantalonilor. În primul ceas de mers a străbătut plantaţiile de trestie, pe marginea cărora curgea un pârâu. Apele liniştite şi transparente erau o anticipaţie a peisajului care-l aştepta mai departe şi care era cel al copilăriei. Când s-a terminat şesul, terenul a devenit mai abrupt.

Şi-a redus ritmul, de câteva ori a trebuit să se aşeze pe marginea drumului să se odihnească.

După atâţia ani de navigaţie cu lungi escale în porturi nu mai avea antrenament pentru acest gen de efort. După ce-a urcat coasta, drumul a intrat în plantaţiile de cafea, în fundal se înălţa cordiliera, apropiată şi scăldată într-un halou albăstrui prin care se zăreau petele de culoare ale acoperişurilor şi ale grădinilor în floare.

Amintirea anilor copilăriei a revenit brusc, cu un şuvoi de arome, imagini, chipuri, râuri şi fericiri instantanee. A retrăit mirosurile, tânguirile şi cântecele care populau desişurile, umezeala ascunzişurilor împodobite cu flori fără nume, care erau singurul accent luminos al pustietăţii întunecate a văilor pe fundul cărora curgea apa râurilor şi a şuvoaielor care veneau de pe munte. Pe malul torentelor mărginite de trestii se legăna în zbor, mândru, nervos, sigur de frumuseţea penajului argintiu şi de guşa purpurie, pescăruşul. Acum mergea printre plantaţiile de la poalele muntelui. Plantele verzi erau protejate de arbori cu flori mari, de un portocaliu aprins, la care nu puteai ajunge: înălţimea impunătoare a acestor arbori seculari îi apăra de curiozitatea oamenilor. Doar când cădeau pe jos, fetele le culegeau ca să şi le prindă în păr, măcar câteva ore până nu se ofileau. Înconjurat din toate părţile de plantaţiile de cafea dispuse într-o ordine care sugera Versailles-ul, Maqroll s-a simţit cotropit de o fericire senină şi nelimitată, aceeaşi care-i dominase copilăria. Mergea încet, ca să guste din plin această revenire, intactă şi sigură, a ceea ce fusese unica sa fericire categorică pe acest pământ. Sentimentul pe care îl strângea acum ca pe o comoară avea să-l ajute foarte curând să urce muntele abrupt, neospitalier şi trădător. Plantaţiile de cafea se terminau brusc la poalele unei mici coline terminate cu un podiş. Acolo, printre portocali, lămâi şi manghieri înalţi cu frunze aspre şi întunecate, se înălţa casa. Micul podiş purta numele de Câmpul lui Alvarez şi aparţinea familiei care întemeiase ferma. Oarba îi spusese povestea lor. Erau trei fraţi care ajunseseră aici în urmă cu douăzeci de ani fugind de persecuţiile politice dezlănţuite în regiunea lor. Erau oameni de la munte, semănători de cafea, cultivatori de trestie-de-zahăr, uneori crescători de animale, când le-o permitea terenul şi păşunile.

Aspri, nevorbăreţi, destoinici şi ştiind să-şi apere ce era al lor. Au venit cu nevestele, copiii şi câteva familii de arendaşi care erau cu ei încă de pe vremea bunicilor. Fratele cel mare s-a întors după câţiva ani acasă. Mezinul murise

meridianele prozei Suma cerută pentru catâri i s-a părut corectă şi, în acelaşi timp, l-a făcut să-şi dea seama de zgârcenia lui Van Branden: înghiţea aproape toţi banii pe care-i avea. Avea să vorbească cu belgianul la întoarcere. În timp ce stăteau de vorbă a venit cafeaua. Maqroll n-a putut şi n-a vrut să-şi ascundă mirarea produsă la vederea persoanei care aducea tava: îmbrăcată cu o graţie simplă şi austeră, aceasta era Amparo Maria. Fata n-a arătat nici cea mai mică surpriză, pesemne că era deja la curent cu venirea sa. Maqroll a salutat-o, neascunzând faptul că se cunoşteau, don Aníbal a luat lucrurile perfect natural, iar după ce fata s-a retras, a spus doar: − E o fată foarte frumoasă. Timidă şi serioasă, dar credincioasă şi cumsecade.

Părinţii i-au fost ucişi atunci când a izbucnit violenţa în provincia noastră. Am adus-o aici şi locuieşte cu nişte unchi care o îngrijesc ca pe fata lor. Nevastă-mea ţine mult la ea. A vrut s-o ducă în capitală, acum când s-a dus să-i înscrie pe băieţi la liceu. N-a vrut. De când i-au murit părinţii a devenit foarte temătoare şi neîncrezătoare. E normal.

N-a zis mai mult. Imediat a venit un peon să le spună că animalele erau pregătite.

S-au dus la grajd să vadă catârii şi Gabierul a fost perfect încrezător în modul în care fermierul i-a evaluat cu defectele şi calităţile lor. I-a mai sugerat şi că deocamdată putea să-i lase pe loc. Avea să i-i trimită, împreună cu ceilalţi

pagina 99 Adrien Henri Tanoux, Portrait of a Spanish Lady

înecat în strunga zisă a Ursoaicei, încercând să salveze un viţel care căzuse acolo. Rămăsese doar don Aníbal, cu nevasta şi cei trei fii. Cu toţii munciseră cu înverşunare, încercând să-i smulgă muntelui, metru după metru, pământul pentru semănat.

Când a ajuns la intrarea casei, Maqroll era aşteptat în susul scării care dădea spre coridorul ce înconjura clădirea de un bărbat înalt şi slab, cu o ţinută dreaptă, figură smeadă şi uscăţivă, trăsături regulate, cu o expresie seniorială şi distantă care se topea însă în ochii negri şi atenţi, dar cu privire în acelaşi timp cordială, ba chiar jucăuşă şi maliţioasă, care te făcea să-l simpatizezi imediat. Gabierul a salutat şi a spus că venea din partea doñei Empera, la care locuia. Fermierul l-a poftit să intre în coridorul care, prin lăţime, era mai curând o terasă de pe care puteai admira impunătorul masiv muntos şi întinderea înflorată a plantaţiei de cafea. Don Aníbal a poruncit să vină cafeaua şi s-a apucat să-l descoasă cu amabilitate pe oaspete despre motivul venirii sale.

Maqroll i-a relatat, succint, contractul cu Van Branden şi sugestia doñei Empera de a cumpăra catârii de la ferma lui Alvarez. − Se tot vorbeşte din când în când despre proiectul acesta de cale ferată pe munte.

Sunt mirat că, aşa, dintr-o dată, se concretizează până la a contracta primele lucrări şi a aduce inginerii. Nu aflasem nimic. Cât despre catâri, sigur că pot să ţi-i vând. Trei poţi să-i alegi de pe acum. Poimâine vor veni şi ceilalţi doi, la fel de buni ca şi ăştia. Te previn, nu sunt excepţionali, dar nici năravuri rele n-au.

Trebuie să ai grijă, când vei coborî cu ei în La Plata, să nu mănânce frunze de bananier sau să pască iarba de pe malul râului, căci se pot îmbolnăvi. Nu le da acolo decât grăunţe. Când ai să te întorci aici, înainte de a pleca spre munte, am să-ţi dau nutreţul pentru acolo sus.

Gabierul era încântat de forma directă şi fără fasoane cu care don Aníbal trata afacerea. I-a stabilit pe dată fermierului înrudirea spirituală cu acei oameni de la ţară care, fie că trăiesc în regiunea franceză Berry, în şesul Castiliei, în Galiţia poloneză sau printre culmile sterpe ale Afganistanului, trăiesc din pământ, se ataşează de el şi păstrează un cod de conduită medieval şi ferm, în care persistă o doză substanţială de cavalerism înnăscut şi inflexibil. Don Aníbal i-a mai oferit şi serviciile unui tânăr de la fermă care să meargă cu el, măcar în primele drumuri. Avea să-l familiarizeze cu mânatul catârilor şi cu viaţa pe munte.

meridianele prozei

pagina 100

doi, prin băiatul care avea să-l însoţească.

Gabierul a plătit pentru animale şi s-a pregătit de întoarcere, în timp ce-şi lua la revedere, don Aníbal i-a spus prieteneşte: „Treci pe aici în drumurile spre munte. Ai să dormi la noi, ca să fii odihnit a doua zi. Contează pe prietenia şi pe sfaturile mele.” Apoi i-a întins mâna, pe care Gabierul i-a strâns-o cu căldură.

S-a întors pe drum. La prima cotitură îl aştepta Amparo Maria. Ţinându-se de talie au mers o bună bucată de drum vorbind doar de peisaj, de cum e vremea, plus câteva intimităţi comune care-i uneau deja printr-o legătură tandră, care se anunţa durabilă. La despărţire, acolo unde începea plantaţia de cafea, Amparo Maria l-a sărutat pe gură, lucru care l-a lăsat pe Gabier uluit de neaşteptata şi, până acum, ascunsa pasiune pe care o trăda acest sărut. − Nu face mutra asta şi fii atent pe unde mergi, ca să nu cazi în apă, i-a spus fata râzând şi arătându-şi dinţii albi de circaziană.

Maqroll a mers până în La Plata cu senzaţia aceea de stol de fluturi sub diafragmă care prevestea de obicei începutul unei prietenii feminine în care se dăruia pe deplin. Credea că la vârsta lui asemenea lucruri n-aveau să i se mai întâmple. Iată că se întâmplau, ceea ce i-a şters de pe umeri greutatea anilor.

A doua zi după sosire, după ce o informase pe doña Empera de rezultatele vizitei la fermă şi de buna impresie produsă de stăpânul ei şi de oamenii cunoscuţi acolo (o aluzie tacită la Amparo Maria fusese primită de oarbă fără comentarii, dar cu un zâmbet de mulţumire), s-a pornit să-l caute pe Van Branden. A dat de el pe chei, unde se dusese să întrebe când ajunge următorul vapor. Maqroll l-a invitat la o bere şi omul a acceptat, lăsându-se greu şi aruncându-i priviri neîncrezătoare şi piezişe. − Am catârii. Mâine sau poimâine mi-i aduce aici catârgiul care o să mă însoţească.

E de încredere, mi l-a recomandat Alvarez.

Chestia e că am rămas aproape fără un chior şi am nevoie de o sumă, cel puţin egală cu cea pe care mi-ai dat-o, fără de care nu cred că-ţi pot face treaba.

Van Branden a încercat să scape prin subterfugii de doi bani. Atunci Maqroll i-a spus clar că renunţă, să-şi caute alt fraier pe care să-l îmbrobodească. Imediat, belgianul şi-a schimbat atitudinea şi, scoţând din buzunar un teanc de bancnote, i l-a dat fără să numere, cu un gest de bancher plictisit de un client inoportun. Gestul flamandului era atât de fals şi de teatral, încât Gabierul a zâmbit sincer de viclenia lui. Van Branden a ieşit din

această situaţie tuşind de câteva ori, după care a spus: − În fine, asta e pentru primele drumuri. E mult mai mult decât trebuie, dar n-are importanţă. Nu vreau să rămâi cu o impresie proastă despre mine. Când se termină banii, mă anunţi. Dar să ştii că mie mi se par mai mult decât suficienţi.

Gabierul s-a apucat să numere banii cu o încetineală care a adus în obrajii belgianului roşeaţa zilelor sale negre, care erau cele mai frecvente. Când a terminat, Maqroll i-a spus pe tonul cel mai natural cu putinţă: − Bineînţeles, acum îţi semnez şi chitanţa, ca totul să fie clar, mijn herr. Şi cel mai bine e să menţionăm că e vorba de onorariul pentru primele trei transporturi, de acord? − Nu, a răspuns omul, revenind la atitudinea sa de oligarh de la cea de „Simplicissimus”. Acum nu facem nici o chitanţă. E o tranzacţie de încredere între noi doi. Eu am încredere în dumneata şi nu mă îndoiesc că şi atitudinea dumitale e reciprocă.

Suntem doar între domni.

Maqroll şi-a dat seama că n-avea spor cu personajul ăsta alunecos. N-a mai spus nimic şi s-a ridicat. S-a ridicat şi belgianul, spunându-i în timp ce-l privea cu ochişorii lui de paiaţă ventrilocă în care nu se citea nimic, în schimb toate îşi pierdeau realitatea şi importanţa: − Bună seara, mijn herr. Vă doresc mult noroc.

Repetiţia batjocoritoare a apelativului flamand l-a lăsat indiferent pe Gabier. Deja îl cântărise şi-l clasificase. De-a lungul rătăcitoarei sale vieţi, câţi Van Branden nu întâlnise el.

De multă vreme, repulsia produsă de oamenii de acest tip şi de metodele lor se ştersese până la a deveni indiferenţă absolută. Când se întâlnea cu un tip de genul ăsta, îşi amintea de o frază a lui Sancho Panza, pe care memoria sa i-o aducea imediat în minte fără a chibzui însă prea mult asupra minunatelor cuvinte: „Fiecare e cum l-a făcut Dumnezeu, ba uneori chiar mai rău.” Întors la pensiune, i-a povestit doñei Empera amănuntele întrevederii. − Păi, la ce te poţi aştepta de la şobolanul ăsta. Până şi biata femeie care vine la el a ajuns victima zgârceniei lui. Îi datorează bani şi-o tot duce cu vorba că zilele astea o să-i dea bani să-şi pună dinţii şi să-şi dea copiii la internatul din San Miguel. Mie îmi plăteşte pentru că-i este frică de mine. Bănuieşte că ştiu mai multe despre el decât ştiu de fapt. Las’să creadă, aşa îl ţin din scurt. Să ai mare grijă cu el, dacă nu te plăteşte cum trebuie, trânteşte-i

meridianele prozei lucrurile pe chei şi să se descurce. Ai să vezi cum scoate banul.

Solidaritatea isteţei matroane l-a făcut să se simtă uşurat. Mamă mare, sibilă protectoare, datorită ei simţea că va avea spatele acoperit când va urca la munte.

A doua zi a venit băiatul cu catârii, pe care gazda i-a adăpostit într-un şopron în spatele casei. Totul era pregătit pentru primul drum. Băiatul trimis de don Aníbal era un tânăr oacheş, vioi şi hotărât, care cunoştea regiunea ca pe propria sa mână şi expunea cu plăcere şi entuziasm minunăţiile drumului, cât şi capcanele secrete şi obstacolele acestuia. Se numea Felix, dar toată lumea îi spunea Guguştiucul, din cauza unei şuviţe albe care-i cădea pe frunte. Foarte curând Gabierului i-a fost clar că, fără ajutorul Guguştiucului, n-ar fi ajuns viu în munţii Tambo. În primul rând, acesta i-a arătat cum se pune încărcătura pe catâri. Lăzile care trebuiau urcate la munte aşteptau la cârciuma de pe chei şi catârgiul le-a aşezat aşa cum trebuie în spinarea celor cinci animale. Ideea era să nu rănească animalele pentru ca acestea să nu obosească prea tare. De asemenea, i-a indicat Gabierului unde era necesar să facă popas şi pe cine puteau conta ca să-i găzduiască. Prima etapă de drum se oprea la câmpul lui Alvarez. Acolo aveau să petreacă noaptea. Gabierul făcuse deja drumul şi ştia că pentru a ajunge la podişul pe care era ferma era de urcat timp de patru ore pe o cărare bătută de ploi, presărată cu stânci care se puteau desprinde la cea mai mică atingere şi să cadă cu o forţă mortală înainte de a ajunge în prăpastie sau a se opri într-o văgăună. Apoi

traversau plantaţia de cafea care-i produsese fericirea de a-şi aminti de lumea copilăriei. În ziua următoare trebuiau să ajungă la o cabană părăsită de minerii care căutaseră aur. Aveau să doarmă acolo, apoi, după o zi grea de mers în plin munte, ajungeau la tabăra din munţii Tambo. Pe măsură ce Guguştiucul îi explica încercările la care aveau să fie supuşi şi firea oamenilor de pe acele meleaguri, Gabierul înţelegea că treaba era mult mai anevoioasă decât îşi imaginase la început. Totuşi, buna dispoziţie a însoţitorului său, firea sa veselă şi hotărâtă şi inteligenţa cu care aprecia greutăţile care-i aşteptau i-au dat încredere să dea piept cu acest pariu de care avea acum mai multă nevoie decât oricând.

Cu catârii încărcaţi şi având cu ei tot ce le trebuia pentru drumul de şase zile, trei la ducere şi trei la întoarcere, au pornit cu primii zori şi cu sfaturile înduioşătoare ale oarbei.

Drumul până la podişul lui Alvarez n-a fost atât de greu ca prima dată, când mersese singur şi necunoscând drumul. Când au ajuns la plantaţia de cafea, a simţit iarăşi, intactă, fascinaţia acestei ambianţe primitoare, caldă, cuprinsă de culoarea inconfundabilă a vegetaţiei care dădea impresia a ceva îngrijit şi ales special pentru a crea un efect de frumuseţe naturală, dar ordonată. De fapt, mâna omului făcuse puţin. Acolo, în tierra caliente, ceea ce conferă frumuseţea armonioasă şi paradiziacă e mai curând clima. Încet, bucurându-se de fiecare arbore, de fiecare canal de ape calme şi transparente care curgeau printr-un vad de lut mărginit de ferigi tremurătoare, a traversat plantaţia. Când să înceapă să urce ultimul

pagina 101

meridianele prozei

pagina 102

versant uşor care ducea la fermă, a apărut Amparo Maria şi l-a îmbrăţişat. Guguştiucul mergea înainte cu catârii. Fata nu şi-a ascuns defel bucuria întâlnirii; precis că băiatul ştia de drumurile ei la La Plata şi de relaţia ei cu Maqroll. Era mai frumoasă ca oricând. Rochia de percal negru i se lipea de corp, evidenţiindu-i formele zvelte, făcute parcă dintr-un material în care tendoanele şi oasele dobândiseră moliciune de grăsime. Subţirimea taliei, picioarele tari şi părul negru prins în ceafă într-un coc strâns care strălucea ca pana corbului i-au reamintit de tinerele dansatoare de pe estradele de la Jerez de la Frontera şi Cádiz.

Amparo Maria, la fel de tăcută ca întotdeauna, se mulţumea să se lipească de trupul său şi să-l privească cu o expresie de pasăre speriată care cercetează o cameră în care a nimerit din neatenţie. Încet-încet, Gabierul era cuprins de conştiinţa apăsătoare a anilor pe care-i avea, a ghemului încâlcit al atâtor peregrinări şi necazuri, bucurii şi eşecuri, iar singura uşurare era că simţea alături de el blândeţea aceasta caldă, felină şi tânără care îl însoţea precum o parcă ce ar fi optat pentru drumul tandreţei indulgente.

Don Aníbal i-a primit în coridor. În timp ce Guguştiucul ducea animalele la grajd ca să le despovăreze şi să le hrănească, fermierul şi-a invitat oaspetele la o ciocolată fierbinte şi spumoasă şi la nişte biscuiţi de yuca proaspăt scoşi din cuptor. Acolo, aşezaţi în balansoare, au privit, fără a vorbi mai mult decât era cazul, copleşitoarea imensitate a cordilierei şi, de cealaltă parte, senina şi înflorita întindere a plantaţiei de cafea. Când s-a înserat, i-a spus Gabierului că, având în vedere că ziua următoare avea să fie grea, îl sfătuia să se culce devreme. Avea nevoie de forţe şi de nervi

buni, pe care le dă somnul. Ceea ce Gabierul a şi făcut, nu înainte de a căuta un pretext pentru a putea vorbi cu fata. Aceasta a uşurat lucrurile, aducându-i în cameră un pahar cu lapte.

Au stat de vorbă o vreme, sub uriaşul arbore de capoc care-şi întindea rămurişul secular în apropiere. Fata a propus să vorbească cu Guguştiucul pentru a-l convinge să doarmă în altă parte, aşa ar fi putut petrece noaptea cu iubitul ei. Călcându-şi pe inimă, Maqroll a încercat s-o convingă că nu era cazul şi, până la urmă, Amparo Maria a înţeles cât de grele erau următoarele două zile când trebuia urcat muntele. A plecat brusc, de parcă n-ar fi dorit să prelungească un chin mai mare decât se vedea la suprafaţă. Maqroll a intrat în cameră, s-a dezbrăcat şi a aprins o lumânare ca să citească puţin în patul aşezat direct pe podea şi care i s-a părut mult mai primitor decât cel din La Plata. Ştia că, dacă nu citeşte, adoarme greu. Ceva mai târziu a venit şi catârgiul şi s-a trântit în patul celălalt, aproape îmbrăcat.

Maqroll adusese cu el Viaţa Sfântului Francisc din Assisi (Il Poverello) de Joergensen, pe care o citea deschizând cartea la întâmplare.

Guguştiucul s-a arătat tare mirat de obiceiul acesta neobişnuit pentru el şi l-a întrebat: − Vă rugaţi? Păi, nu eraţi obosit? − Nu reuşesc să adorm dacă nu citesc puţin, i-a răspuns Gabierul, amuzat de ingenuitatea tovarăşului său de călătorie. Nu mă rog, nu cred că e cazul. Citesc însă despre viaţa unui sfânt care iubea mult animalele, muntele, soarele, văile şi oamenii săraci. Era dintr-o familie foarte bogată şi cred că, la fizic, semăna un pic cu tine. A lăsat totul pentru a se dedica lucrurilor pe care le iubea şi a-i dărui Domnului toată iubirea lui pentru ce crease. Şi-a dat seama că explicaţia era pe cât de insuficientă pe atât de fragmentară şi Guguştiucul şi-ar fi putut face o idee inexactă, pentru că era fragmentară şi superficială, despre Il Poverello. Răspunsul băiatului l-a liniştit însă: − Sigur, dacă-i plăceau animalele şi muntele şi soarele, îşi scotea din plin banii.

Sigur că a sfârşit prin a face minuni. Dumnezeu l-o fi ajutat. − Da, a răspuns Gabierul, încântat de această inteligenţă spontană. A făcut multe şi minunate. Îţi povestesc eu mâine. Acum să dormim.

Guguştiucul închisese deja ochii şi respira regulat, ca într-un somn adânc.

Traducere de Cornelia RĂDULESCU

meridianele prozei

MINUTE DE FRICĂ

Aleš DEBELJAK (Slovenia)

Prietenului din Zagreb Scrii despre vremea care acum nu există. Despre bărbaţi. Despre femei. Despre amintirile care din moment în moment devin tot mai nesemnificative. Despre neplăcerea străinilor care se întâlnesc în previziuni.

Despre bezna umedă deasupra gurii de vărsare a râurilor şi despre interiorul camerelor. Asemănător mie, iar uneori chiar şi mai bine. Afară, o ploaie blândă. Cineva pe care îl cunoaştem amândoi este pe picior de plecare la Berlin. Strălucesc stelele de gheaţă. De mai puţin de jumătate de secol, amândoi suntem închişi fiecare în limba sa, dar împărţim aceeaşi lume şi acelaşi chin. Te doare asta ca şi pe mine? Începe o nouă zi. Într-adevăr: ce să îţi mai spun?

Muntean sau probabil ţăran retras în sine din curmătura greu de atins de pe dealul alpin, deja în vârstă, bănuiesc: amărât, dar nu şi împăcat cu lumea, ultimul din generaţia sa care ştie să vorbească cu cerbii, călătoreşte din spaţiul continental sălbatic, prin fluxuri şi refluxuri, spre satul îndepărtat din nordul insulei din Oceanul Pacific, al cărei nume îmi scapă, fără drumuri şi schiţa terenului, pierdută printre insecte târâtoare, în labirintul cărărilor necălcate şi luminişurilor rare, ca şi cum nu ar fi fost defrişate de mâna omului, să întâlnească femeia care înţelege multe dialecte ale peştilor. Chiar la intrarea în sat, în cercul destrămat al caselor răsfirate, a privit-o cum face cu mâna aşteptându-l, deschizând gura mută din care nu răsună nici un sunet. Omul tresare, se opreş-

te, sudoarea îi şerpuieşte pe gât, cămaşa nu absoarbe, se lărgeşte în picături pe burtă, tace şi simte că limba nu se poate măsura cu liniştea în care bâzâie insectele care se adună în jurul capului său, descrie detaliat veşnicia şi recapitulează zilele pe care le-a petrecut în faţa casei, pe prag, pe munte. *** În sfârşit, pentru ce tristeţe, pentru ce frică? Noi doi nu cunoaştem adâncimile lacurilor finlandeze, frigul taigalei siberiene şi hărţii geografice a deşertului Gobi. Noi doi nu cunoaştem nici personajele din visele mele şi ale tale. Acesta este un fapt. Dar tu, ca întotdeauna: asculţi întunericul, aprinzi chibrituri, priveşti în faţă, omul al cărui nume îl silabiseşti la miez de noapte, încă nu a dat nici un semn, ţi-e foame, în colţul camerei un bătrân în balansoar se leagănă mereu înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, clapele strălucitoare ale saxofonului pus deoparte repetă mut chipul tău moale pe care îl ascunzi de tine şi de alţii, prin ochiul de geam vezi caii plutind în faţa pământului, rătăcind, neurmărind pe nimeni, prin destinele oamenilor, cu cozile din mătase subţiată. Şi în clipa când bătrânul se apleacă deasupra textului răsfoit de o sută de ori, vezi călăreţi care aleargă furios prin câmpii şi păduri, cu capetele aplecate şi părul negru în valuri, părul în care se joacă ultimele reflexe ale razelor soarelui care se împuţinează spre orizont, dispare, nu mai există. Din această cauză se îndepărtează de mine versul

pagina 103

meridianele prozei poemului din doisprezece stihuri care expune lumea întreagă cum a fost şi cum va fi, de aceea obscuritatea serii orbeşte privirea să nu poţi vedea în acelaşi timp toate vieţile pe care le poate vedea numai omul al cărui nume îl silabiseşti la miez de noapte, stând undeva în spaţiu deschis, în beznă, în luminiş?

Povestea este simplă. Nu vei vedea multe chipuri dragi când te vei întoarce, ea şi vidra când se ridică la suprafaţa lacului să ia aer. Nu vei găsi nici cuvinte pentru un scurt salut, pentru anotimpuri, pentru misiuni nereuşite, pentru fosforul alb prin care se aprinde pasiunea în ochii soldatului, pentru fluieratul la depărtare în pantele în care nu te-ai târât, pentru coşul copilăresc din trestie care pluteşte tăcut pe apă, pentru modul în care durerea puternică trăieşte în presimţiri, pentru constelaţiile născute în profeţie, pentru doinele de dragoste, pentru dezamăgirea legată de tot ceea ce am fost şi ce vom fi.

Crede-mă: aceasta este povestea ta. Târziu o să o preschimb în detalii.

Aşa vine iarna, a spus. Ea încă nu este pe de-a-ntregul, dar sunt încrezător, pot să adaug. Priveşte în gol înspre râu. Negru măsliniu. Mai sus, la izvor, s-a revărsat din albie şi a şters sate, oameni şi păşuni. Acum curge din nou domol. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Femeia pe care o descriu este întinsă pe mal, pe covorul sălbatic de flori. La ficat o arde o rană iute. Uneori, se ridică pe jumătate şi priveşte spre est, spre depărtare şi cântă cu un alt liniştit care taie molidul şi atrage groaza în pielea moale de căprioare. Ştie că nu există leac pentru speranţa ei.

Deasupra suprafeţei, îngheţate, gângăniile se adună în roiuri circulare. Abia când vântul adie scurt, prin sita şi cerul bătătorit cu nori, tresare şi, într-o fracţiune, recunoaşte în sine spaima, zvâcnetul inimii care bate în acelaşi ritm ca şi al meu.

Traducerea: Miljurko VUKADINOVIĆ şi Traian MANTA

pagina 104 Hieronymus Bosch., Ispitirea Sf Anton

galaxii lirice GARA Gară – ladă ignifugă ocrotind Întâlniri, despărţiri disperate, Prieten încercat destăinuind Vechile-ţi merite ce nu pot fi enumerate.

Viaţa-mi era ascunsă de fular.

Careta este trasă la scară, Radiază căldură botniţa la telegar, Ochii mi-i învăluie aburii iară.

Apropierea îmi părea confuză – Şi totul. Tăcut, liniştit îmi părea.

Voi sări jos imediat, călăuză!

Rămâi cu bine, timpule, bucuria mea!

Apoi, apusul se lărgeşte Sub intemperii şi traverse în goană, Straşnic se aţine, se fereşte De a tampoanelor prigoană. Şi amuţeşte şuierul repetat, şi iar Din depărtare un altul răsună Iar trenul mătură peroanele hoinar La fel cu surda, încovrigata furtună.

Boris PASTERNAK

Apusul îşi duce mai departe solia.

Deja, după fum, stăpânitor Se detaşează viscolul şi câmpia, – O, de-aş fi şi eu în locul lor!

Rusia VISUL Toamna cu ceţoase geamuri am visat Şi pe tine, măscărici în ceata prietenilor, Ca din ceruri uliul rotind însângerat Pe mâna ta îmbătrânită inima cobor.

Dar vremea trece şi încet se stinge, Cu auria rouă a penelor de păun Crepusculul scaldă cu lacrimi de sânge Geamul livezii, e septembrie de-acum.

Dar vremea trece îmbătrânind. Deodată, Zburdalnică, te-ai poticnit. Iar visul Era aidoma catifelei ce troznea crăpată, Refren de clopot îngânând abisul.

M-am deşteptat. Al mestecenilor răzor Tomnatic plutea pe întunecatul cer.

Vântul şi ploaia, al cerului decor În zori se iţeau dănţuind în eter.

1913 (1928)

1913 (1928)

OSPEŢE Sorb tomnatica tristeţe de tuberoze Cereasca lingoare ca un şuvoi fierbinte.

Trădarea ta din nopţile-apoteoze Ca strofele igrasioase revine în minte. În atelierele iadului nu tolerăm cumpătare.

Viaţa fără griji aici nu-şi va găsi răsplată.

Toastul vântului nopţii, neliniştit, se pare Că nu-l voi revedea niciodată.

Moştenirea şi moartea, – ne sunt oaspeţi. În auroră, coroanele arborilor ard ca acest Şoricel trudind în coşul cu pesmeţi Cenuşăreasă cu haine schimbate – anapest.

Podelele-s curate, fără firimituri faţa de masă, Ca o sărutare de copil liniştit respiră versul, Iar Cenuşăreasa aleargă cu troica, norocoasă, Iar noi, fără nici o leţcaie, invadăm universul.

(1913)

pagina 105

galaxii lirice GREA CRUCE...

Grea cruce să iubeşti pe unii Frumoasă eşti, fără cusur, Secretul farmecului unic Demult eu vieţii-am vrut să-l fur. În primăveri, e-un foşnet de visare Şi-un zvon de adevăr de steiuri Ca aerul te dărui cu mirare Tu eşti din stirpea marilor temeiuri.

Uşor îţi e să te deştepţi, vederea Recăpătând, mizeria din inimă să scuturi Şi să-ţi păstrezi şi rangul şi averea De-acest talent se pare că te bucuri.

CHOPIN Chopin nu caută avantaje Dar plutind în răspăr Îşi croieşte din miraje Calea spre-adevăr.

Bărci cu căiţi pe bordură, Garduri cu spărturi înguste.

Două vâsle lângă geamandură Cartierul cu case vetuste.

Ziua, pruncii, atenţi la arţar Luminaţi de-ale nopţii lampadare Privesc pomii hoinari, Frunzele, ploaia ucigătoare.

pagina Apoi, pătrund idolatre Baionetele albelor piramide 106 Printre castani, egolatre

Muzici, sub bolţi translucide.

Chopin bubuie, acorduri veşnice Răzbat geamurile, cu efect scontat, Dirijând ale castanilor sfeşnice Stelele privesc veacul îndepărtat.

Lovesc atunci în ale lui sonate Cu a pendulei eternă ondulare Ce din mersu-i deloc nu s-abate Iar visul, nemuritor şi el, îţi pare.

Din nou, părăsind acaţii, Sub troici pariziene nimereşti?

Să fugă, să fugă de ovaţii Vieţii atât îi meneşti?

Provoci goarna îngrozitoare Venele le goleşti adeseori Stârnind plânsul, refuzat ţi-e oare Să mori ca oricare, să mori? În umeda noapte a postului mic Privind derularea caselor Auzi cântecul lipsit de tipic Al roţilor, al frunzelor, al oaselor. În final, voioşiei dând ghes, Risipeşti uimiri cu toptanul, De nepoftiţi alipindu-te,- adesea Te crucifici îngheţat ca pianul Un secol mai târziu, anume Flori agăţând pe etajere Să spargi în locuinţe comune Tihna căminelor austere.

Iarăşi? Sfinţind buimac Pianul cu zvonu-i ritual, Să cazi cu el în trecutul veac În mreaja unui vechi ideal.

(1931)

Traducere de Alexandru PINTESCU

galaxii lirice SPAŢIU VITAL păşind îndărăt vreau să părăsesc acest spaţiu gol totuşi nu pot să mă despart definitiv de această parte din mine a-i închide definitiv uşa ar fi ca şi cum aş smulge inima care palpită încă din pieptul unui om privesc la rotitoarele zidiri de praf care dansează în soare

Jan BRODAL

Norvegia INIŢIERE ESTICĂ cocoşul cântă de trei ori până să bagi de seamă poştaşul sună doar de două ori în viziunea Hollywoodului am abandonat vestul pentru sfintele vaci şi cămile ale Indiei tânjesc necontenit după înţelepciunea estului căutând calitatea vieţii în goa tibetană şi Gujarat vânez urmele adevărului în nisipul din adâncurile nepătrunse ale oceanului dar ce păcat că spuma valurilor dezintegrează aceste urme înainte să-mi pot măsura proprii paşi cu cei ai misteriosului est

şi rechem în gând umbrele anilor ce s-au dus: nu mă părăsiţi nu plecaţi luaţi-mă cu voi îngăduiţi ca eu şi amintirile mele să fim parte din voi care aţi fost cândva trupul şi sufletul acestui spaţiu gol dar nu primesc nici un răspuns cruţaţi ecourile tăcute şi neînţelese ale vieţilor trăite şi irosite

ACOLO JOS, ÎN COLŢ... apus oriîncotro te-ndrepţi cer albastru crânguri verzi orizonturi nepătrunse mă ridic şi privesc în jur o bucurie deplină îmi inundă mintea mă simt parte din această imagine a perfecţiunii

pagina 107

galaxii lirice până când de o dată observ ceva acolo jos în colţ acolo se întâmplă ceva un norişor cenuşiu se iveşte ca un bulgăre sau ca o ciupercă se măreşte din ce în ce devorând totul

VARĂ INDIANĂ luna plină atârnă jos peste câmpurile galbene un liliac scrie profetic cu aripile lui minuscule pe platoul gigantic amintindu-ne cât e ceasul

pagina doisprezece fără un sfert 108 AURORA BOREALĂ limbi roşiatice verzui guri de lumină deschizându-se în ceruri să sărute faţa întunecată a îngheţatului cosmos desenând o boltă mistuitoare de flăcări

eliberând inima deznădăjduită dându-i Omului încarcerat în propria-i zădărnicie eterna pace

PIATRĂ apuc trupul tău brut şi încerc să te azvârl în spaţiul cosmic dar tu nu te dai dusă te întorci cuminte pe orbită şi-ţi permiţi să înfrunţi gravitaţia. erai aici pe când eu nu eram şi vei mai fi mult după mine să depui mărturie în faţa posterităţii asupra timpurilor apuse

MAHNMAL flăcări pâlpâind molcom stropi picurând lin ploaia s-a oprit acum dar ghetele mai umblă încă Unter den Linden, 1970

ASIA MINOR dealuri albe de zăpadă brăzdate de petece întunecate de rocă nici copac nici picior de om spaţiu gol selenar cu excepţia ruinelor de piatră

galaxii lirice

şi ale fortăreţei ridicate sus pe deal

soarele strălucea revelându-mi marele adevăr scopul oricărui pelerinaj

fluturându-şi drapelul roşu sclipitor cu semiluna albă

acest moment al adevărului m-a făcut să înţeleg

moştenitor al unei lumi dispărute

că lumea nouă era încă foarte departe

ultimele vestigii ale Armenilor ce locuiau cândva aceste locuri

Kyzyl-cak-cak, martie 1965

SYLVANUS eu sunt Sylvanus omul pădurilor m-am ridicat, şi am mers, am tot mers am umblat ore zile şi ere Eu, rătăcitorul din păduri în căutarea lumii noi am aruncat o ultimă privire spre stepele şi savanele scăldate-n lumină

iar lumea veche iremediabil pierdută.

PRIMĂVARĂ flori de Crocus îmbălsămând aerul ţâşnind din viscerele pământului la primul sărut al Soarelui amant înflăcărat al primăverii cât sunteţi de proaspete şi graţioase, ca nişte cofeturi delicioase în gura hulpavă a pământului de Primăvară; alb strălucitor galben seducător violet ademenitor dar, săi sunteţi firave ca o fată frumoasă vă treceţi şi sunteţi uitate de îndată ce prima lalea înfloreşte deplin lăsându-vă inima pustie şi sufletul plin de mâhnire.

PÂRÂU DE IARNĂ pârâu de iarnă, o mână întunecată întinzându-şi penetrant degetele de gheaţă peste trupul alb şi virginal al iernii pârâul îşi întinde ghearele negre spre inima îndurerată

pagina 109

galaxii lirice a iernii

poate...

făcând-o să sângereze cu picături încete şi suave ce se scurg spre mare

paharul răsturnat

aşa cum sângele omului curge spre tăcutele valuri ale râului Lethe.

CE SĂ FAC poate că asta trebuie să faci să şterpeleşti piesele jocului de şah să verşi paharul lăsând pata roşie să maculeze imaculatul alb şi cerul să-şi schimbe locul cu oceanul poate... poate că pagina n-ar fi trebuit să te laşi dus 110 de curgerea timpului repetând gândurile şi faptele altor oameni poate că ar fi trebuit să pleci la munte să-l sfărâmi şi să ridici n locul lui o nouă culme de voinţă şi de doruri....

lăsându-l să maculeze...

MACI albi şi galbeni sângerii sau purpurii şi mult râvniţii alb cu violet papaver somniferum fiind un mare devorator de cărţi ador să-ţi sorb cu privirea-mi avidă florile ca de hârtie lăsându-i pe alţii să-ţi consume seminţele ameţitoare pentru care se ucid oameni şi se irosesc bani peste bani la nesfârşit.

Traducere de Marina CAP-BUN

eseu

Arta de a plictisi

Hilaire BELLOC Observ cu mâhnire în suflet că despre interesantul domeniu al artei plictisitului (pe latineşte Ars taedica) nu s-a scris până în prezent nici o lucrare reprezentativă având drept subiect partea ei activă: anume ştiinţa şi practica de a plictisi.

S-a scris, e drept, foarte mult despre partea pasivă, zugrăvindu-se ca atare grozăvia faptului de a fi plictisit, cu mulţime de cumplite invective împotriva plictisitorului, numeroase descrieri ale înfăţişării acestuia şi (ceea ce e mai greu) câteva descrieri valoroase ale metodelor sale de lucru. Dar nu ţin minte să fi citit nimic cu privire la descrierea artei de a plictisi cu scopul satisfacerii dorinţei acelora dintre noi (şi mă număr printre aceştia) dornici s-o folosească împotriva duşmanilor.

O asemenea carte rămâne de scris; mă voi mulţumi aci să dau câteva sugestii doar, în acest sens. În primul rând, rog pe cititor să-şi scoată din cap ideea (în cazul când ar avea-o) că arta de a plictisi nu s-ar putea învăţa şi practica, întrucât pisălogii cunoscuţi de domnia sa n-ar avea în general nici un ţel precis.

Aceasta e o mare greşeală. Sunt de acord că oamenii fără un anumit ţel sunt adesea cei mai reuşiţi pisălogi – şi că ei alcătuiesc un gen de oameni ce ar putea câştiga premii la concursul naţional al plicticoşilor. Mai mult, sunt gata să admit că însuşi regele plictisitorilor ignoră de obicei nemaipomenitele puteri de care se bucură. Dar pentru a plictisi în mod deliberat ai nevoie de talente speciale,

ca pentru orice artă de altfel.

Pentru că acest domeniu este fără îndoială o artă, şi în legătură cu aceasta mă pregătesc să vă îmbogăţesc cunoştinţele dându-vă nişte reguli de care depinde practicarea ei cu succes. Vă voi instrui şi cu privire la semnele după care să puteţi vedea dacă eforturile dumneavoastră au fost încununate de succes.

Un prim semn este atenţia pe care o acordă persoana plictisită unui lucru banal, altul decât persoana dumneavoastră proprie.

Dacă pe când îi vorbiţi ochii i-ar fi atraşi de un ins ce l-ar ochi cu pistolul, puteţi fi sigur că nu-i un semn că s-ar fi plictisit de domnia voastră. Dacă însă atenţia îi este furată de o pasăre, sau de un nor trecător, acesta constituie un simptom, cum spun doctorii. Un alt simptom sunt exclamaţiile întâmplătoare scoase de interlocutor fără vreo legătură cu ceea ce îi spui. Şi, al treilea şi cel mai puternic simptom ce te va încânta cu deosebire ca dovadă a triumfului suprem, e faptul că în toiul vorbelor pe care i le adresezi plictisitul să pornească o conversaţie cu altcineva.

Alegerea subiectului pentru a plictisi nu are prea mare importanţă. Orice subiect poate deveni interesant şi, prin urmare, orice subiect poate deveni plictisitor; importantă rămâne metoda. Primul sfat în acest sens e folosirea unei voci cântate sau, în orice caz, monotone. Cei cu practică îndelungată pot vorbi şi repede, fără să se oprească la punct şi fără să ridice sau să coboare vocea; dar cu excepţia politicienilor, se întâlnesc destul de

pagina 111

eseu

pagina 112

rar asemenea talente, deşi eu personal am cunoscut pe unii care se descurcau destul de bine. Ştiu cu certitudine că maestrul acestui stil de oratorie nu a ajuns să pătrundă în Camera Comunelor, rămânând până în prezent doar candidat; dar am umblat mile în şir după el pe la mitinguri, pentru simpla plăcere de a-l asculta.

Un alt sfat foarte folositor este introducerea în conversaţie a detaliului nesemnificativ şi extinderea lui la proporţiile unei luxurianţe de amănunte irelevante; această metodă dă rezultatele cele mai bune când povesteşti o întâmplare care amuză prin poanta ei. Astfel, e foarte important să începi ezitând asupra datei: „S-a întâmplat în iulie 1921, ba nu, dacă stau şi mă gândesc, trebuie să se fi întâmplat în 1920, pentru că (aici spui motivul pentru care trebuie să se fi întâmplat în 1920). Dar, nu, totuşi era în 1921 (aici explici de ce în 1921), sau poate în 1922?

Oricum, era în iulie, anul de fapt nu contează, importantă este luna”.

Acesta e un început genial, mai ales ultimele cuvinte, care demonstrează celui pe care vrei să-l plictiseşti că ai irosit timpul intenţionat, şi fără rost.

O metodă paralelă constă din zăbovirea asupra unui nume uitat care nu are nici o importanţă pentru întâmplarea respectivă.

Al treilea sfat util e să aglomerezi amănunte privind culoarea locală şi elementele descriptive. Trebuie să imiţi cum poţi mai bine (şi asta nu e simplu) limbajul eroilor din povestea ta şi să începi multe propoziţii cu: ,,Era unul dintre aceia...” acumulând apoi calificative.

O altă metodă constă din introducerea digresiunilor, în special de ordin etic şi estetic. Opreşte-te la mijlocul întâmplării şi prelungeşte suferinţele ascultătorului explicând că nu-ţi pasă dacă cineva se îmbată, sau că dimpotrivă îţi pasă; sau că n-ai nimic de obiectat în legătură cu clădirea pe care o descrii, şi multe altele de felul acesta; iar pentru că părerile tale personale despre artă şi morală sunt cele mai plictisitoare lucruri de pe lumea asta, să le introduci cât mai des în conversaţie.

Aminteşte-ţi apoi că există metode speciale pentru amplificarea efectului, pentru scoaterea în relief a ceea ce poate fi numit efectul de lumină al plictiselii. A uita brusc sfârşitul întâmplării tocmai în momentul când trebuie să-l povesteşti este una dintre cele mai reuşite metode. E de un efect uriaş.

Am cunoscut un asemenea caz când povestitorul a primit o sticlă în cap pentru că tocmai folosise această metodă; nu ar fi putut căpăta confirmare mai strălucită a succesului repurtat. Cel mai potrivit este să-ţi duci întâmplarea până la întrebarea: „Şi ce crezi că a răspuns?” Apoi, după o mică pauză să spui: „La naiba, trebuie să-mi amintesc. Îmi stă pe limbă !...” Şi după ce stai pe gânduri o clipă, adaugi cu un ton deznădăjduit că nu-ţi mai aminteşti nici în ruptul capului, şi că renunţi.

Cel ce doreşte să strălucească în arta de a plictisi şi foloseşte cu succes armele ei ofensive trebuie să înveţe totodată şi cum să înfrângă defensiva interlocutorului. Cei care au suportat eroic o plictiseală de cel mai înalt grad, dar mai păstrează în ei resurse de energie, pot foarte bine rezista pe defensivă; e datoria tuturor acelora care învaţă să plictisească să fie oricând gata a întâmpina o asemenea reacţie. Riposta defensivă poate veni printr-o întrerupere neaşteptată în care cel plictisit ţi se adresează pe un ton proaspăt şi vioi; de pildă la cuvintele tale: „Dar ia spune, ai fost vreodată la Rio? eu unul, când am fost pe vremuri acolo...”, victima poate da drumul unui neaşteptat tir de mitralieră răspunzând cu putere: „Rio? cum să nu.

Sigur că am fost la Rio.” Şi aici să urmeze

eseu

revărsarea unei cascade de amintiri despre Rio tinzând să reducă la tăcere focul inamic sub un potop de cuvinte. Sunt două căi de contraatac în asemenea cazuri. Una e să te plângi că ai fost întrerupt şi să insişti cerând voie să continui tortura. Cealaltă e să-l laşi pe om să-şi epuizeze muniţiile, iar apoi să treci la contraofensivă cu forţe înnoite.

O formă mai subtilă, şi totodată extrem de eficace a defensivei e cea inventată cu vreo treizeci de ani în urmă de un înalt funcţionar.

Acesta recomanda să-l asculţi pe cel ce ţine să te plictisească până când îşi închipuie că şi-a atins scopul – sau ceea ce crede el că îi e scopul; atunci, arborând un aer de supremă indiferenţă, să-l întrebi de ce nu continuă. Pentru a preîntâmpina această formă de defensivă nu e rău să reiei povestea de la capăt. Ca să se înveţe minte! Dar cea mai eficace apărare – cea de care să te temi cel mai mult – este replierea şi părăsirea terenului de către victimă. Majoritatea cercetătorilor artei de a plictisi o consideră drept semnul infailibil al biruinţei. De fapt nu este chiar aşa. Cunosc pe un ins care obişnuia să plictisească asistenţa la un club: în toiul exerciţiului lumea începuse să-şi ia tălpăşiţa. Această aplicaţie tactică defensivă a fost curând contracarată prin aceea că, la momentul psihologic, el însuşi se îndrepta spre garderobă de unde îşi lua haina mai înainte ca ceilalţi să fi apucat a finaliza acţiunea. Dar nu a avut succes în toate cazurile. În sfârşit, vă mai dau două reţete personale. Prima constă din aşternerea unor intervale de tăcere în timpul aplicaţiilor: este un adevăr paradoxal, dar acestea amplifică considerabil efectul final al acţiunii. Intervalele nu trebuie însă să dea răgaz victimei ca să înceapă să răsfoiască o carte, limitându-se la mici pauze care să-i zguduie nervii. Urmăriţi cu atenţie fizionomia interlocutorului, observaţi relaxarea treptată şi în funcţie de asta calculaţi exact momentul reluării suferinţei. A doua reţetă este să vorbiţi moşmondit, şi cu jumătate de gură, în clipa când cel plictisit vă cere să repetaţi, reluaţi, – dar şi mai puţin clar încă.

Metoda nu dă greş. În fond toate aceste reguli sunt mecanice. Nimeni nu va ajunge vreodată pisălog autentic urmând preceptele mele, după cum nimeni nu poate deveni poet buchisind doar învăţătura din cărţi: s-ar putea deci ca să fi scris totul în zadar. În original: A Guide to Boring Traducere De Anca NEMOIANU

pagina 113

eseu

CERVANTES,

creatorul lui Don Quijote George CĂLINESCU

pagina 114

Cervantes face parte din categoria creatorilor de figuri imense care, strivite de făpturile lor, mai vii decât viaţa însăşi, n-au biografie sau au una ridicată pe ipoteze, aproape pierdută în mitologie. Când Ahil, Agamemnon, Nestor şi Ulise ocupă scena imaginaţiei noastre, Homer rămâne un nume gol, bun pentru pedanţi. Eul lui Shakespeare se asfixiază în aerul în care răsuflă cu atâta putere Hamlet, Polonius, Othello, Regele Lear, Falstaff şi Malvolio. Înţelegem ce vrea să zică „viziune shakespeariană”, dar de biografia lui Shakespeare n-avem trebuinţă, precum ne este indiferent a şti cine a cioplit pe Apollo din Belvedere. Marile creaţii sunt lipsite de stil personal ca şi natura însăşi, sau cu mult prea covârşitor sublime şi universale pentru ca viaţa autorului să le poată explica.

Creaţiile cu adevărat geniale sunt paricide, Cervantes a fost aproape eliminat din istorie de don Quijote şi de Sancho Panza.

Ceea ce ştim despre Miguel de Cervantes Saavedra este într-o contradicţie izbitoare cu urieşenia eroilor săi. Ne-am aştepta să înregistrăm o existenţă grandioasă ca a lui Goethe sau a lui Victor Hugo, şi descoperim umilitatea unui impiegat mărunt, a unui soi de încasator de percepţie. Tatăl şi bunicul lui Cervantes, este adevărat, erau „hidalgos”1, cum s-ar zice „băieţi de familie”, bucurându-se ca atare de anume privilegii, cel mai însemnat fiind acela de a nu plăti dări. Un hidalgo avea de asemenea deşartă mângâiere de a putea pune un don înaintea numelui, ca don Quijote. Încolo, era nu rareori un veritabil golan şi un famelic de care scriitorii au obice1 Nobili (n.r.).

iul a-şi bate joc. Don Quijote se mulţumeşte la han cu batog, care în Spania e o mâncare banală şi când este mai înfometat visează scrumbie cu pâine ţărănească. Juan de Cervantes, bunicul lui Miguel, obţinuse gradul de „licenciado” şi fusese un „corregidor”2 remarcabil prin stricteţea cu care aplica tortura delicvenţilor încăpuţi pe mâna sa. În schimb, Rodrigo, tatăl lui Cervantes, din lipsă de titluri suficiente, exercită profesia de subchirurg, puţin onorată, înrudită cu a bărbierului, încât, întrun „entremes”3 teatral de Cervantes, o soţie cere divorţ pe motiv, între altele, că bărbatul o păcălise zicând că este medic şi nefiind decât subchirurg „che haze ligaduras”, care bandajează. Rodrigo, om cu casă grea având şase copii, va duce existenţă instabilă, în căutare de mai puţin rău. Odată, la Valladolid, fu aruncat la închisoare pentru neplata chiriei. I se luară zălog lucrurile din casă ce se părură mai de preţ: o pereche de nădragi galbeni, o carte de chirurgie, una asupra „celor patru boli” şi o gramatică latină. În aceste împrejurări, instrucţia lui Miguel de Cervantes (care s-a născut la Alcala de Henares – oraş cu tradiţie universitară, numit de erudiţi Complutum – fiind botezat în ziua de 9 octombrie 1547) a fost în mod fatal fragmentară. Biografii presupun că Cervantes a putut frecventa colegiul iezuiţilor din Sevilla. Creatorul lui don Quijote descria cu multă competenţă viaţa şcolărească sevillană prin gura câinelui Berganza. Negustorul bogat, modest la înfăţişare el însuşi, în slujba 2 Judecător, primar (n.r.).

3 Intermezzo (n.r.).

eseu căruia intrase câinele, făcea mare paradă cu educaţia copiilor săi. Îi trimitea la şcoala iezuită (aşa precum burghezii noştri nu de mult îşi dădeau fetele la călugăriţe) însoţiţi de un guvernor şi de paji care le purtau ghiozdanele. Pe vreme de arşiţă mergeau în „chaise à porteurs”4, pe ploaie în caleaşcă. Nu toţi şcolarii se bucurau, fireşte, de această soartă.

Unii, săraci, spre a putea să înveţe, intrau slugi la colegii mai bogaţi. Soarta intelectualului nu era strălucită pe acea vreme şi literatul este ironizat pentru sărăcia lui ca şi nobilul scăpătat. Mizeria licenţiatului Cabra din Buscon al lui Quevedo este fantastică. Şcolarii pe care îi ţine în gazdă sunt lihniţi de foame şi cei doi cai olandezi care stau câteva zile în grajdul său ies, după spusele unui servitor maliţios, aşa de uşori încât pot zbura prin aer. În 1568 Cervantes publică la Madrid, cu prilejul morţii reginei Isabela de Valois, nişte compoziţii în versuri latine, într-o culegere întocmită de un magistru de limba latină de la şcoala comunală, Juan Lopez de Hoyos, care era, ni se spune, reprezentantul umanismului celui mai evoluat şi un admirator al lui Erasm. Lopez de Hoyos numeşte pe Miguel, care avea atunci 21 de ani, „scumpul şi iubitul meu elev”. Unii presupun, analizând scrierile lui Cervantes, că acesta ar fi putut îmbrăţişa un timp cariera armelor, reluânduşi apoi studiile. Esenţial pentru noi este că scriitorul a avut o şcolaritate întreruptă şi o copilărie agitată şi este oricum interesant că copiii aventuroşi sunt printre eroii săi cei mai remarcabili. În general, învăţătura îndelungă şi-a făcut-o Cervantes la mereu serioasa „şcoală a vieţii”.

De aci încolo, creatorul lui don Quijote începe o existenţă aventuroasă pe continent.

Spania avea un imperiu, mulţi spanioli fără rost şi-l căutau în regimentele din Flandra sau din Italia, şi cei mai desperaţi treceau oceanul, spre continentul descoperit de Columb. Pe la sfârşitul anului 1569 găsim pe Cervantes la Roma, în slujba de „camerero”, ceva între servitor şi secretar, pe lângă Giulio Acquaviva care va fi în curând cardinal.

Acesta fusese trimis de papă, în calitate de legat, la regele Filip al II-lea, spre a-i prezenta condoleanţe pentru moartea degeneratului don Carlos, cel gratuit idealizat de Schiller.

Legatul papal fusese rău primit şi se întorsese în Italia. Pe de altă parte, biografii au descoperit un document pe care îl pun ipotetic în legătură cu plecarea lui Cervantes din 4 Lectică (n.r.).

Spania. Un anume Miguel de Zervantes fusese osândit, în lipsă, la tăierea mâinii drepte şi la zece ani de exil fiindcă rănise cu spada, la Madrid, un „alguazil”5, într-un loc aparţinând regelui. Era vorba deci de o crimă de lèse-majestate. Oricum ar fi, Cervantes a avut toată viaţa, ca şi urmărit de fatalitate, încurcături cu justiţia. Apoi se face soldat. Intră într-o companie papală, după aceea se înrolează într-un regiment spaniol. Îmbarcat pe un vas din escadra lui Marcantonio Colonna, naufragiază la gurile Cattarului. Fratele său Rodrigo era de asemenea soldat. Pentru ca amândoi fraţii să îmbrăţişeze cariera armelor în această formă care e a unor mercenari, e de presupus că fiii subchirurgului nu găseau de mâncare în patria lor. Cervantes a făcut dese aluzii la cariera de soldat, din care biografii au încercat să scoată un „curriculum vitae”. Însă o asemenea aventură este curentă în acea vreme, cu toate că viaţa lui Cervantes, aşa de reală, pare neverosimilă, copiată după un roman picaresc. Guzman de Alfarache, eroul romanului cu acelaşi nume al lui Mateo Aleman, colindă Italia, devine din soldat cerşetor. Marcos de Obregon al lui Vicente Espinel este un student care cunoaşte la Salamanca mizeriile vieţii şcolăreşti. Se angajează „alferez”6, grad la care Cervantes nu va ajunge, cutreieră ca soldat Italia, e încarcerat fiindcă a luat parte la o încăierare. Mai înain5 Poliţai (n.r.).

6 Stegar (n.r.).

pagina 115

eseu

pagina 116

te fusese prins de piraţi, dus la Alger ca sclav. Întors în Spania face, fără vină, trei luni închisoare. Aceste istorii extravagante corespund în linii generale adevărului. Espinel fusese el însuşi student, soldat, capelan. Intelectualul sărac e silit a trăi din expediente, a trece de la o meserie la alta, a migra şi a emigra, a participa la moduri de viaţă în care bravura şi frauda se împerechează şi un student devine cu uşurinţă un „pícaro”7, iar un viteaz alunecă în aventură. E adevărat că tot ce ştim despre Cervantes vorbeşte despre un om de onoare, incoruptibil hidalgo, dar totdeodată lumea pe care e nevoit a o frecventa e oarecum în marginea societăţii, meseriile sunt dubioase, implicând altercaţia şi gestiunea încurcată, primejdia de a fi oricând oaspetele puşcăriei.

Nu aceasta este viaţa cea mai nimerită pentru un creator. În 1571 Cervantes se îmbarcă pe galera „La Marquesa” ce avea să ia parte la expediţia navală împotriva turcilor, comandată de Juan de Austria în numele Sfintei Ligi, alcătuite din Statul papal, Republica veneţiană şi Spania. La 7 octombrie, Cervantes asistă la vestita bătălie de la Lepanto. De fapt combate, fiindcă deşi zguduit de febră ceruse, ca hidalgo ce era, favoarea de a fi scos din fundul calei şi chemat pe punte. Cu vreo doisprezece soldaţi coboară într-o felucă şi luptă cu îndârjire, judecând după faptul că primeşte două gloanţe în piept şi unul în braţul stâng. Acesta din urmă fu şi cel mai malign.

Mâna a fost sfărâmată şi Cervantes rămase cu porecla Ciungul de la Lepanto. Era foarte mândru de rana sa şi când cineva îl luă peste picior, furându-i de altfel şi ideea din Don Quijote într-o continuare abuzivă, Cervantes, atins, răspunse că nu devenise ciung la cârciumă, ci în cea mai strălucită bătălie pe care veacurile o văzuse. „Cicatricele – zicea el – pe care soldatul le poartă pe obraz şi pe piept sunt stelele ce călăuzesc pe alţii spre cerul onoarei.”

Stătu câteva luni într-un spital, la Messina, apoi îşi reluă activitatea militară. În 1573, don Juan face o expediţie în Africa, ia Tunisul, însă în 1574 spaniolii pierd portul La Goleta.

Cervantes, participant la aceste întreprinderi, este dezolat de înfrângere.

Pe urmă vegetează în garnizoanele din Sardinia, Sicilia şi Napoli până ce, plictisit, hotărăşte să se întoarcă în Spania, spre a obţine un brevet de căpitan. Luându-şi concediu, se îmbarcă pe galera „El Sol”, prevăzut cu scrisori de recomandare. Fratele său Rodrigo 7 Pungaş (n.r.).

îl însoţea. Atunci se întâmplă un accident care, azi, pare de domeniul romanului senzaţional.

Trei bastimente turceşti le taie calea pe coasta Franţei. Piraţi comandaţi de un albanez renegat îi despoaie de veşminte, îi ia prizonieri şi-i debarcă la Alger. Cervantes devine sclav.

Turcii crezură, găsindu-i scrisorile, că este un personaj important, contau pe un preţ bun de răscumpărare. Acest soi de sclavi erau închişi, în băile antice, unde, dacă nu erau supuşi la corvezile cele mai grele, duceau totuşi o viaţă mizerabilă, apăsată de urât. Spre a se distra, Cervantes scrie versuri. În încercările sale de evadare, captivul se dovedi întreprinzător, leal. După o fugă neizbutită e pus să lucreze în lanţuri la fortificaţiile portului. Familia strânge bani ce ajung doar pentru răscumpărarea lui Rodrigo. Cervantes costa mai mult.

După o nouă evadare ratată, e păstrat cinci luni în lanţuri, în celula sa. Alte luni de fiare la mâini şi la picioare îi agonisise o evadare eşuată din pricina unui dominican trădător. În fine, în 1580, după cinci ani de captivitate, călugări din ordinul Trinitarilor, dedicaţi operei de răscumpărare a sclavilor, îl scot din mâinile paginilor şi-l readuc în Spania.

Până acum viaţa lui Cervantes fusese aventuroasă şi dramatică, acum ea devine pitică. Şi cu toate astea, de acum încolo reputaţia scriitorului creşte treptat, devenind europeană, după publicarea lui Don Quijote şi a Nuvelelor exemplare. În 1585 Cervantes tipări primele şase capitole dintr-o pastorală La Galatea, pentru care luă de la editor ceva parale. Cu puţin înainte se însurase cu fata unui proprietar rural, din Esquivias, lângă Madrid. Fata se numea sonor doña Catalina de Palacios Salazar y Vozmedio, avea vreo şaptesprezece ani şi o zestre macră, compusă dintr-o sforicică de vie, din fel de fel de ustensile casnice uzate, apoi saltele, perne, icoane şi un crucifix şi pe deasupra patruzeci şi cinci de găini. Cu nevasta rurală, Cervantes trăi nu tocmai bine, avea de altfel o fată nelegitimă făcută cu o actriţă Ana de Rojas.

Ciungul de la Lepanto confecţiona multe piese de teatru pe care le credea excepţionale. I se plăteau cu bucata şi numai dacă aveau succes, după câte constatăm dintrun contract de altfel ulterior acestor ani. O parte din piese au rămas, altele s-au pierdut.

Autorul era vesel că nu fusese fluierat şi nici bombardat cu castraveţi şi alte proiectile de acest fel. Lope de Vega începea să aibă un succes nemaipomenit şi piesele lui Cervantes nu găseau impresar. Într-o vreme avea vreo şase comedii şi şase intermezzuri şi cineva îl

eseu întrebă de ce nu le reprezintă. „Pentru că actorii – mărturisi Cervantes – nu mă caută şi nici eu nu umblu după ei.” Doña Catalina fu lăsată la găinile sale din Esquivias, Cervantes merse la Madrid unde trăiau mumă-sa şi surorile lui. Apoi îşi găsi o meserie. Ca un autor care scrisese o carte de fineţe, cum e La Galatea, să accepte slujba pe care o dibui Cervantes, trebuie să admitem că indiferenţa era mare în Spania pentru soarta poeţilor. Cervantes deveni comisar, mai degrabă agent, al proviziilor pentru flotă. Meseria este migrantă, centrul operaţiilor fiind Sevilla. Comisarul avea îndatorirea să strângă, mai exact să smulgă de la populaţie, ajutat de un alguazil, cantitatea de provizii hotărâtă pentru fiecare, contra unui preţ arbitrar. Nimic mai trist pentru un om decât să facă de nevoie o meserie fundamental neonestă şi antipatică opiniei publice. Slujba era nimerită pentru un bandit, lipsit de inimă. Oricâtă rectitudine ar fi pus Cervantes în operaţiile sale – şi întrasta nu încape nici o îndoială – ca să strângă trebuia să înăbuşe orice reacţie umanitară, să asculte surd plânsetele şi blestemele, să consimtă la arestarea de către alguazil, a contravenienţilor. Călare pe catâr, Cervantes trecea din sat în sat şi extorca în numele regelui pe locuitori. Voluptatea de a căpătui pe poeţi cu funcţii paradoxale se pare a fi fost în natura societăţii vechi. Alexandru Macedonski fu numit, în 1877, controlor şi agent de urmărire al Ministerului de Finanţe la districtul Putna.

Poetul îşi exprimă indignarea public, dar în 1879 primea funcţia de inspector financiar. El care, plin de spirit sacru se visa la Meca, era pus să calculeze venitul spirtului. Cervantes avu multe necazuri cu comisariatul lui. De pildă, de două ori fu excomunicat fiindcă avu îndrăzneala să rechiziţioneze bunuri aparţinând bisericii. Vânzând fără autorizaţie grâu din depozitul comisariatului, e arestat, osândit la plata contravalorii. E slobozit pe cauţiune şi repus în funcţie. Mai târziu capătă, contra unei garanţii, un post asemănător, constând în obligaţia de a strânge impozitele restante în provincia Granada. Totul sfârşeşte la puşcărie, deoarece Cervantes depusese banii la un negustor din Sevilla care dădu faliment. Pe urmă lucrurile se descurcară, fondul fu salvat şi Cervantes rămase cu o experienţă tristă dar şi solidă, viaţa la închisoare, pe care o fructifică în nuvele. Şi altă dată este închis la Sevilla din cauză că rămăsese descoperit cu o anume sumă. S-a constatat că marele, grandiosul Cervantes, constrâns de sărăcie, făcea afaceri pe picior, cum spre exemplu urmă-

toarea: patronul unei corăbii cu un echipaj de cinci-şase mateloţi este pe cale de a ridica ancora şi nu are provizia necesară de pesmeţi.

Cervantes cumpără pe datorie, cu preţ inferior, două chintale de pesmeţi şi le revinde cu bani peşin căpitanului. Cine a făcut mai face şi nu pot să-mi închipui că Cervantes putea scoate impozitele de la cetăţeni fără ingeniozitate şi chiar brutalitate. Adesea întâlnim la oamenii de geniu trăsături crepusculare ce ni se par reprobabile şi cu care mediocrii încearcă să scoboare până şi valoarea operei. Însă marii creatori rezolvă umbrele din ei, transpunându-le în lumea obiectivă a eroilor. În orice mare creator zac larvar două umanităţi: una bună şi alta rea. Altfel, autorul ar dormita izolat ca un înger în ingenuitatea lui şi nu ar trăi adânc contradicţiile vieţii.

Cervantes continuă multă vreme umila lui slujbă, deoarece lucrările literare nu erau rentabile. Într-un adaos la o Călătorie la Parnas, inspirată de Il viaggio di Parnaso de peruginul Cesare Caporali, Apollo Delficul trimite lui Cervantes un mesaj din care extragem următoarele: ...dacă vreun poet zice că e sărac, să fie crezut îndată pe cuvânt, fără jurământ şi fără alte dovezi.

pagina 117

eseu

pagina 118

Item, dacă un poet vine in casa unui prieten ori cunoscut la vremea prânzului şi, invitat la masă, se jură că a mâncat, să nu fie crezut în nici un chip, ci să i se dea să mănânce cu forţa...

Asta era starea poeţilor în vremea lui Cervantes. Gândul de a emigra în America răsări salvator în mintea perceptorului ilustru. Unde anume, îi era indiferent. Plecau atunci în Indiile noi desperaţii, revoltaţii, ucigaşii, cartoforii, femeile pierdute, refractarii, într-un cuvânt, ai continentului vechi. Acolo îşi făcu averea „gelosul din Estramadura” din nuvela lui Cervantes, din care scoatem aceste informaţii. Pe o cerere a scriitorului, cineva, poate regele, puse o rezoluţie, de altfel evazivă, din care reiese că părea ruşinos să se acorde unui poet o favoare aşa de tristă: „să caute să i se facă vreun rost pe aici, por acá”.

Printr-un capriciu, Filip al III-lea îşi mută curtea la Valladolid. Curteni, miniştri, funcţionari se porniră cu bagajele şi se aciueară care cum putură, într-un oraş impropriu a adăposti atâta lume. Cervantes veni şi el aci, pe la sfârşitul anului 1604, cu două surori, o nepoată şi cu fata lui şi se aşeză într-o clădire nouă dintr-un cartier cam deocheat. La parter era o locantă, casa era frecventată, se zice, de tineri nobili, iubitori de petreceri. Într-o noapte, Cervantes e sculat din somn de strigătele cuiva care cerea ajutor, aleargă în stradă şi găseşte un gentilom scăldat în sânge. Rănitul, dus în casă, îngrijit, declară că s-a bătut în duel legal. Moare. Poliţia vine, ia pe toţi locatarii pe sus, inclusiv Cervantes, îi duce la arest, îi interoghează. O doña Isabel de Ayala, cincantenară, suspectă de opere rufianeşti, face o depoziţie răutăcioasă, pretinde că în casa numitului Miguel de Cervantes se adună tot soiul de indivizi neonorabili, că fata lui trăieşte în concubinaj cu un portughez. Cervantes e pus în libertate, negăsindu-i-se nici o vină. Pentru omul Cervantes, urâtă întâmplare, dar cine a citit opera scriitorului şi a cunoscut atâtea tipuri vii de seductori, de false mătuşi şi de spadasini înţelege cum uneori din viaţa urâtă iese opera frumoasă. Nici în căsătorie, acela care a cântat femeia suavă din Toboso n-a fost fericit. Doña Catalina de Palacios y Vozmedio îşi face testamentul în favoarea fratelui său, lui Cervantes hărăzindu-i numai o viişoară cu sarcina de a-i face pomeni. În anii din urmă ai vieţii, Cervantes, a cărui celebritate după publicarea lui Don Quijote trece graniţele Spaniei, îşi petrece zilele la Madrid şi la Esquivias. Era bătrân, cu părul alb şi avea numai şase dinţi rătăciţi prin gură. O anume

modestă îndestulare ia tardiv locul mizeriei de altădată. Totuşi, când gentilomi francezi veniţi în Spania, în 1615, împreună cu ambasadorul Franţei, aflară că Cervantes, vestitul pentru ei autor al lui Don Quijote, era sărac, rămaseră uimiţi: „Cum, Spania n-a făcut bogat un asemenea om? Nu-l întreţine pe socoteala tezaurului public?” Astfel viaţa lui Cervantes merge spre o încheiere obscură şi mediocră. Întâia carte pe care, întors din sclavia africană, o publica Cervantes fu La Galatea.

Unora li s-a părut curios ca soldatul prins de piraţi să se piardă în viziuni pastorale şi speculaţii erotice, în loc să descrie realitatea.

Aluzii la aventura algeriană a făcut Cervantes mai peste tot, chiar şi în La Galatea, a cărei importanţă este de altă natură. Ea destăinuie concepţia lui Cervantes despre eternul feminin şi este o introducere firească la Don Quijote. „Egloga” era la modă în secolul al XVI-lea.

Arcadia lui Sannazzaro îşi făcuse drum şi în Peninsula Iberică, fiind imitată de portughezul Jorje de Montemayor sau Montemor, în a sa Diana în care cânta iubirea păstorului Sireno pentru păstoriţa Diana, jelind în sunet de cimpoi sau de chitară. Aceste pastorale, ca şi Aminta lui Torquato Tasso, erau, cu figuraţie pastorală de convenţie, nişte istorii erotice. Caracteristică în Diana este distincţia ducală a păstorilor. Compoziţia avu o vogă imensă. Autorul înnoise materia cu întâmplări miraculoase, de aceea preotul, făcând împreună cu bărbierul epuraţia bibliotecii lui don Quijote, e de părere să nu se ardă cartea, dar să se scoată din ea tot ce vorbeşte despre înţeleapta Felicia şi apa vrăjită. Aceeaşi distincţie ireală, deşi graţioasă, o găsim şi în La Galatea, împreună cu o austeritate într-adevăr quijotescă, atât de deosebită de senzualitatea lui Torquato Tasso în Aminta. Păstorii lui Cervantes sunt din rasa lui Ignacio de Loyola şi a Teresei de Jesus, ei vorbesc de dragoste ca de o logodnă mistică. Abia venit, personajul îşi povesteşte necazul, uneori atroce. Numele proprii sunt crispante, dar ele au făcut deliciile veacului. Păstorii fac speculaţii filozofice în jurul dragostei. S-a dovedit că teoriile erotice fuseseră extrase din nişte Dialoguri despre amor ale evreului platonizant de origine hispanică, trăind în Italia, anume Iuda Abrabanel, zis Leon evreul, şi unii au găsit că nu-i prinde pe nişte păstori să facă atâta filozofie şi încă de împrumut. De fapt platonismul e în La Galatea cu totul superficial, esenţa o constituie concepţia înaltă despre femeie şi viaţă. Cervantes era departe de a considera viaţa pastorală cea adevărată aşa de idilică şi

eseu

într-un fel se ironiza pe sine însuşi. Câinele Berganza, care slujise şi la nişte păstori, ştia că aceştia nu se numesc nici Lisandro, nici Galatea, nici Lauso, nici Diana, ci foarte prozaic Anton, Pavel, că nu cântau ca Orfeu, ci răguşit şi zbierând. Toată ziua se puricau sau îşi cârpeau opincile. Quijote era pe cale de a da şi în nebunia pastoralismului şi-şi întocmise o listă de nume: Quijotiz, Panzino... Deci Cervantes nu încerca să evadeze în lumi imaginare. La Galatea este o explorare a unei zone a realităţii ce se cheamă frumuseţe. Oamenii Renaşterii în genere, şi îndeosebi artiştii, au rămas uimiţi de acest aspect al naturii.

A spune despre Raffael că era idealist nu-i drept. Raffael căuta în jurul lui frumuseţea şi o găsea, pentru că fusese biruit dezinteresul faţă de desăvârşirile lumii terestre. Frumuseţea – zice în substanţă păstorul Tyrso – are atâta putere asupra sufletelor noastre, încât filozofii antici atraşi de splendoarea cerurilor înstelate şi de rotunditatea pământului au început să intuiască structura universului.

Ceea ce i-a uimit mai mult a fost însă făptura atât de desăvârşită a omului, încât l-au numit lume prescurtată. Într-adevăr, în nimic din natură nu se descoperă mai multe din însuşirile distribuite în toate celelalte părţi ale firii decât în trupul şi mai ales în chipul omului.

Frumuseţea stârneşte iubirea, adică în fond dorinţa ca această organizaţie a materiei să se întindă cât mai mult în univers şi de aceea, chipul femeilor fiind mai frumos decât al bărbaţilor, femeile sunt cele mai iubite. Cervantes a descris în repetate rânduri miracolul fetei frumoase şi efectele frumuseţii asupra oamenilor. Costanza, „la illustre fregona”, ilustra ştergătoare de argintărie, are părul castaniu

bătând în roşcat şi aşa de fin, aşa de egal, aşa de pieptănat, încât nici firele de aur nu i se pot compara. Cât de frumoasă este Costanza se vede de acolo că cei care o zăresc la hanul la care slujeşte rămân împietriţi de uimire.

Tot oraşul o cunoaşte. Fiul corregidorului, cu toate că o crede de extracţie joasă, îi face serenade. Frumuseţea e mai presus de orice îngrădiri sociale. Preciosa, tânăra ţigancă, este de asemenea atât de frumoasă, încât un tânăr cavaler consimte să ducă de dragul ei viaţa nomadă a lăieţilor. Şi octogenarul din Estramadura face greşeala de a se însura cu o fată de paisprezece ani pentru că Leonora, pe care a văzut-o într-o zi la o fereastră, l-a surprins prin chipul ei „tan agradable”8. „Spaniola engleză” e un miracol de frumuseţe, încât regina Angliei, privind-o, de uimire şade multă vreme fără să scoată un cuvânt.

Există şi un aspect inferior al materiei organizate, urâţenia, şi „spaniola engleză” însăşi, fiind otrăvită, pierde sprâncenele, genele, părul şi devine un monstru. Din fericire, încetul cu încetul răul este învins şi fata îşi recapătă frumuseţea. Elicio şi Erastro iubesc pe Galatea, fiecare în felul său, şi cel dintâi profesează într-adevăr un oarecare idealism platonic. Însă Tyrso, alt păstor, găseşte că amorul pământesc, fiind natural, nu este de osândit. Noi oamenii am moştenit dorinţa de a ne perpetua în fiii noştri şi din pricina acestei dorinţe suntem în căutarea frumuseţii vii corporale. Într-un cuvânt. vrea să spună Tyrso, frumuseţea ne surprinde fiindcă ea stârneşte în noi instinctul de a procrea după modelul ei. În La Galatea dăm de un păstor sumbru şi dezamăgit, „el desamorado Lenio”, care ia dragostea în tragic, nu vede în ea decât suferinţa, nu-şi aduce aminte decât de Samson şi Dalila, de distrugerea Troiei şi de alte asemenea calamităţi provocate de amor.

Frica de durere duce fireşte la renunţare, care e totuna cu refuzul de a trăi. Tyrso răspunde cu o filozofie bărbătească. El mărturiseşte că dacă amanţii ar însemna, cum era obiceiul în antichitate, cu pietre albe şi negre zilele fericite şi triste, fără îndoială cele triste ar fi mai numeroase. Dar, adaugă Tyrso, calitatea unei singure pietre albe covârşeşte cantitatea celor negre sau, cum am spune, faptul de a fi iubit destramă toate durerile inerente amorului. Pentru acest motiv, desigur, Eminescu se mulţumea cu o singură zi de dragoste: 8 Atât de plăcut (n.r.).

pagina 119

eseu De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns.

Lenio vede în dragoste numai dezastre, dar nu şi efectele benefice. Dacă Troia a ars, grecii au ieşit sporiţi; dacă s-a ruinat Cartagina, a crescut Roma; dacă Tarquiniu şi-a pierdut regatul, republica a adus libertatea. În dragoste, ca şi în viaţă, izbânzile sunt strâns legate de chinuri şi osteneli. Însă visele îngrozitoare, insomnia, nopţile de veghe, zilele de durere sunt răsplătite de linişte şi bucurie. Prin urmare, cel care iubeşte nu trebuie să sucombe în faţa primejdiilor: „no cedays a los peligros”. Filozofia lui don Quijote este toată aci. Şi mai este ceva. Cupidon este reprezentat copil, ceea ce vrea să spună că acela care iubeşte trebuie să fie şi el „nioio”9, să aibă un suflet infantil, adică pur şi inocent. În viaţă, îndeobşte, lucrul e de la sine înţeles, e nevoie de a avea simplitatea copilului, a nu profesa duplicitatea. Don Quijote va fi un astfel de om candid, de unde ferventa lui şi tăria în faţa pericolelor, „a los peligros”.

O altă scriere, de aparentă idealistă, foarte puţin cunoscută, este Persiles y Sigismunda, cu titlul întreg Los trabajos de 9 Copil (n.r).

pagina 120

Persiles y Sigismunda, historia setentrional, apărută postum în 1617, după Don Quijote.

Cervantes făcea mare caz de ea. El care ironizase romanele de aventuri dădea la lumină un astfel de roman care, după propria-i concepţie, imita maniera mult răspânditelor odată Etiopice ale lui Heliodor. Caracteristic în aceste scrieri este că eroii circulă necontenit, explorând toată lumea cunoscută la un moment dat şi povestesc la cel mai neînsemnat pretext întâmplările lor, întrerupând astfel istoria centrală. Aceste schimbări dese de geografie şi incidentele narative trebuie să fi făcut deliciile cititorilor de altădată, azi romanele de tipul acesta ni se par fastidioase.

Amatorul de literatură nu poate totuşi să nu recunoască fineţea lui Cervantes, care a premers multor fioruri noi ce nu şi-au găsit expresia deplină decât la devoluţia totală a timpilor necesari oricăror fenomene sociale. Întâi de toate, descoperim în Persiles y Sigismunda un preromantism în chipul celui al lui De Foe sau al lui Bernardin de SaintPierre, constând în elogiul sălbaticului în peisaj edenic, cu deosebirea că peisajul preferat de Cervantes este septentrional, situat în Frislanda, Islanda, Groenlanda cea înzăpezită şi cu izvoare de apă caldă, în insulele de deasupra Norvegiei, în vastul ocean nordic, presărat cu mici insule. Aci şase luni din an este noapte, iar alte şase luni zi. În anotimpul nopţii totale, oraşele sunt iluminate feeric, iar oamenii umblă cu torţe aprinse în mâini. Într-o bună zi eroii, aflându-se în larg, în marea glacială, sunt surprinşi de zăpadă.

Frigul se înteţeşte, apa se încheagă şi marea toată devine solidă, corabia rămânând prinsă într-o coajă de sticlă. Sunt aproape să moară de foame, când mii de oameni cu patine încep să se strângă, alunecând vertiginos în jurul corăbiei. Goethe era foarte amator de patinaj, iar Klopstock îl cântase în poezie.

La Cervantes o asemenea viziune, ca şi la Torquato Tasso, e produsul imaginaţiei.

Romanul lui Cervantes este, în al doilea rând, un imn adus frumuseţii şi o teorie a dragostei sublime. Persiles este de o frumuseţe răpitoare, încât, îmbrăcat femeieşte, induce în eroare asupra sexului său, e un Hercul adonizat. Când intră în Lisabona, Persiles şi Sigismunda par creaturi cereşti. Lumea este înmărmurită. Cervantes aplica deci şi aci filozofia renascentistă din La Galatea, în sensul că frumuseţea reprezintă culmea organizării materiei. Ca şi pictorii baroci, pe lângă peisajul sălbatic, gusta priveliştea arhitectonică, peisajul rectificat ca un decor. Portul imens

eseu din insula Scinta, dominat de oraşul clădit în amfiteatru, cu edificiile răsfrânte în apă ca într-o imensă oglindă şi cu sumedenia de corăbii de toate mărimile ancorate sub zidurile lui, pare o pictură de Claude Lorrain.

Cu teatrul şi cu Novelas ejemplares intrăm într-o lume colcăitoare de viaţă, vrednică de pensula unui Velasquez şi a unui Zurbaran.

Negustorii, hangiii, seducătorii de fete, copiii vagabonzi, cerşetorii, hoţii, soldaţii, proxeneţii, drojdia societăţii într-un cuvânt, aceştia sunt protagoniştii. Cervantes, comisiarul în numele flotei, i-a cunoscut. Răufăcătorii, pungaşii abundă în această societate şi nuvelele cervanteşti au un pronunţat caracter picaresc. Cum se explică acest lucru? Spania, cu alcătuirea ei feudală, suferi în urma descoperirii noului continent o schimbare de structură economică profundă (fenomenul rezultă limpede din literatură). O armată de declasaţi se năruie asupra bieţilor barbari transoceanici, maltratându-i şi jefuindu-i. Exploatarea noii lumi nu mergea în direcţia producţiei folositoare popoarelor autohtone şi a colonialiştilor, ci se mătura tot aurul şi argintul ce se întâlnea în cale. În ianuarie 1554 debarcă la Sevilla, venind din Peru, Hernando Pizarro, aducând, după cum scrie Francisco de Jerez, cantităţi enorme de aur şi argint. De aci încolo aurul, argintul, perlele curgeau necontenit prin Sevilla şi erau cărate din port cu căruţele. O clasă a oamenilor de afaceri se ridică în dauna aristocraţilor de sânge, cu mici proprietăţi rurale, precum erau „los hidalgos”. Comorile Perului îmbogăţiră pe câţiva, viaţa straturilor de jos rămase strâmtorată, fiindcă aurul nu se bea, nici nu se mănâncă şi istoria regelui Midas e adevărată oricând. Îmbogăţiţii se dedau luxului şi petrecerilor, în jurul lor roiesc proxeneţii, cartoforii, spadasinii, cei săraci cerşesc şi fură. Hoţii se sindicalizează10, ca să spunem aşa, mişună pretutindeni. Administraţia este sălbatică şi venală, alguazilii pactizează cu pungaşii.

Toate aceste fenomene sunt oglindite în nuvelele lui Cervantes. El zeloso extremeño, gelosul din Estramadura, e un „hidalgo”, care, sărac ca şi don Quijote, şi-a căutat norocul întâi ca soldat în Italia şi Flandra. Apoi se îmbarcă pentru Indii, la 48 de ani, şi se întoarce din Peru cu peste 150.000 pesos, în bare. A păzi de hoţi o asemenea avere neproductivă este una din grijile sale. În cele din urmă se însoară, octogenar, cu o fată de 14 ani, o închide într-o casă împrejmuită de ziduri, o pune 10 Termenul e al epocii.

în paza unui eunuc negru şi a unor femei, despărţind-o de lume. Dar ceea ce este fatal să se întâmple, se întâmplă. Un tânăr, Loaisa, travestindu-se în cerşetor, ademeneşte cu muzică de chitară pe negru, pătrunde în casă, narcotizează pe bătrân, se drăgosteşte cu Leonora. Loaisa e un tip nu prea lăudabil, un curtezan de meserie şi un trântor, un „genero de gente ociosa y holgazana”, care înfloreşte în societatea sevillană a vremii. În La fuerza de la sangre dăm de alt tip de aceeaşi speţă, de astă dată toledan. Un hidalgo ia aer seara cu soţia şi o fată de 16 ani. Un tânăr cavaler de familia cea mai ilustră răpeşte fata, o duce în apartamentul său din casa părinţilor, o batjocoreşte şi apoi o părăseşte lângă biserică.

Fata abia are timpul de a lua ca semn distinctiv un crucifix, cu care să identifice casa, la nevoie. Lucrurile iau mai târziu o întorsătură favorabilă, prin graţia autorului, dar tânărul rămâne un nemernic. Astfel de moravuri trebuie să fi fost în uz, altfel nuvela ar fi produs scandal. Falsa mătuşă, „la tia fingida” din Salamanca, nu este nimic altceva decât o proxenetă distinsă care îşi comercializează o pretinsă nepoată, de fapt o fată găsită la uşa unei biserici. Preciosa, ţiganca de 15 ani, e fata unui corregidor picată pe mâinile ţiganilor şi devenită dansatoare şi cântăreaţă de seguidille, zarabande şi romanţe. Un cavaler, don Juan de Carcamo, consimte de dragul ei să ducă existenţa nomadă a ţiganilor care sunt de meserie hoţi, „se nasc din părinţi hoţi, cresc laolaltă cu hoţii, învaţă să devină hoţi şi sfârşesc prin a fi ei înşişi hoţi”. E interesant de constatat că Cervantes notează în general la delicvent laturile omeneşti pozitive, solidaritatea, bunătatea chiar, respectarea unei morale oricât de criticabile. Este evident că dacă n-ar exista bogaţi şi săraci, nici furturile n-ar înflori. În Rinconete y Cortadillo facem cunoştinţă cu congregaţia pungaşilor din Sevilla. Doi băieţi cu vocaţie de vagabonzi, fiu de croitor unul, de strigător de bule celălalt (amândouă meserii impopulare), fură pe cont propriu în Sevilla, până ce sunt semnalaţi de un hoţ legal, adică înscris în breasla respectivă, prezidată de un señor Monipodio, analfabet hirsut şi ochios, nu lipsit de umor şi amenitate. Hoţii lucrează cu registru şi cu plan de operaţii, întreţin relaţii cordiale cu alguazilul şi sunt evlavioşi, dând din ceea ce fură câte ceva pentru untdelemn la candela unei icoane. Unul dintre ei este, în acelaşi timp, teolog „en el año del noviciado”11. Şi 11 În anul noviciatului, uceniciei (n.r.).

pagina 121

eseu

pagina 122

Aleman în Guzman de Alfarache revelase organizaţia hoţilor din Italia. Guzman ia lecţii cum să facă pe şchiopul, cum să strâmbe gura şi să simuleze infirmităţile şi se specializează în „chelbă” şi în răni canceroasei simulate.

Dickens va studia şi el tagma hoţilor londonezi din societatea capitalistă. Aşa cum filmele cu bandiţi suceau nu de mult capetele copiilor, prestigiul vagabondajului ameţeşte pe Carriazo şi Avendano din La illustre fregona, tineri de familie bună care fug de acasă şi intră în slujba unui hangiu sevillan, unul ca apar, altul ca contabil, purtându-se ca nişte copii fără căpătâi. Aplecarea spre escrocherie şi rapt nu este prea stăvilită în societatea feudală ce nu cunoaşte drepturile omului.

Vestitul Cid se poartă ca un escroc. El umple două lăzi cu nisip şi le dă unor evrei drept lăzi cu aur, spre acoperirea unui împrumut.

Nuvela El licenciado Vidriera studiază soarta unui intelectual picat în această societate bazată pe prejudecata nobilitară, pe avere şi pe forţă. Un băiat de ţară, intrând slugă la doi cavaleri, îşi face studiile la Salamanca şi devine licenţiat. La Salamanca, licenţiatul cade pe mâinile unei femei de moravuri rele, care îi face un farmec cu gutuie şi-i pricinuieşte pierderea minţilor. N-avea alt nimic decât că se credea de sticlă şi se ferea de lume mergând în mijlocul drumului ca să nu-i cadă

vreo ţiglă în cap. Numitul Sticlă trăieşte ca un Nastratin Hogea, răspunzând cu mult duh la întrebări şi criticând cu umor toate categoriile sociale. Un călugăr vindecă pe Vidriera, dar de acum încep amărăciunile licenţiatului.

Copiii, văzându-l, se ţin după el, îl împiedică să-şi câştige onorabil pâinea. Când era nebun, distra şi trăia din caritate, acum curiozitatea prostească a lumii îl face să moară de foame.

Licenţiatul fuge în Flandra, unde îmbrăţişează cariera armelor. El casamento engañoso12 narează păţaniile stegarului Campuzanos, victimă şi el al unei escroace, el însuşi nefiind de altfel o poamă mai bună. Aventuriera doña Estefaia de Caicedo convinge pe stegar s-o ia de nevastă, încredinţându-l că are drept zestre o casă bine întocmită, care însă îi fusese lăsată doar în pază. Stegarul o înşală şi el, căci îi oferă un lanţ de aur fals, „de alquimia”.

Soldatul nostru se alege cu o boală venerică, pentru locuirea căreia intră într-un spital unde face un tratament de „sudores”, un fel de „salce”, cu care se lecuise şi Creangă. La spital, Campuzanos aude convorbirea a doi câini, Cipio şi Berganza, folosiţi de călugări pentru strângerea de milostenii. Autorul descrie satiric prin istoria lui Berganza feluritele medii şi profesii, abator, stână, casa unui negustor, alguazil, saltimbanc, vrăjitoare. Parlagiii sustrag la abator carnea cea mai bună, păstorii ucid ei înşişi oile, dând vina pe lupi, alguazilul se preface a se bate cu pungaşii, iar pe ascuns pactizează cu ei. Cervantes îşi cunoaşte bine lumea.

Acelaşi soi de oameni întâlnim şi în teatru. Piesele scurte numite „entremeses”, simple tablouri fără intrigă, în maniera Lope de Rueda, sunt cele mai vii. La judecătorul de divorţuri vin un bătrân şi soţia sa care cer despărţenia. − De cine şi pentru ce? întreabă judecătorul. − De acest ghiuj pe care-l vedeţi, zice femeia. Şi izbucneşte în jelanii. Bolile soţului sunt „sin numero”13 şi părinţii ei n-au zămislit-o ca să fie spitalagioaică şi îngrijitoare de bolnavi. Bătrânul o scoală noaptea să-i puie cataplasme, are înecăciune şi duhneşte urât.

Bătrânul consimte să dea divorţ, cu condiţia să-şi ia fiecare partea de avere şi să intre la mânăstire. Femeia ţipă că e sănătoasă, cu toate cele cinci simţuri şi vrea să-şi trăiască viaţa. Judecătorul refuză să le acorde 12 Căsătoria înşelătoare (n.r.).

13 Fără număr, nenumărate (n.r.).

eseu divorţul. Vine un soldat cu nevasta sa, care se plânge că soţul nu aduce un ban în casă, că-şi petrece vremea spunând şi ascultând palavre. Soldatul care e hidalgo declară că, însurat fiind, nu poate găsi slujbă etc. Unui proxenet i-a murit nevasta. Îl vedem făcând reflecţii asupra vanităţii lumii: mizerie omenească, cine poate să se încreadă în tine? Ieri am fost Pericona, azi pământ rece! Apoi vine alt proxenet, Chiquiznaque, care încearcă a-l consola. Intră la Repulida, la Pizpita, la Mostrenca, femei de moravuri uşoare.

Văduvul îşi dă haina de doliu să i-o vândă, apoi, sosind bărbierul cu două chitări, se pun toţi pe muzică şi veselie. Un soldat şi un paracliser, în alt „entremes”, aspiră la mâna fetei Cristinica, „fregona”, adică ştergătoare de veselă. Soldatul, sărac, oferă muzica suspinelor sale, paracliserul pe cea a clopotelor. Fiecare îşi expune meritele. Paracliserul demonstrează că poate mânca bine zilnic, meseria fiind bănoasă. Întrebată deci de stăpân pe cine alege, Cristinica răspunde îndată: aleg pe paracliser. Materialismul cras învinge.

Punctul de plecare al istoriei lui don Quijote este, nu încape îndoială, dorinţa autorului de „a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite şi pline de insanităţi din cărţile cavalereşti”. „El cura” şi „el barbero”14 fac un triaj sever în biblioteca lui don Quijote şi ard numeroase cărţi începând cu Amadis de Gaula.

Aceste opere, deşi de valoare secundară, erau foarte colportate în epoca lui Cervantes şi reţineau interesul firilor romanţioase sau iubitoare de senzaţional, aşa cum în plină înflorire a romanului naturalist, Ponson du Terrail şi Georges Ohnet îşi păstrează un public masiv. Cervantes ia deci ca motiv o polemică literară, obicei curent atunci şi care se poate formula azi ca lupta între literatura idealistă şi cea realistă. Simplificând chestiunea şi înlăturând titlurile, pentru mulţi din noi obscure, ale cărţilor cenzurate de popă şi de bărbier, rămânem cu doi autori ţintiţi nu fără sfială de Cervantes şi anume Bojardo şi Ariosto. Aceştia dezvoltaseră plastic combinarea ciclului eroic carolingian cu cel al Mesei Rotunde şi, în poemele lor, întreprinderile eroice sunt mereu întreţesute cu miraculos magic, vrăjitorii, călătorii aeriene, maritime şi goana după câte o prinţesă adorată precum Angelica. „El cura” vorbeşte cu o nedreaptă lipsă de stimă faţă de Ariosto, căruia îi tolerează doar limba literară. Altfel, ameninţă el, 14 Parohul şi bărbierul (n.r.).

„dacă-l găsesc aci şi vorbeşte în altă limbă decât a sa, nu-i voi face nici un hatâr”. Prin urmare, Cervantes respinge basmul de Renaştere.

Cam tot ce făptuieşte Quijote e o persiflare a ariostismului. Don Quijote trăieşte într-o lume de cavaleri şi păstori, adoră o Dulcinea, se crede victima permanentă a vrăjitorilor, combate cu giganţii (prefăcuţi fie în mori de vânt, fie în burdufuri cu vin), vede într-o peşteră pe Merlin, pe Durandarte, zboară la distanţe incalculabile pe un cal de lemn, zărind pământul cât o alună, şi în fine ia hotărârea să înnebunească întocmai ca Orlando „furioso”, în care scop îşi lasă pantalonii şi face tumbe păşind pe mâini cu picioarele în sus.

Principiul estetic în numele căruia Cervantes combătea literatura de tip ariostesc (uitând că ea aparţine poeziei curate şi că în limitele acesteia este ea însăşi realistă), era acela al imitaţiei naturii. Părerile literare ale lui Cervantes par a fi acelea ale canonicului discutând cu „el cura”, atunci când Quijote va fi adus acasă într-un coteţ tras de boi. „El cura” detesta comediile pline de „disparates”, de absurdităţi, ca şi cărţile de cavalerii, trecând peste unităţi, în loc de a fi „oglindă a vieţii umane, exemplu de bune moravuri şi imagine a adevărului”. Cervantes vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de observaţie morală şi socială, cu eroi pozitivi şi critică a celor negativi, fiindcă numai astfel o literatură poate fi educativă şi exemplară, „ejemplo de las costumbres”15. Creatorul lui don Quijote este, aşadar, unul din părinţii realismului şi ca atare foarte aproape de noi.

Spre a face dorit verosimilul şi a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile.

Că don Quijote este iniţial un erou ridicul, deci negativ, pare sigur. Totuşi, prin forţa creaţiei şi nu mai puţin prin sensuri adiacente date de autor, el devine în mare măsura un erou pozitiv, luând în exegeză proporţii uriaşe şi atingând, după unii, culmile sfinţeniei. Unii au ajuns la concluzii periculoase, exaltând în el aventura iraţionalistă, nebunia ca regim de viaţă, din care ni s-au tras rele abia vindecate. O cunoaştere şi o etică bazate pe absurd nu sunt în opera lui Cervantes, eminamente raţionalistă, cum e şi firesc la un om care cultivă natura, însă figura ‘lui don Quijote e profundă ca şi a lui Faust şi plină de contradicţiile firii. În primul rând, faptul de a lua un nebun drept erou al unei cărţi nu-i un simplu acci15 Pildă de moravuri (n.r.).

pagina 123

eseu dent. Adevăratul poet, zice Platon, prin gura lui Socrate, în Ion, este acela care-şi pierde uzul raţiunii, ieşindu-şi din minţi, ca şi coribanţii Cybelei danţând. Poezia e un efect al freneziei nu al artei, un semn al harului divin şi adesea zeul alege, spre a-şi cânta cântecul, pe cel mai mediocru poet. Aceasta e în fond şi franciscana sărăcie cu duhul. Sfântul Francisc şi ciracii săi fac lucrurile cele mai descreierate, între care a merge goi nu e cel mai grav.

Sfântul Francisc porunceşte fratelui Maseo să se învârtească la o răscruce de drumuri până ameţeşte şi să ia calea către care cade.

Legenda pomeneşte de fratele Ginepro, care taie piciorul unui porc viu ca să facă gustul unui bolnav. Jacopone da Todi, adevărat don Quijote monahal, laudă ca somn de înţelepciune „nebunia”: Senno me pare e cortesia – empazir per lo bel Mesia.16 zicea:

Metoda frenetică era şi a lui Dante, care Io mi son un che quando Amor mi spira, noto, e a quel modo Che ditta dentro, vo significando.

(Eu sunt unul care, când Amor mă inspiră, însemn, şi în chipul în care îmi suflă înăuntru, scriu.)

pagina 124

Sărăcia cu duhul se exprimă în Renaştere prin ideea „ignoranţei”, în înţelesul de mărginire a spiritului în favoarea cunoaşterii frenetice. Giordano Bruno ridică în slavă asinitatea şi nebunia şi afirmă că cei ignoranţi sunt adevăraţii învăţaţi „per ridursi a quella gloriosissima asinitate e pazzia”17. Şi închină versuri asinului. Cusanus îşi intitulează Idiota trei din dialoguri.

Este evident că naivitatea schilleriană, teoria copilăriei din Über naive und sentimentalische Dichtung18 este o poziţie înrudită cu nebunia şi asinitatea. Geniul se semnalează prin „Simplicität”. Schelling face în Über die Seele19 distincţie între suflet (Seele) şi der Geist (spiritul sau mai bine zis inteligenţa). Sufletul e spiritul universal, participarea 16 Înţelept mi se pare şi plăcut să înnebuneşti pentru frumosul Mesia. (n.r.)

17 Prin faptul că ajung la acea glorioasa măgărie şi nebunie (n.r.).

18 Despre creaţia poetică naivă şi sentimentală (n.r.).

19 Despre suflet (n.r.).

noastră în substanţa divină. Nu există boli sufleteşti, ci numai boli intelectuale, în acest sens că se poate întrerupe contactul între inteligenţa raţională – Verstand – şi Seele, adică intre cunoaşterea relativă şi divinitate, care e Ştiinţa însăşi. Noi suntem în fond nişte nebuni, întrucât esenţa spiritului nostru este iraţionalul, divinul. Nebunia nu se naşte, ci izbucneşte afară, „tritt nur hervor”, genialitatea însăşi fiind o formă de pasivitate delirantă, un „pati Deum”20. De unde observarea că oamenii care n-au un grăunte de nebunie sunt seci şi sterili, separaţi cu totul de Demon. ,,Nullum magnum ingenium sine quadam dementia”21.

Toate aceste aberaţii idealiste, luate ca simple metafore, spun unele adevăruri. Ar fi cu totul ciudat ca Giordano Bruno, om al vremurilor noi şi panteist, şi Erasm, autor al unui elogiu burlesc al nebuniei, să facă profesie de misticism. În realitate, ei luptau contra dogmatismului scolastic şi papal ce ţinea ştiinţa pe loc şi recomandau o reconsultare a zeului care pentru ei era natura. Oamenii trăiesc din idei primite şi a sări peste ele pare o nebunie şi nu e decât un act sănătos de regenerare a cunoaşterii. Mania raţiocinantă şi îndepărtarea de natură, iar nu raţionalismul, combătea Erasm în Elogiul nebuniei. Gândul lui, ca şi al lui Cervantes, merge către vârsta de aur când nu erau nici reguli, nici gramatică şi oamenii trăiau călăuziţi de instincte. „De fapt – zice Erasm – la ce ar fi slujit în acele vremuri gramatica? Nu exista decât un limbaj, şi oamenii îl vorbeau numai ca să se înţeleagă.”

Azi ne-am îndepărtat de inocenţa .primitivă şi gramatica ne sufocă. Cât despre actul creaţiei, este învederat că el nu e suma exactă a unor momente de reflecţie tehnică, ci un proces viu şi spontan ca şi viaţa însăşi. Cine exagerează deliberaţia în artă şi ignoră explozia produsului latent al experienţei proprii, cade în formalism. Nebunia e ţâşnirea impetuoasă şi neprevăzută a ţiţeiului din sondă, după ce pământul a fost sfredelit cu grijă. În scurt, nebunia nu e absurditatea, antiteza raţiunii, ci natura, duşmana dogmelor. Creaţia frenetică decurge conform naturii şi deci şi raţiunii. În istoria lui Cervantes sunt, în spiritul celor de mai sus, doi nebuni, don Quijote şi Sancho Panza, în mod greşit acesta din urmă considerat ca expresia nunului simţ. „Nu mă mir atât de nebunia cavalerului – spune bărbi20 A suferi înrâurirea Zeului (n.r.).

21 Nici un mare geniu fără un pic de nebunie (n.r.).

eseu erul – cât de simplicitatea scutierului”. Sancho e un „simple”, un „bobo”22, un om sărac cu duhul, un monument de asinitate, în definiţia lui Giordano Bruno. Prin el grăieşte natura, însă neînnobilată de sforţările intelectului, natura primară ce n-a atins culmile umanismului.

Să examinăm puţin cazul lui Quijote.

Sub aspect teoretic, el este nici vorbă un bolnav. Suferinţa lui constă în faptul de a nu putea recepta şi interpreta just realul, morbul lui e halucinatoriu. Câteodată delirul este de percepţie, alteori de interpretare. Astfel, morile de vânt i se par giganţi, dar ţăranca ce ar trebui să fie prea frumoasa Dulcinea din Toboso i se arată aşa precum este, îngrozitor de urâtă. De data aceasta Quijote socoteşte a fi obiectul unei vrăji care îi răpeşte adevărata aparenţă a lucrurilor. În rezumat, don Quijote are crize ale noţiunii de real pe care îl înlocuieşte cu un ideal. Faptul se explică în felul următor: don Quijote crede în tradiţia cavalerească aşa cum un om de ştiinţă modern crede în legile naturii. El este un scolastic, pentru care ceea ce stă scris rămâne inatacabil. Prin asta, mobilul hidalgo merită râsetele noastre. Dar totdeodată Quijote nu e mulţumit de prezent şi, fiindcă are în minte o imagine utopică a lumii, o proiectează asupra realului şi-l alterează. Quijote nu vede lumea aşa cum este, ci aşa cum ar trebui să fie din unghiul lui de vedere. Ar voi ca femeia să fie dumnezeiesc de frumoasă şi acest lucru nu-i imposibil printr-o lungă sforţare eugenică a umanităţii. Deocamdată, eroul nu poate suporta urâtul şi atunci îi substituie himerele sale. El este o Madame Bovary. Pe aceasta, cărţile au dezgustat-o de oamenii prozaici ca dr. Bovary şi i-au deşteptat imaginea unui bărbat desăvârşit. Şi când dă de un ins puţin deosebit îl crede amantul perfect, în timp ce acela nu-i decât un aventurier. Dacă don Quijote ar privi realul în faţă şi ar căuta să-l îndrepte în măsura puterilor sale, ar fi omul nostru. Dar la el determinarea momentului istoric este defectuoasă, în asta constând, în câmpul teoretic, nebunia sa. În ordinea practică, totuşi, nebunul Quijote e vrednic de stimă. Întâi de toate, abhoră turnul de fildeş. Preotul, bărbierul, sunt oameni sedentari, horaţieni laşi, care nu vor să părăsească tihna satului şi a căminului lor. Ei fac sforţări să aducă şi pe Quijote la orizontul lor îngust. Don Quijote se dedică binelui public, misiunea sa fiind să ajute pe 22 Prostănac (n.r.).

cei în suferinţă, să ridice pe cei căzuţi, să repare nedreptăţile, să pedepsească insolenţa. Literatura spaniolă a ridiculizat „la honra” şi „el pundonor”23, amorul propriu exagerat al feudalului. Quijote nu respinge acest sentiment, devenit la el o însuşire propulsivă: „Vreau să spun, Sancho, că dorinţa de a agonisi faima este activă în cel mai înalt grad...

Cine a făcut... pe Cezar să treacă Rubiconul ?...

Cine a găurit navele şi i-a lăsat pe uscat, despărţiţi cu ape, pe vitejii spanioli călăuziţi de înţeleptul Cortes, în lumea nouă?” Quijote are nobila dorinţă de a se evidenţia prin fapte nobile. „Intenţiile mele – mai spune – le îndrept mereu către scopuri bune, anume de a face bine tuturor, şi rău nimănui.” E de observat că nebunul vorbeşte ca filozoful cel mai rezonabil, încât cei care îl cunosc spun că e un „cuerdo loco”, un înţelept nebun, sau un „loco que tira a cuerdo”, un nebun care trage la înţelept.

Actele de demenţă ale eroului, abstrăgând de la erorile de percepţie, sunt fapte eminente ale unui erou pozitiv. Quijote crede morile de vânt giganţi şi porneşte împotriva lor. Giganţii sunt răi şi teribili şi de altfel aripile morilor în sine reprezintă un serios obstacol. Prin urmare, cu sau fără eroare, Quijote e un viteaz. Două turme de oi şi de berbeci 23 Onoarea şi simţul onoarei (n.r.).

pagina 125

eseu ridică nori mari de pulbere şi Quijote crede că sunt armatele împăratului Alifanfaron şi regelui Pentapolin. Se repede cu lancea, deci e un viteaz. Doi lei grozavi sunt duşi de un dresor în cuşcă. Quijote ordonă, spre spaima tututuror, să li se dea drumul ca să se bată cu ei. Dresorul deschide uşa de la cuşca leului bărbat şi eroul nostru înaintează. Din fericire, leul cască şi refuză a ieşi. „E nebun”, zice despre Quijote un alt hidalgo. „Nu e nebun – răspunde Sancho – e îndrăzneţ.” Quijote ajunge la o apă şi se urcă cu Sancho într-o barcă fără vâsle, pe care o consideră vrăjită. Barca e aproape să se izbească de roţile unor mori.

Sancho dârdâie de frică, Quijote este calm.

Au noroc, însă primejdia a fost mare. Cu astfel de însuşiri a descoperit America Cristobal Colón. Quijote dă de o peşteră. Stoluri mari de corbi îl doboară la pământ, la gura ei. Eroul nu se înfricoşează ci intră. Se poate o mai fericită tărie sufletească pentru un explorator!

Ducele îşi bate joc de Quijote. Îi înscenează venirea unei delegaţii de femei cu barbă, care îl roagă să ridice vraja unor îndrăgostiţi prefăcuţi în maimuţă şi crocodili de metal la o distanţă de mii de leghe. Quijote se urcă pe un cal de lemn care în socoteala lui străbate aerul în chip fulgerător. Întrucât crede că isprava este periculoasă, Quijote este un om curajos, apt pentru cele mai înalte experienţe ştiinţifice. Ceea ce pare dificil omului comun, don Quijote e totdeauna gata să întreprindă, cu o curiozitate nesecată. „Todas las cosas que tienen algo de dificultad te parecen imposibles”24, reproşează el lui Sancho, a cărui incuriozi-

pagina 126

24 Toate lucrurile care prezintă o dificultate ţi se par imposibile (n.r.).

tate este asinescă. Quijote e dotat cu marile însuşiri ale cercetătorului naturii şi dacă s-ar putea vindeca de delirul de percepţie, păstrându-şi curiozitatea şi curajul, ar fi azi un cuceritor al forţelor universului.

Ca mulţi alţi scriitori spanioli, Cervantes a strecurat idei democratice, punându-le însă cu prudenţă în gura unui nebun iresponsabil.

Atât de mândrul hidalgo nu face caz de naşterea sa. Pentru el „villano” şi „caballero”25 sunt simple conformaţii etice, fără prăpastie între ele. Purtarea lui afabilă cu oricine, şi modestă, încântă pe toată lumea. Toţi sunt pentru el cavaleri, dacă se arată dezinteresaţi, caritativi şi cu respect pentru eroii vestiţi. Când i se atrage atenţia că Dulcinea del Toboso ar fi o simplă ţărancă, mărturiseşte că chestiunea spiţei „importa poco”26, fiind de ajuns „mucha hermosura y la buena fama”27. Ideea nobleţei de merit revine des în Don Quijote. Dorotea, rugându-se de don Fernando s-o ia în căsătorie, adaugă: „...şi dacă ţi se pare că-ţi vei înjosi sângele amestecându-l cu al meu, află că puţine sau nici o familie nobilă nu este pe lume care să nu fi făcut drumul ăsta şi că nobleţea ce se caută la femei nu e aceea care constă în descendenţele ilustre; mai ales că adevărata nobleţe stă în virtute.” Quijote întâlneşte un ţăran bogat, Juan Haldudo „el rico”28, bătând crunt un băiat de cincisprezece ani, care îi ceruse simbria. Chiaburul este o figură apărând des în literatura spaniolă.

Nobleţea de sânge sărăcea, burghezia urbană şi rurală îi lua locul. El alcade de Zalamea al lui Calderon e un astfel de ţăran avut, dârz, colţos, căpătând caractere de clasă stăpânitoare, păstrând totuşi ura faţă de gentilomi. Ţăranul lui Cervantes e numai un avar. Quijote ia apărarea băiatului, ordonă ţăranului să plătească şi pleacă. Ţăranul nu plăteşte, bate din nou pe băiat şi totul rămâne aici. Ba încă victima blestemă intervenţia binefăcătorului nechemat. Timpul nu era copt pentru înlăturarea exploatării chiabureşti şi gestul lui don Quijote apare simpatic, dar utopic.

Quijote face gesturi răsturnând complet ordinea legală şi pentru care e şi urmărit de stăpânire. Trecând un convoi de galerieni, îi .ajută să fugă. „Nu e bine – declară el – ca oamenii onorabili să fie călăii celorlalţi oameni.”

Asta e curată revoluţie şi fără îndoială eroul ar fi participat la orice răsturnare a unui 25 Ţăran şi cavaler (n.r.).

26 Puţin contează (n.r.).

27 Multa frumuseţe şi bunul renume (n.r.).

28 Cel bogat (n.r.).

eseu regim vechi bazat pe inegalitate şi prepotenţă. „Cum – strigă el scandalizat când vin să-l ridice – numiţi hoţ de drumul mare pe cine dă libertate celor puşi în lanţuri?” Quijote are politica lui, pe care o vom vedea îndată.

Exaltatul hidalgo spune cuvinte din care unii ar putea infera că Cervantes era puţin comunist. Mâncând ghindă (în Spania mi se pare că ghinda e comestibilă), eroul visează o societate fără proprietate individuală: „...

Fericită eră şi fericite veacuri acelea cărora anticii le-au pus numele de aurite; şi nu fiindcă în ele aurul care se preţuieşte atâta în era noastră de fier s-ar fi agonisit atunci fără trudă, ci pentru că atunci cei care trăiau în ele ignorau vorbele al tău şi al meu”. Nu poate fi vorba decât de un comunism utopic şi idilic, nicidecum de unul de producţie, un soi de ţară de Xauja, unde oamenii se desfătează şi culeg fructe din pom. Un erou al lui Lope de Rueda visa şi el o astfel de ţară, unde oamenii care muncesc sunt bătuţi şi dimpotrivă, cei care dorm capătă simbrie. Acolo e un râu de miere în care cad gogoşi din pomi, zicând „îmbucămă, îmbucă-mă”.

Pare sigur că Cervantes, oricât de hidalgo era, nu gusta împărţirea pe clase a societăţii şi mai ales aroganţa aristocraţiei. Este deosebire, observă don Quijote, între cavalerii de la curte care stau în apartamentele lor şi colindă lumea pe loc, cu ochii pe hartă, şi cavalerii rătăcitori care suferă elementele cerului. Un cavaler rătăcitor trebuie să fie astrolog, ca să se orienteze după stele, matematician, potcovar, grăjdar şi afară de asta să fie cast în gânduri, onest în vorbe, liberal în opere, viteaz în fapte, răbdător în necazuri, milos cu cei nevoiaşi şi păstrător al virtuţii, chiar de-ar fi să-l coste viaţa apărându-şi-o.

Quijote concepe cavalerul ca un om desăvârşit pus în slujba umanităţii şi într-asta e sublim.

Faţă de acest cavaler, ducele care găzduieşte pe Quijote şi pe Sancho apare ca un amator de petreceri ignobile, în lipsă de ocupaţii mai serioase. Căci cum e cu putinţă, oricât s-ar imita Halimaua, ca nişte aristocraţi să petreacă cu atâta liniştită inconştienţă împreună cu slugile pe seama unui om onest şi bolnav la minte şi a unui ţăran simplu?

Lucrurile întrec orice măsură. Quijote e spălat pe barbă cu săpun, iar Sancho cu apă murdară, pisici cu zurgălăi introduse în odaia cavalerului rătăcitor îi zgârie faţa şi nasul în mod îngrozitor. Nu-i de mirare că, cu toată hrana bună, Quijote se plictiseşte curând şi

pleacă făcând elogiile libertăţii: „Libertatea, Sancho, este unul din cele mai preţioase daruri pe care cerul le-a făcut oamenilor; nu preţuiesc cât ea tezaurele pământului şi ale mării: pentru libertate şi pentru onoare, poţi şi trebuie să-ţi pui viaţa în joc...” „Fericit acela – mai zice – căruia cerul i-a dat un coltuc de pâine fără să fie obligat a mulţumi altcuiva decât sieşi.” Antipatia pentru viaţa curtenească şi-au exprimat-o mulţi scriitori, printre care mai ales Antonio de Guevara, cunoscut nouă prin Ceasornicul domnilor, tălmăcit de Nicolae Costin. Ştim că Sancho Pânza e făcut, în glumă, guvernator al unei pseudoinsule, prilej pentru don Quijote de a-i împărtăşi sfaturi foarte cuminţi, şi pentru Sancho de a da dovezi de bun simţ; don Quijote nu respinge ideea de a fi împărat, pe care trebuie să o interpretăm în sensul dorinţei de a-şi lua cele mai mari responsabilităţi civice. Machiavel era comentat de toţi şi metoda lui cu veleităţi ştiinţifice de a guverna, însă în contrazicere cu morala, ridica proteste. Se va vorbi, în secolul al XVIIlea de disimulaţia onestă şi de principele creştin. Un astfel de prinţ visează, de altminteri, şi don Quijote, în înţelesul de a nu face răul sub pretext de a promova ordinea publică. Virtutea şi mizericordia să fie precepte călăuzitoare: „Fii cu compătimire faţă de lacrimile săracului; şi mai cu dreptate decât spusele celui bogat.

Când se poate şi trebuie să se facă uz de echitate, nu apăsa cu toată străşnicia legii pe vinovat, căci faima judecătorului aspru nu e mai mare decât a celui milos.”

Câteva cuvinte despre Sancho. Acesta este lacom, interesat, fricos, fără imaginaţie, şiret, plin de un bun simţ cam pedestru, analfabet, turnându-şi inteligenţa naturală în proverbe. Dar e cucerit de firea aventuroasă a lui don Quijote şi este credincios („io soy fiel”). Că ar avea mai multă raţiune decât Quijote, nu se poate ispune, nobilul hidalgo e o mină de înţelepciune. Şi afară de asta, Sancho, care tremură într-o barcă pe o apă lină, spre scandalizarea stăpânului său, n-ar fi nici Columb, nici Cortes. Quijote însă da.

Sancho respectă şi el natura şi are groază de complicaţii. Comedia cu doctorul care nu-l lasă să mănânce e de tip molieresc. Ca guvernator, Sancho rezolvă nastratineşte câteva chestiuni mărunte, însă nu vede mare, n-are idei constructive şi deci în fond nu poate întemeia o civilizaţie. Afară de asta, e poltron.

Gând din ordinul ducelui se simulează un atac inamic, Sancho se îmbolnăveşte de frică

pagina 127

eseu şi lasă halta guvernământul. „Eu – zice el într-un loc – sunt un om pacific, blând, potolit, şi ştiu să înghit orice injurie fiindcă am nevastă şi copii de hrănit şi de crescut; aşa că să ştii domniata, nu fie cu supărare că eu nu pun mâna sub nici un chip pe spadă, să lupt nici cu om prost, nici cu cavaler”. Acest pacifism frizează trădarea, căci când patria e în primejdie se cuvine să o aperi. Don Quijote, dimpotrivă, e foarte combativ, fără a fi războinic. Armele, după el, au „drept obiect şi scop pacea care e cel mai mare bine pe care oamenii îl pot dori în această viaţă”. Artileria i se pare o invenţie diabolică şi de aceea binecuvântează secolele care n-au cunoscut-o.

pagina 128

Monumentul lui Cervantes de la Madrid

Ce este, în definitiv, don Quijote? Un suflet mare, cheltuindu-se într-o direcţie himerică, pentru că nu e capabil, apăsat de prestigiul cărţilor, să facă analiza justă a prezentului. Ce e Sancho? Un om simplu, în stare a urma un exemplu grandios, care însă e purtat pe drumuri nebuloase. Astfel unii din noi, azi, ne irosim forţele luând drept viabile lumi dispărute şi ne batem cu fantasmele, când deschizând ochi mari asupra realităţii istorice putem să ne cheltuim puterea de creaţie în promovarea binefăcătoare pentru patrie a noului ideal de viaţă, ridicat pe studiul naturii şi pe sfinţenia muncii obşteşti, izbăvite pentru totdeauna de exploatare.

Cervantes, bolnav de hidropisie muri la 23 aprilie 1616. Fu înmormântat, fără lespede care să arate locul, în mânăstirea Ordinului al III-lea franciscan din Madrid.

Cercetările făcute de Academia spaniolă în 1870 n-au putut determina locul exact, dar au ajuns la încheierea că el se afla în „Calle de Cantarranas”. Ce importanţă are un pumn de ţărână? Din el au ieşit făpturi ce străbat veacurile şi ocolesc pământul. În chip firesc se poate întreba cineva dacă între figura umilului soldat şi perceptor şi aceea a fantasticului don Quijote este vreo înrudire. Nu este obligator ca creatorul să semene cu eroii săi. Şi totuşi există, pe lângă un autoportret verbal din prologul la Nuvelele exemplare, un portret al lui Cervantes făcut de Juan de Juaregui şi care ne arată, chiar mai mult decât un hidalgo inspirat, imaginea unui „grande”, a unui „duque”. Ţi se pare cu neputinţă ca un astfel de om să meargă pe catâr şi să vânză pesmeţi la mateloţi. Fruntea este de o înălţime nebună, privirile sunt distante, ironice, nasul coroiat, mustăţile lungi, lăsate peste o gură mică orgolioasă. Acest cap exaltat este înfipt într-o imensă coleretă scrobită, făcând meandre albe şi nu e umbrit de nici o melancolie. Ochii sunt „alegres”, voioşi, (plutind mândri şi încrezători peste tristeţile vieţii. Îndată mi-a răsărit înainte chipul înrudit moralmente al lui Alexandru Macedonski, cel mai cervantesc din galeria fizionomiilor literare române, şi mi-au răsunat ca o nimerită inscripţie la portretul perceptorului hidalgo, versurile poetului român: Eram puternic împărat, Râdeam de orice duşmănie.

Prin sufletească poezie Domneam de soartă ne-ncărcat, Eram puternic împărat.

galaxii lirice

Tristan TZARA INSCRIPŢIE PE UN MORMÂNT Şi simţeam sufletul tău curat şi trist Cum simţi luna care pluteşte tăcută.

După perdelele trase. Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios, Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii, Neîndrăznind să bată şi să intre, Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor, Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere Ca pe-o batistă în mâna în care picură lacrimi, Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte, Doar amintirea ta îl ţine Cu nevăzute degete de fantasmă

ÎNSEREAZĂ Se întorc pescarii cu stelele apelor împart bucate săracilor, înşiră mătănii orbilor, împăraţii ies în parcuri la ora asta care seamănă cu vechimea gravurilor şi servitorii fac baie câinilor de vânătoare lumina-şi îmbracă mănuşi deschide-te fereastră – prin urmare şi ieşi noapte din odaie ca din piersică sâmburul,

ca preotul din biserică, dumnezeu: scarmănă lâna îndrăgostiţilor supuşi, vopseşte păsările cu cerneală, înnoieşte paza de pe lună.

- hai să prindem cărăbuşi să-i punem în cutie - hai la pârâu să facem oale de lut - hai la fântână să te sărut - hai în parcul comunal până o cânta cocoşul să se scandalizeze oraşul - sau în podul grajdului să ne culcăm că te înţeapă fânul şi auzi rumegatul vacilor pe urmă le e dor de viţei să plecăm, să plecăm.

1913, Mangalia

RĂTĂCITE I verde umbra te-a-ntâlnit sub braţul rupt al apei ca un rege printre pitici s-a crispat noaptea capetelor sub rochia minusculă a unei limpezimi aruncată pe umeri primăvara ia de mână inocenţa căii şi insecta neagră a cosiţelor te-a condus la apa curgătoare sunt oare ape curgătoare în care se scaldă apele curgătoare vorbeşte vorbeşte apoi nimeni te învârti pe loc şi te vezi regăsindu-te sub scăparea doldora de peşte a apei libere II printre finele puteri ale lăcustelor sub carnea apei care curge în alba piatră veghetoare a ochilor în lumea înspumată a scoarţei de mesteacăn în planta lucidă a unui nou nisip în mărul amintirii îndărătul clopoţeilor de muşchi ai buzelor în gura oglinzii

pagina 129

galaxii lirice asemeni unui trifoi care te vede sub cenuşa ferigilor înecate de focul cel negru cu ramurile tare ale cosiţelor în apa pietrelor acestora ca pe cioburile soarelui de băut te-am găsit invincibilă pentru totdeauna caldă precum furnica pe calea intraductibilă te-ai descoperit la braţ cu valurile lumina la fereastră în patul amintirilor noastre III

nimic nu potoleşte focul neted nici nu-l stinge la capătul degetelor V somnul a golit ulcica ochi scrâşnesc între fălci clopoţei clopoţei ce multă iarbă în vedere ce frumoasă e rochia nişte copii ies din nisip ard soarele cretos al morţilor peştii muşcă din cascadă în sănătatea celor care omoară

a unei copilării duios eu spun lâna mână-n mână cu vocea-mi pierdută

pentru ce vreţi ca arborele lămpilor să se facă praf de medalii fiindcă atât cât sângele luminii linge peretele noi mângâiem iarba la izvorul ei neted

dimineaţa opacă să mă ia drept rădăcină îmi pierd privirea prin ochii frunzelor mi-am lăsat copilăria celorlalţi micuţi celor de care se va râde cu gura plină

strigaţi mai tare strigătul ce umflă soarele acum când camera sumbră în uitarea de sticlă şi când masa urlă a moarte şi dulapul vorbeşte în limba lui adâncă

eu voi râde ultima singură şi surdă ia-mă de mâna de lână moale IV pagina 130 frumoasă singură cu deşertul pe buze visează la viitorul porţilor când scăpările se-ncurcă cristalele formelor mişcătoare cu ghemele în centru lupii îşi văd de iarna lor cu disperarea între labe însă din toate cele neînţelese eşti singură prinsă în plăcerea ta doar mâinile sunt triste plâng roua câmpurilor trecutul privirii lor ţine acul pe malul lacrimilor

VI ce ştiţi despre asta aerul s-a desprins de noi suntem aici fără stele ce ştiţi despre asta fără bani fără foc un câine ud în cuşca lui şi cu ploaia subsuori ce ştiţi despre asta zvonul minte şi moare la fiece surpriză primăvăratec de mobilier iată-l venind de departe cu o sticlă peste alb şi banii pe tejghea ce ştiţi despre asta e râsul ambulanţei are aerul unui student căruţe căruţe, cheia e în uşă ce ştiţi despre dinţii facerii bate toba porumbul o-nghiţitură vine după alta şi moartea ne muşcă fesele ce ştiţi despre asta lătrând la râsul negru când nasc uşurate de întoarcere iată-vă pe calea cea bună Traducere de Magda CIOPRAGA

galaxii lirice ceva se întâmplă-n inima noastră, ceva se întâmplă în lume.

«Staţie obligatorie» în fata acestui trandafir...

SEARA PE DEAL

Mihail STASINOPOULOS

Vino, – în amurg, sus pe deal şi-ascultă mesajele care descind din cartierele îndepărtate ale marelui oraş.

Voci slabe de copii un lătrat de câine un motoraş ce păcăne şi se-ndepărtează toate vin de departe ca dintr-un oraş strein ca un vuiet liniştit ca «ţipătul îndepărtat» al lui Cariotakis.

Oraş, cu suflet noptatec ce curge pe străzi şi tainică inimă ce bate în case,

Păsările-au tăcut de parcă s-au înfundat în păduri streine.

Vino, noapte, s-acoperi ultimul zgomot al zilei din cartierul sărac.

Vino, s-auzi, sus pe deal, cum se sting zilele oamenilor, cum se sting liniştite în amurgul trandafiriu.

În candelabrele tale arcuite şi-n glorii de aur zâmbesc falsele păpuşi ale dragostei, peisaje fantastice desfăşoară vitrinele.

Şi copiii fără griji, după ce-au salutat ziua plecată călătoresc prin noapte, acum,

Dar sentimentele vechi, departe de-atâtea lumini, au murit în răzleţele cruci ale drumurilor.

Lângă fiecare cotitură de drum un mormânt, iar deasupra lor arde câte-o lună sărăcăcioasă.

prin ţara aceasta se duc cu marile ei revelaţii cu visurile ei policrome.

Grecia ORAŞUL

Şi totuşi, peste uitatele grădini gânditoare, şi peste unghiurile drepte-ale caselor vechi ce-ascund atâtea suflete-orfane şi mute

AUD CEL MAI MIC ZGOMOT Aud cel mai mic zgomot ca bolnavii înţepeniţi.

Aud lacrima ce pică la marginea lumii pustii.

oraşul străluceşte ca o regină a nopţii diamante punându-şi în stema electrică.

Aud paşi dinspre pădure stinşi înainte de-a o vedea.

STAŢIE OBLIGATORIE

Apoi, ca o adiere mă-ncearcă, înaltă, strălucitoare ca luna, ca bobul de rouă pe ramuri jilave la margini de râuri şi de izvoare, ca un mesaj dintr-o lume ciudată în care plouă mult, în care se plânge mult.

«Staţie obligatorie» în faţa acestui trandafir.

Roşu, numai sânge, strigă, se-ntâmplă ceva, ceva se întâmplă-n inima lui,

pagina 131

galaxii lirice Mâna-i mi-alungă fierbinţeala frunţii, aduce răcoarea dinspre pădure şi-atunci, ca în vis, merg pe deasupra pământului, zbor fără să zbor ca un copil pierdut în visuri, prin cosmosul nopţii.

I-am prins însă mâna rece ca iarba şi-am întrebat-o: cum te numeşti?

A dispărut dintr-o dată, între noi s-a aşternut iar zăpuşeala, şi după ce-a trecut timp mult peste râuri şi peste păduri într-adevăr mult timp a trecut aşteptând aşteptând până când glasul ei ca-o umbră îndepărtată mi-a răspuns peste vreme: - Cum mă numesc? Ce importanţă mai are?

Ajunge că mă iubeşti.

ALAIUL Prin lunca verde trece alaiul.

Copile cu feţele de alabastru duc flamuri brodate cu soare.

Picioarele desculţe calcă iarba crudă calcă plăpândele flori ale primăverii.

Statui sunt întrupate din frig pagina şi din inimi streine.

Ochii albaştri 132 fâşii rupte din cer pietricele din mare.

Părul ca respiraţia vântului şi praful solar. Şi trec şi se duc mereu călcându-ne iarba...

Iar sora mai mică a norilor şade pe deal privind la alaiul ce trece.

Se uită şi tace dar numai lacrimi i-s ochii.

- De ce plângi, floricică de mirt din pădure?

Se uită la mine şi tace, dar ochii ei luminoşi îmi răspund: - Oare ştim de ce plângem vreodată?

THERMOPILE Pe un mic spartan l-a luat, cândva, tată-său de mână şi, călătorindu-l, l-a dus pe câmpul de luptă la Thermopile, de strămoşi să-şi aducă aminte. În jur, se risipise un vis, umbrele celor trei sute şi vuietul disperatelor lupte.

Picioarele fiului se poticniră de pietre, dar el credea că se-mpiedică de urmele numai rugină de suliţi şi scuturi.

Cum se-nsera, trei sute de umbre încet se-nălţau împrejuru-i, umbre ce pendulau între cer şi pământ.

Vuietul bătăliei se-auzea tot mai îngrozitor, iar micul spartan capul şi-l apleca de teamă să nu-l atingă săgeţile.

Nu peste mult, noaptea învălui jertfa celor trei sute, Tăcerea-şi închise aripile peste trupurile căzute, Când, a doua zi, răsări soarele, bătălia era încheiată.

Nu mai răzbătea nici o şoaptă şi micul spartan era întristat că nu-şi mai găseşte strămoşii.

Atunci, a cerut să vadă coloana pe care sta scris: «O, tu, străinule, vesteşte spartanii...»

Dar, dintr-o dată, nu mai văzu nici coloana, şi – fapt mai îngrozitor – marea se retrase departe luând cu ea în veşnica-i îmbrăţişare Thermopilele şi vuietul luptei teribile şi memoria morţilor de trei ori slăvită ...

Se-ntoarseră-n Sparta, iar fiul închide-acum ochii ca să se facă-ntuneric să poată vedea încă-o dată însângeratul apus ce-ncununase vuietul luptei,

galaxii lirice inima să şi-o asculte, să îi şoptească solia venind de departe: «O, tu, străinule, vesteşte spartanii...»

TRECĂTORUL ŞI BARICADA - Vino, mi-au spus, să pui mâna şi tu la ridicarea baricadei, să cari pietre, s-o înălţăm mai devreme, căci, iată, din clipă în clipă vor veni să neatace.

Hai, cară pietre, aici nu există aleşi!

- Cu plăcere, le-am zis, vin să v-ajut, cine-a vorbit de aleşi?

De altfel, ştiu să zidesc, leg pietrele una de alta, le potrivesc foarte bine, straşnică va fi baricada.

- În ordine, spuseră iar, acuma la treabă şi vorbe cât mai puţine.

Priveşte, baricada tot creşte, va fi neclintită. Şi, bagă de seamă, să nu te uiţi peste ea să vezi cine vine de-acolo, nici cu ghicitul să nu te prea chinui.

Dar, mai ales, ochiul acela să nu-ncerci să-l vezi, ochiul verde sau roşu - bine încă nu ştiu – ce ne priveşte de dincolo prin baricadă.

Bagă de seamă, ochiul acela să nu-l vezi fiindcă, altfel, te împuşcăm.

- Cu plăcere, le-am zis, hai, împuşcaţi-mă, pentru că ochiul acela eu l-am văzut în timp ce veneam către voi...

CÂINII ŞI PĂSĂRILE Câinii urăsc păsările si latră la ele.

Fiindcă, vedeţi, câinii sunt drepţi: ei nu rabdă inegalitatea, inegalitatea strigătoare la cer, ca şi favoarea supremă dată de aripi...

De-aceea, câinii urăsc de moarte păsările!

Traducere de Ion BRAD

pagina 133

Manuscris al lui Michael Stassinopoulos

galaxii lirice Şi de pustietate-n pârjol a jivinei; Nebântuire de suflet. În neagra lui luntre, plină cu stele de purpură, Coborî pe sclipitoarele fluvii, şi paşnic asupră-i Căzu rămurişu-nverzit, Macul din norul de-argint.

CELOR AMUŢIŢI

Georg TRAKL

Germania ŞAPTE CÂNTECE ALE MORŢII Amurgeşte-albăstriu primăvara; sub pomi sugători O umbră colindă prin seara-n declin, Ascultând tânguirea suavă a mierlei.

Noaptea apare-n tăceri, animal sângerând Care se năruie-ncet pe colină.

O, nebunia marelui oraş, când seara Lângă zidul negru-ncremenesc desfiguraţi copaci, Prin masca de argint scrutează duhul Răului; Cu bici magnetic lumina alungă noaptea de piatră.

O, dangătul scufundat ai clopotelor de seară!

Prostituata ce-n fiori de gheaţă naşte copilul mort.

Cu turbare mânia lui Dumnezeu biciuie fruntea posedatului, Molimă purpurie, foamea ce zdrobeşte ochii verzi.

O, groaznicul râs al aurului.

Dar calm sângerează-n hrubă-ntunecată o mai tăcută omenire, În aerul umed se leagănă creanga de măr Făureşte din metale dure capul izbăvitor. înflorit, Înlănţuirea ce-a fost se dezleagă-argintiu, ANIF Stingându-se din ochii nocturni; cădere de stele; Cântecul copilăriei, suav.

Amintire: pescăruşi alunecând peste sumpagina Cel adormit cobora, luminându-se, neagra brul cer Al melancoliei virile.

134 pădure În tihnă, la umbra-ntomnatului frasin, Şi-n vale-un albastru izvor susura Te cufunzi în dreapta măsură-a colinei.

Ca-ncet să-şi ridice el pleoapele pale Peste faţa-i de-omăt; Într-una cobori de-a lungul verdelui fluviu După căderea serii, Şi luna goni din bârlog Răsunătoare iubire; paşnic, un om trandaO roşcată jivină; firiu întâlneşte Şi-n suspine muri tânguirea femeilor, sumbră.

O-ntunecată jivină. Îmbătată de vremeaMâinile mai radios le-nalţă către steaua-i albăstrie, Albul străin; Fruntea atinge frunzişu-n agonie O moarte plecă în tăcere din casa surpată. Şi cugetă la chipul grav al mamei; O, cum piere în negură totul; O, destrămata făptură a omului: din îmbinarea metalelor reci, Severa odaie şi vechile lucruri Noapte şi spaimă de-adânc scufundate Ale părinţilor. păduri De ele se tulbură pieptul străinului.

galaxii lirice O, voi, semne şi stele!

Mare e vina celui care s-a născut. O, voi, fiori de aur Ai morţii, Când sufletul visează flori mai răcoroase. Într-una prin crengile goale ţipă pasărea de noapte Peste pasul lunaticului, Sub zidurile satului geme un vânt de gheaţă.

NAŞTERE Munţi: întunecime, tăcere şi zăpadă.

Roşie, din pădure vânătoarea coboară; O, privirile năpădite de muşchi ale jivinei.

Liniştea mamei; sub negri brazi Se deschid somnoroasele mâini, Când, destrămată, luna rece răsare.

O, naşterea omului. Susură noptatic Apa albastră-n adâncul stâncii; Îngerul prăbuşit, suspinând, îşi zăreşte chipul.

Se deşteaptă-o paloare-n odăi apăsătoare.

Luna dublă Străluminează ochii bătrânei împietrite.

O, ţipătul în durerile facerii. Cu aripa neagră Noaptea atinge tâmpla băiatului, Zăpadă ce cade lin din nor de purpură.

TRANSFIGURARE Când seara se lasă, Te părăseşte-ncet un chip albastru.

Cântă-n tamarin o mică pasăre.

Cucernic un călugăr Îşi împreună mâinile moarte.

Un înger alb i se-arată Mariei.

O cunună-nnoptată De violete, spice şi struguri purpurii Este anul clar-văzătorului.

La picioarele tale Se cască mormintele celor stinşi, Când fruntea ţi-o-ngropi în mâini de argint.

Luna de toamnă Adastă tăcută pe buzele tale, În beţie de cântec sumbru al sucului de mac; Floare albastră Ce murmură-n galbenă rocă.

FÖHN Oarbă tânguire în vânt, zile de iarnă cu lună, Copilărie, lin se curmă paşii pe lingă negru mărăciniş, Lung dangăt în seară.

Domol coboară noaptea albă, Preschimbă durerea şi chinul vieţii pietroase În vise de purpură, Ca veşnic să simtă ghimpele trupu-n descompunere.

Adânc suspină-n somn neliniştitul suflet, Adânc şi vântul în frânţii copaci, Şi se clatină tânguietoarea făptură A mamei prin pădurea-nsingurată A acestei mâhniri tăcute; nopţi Încărcate de lacrimi, îngeri de foc.

Argintiu se sfărâmă lângă ziduri pustii un schelet de copil.

pagina 135

galaxii lirice NOAPTE DE IARNĂ A nins. Beat de vin purpuriu, părăseşti după miezul nopţii sumbrul cerc al oamenilor, flacăra roşie a vetrei lor.

O, bezna!

Ger negru. Aspru-i pământul, aerul are gust amar. Stelele tale se-nchid în semne de rău augur.

Cu paşi împietriţi izbeşti traversele căii ferate, cu ochii ieşiţi din orbite ca un soldat luând cu asalt o neagră redută.

Avanti!

Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie,

pagina 136

un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului; sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi, şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.

O, colina de piatră. Liniştit şi uitat se topeşte trupul rece-n zăpada de-argint.

Somn negru. Urechea îndelung însoţeşte căile stelelor în gheaţă. În sat, la trezire, sunau clopotele.

Argintiu se ivi pe poarta dinspre răsărit ziua trandafirie.

Traducere de M.NEMEŞ

eseu

WILLIAM GOLDING: Împăratul muştelor

Mioara BAHNA Romanul Împăratul muştelor [Lord of the flies] – Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, traducere de Constantin Popescu – apărut în 1954 şi ecranizat de Peter Brook în 1963, a fost scris de William Golding, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1983 şi a cunoscut încă de la apariţie un extraordinar succes la public. Este o carte alegorică, în care personajele refac, în mare, experienţa lui Robinson Crusoe, pe o insulă pustie din Pacific, în urma unui accident aviatic. Eroii, copii, rămaşi fără niciun element de civilizaţie materială, cu excepţia hainelor de pe ei şi a ochelarilor unuia care devin la un moment dat miză a supremaţiei, sunt siliţi de împrejurările extreme în care ajung să reinventeze lumea pentru a putea supravieţui. Pe acest fundal, William Golding spulberă un mit, cel al inocenţei ca unică trăsătură a copilăriei, demonstrând că germenii răului se află în sufletul omului încă de la început.

Personajele scăpate din catastrofa aviatică şi ajunse pe această insulă paradiziacă au şansa de a construi o lume pe măsura candorii lor, pentru că naratorul auctorial creează eroi cu vârste între 5-6 şi 11-12 ani, care încearcă să reconstituie rudimentar, cu bruma de experienţă de viaţă pe care o au, societatea din care au plecat. De aceea, ca în zorii civilizaţiei, dar cu avantajul bagajului de cunoştinţe acumulate înainte de această separare bruscă de lume, copiii privesc ludic datele realităţii în care au ajuns, dar, totodată, sunt siliţi şi să mimeze cel puţin seriozitatea adulţilor. Deşi libertatea e absolută – pe insulă nu e nici măcar un adult –, copiii descoperă foarte repede că, pentru a putea supravieţui, au nevoie de reguli, tocmai ceea ce, în condiţii normale, ei detestă, dar pri-

mul lucru pe care-l simt, fără a-l conştientiza, este necesitatea de a constitui o societate, pentru ca împreună să poată înfrunta pericolele.

Urmărind aceste eforturi ale copiilor de a pune bazele unei lumi, naratorul prezintă atât psihologia mulţimii, a personajului colectiv, cât şi psihologii individuale, fiindcă, alegoric, pe această insulă se găseşte o imagine miniaturală a omenirii cu diversitatea ei de tipologii. În această comunitate, a cărei dimensiune nu se ştie cu exactitate, se impun de la început doi lideri cu temperamente antitetice, dar cu interese, până la un punct, adiacente, ceea ce face previzibil din capul locului conflictul care va duce la scindarea tragică a grupului, când presiunea psihologică pe care o simt, în forme şi în cantităţi diferite, toţi atinge paroxismul. Este vorba pe de o parte de Ralph, primul personaj cu care cititorul face cunoştinţă şi ultimul dintre cei de pe insulă de care se desparte, care evoluează de la un copil ironic, superficial, înclinat firesc spre joacă, la adolescentul preocupat de soarta comunităţii, căutând sămânţa răului care cuprinde această mică lume, învăţând să ierte, să preţuiască omul de calitate etc. şi, de cealaltă parte, de Jack Merridew, care chiar din felul cum se prezintă la început, cu numele de familie mai întâi, doreşte să-şi exprime superioritatea şi maturitatea faţă de ceilalţi. Ralph este secundat de Piggy, un băieţel gras, cu ochelari, care mult timp o citează pe mătuşica, în grija căreia a rămas, bolnav de astmă (asta-mă, cum spune Ralph) şi orfan, dar cu înţelepciune precoce, invers proporţională cu precaritatea stării lui de sănătate. De partea cealaltă, Jack îşi face apariţia conducând un grup de băieţi, corişti în uniforme care, asemenea unui corp

pagina 137

eseu

pagina 138

militar, nu ies din cuvântul comandantului.

Cele două personaje – amintind de biblicii Cain şi Abel – împinse de situaţie în primplan evoluează în antiteză: deşi condiţiile de trai sunt aceleaşi, atitudinea lor faţă de realitate, influenţată de propriul temperament, e diferită. Astfel, Ralph intuieşte că, pentru a se salva, e nevoie de foc, pentru ca fumul să fie văzut din depărtare de vreun vapor şi îşi dedică aproape toată energia acestei cauze, în timp ce Jack, mizând pe servitutea foştilor corişti, îi transformă pe aceştia în vânători, mai întâi de porci şi apoi de oameni, semenii săi care, întrun fel sau altul, îi resping autoritatea, iar el se metamorfozează într-un mic tiran sângeros. În realitate, apărând focul, ucigând sau instigând la crimă, copiii aceştia nu fac altceva decât să-şi exprime, involuntar, frica, monstrul cel mai puternic, aflat nu în junglă, pe munte, în ocean sau în văzduh, ci în ei înşişi, aşa cum le spune Simon, un băieţel ultrasensibil, cel care se întâlneşte cu împăratul muştelor – căpăţâna scroafei ucise de vânători şi înfiptă într-un ţăruş ca ofrandă pentru presupusul monstru ce ar fi bântuit locurile – care, aproape paralizat de spaimă, are sentimentul că-i vorbeşte.

Textul romanului urmăreşte prefacerile pe care le trăiesc, cu o acceleraţie superioară celei din condiţiile normale ale vieţii, îndeosebi în plan psihologic, personajele care, în ciuda libertăţii neaşteptate care li s-a dat, simt adesea nevoia unor repere la care să-şi raporteze actele şi, de aceea, mai ales în frământările lui Ralph, apare aproape ca laitmo-

tiv întrebarea Ce-au să creadă oamenii mari?

Romanul este realist şi totuşi, în acest context, fluxul uriaş al Pacificului este o imagine alegorică a vieţii care îi sileşte pe aceşti copii să o ia în serios, împotriva tendinţei lor ludice şi, ca şi în viaţa oamenilor maturi, în ei încep să mijească zorii slugărniciei, ai înţelepciunii, ai laşităţi etc. Majoritatea acceptă transformările firesc, fără să le analizeze, dar Ralph vrea să priceapă cauzele acestor schimbări: Situaţia s-a înrăutăţit. Nu pricep de ce. Am pornit bine, eram fericiţi. Apoi… Frământându-se, identifică astfel cauza: frica, dar Piggy, tot un copil, încă şi mai neajutorat, are încredere în capacitatea omului de a (se) corecta: Avem leacuri pentru orice, chiar şi pentru minte, dar această încredere – cu toate că şi el are momente de slăbiciune, scânceşte, vrea ocrotire, se lasă uneori copleşit de temeri etc. –, în confruntare cu bestialitatea îl duce în cele din urmă la moarte.

Fericirea despre care crede Ralph că ar fi existat la început fusese, de fapt, doar o aparenţă: scăpaţi cu viaţă din accidentul aviatic şi ajunşi pe această insulă din Pacific, care nu le arătă decât imagini frumoase, copiii au, iniţial, sentimentul că încep o vacanţă perpetuă, dar destul de repede descoperă o serie de inamici.

De pildă, nu sunt adulţi care să le poarte de grijă, trebuie să-şi facă rost de hrană şi, deşi jungla e generoasă şi le oferă fructe de toate felurile din belşug, curând constată că vor şi carne pe care pot s-o obţină doar ucigând, n-au foc şi-şi amintesc de posibilitatea de a-l aprinde folosind ochelarii lui Piggy drept lupă, hainele li se murdăresc, părul le creşte şi nu-l pot tăia, n-au adăposturi şi trebuie să-şi construiască, iar printre ei sunt şi copii mici pe ajutorul cărora nu pot conta, dimpotrivă: trebuie să le poarte de grijă, mai ales că noaptea aceştia plâng în somn, ţipă… Cu alte cuvinte, ca şi în cazul oamenilor mari, unii trebuie să fie conduşi, iar alţii conduc. Totuşi, personajele sunt copii şi, oricât ar încerca să simuleze maturitatea, situaţia le scapă de sub control.

Spre exemplu, când gemenii Sam şi Eric le spun celorlalţi că – păzind pe munte focul care trebuia să ardă continuu – au văzut fiara care se umfla (de fapt, un paraşutist rănit sau mort deja şi dus de vânt apoi în ocean), disperarea îi cuprinde pe toţi. Acesta e începutul sfârşitului armoniei. De fapt, aşa cum le spune Simon, poate că fiara suntem noi, fiindcă acasă exista întotdeauna un om mare, absenţa lui, paradoxal, îngrădindu-le libertatea. Din acest motiv, cu bune intuiţii psihologice, Ralph îşi asumă statutul de lider şi trebuie să facă eforturi care

eseu depăşesc totuşi posibilităţile lui de copil, ca după informaţia pe care o dau gemenii adunării în legătură cu „fiara, când se ridică şi se plimbă spre platformă, doar pentru a le da curaj, deşi îl treceau fiorii pe şira spinării.

Copiii descoperă, fără a o conştientiza, existenţa a două tipuri de autoritate: cea bazată pe echilibru, pe raţiune, pe înţelepciune, pe reguli pentru toţi, reprezentată de Ralph, şi cea a bunului plac, discreţionară, a lui Jack, astfel că „fiara”, existentă în măsură mai mare sau mai mică în fiecare copil de pe insulă, în fostul corifeu, devenit şeful vânătorilor, e suverană, stimulată de caracterul băiatului şi de influenţa pe care o are asupra multora prin capacitatea de a le exacerba frica. În felul acesta, joaca de-a vânătoarea se transformă pe nesimţite într-un ritual macabru, iar Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Zdrobeşte-i capul! sunt cuvinte care acţionează asupra lor ca un drog, încât dorinţa de a strânge şi de a răni devenise copleşitoare. Naratorul, subiectiv de această dată, notează că lui Jack autoritatea i se cocoţase pe umeri şi-i trăncănea la ureche ca o maimuţă. Ralph, maturizat însă mai repede decât ceilalţi, stă de vorbă cu Piggy, devenit omul lui de încredere, contând pe înţelepciunea lui, se introspectează şi i se confesează: Să presupunem că ajung ca şi ceilalţi… să nu-mi mai pese. Ce-o să se întâmple cu noi?

Punctul culminant al manifestărilor negative ale copiilor de pe insulă apare ca o adevărată psihoză colectivă, fiindcă, la fel ca la vânătoarea de porci, toţi cântă şi, într-o stare de surescitare contagioasă, îşi pierd controlul şi îl ucid pe Simon care venise să le spună că fiara e în fiecare. După ce, în linii mari, le trece rătăcirea, unora dintre personaje le e frică de propria conştiinţă: A fost crimă – are curajul să spună Ralph, dar Piggy încearcă să-l consoleze: A fost un accident.

Odată ce s-a creat precedentul, Jack nu mai are nevoie de justificări pentru actele sale, aşa cum se întâmplă când cere ca unul dintre băieţi să fie legat şi pedepsit, fără să ofere vreun motiv, iar ceilalţi îi execută ordinul.

Paradisul se transformă astfel, brusc, într-un adevărat infern, iar Piggy avertizează că dacă nu ne întoarcem repede acasă, o să înnebunim cu toţii şi Ralph nu mai visează decât un oraş calm, unde nu putea domni sălbăticia.

Rămânând apoi fără sprijin, după ce şi Piggy e ucis, Ralph continuă să-i ajute pe ceilalţi, împotriva propriei lor voinţe, încercând să-i determine să conştientizeze alternativa pe care o au: Cum vreţi, să respectăm legile şi să fim salvaţi sau să vânăm şi să distrugem

totul?

Frica pe care le-o induce Jack e mai puternică decât argumentele raţionale ale lui Ralph, iar consecinţa acestei situaţii e transformarea tuturor în vânători, pentru care unicul trofeu râvnit devine chiar cel care, încercând să-i salveze din starea lor de rătăcire, de fapt le trezeşte conştiinţele, iar ei tocmai acest lucru nu-l vor. În deznodământ, copiii sunt salvaţi de un crucişător elegant, al cărui echipaj habar n-are de experienţa prin care au trecut copiii, în timp ce Ralph, nespălat pe trup, cu părul încâlcit, murdar la nas, plângea sfârşitul nevinovăţiei, bezna inimii omeneşti şi rostogolirea prin aer a adevăratului, înţeleptului său prieten Piggy.

Cartea lui W. Golding, caracterizată ca un roman excepţional, care surprinde întregul univers uman, în aventura unor copii pe o insulă de corali (E. M. Forster) sau o poveste atemporală, asemenea unui mit (Malcolm Bradbury), nu e, în concluzie, spectaculos sub aspectul construcţiei sau al realizării artistice, dar autorul propune ca temă de meditaţie un univers uman prin care sugerează capacitatea de regenerare a lumii, complexitatea omului, care stă la baza acestei regenerări, iar titlul face referire, în primul rând, la capul porcului ucis de copii şi lăsat ofrandă fiarei, dar poate fi pus în legătură cu Sfânta Scriptură, unde numele lui Beetzebub, în ebraică, înseamnă împărat al muştelor.

pagina 139

teorii, idei, manifeste

KASSÁK Lajos

Să trăim în prezent

pagina 140

Deviza noii arte: înapoi la viaţă! Însă nu spun acest lucru în limbajul distinşilor panteişti şi al naturaliştilor naivi. Departe de noi patosul şi intenţia de a culege roadele cu instrumente mecanice. Înapoi la viaţă înseamnă deci: a trăi cât mai intens.

Suntem în 1926. Pentru fiecare om e o obligaţie faţă de sine însuşi cunoaşterea cât mai aprofundată a lumii. Cunoaşterea lumii ne ajută să trecem peste maladiile grotelor cu lupi şi ne constrânge la o modificare radicală a condiţiilor de existenţă. Ne pune în luptă nu pe unii împotriva celorlalţi, ci e o bătălie înlăuntrul nostru, în folosul semenului, împotriva forţelor elementare care ne frânează împlinirea. În cunoaşterea lumii, se limpezeşte deci până la evidenţă raportul dintre eu şi cosmos. În general. Întotdeauna despre asta e vorba. În ce măsură ne-am apropiat până astăzi de rezolvarea acestei prime şi ultime întrebări, am putea documenta numai prin felul produselor creative, nicidecum prin concepte abstracte. Conform lui Engels, clasa muncitoare, ca forţă de acţiune, trebuie să ducă la materializare filosofia clasică. Dincolo de concepte, am ajuns în perioada schimbărilor.

Am conştientizat valoarea secundară a conceptului, căci ceea ce hotărăşte eul şi locul nostru în existenţa universală e suma cantitativă şi calitativă a forţelor instinctive. Dacă

astăzi afirmăm că suntem materialist şi raţionalişti, asta nu înseamnă diminuarea optimismului nostru, ci doar sinteza dintre eul sensibil şi cel raţional. Nu-i deloc întâmplător că azi în toate zonele lumii coexistă voinţa şi acţiunea care transformă fundamental toate posibilităţile existenţiale, formele sociale, ştiinţele tehnice şi cele care studiază viaţa fizică şi spirituală a omului, arta – într-un cuvânt, o reconstrucţie. Putem afirma: prin apariţia noastră, cuvântul dobândeşte sens.

Electrificarea satelor, zborul peste ocean, reconstruirea concentrică a oraşelor, reconsiderarea artelor frumoase sub aspect utilitar, toate semnifică începutul acestei împliniri.

Să trăim pragmatic – simţim că acest mod de viaţă n-ar fi apăsător pentru noi. Izvorând din datul firii umane, nu căutăm frumosul la modul general ca şi concept estetic, ci perfecţiunea intrinsecă a lucrurilor, ca legi ale unei vieţi mai pure. Negăm „marile” diferenţe de valoare dintre produsele activităţii creatoare, şi astfel e firesc că şi noi. aşa-zişii artişti noi, trebuie să tragem concluziile finale. În opoziţie cu nesigurele aprecieri estetice ale înaintaşilor noştri, noi afirmăm principiul perfecţiunii. Pentru că nu cunoaştem frumosul în şi pentru sine. Însă o maşină construită perfect sau o poezie redactată perfect cu certitudine nu pot fi urâte. E posibil ca mie sau ţie să ni se pară inestetice, dar acest lucru nu

teorii, idei, manifeste poate deveni o definiţie a frumuseţii maşinii sau poeziei. În măsura în care vrem deci să folosim conceptul de frumuseţe, frumosul nu-i ceea ce ne place, ci ceea ce relativ e desăvârşit. Această perfecţiune este determinată de unitatea construcţiei.

Dacă noi recunoaştem legile construcţiei, odată cu ele descoperim legile fundamentale ale lumii. Deci şi legea existenţei noastre. Sub acest aspect, nouă ne sunt clare sensurile etice şi obiective ale aşezării creaţiilor într-o formă nouă, într-un alt eu. În afară de acestea nu există un alt etalon cu care s-ar putea realiza o apropiere de creaţiile noastre.

Neîndoielnic, numai acela ne poate înţelege, respectiv poate pricepe semnificaţia existenţială a creaţiilor noastre care, în forul lui, a ajuns de asemenea la acest grad de evoluţie constructivă şi diferă de noi, oamenii activi, productivi, doar prin condiţia sa pasivă, neproductivă. Fireşte, nu predicăm despre importanţa crucială a activităţii noastre. Dar credem că în ea este reprezentată o epocă, cultura sau lipsa de cultură a timpului nostru. Deoarece nu este vorba, la o analiză a noii arte, despre o excentricitate formală, nici despre convulsiile stranii ale unui individium bizar, ci despre exprimarea în forme inedite a unui nou conţinut uman. Şi prin asta nu vrem să spunem că tot ce a fost ieri e rău, ci doar dăm expresie originală acelei senzaţii care, în interesul propriei noastre vieţi, contestă toate normele pe care le-am moştenit din trecut.

Aceste legi au murit în totalitate, pe când

noi trăim – şi arta noastră trebuie să fie una cu viaţa din preajma noastră. Cei ce stau să rumege marile tradiţii seamănă cu jefuitorii de cadavre. Fiul nu-i doar continuarea tatălui său, ci şi o za de lanţ în marea continuitate.

Pe linie istorică, tatăl nostru a fost impresionismul antebelic care, prin avântul romantic al futurismului, prin sensibilitatea expresionismului şi obiectivitatea cubismului, s-a ghidat până în timpul nostru, dar a rămas pe dinafara noastră, a fiilor, care am trecut peste toate soluţiile parţiale. Pentru noi, existenţa artei ca stare s-a încheiat definitiv. Pentru omul care a traversat războiul şi revoluţiile, cultul iresponsabil al frumosului şi preamărirea imnică a vieţii sunt străine. În mâini avem metrul şi ceasul care funcţionează precis.

Suntem oamenii muncii precise şi responsabile. Fără a privi în trecut, trudim cu fiecare gest la modelarea fizionomiei lumii noastre. Pentru noi, vechiturile conservate nu reprezintă problematici artistice interesante, aşa cum nici frumosul trupului feminin ori crucea de stele a episcopului. Considerăm că unica noastră sarcină este materializarea noilor obiecte şi acţiuni. Nu lenevim în cochilia sensibilităţii, suntem vii şi vrem să ne sporim numărul. Existăm în spaţiu şi timp şi vrem să modelăm spaţiul şi timpul pentru a ne uşura existenţa. Căci pentru a putea trăi după cum ne dictează firea, trebuie să muncim, şi ca să putem lucra, trebuie să învingem

pagina 141

teorii, idei, manifeste

pagina 142

materia care se opune împlinirii dorinţelor noastre. Pentru noi, spaţiul, timpul, lumina, piatra, culoarea, cuvântul şi orice altceva sunt materia pe care trebuie s-o supunem, s-o transformăm. Şi nu vrem să ridicăm statui pentru simbolizarea unui eveniment istoric sau a unei idei, nu vrem să însăilăm cu eterică fineţe picturi şi poeme sau alte jucării estetice. Statuia, pictura sau poezia ne pot interesa doar atunci când în ele se materializează forţa activă a omului, eliberate de orice condiment nostalgic sau anacronic secundar.

Vrem să fim la maximă intensitate în contact cu viaţa, am rezolvat problema avionului mai greu decât aerul, am construit casele care rezistă la cutremur, avem submarine şi fotolii de club confortabile, cuvintele le conectăm la spaţiul încărcat de electricitate, iar arta din turnurile de fildeş, ca pe un copil sănătos, am coborât-o în viaţa cotidiană.

Credinţa optimistă în progres este cea care ne dă viaţă. Suntem revoluţionari prin fire şi înfăptuim revoluţia cu luciditatea marilor maeştri ai şahului. Politicianul în politică, tehnicianul în domeniul tehnic, artistul în arta sa. Precis şi cu pretenţii foarte mari.

Simţim că trebuie să străbatem multe leghe şi credem că fiecare pas ne apropie de ţelul propus. De cunoaşterea propriului sine şi de supunerea materiei din preajma noastră, prin care vrem să dezvăluim conţinutul lăuntric al fiinţei noastre. Dacă nu suntem mulţumiţi de cum arată paharele din care bem, atunci, din revoltă interioară, după normele noilor forme care prind contur înlăuntrul nostru şi prin cunoaşterea cât mai precisă a materiei, vom modela pahare noi. Paharele sunt purtătoarele băuturilor pe care le consumă omul, şi dacă ne vom dezobişnui cândva de băutură, vom arunca paharele ca pe un lucru inutil şi se va diminua până la stingere şi energia care ne dădea imboldul de a produce pahare.

Arta este, ca şi creaţie obiectivă, tot un articol necesar în existenţa omului. Nu ne umple stomacul, nu satisface instinctele sexuale, şi totuşi avem nevoie de ea, ca de lumină, profunzime şi altitudine. Deci, nu afirmăm că producem poeme cu care perforăm corabia ordinii existente, nu afirmăm că executăm tablouri sau statui pentru instigarea politică a muncitorului, pentru slăvirea ţarului sau a lui Lenin. Nu promitem şi nu ameninţăm în nici un fel, doar muncim şi credem că tot ceea ce realizăm este zălogul unei lumi noi, mai bune.

Iar cel ce ar spune acum că ceea ce facem nu-i artă – are dreptate! În înţelesul lui, arta este o suprastructurare decorativă a unor epoci de echilibru. Deci, în definitiv, decadenţă.

Noi ne aflăm la începutul unei epoci în formare. În pragul unei epoci noi – un nou tip uman. Arta ca estetică în sine nu ne interesează. Nu suntem cizelatori cu mâini delicate, ci inventatori neliniştiţi şi meşteri constructori care lucrează cu fierul, cimentul şi sticla.

Tineri şi constructori. Între mine şi tine vrem să trasăm linia cea mai scurtă, căutăm ritmul consonant şi soluţia economică.

Nu ne înţelegeţi?

Creaţiile noastre vă sunt străine?

Uitaţi-vă la hainele simplificate profitabil, la reclamele luminoase ale bulevardelor, la frontoanele netede, sobre ale caselor noi, la asociaţiile de gimnastică ale muncitorilor, la bordeiele electrificate, la maşinile cu forme tot mai desăvârşite şi viteze tot mai mari, la vitrine, la sinele vostru tot mai decis şi tot mai doritor de instituirea unei ordini noi – şi trebuie să ne daţi dreptate.

(Viena, 1926) Traducere de Francisko KOCSIS

teorii, idei, manifeste

MANIFESTUL COSMOARTEI

Pentru secolul 21 manifest cosmic-art-contact

Alexandru Cristian Cristian MILOŞ MILOŞ Alexandru Se lansează în secolul XX, anul 2000, luna septembrie, ziua 23, cu nava galactică Apollo, cu o vimana sau cu o rachetă fotonică în Univers, popoarelor stelare, către E.T. De pe planeta Pământ, a III-a a sistemului solar, din Calea Lactee, din oraşul Bistriţa, ţara România, continentul Europa, de către un om – Manifest Cosmic-Art-Contact, de pace, lumină, iubire, viaţă, zbor neîntrerupt – întru cunoaştere, contact, dialog cu o etică galactică şi aşteptată, de milenii recunoaştere, în eter, atemporal. În eternitate! În prag de secol XXI, de mileniu III omul şi-a amintit cine este! Proiectul Genesis pe planeta Pământ, Experimentul Pământ şi Sfera Dyson, în acest sistem, solar, au reuşit!

Colonizarea vieţii inteligente a reuşit! Omul zboară prin stele cu viaţă şi iubire, cu etică galactică în ochi şi inimă! Înviatul om cosmic - PURUSHA, ÎN ZBOR! Conectat din nou la viaţa, cultura şi ştiinţa cosmică! Viaţa şi operele umane, de ştiinţă artistică şi de artă ştiinţifică, raţional, numai prin ştiinţă, conştient se măsoară de azi - cu o Grilă Cosmică, cu unitatea de cosmicitate pe care o înglobează, o memorizează faptic! Cu intuiţia vizionară ştiinţifică-artistică, antenă-far cosmic-catarg!

Apocalipsele, moartea ca foame cosmică, căderea în păcatul timpului secvenţial şi nu a celui simultan, nerespectarea legii nonhibridării, necurăţarea prin inginerie genetică a A.D.N.-ului, înmulţirea sexuată şi nu asexuată, cum Imaculata Concepţie, prin fecundare in vitro, precum naşterea lui Iisus, somnul şi uitarea, moartea şi neamul lui Cain, de toate acestea ne-am eliberat! Unificaţi oameni cosmici ieşind din închisoarea timpului zburând

prin stele! Punând şi steagul omului, înstelat şi albastru, precum în cer aşa şi pe pământ, pe casa galactică! Nemuritori ca fiinţe de lumină, cu nume din cer şi stele amintite prin care am mai zburat, în ochi, iată de ce, Manifestul Artei Cosmice de Contact, întru dialog civilizator astral, eliberator, comparativ, transformator, voltmetru al realităţii şi unificator! Nimic nu există înafara ştiinţei, cunoaşterea este adevărată numai prin ştiinţă! Omul cu legile ştiinţei cosmice, a ştiinţelor artei în minte şi inimă, cu ştiinţa şi arta vârtejelor cosmice, a chipului Q – cu continentul Cyber-Spaţiului şi a lui Non-A, ţara limbajului genomic, a cineticii a suprasimetriilor, a acceleratoare de supra-eu, de devenire întru fiinţă, întru E.T., întru civilizaţie şi pozitivism cosmic în viaţa din Univers! Ştiinţa, literatura şi arta S.F. nu sunt, nu au fost nu vor fi, niciodată, cenuşărese. Ştiinţă şi artă astronomică, directă! Meseria din naştere a omului e aceea de astronom! Biserica acestui Manifest este bolta înstelată! El declară război deschis ignoranţei, adică prostiei, nepăsării, îndărătniciei, judecăţii limitate, orgoliului, lenei, războiului, dogmelor şi prejudecăţilor, lipsei de igienă mentală, morală şi ecologică! Împotriva acelora ce cu arme sau fără, ţinând în întuneric Omul-fiinţă sacră, în întunericul lipsei de cunoaştere spirituală, de ştiinţă şi artă, în legea căzută a animalităţii. în frică, în violenţă, barbarie, sălbăticie, sclavie mentală, morală şi fizică, în poziţia umilitoare a genunchiului împământat, a frunţii aplecate în pământ şi sex, nu ridicate spre stele! A complexului izgonirii paradisiacc, a uciderii visului astral de reîntoarcere în stele şi a capului din nori, Capul omului

pagina 143

teorii, idei, manifeste cosmic! Artă fără maimuţăreală, artă fără divertisment într-o eră a informaţiei – putere şi recunoaştere de sine, decodificând Codul lui Einstein, folosind metabolismul biologic minim necesar vizibilităţii noastre, făcând vizibile stele, planete-locuinţe, vârtejuri cosmice, nebuloase, supernove, quasari, tahioni, găuri negre, găuri de vierme, universuri atemporale, paralele, alternative, hărţile cosmice ale plinului şi golului, prezenţe ale absenţei! Timpul nu este timp decât dacă îl prefaci în veşnicie! Decodificând miturile originii stelare a Omului!

Artă cosmică de contact, artă a timpului reversibil, a călătoriilor în timp, împotriva lipsei de memorie a luminii dintâi, artă a Big-Bang-ului Universului! Artă a omului cosmic trezit, transformat, unificat, iluminat, contactând civilizaţii nonterestre, galactice prin zboruri interstelare, prin canalul neural, subspaţial, multidimensional. Noua fizică şi noii fizicieni, multidimensionalii oameni de ştiinţă artişti!

Artistul fizician lucrând cu focul ştiinţelor, adus de Prometeu pe Pământ din Cer, cu ştiinţa timpului şi a focului, hrănind marea gură a universurilor. Lupta cu limitele, cu limita temporală şi gravitaţională. Ştiinţăartă a realităţii, a rachetelor şi zborului interstelar, a costumului de cosmonaut - costumul naţional al omului, artă a eterului cosmic, a eternului cosmic, a esenţelor abstracte, a simultaneităţii, a alternanţei, a ciberneticităţii, a spectralului, a cinetismului, a celor

pagina 144

7 corpuri ale omului, a celor nouă rase de extratereştri aflaţi în acest moment în programe şi experimente de dezvoltare a vieţii cosmice inteligente – pe poligonul de încercare Pământ. Artă a omului cosmic viu, natural, ascet, prometeic, Iisusian stingând trufia egoului, artificializarea şi robotizarea sa, disperarea în faţa limitei, prin subordonarea faţă de maşinile gândite de el, prin dependenţa de ele. Ştiinţă-artă cosmică de contact – o sinteză a civilizaţiilor şi spiritelor umane pe un plan superior cosmic, spirală. Voinţă şi motivaţie a învierii iubitoare, nemuritoare, a zborului neîntrerupt prin stele a lui Icar!

Reţeta nemuririi este E=mc2 şi zborul neîntrerupt prin stele! Reţetă pentru înviere, întinerire, încopilărire stingând frica şi răul neştiinţei, banalul ucigător, comoditatea maşinii. Curiozitate nelimitată, puritate dar nu infantilism al gândirii, drum continuu prin stele. Zbor continuu cu viteza luminii! Întru învierea reală. Dar şi naşterea omului altfel, prin lumină – oameni-astrali de lumină. Artă şi ştiinţă a radicalilor liberi, a nunţilor biochimice. La manşă rachete fotonice cu Adam, Enoh, Prometeu, Iisus, Budha, Zamolxis, Alah, Moise, Ezechil, Socrate, Platon, Lucreţiu, Homer, Schopenhaucr, Nietzsche, Shakespeare, Goethe, Dante, Leonardo da Vinci, Eminescu, Ghilgameş, Bach, Brâncuşi, Beethoven, Jules Verne, Edgar Poe, Isaac Asimov, Daniken, Milarepa, Beatles, Morisson, Mercury, Verdi, Wagner, Aşoka, Tagore, Chopin, Coandă, Carl Sagan, Vonnegut, Bradbury, Diane Ackerman.

Wells, Imnotemph, Copernic, Pitagora, Bohr, Arhimede, Heisenberg, Baudelaire, Einstein, Kandinsky, Picasso, Dali, De Chirico, desene rupestre din peşterile Altamira, Tassili şi Lascaux, Schoenberg, Hubble, Galilei, Eliade, Neil Armstrong, Gagarin, Kafka, Joyce, Camus, E. Ionescu, P. Anderson, J. Brunner, S. Lem, R. Silverberg, Aurel Vlaicu, George Palade, Michelangelo, Proust, Anaxagoras, Bacon, Bell, Edison, C. Bergerac, J. M. Jarre, Vangelis, New-Age, Milton, T. Good, Newton, Pasteur, Ch. Barnard, J. Valee, Laplace, Gutenberg, Marconi, Freud, Jung, Swedenborg, Giger, Mendeleev, Drake, Etana, Lao-Tze, Aristotel, Doppler, Heraclit, Crick, Wattson, Darwin, Roentgen, Curie, Pascal, Kepler, Kant, Hegel, Euclid, Huygens, filme – Odiseea spaţială 2001, Războiul Stelelor, Planeta Maimuţelor, Ziua Independenţei, Hangar 18, Generaţia următoare, E.T., Poarta stelelor, Contact, Vizitatorul, Galactica, Străinii, apoi Enil şi

teorii, idei, manifeste Enki, astronauţi de pe a 12 a Planetă civilizând Sumerul, şi manipulând genetic Omul şi Omul păşind pe Lună, în sistemul solar în galaxii umanizând, colonizând cu viaţă iubitoare sori şi planete, construindu-le în simfonii şi matematici astrale, vezi chipul omului de pe Marte!

Amintindu-şi originea sa E.T, mărturisind propria-i paleoastronautică, deschizând din nou Poarta stelelor. Reintrând în marca familie galactică. Artă cosmică de contact ca un semn de recunoaştere.

Manifestul acesta este dezlănţuirea lui Prometeu de pe munte, găsirea nemuririi de către Ghilgameş pentru Enkidu – şi noi, nerăstignirea şi neuciderea lui Iisus pe cruce, ridicarea omului din genunchi cu capul în stele. Cu cartea stelelor albastre în mâini şi în minte şi în suflet, călător temporal prin paralele universuri. Inginerie multidimensională, nu joc! Artă cosmică de contact – mână întinsă umană fraţilor galactici întru recunoaştere a frăţiei cosmice. Mână şi inimă omenească şi minte întinse ca solie. Solie de colonizator stelar. Manifestul este zborul omului cosmic.

Eliberat de orice complex de inferioritate, de orice limită, nemuritor. În măreţia fiinţei o nouă renaştere pe un alt plan, pe planul cosmic al lui Homo Cosmicus. Respectânduşi vechimea de milioane de ani şi a celorlalte populaţii stelare, cunoscându-se astfel pe sine. Crezând, dar mai ales cercetând până în memoria sa cromzomială, până în semnătura sa spectrală, până în astralograma sa. Văzând, auzind, înţelegând, înfăptuind ştiinţific. Artă cosmică de contact – o sinteză în secolul XX a istoriei omului, a originii sale stelare şi a umanităţii de la intrarea Planetei Venus în sistemul nostru solar, de la cele două Luni ale Pământului, de la limba necunoscută înregistrată pe Lună, de cosmonautul Worden, de la oamenii uriaşi cu doi ochi, cu trei ochi, cu un ochi şi Atlantida şi Mu şi Gondwana, Lemuria, Hiperboreea, de la piramidele marţiene şi cele egiptene, locuinţe de odihnă pentru astronauţi şi camere de dirijare a zborurilor prin radar, Turnul Babilonului ca o rampă de lansare a rachetelor, omul de ştiinţă – artist ca un tată de rachete, pietrele din Inca şi oraşul Tiahuanaco. De la Sfinx la chipul omului de pe Marte, de la Iisus răstignit pe cruce la pasul lui Armstrong pe Lună, la computer, internet, motor nuclear, motor cu mercur, motor cu antimaterie, Statuia Libertăţii, de la originea omului ca fiinţă amfibie şi de pe Venus colonizând Pământul

la Einstein şi a sa şi a noastră – ecuaţie a nemuririi. O privire în viitor în mileniile 3, 4, 5, 6, 7, îndrăzneaţă, liberă, curajoasă, romantică, iubitoare, pacifistă, ştiinţifică, într-un cuvânt, tridimensională şi tensională asupra legilor şi vieţilor universurilor, a locuitorilor săi. O cheie de contact pentru navele spaţiale şi minţile şi inimile popoarelor astrale, o cheie a învierii, cuvântătoare, telepatică, radiestezică, clarvăzătoare teleportată prin tunetele timpului. Stăpânind ştiinţa timpului în lupta cu limita. O decodificare a limbilor şi civilizaţilor galactice aduse de lumină prin lumină. De oameni universali salutând cerul cu mâna pe inimă şi frunte, cu stele în minte şi ochi. De astăzi înainte totul măsurat cu o grilă cosmică, grilă a ştiinţelor şi culturii cosmice. Timp al Babilonului Albastru, intrare din nou în Paradis, în Universul Cosmic, în marea familie galactică, a neamurilor stelare.

Având ca singură religie ştiinţele cosmice! Ştiinţa şi arta cosmică unificate în rădăcina comună de oameni nemuritori, cu maşini zburătoare în zbor. Precum în cer aşa şi pe pământ. Oameni de ştiinţă – artişti cosmici, de ştiinţă multidimensională, cu viaţă, pace, iubire, cu cunoaştere ştiinţifică artistică, colonizând inteligent universuri. Noul orizont de aşteptare, de acţiune.

Manifestul Artei Cosmice de Contact al adevărurilor ştiinţifice şi frumuseţii peisajelor în acţiune a altor galaxii, stele, planete, al vieţii şi civilizaţiilor cosmice, al raselor cosmice inteligente întru cunoaştere şi frăţietate galactică.

pagina 145

teorii, idei, manifeste Despărţindu-ne pentru totdeauna, prin copiii şi nepoţii noştri de închisorile trecutului dogmatic, de Ev Mediu. Din închisoarea timpului zburând spre stele vechi şi noi în alte dimensiuni, cu moartea pe moarte călcând, în traducere însemnând că putem întineri şi deci învia zburând cu viteza luminii, cu lumina Luceafărului lui Eminescu în faţă.

Ieşind din milenara închisoare planetară şi din laboratorul corecţiilor genetice, vindecării de boala timpului, uitarea, vindecarea de moarte. Noi oamenii, stăpânii noştri şi colonizatori pacifişti, iubitori, naturali, vii ai universurilor. Ştiinţă – artă umană ridicată din genunchi şi nimicul zilnic terestru al supravieţuirii, al absurdei lupte pentru supravieţuire, generată de scăparea de sub control al algoritmului matematic al înmulţirii. Ştiinţă artă cosmică, umană ridicată la dimensiunea ei adevărată de solie şi mesaj cosmic călătorind prin lumină, sărbătorind, cunoscând, înţelegând şi bucurând E.T., inteligenţa şi viaţa stelară. Contactând-o, colonizând-o.

Manifest al omului – ascet cosmic din secolul XXI şi cele ce vin... Carte de vizită a omului şi viză de trecere prin găurile negre şi găurile de vierme pe paşaportul universal, la frontiere intergalactice, inter-universuri. Ne-am născut liberi, să ne reamintim mereu aceasta trăind şi iubind şi zburând cu pacea eliberatoare. Liberi – om nou, cer nou, pământ nou.

De la transplantul inimii la ceasul A.D.N., de la sutana clericală la costumul de cosmonaut,

pagina 146

costumul naţional al omului, de la atom la stele, la zborul continuu – imnul omului de ştiinţă-artă a chipului omului înfăptuind pe Pământ, Venus, Marte, speranţă şi amintire, viaţă nemuritoare, pace, nonviolenţă, înţelepciune cosmică a zborului, iubire, lumină, om. La orizont stelele, interlumea, omul, şi conştiinţa sa cosmică.

DE PE O ORBITĂ TERESTRĂ PE UNA COSMICĂ! DE LA TIMPUL TERESTRU – LA TIMPUL COSMIC! CU STRĂMOŞI ZEI CELEŞTI! MANIFESTUL COSMOARTEI – COSMOPOEZIEI, COSMOPICTURII, COSMOMUZICII, COSMOTEATRULUI, COSMOSCULPTURII, COSMO-CINEMA, COSMOARHITECTURII Ş.A.M.D. LANSAT ÎN COSMOS, CU O GÂNDIRE COSMICĂ, CU O CONŞTIINŢĂ COSMICĂ, CU O MEMORIE COSMICĂ, CU UN DESTIN COSMIC AL PĂMÂNTENILOR, AL OAMENI-LORCETĂŢENI AI COSMOSULUI – CU UN BULETIN DE IDENTITATE COSMICĂ, CA NAŢIUNE COSMICĂ, ÎN MAREA FAMILIE COSMICĂ, ÎN ZBOR INTERSTELAR, CONTINUU CU RACHETE FOTONICE, CU VITEZA LUMINII! ÎNTRU ŞTIINŢA COSMICĂ A FRĂŢIETĂŢII COSMICE A LUMINII A ZBORULUI INTERSTELAR A OAMENILOR, AL NOULUI SISTEM DE VALORI AL VIEŢII NEMURITOARE A OAMENILOR COSMICICETĂŢENI AI COSMOSULUI!

eseu

Divagaţii despre libertate

Paul VALÉRY Libertate:: unul din acele cuvinte detestabile care au mai mult valoare decât sens, mai mult cântă decât vorbesc, mai mult întreabă decât răspund; unul din acele cuvinte care fac toate meseriile şi a căror memorie este îmbâcsită de Teologie, Metafizică, Morală şi Politică; cuvinte bune pentru controverse, dialectică, elocvenţă, propice atât analizelor iluzorii şi infinitelor subtilităţi cât şi sfârşiturilor de fraze care dezlănţuie tunetul.

Nu găsesc semnificaţia precisă a cuvântului „Libertate” decât în dinamica şi teoria mecanismelor, unde desemnează ascendentul numărului care defineşte un sistem material asupra numărului greutăţilor care se opun deformărilor acestui sistem sau care-i interzic anumite mişcări.

Această definiţie, rezultând dintr-o reflecţie privitoare la o observaţie foarte simplă, merită să fie amintită în legătură cu remarcabila neputinţă a gândirii morale de a circumscrie într-o formulă ce anume înţelege ea însăşi prin „libertatea” unei fiinţe vii şi înzestrate cu o conştiinţă de sine şi de acţiunile sale.

Dar nimic nu este mai prolific decât ceea ce permite spiritelor să se învrăjbească şi să-şi exploateze diferenţele când nu există nici o referinţă comună care să le oblige să fie de acord.

Unii, deci, visând că omul era liber, fără a putea spune cu adevărat ce anume înţelegeau prin aceste cuvinte, ceilalţi şi-au imaginat imediat şi au susţinut că el nu era altfel. Au vorbit de fatalitate, de necesitate, şi, mult mai târziu, despre determinism; dar

toţi aceşti termeni au exact acelaşi grad de precizie ca şi acela căruia i se opun şi nu au nici o legătură cu întreprinderea de clarificare a unei confuzii, în care totul pare să fie adevărat. „Deterministul” jură că, dacă am şti totul, am putea deduce şi prevedea conduita fiecăruia în toate circumstanţele, ceea ce este evident. Din nefericire, „a şti totul” nu are sens.

Totul devine absurd în această materie, ca în atâtea altele, de îndată ce încercăm o stoarcere a termenilor: se vede atunci că sunt umflaţi numai de confuzii. Şi constatăm cu uşurinţă că problema n-a fost niciodată enunţată cu adevărat, fără ca această împrejurare să împiedice vreodată pe cineva s-o rezolve, ea conferindu-i un fel de eternitate: ea stârneşte spiritul care se zbate într-un cerc.

Celebrul geometru Abel, vorbind despre cu totul altceva, spunea: „Trebuie să i se dea unei probleme forma care să-i permită întotdeauna să fie rezolvată.”

Această formă trebuie căutată. Dacă ea este de negăsit, problema nu există. În lipsa acestei prime cercetări, gândirea, insistând asupra unui cuvânt, se rătăceşte într-o cantitate de expresii particulare: adoptă când un sens mai mult sau mai puţin compozit, un fel de medie a întrebuinţărilor, când un sens convenţional care intră în contradicţie cu cel al întrebuinţărilor curente, gânditorul însuşi introducând o infinitate de neînţelegeri şi fluctuaţii.

A face dintr-o problemă de statistică şi de notaţii accidental constituite o problemă

pagina 147

eseu

pagina 148

de existenţă şi de substanţă este o eroare atât de facilă şi de răspândită, încât am putea spune că e o constantă. Nu există şi nici nu poate exista nimic mai mult în sensul unui cuvânt decât ceea ce fiecare spirit a primit de la celelalte, în mii de ocazii diverse şi întâmplătoare, la care se adaugă întrebuinţările pe care el însuşi i le dă, tatonări ale unei gândiri abia înmugurite în căutarea expresiei proprii.

Se cuvine deci să adresăm filologiei, judecătorul lor firesc, toate întrebările prin care termenii pot fi puşi în cauză. Ei îi revine sarcina de a restitui originile şi denaturările sensului şi ale întrebuinţărilor cuvintelor; ea nu le atribuie un „sens adevărat”, o altă adâncime şi valoare decât poziţia şi circumstanţa care rezidă şi subzistă în termenul izolat.

Cum este posibil ca problema libertăţii şi a liberului arbitru să fi aprins atâtea pasiuni şi să fi animat atâtea dispute fără nici o ieşire? Fireşte, faptul se datorează interesului cu totul diferit decât acela de a dobândi o cunoaştere pe care nu o aveam. Ne uitam la consecinţe. Doream să fie aşa şi nu altfel; nu căutam cu toţii decât ceea ce găsisem deja. După părerea mea, aceasta este cea mai proastă întrebuinţare care se poate da spiritului pe care-l posedăm. Întotdeauna am fost uimit cum intra gândirea în război, cu toate forţele sale, numai la simplul enunţ al unui termen care, modest, inofensiv şi clar în împrejurări obişnuite, devine un monstru de dificultate de îndată ce este scos din elementul lui natural, care este cursul schimburilor şi al transmisiilor particulare, pentru a se constitui într-o „rezistenţă”. Fără îndoială, fenomenul cel mai banal, un măr căzând, o oală de pe care saltă capacul, poate induce într-un spirit, dispus să aprofundeze aceste observaţii, un început de meditaţie şi de analiză; dar această trudă mentală reîncepe odată cu fenomenul în sine, căruia îi caută, urmând căile intelectului, acea formă, amintită de Abel (deja citat), care transformă problemele în probleme adevărate, adică în probleme care nu cer o eternă reîntoarcere la datele lor.

Nu văd deci nici un fel de „problemă a libertăţii”, însă văd o problemă a acţiunii umane care nu mi se pare a fi fost riguros şi scrupulos enunţată şi studiată până acum, nici măcar în situaţiile cele mai simple. Un act, pornit de la o situaţie fiziologică şi psihică, este cu siguranţă o suită de transformări dintre cele mai complexe despre care nu avem nici o idee şi nici un model. Este posibil ca studiul acestui act şi cunoştinţele care ar putea să i se adauge să facă puţină lumină în această încâlcită afacere a cărei origine se află

în două propoziţii reunite aici: „Cum este cu putinţă să putem face ceea ce ne repugnă şi nu ceea ce ne seduce?”

Un om, întrebându-se dacă era liber, căzu pe gânduri. Ridicolul nedumeririi lui nu-i era perceptibil. După câteva secole interioare de desluşiri şi experienţe imaginare pe care le-a risipit tot schimbându-şi părerea şi plasându-se alternativ în situaţiile fictive cele mai critice şi mai nesemnificative, a trebuit să mărturisească până la urmă că nu reuşea să se dumirească.

Nu reuşea să compare stări foarte diferite şi să recunoască ce se păstra de la una la alta. Dacă i-ar mai fi adăugat, la un moment dat, o anume teamă sau o durere foarte ascuţită sau vreo dorinţă precumpănitoare?...

- Ah! îşi zise el, putem face tot ce vrem de fiecare dată când nu vrem nimic.

Un altul, neliniştit, de asemenea, de libertatea lui, s-a gândit, în sfârşit, să-şi formeze o idee cât de cât exactă, printr-o imagine dintre cele mai naive.

Acesta îmi spunea: îmi imaginez două personaje, perfect identice, plasate în două universuri nu mai puţin identice. Ar fi, dacă vreţi, de două ori acelaşi om şi aceeaşi lume.

Nici fizic, nici în spirit, nimic nu deosebeşte aceste două sisteme la fel de egale cum pot fi două triunghiuri în teorema lui Euclid. Dar iată că două evenimente identice se produc în ÎNTREGUL unuia şi al celuilalt; se întâmplă că un geamăn acţionează într-un fel, pe când celălalt hotărăşte şi acţionează altfel sau poate chiar în sens opus... Evenimentul a provocat deci, la unul, ca şi la celălalt personaj, apariţia unei veritabile „libertăţi” legată de ceea ce fusese şi de ceea ce fuseseră ei până atunci; un rezultat care nu poate fi înţeles...

Dar ce să facem? Nu este vorba despre nimic altceva decât despre schimbarea unei egalităţi într-o inegalitate, fără o intervenţie exterioară şi despre aplecarea într-o parte sau alta a balanţei până atunci în stare de echilibru, fără să se atingă instrumentul... Trebuie oare să devii un altul care într-un anumit moment să acţioneze asupra a ceea ce ai fost până la un moment dat? Libertatea ar fi un intermediar între două determinisme, starea unui om care, într-un caz particular, ar putea crea un determinism ad-hoc pentru uzul lui?

I-am răspuns „la întâmplare” pentru că oricum trebuia să-i răspund. I-am atras atenţia că-mi era foarte greu să concep această egalitate a sistemelor, pentru că nu pot concepe nici măcar egalitatea acelor figuri de care se face uz în geometrie. Totul ţine numai de fizică. Dar în riguroasa puritate a gândirii

eseu

abstracte, nu există dublete. Fiecare obiect este o esenţă, adică un model şi nu conţine materia care să-i permită pluralitatea. Nu există deci triunghiuri egale: nu există decât un singur triunghi din fiecare fel, adică exact atâtea câte definiţii posibile. Şi am adăugat, pentru plăcerea mea, că ceea ce spusesem despre triunghiuri, sfântul Toma o spunea despre îngeri, care, fiind absolut imateriali şi de esenţe diferite, fiecare dintre ei era în mod necesar singur în speţa lui. Ar trebui deci, cu toată rigoarea, să nu spunem niciodată două triunghiuri, nici doi îngeri, ci un triunghi şi un triunghi, un înger şi un înger.

Să revin la „libertate”. Aţi băgat de seamă, îi spun eu interlocutorului meu, că acţiunea exterioară săvârşită nu suprimă radical facultatea de a crede că mai este ceva de făcut? Nu se întâmplă oare atât de des să ne surprindem trăind starea de oscilaţie sau de egală posibilitate în care eram înainte de a acţiona? Ca şi cum un altul s-ar fi topit în act şi i-ar fi fost imposibil aceluiaşi, sub ameninţarea de a nu mai fi Acelaşi, să accepte că fapta contează? S-ar zice că lui Acelaşi îi repugnă să devină un Altul care a făptuit în ireversibilitate. De altfel, e ciudat că „faptul săvârşit” poate să nu ne pară uneori decât un vis din care ne trezim pentru a regăsi întreaga viaţă imaginară, toate resursele şi soluţiile contradictorii... Nu ne recunoaştem decât în provizoriu şi în posibilul pur; iată ceea ce ne caracterizează în mod absolut.

Da, mi se va spune. Am auzit şi noi de multe ori că un criminal se miră că a făptuit o crimă. Spune, de obicei, că i s-a întâmplat o nenorocire.

Şi atunci victimei ce rămâne să-i spunem?...

- Într-adevăr, nu cred să fi comis vreo crimă, în afara celor care se comit de obicei în viaţă, dar trebuie să mărturisesc că am făcut această experienţă a reîntoarcerii interioare la starea de inocenţă nesigură, când eşti atât de greu de convins că ceea ce ai făcut e bun făcut.

Da. Fiecare se pierde, obligatoriu, într-o reflecţie, în care el întrupează propria-i persoană: orice speculaţie asupra libertăţii cere un speculator care să se pună pe sine în cauză. Acesta încearcă să se observe în cursul unei acţiuni. Revine asupra unor acte pe care le-a trăit... V-aţi întors vreodată, aşa cum te întorci pe căile spiritului, asupra unora dintre propriile dumneavoastră acte? Asupra unuia din acelea despre care se spune în mod obişnuit că „e liber”, fără să se aprofundeze termenul mai mult decât o face lumea sau legea. „Dacă ar fi s-o iau de la început!” se spune adesea. Vă puteţi imagina cu precizie această „corecţie” a vieţii?

- Cam greu. Nu-mi pot închipui cum puteam să fiu „liber”... Dar mă gândesc, pe de altă parte, că mi-aş fi putut călăuzi altfel faptele.

- Şi spuneţi cum spun toţi; „Dacă-aş fi ştiut...” Dar în majoritatea cazurilor „se ştie bine” şi totul se petrece ca şi cum nu s-ar fi ştiut.

- Ah ! E diabolic, cum să reconstitui accidentalul şi efectele lui imediate?

- Şi ce este atunci determinant într-o acţiune?

- Atenţie. Vom cădea în capcanele clasice. Abia intraţi în acţiune (sau, mai degrabă, în gândirea acţiunii), vom găsi tot ceea ce se găseşte în lume: un oribil amestec de determinism şi întâmplare...

- Dar de unde vine oare ideea că omul e liber? Sau cealaltă, că nu este?

Nu ştiu cine a început; filosofia sau poliţia. La urma urmei, e vorba fie să dezvinovăţim actele omului, oricare ar fi ele, şi să le asimilăm unui mecanism, fie să-l facem responsabil, cum se spune, adică să-i conferim demnitatea cauzei prime: s-au folosit în acest scop logica, sentimentul, toate ştiinţele naturii, s-au risipit imense resurse ale ştiinţei, ingeniozitate, elocvenţă, urmărindu-se una sau alta dintre demonstraţii. Observaţi că acest mare proces, dacă e cât de cât consecvent, dacă merită să fi fost angajat nu interesează numai pe moralist sau pe metafizicieni: întregul orgoliu al artistului, toată vanitatea cunoscută a poetului intră în joc. Opera este

pagina 149

eseu un act.

- Dar atunci un om care-şi spune inspirat, un liric care se laudă că este, mărturiseşte că nu e liber, urmând o direcţie care nu e a lui.

- Culmea acestei pretenţii de a fi cauză fără să fii, de a te împăuna cu o operă atribuind-o unei surse cu care nu te confunzi deloc, o găsim la romancierii care pretind că nu fac altceva decât să se supună existenţei personajelor lor, că sunt locuiţi de indivizii care le impun pasiunile lor, îi atrag în aventurile lor, ceea ce conferă lucrărilor lor un fel de necesitate substanţial... arbitrară. Observaţi că n-am putut să mă exprim decât prin intermediul unei contradicţii. Ar fi foarte supăraţi dacă li s-ar răspunde că nu au deci nici un merit; în orice caz, nu mai mult decât masa în care bat spiritele comunicând acele frumoase lucruri pe care le ştim...

pagina 150

...Se poate spune orice plecând de la acest cuvânt care trezeşte în spirit anumite imagini şi idei de care numai clipa, circumstanţele sau un interlocutor dispun. Ne putem gândi că „libertatea” este o proprietate a organismelor a căror existenţă depinde de o adaptare care nu poate fi obţinută prin procedeul elementar al actului reflex. O acţiune căreia îi este necesară coordonarea unui sistem de funcţii care, în stare normală, sunt independente şi care trebuie să răspundă la un anume imprevizibil, presupune existenţa unui joc, permiţând acordul percepţiilor şi al posibilităţilor mecanice ale fiinţei.

- Dar mai sunt şi alte aspecte: de exemplu, se poate considera „libertatea” ca o simplă senzaţie, şi chiar o senzaţie derivată, care nu apare când putem face ce vrem sau putem urma impulsul propriului nostru trup. Ar fi vorba, în realitate, de producerea, prin sensibilitatea noastră, a unui contrast, al cărui prim termen ar fi senzaţia (sau chiar ideea) unei constrângeri, ea însăşi trezită, fie în gândul nostru, fie în cursul experienţei, prin schiţarea actului. În consecinţă, senzaţia de „libertate” nu se produce decât ca o reacţie la o piedică simţită sau imaginată. Dacă un prizonier eliberat îşi uită pe loc lanţurile, schimbarea stării lui nu-i dă deloc senzaţia de libertate. Iată de ce, imediat ce am cucerit-o şi ne-am obişnuit cu ea, libertatea încetează să mai fie simţită, îşi pierde valoarea şi se face cu ea un comerţ destul de ieftin.

- Orice speculaţie asupra „libertăţii’’ trebuie să conducă la un examen al impulsurilor şi al constrângerilor. Sistemul foarte cunoscut care constă în a înşela sau a suprima nevoile sau dorinţele pentru a deveni liber ar ajunge,

dacă ar fi practicabil, la suprimarea senzaţiei de libertate pentru că însăşi senzaţia de constrângere ar fi abolită. Se întâmplă, de altfel, ca această intenţie să conducă la rezultatul paradoxal de a regăsi senzaţia de „libertate” în constrângerea pe care ne-o impunem... în vederea altor avantaje.

Aici se află nodul problemei. El rezidă în acest scurt cuvânt „a se”. A se constrânge.

Cum poţi să te constrângi?

Părerea mea este, dacă împing la extrem analiza acestei probleme, că ar trebui să încercăm eliminarea noţiunii sau notaţia prea simplă: „eu”. Eul nu este relativ precis decât ca o notaţie de uz extern. Eu spun ideile „mele”, şapca „mea”, doctorul „meu”, mâna „mea”...

Dar să lăsăm exteriorul, să intrăm în „noi înşine”. Vom descoperi sau se va descoperi că ideile îmi vin, nici eu nu ştiu de unde şi nici cum. La fel se întâmplă cu impulsurile mele, cu energiile mele. Ideile mele mă chinuie ca şi cum s-ar bate între ele. Eul luptă cu mine... Dar a spune ale mele, al meu, a mea, când, pe de altă parte, aceste intervenţii sau aceste prezenţe se comportă ca nişte fenomene, înseamnă a dovedi natura pur negativă a notaţiei. Pot renunţa la opinia mea în favoarea opiniei tale. Durerea mea, senzaţia mea cea mai intimă şi mai vie pot înceta, dar, abolite chiar, eu tot voi vorbi despre ele ca fiind ale mele. Şi totuşi au devenit o amintire funcţional identică amintirii unei percepţii oarecare.

Deci, notaţia eu nu desemnează nimic determinat decât în circumstanţă şi prin ea; şi ceea ce rămâne, dacă rămâne, nu este altceva decât noţiunea pură de prezenţă, de capacitate a unei infinităţi de modificări. În cele din urmă, ego se reduce la „fie ce-o fi”.

Fără îndoială, această formulă va părea mai puţin extraordinară dacă vom observa că persoana şi personalitatea noastră, cum le numim noi, nu sunt decât un sistem de amintiri şi deprinderi care se pot şterge din memorie, cum s-a constatat în anumite cazuri de alienare: bolnavul uită cine e şi nu-şi mai recunoaşte nici măcar propriul său corp. Dar n-a pierdut notaţia sinelui şi va spune eu; va opune acest eu şi şinele lui restului lucrurilor: cu alte cuvinte, notaţia şi-a păstrai funcţia în gândirea subiectului.

Pe scurt, oricare ar fi senzaţia, ideea sau relaţia, oricare ar fi actul pe care-l calific drept „al meu”, eu le opun prin acest fapt unei facultăţi inepuizabile de „a califica”, al cărei act este independent de ceea ce o afectează. Iată de ce mi-am permis uneori să compar acest eu fără atribut cu zeroul mate-

eseu matic, mare şi destul de recentă invenţie care ne permite să scriem orice relaţie cantitativă în forma a = 0. Zero este în sine sinonim cu nimic; dar actul de a scrie zero este un act pozitiv care semnifică, în toate cazurile, că orice relaţie de egalitate între mărimi corespunde unei operaţii care le anulează simultan şi care este aceeaşi pentru toţi. Or, scriem acestea asimilând nimicul unei cantităţi care se numeşte zero.

Astfel, în notaţia „reflexivă” (eu îmi spun, eu mă simt), cele două pronume au valori foarte diferite: unul din termeni, primul, este acel „eu” instantaneu, deci funcţional, pe care l-am asimilat cu zero. Celălalt este calificat; este trup, memorie, persoană sau lucru în relaţie cu persoana, totul fiind aici variabil, modificabil şi supus uitării.

Acestea alcătuiesc, deci, două euri sau mai degrabă un eu şi un eu.

A se elibera?...

Libertatea, senzaţie pe care o căutăm fiecare după capul nostru: unul în vin, altul în revoltă, altul în „filosofie”; sau în amputare, ca Origene. Ascetismul, opiumul, deşertul, plecarea de unul singur cu o ambarcaţiune cu pânze, divorţul, mănăstirea, sinuciderea, legiunea străină, mascaradele, minciuna...

Sporirea puterii sau reducerea voinţei sunt tot atâtea procedee salvatoare care se oferă spiritului; unele prin acţiune asupra lucrurilor şi fiinţelor, altele prin acţiunea asupra sinelui. Şi când eşti cu adevărat cel mai liber, adică nevoia şi dorinţele sunt în echilibru cu puterile, senzaţia de libertate este nulă.

Este extraordinar că un om, înaintând spre un pericol foarte grav, spre durere, moarte, ruşine, poate fizic să meargă; că măduva şi muşchii lui îl poartă.

Să presupunem că ar fi imposibil: stranii consecinţe.

Câte lucruri întemeiate pe un fel de simulare cu efecte reale şi energice, puterea de a opera prin musculatură contrariul a ceea ce vrea să facă cea mai adâncă parte a fiinţei lui. „Cu inima strânsă”. Uneori, actul care te costă cere un mare efort mecanic. Alteori, este un efort aproape neobservat, ca şi cum ai spune „da” sau ai semna. Dar atunci se poate întâmpla ca această neînsemnată mişcare să se încarce cu o asemenea greutate „străină” încât „da-ul” este un suflu şi semnătura o mâzgâlitură.

II Politica ne vorbeşte şi ea despre libertate.

Părea, la început că nu acorda acestui termen decât o semnificaţie juridică. De-a lungul secolelor, aproape oricare societate organizată deosebea două categorii de indivizi al căror statut era diferit: unii erau „sclavi”, ceilalţi erau „liberi”. La Roma oamenii liberi, născuţi din oameni liberi, se numeau ingenuus; dacă erau eliberaţi li se spunea „liberţi”.

Mult mai târziu, cei despre care se pretindea că-şi eliberaseră gândirea vor fi numiţi „libertini”; curând această frumoasă titulatură va fi rezervată celor care nu mai cunoşteau oprelişti în ordinea moravurilor. Şi mult mai târziu, libertatea deveni un ideal, un mit, un ferment, un cuvânt plin de promisiuni, greu de ameninţări, un cuvânt care i-a ridicat pe oameni unii împotriva altora; şi, în general, pe cei care par cei mai slabi şi se simt cei mai puternici împotriva celor ce par cei mai puternici şi se simt cei mai slabi.

Această libertate politică pare greu de separat de noţiunile de egalitate şi de „suveranitate”; greu compatibilă cu ideea de „ordine”; şi uneori chiar cu cea de „justiţie”.

Nodurile şi interferenţele acestor abstracţiuni se manifestă cu mai multă claritate dacă descompunem părelnica idee de libertate în diferitele ei aspecte. Libertatea de a gândi (adică de a publica) nu se împacă întotdeauna cu ordinea. Libertatea comerţului ca şi aceea de a munci pot ofensa justiţia şi egalitatea. Naţiunea, Legea, Statul, Şcoala, Familia, fiecare conform naturii sale, sunt tot atâtea puteri restrictive ale impulsurilor individului.

Pe scurt, ar fi o cercetare interesantă şi, poate, fecundă să determinăm ce-i este îngăduit unui individ într-o ţară „liberă”, ce-i mai rămâne din „joc” când a biruit toate constrângerile care i-au fost impuse de binele public.

Politica şi libertatea spiritului se exclud, căci politica înseamnă idoli.

Cred că libertatea spiritului constă întrun „automatism” particular care reduce foarte repede ideile la natura lor de idei, nu le permite să se confunde cu ceea ce reprezintă, le separă de valorile lor afective şi impulsive, ceea ce diminuează sau falsifică posibilităţile de combinare. Aceste aşa-zise valori nu sunt legate decât printr-un accident. O idee tristă se descompune într-o idee care nu poate fi tristă şi o tristeţe fără idei.

Nu trebuie să confundăm această „libertate” cu aceea numită în mod obişnuit „libertatea de a gândi” sau „libertatea de con-

pagina 151

eseu ştiinţă”. Acestea sunt în întregime exterioare; presupun acţiuni sau manifestări, şi unele şi altele, în general puţin compatibile, la cei care aspiră spre ele, cu „libertatea de spirit” definită mai sus.

Un spirit cu adevărat liber nu ţine morţiş la opiniile lui. Dacă nu se poate împotrivi apariţiei acestora în sinea lui, emoţiilor şi afecţiunilor care par la început de nedespărţit, el reacţionează împotriva acestor fenomene intime pe care le îndură, încercând să le redea particularităţii şi instabilităţii lor permanente. Nu putem, într-adevăr, hotărî decât cedând la ceea ce e mai specific în natura noastră şi mai accidental în imediat.

Spiritul liber se simte inalienabil.

pagina 152

Îmi vine foarte greu să redau clar şi precis ideea de libertate politică. Presupun că semnifică în întregime subordonarea în faţa legii, această lege fiind considerată ca emanând de la toţi şi dată în interesul tuturor.

Dacă mă răneşte sau mă stinghereşte, nu pot acuza, nici urî pe nimeni: o îndur cum îndur legile naturii.

Când nu pot asimila cu totul legea civilă cu legea naturii, fie că se înfăţişează ca o expresie a unei voinţe particulare care nu o supune pe a mea decât prin forţa acţiunii, fie că această lege, cu toate că emană de la toţi, mi se pare absurdă sau atroce, atunci presupun că libertatea mea politică este lezată...

Dar asta înseamnă că am învăţat s-o concep. Noţiunea este inculcată. S-au văzut sclavi suferind pentru că au fost eliberaţi.

S-au văzut popoare încurcate de faptul că au fost lăsate pe seama lor însele, refăcându-şi rapid stăpânii. Se întâmplă ca aceste popoare să se afle chiar printre cele mai cultivate şi mai inteligente ale timpului lor.

O altă remarcă: trebuie să deosebim, în materie de libertate, noţiunea de senzaţie.

Sub o autoritate chiar despotică, delăsarea instituţiilor şi a administraţiei poate permite mai mult joc individului şi mai multă participare la afacerile publice decât într-un stat considerat riguros liber. El se simte aici cu atât mai liber cu cât aparenţele sunt mai puţin liberale.

Se numeşte ţară liberă ţara în care constrângerile Legii sunt, chipurile, făcute de cei mai mulţi.

Rigoarea acestor constrângeri nu figurează în această definiţie. Oricât de dure ar fi, dacă emană de la majoritate sau se crede că emană de la ea, ajunge: această ţară e liberă.

Este remarcabil faptul că libertatea politică s-a născut din dorinţa de a constitui libertatea individului într-un drept natural, legat de fiecare om trecând prin lume.

Au vrut să-l salveze pe acesta de capriciile unuia sau ale câtorva şi l-au supus capriciilor numărului.

Dar, acestea neputând fi mărturisite, căci nici capriciul, nici înţelepciunea unei majorităţi nu se pot dezvălui, pudoarea a oferit uneori sentimentului confuz al majorităţii frumoasa figură a Raţiunii.

Se înţelege de la sine că renunţarea de bună voie la drepturile noastre se face în virtutea unei libertăţi superioare libertăţii de a le exercita. Această simplă remarcă ajunge pentru a demonstra ce încurcături de expresie şi de gândire implică termenul de libertate. În această ţară liberă este riguros interzis să luăm un pahar cu apă din mare, să cultivăm zece ari cu tabac şi periculos să aprinzi o ţigară de la soare cu lupa. Toate acestea sunt pline de înţelepciune şi pot fi justificate în parte. Dar presiunea nu este mai mică şi iată remarca la care vroiam să ajung: numărul şi forţa constrângerilor de origine legală sunt poate mai mari acum decât au fost vreodată. Legea pune stăpânire pe om chiar din leagăn, îi impune un nume pe care nu-l va putea schimba, îl trimite la şcoală, îl face apoi soldat până la bătrâneţe, supus oricărui apel. Ea îl obligă la o cantitate de acte rituale, de mărturisiri, de prestaţii şi, fie că e vorba de bunurile sau de munca lui, ea îl supune decretelor sale ale căror complicaţii şi număr sunt atât de mari încât nimeni nu ajunge să le cunoască şi aproape nimeni să le interpreteze.

Sunt gata să conchid că libertatea politică este cel mai sigur mijloc de a-i face pe oameni sclavi, căci aceste constrângeri sunt considerate ca emanând din voinţa tuturor şi deci nu pot fi contrazise; acest gen de constrângeri şi deturnări, impuse de o autoritate fără chip, abstractă şi impersonală, acţionează cu insensibilitatea, cu puterea rece şi inevitabilă ale unui mecanism care, de la naştere până la moarte, transformă fiecare viaţă individuală într-un element nedesluşit al nu ştiu cărei existenţe monstruoase.

Marile lucruri sunt săvârşite de oameni care nu simt neputinţa oamenilor. Această insensibilitate este preţioasă. Dar trebuie să mărturisim că, sub acest raport, criminalii se aseamănă cu eroii.

Victime ale libertăţii.

Mai multe lucruri de preţ şi chiar cele de foarte mare preţ compun plata datorată libertăţii.

Cum libertatea mişcărilor nu este simţită la început, ci se produce ca urmare a unei senzaţii de împiedicare care se anulează –

eseu sau a unui sentiment de stinghereală –, tot aşa libertatea politică, libertatea moravurilor sau cea de gândire nu sunt înnăscute, ele se concep, se conturează, se fortifică în spirite şi se impun după lungi perioade de constrângere, de disciplină, de formalism şi supunere. În timpul acestor rigori, omul dobândeşte virtuţi care favorizează, în ansamblu, viaţa socială, funcţionarea regulată a mecanismului vieţii, înţelegerea reciprocă a indivizilor, previziunea reacţiilor unuia şi ale grupurilor de diverse ordine. Este posibil ca principiile, regulile, deprinderile sau practicile inculcate atunci să fie imposibil de dedus chiar dintr-un examen al lucrurilor acelei epoci: se întâmplă să ni se pară străine, absurde, tiranice, arbitrare şi să nu ne putem imagina că ne-am supune unor forme sau unor formule fie stingheritoare, fie injuste, ridicole, atroce sau, pur şi simplu, inutile. Rezultă din toate acestea o mişcare tinzând să răstoarne asemenea obstacole, imagini care reprezintă bucuria şi fericirea de a se fi eliberat de ele.

Imediat, se va naşte ideea plăcerii de a le ataca şi de a le distruge într-o clipă. Sub numele de libertate, violenţa şi culorile ei tari, cântecele şi strâmbăturile, eforturile şi compoziţiile ei dramatice devin irezistibile, seducătoare. În majoritatea cazurilor, când leul, obosit să tot asculte, îşi sfâşie şi-şi mănâncă stăpânul, nervii lui sunt calmaţi şi-şi va căuta alt stăpân în faţa căruia să stea pe burtă...

Această revoltă distruge fără alegere.

Violenţa se cunoaşte după următoarea trăsătură: nu poate alege; se spune, pe bună dreptate, că mânia este oarbă; o explozie sau un incendiu afectează un anumit volum şi tot ce conţine el. Deci, cei care-şi imaginează o revoluţie sau un război ca soluţii la probleme determinate îşi fac iluzii crezând că numai răul va fi suprimat.

Printre victimele libertăţii se numără formele şi, în toate sensurile cuvântului, stilul. Tot ceea ce necesită educaţie, ritualuri, mai întâi inexplicabile, infinite reluări, tot ceea ce duce, prin constrângere, de la libertatea de a refuza obstacolul la libertatea superioară de a-l depăşi, totul este periclitat, iar nesemnificativul umple lumea cu operele lui.

O istorie veritabilă a artelor ar arăta câte noutăţi, câte pretinse descoperiri şi îndrăzneli nu sunt decât deghizări ale demonului celei mai neînsemnate acţiuni.

Ideea, senzaţia, setea de libertate s-au afirmat cu o forţă cu atât mai mare cu cât puterea a devenit mai personală în principiu, mai administrativă şi mai impersonală în mijloacele şi formele ei de acţiune. Când totul se concentrează într-un individ, acesta trebuie, în consecinţă, să se înarmeze cu un mecanism redus din ce în ce mai mult la transmisia şi

execuţia automatică a ordinelor venite de la centru şi de la cel Unic.

Aşa s-a întâmplat în Franţa, în secolul al XVII-lea. Ceea ce a făcut ca revoluţia să fie nu numai dorită, ci chiar imaginabilă şi posibilă.

Toate revoluţiile noastre din ultimul secol au avut drept condiţie necesară şi suficientă constituirea puterii centralizate, datorită căreia un minimum de imaginaţie, un minimum de forţă şi de durată a efortului lăsau dintr-o dată o întreagă naţiune pe mâinile celui care îşi asuma aventura. În ziua în care apare, punând stăpânire pe două sau trei imobile şi pe câteva personaje, reuşeşte să tulbure ţara întreagă, deschizând era schimbărilor politice pe calea violenţei scurte şi rapide. Sistemul creat de Richelieu şi de Ludovic al XIV-lea autoriza şi favoriza închipuiri precum cele ale lui Blanqui.

Dar nu acest lucru mă preocupă acum.

M-am gândit mult la ceea ce se numeşte un stat şi n-am găsit nicăieri o explicaţie satisfăcătoare.

Juriştii spun că statul este „persoană morală”, adică un cuvânt şi o convenţie care evocă şi adună un anume număr de capacităţi sau de facultăţi, rezultând ele însele, în mod necesar, din lege; or, nu există lege fără stat care s-o promulge şi s-o facă ascultată.

Iată-ne în acea lume mitică, atât de remarcabilă încât se impune oricărei vieţi colective şi aplică oricărei vieţi individuale consecinţele reale şi precise ale existenţelor imaginare sau nominale imposibil de circumscris, de descris sau de definit.

Un tânăr, într-o zi, mi-a cerut lămuriri cu privire la această noţiune; mi-a fost greu să-i răspund căci, pe de o parte el mă presa, iar pe de altă parte, simţeam repulsia mea obişnuită pentru enunţul unor propoziţii care nu mă mulţumeau nici pe mine însumi şi pentru folosirea unor termeni al căror temei nu-l cunoşteam. N-am putut decât să-i propun o reţetă pentru conceperea statului caremi veni pe moment în minte şi care valorează atât cât valorează.

- Vă puteţi imagina un monarh? l-am întrebat. Un om care poate multe lucruri şi care deţine cu mult mai multe. Stăpâneşte toată ţara, în sensul că tot ceea ce alţii posedă, nu posedă decât prin protecţia care li se acordă plătindu-i tribut. El poate îmbogăţi săracii, poate să înalţe şi să coboare oamenii; el poate exila şi ucide pe cine vrea, poate construi şi distruge, poate provoca războiul şi obţine pacea; poate organiza, reglementa, permite sau interzice... El nu dă socoteală nimănui... pe scurt, el este singurul om total din regatul lui şi chiar mărturiseşte: „Statul sunt eu!”. Nimic mai clar, înţelegeţi bine din aceste cuvinte ce este statul, căci vedeţi un

pagina 153

eseu

pagina 154

Anumiţi indivizi delicaţi sunt şocaţi de ideea despre ei înşişi implicată în certurile şi raţionamentele politice, proferate în auzul lor. Sunt unii care nu pot suporta tonul înflăcărat rostind anumite cuvinte atât de auguste că li se par indecente. Se depărtează de partidele care le suportă, le practică, trăiesc din ele; adică de toate partidele.

Orice politică, chiar şi cea mai grosieră, presupune o anumită idee despre om, căci se pune problema de a dispune de el, de a-l folosi şi chiar de a-l servi.

Fie că este vorba de partide, de regimuri sau de oameni de stat, ar putea fi instructiv să încercăm să extragem din tacticile şi actele lor ideile pe care şi le-au făcut sau şi le fac despre om.

Mă întreb dacă măcar unul şi-a îngăduit răgazul şi osteneala de a reflecta profund la aceste lucruri şi mă asigur de contrariul.

Vă propun o altă cercetare: să studiem variaţiile libertăţii individuale într-un anumit număr de ani.

Ar fi vorba să examinăm legile succesive: unele îşi sporesc, altele îşi restrâng domeniul posibilităţilor, începând cu o anume zi, nu mai poţi fi dentist fără examen şi fără diplomă. De la cutare dată, toată lumea a fost obligată să presteze serviciul militar. La o altă dată se dă permisiunea de a divorţa.

După treizeci de ani s-a instituit obligaţia de a declara la fisc tot ceea ce se câştigă. În jurul anului 1820 a fost instituită o cu totul altă confesiune.

autoportret din Cahiers

om şi-i puteţi constata faptele. Să plecăm de la această imagine. Să operăm acum asupra ideii de om atotputernic. Renunţăm la tot ceea ce este uman fără să-i scădem nimic din putere: să-l considerăm scutit de bătrâneţe şi moarte; timpul nu are nici o putere asupra lui: În zadar pentru zei el fuge cu un pas uşor. Şi aceasta nu e tot. Să-i retragem acum orice sensibilitate: acest nemuritor nu are nevoie de inimă... Nici de simţuri, nici de inimă... În ceea ce priveşte spiritul... Pe onoarea mea dacă ştiu ce ar putea fi spiritul unui stat?

- Statul dumitale este un monstru, îmi răspunse tânărul. Noi nu trăim decât din ce vor ei să ne arunce. Bunurile noastre, vieţile noastre, destinele noastre nu sunt decât concesii precare. Înţeleg că mişcările de eliberare răspund din când în când inumanităţii crescânde a sistemului. Omul se miră şi tremură în faţa acestuia, după cum se minunează şi se emoţionează în faţa enormelor maşini pe care tot el le-a construit.

- Adăugaţi: dacă statul este puternic, ne zdrobeşte, dacă este slab, ne ucide.

Se vede că domeniul libertăţii noastre se schimbă foarte mult. Mi-e teamă că aria lui n-a făcut decât să se restrângă de vreo jumătate de secol încoace. Ca o piele de şagri.

Dar ar fi nedrept şi foarte superficial să nu luam în considerare decât constrângerile legale. Omul modern este sclavul modernităţii; nu există progres care să nu se întoarcă împotriva sa aservindu-l complet. Confortul ne înlănţuie. Libertatea presei şi mijloacele prea puternice de care dispune ne asasinează cu ţipete imprimate, ne străpung cu veşti de senzaţie. Publicitatea, unul din marile rele ale lumii contemporane, insultă privirile, falsifică toate epitetele, strică peisajele, corupe orice calitate şi orice critică, exploatează copacul, roca, monumentul şi amestecă pe paginile vomate de maşini, asasini, victime, eroi, centenarul zilei şi copilul martir.

La care se adaugă tirania orarelor.

Toate acestea vizează creierul. Va trebui să construim în curând mănăstiri riguros închise, unde nici undele, nici foile să nu pătrundă; unde ignoranţa oricărei politici va fi prezervată şi cultivată. Se vor dispreţui viteza, numărul, efectele de masă, de credulitate. Acolo vom merge în anumite zile să privim prin grilaj câteva specimene de oameni liberi.

(1938) Traducere de Maria IVĂNESCU

interviu „Nu prea pricep ce-nseamnă erotism în literatură.

Oricum, mi se pare ceva normal” Daniel CORBU în dialog cu Emil BRUMARU

Daniel Corbu: Domnule Emil Brumaru, dialogul nostru are loc la jumătate de an după apariţia plachetei Dintr-o scorbură de morcov, la Editura „Nemira”. Cartea apare după Ruina unui samovar (1983), adică la o distanţă de cincisprezece ani. Cunoscându-vă numărul impresionant de poeme publicate în reviste de opt ani încoace, vă întreb: de ce publicaţi atât de rar cărţi? E vorba de o autocenzură draconică? E oare o punere la încercare a cititorului? O punere în scenă a postumelor?

Emil Brumaru: S-o luăm de dinainte de decembrie 1989. În februarie ’83 am reuşit să capăt ½ normă de corector (în cealaltă jumătate de normă trăia „fericit” Nichita Danilov!) la Convorbiri Literare, după îndelungi „războaie”.

Pentru postul de redactor, care era vacant, trebuia să fii membru de partid. Cartea Ruina unui samovar fusese deja predată la Editura „Cartea Românească”. Cred că dacă nu o închegam până a intra în povestea cu corectura, aş fi renunţat. Toate „bazaconiile” cu revizia I, revizia a II-a, trasul în tipografie al revistei, tripla cenzură (din redacţie, din Iaşi, din Bucureşti), intervenţiile MAMA NU M-A NĂSCUT CORECTOR în pagină, zăpăcitoare şi tembelizatoare, în primul rând pentru corector, au dus, cel puţin la mine, la o lehamite definitivă, la o scârbă ancestrală. Cunoşteam lucrurile, măţăraia pe dinăuntru acum.

Evident, scopul vieţii mele n-a fost să ajung jumătate de corector! M-am blocat.

După 1990, sărind voios în funcţia de redactor şef adjunct la aceeaşi revistă, apariţiile devenind săptămânale, fiecare număr

însemnând o întreagă aventură, o strecurare printre celelalte reviste şi ziare, eram (culmea!) şi mai ocupat ca înainte. Beam plumb cu lingura. În Iaşi a fost prima grevă a presei scrise din România. Mi-aduc aminte cât de uimit se uita la mine Dl. Gâlea (prefect pe atunci) când am început să urlu la un reprezentant venit de la Bucureşti, care voia să ne explice ceva despre Bacău, pe când noi ne aflam la Iaşi. Tipul avea un fix! Am reuşit să revenim la ritmul săptămânal, ba chiar s-a scos şi un supliment (vreo opt numere), Convorbiri mondene. Desigur, eu răspundeam de el, fiind din născare monden sadea. O singură satisfacţie am avut: l-am descoperit pe Mihai Avasilcăi, zis Fanfan. Îl rugam să nu intre la başcă între apariţiile a două numere.

A intrat. Au dispărut Convorbirile mondene.

Apariţiile Convorbirilor au devenit bilunare, pe urmă lunare. Nu era hârtie, Uniunea Scriitorilor secase. Din redactor şef adjunct am ajuns nuş’ ce naiba. După aia m-am dumirit: redevenisem corector (atenţie!) pe calculator. Mi s-a făcut greaţă. Am abandonat Convorbirile literare, seria Dobrescu. De fapt, revista a şi sucombat. A început seria Cassian. Nicolae Ionel şi cu mine am fost, cumva, impuşii noii echipe. Dom’le, ghiceşti ce făceam? Tot corectură! Încă un abandon nervos, în urma unei certe. Ai auzit de cuvântul UMILINŢĂ?

D.C.: Ba bine că nu!

E.B.: Şi-atunci, mai ieşind la alegerile din ’96 şi consilier municipal… Deodată mi se-arătă Valentin Nicolau, directorul Editurii „Nemira”. Îmi propune să scot un volum. Încheiem contractul în noiembrie ’96, îmi plăteşte avansul şi eu nu-i dau poeziile.

pagina 155

interviu Telefoane, telefoane, telefoane… I-am trimis 15 „bucăţi” scrise de mână, cu „scamatorii” pe margine. În noiembrie ’96, după ce mi-a murit şi mama, în timp ce se văruia, se mutau mobile, se schimbau pereţii, a apărut la Iaşi, fără să mă anunţe, acelaşi Valentin Nicolau, cerându-mi imperios, dis-de-dimineaţă, să-i dau, conform contractului, volumul integral. La ora şase după masă i-am dus, la „Select”, bând sucuri şi ape minerale, tot scrise de mână, „restul”. Copiasem dintr-un vraf de Românii literare versuri de la rubrica Cerşetorul de cafea. Nu-i venea să creadă.

Astfel, am ieşit din scorbură. Vor urma încă cinci sau opt volume.

D.C.: Titlul a fost interpretat în fel şi chip de comentatori. Ce semnificaţie are?

E.B.: N-are nici o semnificaţie. Care va să zică, dom’le, le conţine pe toate!

D.C.: Care vă sunt poeţii preferaţi?

E.B.: Eminescu din postume. Când a apărut volumul IV din ediţia Perpessicius (costa 25 de lei), l-am citit un an întreg. Cartea am luat-o de aici, de la Librăria „Eminescu”, dormeam cu dânsa în pat. Când eram elev, întâmplarea a făcut să cunosc un coleg de-al mamei (femeie uluitor de frumoasă!), profesor de idiş. Avea o bibliotecă fabuloasă, într-o hardughie de cărămidă din curtea bisericii catolice CITEAM ÎN DRACI

pagina 156

din Iaşi. Mă duceam cu o geantă, mă lăsa singur în biblioteca lui kafkiană (erau şi frânghii pe care atârnau rufe la uscat), cărţile gemeau pe trei rânduri, pe jos: literatură franceză, română, ediţii rare. Stam câte patru-cinci ore, scotoceam şi-mi alegeam, făceam o listă cu cărţile luate şi plecam. Basmul ăsta s-a sfârşit pe la 17-18 ani, când profesorul de idiş a plecat în Israel. Eu am început de-a ’mboulea Facultatea de Medicină (terminasem L.B.1, adică Liceul Naţional, era de 10 clase).

Aşa am avut ocazia (miraculoasă în vremea aceea!) să buchisesc Fundoianu, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga, Istoria lui Călinescu, Rilke, Kafka, Rimbaud, Baudelaire etc., toate fiind princeps, musiu Corbu!

Am citit tremurând Întâmplări din realitatea imediată de Blecher. Într-o ediţie mică de dinainte de război, moment iniţial.

M-a electrocutat! Nu bănuiam că pe la 19-20 de ani voi împuşca şi eu, ca student, un T.B.C. pulmonar, nu osos. Cură cadaverică

la Bârnova, internare la clinica de ftiziologie (Bumbăcescu), două bronhoscopii (Cucu) cu prealabilă cocainizare!!, un an pat la domiciliu. Reluarea Facultăţii, tocitul pe brânci, terminarea, repartizarea la Dolhasca. De-abia aici am avut timpul şi spaţiul Poeziei mele.

D.C.: Publicaseţi ceva până atunci?

E.B.: Era în 1963 când am plecat la Dolhasca. Până atunci nu publicasem nimic.

FAPTUL CĂ SCRIAM CEVA CARE NU PUTEA FI PUBLICAT MĂ FĂCEA SĂ SCRIU CA NEBUNUL Cei din Dolhasca nici nu ştiau că scriu versuri. Aş fi fost privit ca un neserios. Acolo se făceau vaccinări , mortalitatea infantilă era problema numărul unu, oamenii n-aveau closete, mişunau păduchii, se lăţea sifilisul.

Am debutat în 1967, în revista Luceafărul, la 28 de ani, iar în volum la 31 de ani, în 1970, la Editura „Albatros”.

D.C.: V-aş provoca să-mi vorbiţi despre rezervaţia de îngeri şi despre celelalte obsesii din poezia dumneavoastră.

E.B.: Rezervaţia naturală de îngeri, Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul,

interviu Reparata cea cu trei sâni magici şi două vagine laice, Leprocika, piatra chioară de un sân etc. s-au solidificat din lumina inimaginabilă, căzută pe un perete de magazie din cărămidă nevăruită. Asta ca să simplific. Lumina a fost principalul şi, foarte interesant, certitudinea că nu voi putea niciodată să public ceea ce scriu. Faptul că scriam ceva care nu putea fi publicat, repet, mă făcea să umplu caiete de versuri ca nebunul, mă incita foarte mult.

Explodam melciodal în versuri!! Asta a fost un factor decisiv: aşa cum iubeşti o femeie ştiind că nu te vei culca niciodată cu dânsa!

Liru-liru-crocodilu’!!

CORESPONDENŢA MEA BĂNUIESC CĂ E MAI VALABILĂ DECÂT POEZIA D.C.: Eraţi singur la Dolhasca. Cum aţi învins izolarea de atunci?

E.B.: Împuşcam scrisori, nu exagerez, mii de scrisori, zilnic câte două-trei. Cu improvizaţii, desene. Corespondenţa mea bănuiesc că e mai valabilă decât poezia.

Acolo-i de găsit adevăratul Brumaru, zis Emil, Îngerul, adică.

D.C.: De multe ori, când e vorba de Dvs., se alătură şi numele unui poet român: Leonid Dimov. Aveţi un cult pentru poezia lui?

E.B.: M-am îndrăgostit de poezia lui Dimov, de proza lui Ţepeneag. Îi depistasem, la Dolhasca fiind, în „Povestea vorbii”,

scoasă de M.R. Paraschivescu, ca supliment al revistei Ramuri. Au fost numai 9 (nouă) numere reale. Tot aici: Sorin Mărculescu, Mircea Ivănescu, Nora Iuga etc., Dar, lăsând deoparte „povestea vorbii”, dascăli mi-au fost: Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu… Unul şi unul!!! Pe Ştefan Bănulescu l-am iubit ca pe taică-meu!! După scrisorile mele, toţi au ONIRICII AU BÂNTUIT DOLHASCA venit la Dolhasca. Oniricii au bântuit Dolhasca.

Apoi a apărut Florin Mugur. Stătea cu lunile într-o cameră închiriată anume pentru scris.

După ce-am plecat din Dolhasca, Mugur a mai venit vreo doi ani.

D.C.: Credeţi că erotismul e o linie de forţă a poeziei pe care o scrieţi?

E.B.: Erotismul (eroismul!) versurilor mele a fost depistat de la început de Mircea Iorgulescu. El a spus: „focarul poeziei lui Emil Brumaru este erotismul”. Coperta primei cărţi a fost făcută de Florin Pucă. Era cumplită!!! Au scris după aceea: Manolescu, Alex. Ştefănescu, Foarţă, Lucian Raicu, Negoiţescu, Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion…, vreo patruzeci, domn’le! În primul rând, eu nu prea pricep ce-nseamnă erotism în literatură. Mi se pare ceva normal. Eminescu nu e un poet erotic? Baudelaire n-avea „organe genitale”? Mulatra lui Baudelaire nu ştia ce-ai aia?

pagina 157

interviu D.C.: Baudelaire a suportat o acuzaţie de imoralitate şi un proces. Nu vă temeţi de-aşa ceva?

E.B.: Hai să fim serioşi, nu-s Baudelaire!

Un proces mi-ar încununa viaţa, nu opera. Aş intra cu obrazul curat în Rai. D.C.: Emil Brumaru, credeţi în generaţiile literare?

E.B.: Nu! Mi se pare absurd. Nu cred în chestia asta cu optzeciştii, nouăzeciştii, cincizeciştii… doimiiştii. Poeţii sunt neîncadrabili, unici.

M-AM CONSIDERAT ÎNTOTDEAUNA FĂCÂND PARTE DINTR-O „DEGENERAŢIE” Sunt poeţi tineri care prin cărţile lor m-au ajutat foarte mult. Aşadar, pe lângă Gellu Naum (poet uriaş, merită un Nobel), Ştefan Augustin-Doinaş, Labiş (mare dumnezeire!), Mircea Dinescu (dintr-însul au ieşit optzeciştii), citesc poeziile lui Cărtărescu (colos, şi el gâdilă un Nobel!), Cristian Popescu (nu înţeleg nici în ruptul capului de ce nu i se publică integral manuscrisele, este o eroare stupidă ţinerea lor în nu ştiu ce sertare!), Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Florin Iaru, Lucian Vasilescu, Traian T. Coşovei etc. Îmi pare rău că în clipa asta uit pe mulţi care-mi plac. O, Mircea Ivănescu!!!

D.C.: N-aţi spus nimic despre poeţii şi mai tineri, grupaţi în jurul revistei bucureştene „Art Panorama”, care într-un fel vă zeifică şi care formează un curent nou, încercând o recuperare a erotismului, interzis vreo cincizeci de ani la noi.

E.B.: Acest curent, cum îi zici, este foarte eficient. Poeţii de la Art Panorama, pe care-i urmăresc milimetru cu milimetru, fac un fel de deratizare, prin vidanjarea creierelor: toată mâzga, tot gunoiul, toată colcăiala dispar prin vidanjarea creierelor. Ei dezinhibă literatura, mă scutesc să fiu eu în locul lor.

Pot dormi liniştit după un text de Gălăţanu sau de Daniel Bănulescu, sau de Drăghicescu, inclasificabilă: Simona Popescu.

D.C.: N-aţi pomenit nimic despre poeţii ieşeni…

E.B.: Adevărat. S-o fac. Cezar Ivănescu.

Apoi: Petru Aruştei, care a fost publicat, dar e prost citit. Citit bine, Aruştei schimbă tabla de valori a poeţilor din Iaşi. E genial!

D.C.: Văzând că v-aţi oprit aici, daţi-mi voie să vă întreb mai departe: dar Mihai Ursachi?

E.B.: Mihai Ursachi? E de gândit!...

Magistru, dom’le!

D.C.: Dar Nichita Danilov?

E.B.: Dar Nicolae Ionel? De ce-l tot ocoliţi? Bine, Nichita Danilov este un proaspăt consilier la Ambasada românească din Moldova. Îmi plac poeziile lui colorate,

pagina 158

Emil Brumaru, Daniel Corbu, Vasile Spiridon, Nicolae Sava, Petruţ Pârvescu, Nicolae Panaite, Gellu Dorian la Mănăstirea Vorona

interviu expresioniste. Cele metafizice mă oripilează.

Alunec, cad în abis, putrezesc, intru în visele oamenilor, devin strigoi. Or, nici strigoi şi nici corector nu mi-am dorit să fiu. Totuşi, jos pălărioara ciupercică, are-o proză excepţională!

D.C.: Să mergem mai departe cu enumerările poeţilor ieşeni?

E.B.: Da, dar n-ajungem deocamdată nicăieri: Nimigean, Andriescu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Dorin Popa, George Andone, Cristina Cârstea… Şi te uitam chiar pe dumneata, stimabile Daniel Corbu, proaspăt ieşan.

D.C.: O ultimă întrebare: cu ce „ameninţaţi” cititorul îndrăgostit de poezia lui Emil Brumaru? Aveţi câteva cărţi în pregătire?

E.B.: Manuscrise, da, vreo doi saci.

Cărţi? Nu-s închegate. Acum sunt cotropit de rubrici. Dar o să vă bombardez şi cu cărţi.

Eram pe punctul de-a publica ceva în ’92, ar fi fost vreo patruzeci de texte (sonete), plus altele, cu zecile, foarte duse cu troica! Sunt scrise prin ’76, nici nu-s transcrise toate. O să-mi încununez eroarea de-a fi fost şi poet cu această carte, Infernala comedie. Sper să intre-n Topul Naţional, ţinut cu străşnicie de dragul nostru Mircea Nedelciu.

Octombrie, 1998, Iaşi, Cafeneaua Continental P.S.1 Acest fragment de interviu (am spus multe şi mărunte în acea zi, la Cafeneaua Continental, urmărind cu aviditate vânătaia de pe coapsa unei admirabile domnişoare, ce ne servea suav cafeaua) – a fost smuls de poetul Daniel Corbu. Îi mulţumesc!!!!

P.S.2 În prezent sunt înfiat de România literară.

Manolescu este tată, mamă, Alex. Ştefănescu. Punct!

P.S.3 Nu dau definiţii. O femeie ia o bilă de biliard şi un tac. Se apleacă peste masa de postav verde pentru a lovi.

Iată erotismul!!! Cel ce priveşte (eu!) fesele jucătoarei de biliard, ori scrie un poem, ori e băgat la balamuc, în cămaşă de forţă. Am belit-o!

pagina 159

promo libris

Liviu IOAN STOICIU Substanţe interzise

Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2012

pagina 160

O nouă carte de poeme semnată de Liviu Ioan Stoiciu nu poate să nu stârnească, pentru orice cunoscător al peisajului liric de la noi, curiozitatea. Ce mai aduce nou poetul sau cum îşi mai exprimă liric vechile obsesii.

Dar iată cum ne-ntâmpină poetul în primul poem, Stricarea frumuseţii: „o ia de la capăt, revizitează aceleaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou – numai lucruri/ şi sentimente vechi. Mai exact: ce i-a fost dat, a luat, nu/ mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor,/ pe care l-a tot auzit până acum o vreme, e total dezorientat,/ degeaba nu-şi acceptă neputinţa –/ o şi mai mare încetinire a conştiinţei./ A conştiinţei apropierii morţii lui. Sau o încetinire a/ conştiinţei din Univers? Sau a conştiinţei/ unei noi furtuni magnetice... A pierdut şi ultima bătălie,/ înainte să se culce. Dimineaţa o ia de la/ capăt, suferă ca prostul. Nu are ce să mai/ înveţe nici de la copacul admirat 100 de ani din Parcul/ Carol, nici de la broasca ţestoasă din lac,/ programată să trăiască 150 de ani, chiar dacă lasă impresia/ unei împăcări cu tot ceea ce e în afara şi înlăuntrul lor.”

Poetul e acum departe de lumea mirifică şi plină de alegorie mitică a Cantonului 248 Adjudu Vechi din primele cărţi, dar rămâne acelaşi poet al neliniştii, aplecat peste „dulce haos”, acelaşi homo labirinticus care nu va răpune niciodată minotaurul, dar careşi continuă spectacolul tragic. Şi, desigur, acelaşi apostol al vizionarismului savant. Să cităm doar disperatul poem Se încarcă reciproc: „Jucat pe degete, dat la fund – cu cât te apropii de mine,/ cu atât te îndepărtezi, nu mai rezist,

dacă/ nu m-ai iubi... Sunt parcă/ sfâşiat de câini vagabonzi, târât, cu hălci smulse. Aşa mă/ simt şi eu! Se îmbrăţişează, îşi sărută/ ochii, se muşcă.

Se încarcă reciproc. Doamne, ce e dragostea/ asta, le-a stat mintea: e posibil orice... El/ aprinde un opaiţ – ajunşi amândoi la capătul pământului,/ instantaneu, îngropaţi de vii în propriile lor/ burţi. Vezi ce scrie aici?/ Îşi apropie ochii. Că: „nu se culcă, bre, cu toţii, e/ pretenţioasă, nu se pretează/ ea la un moşneag, doi, din azil – îi lasă doar să pună şi ei/ mâna pe ceva mai tânăr”... Cine? Doar nu tu,/ nici eu.”

O cohortă de întrebări incitante cuprinde acest ultim tom al lui Liviu Ioan Stoiciu. Ele însoţesc disperările unui mare poet. Poetul e cel care spune: „mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi” sau „s-a oprit lumea în loc, nu mai prind o idee care să merite să fie reţinută” sau „unde eşti, Doamne?/ Eşti/ în această lăcustă căţărată/ pe firele de păr ale pubisului meu?”

Nora VELICIKOVSCHI

Sorin DUMITRESCU Noi şi Icoana (I)

Editura „Anastasia”, Bucureşti Este o carte de iconologie practică, un prim volum care încearcă să scoată la lumină înţelesurile teologice prin intermediul imaginii. Autorul, pictorul şi graficianul Sorin Dumitrescu găseşte prin icoană calea de înţelegere a textelor Sfinţilor Părinţi.

Impresionantă abordare a canoanelor teologice din epoca patristică până azi.

promo libris De altfel, într-o consistentă prefaţă, Sorin Dumitrescu spune: „ ... este o lucrare despre modul în care ne raportăm astăzi la icoană, la puterea şi la vocaţia ei de a descoperi şi transmite evenimentul vederii lui Dumnezeu şi al experierii arătării Lui intempestive. Care este folosul acestei raportări? Cel mai important este faptul de a ne confrunta evlavia, simţirea teologică şi dreptarele cu singurul reper al adevăratei credinţe. Tradiţia şi conciliaritatea ecumenică a Bisericii primului mileniu creştin au instituit canoanele şi dreptarele ca instrumente optime de raportare la icoană. În lume, icoana păzeşte ecumenicitatea ecleziologică a credinţei în Hristos. Hristos nu este doar Mântuitorul monahilor pustiei, ci Mântuitor al întregii lumi.

La fel, icoana Lui nu e dată doar iconarilor şi pustnicilor, ci tuturor oamenilor pământului.

Dacă arătarea lui Dumnezeu din pustie nu seamănă în duh cu Chipul lui Dumnezeu din icoane, atunci arătarea este demonică. Icoana are puterea de a bloca oriunde grijile lumii şi de a pune la îndemână vederea omenităţii lui Hristos. Prin Întruparea Logosului, omenitatea luată din Fecioară a devenit cratimă între noi si Dumnezeu. Cariera mondială a icoanei făcută de noi a început printr-o icoană-amprentă făcută de Hristos – acheiropoietos-ul Edessei, năframă a regelui Abgar (icoana de pe copertă) – voită de Domnul drept cratimă iconică „nefăcută de mână” între icoanele Bisericii şi Chipul lui Hristos. Acheiropoietos este reperul iconic al corectitudinii doctrinare şi al conformităţii dogmatice a icoanei.

Fără a reprezenta un manual la propriu, „Noi şi icoana” pune la dispoziţie o cercetare sistematică şi de proporţii a fundamentelor teologice ale icoanei, a iconologiilor principalelor iconografii ale praznicelor Bisericii, ale modelelor şi procedurilor iconice care deosebesc riguros împărătescul icoanei Tradiţiei, de paradigma paradisiacă a tabloului religios, de asemenea un studiu detaliat, şi peste tot bogat argumentat cu imagini, al alunecărilor asemănării iconice.

Cele 32 de studii de iconologie pot constitui prolegomenele unei teologii a Asemănării. Dacă la originea cristologiei, a teologiei Chipului, s-a aflat, în mod paradoxal, iconoclasmul bizantin, atunci, la fel de paradoxal, iconoclasmul latin şi tragicele sale consecinţe în cultura laică de astăzi

s-ar putea afla şi ele la originea unei posibile pnevmatologii. În icoană, asemănarea iconică este gazda Domnului, a Maicii Sale şi a sfinţilor Săi. Spălată de ploaie – zice Părintele Gherman, Patriarhul Constantinopolului – „pe lemnul icoanei se poate tăia ceapă”...”

Andrei STURDZA

Zanfir ILIE Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000 Editura „Timpul”, Iaşi, 2012

Cartea apare la prestigioasa editură „Timpul” din Iaşi (director: Cassian Maria Spiridon) şi trezeşte interesul pentru evenimentele culturale, politice şi sociale ale unui deceniu de aspră, apăsătoare tranziţie.

Riguros și acribios, dotat cu spirit analitic dar şi sintetic, Zanfir Ilie reușește să alcătuiască un studiu reper despre fenomenele literare şi ilustrarea lor în presa românească între anii 1990-2000.

Beneficiind de o bibliografie impresionantă, ce ascunde un volum imens de muncă, prin consultarea arhivelor a 174 ziare şi reviste apărute pe teritoriile româneşti, inclusiv Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc, lucrarea dă seamă de spectacolul ideilor, experimentelor şi al evenimentelor socialpolitice în perioada agitată ce a urmat căderii regimului comunist.

Daniel CORBU

pagina 161

promo libris

Manuela MARIN URSARU Speranţe

pagina 162

Editura PapiruS Media, 2012

Olimpiu NUŞFELEAN Poeme pentru cei care citesc în linişte

O carte de debut ca un fericit memento.

Aflat într-o lume a poeticului, acest „memento” ascunde în el, un pesimism uşor, de autor şi nu de colectiv, o chemare la speranţă şi la „altceva”, un „alter” feminin, matern şi intim.

Dominante în fiinţarea umană rămâne a fi, pe mai departe, iubirea, familia şi urmaşii noştri de mâine – constelaţia celor mici – în mâinile cărora se află viitorul omenirii, a unei culturi şi civilizaţii, ce devin tot mai complexe şi mai hotărâtoare în supravieţuirea tuturora, imperative care, uneori, par a face din lirismul acestor versuri, un manifest stringent şi o chemare la o baricadă a lui mâine.

Din versurile sale emană, ca un al doilea „centru de greutate”, crezul său în harul suprem al fiinţei umane: „Creativitatea”, prin ea înfăptuindu-se detaşarea de bioticul obişnuit şi înălţarea ei la rangul de „sapiens”, de „creator” şi în urma căreia se ajunge la acel superlativ teluric, numit Artă.

Un volum liric, mergând pe lângă noi şi vorbindu-ne, când firesc, sau când în şoaptele intimităţii proprii, în versuri spuse şi nu alambicate, de frate-soră şi nu de Aulă academică, cu gânduri zise în arhitectura brâncuşiană a unor Colonade verbale, care vorbesc de viaţa cea de lângă noi şi nu de Infinit.

Poetul şi prozatorul Olimpiu Nuşfelean publică la editura „Eikon” din Cluj-Napoca o nouă carte de poeme. Folosind un titlu magnetic dar derutant, Poeme pentru cei care citesc în linişte, autorul ne aminteşte de zisa lui Bacovia: „Voi scrie un vers când voi fi liniştit”.

Ceea ce surprinde în primul rând la lectura acestor texte lirice este esenţializarea, trecerea simţirii şi gândirii lirice prin creuzetele personale, pentru a obţine ceea ce am numi spiritum verbi. Spune poetul: „Doar ceţuri albe/ mă sugrumă/ încât nu puteţi şti/ unde mi-e inima/ şi dacă,/ lovind,/ o pasăre/ de aici/ se va desprinde...”. Sau: „Lumină pierdută/ a ochilor nevindecaţi/ adunând/ drepte dovezi/ pentru nimeni...// Din sângele meu/ nici un păcat străin/ nu întărâtă/ înrăitele fiare/ iar oasele-mi sunt aşteptate/ undeva de-un nisip neştiut...”.

Altădată, esenţializarea îl teleportează pe poet la lungimea şi forma haiku-ului: „Lectură a poeziei – toţi se risipesc/ pe la casele lor”; „Cine-a făcut/ aceste poezii/ mai frumoase/ chiar decât poetul?”; „Ia cartea din nou/ în mâna durerii/ şi mai amână c-o noapte/ râsetul morţii.”

Aşa încât, dreptate avea Victor Felea atunci când spunea despre Olimpia Nuşfelean: „Un lirism discret şi lucid, transcris într-o expresie degajată, modernă, îi caracterizează poezia. Şi, fapt important, ea pare a avea ceva de spus, e rodul unor frământări adevărate”.

Gheorghe A.M. CIOBANU

Rozina VAUM

Editura „Eikon”, Cluj-Napoca

SUPLIMENT FEED BACK

23

Daniel CORBU

pagina 163

MIEZONOPTICELE (Viaţa de fiecare zi la Iaşi pe vremea lui Daniel Corbu povestită de el însuşi)

pagina 164

suplimentul Feed Back I. EMINESCU Nu există în lume ceva mai spectaculos decît jocul cu închipuirea.

Nu mai departe cealaltă noapte cînd mă aflam lîngă celebra statuie şi încercam să-mi închipui în liniştea nopţii cum arătau cele din jur pe vremea cînd Eminescu mătura cu privirile Piaţa Unirii de după o trăsură cu cai şi birjar adormit aproape plutind se-apropia o făptură cu chip luminat de strălucitoarea-i aură cu frac de ceremonii şi priviri spre cer înălţate.

Poetul Nepereche, mi-a fulgerat un gînd tremurat, în timp ce muta făptură în faţa mea se opri.  Oricine-ai fi, făptură-adevărată, ori umbră, am zis, spune ceva, Signore!  Sunt Mihai Eminescu, iar tu m-ai chemat.

Cînd tînăr plecat-am din Iaşi spre turtul Bucureşti eram: D. Michalis Eminescu, vecinic doctorand în multe ştiinţi nefolositoare, criminalist în semnul prost al cuvîntului şi în conflict cu judecătorul de instrucţie; fost bibliotecar cînd a şi prădat biblioteca, fost revizor la şcoalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas şi al mai multor jurnale necitite colaborator. Însă Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nuor de aur din marea de amar.  Poet divin (rostii, ca spre Virgilius, Dante), Lumină fără moarte, mi-ajute vorba iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ţi-am citit din carte.

Tu-mi eşti maestru şi tot tu părinte şi de-s vestit, tu m-ai deprins, cu ale tale să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.

Era spre miezul nopţii. Pornirăm spre Copou în pas de promenadă cînd străzile-s pustii.  Povesteşte-mi, il Padre, il Maestro, Signore Despre starea de-acum, despre morţi, despre vii!  Priveşte viaţa ca o comedie. Cine o aranjează?

Priveşte omul ca o maşină. Cine o ţine?

Priveşte natura ca un decor. Cine o găzduieşte? Şi apoi nu uita că hârtia chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe Archaeus.

pagina 165

suplimentul Feed Back În faţă ne apare statuia lui Eminescu din Piaţa Eminescu. Zice:  Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit....

Pe urmă: Cu gândiri şi cu imagini Înnegrit-am multe pagini: Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii.

Nu urmaţi gândirei mele: Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţii-mi cel chimeric.  Povesteşte-mi, il Padre, il Maestro, Signore Despre starea de-acum, despre morţi, despre vii Şi chiar despre-aceste străzi la ora asta pustii!  Aveam o muză, ea era frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta Poţi ca să vezi icoana radioasă, În strai de-argint a unui elf de nea!

Păr blond deschis, de aur şi mătasă, Grumazii albi şi umeri coperea, Un strai de-argint strâns de-un colan auros Strângea mijlocul ei cel mlădios!

pagina 166

 Dar povesteşte-mi, Signore...  Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie Pe cînd luna, scut de aur, străluceşte pe alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.  Dar povesteşte-mi....  Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte; Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă, Căci între amândouă stă neclintita limbă.  De ce nu vrei să-mi spui, Maestre dacă acel dincolo fericit îţi este şi dacă tutelîndu-ne limba şi visul ne mai urmăreşti zbaterea.  A fost un vis misterios Şi blînd din cale-afară A fost atîta de frumos C-a trebuit să piară.

Aşa grăit-a Eminescu. Pe urmă plutind se îndepărta mirabila făptură puternic luminată de aura cerească.

suplimentul Feed Back II. VECHILE ZIDURI Motto: „Nu numai cu pîine trăieşte omul” (Matei, 4.4)

Dulce tîrg al Ieşilor – aşa a spus Ionel Teodoreanu, acum aşezat şi el la masa umbrelor, şi aşa a rămas.

Cine la Iaşi n-a atins zidurile vechiului Palat Domnesc se află în eroare. De altfel Manualul bunului ieşean a devenit secol de secol Manualul bunului trecutofag în care nu-i de mirare că ceea ce a fost cîndva mai există că atîtea istorii precum sanctuare sunt ridicate pe promontoriul memoriei ŞI ÎN ORICE SPIRIT BAT CLOPOTELE UNEI ÎNTÎMPLĂRI DE DEMULT. Ca şi altădată, Dimitrie Cantemir, serenissime Domn, moldovenii au o fragedă fire şi abstracte mîhniri.

Cum să urci Scara lui Climax rîzînd?

Acum e linişte la Iaşi şi-i ora 0 după cum atît de exact arată ceasul din turn. Şi-n clipa tremurîndă a miezului de noapte stau pe prispa de piatră a casei de piatră a Mitropolitului Dosoftei, unde la 1642 s-a tipărit prima carte: Mărturisirea ortodoxă.

Pe urmă, Cazania lui Varlaam, liturghiere, cărţi de învăţătură, letopiseţe, Psaltirea pre versuri tocmită de Dosoftei.

Stau pe prispa de piatră a casei de piatră a Mitropolitului Dosoftei recitînd din memorie versuri de dînsul tocmite: Acolo şezum şi plînsem La voroavă, ce ne strînsem. Şi cu inima amară Aducîndu-ne aminte, Plîngeam cu lacrămi fierbinte, Şi bucine ferecate Lăsat pren sălci aninate.

Pe urmă, vorba dulce-a lui Neculce din Letopiseţ: „Acest Dosofteiu mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, slavoneşte şi altă adîncă carte şi-nvăţătură.

pagina 167

suplimentul Feed Back Deplin călugăr şi cucernic şi blînd ca un miel. În ţara noastră, pe această vreme nu este om ca acela.”

E linişte la Iaşi şi-i ora 0 după cum atât de exact arată ceasul din turn.

Stau pe prispa de piatră a casei de piatră şi privesc noul Palat (al Culturii) înălţat de arhitectul Berindei la 1925 pe ruinele Palatului Domnesc şi privesc istorice umbre cohortînd: Ştefan cel Mare duce în braţe biserica Sfîntul Nicolae Domnesc Alexandru cel Bun, Edictul privilegiilor comerciale Vasile Lupu, biserica Trei Ierarhi şi Cartea de învăţătură de la pravilele împărăteşti Domnitorul Gheorghe Ghica îşi duce propriul cap tăiat de turci pentru nesăbuite fapte de patriotism local Grigore Ureche, primul Letopiseţ al Moldovei.

pagina 168

Astfel emoţia-şi întinde feerice plase şi aşteaptă prada uşoară. Şi totul e-n cărţi. „Că nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”, zice Miron Costin.

Nici nu deschizi bine Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul şi înţelegi: „Eu sunt păstoriul cel bun. Şi mă rog bunătăţii lui şi iubirii sale de oameni să-mi luminéze mintea ca să poci propovedui cuvântul adevărului şi să-mi întărească inima întru frica lui, ca să pociu păstori cuvîntătoarea turma lui cea aleasă, care o au răscumpărat, cu preascump sîngele său, din mîna vrăjmaşului, după cum adeverează Petru apostolul zicînd: Ştiind că nu cu lucruri putrede, cu argint sau cu aur v-aţi răscumpărat din cea deşartă viiaţă a voastră, ce era dată de la părinţi, ci cu cinstit sînge ca a unui miel făr’ de prihană şi nespurcat Hristos”.

Vin apoi vitejii sau ecumenicii domni, pe urmă dătătorii de legi scrişi în cronici şi-l asculţi pe Neculce cu textul legii extremei morale moldave a lui Aron Vodă: „Cine va fi prins cu vîrtoşagul învîrtoşat pe la părţile fătăciunii va fi aspru pedepsit prin tăierea scîrbavnicului mădular şi darea lui la raţe” Frumoasă ţară a Moldovei!

Stau pe prispa de piatră a casei de piatră a Mitropolitului Dosoftei şi din vechiul Palat Domnesc închipuit după gravuri şi picturi aştept să apară măreaţa umbră a lui Dimitrie Cantemir, prinţ, domn şi cărturar.

Dar nu vine. În aşteptarea celui mai mare model cărturăresc îmi petrec

suplimentul Feed Back prin memorie Descriptio Moldaviae, Istoria ieroglifică şi Incrementa atque decrementa aulae otomanicae. Marile cărţi. În aşteptare, spun din gură ca din carte fraze ale Domniei Sale cu valoare de vers: − Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară... − Cuvîntul a-l ţinea în vreme de grăit şi a grăi în vreme de tăcere − ... Oul cioarei de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun, puiul va ieşi. − Lupul puţină carte învaţă şi în locul slovelor vede cum mieii intră în pădure. − De n-oi grăi, oi muri.

Stau pe prispa de piatră a unei case de piatră.

Cuvinte, gînduri, ziduri şi zidiri.

Astfel încît cuvintele lui Miron Costin ar trebui scrise pe portal de edili: „A lăsa nescrisă istoria neamului şi a lăsa să se piardă în negura timpului este inimii durere.”

De aceea te salut oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!

Ne-nclinăm adînc, istoric, aducîndu-ne aminte Cu şi fără jurăminte, salut, Iaşi!

Te salut şi am cuvinte!

pagina 169

suplimentul Feed Back III. IAŞUL CU ŞI FĂRĂ IOANID ROMANESCU Cel ce rămâne-n oraş vara are doar sărbători de carton.

Pleacă prietenii şi nu lasă nici o adresă.

Doar un telefon din Miami sau din Canare mai aruncă în aer letargia aici unde transpiră Bahluiul de un soare arid.

Dar noaptea răcoarea te cheamă pe terasele de sub tei ca în acea noapte, dragă Tiberiu, cînd la terasa pustie a lui John din liniştitul Copou venea spre mine poetul Ioanid Romanescu în togă albă cu ochelari bogaţi în dioptrii şi sandale romane.

pagina 170

Uimit de neaşteptata prezenţă coborîtă direct din satele cerului spusei aproape şoptit:  Dumneata eşti, Domnule Ioanid?  Sunt trandafirul sălbatic, sunt Betranus, băiatul lui Halabuş, poetul uriaşilor, paznicul lumii la recolta postumă.

De aceea vă rog să-mi revizuiţi statutul meu de poet pentru că opera mea va fi completă numai în funcţie de viitorul pe care îl conţine pentru că decât să repet o moarte zgomotoasă mai bine duc o viaţă anonimă pentru că aparţin unui popor de visători foarte realişti în faţa brutalităţii pentru că ar fi posibil ca în timp ce eu ţin acest discurs unul dintre visătorii de care spuneam să devină poet mare pentru că mai există politicieni care în timp ce pun la cale războaie pe artişti îi acuză de absurd pentru că în metropolele lumii soldaţi cu mers de raţă şi generali pudraţi la fund mai compromit muzica lui Wagner pentru că astăzi Pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele părinţilor pentru că ştiţi cu exactitate la ce m-am gândit spunând acestea vă rog să revizuiţi statutul meu de poet!  Nu avem încotro, Domnule Ioanid, cum bine spuneai eşti parte a unui întreg fără margini rătăcitor vei fi pînă şi în eternitate.  Poeţii când există e-o minune poeţii nu se nasc ei sunt născuţi

suplimentul Feed Back poeţii nici nu dorm numai visează poeţii niciodată nu-s prea mulţi poeţii n-au religii şi nici zei poeţii nu aşteaptă pe la uşi poeţii libertatea nu o sapă şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi poeţii n-au familii au iubite poeţii bunăoară sunt cu toţii cei care lasă lumea pentru alţii poeţii curg mereu de-a lungul nopţii  Dar spune-mi, iubit Ioanid, pus-aţi de-un cenaclu celest acolo în ceruri, cu Nichita, cu Cezar, cu Lucian Blaga, Arghezi, Bacovia, cu Domnul Eminescu?  Ascultă cum cade lumina ca invizibile degete pe o imensă claviatură!

Adineauri auzeam cum şi tu strigai în tine însuţi spre a-i opri pe alţii care se-apropiau în fugă de prăpastie.

Acolo-n cer spunem la fel: Al dracului am fost, cu patimă în toate, greşind fundamental de-atîtea ori şi totuşi printre fericiţi mă număr – ‘trăiască poezia şi marii visători! Şi mai spunem aşa: eu sunt unul dintre acei poeţi despre care străinii nu ştiu prea multe, însă mi-e de-ajuns că sunt al vostru nu cred că aş putea vreodată să mă înalţ la imaginea pe care alţii o au despre mine dar dacă spaţiul poeziei mele de pe acum a devenit imens, voi sunteţi uriaşii care îl locuiţi.  Nimic mai frumos spus, mărite Ioanid, dar ce pustiu e Iaşul fără tine iar întîlnirea de acum cerească sărbătoare! Îmi zise Ioanid, gesticulînd, cu dicţie înaltă:  De cîte ori vorbesc sunt o fantomă pentru că sunt văzut abia a doua zi chiar şi aceste versuri le-am scris mîine pentru că mîine e a doua zi a doua oară nu mai vin pe lume însă a doua oară voi trăi.

pagina 171

suplimentul Feed Back IV. CU MIHAI URSACHI PERIPATETIZÎND PRIN MAHALAUA CELESTĂ ŢICĂU Este curată nebunie să exişti la asemenea oră îmi spuneam pentru a treia oară pe cînd trecuse de ora 0 în timp ce-mi făceam plimbarea curativă pe strada Albineţ.

Atunci în cizme lungi de cawboy şi pantaloni cu vipuşcă, cu pălăria californiană şi bastonul de bambus apăru de pe Fundacul Dochia poetul Mihai Ursachi.  Te văd din nou, iubite Corb de ce mă chemi cu versul ce-l scandam cu voi într-un sfîrşit de veac trecut şi imprudent pe cînd clipele vieţii imperial îmi străluceau?  În trecere-s, Magistre, şi nu m-aşteptam ca la un vers rostit să apăreţi tam-nesam pe strada unde adesea, peripatetizînd, dialogam.  Aici, în mahalaua celestă Ţicău, unde fratele meu, zidarul, a vrut să clădească o piramidă, ştii bine, am fost Padişahul întregii Melancolii, împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos, stăpînitor absolut al regatului Dor şi Prinţ Senior al Tristeţii.

pagina 172

Ca-n romantice vremuri părăsim Albineţul urcăm Scăricica înălţîndu-ne pe strada Bărnuţiu cu mălini şi salcâmi înfloriţi.

Spuse Magistrul:  Trebuie să se ştie că nu noi facem Poezia că Poezia ne face pe noi şi că Poezia o face Neantul, în întunecata-i dorinţă de-a fi altceva.

Crezi tu, Corb ornat de metafore, că aş mai scrie acum ce aşterneam pe foi într-o adîncă tinereţe?

Magia şi alcoolul vieaţa-mi guvernează, pe care-am început-o studiind filosofia, anatomia, dreptul şi vai, teologia, dar negăsind în ele nici linişte nici bază.  De şapte ani, Magistre, în ceruri ne sunteţi (am început a spune în tremurarea nopţii) iar noi tot mai citim măiastra-ţi Arcă în care-aţi pus cam totul: esenţă, fast, mîhnire, iubire şi-nălţare. Suntem văzuţi de-acolo, din tării

suplimentul Feed Back cum rostim versuri dinspre morţi sau vii?  Vă văd ca prin binoclu. Căci am rămas acelaşi călător prin vastele spaţiile. Cum scriam şi spuneam: Treceam - câtă vreme - pe lângă limanuri, prin intermundii, tărâmuri inferme, fără opriri la cereştile hanuri, căci vai, călăream pe un vierme. „De ce, întrebai albiciosul meu cal, a trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu pentru ce m’ai ales?” Infernal ondulându’şi spinarea, tăcu. „Pentru ce eşti atât de molâu, de docil, pentru ce nu nechezi?» Şi simţindu’l că plânge cu pinteni adânci răscoleam în ţesutul fragil. ...Picioarele mele sunt roşii de sânge... „O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc, curge’n vinele mele, tu n’o poţi avea.» Şi plin de mânie lovii cu cravaşa mea, pleosc! în ochii fiinţei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee ne’nvălui... Din rana deschisă căta către mine un ochi de femeie nespus de iubit - amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roşii, sunt roşii, întocmai ca steaua carnagiului, Marte, spre care pluteam amândoi, ticăloşii, pe care nimic nu ne poate desparte.  Aşa spun totdeauna cei ce vieţuiesc: „Omule, tu ai imaginat moartea anume pentru a o învinge”. În aceşti ani văzut-aţi, Magistre, prin peretele limpid, aşa cum aţi promis, surîzătoarele văi ale inexistenţei?  În acest sens omenesc şi conform celor patru estetici şi-n baza prieteniei perene cu Corbul semeţ aş spune aşa: Vae vae cucu victis Benedictus, Benedictus, toată moartea e un strip-tease! sau: Cînd vremea-i propice şi bietei furnice aceasta îşi zice: Lui Friedrich Nietzche poate să-i strice

pagina 173

suplimentul Feed Back o pereche de bice?  Exact. E de mirare cum le mai ţineţi minte!

Multe idei şi puţine cuvinte! Înaintam pe Bărnuţiu şi ne-am oprit în faţa căsuţei de bojdeucă a marelui, testicularului prozator humuleştean.

Rosti Magistrul: De la o frunză la altă frunză e-o depărtare fără sfârşit.

Duc o scrisoare din cercul vrăjit.

Toate se schimbă a fost un vis tainica limbă în care s-a scris.

Deodată oprim în faţa Marelui Zid Ţicăoan ce apără mahalaua în partea de nord şi de vest  Stai neclintit – îmi spuse Magistrul – parcă simţind mirosul porcilor şi respirarea porcarului Garibaldi În zidul acesta enorm în care cândva a fost uşă, odihneşte de-a pururi porcarul şi porcii lui; cu toţii, sublimii, s’au prefăcut hăt demult în cenuşă dar umbrele lor sunt în ceruri şi împreună cu serafimii hălăduiesc prin toloacele veşnice.

pagina 174

Pe urmă, cu ochii la cer, spre redeşteptarea imaginii: Atât de târziu, şi cenuşă din sufletul meu, dintr’al tău...

Mai trec şi acum pe sub zidul cu uşă, în mahalaua adâncă, Ţicău.

O, înecat în narcoza salcâmilor mari, aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip din odăiţa din zid a bătrânului nostru porcar pe care îl poreclisem Chrysip, deşi el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii patriarhale, a pălăriei şi-a isteţimii ce-o arăta în instrucţia porcilor lui nărăvaşi precum cerbii şi imaculaţi precum serafimii...

Trăia deci în zidul în care avea o chilie şi ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenuşa, şi porci peste tot, incredibil de mulţi, cam o mie, unii imenşi, alţii mici, peste dânsul, pe stradă, căci uşa din zid stătea veşnic deschisă...

suplimentul Feed Back El îi iubea, “feţii tatii”, căra ne’ntrerupt “lături caldi”, plătea pentru dânşii impozit, avea pentru toţi “ricipisă”, bătrânul porcar Garibaldi.  Trecut-a mult timp de cînd mi-aţi spus povestea, drag Magistru, despre gaura-n marele zid, vizuina ce-adăpostea purceluşii bravului porcar Garibaldi cel înnobilat cu napoleonian tricorn. Dar spuneţi-mi, dincolo, prin satele cerului, ce-i?

Zise Magistrul: Tot ce există există. Tot ce există există de-a pururi.

Moartea nu are viaţă. Nălucă şi vis e istoria mării de sânge, coşmarului roşu, totul s’a săvârşit întru deplina înstăpânire-a deşertului. Deşertului.

Nu asculta ce deliră strigoiul. Aceştia suntem noi înşine.  Neliniştit vă simt, Magistre, şi dornic de plecare-nainte de-a miji lumina. De nu sunteţi strigoiul şi v-am văzut aievea, în fără de rost, păcătoasa-mi plimbare să ne-amintim celebrul poem ce i-aţi spus Traversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe cînd se credea pelican: Un om din Tecuci avea un motor dar nu i-a folosit la nimic.  Romantice şi abulice vremi! Bucuraţi-vă de-nţelesul fiindului nostru acum şi aici! Îl priveam pe poet cum stătea lipit de Marele Zid Ţicăoan Cu dragoste, precum sfinţii de pereţii catedralelor. Şi poate că porcii albaştri şi gloriosul porcar filosof Garibaldi îl priveau prin lucarne.

Mai zise Magistrul: Iubite Corb, ţine minte, Poezia o face Neantul, în întunecata-i dorinţă de-a fi altceva.

Apoi dispăru.

Iar goarnele clare cîntară în zori.

pagina 175

suplimentul Feed Back V. CUVINE-SE CU ADEVĂRAT

pagina 176

Astă seară în catedrala mitropolitană se cîntă Cuvine-se cu adevărat acolo unde mai tîrziu în liniştea nopţii bufniţele vor bea uleiul din candela Sfintei Maria.

Ascultă, ascultă, Poete zice academicianul Ciopraga Dumnezeu a făcut omul ca pe o maşină de sînge de carne şi nervi programată a trăi o sută de ani.

Cît despre îndoielile Domniei tale întreabă globul de cristal dacă nunta Domniţei Ruxandra a avut loc dacă pe strada Lăpuşneanu mai visează singuraticul prinţ Ţipa sau dacă întîlnirile domnului Eminescu cu Veronica Micle au fost aievea sau doar în visul poetului foşnet metafizic, biblie de pîine floare de-alinare dinspre ieri spre mîine. În catedrala mitropolitană se cîntă Cuvine-se cu adevărat şi bucuria cîntecului învăluie totul.

Ascultă, ascultă, sunt firimiturile sfinţeniei! zice academicianul Ciopraga. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” ne-ndeamnă Sfînta Carte la versetul 2246.

Dar dacă eu nu mă iubesc, domnule Profesor?

Tăcem. Cine n-a admirat paltonul demodat şi sadoveniana tăcere a înţeleptului profesor Ciopraga?

Lumea e mănăstirea noastră şopteşte-n înserare Kazantzakis iar poeţii sunt rugăciunea – adăugăm noi. În catedrala mitropolitană se cîntă Cuvine-se cu adevărat. Vrednic este! aici unde mai tîrziu în liniştea nopţii bufniţele vor bea uleiul din candela Sfintei Maria.

suplimentul Feed Back SCRISOARE DE PRIETENIE ŞI BUNĂ VECINĂTATE SPIRITUALĂ EXPEDIATĂ POETULUI FILOSOF LIVIU ANTONESEI DE CĂTRE ANAHORETUL DANIEL CORBU ÎN SEARA DE DUPĂ SFÎNTA MARIA MICĂ, PE CÎND SE-ALINIAU PLANEŢII IAR PĂMÎNTENII AŞTEPTAU O NOUĂ COMETĂ Despre terorismul bunătăţii noastre se va spune că am mai scris.

Despre fericirile grăbite şi însăilările dorinţei de mai bine despre litaniile ascultate pe străzi şi-n catedrale despre euritmii şi despre amantele părăsite ca şi despre toţi hăpăitorii de aer ai planetei am scris.

Acum stau în prima lumină a zilei de septembrie mohorît şi stingher abătut şi premonitoriu ca un gând răsărit deodată în principio verbi şi scriu despre Iaşi pierduta şi regăsita Ithacă oraşul celor şase coline şi a celestei Nicoline (prin urmare tot şapte, ca-n romanica eonica undă) aşezat sub zborul fluturilor al vrăbiilor şi al gălăgioaselor popoare de ciori.

Stau în prima lumină a zilei de septembrie abătut şi stingher făcând inventarul celor pe care nu i-am cunoscut şi-au plecat la poporul stelelor pe care i-am cunoscut şi-acum îndesesc oştile cereşti.

Stau în prima lumină a zilei cuprins de-o fulgurantă imagine contemplativă şi asemenea cronicarului sau poetului romantic întreb: unde sunteţi voi, Varlaam al primei Cazanii, Miron Costin, Dosoftei, mitropolitul poet, cel ştiutor de elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adîncă carte de-nvăţătură unde sunteţi voi, preaînalte Antim Ivireanul al Didahiilor cu care era pururi Domnul şi vărsa asupră-i milă şi-i déde lui har, Dimitrie Cantemir cuceritorul prinţ cărturar şi izgonitul struţocămilei?

Unde sunteţi, sfinte firi vizionare: Gheorghe Asachi, Kogălniceanu, Haşdeu, Russo, Alecsandri, Negruzzi, Pogor, Nicu Gane şi voi, Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Xenopol, Ibrăileanu, Philippide, Topîrceanu, Sadoveanu, C. Stere, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu şi Păstorel al boemei fără de sfîrşit?

Unde sunteţi voi: George Lesnea, Otilia Cazimir, Ioanid Romanescu, poet al uriaşilor,

pagina 177

suplimentul Feed Back Dan Laurenţiu, Adi Cusin şi umbra punţilor tale, Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Constantin Ciopraga, Cezar Ivănescu, înneguratul înger cu armură, Mihai Ursachi, stăpânitor absolut al regatului Dor şi Prinţ Senior al Tristeţii?

Stau, dragă Liviu, în prima lumină a zilei de septembrie mohorît şi stingher abătut şi premonitoriu paznic nostalgic al sfintelor urme şi repet versul tău din populara Odă a contemplaţiei: Nu pot iubi o lume care să nu mă cuprindă de-a pururi...

MIERCURI. CHE PORTA DALLA NOTTE? Doar gîndul repaosului mă poartă prin burgul cu ulceraţii de toamnă unde melancolia se-ntâlneşte cu straniul cîntec al ciorilor iar Copoul se umple puţin cîte puţin cu întuneric precum paharele cu negrul vin de Burgundia.

Nu mai cauţi zeii deasupra nu le mai rîvneşti întîmplările îi calci odată cu frunzele odată cu propria spaimă pe scările vechi şi pe-alei.

Che porta dalla notte?

Ce-mi vine dinspre noapte, Mario Luzi? poco/puţin, acel puţin ce taie mai tare decît spada, iubirea şi candoarea posomorîte răscruci de preschimbat visele de dărîmat pereţii de ceaţă pagina ai renunţării 178 unde poţi încerca singurătatea cu dinţii ca pe monezile zimţate ca pe imperiale săbii de Toledo.

BALADĂ (Pe cînd Dumnezeu se plimba prin Copou) Pe cînd Dumnezeu se plimba prin Copou atingea în trecere un tei iar teiul devenea sfînt. călca El mai apăsat un loc şi acolo răsărea o statuie sau o casă cu numele Său o bibliotecă sau un lung bulevard.

suplimentul Feed Back Pe cînd Dumnezeu se plimba prin Grădina Copou nu purta aura la vedere nu-şi etalase încă sufletul divin iar plopii îi făcea să fie mereu fără soţ.

Oamenii locului l-au numit Eminescu.

DIALOG ÎN SALA PAŞILOR PIERDUŢI CÎŞTIGAŢI ADUNAŢI Pictorului Sabin Bălaşa in eternum Dimineaţă la primele raze.

Galeria cu viţă sălbatică. Şi curtea înrourată. Covorul de flori.

Vitrine şi manechine.

Privesc maşina galbenă a salubrisului cum spală trotuarele de noroiul secular. Şi feţele trecătorilor abia ieşiţi din somnul binecuvîntat de edili. În faţa bătrînei universităţi Kogălniceanu îmi pune degetu-n piept.  Morning, ctitor măreţ!, îi spun, voi intra în Sala paşilor pierduţi cîştigaţi adunaţi, acolo Sabin Bălaşa m-aşteaptă.

Nu-i greu de intrat în Sala Marilor Simboluri.  Ce faci, Sabin? – îl întreb pe cel îmbrăcat în togă de purpură şi cu un înger pe umărul stîng. În spatele său pîlpîia o flacără albastră şi odată cu flacăra totul deveni albastru precum cerul lui Dumnezeu. Albastru plafonul, pereţii istorici acoperiţi cu istorie şi speranţă, albastre mîinile şi privirile sale. Chiar îngerul deveni cu totul şi cu totul albastru. – Ce faci? pagina  Construiesc nişte aripi. Tatăl meu, preotul, avea o bisericuţă pe 179 deal, şase babe la slujbă şi-un şarpe-n altar. Într-o zi m-a anunţat că şarpele a plecat. A zburat, zicea el. – Dar nu avea aripi, îi spuneam, l-am văzut, nu avea aripi! – Atunci, pictează-le tu!  O, dar tu deja ai pictat zborul cel cu aripi şi zborul cel fără de aripi. Chiar şi în acest Panteon de înălţătoare simboluri.  Am încercat, zice, să facem aici o Veneţie adunînd paşii pierduţi ai istoriei noastre. Piatra am pus-o, artiştii sunt trezi. În contabilitatea cerească, mereu cineva numără paşii. Îngerul plecă, lăsînd în urmă fîşîitul prelung al aripilor bleu marin.

Maestrul se înălţa uşor cu toga albastră şi dispăru. În Sala paşilor pierduţi, cîştigaţi, adunaţi, nostalgia, ca o fluturare de mînă, prin gări.

suplimentul Feed Back DIN CÎND ÎN CÎND, ETERNITATEA Motto: „Moartea este cea mai absolută dintre sărăcii” Pierre Emanuel Caut din cînd în cînd Eternitatea o promenadă tonică printre cruci şi morminte aici unde poţi recapitula trecutele orgolii te poţi îmbăta cu mireasma de învinşi a celor puternici sau cu egalitatea perfectă între bogat şi sărac.

O bisericuţă-ntre copaci clorofilici şi cîteva mii de morminte liniştitele fericitele locuri ale eternităţii sub dealul Eternităţii orînduit de primarul Scarlat Pastia pentru a găzdui logofeţii, primarii, înţelepţii, grămăticii, poeţii şi sfîrşitul nesfîrşitelor căutări ale clipei fără de hotar.

O plimbare printre cruci şi morminte cînd îţi vine să strigi catalogul: Conachi, Kogălniceanu, Creangă, Pogor, Nicu Gane, Topîrceanu, Dimitrie Anghel, Otilia Cazimir, Codreanu, Sabin Bălaşa, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu...

O plimbare pe aleile Eternităţii unde poţi recapitula trecute destine şi unde DEŞERTĂCIUNEA RĂMÎNE DEŞERTĂCIUNE ORICÎTE FUNDIŢE ŞI PAMBLICI I-AI PUNE. ELEGIE PENTRU ANII LUI APRÈS LA GUÈRRE

pagina 180

Se dedică neasemuitului poet Cezar Ivănescu Ca să ajung la capătul fiecărei zile trebuie să-mi fie în preajmă trei lucruri. Astfel M-AM ÎNCUMETAT A VORBI DE FLACĂRĂ DE FRUMOASA MASCĂ A INDIFERENŢEI ŞI DE SUBSTANŢA SECRETĂ A VISULUI. De-aş fi aflat de la-nceputuri că mai bătătorit e drumul spre ruină decît spre adevăr de-aş fi aflat, Don Cezar, că poţi visa noapte de noapte Leviathanul iar însoţitoare ţi-i doar moartea aceea incertă confuză, nedorită respirare de trecere un altcineva aş fi fost.

Există un timp al visării sub lumina stelelor un fel de atingere a vagului

suplimentul Feed Back ca în frumoasa fără de corp există un timp al dragostei fără obiect doar evanescenta făptură scăldată-n ideale culori.

Era un timp cînd mă consideram zeul cel tînăr din carne şi spirit iar moartea mi se părea singura nepotrivire.

(NU-I LOC, DON CEZAR, DE RÎSET AICI DEŞI RÎSUL E BUN ŞI ÎNGRAŞĂ SPERANŢA!) Anii noştri erau ani de narodnicii şi erau anii lui après la guèrre bîntuiţi de agonii şi fantasme cînd suspinam prin clinici sărace în aşteptare de alte şi alte nearistocrate boli.

De-am fi aflat la-nceputuri că mai bătătorit e drumul spre ruină decît spre adevăr de-am fi aflat, Don Cezar, că însoţitoare ne este doar moartea aceea despre care cu sfială scriam moartea aceea incertă, confuză nedorită respirare de trecere ce altceva sau altcineva am fi fost?

PENTRU ULTIMA OARĂ Pictorului Dorin Baba Doar ceea ce-ai iubit trăieşte cu-adevărat.

Cui îi pasă că paşii-mi vor rătăci poate pentru ultima oară pe strada Lăpuşneanu a unui mare oraş din Europa de est că voi privi Biserica Trei Ierarhi pentru ultima oară că poate după amiază voi asculta pentru ultima oară cîntecul condorului din poemele lui Walt Whitman că voi citi pentru ultima oară sceptica Glossă eminesciană sau versetele din Biblia pre versuri tocmită de Dosoftei.

Cui îi pasă că am probat paradoxul ca probă a creierului viril că am scris cîntece de amînat trufia că voi număra pentru ultima oară plopii şi pentru ultima oară îmi vor ieşi fără de soţ că teama de moarte se destramă încet ca broderiile atacate de molii. ................................................................

Nu vreau să-mi închipui cum va arăta peste o sută de ani mîna care-a scris acest poem.

pagina 181

suplimentul Feed Back BALADĂ (Pe când Dumnezeu se plimba prin Copou) Pe cînd Dumnezeu se plimba prin Copou atingea în trecere un tei iar teiul devenea sfînt. călca El mai apăsat un loc şi acolo răsărea o statuie sau o casă cu numele Său o bibliotecă sau un lung bulevard.

Pe cînd Dumnezeu se plimba prin Grădina Copou nu purta aura la vedere nu-şi etalase încă sufletul divin iar plopii îi făcea să fie mereu fără soţ.

Oamenii locului l-au numit Eminescu.

pagina 182