revista Orasul

Fundația Culturală și de Caritate pentru Protecția Patrimoniului Cultural Național „CARPATICA” Fondată: 1996 Președinte: lonel VITOC

MEMBRII DE ONOARE: Acad. loan Aurel POP Acad. Marius PORUMB Acad. Dumitru PROTASE Prof. univ. dr. Radu MUNTEANU Prof. univ. dr. Dafin MUREȘANU REVISTA DE CULTURĂ URBANĂ „ORAȘUL”

Fondată: 2006

DIRECTOR GENERAL lonel VITOC

SENIORI EDITORI: Marcel MUREȘEANU Mircea POPA Constantin ZĂRNESCU REDACȚIA Horia BADESCU Michaela BOCU Ion CRISTOFOR Constantin CUBLEȘAN Viorel HODIȘ Negoiță LĂPTOIU Vasile LECHINȚAN Teodor MATEESCU Virgil MIHAIU Titu POPESCU Constantin RÎPĂ Adrian ȚION RESPONSABIL NUMĂR Ion CRISTOFOR Ionel VITOC GRAFICĂ Valeriu Gheorghe TEODORESCU TEHNOREDACTARE Cătălin ȘERBAN

TIPOGRAFIE S.C. TIPOGRAFIA ARTA S.R.L. Cluj-Napoca www.tipoarta.ro ADRESA REDACȚIEI: 400129 Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 16 Tel./Fax: 0264 596 716 E-mail: redactiaorasul@yahoo.com ISSN: 1841-9704

NUMĂR DEDICAT CENTENARULUI MARII UNIRI

sumar MONUMENT MAREA UNIRE 100 DE ANI DE EDIFICARE A ROMÂNIEI MODERNE

3

MAREA UNIRE CUM S-A ÎNFĂPTUIT ROMÂNIA – GÂNDURI LA CENTENAR 11 ACAD. IOAN-AUREL POP ȚARA LĂPUȘULUI ȘI MAREA UNIRE 17 ACAD. EMIL BURZO EFECTELE DESĂVÂRŞIRII UNITĂŢII NAŢIONALE (II) 45 NEGOIŢĂ LĂPTOIU PORȚILE UNUI VEAC EXERCIŢII DE MEMORIE ANUL 1918

22 HORIA BĂDESCU

OAMENII UNIRII DR. VASILE LUCACIU, UN APOSTOL AL NEAMULUI ROMÂNESC 28 VASILE MOIȘ EMIL ISAC ȘI OBSESIA ARDEALULUI ROMÂNESC

33 MIRCEA POPA

NAŢIONALISMUL CONSTRUCTIV 41 IOAN ADAM FOTOGRAFUL UNIRII SAMOILĂ MÂRZA - FOTOGRAFUL UNIRII, ÎNTRE MEMORIE ȘI ISTORIE 39 SILVIA PINTEA DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN RECONCILIEREA 50 GEORGE ALBUȚ

HORIA BĂDESCU SAU NEMURIREA 107 TEOFIL LUNG SCEPTIC SUB ACOPERIRE MONEDE ŞI MONADE 109 MARCEL MUREŞEANU 110 RODICA BRAGA

PROZĂ PARTIDA DE SPIRITISM 112 DUMITRU TEODORESCU 114 ELENA-BRÂNDUȘA STEICIUC

175

SE VEDE „CERUL ÎNSTELAT” LA AUTOPSIE? 176 GEORGE VULTURESCU NAE ANTONESCU MEMORIALIST 177 GHEORGHE GHEORGHIADE TOBOȘARUL VREMURILOR NOI 179 GEORGE ALBUȚ

116

ÎNFĂPTUIRI CULTURALE DUPĂ UNIRE PE GRANIȚA DE NORD-VEST 181 DANCIU ZAMFIR

119 TITU POPESCU

REMEMBER ALEXANDRU PINTESCU 183 GHEORGHE GLODEANU

EVENIMENT FESTIVALUL NICOLAE LABIŞ LA SEMICENTENAR 120 ADRIAN POPESCU

MOMENTE DIN VIAȚA LITERARĂ SĂTMĂREANĂ 188 ALEXANDRU ZOTTA

ESEU SECVENȚE VIENEZE FASCINAȚIA CLUJULUI

PREMIUL REVISTEI "ORAȘUL" TEOFANA SANDU

121

RODICA IOANA MACOVEI

122

FILE DE DICȚIONAR JURNALIŞTI ŞI PUBLICIŞTI CLUJENI, CARE AU MILITAT PENTRU MAREA UNIRE DIN 1918 (III) 123 ILIE RAD MUZICĂ MUZICA LA ÎNALT NIVEL

„RELAŢIILE ROMÂNO-UNGARE, TRECUT-PREZENT-VIITOR” - ERATĂ 54 ALEXANDRU GHIȘA

ERICH BERGEL

... ÎNTREGUL ADEVĂR

FILM TIFF 2018

63 ZENO MILLEA

POEMUL LĂMPILOR

UN COPIL LÂNGĂ UN GARD DE NUIELE 175

POEZIE POEME

TRADUCERI PAUL EMOND

TRECUT ȘI PREZENT LA COLEGIUL NAŢIONAL MIHAI EMINESCU DIN SATU MARE 172 OVIDIU T. POP

126 VIRGIL MIHAIU

128 GHEORGHE MUŞAT 131 ADRIAN ŢION

PESTE 200 PREOŢI ORTODOCŞI DIN JUDEŢUL SATU MARE SĂRBĂTORESC MAREA UNIRE! 193 TEODEOR CURPAȘ IN MEMORIAM AMINTIRI CU ȘI DESPRE DUMITRU FĂRCAȘ 195 PR. GHEORGHE-DRAGOŞ BRAICA ACADEMICIANUL IONEL-VALENTIN VLAD 196 DR. ȘTEFAN VIȘOVAN ROMÂNI DE PRETUTINDENI SCRIITORUL CONSTANTIN STERE ȘI SFATUL ŢĂRII 199 IURIE COLESNIC A FOST FRATELE POETEI LEONIDA LARI

206 207

TABLA DE ȘAH

207

ISTORIE INTEGRAREA PROVINCIILOR ROMÂNEȘTI ÎNTR-UN STAT NAȚIONAL UNITAR PUTERNIC RĂMÂNE UN DEZIDERAT 66 VASILE MOIȘ

SPORT PERFORMANŢE, TROFEE, AŞTEPTĂRI... 133

ARTĂ

PALMARES, ISTORII, EFIGII...

134 TEODOR MATEESCU

CEAS DE ARGINT

CLUJUL INTERBELIC ALBUM XXVI

PERSONALITĂȚI TITLUL DE DOCTOR HONORIS CAUSA PENTRU ACADEMICIANUL MARAMUREȘEAN ION POP 135 ȘTEFAN VIȘOVAN

ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNE

207

LA CAPĂTUL RAZELOR

207

GEAM

207

PROFESORUL DR. VICTOR PAPILIAN – ANTROPOLOG 137 ȘTEFANIA KORY CALOMFIRESCU

DĂLTUITORUL DE PIETRE FUNERARE 207

82 VASILE LECHINŢAN

CIVILIZAȚII ROMANITATEA, LATINITATEA ȘI CREȘTINĂTATEA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN 85 CONSTANTIN ZĂRNESCU IMPERIUL BIZANTIN ÎN ISTORIE 93 ȘTEFAN PETRA

...

TABĂRA VĂLENI

ENCICLOPEDIA CLUJULUI EPISODUL XII 97 VASILE LECHINȚAN

ARHITECȚII ORAȘULUI ȘTEFAN GONOS, ARHITECT ȘEF AL ORAȘULUI CLUJ: 1955-1956 155 LAZĂR MARIAN

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU” CĂLĂTORUL LIRIC LA 80 DE ANI 99 ADRIAN ȚION

GALERIA CASA ARTELOR MINIMALISMUL, LA ORIZONT! 156 PROF. UNIV. DR. MIHAI PĂSTRĂGUȘ

MARCEL MUREȘEANU – 80

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” REVISTA "ORAȘUL" LA SATU-MARE 158 GHEORGHE GHEORGHIADE

100

CU VOIA CORBULUI CARTEA DE VISE

101 102 MIRCEA POPA

ANIVERSĂRI „CONSTANTIN RÎPĂ” UN NUME, DOUĂ VOCAȚII 103 OVIDIU PECICAN ANIVERSĂRI „HORIA BĂDESCU” HORIA BĂDESCU LA 75

105 ILIE RAD

139

EVOLUŢIA URBANISTICĂ A MUNICIPIULUI SATU MARE ÎN ANII INTERBELICI 160 CLAUDIU PORUMBĂCEAN INTELECTUALI ROMÂNI ÎN ORAȘUL SATU MARE, LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA 164 VIOREL CÂMPEAN EFORTURI PENTRU REFACEREA STATUII PIERDUTE A SĂTMARULUI 168 COLONEL (R) VOICU ŞICHET

207 LEONARD TUCHILATU

LECȚII DE ALPINISM

208 ANDREI LANGA

RUGA TATEI

208

AICI

209

LIBERTATE

209 DUMITRU-DAN MAXIM

CARTEA NE UNEȘTE

209 RAIA ROGAC

DESTINUL UNUI DEPUTAT UNIONIST DIN SFATUL ŢĂRII SUB REGIMUL COMUNIST 211 MARIA VIERU-IŞAEV RAFTUL CU CĂRȚI DIN NEGURA VREMURILOR, MĂRTURIA DE ADEVĂR A DOCUMENTELOR 222 TEODOR MATEESCU HORIA BĂDESCU, "DECAMERONICE" 224 ANTONIA BODEA CUM VORBIM, CUM SCRIEM IPOSTAZE ALE LOCUȚIUNII: CA SĂ ȘI CA... SĂ

226 VIOREL HODIȘ

Mulţumim pentru sprijinul acordat la tipărirea prezentului număr: Uniunea Universităţilor Clujene, Familia Carmen şi Ovidiu Turcu, Familia Cristina şi Ionel Vitoc

Responsabilitatea științifică și juridică a materialelor publicate aparține autorilor.

Materialele trimise la redacție spre publicare se primesc numai în format electronic pe CD, sau e-mail, redactate conform normelor internaționale și ale Academiei Române.

Utilizarea diacriticelor este obligatorie. Materialele primite la redacție nu se restituie.

MAREA UNIRE Ioan-Aurel POP

CUM S-A ÎNFĂPTUIT ROMÂNIA – GÂNDURI LA CENTENAR Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.

Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.

După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată

cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape: 1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale; 2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat; 3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.

Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor. „Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920.

Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-terito-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

11

MAREA UNIRE rial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.

Acestea sunt faptele. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei noastre și mai ales a formării statului național: 1. În prima sa etapă (1948-1962/1964), numită de literați „obsedantul deceniu” (etapa proletcultistă și internaționalist-proletară), chiar și numele de român era socotit de ocară, istoria națională era egală cu zero, se striga pe străzi că „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus!” și că „URSS/ Bastion al păcii e!”. Pe atunci, numai pomenirea elogioasă la clasă sau în amfiteatre a lui Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza putea aduce după sine luni și ani de detenție.

2. În a doua etapă (1962/1964-1975), asistăm la un deceniu al relativei destinderi, când valorile naționale consacrate revin în spațiul public și când socialismul nostru părea că va avea o față umană; s-au reintrodus în școli clasicii și modernii literaturii noastre, de la Arghezi și Blaga până la Eugen Ionescu; s-au făcut traduceri din literatura universală, de la Kafka până la Edgar Alan Poe și William Faulkner; nu s-a intervenit în Cehoslovacia; s-au stabilit relații diplomatice cu RFG, cu Israelul, cu țările arabe, cu mișcarea nealiniaților etc.; istoria a fost prezentată mult mai realist, cu păstrarea unor teme tabu, ca, de exemplu, monarhia modernă.

3. În a treia etapă (1975-1989) se trece treptat de naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești circa 15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.

12

De aceea, noi, românii, am intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii noștri, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care ne-a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei ne-a determinat să cădem, de multe ori, în extrema cealaltă, adică să credem că – din moment ce comunismul ne mințise că trăisem, cu excepția capitalismului, numai epoci de glorie – nu fuseserăm buni de nimic niciodată. În anii aceștia din urmă s-au rostit și se vor mai rosti despre România și despre români atâtea vorbe drepte și nedrepte încât s-ar putea scrie cărți întregi. Unele dintre aceste rostiri sunt sincere, altele sunt viclene, unele sunt documentate, altele ivite din false credințe și prejudecăți crase. Cum regimul comunist nu este încă uitat, mulți români preferă să audă altceva decât discursul oficial de atunci, chiar dacă acest discurs nu a cuprins în întregime și întotdeauna minciuni, contrafaceri și lozinci.

Din moment ce ne-am cucerit dreptul de a spune adevărul sau și adevărul – deși puțini știu ce este adevărul istoric – mulți confundă textele care contrazic istoriile vechi cu acest adevăr. Cu alte cuvinte – cred unii – este mult mai incitant să spui și să scrii, acum, când este liber de la stăpânire, că românii nu au făcut nimic în istorie decât să pretinzi că au fost și glorioși câteodată, că au construit de toate, inclusiv o țară. De aceea, ne invadează în spațiul public ideile „toboșarilor vremurilor noi”: românii sunt o adunătură nu un popor; românii nu știu dacă sunt daci, romani, slavi sau cumani; românii au dispărut din istorie o mie de ani, în „mileniul întunecat”; românii i-au urât mereu pe străini și nu au fost niciodată primitori cu oaspeții lor; românii au fost mereu naționaliști, xenofobi și șovini, iar istoricii lor au scris o istorie care, de la cronicari încoace, nu este decât o însăilare de mituri naționaliste; românii nu au avut propriile state decât târziu, state înapoiate și fără nicio perspectivă etc. În fața unor astfel de viziuni catastrofice, ne putem întreba – stimulați și de situația actuală din țară – dacă românii și România mai există sau dacă nu este cumva totul o iluzie! În acest an închinat memoriei, ne îngăduim să uităm mai multe decât uitam odinioară, ne întrebăm mult și răspundem adesea strâmb, ne mirăm și rămânem mirați, expri-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE măm opinii pe care le-am dori transformate în maxime și câte altele. Paradoxal, actele Marii Uniri rămân – în această efervescență volatilă – undeva uitate, periferice, mărunte și mărunțite, deopotrivă de noi și de inamicii noștri. Se spun despre unirea aceasta a românilor felurite lucruri, scoase parcă din arsenalul celei mai debordante fantezii: că unirea ne-a făcut-o norocul; că ea s-a datorat războiului mondial; că s-a realizat în urma victoriei Antantei, că s-a făcut prin prăbușirea imperiilor vecine; că neau dat-o cadou vecinii slabi, că s-a împlinit de frică, sub amenințarea armatei, că marile puteri ne-au favorizat la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, că unitatea ne-a venit în dar de la Dumnezeu etc. Toți acești atoateștiutori, acești „filosofi ai istoriei”, toți acești noi „învățători” ai neamului și ai neamurilor – cei mai mulți fără studii de specialitate sau fără cunoașterea profundă a epocii – uită un fapt elementar, anume subiectul Marii Uniri, poporul român. Oare neamul acesta românesc, devenit între timp națiune română modernă, să nu fi avut niciun rol în alcătuirea unității sale, în urzirea pânzei grele și laborioase a edificiului național? Oare să fi fost cu toții, noi, românii, „ființe patibulare”, demne de milă, nemernice, animate de spirit gregar, fără coloană vertebrală? Și dacă ar fi fost așa, cum și de ce să muncească pentru noi Dumnezeu și soarta ca să ne pună pe tavă, să ne producă de-a gata o țară? Este clar că aceste „judecăți” nu au temei nici privite separat și nici luate împreună.

Orice proces istoric are cauze multiple și se realizează într-un complex de împrejurări care trebuie cunoscute toate, dar nu trebuie uitată cauza cauzelor, protagonistul acțiunii, rostul acesteia. Or, rostul unirii noastre au fost românii, cauza principală a fost nevoia acestei națiuni române de a trăi într-un singur stat care să fie al său, un stat național, cum își făcuseră, mai demult ori mai recent, francezii, englezii, germanii, italienii și toți ceilalți.

Nu se știe în detaliu prin ce mecanisme ale minții ne atrage trecutul, dar fenomenul este incontestabil, chiar dacă unii dintre noi detestă (sau afirmă că detestă) acest lucru. O explicație generală există și este arhicunoscută: istoria reprezintă viața oamenilor trăitori în trecut, iar viața este esența „trestiei gânditoare” numite om. Cum să nu fim atrași de viață, adică de noi înșine, de soarta noastră?

Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări și de către oa-

meni cu pregătiri și orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat și de încurajat. Însă reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii 19141920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.

De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți: „D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

13

MAREA UNIRE de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.

Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta.

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice). Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, 14

marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil. Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE Basarabia).

Majoritatea istoricilor români și străini – cu inerente variațiuni – prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări.

Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță.

Astfel, au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate. Între anii 1848 și 1918, cele mai legiti-

me sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii și a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau și ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, așa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect, mincinos și nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Insinu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

15

MAREA UNIRE area că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. De aceea, actele de voință națională românească din anul 1918 au o trăinicie perpetuă, care le vor face să dureze atât cât va dăinui poporul român. A ne aminti de Marea Unire înseamnă a ne interesa de casa noastră care este România, de a-i cerceta temeliile, de a-i cunoaște arhitecții și constructorii și de a o pregăti ca să ajungă în stare bună în mâinile copiilor, nepoților și strănepoților noștri.

Mai trebuie adăugat un lucru și subliniat mai ales aici, în America1: toată unirea noastră îndelungată, de la 1848 până la 1918, dar și pregătirea ei de dinainte și consolidarea ei de după Primul Război Mondial, au făcut-o și românii din exil și din diasporă. Fără ei, cel puțin recunoașterea internațională a unirii ar fi ajuns sub semnul întrebării. Sărace și slabe nu sunt popoarele care au diasporă, ci cele care nu au. Popoarele mării s-au răzlețit de timpuriu prin lume, în toate cele patru vânturi și nu au pierit, dimpotrivă, s-au întărit. Prin 1Conferință ținută la Sacramento în 2018

16

urmare, românii de la Paris, de la Londra, de la Roma, de la New York sau de la Cleveland, Pittsburgh și Chicago au pus umărul la unirea românilor din țară, unde le erau neamurile cele vii și cele înveșnicite, unde le erau părinții și unde le odihneau moșii cei osteniți de coasă și de seceră, de ploaie și de vânt, de bocete, de blesteme și de doine legănate. De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!” E vorba de națiunea noastră de oricând și de oriunde. Unirea i-a unit pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul generațiilor trecute.

Când vom urma exemplul acelor bărbați de stat și când vom avea frescele vieții românilor din toate țările mici ale românilor – fiindcă România este o țară de țări, apropiate sau depărtate geografic – atunci vom putea încerca reconstituirea frescei celei mari a anului 1918 la români, adică la românii văzuți în ansamblu. Și ce frumos se vor rândui atunci toate din trecut și din prezent, pentru a ne face un viitor! Și cum vor înceta vrajbele și cum se va potoli furtuna, exact ca în anul de grație 1918, cel care ne-a adus marea alinare! Și cât de bine vor înțelege atunci fiii și nepoții că tații și bunicii și moșii și strămoșii s-au dus în altă lume mai devreme decât trebuia ca să ne facă nouă acest adăpost frumos numit România! Și ce binecuvântare se va revărsa atunci de la cel Prea Înalt peste noi, păcătoșii și umilii, care nu am știut să ne facem istoria nici bine și nici rău, ci așa cum am putut!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE Academician Emil BURZO

TARA LĂPUȘULUI ȘI MAREA UNIRE Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, reprezintă fără doar și poate evenimentul principal în istoria României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor din granițele vechii Dacii. Măreția sa stă în faptul că, desăvârșirea Marii Uniri nu este opera unui om politic, nici a unui guvern, ci este o faptă istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu o inteligență politică remarcabilă, spre țelul dorit. În contextul aniversării a 100 ani de la Marea Unire, aș dori să aduc un omagiu bisericii și satului românesc, de fapt întregii populații care prin eforturi susținute, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au contribuit, în mod esențial, la procesul de culturalizare, la formarea unui popor educat și o elită intelectuală care și-a asumat destinul propriu în Transilvania, la înfăptuirea statului unitar român. Totodată doresc să menționez unele dintre jertfele plătite cu sânge de înaintașii noștri, cu referire la Țara Lăpușului. În anul 1841, în Transilvania erau 2840 sate, precum și 1628 de școli elementare, din care 258 (18%) în limba română. Anterior anului 1848, românii din Transilvania aveau cel mai mic procent de școlarizare, frecvența de școlarizare, pe confesiuni, era de 14% la ortodocși și respectiv 8.5% la greco-catolici, în timp ce pentru alte confesiuni, era de peste 50% [1]. In epoca liberală (1848-1851) modul de organizare al școlilor în Imperiul Austriac, se regăsește în legea privind „Principiile pentru organizarea sistemului de învățământ din Transilvania”, conform căreia toate școlile elementare urmau să fie confesionale și în limba poporului. Funcționarea acestora urma să fie asigurată și finanțată de comunitățile locale, cu alte cuvinte, de satul românesc. În anul 1851, dată la care Imperiul Austriac in-

tră în epoca neo-absolutismului, cu toată îmbunătățirea școlarizării populației românești, erau încă mari disparități față de alte națiuni și confesiuni. O școală capitală sau trivială revenea la 431 luterani, 525 reformați, 760 romano-catolici, 1738 ortodocși și 1748 greco-catolici. Pe națiuni, o școală capitală sau trivială revenea la 428 sași, 571 maghiari și 1744 români. La sfârșitul deceniului neo-absolutist, numărul școlilor românești a crescut cu 1302, evidențiind astfel dezvoltarea învățământului confesional în limba română.

Rezultate relativ bune, pe linia școlarizării populației românești sunt datorate eforturilor comune ale bisericii și satului. Rolul bisericii a constat în abordarea problemelor de educație și disciplină, aspectele materiale privind organizarea și funcționarea școlilor confesionale revenind autorităților locale, cu alte cuvinte satului românesc. Atât biserica Ortodoxă, precum și biserica Greco-catolică s-au implicat profund în dezvoltarea învățământului în limba română, în particular a celui confesional [2]. Vorbind despre învățământul în limba română, cu prilejul primei adunări a asociației ASTRA, la 28 octombrie/14 noiembrie 1861, Mitropolitul Andrei Șaguna spunea „Puterea minții și a scrisului, științele și artele sunt cele care în zilele noastre dau popoarelor tărie și le asigură viitorul”, iar Timotei Cipariu îl completa spunând despre limba română „tezaur dulce ca sărutările măicuțelor noastre, când ne aplecăm la sânul lor, tezaur mai scump decât viața”. În acest context ne propunem să analizăm situația învățământului din Cercul Tărgu-Lăpuș în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum și modul de manifestare a intelectualilor și populației satelor, care s-au

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

17

MAREA UNIRE format la aceste școli, în ridicarea poporului român și în final la Marea Unire. Probleme deosebite în lumea satelor apar, mai ales, legat de finanțarea procesului de învățământ și anume construcția de școli și respectiv plata învățătorilor. În anul 1848 s-a luat inițiativa înființării unei școli greco-catolice la Târgu-Lăpuș, la care să fie pregătiți elevi, indiferent de confesiune. Cursurile s-au desfășurat, pentru început, într-o casă închiriată, având 3 încăperi. În anul 1857 începe construirea școlii principale din Târgu-Lăpuș, cu contribuția localnicilor și a satelor din jur, pe bază de donații precum și munca personală [3]. Edificiul, finalizat în anul 1867, a costat 20.000 coroane. În vederea realizării acestei construcții, reprezentanții satelor din Cercul Lăpuș (Rohia, Libotin, Cupșeni, Ungureni, Poiana Botizei), hotărăsc la data de 22 noiembrie 1865, să solicite restituirea obligațiunilor la împrumutul de stat din anul 1854. La data de 8 martie 1867 are loc o altă reuniune, pe aceeași temă (susținerea financiară a școlii), cu reprezentanți ai localităților Ungureni, Libotin, Dobric, Suciu de Sus, Cufoaia, Cupșeni, precum și al celor două Lăpușuri (unguresc, românesc).

Pentru deschiderea şi funcţionarea şcolii române gimnaziale din Târgu Lăpuş, un număr mare de sate (47) acceptă plata unor sume cuprinse între 100 şi 10 florini, printre care: Lăpuş-100 florini, Suciul de Sus - 65 florini, câte 40 florini - Boiereni, Băiuţ Larga etc. Sate mai sărace precum Ungureni, Libotin, Coroieni, contribuie cu sume între 10 şi 15 florini.

Comitetul de organizare și avere al școlii a fost condus de Gavril Man de Boereni, jude suprem al comitatului Dăbâca în funcţie. Până la formarea statului austro-ungar, acesta a donat pentru sustinerea școlii 102 jughere și 500 florini [4]. Printre învățătorii și directorii acestei școli îl regăsim pe Vasiliu Rebreanu, tatăl lui Liviu Rebreanu (care de altfel urmează această școală). Pe parcursul a 57 de ani (1856-1903) la această școală au învățat 4097 tineri (3744 români, 240 maghiari, 51 germani și 62 evrei, 2567 greco-catolici şi 1177 ortodocşi).

Totodată, se repară școlile din comunele cercului Lăpuș și se construiesc noi școli, de către comunitățile locale, precum cele de la Cufoaia (17 dec. 1866) sau Rohia (11/14 septembrie 1911).

O altă problemă importantă în dezvol18

tarea învățământului confesional a constituit-o angajarea precum și plata învățătorilor.

Comunele mai bogate, dispunând de mijloace financiare mai bune, au angajat persoane calificate, absolvenți de preparandii. În comunele mai sărace, de multe ori posturile de învățători au fost ocupate de persoane având o slabă calificare, precum cantori sau absolvenți de școli confesionale, în majoritatea cazurilor cu domiciliu în comună. Analizând contractele încheiate de comunitățile locale, în perioada 1850-1867, se remarcă diferențe mari de la comună la comună, între salariile învățătorilor și modul de plată al acestora. Contractul încheiat la data de 25 nov. 1865 cu învățătorul din Suciu de Sus prevedea asigurarea locuinței, 60 florini și 3 cupe de grăunțe (4.5 l) pentru fiecare fum (41 mierțe, 922 l). La Suciu de Jos învățătorul era plătit 5 florini pe lună, pe parcursul anului școlar (contract datat 10 oct.

1866). La data de 17.12.1866, contractele încheiate cu învăţătorii prevedeau plata anuală a 80 florini (Lăpuș), 41 florini (Boiereni), 40 florini (Groși), 35 florini (Poiana Botizei) sau 30 florini (Cufoaia, Larga) [3]. Uneori, la sumele menționate mai sus se adaugă produse agricole. Menționăm că la acele date, un feldru de porumb (45 l) costa 0.8-1.0 florini, un font (cca 0,56 kg) de carne de vită costa 4-5 creițari, iar cel de carne de porc cca 10-12 creițari [5]. Ca atare, situația materială a învățătorilor nu era prea bună. Cu toate acestea, majoritatea învăţătorilor au dovedit multă abnegaţie în instruirea elevilor.

Eforturile făcute de biserică, de comunitățile locale, precum și prin donații s-au materializat în îmbunătățirea semnificativă a gradului de școlarizare. Procesul de culturalizare a populației satelor românești, chiar dacă a început mai târziu a urmat un parcurs ascendent, în special până în anul 1870, reducând astfel mult decalajul comparativ cu alte națiuni din Transilvania.

Legile școlare adoptate după anul 1876, restrâng însă autonomia religioasă și jurisdicția bisericii asupra școlilor confesionale. Astfel, legea XXVIII/1876 prevede introducerea limbii maghiare în procesul educaţional, iar prin legea XVIII/1879, se transformă studiul acesteia în obligativitate. În anul 1891 parlamentul de la Budapesta votează o lege școlară prin care limba maghiară devine obligatorie în grădinițe și cămine de copii. Prin legea Appony XXVII/1907 și XVI/1913, statul ungar, în

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE paralel cu procesul de maghiarizare, impune învățământului standarde de calitate precum și standarde financiare (plata învățătorilor, localuri școlare), greu de susținut de comunitățile locale. Controlul statului asupra școlilor a generat un conflict cu autoritățile bisericești.

Unele școli se desființează din lipsa mijloacelor financiare. Semnificativă în acest sens este declarația istoricului maghiar Acsady Ignacz, din anul 1892: „Nobilimea din Transilvania nu încetează să tremure de frica ce-i inspiră șerbii sau valahii. Ea se teme că dacă românii se vor instrui și vor avea cultură… nu vor mai accepta să suporte sclavajul. De aceea nu a îngăduit școli pentru săraci… pentru a salva intereselor celor câteva sute de familii de mari proprietari, a fost condamnat un popor întreg la o perpetuă ignoranță… la o cruntă mizerie materială și morală” [6].

Cu toate piedicile puse și în ciuda legislației acelor vremi, prin eforturile făcute de biserică și sat, s-a continuat procesul de școlarizare a populației românești dezvoltând totodată conștiința națională. Astfel, în anul 1913/1914 în cele 12 localități ale Cercului Lăpuș, frecventau școlile de toate zilele un număr de 936 elevi, iar în cele de repetitive, 482 elevi. Spre exemplu, la Suciu de Sus erau înscriși 200 elevi la școlile de toate zilele și 100 la cele de repetiție. Un număr mai mic de elevi care frecventează şcolile este menționat în alte localități, ca spre exemplu Suciu de Jos (36+20), Dobric (28+10), Ungureni (45+26), etc. [7].

Intelectualii formați la sfârșitul secolului XIX-lea, în școlile românești, se implică profund în procesul de culturalizare. Spre exemplu, la data de 13/26 nov. 1908, Comitetul Cercual al Despărțământului Târgu-Lăpuș, al ASTREI, desfășoară acțiuni de alfabetizare. Se acordă 2 premii de câte 50 coroane și 3 premii de câte 25 coroane celor care au participat la aceste acțiuni [7]. Departamentul ASTRA Târgu-Lăpuș avea o agenţie în comuna Suciu de Sus; a organizat biblioteci în 7 comune. Se țin prelegeri de popularizare privind aspecte legate de combaterea alcoolismului sau pe probleme de agronomie. Se înființează mai multe coruri (Rohia, Copalnic-Mănăștur), se dezvoltă activități culturale.

La acțiunile de maghiarizare forțată, de marginalizare a populației românești, intelectualitatea, populația în ansamblu, se implică în viața politică. Cea mai reprezentativă for-

mă de luptă pentru recunoașterea drepturilor politice ale românilor din Transilvania a fost „mișcarea memorandistă”. Comitetul însărcinat cu redactarea Memorandumului a fost constituit din 25 membri, printre care Gavril Man de Boereni, singurul din actualul județ Maramureș care a participat la elaborarea Memorandumului. Pe baza propunerilor făcute de membrii Comitetului, forma finală a acestuia, a fost redactată de Iuliu Coroianu și Andrei Mureșanu. În acest document se arată că în cei 25 ani de dualism, autoritățile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor precum și altor națiuni din imperiu. În finalul Memorandumului se solicită ca „în formă egală legală și prin concursul factorilor competenți, sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel încât ca să asigure drepturile odată câștigate și să țină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”. Bolnav fiind, Gavril Man decedează în scurt timp, nu înainte de a-și exprima în scris acordul pentru forma finală a Memorandumului. Acesta îi scrie, în ziua de Rusalii 1892 lui Andrei Mureșanu [5]: “M-am bucurat foarte mult că dumneavoastră încă ați așternut un Memoriu elaborat, care, cunoscându-vă capacitatea, principiile, ideile clare conducătoare l-aș fi acceptat și semnat cu ochii închiși”.

Conducătorii Partidului Național Român, însoțiți de 300 persoane (intelectuali, țărani, meseriași, negustori) sosesc în mai 1892 la Viena, cu Memorandumul. Împăratul Franz-Josef refuză să primească delegația și totodată dispune trimiterea Memorandumului Guvernului ungar de la Budapesta. În anul 1893 statul maghiar deschide un proces contra memorandiștilor. Desfășurat la Cluj, începând cu 25 aprilie/7 mai 1894, acesta se încheie cu condamnarea a 14 memorandiști. Menționăm totodată că în acest an Gavril Man a decedat și ca atare nu apare printre cei condamnați.

Locuitorii din Cercul Lăpuș, în mai 1894, trimit o moțiune de protest împotriva deschiderii procesului. De asemenea, îi regăsim printre acea „mare” de oameni, peste 30.000, care au venit la Cluj în zilele procesului, pentru a-și manifesta simpatia față de acuzați și a protesta contra acuzatorilor. Acuzații refuză apărarea, motivarea acestei acțiuni fiind prezentată de Ion Rațiu. Printre altele, acesta spunea „ceea ce se discută aici domnilor este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, se afirmă”. Închiși la Vaț, sub presiu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

19

MAREA UNIRE nea opiniei publice europene, sunt grațiați la data de 15 sept 1895. În anul 1883 autoritățile politico-administrative au dispus ca în toate actele oficiale ale persoanelor de naționalitate română să fie înscrise cu numele maghiarizat. [9]. Se semnalează mai multe proteste la această măsură. Cu prilejul jubileului de 1000 ani de la stabilirea ungurilor în centrul Europei, se maghiarizează numele a 46 comune din Transilvania. În anul 1907, din cele 312 școli din Maramureș, numai 42 predau în limba română. Dintre cei 46.002 copii de vârstă şcolară din Maramureş în anul 1907, doar 20.443 (44%) au urmat şcoala. În 3 comune s-au închis școlile [7,10].

Acțiunile de protest față de tendințele de maghiarizare forțată se intensifică, la acestea participând în special intelectualitatea formată în anii 1860-1870, în particular după adoptarea în anul 1863, de către Dieta de la Sibiu a „Legii egalei îndreptățiri a națiunii române și a confesiunilor ei”. Această intelectualitate, împreună cu populația școlită a satelor vor juca un rol important în desăvârșirea Marei Uniri, mulți sacrificându-și viața, cum s-a întâmplat de altfel la Târgu-Lăpuș.

Clocotul evenimentelor din preajma Unirii s-a resimțit și în Cercul Lăpușului, unde s-au format consilii și gărzi locale. La sfârșitul lunii octombrie 1918 s-a lansat un apel intelectualității și populației lăpușene, în care se spune „sfatul organizat al neamului românesc vă cheamă imperios la o consfătuire pe ziua de 3.10.1918 la care să se aleagă Consiliul Național Român, acum când zbuciumul vremurilor ne-au adus suflul cald al libertății întregului neam românesc”. La acest apel a răspuns „toată intelectualitatea din Cercurile Lăpuș, Copalnic-Mănăștur, precum o mare masă de țărani”.

Cu prilejul acestei adunări s-a ales un Consiliu Național, cu rol important la realizarea dezideratului secular al poporului român, de pe aceste meleaguri, unirea cu România.

Consiliul Național ales era format din 6 intelectuali și 6 țărani, printre care Gabriel Buzura (avocat) președinte, Ioan Olteanu (profesor), George Petovan, Clement Petrovan (funcționari), dr. Ioan P. Oltean și dr. Iuliu G. Meca. Garda Națională, formată cu acest prilej avea drept comandant pe locotenentul Vasile Latiș (învățător) și plutonierul Filip Vasile (Libotin). Garda Națională din Suciu de Sus era comandată de Mihai Bud (fost jandarm). În paralel se organizează și garda maghiară, for20

mată din tineri maghiari din zonă și foști combatanți sau jandarmi, având drept comandant pe Moldovan Ioska, fost căpitan în armata austro-ungară.

Consiliul Național Român și Garda Națională Lăpușană au convocat pe data de 28 nov. 1918 o consfătuire la Târgu-Lăpuș, având drept scop alegerea deputaților care să reprezinte locuitorii acestui colț de țară la actul unirii de la Alba-Iulia. Printre cei 30 de reprezentanți aleși, menționăm pe avocatul Ioan Olteanu, fiul preotului din Suciu de Sus, Pop Gavrilă (student la teologie, Sibiu), Bizo Petre (student la istorie), Gheorghe Miholcea (țăran din Groși), Alexandru Sas, Victor Hăragâs, țărani din Târgu-Lăpuș. Bude Gavril (învățător).

Președinte al delegației a fost protopopul Andrei Ludu. Totodată s-a hotărât, ca la data de 5 decembrie 1918, delegații aleși să prezinte hotărârile luate la Alba Iulia, în cadrul unei mari adunări populare, ce se va organiza la Târgu Lăpuş [11].

Atât partea română, precum și cea maghiară au făcut pregătiri în vedera desfășurării Adunării Populare din 5.12.1918. Garda Națională Română, prost înarmată, urma să apere adunarea. Garda maghiară, prin Moldovan Ioska și Papp Layos, preot reformat, din localitate au cerut intervenția regimentului 39 Debrețin, aflat în garnizoană la Băiuț, pentru reprimarea adunării.

Adunarea populară s-a desfășurat la data de 5 decembrie, în curtea școlii din Târgu-Lăpuș, la aceasta participând peste 1000 oameni, după unele surse 1500. Entuziasmul care a cuprins adunarea a fost însă urmat de evenimente tragice. În momentul când Ioan Oltean se pregătea să închidă lucrările adunării, un detașament de 60 soldați din regimentul 39 Debrețin, comandat de locotenentul Szöcz Bela (originar din Groși), la care s-au adăugat persoane din Băiuț și Târgu-Lăpuș, înarmați cu puști și mitraliere, au deschis foc asupra mulțimii, comandantul Gărzii Național Române fiind ucis printre primii. Preotul din Larga este rănit de un localnic, Bartha Gyurka. Mulțimea s-a împrăștiat, lăsând în urmă un mare număr de morți, în jur de 140 persoane fiind rănite. Numărul de morți este estimat a fi între 30 și 60, în cursul nopții unele cadavre fiind ridicate. Ca atare, cifra oficială este de 30 de morţi. Detașamentul maghiar a răscolit casele, omorând participanți la adunare, printre care pe plutonierul Filip Vasile.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE Printre persoanele ucise, cel mai mare număr provin din Suciul de Sus (Petru Pop, Maria Polian, Ioan Chindriş, Pavel Casian Bude, Simion Filip), Rogoz (3), Groşi, Libotin, Costeni, Lăpuş (2) şi câte o persoană din Rohia, Ungureni, Dămăcuşeni, Răzoare, Băiuţ, Dobric (învăţătorul Vasile Suciu).

La aflarea veștii despre masacru, Garda Națională din cele două Suciuri s-a deplasat la Lăpuș, surprinzând nepregătit detașamentul maghiar, care a început să se retragă. În timpul scurs pentru neutralizarea mitralierei din turnul bisericii reformate, trupele maghiare se reorganizează și, ajutate de unii localnici, forțează detașamentul din Garda Națională Română să se retragă.

La aflarea masacrului, populația satelor din Tara Lăpușului se răscoală și alungă organele administrației maghiare din aceste localități. Un detașament de 80-100 de români din Garda Națională din Dej, comandat de locotenentul Romulus Micșa, se îndreaptă spre Lăpuș, în sprijinul localnicilor, fapt ce determină soldații maghiari să se retragă la Băiuț.

Deși inițial s-a hotărât pedepsirea cu moartea a tuturor celor care au participat la masacru, în final au fost trimiși la Dej pentru judecată, pentru ca în final să fie însă eliberați.

A fost doar unul dintre exemple de tribut plătit cu sânge în contextul reîntregirii națiunii române. Alături de mulți alții și rude ale familiei noastre au fost uciși sau răniți. Armata română a ajuns la Târgu-Lăpuș la sfârșitul lunii decembrie 1918, când administrația majorității localităților era deja românească. În cinstea celor care și-au sacrificat viața pentru reîntregirea neamului, la data de 21 mai 1936 a fost dezvelit un monument la Târgu-Lăpuș. Pe acest monument stătea scris: „Ne-am jertfit viața cu drag celui mai scump ideal – Unirea tuturor românilor și aceasta să vă servească drept pildă pentru a păstra pământul sfânt al țării stropit cu sângele nostru”. Cu acest prilej, au luat cuvântul, printre alții, Constantin Brătianu, ministrul Valeriu Roman, din partea guvernului, dr. Ioan Olteanu, prefectul județului Someș ca participant la evenimentul din 5 decembrie 1918, precum și ing. Teodor Burzo, fost comandant adjunct al Comisiei de Transporturi în cadrul Consiliului Dirigent. În alocuțiunea de inaugurare, Constantin Brătianu spunea: „Piatra ce dezvelim astăzi este pentru toți românii Piatra ce vorbește! Piatra ce va vorbi inimilor noastre! Piatra care va vorbi

mâine sufletelor frumoase ale feciorilor noștri.

Să grijim de ea”.

Monumentul dedicat martirilor români este demolat în 1940, reclădit în anul 1946, demolat a doua oară în anul 1949 și refăcut în 1968. Distrugerile provocate acestui monument s-au împletit strâns cu suferințele românilor din acest colț de țară. Această istorie nu dorim să se mai repete.

Referințe: 1. Paul Brusanovski, Învățământul confe­ sio­nal ortodox din Transilvania între anii 1948-1918, Presa Universitar Clujeană, 2010 2. D. Suciu în Acta Musei Napocensis, s. Historia, 45-46, 101 (2009) 3. S. Retegan, Satul Românesc din Transilvania - Ctitor de școală, Editura Echinox, Cluj, 1994 4. Episcopia Gherla, Arhive, Document 1422/1872 5. Constantin Albinetz, Cristina Albinetz Dej, Istorie și Legendă, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014 6. Silviu Dragomir, în Transylvanie Roumaine et ses Minorités Etniques, București, 1934 7. Laura Temian și alții, etc, File de Cronică, Biblioteca Petre Dulfu, Baia Mare, 2016 8. Muzeul Mureșenilor, Arhive, Document 1422/1893 9. Iosif Badiu, în „Someș IV”, p.13-21, 1999 10. Ion Fresai, Iuliu Enacu, Ardealul, Banatul, Crișana și Maramurășul din punct de vedere agricol, cultural și economic, București, 1915 11. Nelu Pop, Suciu de Sus, Editura Proema, Baia Mare, 1997.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

21

PORȚILE UNUI VEAC Horia BĂDESCU

EXERCIŢII DE MEMORIE ANUL 1918 „Toţi ne-am cutremurat de măreţia acelui eveniment care a pecetluit pe vecie noua soartă a neamului românesc.” Întotdeauna momentele importante ale istoriei au presupus, în prepararea şi desfăşurarea lor, nu doar o componentă de arhitectură socială, vizionară ori pragmatică, dacă nu însumându-le pe acestea amândouă, ci şi una dinamică. Judecata cumpănită şi-a alăturat sau i-au fost alăturate elanul, pasiunea, vitalitatea, dăruirea împinsă uneori până la nesocotinţă, toate acele atribute ale tinereţii. Căci tinereţea a fost la ea acasă în tumultul istoriei, în momentele de schimbare ale societăţii. Totdeauna a fost nevoie de această implicare în afara oricăror calcule, care înnobila chipul nu întotdeauna angelic al Muzei Clio. Memorabilele evenimente ale acelui 1918 românesc n-au făcut excepţie. Şi tocmai de aceea mărturia unui tânăr, participant activ la ele, modul în care memoria acestuia le-a păstrat imaginea ni se pare de o importanţă majoră. Pe cel în cauză, episcopul Emilian Antal - nepot de soră al viitorului patriarh Miron Cristea, ierarh cu o activitate prodigioasă la Cluj, sub mâna episcopului Nicolae Ivan, ca inspector general în Ministerul Cultelor în anii ’40 ori în cei trei ani de arhipăstorire la Suceava, unde se mutase sediul Mitropoliei Bucovinei, după răpirea de către sovietici a Basarabiei şi Bucovinei de Nord - toamna anului 1918 l-a aflat la Viena ca student la filosofie. Acea toamnă şi-o reamintea Emilian Antal la semicentenarul Marii Uniri: „Evenimentele din noiembrie-decembrie 1918, care au culminant cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1 Decembrie, au trecut ca un fulger, ca o mare bucurie prin viaţa neamului nostru, ele fiind actul care ne-a izbăvit pe noi, românii ardeleni, de o robie milenară, fiind în acelaşi timp actul de desăvârşire a statului românesc independent şi unitar.[...]

22

În toamna anului 1918 mă aflam ca student în anul al doilea la Universitatea din Budapesta. La constituirea Societăţii studenţeşti „Petru Maior” am primit votul majorităţii de a fi preşedintele ei. Funcţionarea Societăţii în două odăiţe ale Fundaţiei Gojdu era un act de curaj în acel timp, pe care îl aveam fără să ne dăm seama, căci eram tineri, gata să înfruntăm orice primejdie, ca şi colegii noştri care se aflau pe front. Şi dacă nu urmăream cu pasiune de politicieni mersul războiului, totuşi nu exista nicio înfrângere a Puterilor Centrale care să nu ne aducă tăinuite bucurii. Ca tineri, cu sufletul treaz la tot ce putea privi viitorul neamului românesc, urmăream evenimentele şi ştirile de pe front, forţându-ne să citim tot ce se ascundea printre rândurile ştirilor comunicate în mod oficial... Prăbuşirea Puterilor Centrale ne-a aflat dispuşi să ne bucurăm de înfrângerea lor, deoarece simţeam că se apropie ceasul împlinirii visului de întregire a neamului românesc.

După deschiderea sesiunii parlamentului ungur, noi studenţii români din Budapesta zile de-a rândul am umplut galeriiile sălii în aşteptarea citirii Declaraţiei de autodeterminare de către deputatul Alexandru Vaida Voievod, fixată pentru ziua de 18 octombrie 1918.

Cu toate manevrele de culise desfăşurate de guvernanţi, în a patra zi a dezbaterilor Vaida Voievod a citit Declaraţia de autodeterminare întocmită în numele întregului popor român din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. S-a pornit un val de proteste, s-a iscat un vacarm asurzitor. Deputatul român era susţinut de deputaţii naţionalităţilor (slovaci, sârbi, croaţi).

Cu tot protestul deputaţilor unguri, Vaida a citit calm întreaga declaraţie. Nouă ne creştea inima de bucurie şi aplaudam după fiecare propoziţie pe care reuşea să o citească. A fost o zi mare pentru noi! Acum eram convinşi că, odată cu prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, Ardealul se va uni cu România!

Din această convingere s-a născut ideea alcătuirii şi lansării unui apel al tinerimii universitare, ca să pregătim opinia publică românească, în special ţărănimea, pentru plebiscitul de autodeterminare şi de unire cu patria mamă, cu România. [...] În acest scop s-a ales un comitet de redactare format din Boşcu Popovici, Sabin Manuilă, Ion Chinezu şi Emelian Antal, care după o săptămână s-a prezentat cu apelul gata. Îmi aduc aminte că acest apel începea aşa: „Cuvân-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PORȚILE UNUI VEAC tul nostru vrea să fie asemenea unui trăznet care să ardă tot ce o sclavie de o mie de ani a pus ca rugină în formă de laşitate şi umilinţă în sufletele noastre”. În continuare se mai arăta că: „Ceasul mult dorit a sosit, e vorba să ştim să-l folosim. Bine că soarta noastră a ajuns să fie hotărâtă de sfatul întregii lumi civilizate, care dă drept de liberă dispunere fiecărei naţiuni peste tot ce este al său. Totuşi ca să ne arătăm vrednici de acest drept sfânt trebuie să ştim arăta prin vorbă şi faptă lumii întregi. Ridicăm sus şi tare glasul adevărat al poporului nostru şi al vremurilor că vrem să fim liberi. E o dorinţă pe care am moştenit-o de la moşii şi strămoşii noştri, de a ne uni într-un singur neam, într–o singură patrie; o dorinţă care răsună puternic în toate milioanele de guri româneşti care au fost asuprite. Ne-a fost de ajuns o robie de o mie de ani. Nu ştim care dintre popoare ar fi putut suporta fără a pieri acest jug, în timpul căruia am ajuns să fim mai puternici decât asupritorii noştri. Ce-i trebuie lumii o dovadă mai mare ca aceasta că suntem vrednici de cea mai vrednică viaţă, de dreptate şi libertate?

Ne ridică cuvântul în numele sfânt al dreptului de a vroi să trăim dezvoltându-ne liberi, declarând că: 1) Între noi şi vechii stăpânitori rupem orice formă de asuprire şi ne considerăm dezrobiţi, dobândind drept de liberă dispunere asupra sorţii noastre ca popor, 2) Că prin aceasta vrem să ne unim cu toţii cei ce suntem de un neam şi o limbă; 3) Că toţi suntem de un gând, iar cei care lucrează în contra noastră ne sunt străni şi duşmani...

Cei slabi de înger să fugă, să iasă dintre noi, că cel care nu e în stare să-şi câştige libertatea, nici nu-i vrednic de ea. Tot blestemul generaţiilor viitoare să ni-l punem pe suflet de nu vom lupta aşa cum ne cere interesul neamului nostru.”

Tinerimea Română Budapesta, la 22 octombrie 1918 Vroind să lucrăm cu consimţământul conducătorilor noştri, prin intermediul câtorva prieteni şi colegi am ajuns să cerem sfatul şi sprijinul lor. Trei dintre noi am plecat să prezentăm apelul şi voinţa de a ne pune în serviciul cauzei naţionale. Am găsit pe toţi deputaţii noştri: Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Mihaly, Vaida Voievod, Aurel Vlad, V. Botescu, Ioan Erdely, adunaţi întro cameră a hotelului

Jagerhorn din Budapesta. Am fost primiţi foarte bine şi după ce ni s-au lăudat intenţiile de către Ştefan Cicio Pop şi Iuliu Maniu, la propunera lui Vasile Goldiş s-a decis să nu publicăm acest apel căci ar fi însemnat să ne dezvăluim întreg planul de luptă. S-a hotărât ca toţi studenţii împreună cu cei de la Cluj să ne organizăm în echipe şi cutreierând ţinutul de unde este să vestim prin viu grai poporului tot ceea ce voia să spună apelul”.

Urmare celor hotărâte, Emilian Antal ajunge la Cluj, acolo unde la iniţiativa lui Amos Frâncu începe acţiunea de organizare a sfaturilor şi gărzilor naţionale româneşti, ai căror soli trebuia să fie tinerii studenţi în locurile de baştină. Am mai prezentat în cadrul serialului nostru acest moment, aşa cum a fost el perceput de Elie Dăianu. Iată cum şi-l reaminteşte Emilian Antal: „Înainte de a părăsi Clujul am asistat la adunarea la care avocatul doctor Amos Frâncu a expus în faţa ofiţerilor şi intelectualilor români rezultatul tratativelor purtate cu comandantul trupelor austro-ungare pentru a permite ofiţerilor şi soldaţilor români din garnizoană să depună jurământul sub steagul Consiliului Naţional Român. Cererea fusese formultaă pe baza dreptului la autodeterminare a naţiunii române. Înflăcărarea, dârzenia şi argumentarea lui Amos Frâncu au convins comandantul care, vrând-nevrând, a trebuit să fie de acord.

După comunicarea acestui rezultat neaşteptat am fost pătrunşi de un entuziasm atât de mare încât fără să ne dăm seama de îndrăzneala faptei am pornit toţi câţi ne aflam adunaţi, cu steagul românesc în frunte, cântând „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire”, ca să traversăm piaţa Clujului pentru a merge într-o sală mai mare în vederea constiuirii Consiliului Naţional Regional Român în vederea depunerii jurământului.

Aceasta a fost cea dintâi manifestaţie revoluţionară din Cluj. Sala s-a umplut repede cu soldaţi, ofiţeri şi intelectuali, la care s-au alăturat localnici aflaţi în piaţă. Constituirea Consiliului Naţional Român s-a desfăşurat într-o atmosferă de puternic entuziasm. Fiecare propoziţie era urmată de ropote de aplauze, iar la urmă urale nesfârşite. În încheiere au vorbit Amos Frâncu şi Emil Haţieganu care au fost aleşi preşedinţi. Momentul cel mai înălţător a fost depunerea jurământului. Amos Frâncu a rostit un jurământ sub steag, într-o impro-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

23

PORȚILE UNUI VEAC vizaţie genială, încât toţi au fost emoţionaţi până la lacrimi. După depunerea jurământului au urmat momente de autentică însufleţire şi fericire românească, aşa cum numai sufletele unor obidiţi le pot avea la întrezărirea ceasului libertăţii... Împreună cu Ion Chinezu am mai stat la Cluj până când s-au tipărit apelurile şi instrucţiunile pentru organizarea Sfaturilor şi Gărzilor Naţionale. Înainte de plecare, la sfatul şi intervenţia lui Emil Haţieganu, ni s-au dat împuterniciri din partea Consiliului Naţional Maghiar din Cluj prin care trebuia să primim tot sprijinul din partea autorităţilor civile şi militare pe unde vom merge, delegaţie care mi-a prins foarte bine în situaţia tulbure de atunci.” Încărcat de manifeste, Emilian Antal descinde la Reghin. Au urmat săptămâni în cursul cărora, împreună cu alte personalităţi din zonă, cutreieră satele pentru înfiinţarea sfaturilor şi gărzilor naţionale şi desluşirea ţelurilor viitoarei adunări de la Alba Iulia. Calitatea sa de preşedinte al Sosietăţii „Petru Maior” dar şi eficienţa demersurilor sale au făcut ca, împreună cu alţi doi colegi, să reprezinte studenţimea universitară la Marea Adunare de la Alba Iulia: „Fiind zi de duminică, tot timpul am purtat prin oraş lozinca unirii fără condiţii cu România, căci se zvonise că unii fruntaşi cereau ca unirea să se facă cu anumite condiţii de ordin politic şi administrativ. Cel dintâi a vorbit Cicio Pop, arătând rostul adunării şi al ţinerii ei la Alba Iulia. După aceea s-au verificat mandatele delegaţilor şi s-a ales preşedintele în persoana venerabilului bătrân Gheorghe Pop din Băseşti. Puţinele cuvinte le-a rostit cu lacrimi în ochi însoţite de lacrimile întregii adunări. A luat apoi cuvântul într-o tăcere solemnă Vasile Goldiş care, după un scurt cuvânt introductiv, a dat citire hotărârilor aduse şi a rugat ca Marea Adunare să binevoiască a le primi şi a le anunţa ca ale sale.

Punctul întâi: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează: Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Naţiunii Române la întreg Banatul cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Când a terminat de citit acest punct a fost un singur glas de aprobare pornit din24

tr-o mie şi mai bine de piepturi. Toţi ne-am cutremurat de măreţia acelui eveniment care a pecetluit pe vecie noua soartă a neamului românesc. Şi astăzi mi se încălzeşte sufletul când mă gândesc la acel moment, în care entuziasmul a atins culmi nebănuite. Bucuria şi fericirea erau aşa de mari încât aveam senzaţia unei dureri de inimă. Celelalte puncte au fost primite cu aplauze continue şi aclamaţii.

Adunarea populară de pe Câmpul lui Horea a primit de asemenea cu urale nesfârşite, cu strigăte şi cântece punctele pe care delegaţii le aprobaseră în sală. Bucuria domnea în sufletul neamului românesc.[...]

Sărbătorirea zilei de 1 Decembrie 1918 mi-a arătat mie, ca şi sutelor de mii de semeni ai mei din Ardeal, conştienţi de ceea ce s-a înfăptuit atunci, până la ce culmi se poate ridica în suflet dragostea de neam şi de ţară. Dacă ai ajuns măcar o dată cu sufletul la această culme, sufletul îşi primeşte oţelirea morală care, pentru întreaga viaţă, nu-l mai lasă să se întineze cu fapte care ar putea jigni neamul şi patria. Fapta mare a dragostei faţă de neam şi patrie stă ca o strajă ce nu te lasă să greşeşti ci, din contră, te îndeamnă la alte fapte demne de ele”.

(Topliţa, 1 noiembrie 1968) (Emilian Antal, în Constantin Dumitrescu, Să crezi în ceasul de dreptate, pp.178-188, ed. Daco-Press, 1994)

„Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române” Pe parcursul ultimilor trei ani, revista Oraşul a dorit, prin intermediul acestei rubrici, să-şi ţină cititorii conectaţi la atmosfera lunilor ce au premers actul de la 1 Decembrie 1918, şi mai ales a acelei zile unice în istoria românilor. Aşa cum se proiecta ea în memoria unora dintre cei care avuseseră şansa de a-i fi martori, de-a o făuri, de-a o trăi. Cu intenţia declarată de a oferi paradigme ale împlinitorilor acelui act celor care astăzi ar fi trebuit să-l celebreze aşa cum se cuvenea, aşa cum cerea importanţa lui covârşitoare. N-a fost să fie!

Centenarul orei de glorie a neamului românesc, acea visată şi împlinită Unire, ziua în care Dumnezeu şi-a aşezat palma asupra noastră, n-a scăpat bagatelizării, ignorării, deriziunii. De la vlădică, până la opincă, politicaştrii

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PORȚILE UNUI VEAC clipei şi-au anunţat alte priorităţi, vieţuind, inconştienți în orizontul unei interminabile păruieli. Întreprinderile, faptele de bună cuviinţă legate de acest moment unic au fost, dacă nu ignorate, consemnate cu discreţie. Fiece zi care ne apropia de Centenar ne-a arătat că şi vlădica şi opinca par veniţi dintr-o altă ţară, rupţi de istoria şi sufletul neamului, mercenari ai unui stat care nu ne mai aparţine. Părea că nu avem nimic de-a face cu realitatea acelui moment de grandoare, cu patosul şi vibraţia adâncă, cu emoţia pilduitoare cu care naţiunea română l-a trăit. Şi pe care, peste ani, martori ai acelei clipe, nume de seamă şi bărbaţi adevăraţi (O, Doamne, câtă nevoie am avea de aşa ceva!) ne-o restituie. Ce simţire înaltă, ce vibraţie adâncă, câtă emoţie, cât respect şi recunoştiinţă pentru jertfele celor ce-au jalonat de-a lungul veacurilor drumul spre Alba Iulia viitorului îşi află ecou în discursurile a două dintre cele mai importante personalităţi ale Marii Adunări Naţionale, Vasile Goldiş şi Iuliu Maniu, discursuri din care am ales fragmentele cu care încheiem acest serial: „Mărită Adunare Națională, Zămislit din necesitatea Imperiului Roman de a așeza o sentinelă puternică în Carpații sud-estici și coborâșurile lor împotriva semințiilor barbare de la Miază-noapte și Răsărit, cari amenințau cultura umană creată prin geniul latin, neamul românesc de la început și până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile dușmane și statornica răbdare. [...]

Veacuri de-a-rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin și slab pe pământul său strămoșesc. Iar când după suferinți de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care pășește în fruntea ginților spre lumina desăvârșirii, a sosit și în munții noștri duhul libertății, egalității și frățietății, lumea nouă, vechii noștri oprimatori s-au înfrățit cu Împăratul, pe care ei îl detronase, cu Împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credință și aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munților, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini Habsburgice. Împotriva voinței noastre a unit Ardealul nostru cu Țara-Ungurească și printr-un constituționalism fals și mincinos ne-au luat libertatea culturei,

ne-au desființat politicește, bisericile noastre le-au aservit tendinței lor de opresiune și neau făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii hoardelor străine pe pământul părinților noștri. Într-acestea priveam cu iubire duioasă la frații noștri de la Răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimțiră obârșie comună și la razele luminii primite de la Apus conștiința națională săvârși la 1859 unirea principatelor române sub bunul și luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură și cele de pe urmă zale ale lanțului, care lega România de Constantinopol și la 10 mai 1881 Carol de Hohenzollern așeza pe capul său coroana de rege al României libere și independente. Noi însă ne făceam datoria de cetățeni ai Ungariei și supuși credincioși ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut, că îndelunga noastră răbdare și credința noastră pentru patrie și tron în cele din urmă totuși va muia inimile celor puternici și ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putința unei vieți naționale și condițiunile progresului cultural și economic. Așteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se întețește. Oprimatorii mărturisesc acum pe față că scopul lor este un stat unitar național maghiar și că, prin urmare, noi naționalicește trebuie să ne desființăm. A pornit opera de extirpare și războiul mondial, care acum s-a sfârșit, în gândul opresorilor noștri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români și-au vărsat și acum sângele lor pentru patrie și tron, iar patria și tronul au târât în urgia internării pe părinții și frații acestor luptători: patria și tronul au decretat moartea școalei românești, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericești, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniți zeci de mii de Români, ne-au sugrumat libertatea presei și a cuvântului, patria și tronul s-au conjurat împotriva noastră și ne pregăteau mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului și a dreptății. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizațiunii ce duce spre desăvârșire. Omenirea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a sintetiza libertatea individuală și libertatea națională într-o unire supe-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

25

PORȚILE UNUI VEAC rioară a societății omenești. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârșirea celor două libertăți: individuală și națională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârșită ori pe calea desăvârșirii, în unele dintre aceste State libertatea națională era încătușată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătușarea acestei libertăți.

Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi și condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepțiune superioară pe scara civilizațiunei și să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: Răsboiul acesta este răsboiul pentru libertatea națiunilor, nu de dragul acestor națiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimei, care numai în chipul acesta e capabil a păși un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria și apostolul care le vestește, este Wilson. (Trăiască Wilson, ovații entuziaste și îndelung repetate).[...]

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, frații liberi cu armele. Românii șiau făcut și de data asta datoria lor de sentinelă a civilizației împotriva brutalității.

Unirea tuturor Românilor într-un singur Stat numai atunci va fi statornică și garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepție a vieții, prin duhul vremurilor nouă.

Această nouă concepție a civilizațiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinților și ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor și tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleași drepturi și aceleași îndatoriri.

Civilizațiunea care ne-a eliberat, pretinde de la noi respectul pentru dânsa și ne obligă să prăbușim în noul Stat orice privilegiu și să statornicim ca fundament al acestui Stat munca și răsplata ei întreagă. Înaintașii noștri pe Câmpul Libertății în 1848 au hotărât așa: ”Națiunea depune jurământul de credință către Împăratul, către patrie și către națiunea română”. Împăratul ne-a înșelat (așa-i), patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul românesc ne poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm credință și civilizațiunei uma26

ne. Câtă vreme vom păstra aceste credinți, neamul nostru va trăi, se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la sfârșitul veacurilor.

La lumina celor spuse până aci, din încredințarea și în numele Marelui Sfat al națiunei române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog Mărita Adunare Națională să binevoiască a primi și a enunța ca ale sale următoarele hotărâri: (Vasile Goldiș citește apoi proiectul de rezoluție a Unirii) În sfârșit vă rog să le primiți aceste rezoluțiuni și închei cu aceea, că legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptățește azi a zice: „Trăiască România Mare!” (Aplauze nesfârșite) Vasile Goldiş

„Onorată Adunare Națională, Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele cari le-a indurat Neamul Românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri, care și-au jertfit viața pentru acest neam, precum și de durerile sufletești, care sute de ani au amărât viața strămoșilor noștri – nu știm cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă, să ajungem tocmai noi ziua sfântă de azi și după atâtea suferințe ale înaintașilor noștri, tocmai noi să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească. [...]

Fiii poporului nostru au trăit până acum ca orbii în întunericul negru, lipsit de orice mângâiere și azi, prin o bunăvoință dumnezeiască și prin vrednicia proprie li s-au deschis vederea ochilor și au văzut lumina sfântă a dreptății și a libertății popoarelor. Înainte de ce, inspirați de această lumină, am aduce hotărârile noastre, trebuie întâi să ne închinăm cu smerenie în fața acelora, care au făcut să putem străbate întunerecul întărit de veacuri și să ne plecăm genunchii în fața sutelor de mii de frați vitregi, care prin suferințele lor îngrozitoare au despicat norii grei, ce închideau dinaintea noastră razele luminei: înaintea scumpilor noștri frați, neînvinși soldați ai armatei române. (Aplauze îndelungate: Trăiască armata română! Trăiască soldații români!).

Cuvântul cel dintâi al meu este cel al dorinței, să ne închinăm adânc înaintea marilor umbre ale soldaților români, morți pentru desrobirea noastră și înaintea soldaților români, care și azi luptă pentru a înfăptui unirea tuturor Românilor și înaintea marelui și gloriosului

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PORȚILE UNUI VEAC ei Căpitan Majestatea Sa Regele Ferdinand și întregei Sale Dinastii. (prelungite aplauze. Întreaga adunare se ridică în picioare și aclamă timp îndelungat: Trăiască Regele Ferdinand!

Trăiască Regele României Mari! Trăiască Regina Maria!)

Onorată Adunare Națională! Istoria ne-a învățat să credem în adevărul cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic de la împărați străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți singur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevăr peste orice îndoială, datoria noastră nu poate fi alta, decât să cercetăm, cu cea mai mare grijă, unde găsim întreaga forță proprie, care ne poate menține în viitor și ne poate garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.

Ce aș mai putea spune, Onorată Adunare Națională, după cele auzite până acum pentru a arăta, că în unitatea Neamului Românesc de pretutindeni zace această putere (vii aplauze) și ce aș mai putea adăuga, ca să întăresc dovezile impugnabile ale raportorului nostru antevorbitor pentru a dovedi, că această unitate politică este consecința logică a trecutului nostru istoric și este o absolută necesitate atât pentru noi, cât și pentru întreg Neamul Românesc?

Este de ajuns să pun în vederea Onoratei Adunării Naționale, că unirea tuturor Românilor într-un singur regat și într-un nedespărțit Stat este nu numai un ideal sfânt, isvorât din trecutul nostru și din Comoara vieții noastre sufletești, ci este și un drept indiscutabil al nostru, în baza ființei noastre naționale unitare. Noi, fiii Națiunei Române de pretutindeni, suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și unitară limbă și cultură și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte și de aceleași aspirații mărețe. (Aplauze îndelungate). Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva să împiedice manifestarea aceste unități și în ce privește viața politică, sufletește de mult înfăptuită?

Neamurile unitare în viața lor sufletească și unitare în manifestarea conștiinței lor de națiune distinctă, sunt recunoscute în știința modernă și de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalități distincte, cu scopul propriu și de sine stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei ființe naționale dreptul de a-și putea însăși croi soarta, de a se conduce ea singură în mod unitar și integral și de a se

compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur și întreg (Aplauze îndelungate).

Dar, îndeosebi, noi Românii din Transilvania, Banat și Ungaria, suntem în drept și avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate, ca o crudă barbarie să ne forțeze, ca însăși Vatra Neamului românesc, leagănul aspirațiilor românești, să fie despărțit de trupul întregei națiuni deja unite!

Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi (Lungi și furtunoase aprobări).

E evident deci, Onorată Adunare Națională, că toate argumentele științei, stabilite de mintea omenească ne dau dreptate în hotărârea noastră de a contribui și noi prin alăturarea noastră la înfăptuirea Marelui Regat Român (Trăiască România Mare! Urale frenetice). [...]

Credem a da prin urmare expresiune gândului întreg Neamului Românesc, când propunem în proiectul de rezoluțiune, să trimiteți acestor popoare liberate, salutul nostru și admirația noastră, dorindu-le acum, ca unor popoare libere, deplină mărire (Aplauze frenetice).

Să nu uităm că dacă azi suntem în situația de a ne spune liber cuvântul și de a ne pronunța neîmpiedicați dorința sufletului nostru, avem să mulțumim armatelor victorioase ale puterilor aliate și diplomației strălucite ale acestora puteri. De aceea credem, că trebuie să ne închinăm înaintea geniului națiunilor liberatoare și în urmare propunem, să se trimită din această adunare salutul nostru armatei glorioase a Antantei și conducătorilor ei (Aplauze frenetice).

Din aceste considerații rog Onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de rezoluție (primim, primim! Urale îndelungate), pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială! (Urale nesfârșite. Primim unanim! Trăiască România Mare! Aplauze frenetice).

Iuliu Maniu Ne sint posteritas ingrata / Nu le fie posteritatea nerecunoscătoare!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

27

OAMENII UNIRII Vasile MOIȘ

DR. VASILE LUCACIU, UN APOSTOL AL NEAMULUI ROMÂNESC ”Avem nevoie de un mare curaj să dăm piept cu dușmanii și la fel de mult pentru a ne înfrunta prietenii.”

J. K. Rowling Despre dr. Vasile Lucaciu și despre contribuția lui la realizarea României Mari s-au scris mii de pagini. El a fost un adevărat apostol al Neamului Românesc. În timpul vieții a avut parte, pe lângă foarte mulți prieteni, de numeroși dușmani, unii chiar dintre colaboratorii lui apropiați, așa cum se întâmplă adesea la români.

Părintele dr. Vasile Lucaciu s-a născut la 21 ianuarie 1852, în comuna Apa, Comitatul Sătmar. În anul 1868, a fost trimis de către ierarhii Bisericii Greco-Catolice la Institutul de Teologie şi Filosofie din Roma, unde în anul 1874 și-a terminat studiile cu „Magna cum laude”, obţi­nând titlul de doctor în filosofie şi teologie. Reîntors acasă în anul 1875, dr. Vasile Lucaciu s-a căsătorit Paulina Serbac, fiica preo­ tului din Potău, fiind numit preot în Sîncraiul de pe Gruiu, jud. Sălaj. În anul 1878 a intrat în învățământ, devenind profesor de teologie şi limba română la Gimnaziul din Satu Mare.

După ce a fost alungat din Satu Mare de către autoritățile maghiare pentru apologia neamului românesc, din anul 1885 a activat ca preot paroh greco-catolic în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890. Cu ocazia sfințirii acestui sfânt lăcaș, dr.

Vasile Lucaciu a spus: „Și zidirea aceasta nu e o simplă clădire de piatră pe piatră, ci este întruparea unei idei, a unui ideal, carele pe cerul vieții mele strălucește ca un soare, luminând cu razele sale trecutul, presintele și viitorul neamului meu iubit. Ce ne-au lăsat istoria, ce ne-au transmis părinții noștri, ce au cântat poeții, ce dorește tot sufletul ro28

mân: măreața, fericitoarea, sfânta Unire a tuturor românilor, am vrut eu, și cu mine poporul meu, să fie simbolizată în această măreață biserică”. Episcopul Ioan Szabo de Gherla, care a participat la sfințirea bisericii din Șișești, voia să-l caterisească pe dr. Vasile Lucaciu pentru inscripția PRO SANCTA UNIONE OMNIUM ROMÂNORUM. Dr. Vasile Lucaciu a fost avertizat de către un binevoitor că episcopul Szabo vine la Șișești ca să-l caterisească și de aceea, cu o noapte înainte de sfințirea bisericii, a șters căciula de la Â, astfel că ROMÂNORUM a devenit ROMANORUM și n-a mai putut fi caterisit ci doar suspendat. Dr.Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care i-a anulat sancțiunea. Ulterior, s-a aflat că dr.

Vasile Lucaciu a fost reclamat, din cauza invidiei, tocmai de preotul, care slujea în biserică alături de el. În anul 1887, în calitate de reprezentant al circum­scrip­ţiei electorale Baia Mare, dr. Vasile Lucaciu a participat la Conferinţa Naţio­nală a Partidului Naţional Român ţinută la Sibiu, unde a fost ales membru în comitetul P.N.R. din Transilvania.

Dr. Vasile Lucaciu a fost arestat pentru prima dată de către autoritățile maghiare în urma unei întâlniri electorale cu alegătorii români în localitatea Tăuții de Sus. A fost denunțat de către preotul greco catolic din sat pentru ațâțare împotriva unei naționalități.

Procesul a avut loc la 19 martie 1889 în fața Tribunalului regal din Satu Mare, unde avocatul Iuliu Coroianu a ținut o pledoarie celebră, în limba română. Cu toate că dr.Vasile Lucaciu și-a sfidat judecătorii, cărora le-a strigat în limba maghiară că va fi deputat de Satu Mare în Parlamentul din București, el a fost achitat și pus în libertate la 8 iulie 1889.

Dr. Vasile Lucaciu, împreună cu alţi membri ai comitetului P.N.R. din Transilvania au tipărit textul „Memo­randumului din 1892”, care

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII va fi înaintat împăratului Austro-Ungariei de la Viena – Iosif Francisc, în original, cu semnăturile a 300 de delegaţi. În acest act a fost denunţată politica intole­rantă şi abuzurile săvârşite de guvernele de la Budapesta faţă de poporul român. Îm­ păratul a refuzat „Memoran­du­mul” şi l-a trimis guvernului de la Budapesta, care a înscenat un proces de „trădare” autorilor Memoran­du­mului. Procesul s-a încheiat cu condamnarea autorilor la închisoare. Cea mai mare pedeapsă a primit-o dr. Vasile Lucaciu, fiind considerat principalul vinovat.

Astfel, „Leul de la Siseşti”, după cum era denumit de popor, datorită tenacităţii şi capacităţii de luptă pentru drep­turile naţionale ale româ­nilor ardeleni, a revenit pentru a doua oară în temniţa de la Seghedin, în mai 1894, alături de Ioan Raţiu şi Iuliu Coroianu. La 14 septembrie 1895, la insistenţele lui Carol I al Ro­mâ­niei şi în urma întrevederilor cu împăratul Iosif Francisc al Austro-Ungariei, acesta a hotărât eliberarea condamnaţilor. În toamna anului 1907, dr. Vasile Lucaciu a candidat și a fost ales deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta. În anul 1914, dr. Vasile Lucaciu împreună cu Octavian Goga s-au refugiat în România, din cauza unor divergențe apărute la vârful conducerii Partidului Național Român. În Bucureşti, dr. Vasile Lucaciu, sprijinit de perso­ nalităţi marcante ale vieţii poli­tice: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Nicolae Titu­lescu, Barbu Şt. Delavrancea şi mulţi alţii, au reușit să-l înlăture de la con­ducerea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” pe germanofilii Alexandru Marghiloman şi pe V. C. Arion, care susţineau intrarea Româ­niei în război de partea Puterilor Centrale - Germania, Austro-Ungaria şi să preia conducerea, la 29 decembrie 1914, a noii Ligi, schimbându-I numele în „Liga pentru unitatea naţio­nală a tuturor românilor”, lup­tând pentru intrarea României în război de partea Antantei - Rusia, Franţa şi Anglia. La începutul anului 1915, dr. Vasi-

le Lucaciu a pleacat în Italia, unde a susţinut cauza românilor şi a italienilor de dezrobire de sub jugul Imperiului Austro-Ungar. Astfel, cu ajutorul opi­niei publice, Italia şi-a schimbat politica, declarând război Austro-Ungariei şi Germaniei. România a declarat război Puterilor Centrale la 16 august 1916. În primăvara anului 1917, guvernul Româ­niei l-a însărcinat pe dr. Vasile Lucaciu şi pe Octavian Goga să meargă în Rusia pentru elibe­rarea prizonierilor români, de aici, care au fost înrolaţi în armata austro-ungară şi tre­ cerea lor de partea României şi a Rusiei. Dr. Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, ca reprezen­ tanţi ai României, au reușit să formeze detaşa­ mente de voluntari români cu centrul la Darniţa. Din Rusia, delegaţia română formată de data aceasta din dr. Vasile Lucaciu, conducător dele­gaţie, Ioan Moţa şi Vasile Stoica, a plecat, în aprilie 1917, în Statele Unite. Scopul delegaţiei României peste ocean era influențarea opiniei publice americane cu privire la dezide­ ratul naţional al poporului român, de unire a Transilva­niei cu România. Două ziare americane apărute la Cle­veland - Ohio şi anume: „Li­ber­tatea” şi „Foaia interesan­tă” susţineau zilnic drepturile românilor din Transilvania, de unire a lor cu România. La întrunirile şi adunările din oraşele unde existau mulţi români, Cleveland, Young­town, Boston, Chicago, Balti­more, Detroit, Philadelphia, Cincinnatti, Trenton şi altele, tribunul poporului român, dr. Vasile Lucaciu a prezentat viaţa de peste 2000 de ani a poporului român, repetând la fiecare adunare: „Noi nu cerem nimic ce nu este al nostru, noi nu vrem să luăm nimic ce este al altuia. Noi pretindem numai aceia ce este al

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

29

OAMENII UNIRII nostru, după toată dreptatea dumneze­iască şi omenească, noi pretindem libertate şi demo­ craţie, pretindem înfiinţarea României Mari cu Bucovina, Ardealul şi Banatul”.

La 5 iulie 1918, toate organizaţiile româ­neşti din S.U.A. s-au întrunit la Washington într-un Con­gres, care a proclamat „Liga Naţională Română” formată din peste 15.000 de membri. Peste o lună, în august 1918, dr.

Vasile Lucaciu a plecat la Paris şi împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga, C. Angelescu, I. Th. Florescu, au format „Consiliul naţional al unităţii tuturor românilor”, asemă­nător celui din SUA. Acest „Consiliu Naţional al Unităţii Tuturor Românilor” a fost recunoscut atât de guvernul francez, cât şi de guvernul S.U.A. Dr. Vasile Lucaciu n-a participat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, fiind în acele momente în Italia, unde a atras de partea României tot mai mulţi simpatizanţi şi adepţi, reuşind să înroleze, în piaţa Sierra din Roma, 10.000 de voluntari români, proveniţi din armata austro-ungară, în Regimentele Horea şi Cloşca.

După realizarea Marii Uniri, dr. Vasile Lucaciu a fost ales deputat în Parlamentul de la București, la alegerile din anul 1919, realizându-i-se proorocirea făcută în fața Tribunalului regal din Satu Mare, la procesul din 1889: voi fi deputat de Satu Mare în Parlamentul de la București! Visul odată împlinit, a devenit un adevărat coșmar. Dr. Vasile Lucaciu s-a retras dezgustat, în urma înscenării unor afaceri veroase de către liderii Partidului Național Român. S-a stabilit la Satu Mare, unde a murit 28 noiembrie 1922, uitat de toată lumea. La înmormântarea lui din 1 decembrie 1922 au participat cele mai de seamă personalităţi, în frunte cu primul ministru I.C. Brătianu şi bunul său prieten Octavian Goga. Au participat arhiepiscopul dr. Valeriu Traian Frenţiu, cu un sobor de preoţi de la Oradea, episcopul dr. Iuliu Hossu de la Gherla şi episcopul Niculescu de la Lugoj. Convoiul mortuar a pornit în ziua de 1 decembrie din Satu Mare spre Şişeşti, însoţit şi întâmpinat pe drum de o mulţime impresionantă. Regele Ferdinand I a decretat doliu naţional. Primul ministru Ion I. C. Brătianu a decorat sicriul în care se afla corpul neînsufleţit al lui Vasile Lucaciu cu Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Comandor.

Cel mai impresionant discurs a fost rostit la catafalcul marelui dispărut de către poetul Octavian Goga: ”Profeţii visurilor împlinite, 30

ocrotitorii idealurilor, realizate, generalii marilor isbânzi, de obicei pleacă discret din lume.

Ei încarnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt sbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruinţii mulţimea e suspendată de privirea lor şi-i urmează cu instinctul sigur al supunerei salvatoare. Ei pronunţă cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odată triumful însă, nervii se destind, disciplina morală se atenuează, rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă o eclipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranţi şi banchetul biruitorilor răsună zgomotos şi profan. În acest val de beatitudine stearpă marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăjuie cu încetul. Pe la răspântii se strigă încă lozincele lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit şi uitat, fiindcă el s’a topit în eternitate deodată cu isbânda, de-aceea plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec de departe într’un amurg de toamnă... Aşa s’a dus din mijlocul nostru, părintele...

Vasile Lucaci închide în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletul lor aspiraţiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă; aducând par’că de sus, mistica flacără a credinţei... Sunt Tyrteii Elladei, proorocii cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a epocii.

Vasile Lucaci a fost zidit din acest rar aluat. Frământarea politică a românismului încătuşat subt Habsburgi de prin anii optzeci ai veacului trecut şi până după unire se confundă cu sbuciumul lui personal. În această vreme, oriunde a fost Ardealul luptător, oriunde s’au afirmat drepturile lui de existenţă, fie că s’au răscolit valurile sentimentului popular dincoace şi dincolo de Carpaţi, fie că s’au strigat adevărurile în faţa duşmanului sau în obrazul umanităţii, oriunde a fost risipire de energie, oriunde a fost conspiraţie, ori unde a fost suferinţă pentru neam, pretutindeni înseamnă că aşa a voit să fie, aşa a hotărât să se întâmple acest popă din Şişeşti, mândru ca un senator roman, frumos ca un cardinal de pe vremea Renaşterii italiene...

Vasile Lucaci ca structură sufletească şi moştenire intelectuală este continuatorul direct al treimii noastre din veacul XVIII, trimisă din Ardeal în ucenicie pe malurile Tibrului şi în-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII toarsă acasă în suflet cu splendorile Romei. Ca şi Petru Maior, Samuil Micu-Klain şi Şincai, părinţii redeşteptării noastre, tânărul vlăstar dela Baia-Mare, subt adăpostul aceloraşi ziduri de la propaganda fide, subt acelaş cer clasic al anticului Laţiu, şi-a împletit concepţia de viaţă subt impulsurile monumentalităţii române reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici de subt arcurile de triumf, de subt coloanele de marmură ale Coloseului, de subt cupola de la Lateran din simfonia de culori a Stanzelor lui Raffael, din retorica amvonului de la San Pietro şi din toată vâltoarea risorgimentului italian din care se resimţeau încă pronunciamentele lui Mazzini şi gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de spectri luminoşi şi sugestiuni măreţe s-a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca suprema dogmă: latinitatea.

Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare şi ţinta de luptă. Temperament pasionat, plămădit din sănătatea robustă a ţăranilor noştri, optimist şi senin, păstrând până la bătrâneţe sub sprincenele arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acţiunea şi nu se putea închide în contemplaţia unei chilii mănăstireşti. Revărsările lui de energie cutropitoare se cereau la largul, în faţa mulţimei cu mii de capete. Vasile Lucaci a dus deci pe tărâmul politicei militante patrimoniul de simţire de la Roma. Latinitatea şi-a găsit în el pe vijeliosul tribun, ideea naţională pe agitatorul implacabil.

Ce spectacol de măreţie epică, svârcolirea lui de patruzeci de ani pentru desrobirea unui colţ de omenire. A fost idolul adunărilor populare pe care le sguduia avântul lui de retor, ca un torent de lavă aprinsă, a fost locatarul închisorilor din Vaţ şi Seghedin pe urma Memorandului de la Viena, a făcut să tresară cinismul parlamentului unguresc, a stors râuri de lacrimi la cetăţenii din Ploeşti, acum un sfert de veac, s’a cheltuit, s’a risipit pe toate cărările, neatingând nici o deşertăciune haina lui simplă de popă de la ţară, negăsindu-şi altă răsplată decât dragostea furtunoasă a mulţimei care l-a încununat cu aureola legendei şi l-a trecut în doine ca pe eroii baladelor populare. Părintele Lucaci a crescut aşa pe fiecare zi, confundându-se în rostul lui cu o ţară robită.

De pretutindeni, din mijlocul vârtejului, de oriunde se ivea profilul lui de vultur, ochii catifelaţi priveau departe spre columna Iui Traian şi glasul lui plin cu sonorităţi de clopot, pios ca o rugăciune sau tunător ca o răzvrătire, ros-

tea crezul iluminat, prins în curate şi stângace versuri româneşti: „Mama Roma cea bătrână/ Mi-a pus arma asta-n mână’’...

A sosit în sfârşit ziua când marea dramă s’a apropiat de punctul culminant.Visul milenar fulgera în conştiinţa neamului nostru, continentul, se încleştase în uriaşa lui încăierare, ca la judecata din urmă de pe pereţii Capelei Sixtine. Părintele Lucaci, în acele zile şi-a înţeles chemarea de profet, dându-şi seama că îndrumătorii unui neam în vremuri de grea cumpănă trebuie să treacă examenul moral... Şi-a părăsit deci casa de la Şişeşti, s’a scuturat de obezile tăcerii prudente şi luând toiagul pribegiei în mână luptătorul Ardealului s’a ivit ca o furtună în capitala României, acolo de unde trebuia să lovească spada liberatoare. În această perioadă părintele Lucaci a îndeplinit cea mai înaltă misiune politică a vieţii sale, având rolul de factor determinantal ideii care trebuia şă aprindă flacără războiului de desrobire, dar salvând în acelaş timp pe seama umanităţii şi demnitatea românismului din Ardeal.

Din cele dintâi zile ale toamnei din 1914 neastâmpărul rodnic al acestui bătrân s’a deslănţuit în fierbere fără răgaz. În fruntea Ligii de la Bucureşti, care devenise un minister; al conştiinţei naţionale, întrunind toate căpeteniile ţării, alături de Nicolae Filipescu, în ale cărui cuvinte de granit se săpau adevărurile de rasă ale vechilor boeri români, alături de Delavrancea, trubadurul înviforăt al cântecului nostru de biruinţă, alături de fermecătorul verb al lui Take Ionescu şi împletiturile de fulgere ale lui Nicolae Iorga, părintele Lucaci aducea prestigiu ofertei şi invocările de prooroc din Biblie, acele vibraţii grave, metalice care se prăvăleau în stiflete ca o zuruitură de lanţuri. Această sbiciuire a sufletului românesc de la un capăt al ţârii la altul, necontenit, vreme de doi ani de zile, acest curs pripit de pedagogie naţionalistă care a împlinit multe lacune de conştiinţă şi a resuscitat instincte adormite, ne-a dat războiul.

Istoriograful de mâine va descifra din vălmăşagul marilor frământări rolul mortului de astăzi.

Răsboiul însuş l’a aşezat pe tribunul de ieri într’o nouă postură de apărare, moşneagul a apucat drumul străinătăţii să strige occidentului protestarea noastră. El a răscolit atenţia publică în America, a organizat legiuni de voluntari români pe frontul italian, a ţinut conferinţe în Elveţia, a rostit discursuri, a răspândit broşuri şi a radiat pretutindeni lumea în jurul cauzei româneşti. La Paris când se ţeseau firele

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

31

OAMENII UNIRII

congresului de pace figura lui vioaie era revărsată de-o lumină nouă. Latinitatea biruise şi fruntea-largă a acestui mag călător, mi-aduc aminte, pe urma unei cuvântări a italianului Ferrero, primise parcă un joc de lumini necunoscute încă. Era în frenezia triumfului, sorbea nectar la simpozionul idealului împlinit şl buzele i-se strângeau într’o linie dârzâ de pretor greco-roman smuls parcă dintr’un basso-relief din arcul de triumf al lui Titus-Vespasianus. O ceată de diplomaţi streini privea cu admiraţie făptura lui, care era cea mai perfectă: legitimaţie a descendenţei noastre, şi când un american l-a întrebat dacă şi Ardealul gândeşte la fel cu noi, părintele Lucaci i-a răspuns cu o demnitate calmă: „Fiţi liniştit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului”. Avea atât de multă dreptate. După biruinţă, întors acasă cu lacrimi în ochi se uita împrejur în lumea nouă şi în roiul cetelor recente de naţionalişti neofiţi, bătrânul schiţa un’ zâmbet de indulgenţă. Vasile Lucaci nu avea’nimic de cerut, îl răsplătise Dumnezeu în visul lui şi-i era de ajuns.

Concepţia lui politică însă păstra aceeaş linie dreaptă, el, marele dărâmător de hotare cerea 32

topirea graniţelor sufleteşti, dorea plivirea grabnică a buruienilor din trecut pentru deplina consolidare a acestei ţări pe care inima lui largă se obişnuise demult s’o iubească deopotrivă... În plină acţiune l’a ţintuit boală pe patul de suferinţe. A fost o agonie lungă, o pulverizare lentă spre neant. Din toate părţile striga chiotul energiilor desrobite de el, în vreme ce moartea Iui se depăna discretă ca un psalm în surdină. Vasile Lucaci murea sărac într’un suburbiu din Satu-Mare şi când l’am văzut astăvară într’o căsuţă strâmtă — nu mai era decât craterul unui vulcan stins, de subt pleoape abia mai mijeau ultimile licăriri de jăratic.

Astăzi, cărbunele s’a stins, — ochii părintelui s’au închis pe veci.

Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de astăzi moştenire imaginea lui luminoasă, — darul cel mai trebuincios într’o vreme copleşită de o concepţie prea pozitivă.

Toate steagurile se apleacă în faţa acestui sicriu, asupra căruia partidul poporului, al cărui spirit îndrumător a fost, aruncă prin rostul meu un bulgăr de ţărână”.

Din păcate, moștenirea părintelui dr. Vasile Lucaciu, apostolul Neamului Românesc, a ajuns pe mâna unor politicieni nedemni, vorba marelui Mihai Eminescu: ”Spuma asta-nveninată, asta plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stapână și pe țară și pe noi!

Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți, iloții, Toți se scurseră aicea și formează patrioții Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!”

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII Mircea POPA

EMIL ISAC ȘI OBSESIA ARDEALULUI ROMÂNESC Cine a citit literatura Ardealului a putut observa desigur profundul atașament al scriitorului transilvan față de locurile și ținuturile natale. Adeseori acestea devin un fel de „centrum mundi” ca la Codru Drăgușanu, sau un altar al închinării și un rezervor de energie națională. Poezia lui O. Goga e doar un fragment dintr-o epopee sublimă, în care pot fi așezați și înaintașii săi cu verb profetic, precum Andrei Mureșanu, G. Coșbuc, St. O. Iosif. Dar drumurile Clujului au fost străjuite de versul altor companioni în ale poeziei, cum ar fi și clujeanul Emil Isac, fiul luptătorului tribunisto-memorandist Aurel Isac, cel care s-a afirmat prin volumul Ardealule, Ardealule bătrân. Emil Isac și-a dorit să devină un poet al Clujului, să aștearnă pe hârtie cele mai intime trăiri și credințe legate de viitorul acestuia, de unde mulțimea de articole, eseuri, mărturisiri legate de soarta acestuia, de afirmarea lui prin timp. Concludent pentru acest tip de viziune obsesională e și mărturisirea sa din ziarul „Universul” din 4 septembrie 1940, în care scria: „Ardealule, tu care nu ai decât botezul ardelean și care nu te-ai înstrăinat niciodată, oricine ar încerca să te necinstească și să te umilească, oricine să te răpească, oricine să te înșele, oricine săți întoarcă plugurile, să-ți alunge căprioarele din codri, să-ți smulgă podoaba Carpaților, săți molipsească râurile, să-ți taie arborii, neamul, care și-a înfrățit cântecul cu al ciocârliei, neamul care-a păstorit în văi și care a stat de veghe în piscul munților, frățâni al soarelui meșter, Ardealul nu este speriat oricât de îngîndurate i-ar fi frunțile... Ardealul își iubește mama și nu vrea o alta vitregă, căci nu vrem să fim decât copii mamei noastre și părinții străini nu ne vor îndulci niciodată.”

Foarte multe din foiletoanele lui Emil Isac, publicate dinainte de 1918, dar și după aceea au ca temă de dezbatere Ardealul. Clujul și Ardealul devin pentru poetul „impresiilor și senzațiilor moderne”una dintre temele sale favorite, o obsesie primordială, o metaforă definitorie a ființării sale, așa cum o demonstrează într-o carte de tinerețe, și poetul Ion Brad, care i-a închinat o monografie, rămasă până astăzi ghidul cel mai important pentru

cunoașterea creației sale. Cum despre poet și opera sa literară s-a scris tot mai puțin în ultimii ani, vom încerca să facem în scurta noastră intervenție documentară o evaluare a rolului și importanței creației sale în peisajul liric transilvănean, ținând cont de faptul că poetul s-a numărat printre militanții cei mai tenace ai ideii de unitate națională, apărând cauza națională în paginile ziarului „Adevărul” de la Budapesta și participând ca delegat al social-democrației vremii la marea adunare de la Alba Iulia.

Perioada care se referă la începuturile sale literare vizează acel debut absolut în ziarul maghiar „Ellezenek” de la Cluj, unde va semna un articol despre Vasile Alecsandri (Alecsandri vazul - a legnagyobb roman kolto elete es munkai, adică Vasile Alecsandri viața și opera, considerat unul dintre cei mari scriitori români ai timpului, care îi oferă șansa de a pleda pentru o mai bună cunoaștere reciprocă între cele două literaturi, afirmând : „Noi am vrut să fie pace între popoare, iubire între frații străini de limbă și de neam”. Pasul său spre o cunoaștere reciprocă n-a fost izolat. La puțin timp, el a fost solicitat de redacția altui ziar clujean, „Kolozsvary Friss Ujsag”, să susțină o rubrică de popularizare, oferind cititorilor cu care a intrat în dialog adresa sa de acasă, ceea ce a părut oarecum nepotrivit pentru fiul unui apărător al memorandiștilor, ceea ce a determinat intervenția unui corespondent de la Cluj, care a adresat o scrisoare pe această temă ziarului „Tribuna” de la Arad (Un răspuns, în „Tribuna”, VI, 1902, nr. 224 (3/16 decembrie), p. 3). În „Corespondența din la Cluj” (nr. 229/1902), semnată de cineva cu pseudonimul Zenius, se exprima dorința acestuia de a-i citi producțiile literare într-o publicație românească, fapt care a determinat o intervenție lămuritoare a poetului adresată ziarului arădean. Rezultatul practic al acestei schimb public de epistole s-a soldat cu trimiterea de către poet a unui lot de poezii către redacția ziarului arădean. Cea dintâi colaborare a poetului apărută în ziarul arădean am descoperit-o în suplimentul literar al ziarului nr. 1/1903, unde a semnat poezia În spital.

Prezentând numeroase stângăcii și o modestă știință a versificației, poezia poate fi citată doar ca beneficiu de inventar, cum se poate vedea din textul citat: „Pe pat de moarte în spital,/ Respiră un bolnav cu greu/ ochii lui sunt ca de cristal,/Și geme tot mereu...//A suferit

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

33

OAMENII UNIRII mult pe pământ/ Zice un medic bun,/ Șoptea numai tot un cuvânt/ Era, sigur nebun...// Ah, mergi, ah, fugi! Cu vestea rea/ Aleargă până-n sat/ Și spune-i ei, că tot de ea,/ Că tot de eaam visat!” Următoarea colaborare e semnalată doar peste un an ( nr. 39/1904), cu o baladă, Fata lui Borun, scrisă în stilul celor ale lui Coșbuc. E începutul unei colaborări mai insistente, după cum o dovedesc titlurile de față: Foi risipite (nr. 39/1904), Psalmul întâi (nr.

43/1904), Curcubeu (nr. 63/1904), Amurg (nr.

83/1904), Spre toamnă (nr. 174/1904), dar și altele, dintr-un ciclu nou, numit Din cartea dorului (nr. 129 și 136/1904), dar și altele, precum Cântec (nr. 214/1904), Cântarea dimineții (nr, 139/1905), Vino! (nr. 121/1905), Imn către soare (nr. 12/1906), Ca floarea, Spune-mi, Cântec (nr. 24/1906), Primăvara (nr.

63/1906), Mama și fata (nr. 80/1906), Iubitei (nr. 239/1906), Chemare (nr. 85/1906). În 1906, el își anunță intenția de a-și pregăti volumul de debut, intitulat Flori de primăvară, pentru care a început unele preparative, dar fără să strângă semnături pentru lista de abonamente, cum a fost informat că a declanșat o acțiune cineva din Banat. Desolidarizându-se de o asemenea acțiune, el se vede silit s-o dezavueze public, cum reiese din scrisoarea sa către redacție (Dl Emil Isac ne scrie, nr. 47 din 21 martie 1906). Lectura acestui nou lot de poezii, face dovada unei desprinderi mai hotărâte de linia tradiționalistă a liricii noastre și o trecere mai hotărâtă spre zarea simbolistă, cu reminiscențe din maeștii lui declarați: Macedonski, Poe, Eminescu, Tradem. Iată o strofă din Curcubeu amintind obsesia Corbului lui Edgar Poe sau a poeziilor lui Tradem: „Ah, uite cum plânge corbul,/ E singur, poate părăsit/ Un trist tovarăș, soț cu mine/ Pe lume totuși a găsit.” Nu se poate însă constata o emanicpare totală de sub vraja poeziei eminesciene, despre care dau seama numeroasele clișee care îi parazitează discursul. Iată o mostră din poezia Curcubeului: „O, tu, cu ochii tăi albaștri/ Cu părul lung și mătăsos,/ În care piaptăn mi-a fost mâna/ De care veșnic e setos.// Și sânul ei atât de fraged,/ Ce-ndeamnă mintea la păcat,/ Și mâinile-ți atât de albe/ Tu poți să crezi că le-am uitat??!/ O, nu. De râd, de plâng cu jale,/ De spun amaru-mi lumii-ntregi? E pentru dorul tău ce dragă,/ Tu bine-l știi, și-l înțelegi.”

Sau din acest Amurg capricios: „Simțesc, când iară va veni,/ Va fi mintea-mi pribeagă;/ O vis, cu aripi aurii,/ În ce lumi pleci tu dragă?...// 34

De ce nu lași să fiu uitat,/ De ce nu-omori simțirea,/ Demonul meu cel adorat,/ De ce nu-nvingi gândirea?”

Ca și la Eminescu, iubita are „părul bălai”, „ochii vineți”, iar decepția și dezamăgirea produc „jalea”, suferința, plânsul eliberator. Abia poezia Bachanidă din ciclul Din cartea dorului, publicată în nr. 136/1904, prefigurează o altă tratare a simțământului de tristețe și însingurare, instituind, printr-un dialog febril cu moartea, capacitatea surprinderii golului primordial căscat de o iminentă extincție: „Moartea vine, ori vei plânge, /Ori vei râde/ Focul ce din piept ți-l strânge/ Și durerea-n sân ți-o frânge/ Și surâde!// Uită ce amară-i viața/ Uită moarte!/ Și senină fi-va fața,/ Soartea!” În altă parte, intenția de cântec, de romanță, de transpunere într-un registru hieratic a sentimentului creează acea stare de cantilenă care organizează cadența unei interiorități contrastante: „Eu te-am iubit/ Cu dor copilă/ Tu m-ai iubit/ De milă.// Eu te-am uitat,/ Tu nu, copilă,/ Și te iubesc? De milă.” Nu lipsește din panoplia sa lirică temele dezrădăcinatului, însinguratului și urâtului, lacrimile și durerea fiind apanajul unei tristeți accentuate de o trăire la marginea confruntării cu o identitate străină: „Pe patul suferinței mele/ Mă zbat în lacrimi și durere,/ Îmi geme-n suflet neagra jale,/ Și-un fior gândul meu îl cere:/ Străinul vrea ca să mă frângă/ În țărna lui trupul să-mi piară.// - O, vino, mamă, vino iară,/ Feciorul tău să nu mai plângă./ Cu mâna ta să-mi ștergi amarul,/ Să uit că am să sui calvarul,/ Că noaptea-mi vine-n dimineață” (Chemare). Deja în această fază a poeziei pătrund, pe lângă ecouri sociale contrastante, și unele element de cromatică muzicală, caracteristice simbolismului: „ Zori albe, zori curate/ Ați ucis a nopții viață/ În văzduhul plin de roșu/ Se avântă doru-mi alb.” Sau: „Pe holdele verzi/ Pasc albele vaci/ Păstorii adorm/ Sub negri copaci” Sau: „Plutește o navă roșie/ Pe-a vieții neagră mare” etc.

Colaborarea poetului Emil Isac nu se rezumă la paginile „Tribunei” din Arad. În 1905 îi întâlnim semnătura în „Gazeta de duminecă” din Șimleul Silvaniei, cele mai multe sub pseudonimul I. Casu (o anagramă de la numele său Isacu), pseudonim pe care l-a folosit și în ziarul bistrițean „Revista Bistriței”, colaborare de care am vorbit în volumul nostru Inserții (2003). În „Gazeta de duminecă” aria preocupărilor sale se lărgește cu câteva foiletoane redactate în proză (Norocul lui moș Gligor și

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII Ișlicul lui Mihai Viteazul) și cu două traduceri (una din Richard Dehmel și alta de Sonia Farkas). Revitalizarea poeziei sale se produce greu și scrâșnit, deoarece nici ciclul intitulat Cântece noi nu atestă o schimbare de registru.

Poeziile sunt încă de o slabă factură artistică și tehnică, cu vădite stângăcii de conținut și formă poetică. Singura inovație vizează apelul la folosirea epitetului cromatic de procveniență simbolistă: „Pe lacul vânăt, barca noastră,/Iubito, cât de grabnic trece!/Văzduhul fierbe-n jurul nostru,/ Și pieptul tău e-atât de rece.”

Stranietatea posturii epice este însoțită de stridențe lexicale pe măsură („ochi de mură”, „dalba coasă” etc.), anunțând starea de bolnăvire și pesimism epigonic: „Ah, vie din adâcul vânăt/ Urâtul om cu dalba coasă!” În afară de folosirea epitetului „vânăt”, care putea fi la ora aceea o inovație, nimic nu trezește sensibilitatea cititorului. O altă poezie intitulată Cântec (semnată I. Casu, anagrama de la Isacu) este dedicată Crâșmăriței din Corbeni și are ceva din voioșia șăgalnică a lui Coșbuc. Adevărata schimbare, prin virarea hotărâtă spre simbolism, se produce odată cu apariția volumului Poezii. Impresii și senzații moderne din 1908, care va atrage asupra lui o adevărată canonadă de contestații. Una dintre ele vine din partea ziarului „Lupta” din Budapesta, unde apare un fel de necrolog sub titlul Iertăciune literară + Emil Isac (nr. 21/1909), moartea literară a poetului fiind anunțată și în paginile altor publicații transilvănene, mai conservatoare și mai legate de doctrinele tradiționaliste. Asupra lui se dezlănțuie un întreg potop de ironii, dominat de critica suculent-ironică a lui Ilarie Chendi, axată ideologic pe obiectivele sămănătorismului și ale tradiției folclorice transilvănene, și care găsea în poezia bardului de la Cluj, elemente de snobismului și „bolnăviei” decadentiste. Poetul va răspunde cu destul curaj unora dintre ele, făcând chiar mărturie de credință modernistă (Chestia modernismului, în „Lupta” nr. 134/1910). Adeziunea lui declarată la noile curente la modă venite din Occident va declanșa o amplă discuție pe această temă dusă în paginile ziarului „Gazeta de duminecă”, dar și în alte publicații din țară, cel mai inclement dintre opozanți fiind Ilarie Chendi, care îl declară public un om mort, redactându-i ferparul de „răposat”, și catalogându-l drept „rătăcit” și „liliac sâsâitor”, într-un foileton devenit celebru, care a făcut multe valuri.

În ciuda faptului că nu e primit favorabil în critica din Ardeal, el găsește peste munți porți deschise, colaborând la „Adevărul”, „Noua revistă română”, „Simbolul”, „Flacăra”, găsind chiar aprecieri din partea comentatorilor dezinhibați. Unul dintre aceștia, Dem.I. Theodorescu, va semna în paginile „Noii reviste române”, un fel de medalion, în care spunea: „De un an încoace risipește cu o dărnicie uneori neserioasă dacă nu condamnabilă, scrisul său rafinat și entuziast, savant și impetuos până la monotonie, exotic și pretențios, interesant, deși uneori prea omogen, manierat și totuși cald: un luptător și filosof, critic și povestitor, dramaturg și liric, plin de focul dogorâtor și naiv al romanticului și stăpânit mereu totuși de legătura evidentă cu spiritul de înțelepciune civică și rafinările timpului. Emil Isac e mai înainte de toate un propagator de cultură nouă.

E premergătorul unei înțelegeri nouă. El aduce, cu conștiința îndrăzneață a talentului său, cu personalitatea sa stranie, naivă, bizară, entuziastă, ironică, înțeleaptă și aventuroasă, complexul ciudat și superior al urmei de cultură ce se constituie, frământându-se în jurul cămăruței calde, unde se închide suficiența antipatică a literaturii ardelene”. Spre disperarea acesteia el se intitulează pe sine „modernist”, ceea ce contrariază, dar nu descurajează. Nota de originalitate a căutat s-o pună în evidență și prin piesa Maica cea tânără pentru succesul căreia a cerut sprijinul lui Caragiale, care i-a răspuns printr-o scrisoare, pusă de el în loc de prefață. Tipărirea i-a fost înlesnită de editura revistei „Noua revistă română”.

Dacă în primul său volum făcea o declarație de simpatie pentru direcția simbolistă a literaturii noastre, cel de-al doilea volum, apărut în plin război, e un fel de declarație de iubire adusă Ardealului, cum se poate vedea și din titlul Ardealule, Ardealule bătrân. E un mod de a răspunde unor colegi de breaslă care, uneori, în această etapă, s-au îndoit de sinceritatea atitudinii sale, pe care și-a exprimat-o întotdeauna deschis. Astfel, într-unul din aceste răspunsuri pe care le dă la o întrebare a lui Iorga, el răspunde promt. „Eu nu văz acele hotare tipografice care despărțesc sufletul Ardealului de inima României”. Și ca dovadă, a intrat în acei ani (în care Partidul Național Român din Transilvania a fost interzis) în rândurile Partdului Social-Democrat din Ungaria și Transilvania, în organul de presă al acestuia, intitulat „Adevărul”, a dus o puternică campa-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

35

OAMENII UNIRII nie în favoarea cauzei românești. Stau probă acestei afirmații o serie de articole semnate de el în paginile publicației budapestane, unde a militat, alături de fruntașii cunoscuți ai muncitorilor, ca Jumanca și Fluieraș, pentru introducerea dreptului de vot universal, pentru o mai bună salarizare a muncitorilor de fabrică, pentru eliminarea diferențelor de tratament dintre femei și bărbați, pentru accesul la școală al fiilor de muncitori, pentru recunoașterea dreptului de întrunire și liberă exprimare al maselor producătoare de bunuri.

Este de remarcat și articolul său de răspuns pentru Oszkar Jaszi, care a susținut de-a lungul timpului dreptul naționlităților asuprite din imperiul dualist la limbă și instituții proprii. Atunci când aceste drepturi au început să fie întrezărite prin victoriile câștigate pe câmpul de luptă de către armatele române, dar și prin adeziunea declarată la ideile wilsoniene și a convocării de către Consiliul Național Român de la Arad a Marii Adunări de la Alba Iulia care să-și spună cuvântul în chestiunea viitorului Transilvaniei, el a salutat istorica hotârâre de acolo, prin articolul Europa cea nouă (15 oct. 1917), în care spunea: „Europa cea nouă nu poate fi decât o altă lume, în care ciocanul și condeiul vor fi mai tari ca tunul și pușca, în care nu după galoanele uniformelor vor fi prețuiți oamenii, ci după munca pe care o vor produce. Să nu mai fie cerșetori pe străzi, să nu mai geamă copiii flămânzi și desculți când automobilul fuge peste dânșii, să nu mai asude muncitorul când briliantele ibovnicelor domnești strălucesc în văzduh. Europa cea nouă va da condei și pâine în mâna fiecăruia, va răsturna cruci de pe morminte, ca în locul lor să se înalțe școli. Europa cea nouă va face om din fiecare om, demn ca să trăiască și în stare să să-și apere viața cu creierul și cu inima.”

Tot în coloanele „Adevărului” va discuta chestiunea dreptului naționalităților la limbă și cultură proprie, la învățământ național și vot universal, în articole care vădesc un punct de vedere progresist, asemănător idealului social-democrat și wilsonian (Liga popoarelor, Pacea generală, Idealul democratic, În țara păstorului de Knox etc.). Adeziunea sa sinceră pentru eliberarea popoarelor captive din centrul și sud-vestul Europei de sub teroarea regimurior asupritoare va fi împărtășită public printr-o scrisoare publicată în ziarul maghiar „Vilag” la care a dat un răspuns sociologul maghiar Jaszi. Isac a revenit asupra problemei în 36

articolul Ideea democratică din nr. 11/1917 al ziarului „Adevărul”, în care spunea: „Nu se poate nega: principiul unității naționale, bazate pe asimilare, principiul umilirii și al impilării în numele ideii de stat a dat faliment. A dat faliment pentru că stăpânii țărilor s-au pututu convinge că conștiința popoarelor nu poate fi asimilată și că în van încearcă dușmanii principiului democratic să stăvilească dezvoltarea socială și națională a popoarelor (...) Ideea democratică a pătruns în seva omenirei, curge în sângele fiecărui om modern, agită fiecare creier gânditor (...) Omul modern vrea să facă parte din popoare civilizate, dar nu înzestrate cu civilizația reacțiunii. ”Și își încheie articolul apreciind eforturile depuse de Jaszi pe terenul afirmării ideilor înaintate, scriind: „Fericit să fii și d-ta iubite d. Jaszi, care în activitatea-ți sinuoasă ai simțit de la început adevărul ideii democratice și care ai înțeles că orice impilare a naționalităților este un atentat la adresa democrației, care ai înțeles că pretențiile culturale și sociale ale unui neam nu sunt afacerile culinare ale culiselor din o țară, ci ele sunt pretenții omenești, care sunt condiții de progres omenesc. D-ta, domnule Jaszi, ai documentat pe bază științifică de mai multe ori că orice impilare politică este totodată și un laps al politicii universale, pe care nu-l poți nimeri decât schimbând întreaga constituție a statului... Nu se poate închipui o alcătuire a acestei țări decât după o concepție de constituție modernă pentru stat, care în cadrul statului va rezolva principiul naționalităților pe baza autonomiei lor sociale și culturale, pe baza ideii democratice, care va permite fiecărei culturi, fără avantajii și fără detrimente, căci nu mai poate fi cu putință dominațiunea unei coterii feudale, care după vechea platformă să monopolizeze viața de stat, să formeze după fața sa de Janus ideologii politice și care să terorizeze forțele maselor cu jandarmii, procurorii și savanții săi”.

Cazul lui Oszkar Jaszi a fost într-adevăr interesant. Sociologul maghiar a condus timp de 12 ani revista budapestană „Huszadik Szazad” și a organizat dezbateri pe teme de pacifism, politica față de naționalități, față de femei sau față de social-democrați. A fost adeptul emancipării naționalităților asuprite și l-a secondat pe Scotus Viator în poziția sa față de legile electorale maghiare. Atunci când a ajuns să trateze cu reprezentanții români la Arad în 1918, a încercat stratagema unui stat

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII de tip cantonal elvețian, dar românii n-au acceptat rămânerea lor alături de maghiari, care s-au dovedit în tot decursul timpului șovini și asupritori. Mai mult ca sigur că ar fi putut ajunge în poziții mai înalte, după ocuparea Budapestei de trupele române, dar forțele reacțiunii conduse de Horty au schimbat din nou fața Ungariei. El a trebuit să se orienteze spre exil, iar contactele lui cu țara i-au fost interzise. A fost, în schimb, oaspetele noastru în mai multe rânduri, iar Emil Isac a relatat despre aceste lucuri într-un articol special din „Adevărul” din 15 aprilie 1921 intitulat Exilul lui Oscar Jaszi. În anii Primului Război Mondial, când foarte mulți dintre români au fost mobilizați și luptau deja din 1914 pe fronturile din Galiția și Italia, Emil Isac a făcut gazetărie la „Românul” și mai apoi la „Gazeta Transilvaniei.” A scris articole cu caracter cultural, a făcut comentarii la o serie de întruniri și manifestații cu caracter social-politic, a prezentat publicului noutățile editoriale. A urmărit cu atenție evenimentele legate de mișcările de trupe de pe front, a deplâns soarta oșteanului român sortit să-și lase acasă soția și copii, mama bolnavă și câmpul nelucrat, murind, schilodindu-se sau rămânând orb pentru o cauză care-i era străină. Poemele în proză cu titluri ca Orbii, Fântâna, Pădurile, Un plug ruginit am văzut, Fereștile satului surpind imagini dure și triste din viața țăranilor și moților noștri, aflați prin tranșeele Europei, înmulțind cimitirele și crucile rămase pe dealuri: „Holde ruginite, cerul albastru, vântul rece. Fețele se înmuiau de lacrimi, în pâine era dospită dragostea de casă, în mirosul grâului vorbea vatra părăsită. dumbrăvile sunătoare, izvoarele, plaiurile...”, iar pădurile, acolo unde altădată își petreceau copilăria, acum zac cu cioatele fumegânde. De aceea așteaptă să-i întâmpine acasă, oferindu-le o nouă șansă la viață. „De veți veni acasă, românașilor, vă vom aștepta cu flori” (De veți veni acasă), ci și cu țară schimbată, așa cum o spune în tableta Spre un nou Ardeal: „Nu vor fi ticăloșii și pușcării și suliți de călău, nu vor mai fi închizitori și persecutori, nu va mai fi bătut țăranul român și glasul lui nu va mai fi leaarfă. Va fi un nou Ardeal, cuminte, melodios, ca o duminecă de provincie, ca o cântare de orgă... Ardealule, tu drăguțule, tu chinuit, tu fecior vitreg, să fii cuminte!”. Victoria armatelor române de pe front, dorința atâtor asupriți din Ardeal, ideile de libertate ale lui Wilson, toate

au făcut ca eliberarea de asuprirea de veacuri să se producă, și glasul Albei Iulii a răsunat ca o trâmbiță a libertății. Lupta celor ce s-au jertfit cu gândul la ziua de mâine a dus la realizarea statului național unitar. În calitate de gazetar, Emil Isac s-a implicat trup și suflet în acest proces, salutând și sprijinind eforturile Partidului Social-Democrat din Ungaria și Transilvania în vederea realizării Marii Uniri, luând poziție față de inițiativele unor intelectuali maghiari cu vederi înaintate și promovând spiritul de echitate și dezbatere publică. În concluzie „principiul naționalităților este problema cea mai grea a politicii universale, căci există și astăzi putere absolutistă, există și astăzi forțe reacționare care să poată nimici geneza democrației: libertatea individuală a popoarelor.” De la acest punct autorul analizează stările deplorabile de tip feudal care au rămas în vigoare și în statul capitalist, deoarece oligarhia a fost interesantă doar să țină poparele sub obroc, să le perpetueze analfabetismul și degradarea fizică și morală, îndepărtând de la bunăstare pe cei ce produceau veniturile, ținând cu puterea puștilor în robie popoarele și sleindu-le vlaga. E însă convins că în sânul popoarelor asuprite au apărut suficiente voci luminate, care nu mai pot tolera exploatarea și servitutea, deoarece ideea democratică „a pătruns în seva omenirii”, „omul modern nu mai recunoaște autoritatea cuponului și nici supunerea mașinilor, omul modern vrea să facă parte din popoarele civilizate”. A venit prin urmare vremea ca orice impilare politică să fie înlăturată, iar viitorul țării nu poate fi decât „o concepție de constituție modernă”, o schimbare radicală de viziune, pe care el, Jaszi a anticipat-o și a susținut-o și anterior. Prin aplicarea principiilor wilsoniene se va putea face reforma agrară, reforma dărilor și a impozitelor, reforma școlară, reforma socială și nu în cele din urmă „reforma politică”. Scriitorul nostru își exprimă speranța că generația lui Jaszi va reuși să pună în practică toate aceste schimbări și că ideile lui vor putea fi aplicate, dând naștere la „o nouă societate și un nou popor, și asemeni păsării Phoenix se va renaște Europa asta veche, coruptă și roasă de carii trecutului odios. Nou soare, nou văzduh, nou om!”

Emil Isac și-a văzut visul cu ochii. A făcut parte din lista celor șase social-democrați prezenți la Alba Iulia la Marea Unire, a primit însărcinări noi din partea Consiliului Dirigent, direct din partea lui Maniu, care l-a trimis în

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

37

OAMENII UNIRII Elveția să pună bazele unui birou de presă pentru informarea străinătății. Totodată Emil Isac s-a implicat direct în editarea primului ziar românesc la Cluj, care s-a numit „Clujul”, și al cărui prim număr a fost dedicat eliberării Clujului de către armata română și a organizării primei prefecturi și primării. Pe prima pagină a acestui ziar, redactorii au găsit de cuviință să publice una dintre poeziile sale cele mai elocvente, care definește starea de spirit a populației române din Cluj în momentul înlăturării depline a jugului milenar. Cum poezia sa nu e cunoscută, nefiind inclusă în niciunul din volumele viitoare, reproducem un fragment edificator relativ la mesajul pe care poetul îl transmitea concetățenilor lui: Știați că orașul acesta bătrân și frumos a fost pușcăria noastră?!

Clujul, Clujul se trezește, căci sufletul lui Iancu a venit Fraților, veniți căci v-am chemat să veniți acasă, Doar este al vostru, căci a fost al nostru și va fi al nostru Clujul! Și mare și bogat și curat va fi cuibul privighetorilor, Binecuvântat va fi aci pruncul și dunu va avea locaș A fost un blestem pentru noi și este întruchiparea unui vis. Și în codrii Ardealului trece luminoasa veste: în Cluj se adăpostește sufletul lui Iancu.”

Așa se explică și faptul că încă în timpul guvernării lui Vaida Voevod a fost trimis să susțină cauza noastră în Elveția, apoi a fost numit inspector al teatrelor pentru Transilvania, sub oblăduirea sa luând ființă și Teatrul de Vest de la granița cu Ungaria. Acum va zugrăvi un Cluj schimbat, cu viața culturală proprie și activă, cu oameni harnici puși să construiască o lume nouă: „Preotul luminii va boteza Clujul cu apa culturii” (Clujul). În Ardealul nou „se vor revărsa valurile luminii culturii moderne, dacă în colibele de lângă Someș nu va mai fi musafir statornic pelagra și diavol (...), dacă vor spumega râurile la irugă, ca să frângă voința naturii și să prindă în jug forța, ca să lumineze, să încălzească, să răzlețească graiul, să micșoreze depărtarea” (Ardealul nou). În cărțile pe care le-a publicat atunci, Cartea unui om, Notițele mele figurează în fiecare câte o tabletă închinată Ardealului, văzându-l adeseori în postura unui flăcău frumos, de poveste, care și-a rupt lanțurile ce-l țineau ferecat 38

și care își cere ogorul și plugul, spre-și pune în valoare munca și priceperea (Ardealul). Tot acum aduce un omagiu Clujului, acolo noaptea a fost risipită de zorii unei renașteri vizibile, și unde fluierul lui Horea, Cloșca și Crișan înalță cântece muncii creatoare (Din Cluj). O ultimă imagine a acestui oraș este surprinsă în 1940, când a trebuit să-l părăsească „rușinat, chinuit, huiduit”, dar în care s-a întors din nou îmbărbătat și gata să culeagă roadele unei alte libertăți: „Clujul nu poate fi decât așa cum l-am dorit și l-am visat: frumos, bun și înțelegător de roata lumii, care se învârte. Clujul trebuie să fie un minunat imn de libertate, în care să nu-și fluture barba murdară profeții falși. Clujul trebuoe să fie al celor cinstiți, care să măture din drum gunoiul rămas după bestia fascistă; din ruini va răsări un alt oraș, cu inima roșie de dragostea de om, și în acest Cluj mă voi întoarce ca să strâng mâna oricărui om care este cinstit. ”.

Emil Isac a fost un poet al tuturor, dar cu precădere al Clujului. Contrastele sociale din acest centru al suferințelor românești de odinioară l-a urmărit în toată poezia lui, în toate notațiile lui din poemele în proză, în versurile sale triste, din ciclul Annie, punând față în față pe cei ce benchetuiau și pe cei care sufereau, într-o imagine de neuitat: „Sunt feciorul popii de la Cluj, mama mea foarte bătrână./ Biserica de lemn – pâinea amară./ Brazda fuge după plug - doinele triste, căci fetele vin grele acasă,/ Și în curtea noastră plâng șapte dureri,/ Dureri curg din izvor-/ Dureri cresc în nucul bătrân și el ne vorbește de Iancu,/ Durere curge din izvor-/Dureri cresc din flori și în munți dureri se ridică,/ Căci durerea a făcut morți pe morții noștri. /Sunt feciorul popii de la Cluj-tata s-a dus cu furtuna,/ mai departe s-aa dus decât moartea/ În biserica de lemn cântă bătrâne, căci nu crește grâul tânăr,/ Și în urma plugului cad mereu plugarii...” Emil Isac, el „feciorul popii de la Cluj”, ne deplânge soarta istorică, precum unul dintre neuitații cronicari ai orașului acestuia, alături de care a trăit și suferit, așteptând mereu zorile unei lumi mai bune.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

FOTOGRAFUL UNIRII Silvia PINTEA

SAMOILĂ MÂRZA FOTOGRAFUL UNIRII, ÎNTRE MEMORIE ȘI ISTORIE Cunoscutul istoric oralist David Lowenthal în celebra lucrare ,,Trecutul este o țară străină“ spunea că avem acces la trecut prin memorie, istorie și rămășițele materiale. Deoarece trecutul propriu-zis nu mai este, tot ce supraviețuiește sunt rămășițele sale materiale și amintirile celor care l-au trăit. Amintirea trecutului este esențială pentru simțul nostru de identitate. A cunoaște ceea ce am fost, confirmă ceea ce suntem. Memoria reprezintă identitatea unei persoane, relația dintre biografie și marea istorie scoate la iveală modul în care individul, prin viața sa unică, se raportează la istorie. Individul acționează asupra istoriei, fiind actorul ei, dar în același timp, istoria îi determină destinul. Istoria se construiește din biografii individuale, care se întâlnesc la macazele marilor schimbări. Un astfel de macaz al istoriei l-a constituit Primul Război Mondial, urmat la sfârșitul său de destrămarea Imperiului austro-ungar și reconfigurarea hărții granițelor europene, prin constituirea statelor naționale, printre care și România. Evenimentul de la 1 Decembrie 1918, prin organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a reprezentat exprimarea voinței de Unire a Transilvaniei cu România. În acel context zbuciumat, când se făurea marea istorie, un personaj anonim, un fiu de țăran din comuna Galtiu - județul Alba, își va pune amprenta asupra destinului unei națiuni, prin înțelegerea măreției evenimentului la care participa. Fostul ucenic la fotograful sibian Karl Jainek, Samoilă Mârza, la întoarcerea de pe front va face câteva fotografii prin care va intra în istorie. Destinul său individual se va împleti pe vecie cu acela al istoriei naționale, făurirea României Mari.

Se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Trăim într-o epocă tributară unei culturi vizuale și orale, suntem invadați de imagini în modul de viață cotidian, dar și istoria se poate recompune cu ajutorul imaginilor și prin amintirile celor care le-au trăit.

Din relatările contemporanilor ziua de 1 decembrie 1918 era o zi mohorâtă, dar ea urma să devină o lumină în istoria poporului român. Delegația sătenilor de la Galtiu, oa-

meni frumos îmbrăcați în portul popular, se pregătea să meargă la Alba Iulia. Înainte de plecare, consăteanul lor Samoilă Mârza le-a făcut o fotografie. Aceasta avea să fie reprodusă peste ani în manualele școlare privind istoria României întregite, fiind și astăzi un punct de reper în existența unei națiuni.

Samoilă Mârza s-a născut în anul 1886 la Galtiu-Alba, a fost ucenic fotograf la Sibiu înainte de a fi mobilizat pe front de autoritățile austro-ungare în Primul Război Mondial.

Aflându-se pe frontul din Galiția, spre sfârșitul războiului, printre soldații români se răspândise vestea Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, astfel că Samoilă Mârza s-a întors și el, cu patru zile înainte de eveniment în satul natal. Fotograful Arthur Bach, din Sibiu, fusese angajat de organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia să imortalizeze momentul, dar nu s-a prezentat. Astfel istoria conlucra cu destinul tânărului de 32 ani, Samoilă Mârza, pentru ca viitorul să aibă pecetea marii înfăptuiri. În urmă cu ani am poposit în satul Galtiu, comuna Sântimbru, județul Alba, unde am vorbit cu Maria Mârza, fosta cumnată a fotografului, care avea atunci peste 80 ani, și care mi-a mărturisit: ,,La Unire ne povestea câtă lume o fost acolo și cum o fost el primu fotograf român. O fost unu Bach și ăla nu s-o dus. Așa s-o dus Samoilă, regele i-o dat drept de fotografat, să fotografeze toată armata din Alba Iulia.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

39

FOTOGRAFUL UNIRII El avea dovadă că are dreptu, fără să-l poată împiedica nime să fotografeze armata din Alba Iulia. Acolo o fost și Episcopul Iuliu Hossu, o cetit Unirea, Marea Unire. Atunci fotografau cu aparate de alea vechi, pe care le luau în cap și se acopereau, și așa le scoteau, negru, nu așa colorate ca acuma, mai nou. Era un om foarte bun și glumeț, pă unde mergea făcea glume, unii ziceau: - Domnu Mârza, să mă iei frumoasă! - Hă,hă,hă, parcă acum îl aud - Cum să te ieu frumoasă, dacă ești urâtă?”

Samoilă Mârza a fotografiat mari momente istorice, Unirea de la 1 Dec 1918, și-a continuat pasiunea pentru fotografie și în anii următori: Încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în 1922, serbările Unirii din 1928, construcția Catedralei Ortodoxe, dar cel mai mult a fotografiat oamenii din satele Transilvaniei pe care le străbătea cu bicicleta. Întreaga viață a avut meseria de fotograf, folosindu-se de vechiul aparat cu burduf. Inginerul Aurel Sântimbreanu, care a scris amintirile sale despre Samoilă Mârza, în lucrarea ,,Samoilă Mârza, 1886-1967, Fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918“, a rememorat într-un interviu pe care l-am realizat în timp ce vizitam satul Galtiu: ,,Așa cum l-am cunoscut de copil, era nedespărțit de aparatul lui fotografic, avea bicicleta cu care călătorea în toate satele de pe lângă Alba Iulia, nu mai vorbesc de Sibiu și de satele din Munții Apuseni. Era deosebit de apreciat de oameni și când îl vedeau că sosește duminica cu bicicleta și aparatu de fotografiat rareori era cineva să nu-și facă o fotografie.

M-am gândit și aveam mai de mult intenția, încă din 1942 când eram elev la Școala Primară din Sântimbru, să scriu o carte despre acest om deosebit. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie la Alba Iulia, uitat de toți. Și-a închis ochii într-o sărăcie mare. Un album cu fotografiile lui a făcut parte din documentația de la Versailles și de la Trianon, când s-a hotărât prin tratatele de pace, pe plan internațional, Unirea Transilvaniei cu România.”

Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, prin efortul directorului de atunci, profesorul Gheorghe Anghel a cumpărat aparatul de fotografiat cu burduf al lui Samoilă Mârza, cu ajutorul căruia a realizat instantaneele de la 1 Decembrie 1918, precum și câteva clișee pe sticlă care reprezentau tehnologia vremii și le-a găsit un loc de cinste în vitrinele instituției. Multe din clișeele care au stat la baza fotografiilor sale, Samoilă Mârza, din cauza di40

ficultăților materiale le-a vândut, fiind foarte căutată sticla din care erau confecționate.

Samoilă Mârza a alcătuit câteva albume care ilustrează Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, masa de oameni care a participat, personalitățile care au luat cuvântul, armata din Alba Iulia, sosirea generalului francez Henri Mathias Berthelot în gară, precum și alte evenimente de la sfârșitul anului 1918, începutul anului 1919, dar și poza fotografului. Aceste albume au fost dăruite unor personalități ale vremii, printre care Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am reușit să filmez un asemenea album, despre care mi-a vorbit prima dată, regretata doamnă Viorica Lascu. În anii grei de detenție ai înaltului ierarh, albumul a fost bine ascuns și a înfruntat timpul, împreună cu alte documente ale Episcopului, devenit apoi Primul Cardinal român al Bisericii Catolice, Iuliu Hossu. De ce este atât de important acest album? El conține singurele poze realizate la Unirea de la 1 decembrie 1918, atunci când Iuliu Hossu a rostit dorința românilor transilvăneni: ,,Ne unim pe veci cu țara mamă - România!”

Așa cum trecutul are istoria sa, la fel există și o istorie a stocării imaginilor și a tehnologiei folosite. Secolul XX a fost caracterizat de o viteză prin care tehnologia invada viața oamenilor. Întreaga viață Samoilă Mârza a fotografiat cu aparatul cu burduf, pe care-l transporta cu bicicleta, și care avea dimensiuni impresionante, așa cum l-am putut descoperi în vitrina Muzeului Unirii, dar el nu-și mai avea locul în viața oamenilor în deceniul al șaselea. Și-a vândut iubitul aparat prin achiziția făcută de muzeu, pentru a-și cumpăra unul modern, performant, pe care să-l folosească la instantaneele din satele transilvane. Se pregătea de Serbările Unirii din anul 1968, când urma să se sărbătorească Semicentenarul. Dar Samoilă Mârza, la fel ca aparatul lui de fotografiat cu burduf nu-și mai avea locul în noua dimensiune temporală a prezentului. S-a stins în anul 1967, uitat de toți.

Dovada considerației pe care locuitorii din Galtiu o au față de renumitul lor înaintaș este bustul ridicat în centrul localității, opera sculptorului Narcis Dumitru Borteș. În anul 2018, când sărbătorim Centenarul Unirii Transilvaniei cu România, se cuvine să amintim și numele lui Samoilă Mârza, fără de care memoria noastră colectivă ar fi mai săracă.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII Ioan ADAM

NAŢIONALISMUL CONSTRUCTIV Binele colectiv nu se poate rezema pe abolirea libertăţilor individului.

Deci democraţie, nu dictatură.

ION MIHALACHE • Cultură şi putere • Examenul tranşeelor • Un Solon al ţăranilor • Omul care spune NU • Spre statul de mâine • Sub zodia URSULUI

Un autentic self made man în decor românesc a fost ION MIHALACHE (15 februarie 1882–5 februarie 1963). Inteligenţa, voinţa şi energia, proprii ţăranului de la munte, nu s-au diminuat în ceea ce-l priveşte prin afinarea intelectuală, cristalizându-se, dimpotrivă, într-o formulă radicală cu valoare de etalon. Conştient el însuşi de dualitatea firii sale, omul umbla de la o vreme într-un costum de fantezie, în care vestonul, vesta ori redingota de la oraş completau iţarii de o albeaţă imaculată. (În treacăt fie zis, la poalele Himalaiei, alţi munteni – regele Nepalului şi curtenii lui – se îmbracă azi la fel!) Mulţi au văzut în asta o demagogie, un mod isteţ de a fura inima (şi votul!) ţăranilor, pe când în realitate nu era vorba decât de un program de viaţă şi de o sinceritate orgolioasă. Mândria ţărănească pulsa încă în sângele său, căutând aerul tare al înălţimilor.

Negreşit, ele pot avea şi o accepţie socială, pe care „urcuşul“ lui Ion Mihalache o ilustrează perfect.

Nu aş utiliza, totuşi, în cazul său, termenul „parvenitism“; în gesturile lui aş identifica mai degrabă o revanşă şi o justiţie socială întârziate nefiresc de mult. Aprigul învăţător din Topoloveni ştia că o clasă nu se poate emancipa cu ajutorul alteia, că numai energiile sale o pot impune. Nu s-a dus, prin urmare, nici la li-

berali, nici la conservatori. A detestat postura clientelară şi a visat propriul său instrument de acţiune politică. Spiritual şi muşcător, mereu plin de vervă, Mihalache sesiza contrastul dintre liberalismul Constituţiei din 1866 şi conservatorismul cadrului ei de aplicare. În 1920 nu se sfia să spună lucrurilor pe nume chiar de la tribuna Camerei: „S-a spus că Constituţia pe care ne-a adus-o nouă clasa conducătoare e una dintre cele mai liberale constituţii din Europa şi că e copiată după Constituţia belgiană. O fi, d-lor, nu cunosc constituţiile din alte ţări, dar am avut întotdeauna impresia că această Constituţie e o haină largă, dar cu un guler strâmt care sugrumă, pentru că Constituţia a sugrumat clasa ţărănească pe care a lipsit-o de orice mişcare politică”.

Să notăm, în spiritul adevărului, că radicalizarea acţiunii lui politice e mai curând rezultatul maturităţii, decât al unei tinereţi prin sine însăşi contestatară. La 18 ani absolventul Şcolii Normale din Câmpulung (Muscel) se susţinea prin propriile mijloace. A condus o vreme reviste şi publicaţii pedagogice prin care căuta să-şi ralieze învăţătorimea, a scris la Neamul Românesc al lui Iorga, savantul fiindu-i ani de-a rândul un model venerat. În ziarul lui Iorga, atunci bisăptămânal, a publicat Ion Mihalache zguduitorul articol Învăţător = „instigator” în care răsturna – lucid, ironic, patetic – alegaţiile presei vândute potrivit cărora vinovaţi de seismul social din primăvara lui 1907 ar fi fost „instigatorii” din rândul preoţilor şi învăţătorilor. Un eminent cunoscător al publicisticii şi al operei lui Iorga, istoricul şi criticul literar Valeriu Râpanu, l-a identificat în Neamul Românesc din 13 mai 1907 şi l-a republicat în aprilie 1994 în coloanele Curierului Naţional Magazin, din care reproduc la rându-mi: „Dacă a învăţa carte, tu unul singur, pe 100-150 copii ai mojicilor, pentru 76 lei pe lună, se cheamă «instigaţie», atunci «noi sântem instigatori». [...]

Dacă ai îndrăznit tu, săracule, ca, fără plată, să faci şi şcoala de seară cu oameni vârstnici: să-i înveţi să scrie, să cetească, să socotească, pentru ca să micşorezi ruşinea ţerei adusă de mulţimea analfabeţilor ei, asta este altă instigaţie: noi sântem «instigatori». [...]

Dacă a arăta ţeranului nostru cum trăiesc ţeranii din alte părţi, se cheamă instigaţie, dacă mai ales «a face politică» în aşa chip ca să cauţi a face pe ţeran să deschidă bine ochii pe cine trimete să-i reprezinte părerile şi nevoile, să-i

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

41

OAMENII UNIRII spuie focul la cei mari, adecă a-l povăţui să nu mai aleagă ca deputaţi ai lor pe toţi veneticii din lumea asta, ci pe oamenii lor de încredere, bine cunoscuţi, dacă apuci a spune lucruri pe care ţeranii sânt ţinuţi a «nu le înţelege» în ciuda legilor care zic că «le înţeleg», e o şi mai mare «instigaţie»: noi sântem «instigatori». Şi cum n-ar fi toate acestea «instigaţii», când prin ele sânt paralizate interesele atâtor clase şi lovite prejudecăţile atâtor inşi din cei puternici? [...]

Va veni în curând momentul când istoria va arăta cine sânt adevăraţii «instigatori», cari, ei, vor purta sarcina unui întreg iad de păcate”.

Trăind printre ţărani, învăţătorul Ion Mihalache lua corect pulsul vremii. La Congresul învăţătoresc din 17 iulie 1910 vorbea cu fervoarea liderului conştient că era lui nu poate întârzia prea mult. Între exactitatea analizei şi realismul soluţiilor echilibrul retoric era invidiabil. Vorbitorul era conştient că, aidoma culturii, „puterea nu este pentru ţărani“. Resortul nedreptăţii sociale era şi el semnalat precis, cu o siguranţă de netăgăduit: (ţăranii) „sunt privaţi de drepturile politice, căci n-au acces la cultură. Şi nu li se dă cultură «că bugetul se face sub înrâurirea partizanilor politici!».

Un absolvent urban votează direct în Colegiul II – un absolvent rural nu e capabil să voteze direct în Colegiul III, i se mai cere şi un cens de 300 [lei] anual! Profesorul secundar şi universitar de la oraşe (unde mai sunt atâţia intelectuali cu profesiuni libere) poate fi ales în Parlament – învăţătorul şi preotul de sat (care sunt aproape singurii «intelectuali» de la sate) n-au dreptul! La noi, cântarul social arată mult mai grei pe cei câteva mii de proprietari şi orăşeni, decât pe cele câteva milioane”.

Orator pragmatic, eficient, Ion Mihalache nu se pierde în peroraţii; vede limpede, ştie „ce-i de făcut“, aşadar stabileşte fără ezitări direcţiile de acţiune: „Întâi, să nu ne facem iluzii! [...] N-avem a ne lăsa în nădejdea făgăduielilor, ci a ne bizui pe noi înşine. Avem două lucruri de făcut: 1) a determina opinia publică în favoarea noastră 2) a neutraliza (dacă nu a paraliza) «înrâuririle politice şi ale partizanilor politici în chestiuni de buget». Şi prima o putem face în calitatea noastră de învăţători, iar secunda de cetăţeni“. Succesul cuvântătorului a fost mare, iar efectele s-au văzut. Învăţătorimea a devenit de atunci un corp social organizat, cu un cuvânt greu în orientarea opiniei publice.

42

E de presupus că dacă războaiele balcanice şi primul conflict mondial ar mai fi întârziat, Partidul Ţărănesc s-ar fi născut cu câţiva ani mai devreme. Istoria n-a vrut să fie aşa!

Când trecuse de 34 de ani învăţătorul muscelean îmbrăcă uniforma militară şi plecă pe front. Era iarăşi cu ai săi, pe care-i conduse cu bărbăţie şi destoinicie. Patriotismul lui se afirmă în faţa glonţului duşman, nu prin locuri ferite sau prin redacţii de campanie. A luat parte la toate bătăliile grele din Dobrogea, Muntenia şi Moldova. adesea atacând duşmanul din proprie iniţiativă. Când comandantul de companie se întoarse la catedră, era cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul“, distincţie pe care puţini ofiţeri de rezervă au primit-o. Avea, fără doar şi poate, dreptate atunci când ironiza în 1935 patriotismul „retoric“ al lui Goga şi-al altora: „Naţionalismul şi patriotismul meu refuză să se prezinte şi să se servească în formule retorice.

Patriotismul şi naţionalismul meu a trecut marele examen al tranşeelor, cu verificarea glonţului. Acolo se verifică adevăratul patriotism – căci nu există o unitate de măsură mai sigură decât glonţul în faţă“.

Din tranşee, pe care nu puţini reprezentanţi ai proprietarilor le-au cam ocolit, radicalismul lui social a ieşit întărit. Acesta nu a luat însă niciodată culoarea incendiară a bolşevismului, ci a rămas în marginile unui ţărănism emancipat, lucid, refuzat exceselor.

A început emanciparea cu el însuşi, citind, înmulţindu-şi cunoştinţele, învăţând limbi străine. Un francez inteligent, altminteri cusut la gură când vine vorba de oamenii politici români pe care i-a cunoscut în două decenii de viaţă trăită în România, unde reprezenta la nivel înalt interesele financiare ale Franţei, îi face un portret memorabil, pe care-l traduc în premieră în limba noastră: „E înainte de toate un ţăran; stă mărturie încăpăţânarea lui de a purta cămaşa pe dinafară, chiar la ceremoniile oficiale; stă mărturie de asemeni ataşamentul lui pentru satul natal pe care s-a străduit să-l modernizeze şi unde a ştiut să înfiinţeze o organizaţie cooperativă care rămâne un model.

Acest bărbat este inteligent, dezgheţat, harnic, dornic de tot ceea ce l-ar putea instrui; trecuse de patruzeci de ani când a început să înveţe franceza, germana şi engleza, toate limbi pe care le vorbeşte foarte corect. [...] Nu-i lipsesc nici fineţea, nici bunul-simţ. Rămâne ferm ataşat formulelor constituţionale. În politică, a

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

OAMENII UNIRII dovedit constant o perfectă loialitate, cu adversarii, ca şi cu partizanii. În fine, cinstea lui e incontestabilă”. (Henri Prost, Destin de la Roumanie (1918-1954), Editura Berger-Levrault, Paris, 1954, p. 10.)

Verde sau roşu, lui Ion Mihalache totalitarismul i-a displăcut întotdeauna. I-a detestat pe legionari (după Congresul Studenţesc de la Târgu Mureş din aprilie 1936 aceştia desemnaseră „echipa morţii“ care trebuia să-l lichideze!) şi i-a dispreţuit pe comunişti. În 23 iunie 1941, când războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei începuse, maiorul Ion Mihalache regăsi avântul anilor tineri, ceru să fie mobilizat şi plecă iarăşi pe front. Valul lui Traian era pentru ei Nistrul... Era graniţa pentru care luptase şi cu armele minţii în iarna lui 1918, când Averescu îl alesese „în echipele de învăţători trimişi să cutreiere satele pentru câştigarea sufletului ţăranului basarabean“.

Când unităţile Armatei Române atinseseră pretutindeni vechea graniţă, solicită demobilizarea. O aventură militară în nesfârşitele stepe ale Rusiei nu-l tenta deloc.

Până atunci învăţătorul din Topoloveni urcase iute trepte sociale în faţa cărora atâţi colegi de ai săi rămăseseră interzişi. În 5/18 decembrie 1918 înfiinţase Partidul Ţărănesc, care la alegerile din noiembrie 1919 a obţinut 45,8% din voturi, procent ce-i asigura 130 de mandate, aproape jumătate (61) dintre acestea fiind în vechiul Regat. Ministru la Agricultură şi Domenii într-un guvern episodic al Federaţiei Parlamentare condus de Al. Vaida-Voevod (16 dec. 1919 – 13 mart. 1920), a pus bazele unei coaliţii de partide ce vor alcătui, în 1926, Partidul Naţional-Ţărănesc. Din 1933 până în 1937 a fost chiar preşedintele acestei prestigioase formaţiuni. Când ţărăniştii ajunseră la putere, sfărâmând monopolul politic liberal, Ion Mihalache fu, iarăşi, ministru la Agricultură şi Domenii (10 nov. 1928 – 7 iun.

1930, 13 iun. – 10 oct. 1930), apoi de Interne (10 oct. 1930 – 18 apr. 1931, 11 aug. 1932 – 13 ian. 1933).

Această perindare prin înalte funcţii politice şi parlamentare (a fost deputat în toate legislaturile interbelice) n-a rămas fără ecouri în planul operei teoretice. Alături de Virgil Mad­gearu, Ion Mihalache e unul dintre doctrinarii „statului ţărănesc“. Politica n-a fost pentru el o simplă artă a combinaţiilor lucrative, ci un mod de construcţie socială. Multe legi importante au trecut prin filtrul gândirii lui

realiste. Voi cita doar câteva: Legea circulaţiei bunurilor (1929), Legea pentru înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Economice (1929), Legea pentru organizarea Creditului Rural şi Agricol (1929), Legea pentru organizarea Învăţământului Agricol (1929), Legea pentru administrarea pădurilor (1930), Legea pentru înfiinţarea Casei Rurale (1930), Legea pentru ameliorarea terenurilor degradate (1931).

Simpla lor enumerare este suficientă pentru a sesiza coerenţa preocupărilor. Căci niciodată Ion Mihalache nu s-a avântat juridiceşte în teritorii necunoscute. A rămas şi aici fidel alor săi, ţăranilor. A transformat Topolovenii într-un fel de laborator social, unde verifica viabilitatea ideilor sale.

Deşi a fost suspectat de afinităţi ideologice cu Mussolini, a crezut în cooperatism mai mult decât în corporatism. Citindu-i cărţile, vedem că acel „corporatism“ pe care i-l atribuiau comuniştii n-a avut deloc orientare mussolinistă. Convins că la noi „politica e treabă de gospodări(r)e a interesului personal în dauna interesul obştesc“ (Ce politică să facem, Tipografia Românească, Bucureşti, 1914, p.

13), a iniţiat o operă de salubrizare morală a lumii „superpuse“ româneşti.

A crezut în naţionalismul constructiv, concept ce exclude simultan şovinismul şi fatalismul. Doctrina şi-a explicat-o singur, cu rigoarea şi bunul-simţ proprii omului cu experienţa catedrei: „Naţionalismul care porneşte de jos, din adâncuri, străbate şi hrăneşte toate straturile până sus, aducând pretutindeni adevărata îndestulare. Naţionalismul adevărat este rodnic în timp de pace numai pe terenul social, prin fapte pozitive.

Este şi un naţionalism diversionist şi exploatator, utilizat cu meşteşug, la momente critice, de clasele dirigente, când celelalte mijloace de stăpânire eşuează. Şi este şi un naţionalism de fapte, netrâmbiţat, acela care se valorifică pe terenul muncii sociale, ridicând intelectualiceşte, moraliceşte şi economiceşte clasele muncitoare de bază.

A îmbina ideea naţională cu ideea socială, înseamnă a realiza fapta înălţării naţiunii“ (Ţărănism şi Naţionalism, Institutul de Arte Grafice „Bucovina“, Bucureşti, 1936, p. 8-9).

Se revendica de altfel de la Eminescu, ale cărui intuiţii geniale, minimalizate azi de cărturari cârcotaşi, le invoca des.

Eclipsa politică în care intra societatea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

43

OAMENII UNIRII românească începând din 1938, când se instaurau dictatura regală şi regimul partidului unic, nu i-a mai dat putinţa de a-şi transpune ideile la scara 1/1 a realităţii.

Demobilizat de pe frontul din Răsărit, unde colaborase amiabil cu Mareşalul, Ion Mihalache nu a acceptat oferta lui Ion Antonescu de a fi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Unui emisar hitlerist venit cu aceeaşi propunere, i-a argumentat, susţine un biograf al său, refuzul cu aceeaşi intransigenţă: „Marea realitate socială – ţărănimea – nu poate primi două săbii germane: una în inimă (Ardealul) şi alta deasupra capului (legionarii adăpostiţi de Germania). Merg după sufletul acestei realităţi, care cere justiţie şi justiţie socială. Rămân acolo unde e sufletul ei“.

Ion Mihalache nu voia să cauţioneze cu prestigiul lui maşinaţii politice antinaţionale ori combinaţii din care o persoană ori vreun grup să profite. Cariera lui politică poate fi privită şi ca o succesiune de atitudini tranşante ori de câte ori a fost vorba să legitimeze cu autoritatea lui morală şi politică interese înguste. A declinat, în 1937, propunerea lui Carol al ll-lea de a primi şefia guvernului. N-a dat curs invitaţiei lui Antonescu. A respins oferta de a prelua postul lui Petru Groza pe care Pătrăşcanu i-o face în octombrie ’45. Nu voia să semneze documente care consacrau aservirea României, pierderea Basarabiei şi Bucovinei.

Pentru el lucrurile erau limpezi, de aceea a dat un răspuns memorabil ambasadorului Angliei la Moscova, sir Archibald C. Kerr, care-l întrebase cum vede situaţia: „Am răspuns că am impresia că România intră în zodia (constelaţia) URS, care pe româneşte înseamnă şi urs (bear) şi U.R.S.S. Văd cum intrăm, nu ştiu când şi dacă vom mai ieşi, şi cum vom ieşi. Asta nu depinde de noi. Noi suntem pentru o politică de amiciţie cu Rusia; dar păstrând independenţa ţării, spre deosebire de alţii, care sunt (aşa cum vrea Rusia) instrumentele executive ale Rusiei“. Era încă o probă de consecvenţă, de stăruinţă într-un crez!

Totalitarismelor de tot felul Ie-a opus o singură credinţă şi-o unică metodă de guvernare: Democraţia. În singurul mare discurs politic pe care i-l mai permit comuniştii după 1944, exclama premonitoriu: „Iar în ceea ce priveşte metoda de guvernare, statul ţărănesc nu poate concepe decât ceea ce au dorit şi doresc toţi ţăranii de pretutindeni: democraţia. Ţăranul român a recoltat în viaţa socială 44

şi cea naţională numai roadele amare a tot felul de dictaturi. Oare el este dornic să încerce şi singură neexperimentata dictatură a proletariatului – chiar a unui proletariat care există numai în proporţie aşa de limitată?

Nu. Ţăranul şi poporul român este dornic de libertate, pe care de-abia o gustase în anii din preajma războiului pentru Unire.

Prin libertate ţăranul nu înţelege libertinaj“.

Un discurs plătit cu viaţa! Pamfletizat în română şi în maghiară de un jalnic poligraf, I. Ludo, apoi arestat în 13 iulie 1947, după odioasa diversiune a Tămădăului, judecat (între 29 oct. – 11 nov. 1947) într-un proces „montat“, Ion Mihalache a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă. După ce trecuse pe la Sighetul „de gheaţă“, s-a stins la Râmnicu Sărat, în 5 februarie 1963, exact la zece ani după ce Iuliu Maniu păşise pe drumul eternităţii. În formidabila vitalitate a bătrânului muscelean care a rezistat 15 ani regimului de exterminare, în alegerea aceleiaşi zile pentru a trece în istorie ca şi prietenul şi tovarăşul său de luptă, nu putem vedea decât mâna Destinului. Tăria lui Ion Mihalache e tăria unui popor de ţărani pe care Infernul nu-l poate înghiţi decât vremelnic!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE Negoiţă LĂPTOIU

EFECTELE DESĂVÂRŞIRII UNITĂŢII NAŢIONALE (II) Evenimente şi protagonişti în domeniul artei După ani de eforturi şi ezitări, o nouă şi viguroasă iniţiativă declanşată de intelectualitatea progresistă a vremii avea să facă iminentă inaugurarea mult râvnitei Şcoli de Arte Frumoase la Cluj, în toamna anului 1925, fiind prima instituţie cu profil academic în domeniul artei din spaţiul intracarpatic. Conjunctura devine favorabilă şi prin investirea cu înalta demnitate de ministru al Cultelor şi Artelor a transilvăneanului Alexandru Lapedatu, profesor la catedra de istorie a Universităţii clujene. Confirmarea desăvârşirii evenimentului mult amânat avea să fie făcută de ministrul însuşi, care cu ocazia unei vizite la Cluj în 19 octombrie 1925 a declarat unui redactor al ziarului „Adevărul” „că şcoala de pictură din acest oraş – despre care s-a scris atâtea – a luat în sfârşit fiinţă. Directorul şcolii este cunoscutul pictor Alexandru Popp, iar ca profesori remarcăm pe Bogdan, Ciupe, Demian, Pascu”(1). Voind să păstreze climatul favorabil, Lucian Blaga publică un pertinent articol în coloanele prestigioasei reviste bucureştene „Adevărul literar şi artistic”, unde după ce face o scurtă prezentare a profesorilor, notează: „... Şcoala a cărei deschidere e pe curând proiectată va avea o deosebită importanţă pentru toată provincia ardelenească. Ardealul niciodată n-a fost sărac în talente, dar din lipsă de şcoli aceste talente au căzut repede în diletantism iremediabil sau au apucat drumul ispititor şi plin de curse al străinătăţii”(2).

După un interval în care s-au perfectat detaliile unei bune funcţionări (înscrieri, titularizări ale corpului profesoral, examene de admitere în mai multe etape, organizarea atelierelor, măsuri administrative s.a.) în 17 ianuarie 1926 are loc deschiderea festivă.

Tinerii profesori ai Şcolii de Arte Frumoase din Cluj, care dispuneau de determi-

nante studii şi popasuri la Paris şi Roma, lui Catul Bogdan, Aurel Ciupe şi Anastase Demian alăturându-li-se din martie 1927 sculptorul Romul Ladea, au promovat în ateliere şi propria creaţie o artă consonantă cu exigenţele estetice ale modernităţii, însuşite pe filieră franceză. Drept urmare, ei s-au impus cu ocazia expoziţiilor colective, de grup sau personale, „ca exponenţi ai unei mişcări noi”(3).

Impresia se consolidează pe parcursul vremii, în 1936 fiind consideraţi ca „începătorii artei plastice moderne în Ardeal”(4), fapt confirmat şi de Sándor Szolnay, important pictor al perioadei: „ei au fost aceia care mi-au adus Occidentul”(5). Nume cu notorietate figurau şi în ce priveşte titularii disciplinelor teoretice: Coriolan Petranu la istoria artelor (predând şi estetică din 1931), Emil Isac la estetică (până în 1931), Victor Papilian la anatomie sistematică şi plastică, Atanasie Popa la geometrie descriptivă şi perspectivă, Gh. Bogdan-Duică la pedagogie, urmat de Liviu Rusu (între 19311933).

Valoarea corpului profesoral şi eficicacitatea strădaniei de a modela talentele ce frecventau Şcoala s-au reflectat edificator în calitatea lucrărilor expuse în cadrul expoziţiilor organizate la sfârşitul fiecărui an şcolar.

După numai patru ani de la înfiinţare, într-un cotidian local se consemna: „... această expoziţie mărturiseşte din nou că Şcoala reprezintă un important factor cultural în Ardeal, iar activitatea desfăşurată de ea foarte serioasă”(6).

Trei dintre elevii Şcolii au fost integraţi în Salonul Oficial din Bucureşti, în 1929, alţii figurând frecvent după aceea alături de profesorii lor.

Pe parcursul celor opt ani de existenţă ai Şcolii de Arte Frumoase la Cluj (1925-1933, după care e transferată la Timişoara), 296 de talente (125 studenţi care posedau bacalaureat şi 171 elevi ai secţiei pregătitoare, cu frec-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

45

MAREA UNIRE venţă de 3 + 4 ani) au avut posibilitatea să-şi verifice vocaţia, să-şi perfecteze aptitudinile, începând să se afirme treptat în viaţa culturală a ţării, atât ca profesori, cât şi ca artişti.

De etapa clujeană îşi leagă definitiv destinul artistic o întreagă generaţie, integrată durabil realităţii spirituale româneşti, atât în perioada interbelică, precum şi în deceniile care au urmat. Nume ca acelea ale lui Petre Abrudan, Nicolae Brana, Irina Berecz-Buzea, Irma Brósz, Cornel Cenan, Augusta David, Iulia Ferenczy, Virgil Fulicea, Fülop Antal Andor, Eugen Gâscă, Ştefan Gomboşiu, Teodor Harşia, Emerik Hajos, Constantin Dinu Ilea, Incze János-Dés, Maria Király-Ciupe, Alex Mohy, Tasso Marchini, Letiţia Muntean, Coriolan Munteanu, Ion Moldovan, Ion Pop, Jenö Szervátiusz, Iulia Tollas şi Ion Vlasiu au pătruns adânc în conştiinţa vremii, adăugând un timbru particular reprezentărilor plastice specifice unei epoci şi unui climat. Întrucât raţiunile financiare au fost acelea care i-au periclitat existenţa la Cluj (de aportul ei spiritual nu s-a îndoit nimeni), gândurile celor care voiau să împiedice trista ei dispariţie s-au îndreptat către o provincie prosperă, pentru care asigurarea modestelor ei nevoi materiale nu constituia o prea mare dificultate. În sprijinul ideii de transfer s-a situat Sever Bocu, personalitate politică a timpului, fost ministru al Banatului, dr. Ioachim Miloia, directorul Muzeului Banatului, însuşindu-şi sugestiile venite din partea plasticienilor de obârşie bănăţeană Romul Ladea şi Ştefan Gomboşiu. Elaborat în august 1933, Prospectul de funcţionare al Şcolii de Arte Frumoase din Timişoara (numită din toamna lui 1935 Academie, ca şi cele din Bucureşti şi Iaşi) preciza clar: „Învăţământul la această Şcoală este de grad superior. Scopul Şcolii este de a da pregătire superioară în domeniul artelor plastice şi de a contribui la dezvoltarea artei şi a simţului pentru frumos. Şcoala pregăteşte profesori de desen pentru şcolile secundare şi maeştri pentru şcolile de specialitate. Face educaţia necesară celor care se consacră exclusiv artei”(7). În continuare se furnizau date privind organizarea studiilor pe cele două secţii (pedagogică şi artistică), cu materiile pe ani de studiu, apoi condiţiile de admitere, taxele şcolare.

Calitatea instrucţiei va fi asigurată şi-n faza timişoreană extinsă până în 1941 de prestigiul unui elevat corp profesoral: Alexandru Popp (la desen şi director până în octombrie 46

1935, după care conducerea este asigurată de Victor Vlad: 1935-1937 şi Romul Ladea : 1937-1941), Catul Bogdan (desen şi pictură), Romul Ladea (sculptură), Julius Podlipny (desen şi practică pedagogică), arh. ing. Victor Vlad (geometrie descriptivă şi perspectivă), dr. Ioachim Miloia (istoria artelor), arh. ing. pictor Cornel Liuba (noţiuni de arhitectură), dr. Atanasie Popovici (pedagogie). În cei opt ani la Timişoara, Şcoala-Academia a fost frecventată de 367 studenţi (190 la secţia pedagogică şi 177 la cea artistică), dintre ei 122 desăvârşindu-şi pregătirea academică. Nu trebuie uitat nici faptul că din 15 noiembrie 1937 s-a înfiinţat cursul seral de desen şi schiţe (extins pe doi ani), plătind taxe şi primind îndrumare de specialitate un număr de 57 cursanţi. Că şi la Timişoara instituţia de învăţământ artistic şi-a îndeplinit cu maxim randament menirea o dovedeşte nu numai constanţa unei frecvenţe, dar şi valoarea unor inidividualităţi aici iniţiate, integrate viguros în activitatea creativă şi didactică din România contemporană: Ana Borcea, Emil Brandisz, Aurel Chira, Ana Coşarcă, Leonida Câmpianu, Alexandru Csapó, Julia Ferenczy, Ion Gergely, Olimpia Grecu, Traian Goga, Constantin Dinu Ilea, Ándrás Kós, Ana Maniu, Tasso Marchini, Alexandru Marţius, Simion Mărcuş, Vasile Olteanu, Valentina Pintea-Gomboşiu, Lucia Piso-Ladea, Petre Suciu, Cornel Savonescu, Ştefan Szönyi, Artur Vétro şi mulţi alţii.

Revendicată de mersul ascendent al unei societăţi aflate într-un continuu proces de modernizare a vieţii sub multiplele ei aspecte, Şcoala de Arte Frumoase avea să înscrie un capitol de primă importanţă în istoria învăţământului şi a mişcării artistice din România.

Locul şi rolul ei în cultura românească au fost sesizate încă din timpul când instituţia se află în plină activitate: „Şcoala de Arte Frumoase avea să fie /.../, atât cât a stat la Cluj, ca şi în anii următori la Timişoara, focarul care întreţinea vie mişcarea artistică din Ardeal /.../. Cu un corp didactic select şi artişti-pictori chiar elemente de frunte ale plasticii ardelene, avea să însemne în totalitatea atmosferei o epocă”(8).

Caracteristic perioadei interbelice a fost fenomenul interferenţelor stilistice, expresie directă a apropierii stimulative dintre spiritele diverselor naţionalităţi. Astfel, reputatul pictor maghiar István Nagy (1873-1937), întreţinând o constantă relaţie de prietenie cu nume referenţiale ale spiritualităţii româneşti:

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE Lucian Blaga şi Octavian Goga, va portretiza cu nerv şi tentă arhaică chipuri de români ardeleni, precum cei din Feleac, prezentaţi într-o expoziţie personală de mare succes la Cluj, în 1927, influenţându-l stilistic în desen pe marele ilustrator român Anastase Demian (18991977). Secuiul de mare vitalitate Imre Nagy (1893-1976), inspirat rapsod al satului de munte transilvan, stabilit în Jigodinul natal din depresiunea Ciucului, alături de Nicolae Brana (1905-1986), ferventul interpret al rusticului românesc din satul situat în vecinătatea Sibiului), vor imprima limbajului plastic o tentă constructivă şi un plus de vigoare după ce au cunoscut şi admirat vivacitatea expresivă din creaţia germanului braşovean Hans Eder (1886-1955). Pe de altă parte, Sándor Szolnay (1983-1950), spirit animat de profunde sentimente umaniste, militând cosecvent pentru armonizarea realaţiilor româno-maghiare, ajunge la o iluminare a paletei, atingând sub înrâurirea picturii româneşti, cunoscută îndeosebi prin intermediul pinacotecii „Virgil Cioflec”, deschisă la Cluj în 1933, suavităţi şi rafinamente care o apropie de creaţia lui Francisc Şirato (1877-1959) şi Nicolae Tonitza (1886-1940). Voind să asigure posibilitatea unei munci artistice elevate, Szolnay întemeiază în martie 1930 la Cluj, în colaborare cu scriitorul şi arhitectul Károly Kós, societatea „Barabás Miklós Céh”, asociind nouă minoritari: trei bănăţeni (Julis Podlipny, Ferdinand Gallas, Adalbert Varga), doi băimăreni (Hugo Mund, Davi Jandi), orădeanul Géza Udvardy şi harghiteanul Imre Nagy, plus cei doi organizatori. Convinşi că ei reprezintă în Ardeal „progresul, modernul şi tinereţea”, erau hotărâţi „să câştige noi membri ardeleni /.../, cu convingeri progresiste asemănătoare”(9).

Dacă în primăvara anului 1930, cu prilejul primului Salon al artei bănăţene, deschis la Timişoara, se consfinţeşte evidenta originalitate a zeci de artişti români, maghiari, germani, evrei, slovaci, sârbi, fiind premiaţi cu pilduitoare obiectivitate românii Aurel Ciupe (1900-1988) şi Romul Ladea (1901-1970), germanul Ferdinand Gallas (1893-1949) şi slovacul Julius Podlipny (1898-1991), în 30 noiembrie 1930 are loc la Cluj deschiderea celei de a doua sinteze a artei ardelene, prin din nou admirabila solidaritate spirituală a numeroşi artişti reprezentativi, activi în importante centre culturale din întreg spaţiul intracarpatic.

Prin viziuni şi modalităţi stilistice solid şi coe-

rent articulate, aderente unor tendinţe cu largă audienţă, precum expresionismul, constructivismul, post-impresionismul, simbolismul sau realismul noii obiectivităţi, erau eternizate ritmurile şi intensităţile luministice tipice climatului în care activau artiştii, fără a se neglija pulsul afectiv al unei umanităţi diversificată ca structură etnică, dar cuprinsă de spiritul comuniunii şi prosperităţii reciproc avantajoase.

Reputatul istoric literar şi universitar Ion Breazu consemna în paginile cotidianului „Patria”: „... Sufletele celor trei naţiuni se privesc cu ceea ce au mai nobil de pe cele 200 de pânze şi statui expuse la Cluj şi-şi întind mâinile de prietenie, mâini de pace creatoare /.../. Expoziţia de la Cluj este un gest de nobilă umanitate. Pe pământul Ardealului se încearcă măreaţa emulaţie a artei, al naţiunilor creatoare de valori culturale. Şiatunci ne vom judeca cu alte măsuri şi ne vom privi cu ochi mai drepţi şi mai înţelegători”(10).

Ca semn al corectei ierarhizări, a voinţei de colaborare pe criteriul argumentului valoric, se instituie mult comentata şi benefica expoziţie de grup din mai 1933 de la Cluj, când s-au asociat cele mai promiţătoare energii ale unei generaţii cu aport de substanţă la cultivarea valenţelor de universalitate ale fondului psihic specific. Expuneau nume cu rezonanţă în epocă: Catul Bogdan (1897-1978), Aurel Ciupe, Anastase Demian, Emil Cornea (1898-1969),

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

47

MAREA UNIRE Sándor Szolnay, Jenö Szervátiusz (1903-1985) şi Walter Widmann (1891-1966). Dintr-o entuziastă cronică a vremii aflăm că afişul „care cheamă la expoziţie, desenat de Demian cu graţia-i cunoscută, are trei flori răsărite simbolic din aceeaşi firidă.E acelaşi afiş care acum trei ani chema, tot aici la Cluj, la o expoziţie colectivă a celor mai buni artişti plastici români, unguri şi saşi din Ardeal. A fost un ideal, acela de înfrăţire în patria imaculată a artei în care s-a pus multă nădejde...”(11).

Chiar şi în această succintă trecere în revistă a evenimentelor artistice perindate în spaţiul transilvan în anii ’20 – ’30 nu putem neglija reliefarea tumultuosului freamăt creativ desfăşurat la Baia Mare, ambianţă cu europeană rezonanţă, unde s-au finalizat lucrări cu un ridicat nivel patrimonial. Atrage atenţia dintr-un început numărul relativ mare pentru acea vreme într-un oraş de provincie a coloniştilor permanenţi (în jur de 30), popasul în sezon estival pentru practica de vară a studenţilor.bursieri de la cele patru Şcoli de arte frumoase: Bucureşti, Chişinău, Cluj şi Iaşi, precum şi preocuparea organizării unor cuprinzătoare expoziţii anuale, care au ajutat la efectuarea unor corecte ierarhizări. Sugestive sinteze expoziţionale băimărene au fost itinerate prin importante centre de cultură ale ţării: Cluj, Oradea, Arad, Timişoara, Satu Mare, Braşov, în 1939 ajungând şi la Bucureşti. După întoarcerea definitivă în 1918 din Germania a lui Sándor Ziffer (1880-1962), unde pictase asiduu timp de patru ani, anul 1920 înregistrează stabilirea la Baia Mare a lui Eugen Pascu (1895-1948), după ce crease excelentă impresie în cadrul activismului din capitala ungară, Oskár Nagy (1893-1965), Iosif Klein (1896-1945), alăturându-se fraţilor Ferenczy: Valér (1885-1954), Noemi (1890-1957) şi Beni (1890-1967), lui János Thorma (18701937), Gheorghe Florian (1894 – stabilit din 1927 la Paris), David Jandi (1893-1944), János Krizsán (1886-1948), Antonia Csikos (18871987), Péter Rácz (1879-1945), Ándrás Mikola (1884-1970). În fiecare vară veneau de la Oradea Hugo Mund (1892-1961) şi soţia sa Gizella Dömötör (1894-1984), până în 1930 când s-au stabilit în Argentina, configuraţia multietnică fiind completată cu polonezul de o rafinată savoare lirică Jan Husovchi (apărut în cadrul Coloniei în 1916), evreii Martin Katz (1912-1943), Oliver Pittner (1911-1971), Carol Scheip, Vasile Weith, românii Petre Ab48

rudan (băimărean între 1932-1947), Lidia Agricola (din 1929), Gheorghe Manu (din 1934) sau Gheza Vida (din 1933), rusul Sebastian Sakirov, pentru ca din 1937 să se bucure de audienţă acuarelele Lilei Gassert-Uica şi sculpturtile danezului Peer Merloe. Bogate în consecinţe fertile au fost şi sejururile cu intermitenţe ale unor artişti semnificativi pentru configuraţia artistică din deceniile III şi IV ale veacului XX, inserate în biografia clujenilor Sándor Szolnay (între 1922-1927), Tasso Marchini (1926-1930, 1932-1933), a maramureşeanului Traian Bilţiu-Dăncuş (1921-1926, după care va activa timp de un deceniu la Sighetul Marmaţiei şi apoi la Bucureşti), a braşoveanului Hans Mattis-Teutsch (între 19271931), a sătmărenilor Paul Erdös, János Pirk, a sculptorului Jenö Szervátiusz (bun prieten cu Petre Abrudan, organizând multe expoziţii în comun în oraşe transilvane) şi a dejeanului Epaminonda Boca (după ce-şi rafinase paleta în contact cu atmosfera parisiană).

O aşa de variată factură a obârşiilor şi implicarea – cu efect de substanţă – în manifestări expoziţionale ale avangardei din România şi Europa anilor ’20 – ’30 (numele cele mai sonore fiind Hans Mattis-Teutsch, Eugen Pascu, Sándor Ziffer, Hugo Mund, David Jandi, Iosif Klein, Oskár Nagy, Tasso Marchini, Peer Merloe) vor imprima limbajului plastic modernitate şi vigoare, experimentându-se cu patos şi originalitate în cheie expresionistă, fovistă, constructivistă, post-impresionistă sau neo-clasică pe filieră „Noua obiectivitate”. Despre timbrul modern şi european al atitudinii şi expresiei, despre suflul particular al băimărenilor în contextul mişcării artistice din epocă (rezumându-ne a aminti aici de Saloanele artei ardelene, deschise la Cluj în 1921 şi 1930) scriu toţi cronicarii sensibili la aportul individual şi de ansamblu: „... oriunde ar expune, specificul băimărean rămâne acel splendid albastru. Şi încă ceva: seriozitatea artistică.

Nu umblă după excese sub care s-ar ascunde lipsa de cunoştinţe serioase. Nu sunt descoperitori, nici epigoni, dar cu atât mai mult sunt poeţi, entuziaşti ai naturii şi căutători ai frumuseţii eterne /.../. E clară calitatea lor internaţională”(12).

Treptat are loc o divesificare a tehnicilor şi modalităţilor de configurare. Graţie lui Hugo Mund, Eugen Pascu, Géza Kováts (19081956, rus de origine), Carl Scheip, Vasile Kazar (1913-1998) şi Gheza Vida (1913-1980), grafica primeşte statut de sine stătător, desenele în tuş şi cărbune, litografiile, lino şi xilogravu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MAREA UNIRE rile de o acută vervă a inciziilor şi disputelor alb-negru, vor anima paginaţia expoziţiilor sau înfăţişarea multor publicaţii. În preocupările lui Eugen Pascu şi Beni Ferenczy din anii ’20 şi mai apoi viguroasa manifestare a lui Gheza Vida, Jenö Szervátiusz, Gheorghe Manu şi Peer Merloe, sculptura ocupă un loc de prim ordin, experimentându-se prin soluţii diversificate, în materiale finite (lemn, piatră, teracotă). Din 1935 se organizase pe baze noi şcoala liberă de arte frumoase, iar din 1937 se fundamentează pe principii mai democratice „Societatea artiştilor plastici din Baia Mare”. Prestigiul meritat câştigat la nivelul opiniei publice motivează alegerea urbei băimărene ca gazdă a primului Congres al Artiştilor Plastici din Ardeal şi Banat, desfăşurat în 14-15 iunie 1936. În Apelul redactat de Aurel Popp (1879-1960), János Thorma şi Epaminonda Boca (publicat în română, maghiară, germană) se considera stringent necesară „remedierea situaţiei dăunătoare intereselor artistice, de ordin general şi personal”, prin „unirea forţelor într-un Sindicat al artelor frumoase”(13). Au răspuns invitaţiei 67 colegi de breaslă din cei 150 invitaţi.

Anii premergători celei de a doua conflagraţii mondiale au instaurat un climat de suspiciune, cu tendinţe de manifestare în spirit separatist. Mai întâi românii şi-au organizat singuri o expoziţie cu intenţie sintetizatoare în septembrie 1939 la Cluj, etalând efectul celor două decenii de la desăvârşirea unităţii naţionale, pentru ca în replică maghiarii să reactiveze după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 acţiunile cu participare exclusiv minoritară, sub auspiciile breslei „Barabás Miklós”, în intervalul 1941-1944. Pentru a-şi dovedi fertilitatea şi specificitatea intonaţiei, chiar în condiţiile vitrege ale războiului, artiştii români din zona Transilvaniei de Nord, aflată sub ocupaţia hortysto-fascistă, au făcut posibilă deschiderea unei prime expoziţii de grup la Cluj, între 25 ianuarie – 8 februarie 1942. Expuneau patru pictori: trei activi la Cluj (Emil Cornea, Teodor Harşia, Raoul Şorban, născut în 1912) şi unul venit de la Baia Mare (Petre Abrudan). Un an mai târziu se organizează o a doua manifestare expoziţională românească în Transilvania de Nord în acelaşi sediu: subsolul Căminului muncitorilor metalurgişti din Cluj, între 31 ianuarie – 14 februarie 1943. Pictorilor de la prima ediţie li s-au alăturat Victor Constantinescu, Augusta Jurca-David, Aurel Dionisie Pop şi Ana Ursovici. S-a tipărit şi un sugestiv catalog, cu 26

reproduceri alb-negru şi un doct comentariu lansat de referenţialul spirit al vremii, Raoul Şorban, în finalul căruia se preciza: „...În vinele noastre, oricine ştie să asculte, va auzi susurul domol al caldei tovărăşii cu toţi aceia care şi-au trăit visurile în plastica ce-şi înfloreşte, în Ardeal, miracolul dăruirii de sine. Gândul nostru este de a păstra vie conştiinţa, trezită la o viaţă palpitândă, exuberantă, trecând-o unei generații şi mai tinere spre o cât mai adevărată şi autohtonă desfăşurare”(14). Compoziţii, portrete, peisaje şi naturi statice, rezolvate cu amprentă personală şi rafinată sensibilitate mărturiseau voinţa de armonioasă desfăşurare a vieţii, promovată de elevate spirite creative, adresându-se lumii prin vibraţii lirice şi sentimente de caldă umanitate.

Note:

1. xxx, Înfiinţarea Şcolii din Cluj, în „Dimineaţa”, Bucureşti, 22 octombrie 1925.

2. Lucian Blaga, O Şcoală de arte frumoase, în „Adevărul literar şi artistic”, Bucureşti, 6 decembrie 1925.

3. Victor Papilian, Expoziţia Bogdan, Ciupe, Ladea, în „Darul vremii”, Cluj, martie 1930.

4. Raoul Şorban, monografia Aurel Ciupe, ed. „Meridiane”, Bucureşti, 1967, p. 27.

5. xxx, Arhiva Şcolii de Arte Frumoase, dosar 5, an şcolar 1933/1934.

6. N(agy) R(ozsa), A Kolozsvári képzőművészeti nővendékeinek kiállitása (Expoziţia studenţilor Şcolii de Arte Frumoase), în „Ellenzék”, Cluj, 11 iunie 1929.

7. Prospectul Şcolii de Arte Frumoase din Timişoara, arhiva Şcolii, dosar 5, anul şcolar 1933/1934.

8. V. Beneş, Două decenii de artă plastică ardeleană, în „Gând românesc”, Cluj, septembrie 1939.

9. xxx, A Barabás Miklós Céh ünnepélyes megnytása (Deschiderea festivă a breslei „Barabás Miklós”), în „Keleti Ujság”, Cluj, 26 martie 1930.

10. Ion Breazu, O sărbătoare artistică şi semnificaţia ei, în „Patria”, Cluj, 2 decembrie 1930.

11. Ion Breazu, Expoziţia colectivă a pictorilor clujeni, în „Patria”, Cluj, 18 mai 1933.

12. Olajos Domokos, A nagybánya reprezentativ kiállitása Kolozsváron, în „Keleti Ujság”, Cluj, 13 aprilie 1930.

13. Apel către toţi artiştii plastici din Ardeal şi Banat, Satu Mare și Baia Mare, 15 mai 1936.

14. Raoul Şorban, Prefaţă, catalogul expoziţiei artiştilor români din Transilvania de Nord, Cluj, 1943.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

49

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN George ALBUȚ

RECONCILIEREA În discursul rostit la 30 august 1995, la comemorarea a cincizeci de ani de la Diktatul de la Viena, președintele Ion Iliescu a lansat inițiativa reconcilierii între România și Ungaria, făcând o paralelă cu parcursul reconcilierii franco - germane. La două săptămâni după acest discurs, la 14 septembrie, el a prezentat, în cadrul unei întâlniri cu liderii partidelor din Parlamentul României, conceptul măsurilor care ar trebui să stea la baza împăcării istorice. Se avea în vedere încheierea unui set de trei documente: a/ o Declarație în cinci puncte, exprimând voința politică a celor doi parteneri de a depăși faza de încordare în raporturile lor și de a crea un climat de normalitate și de bună vecinătate; b/ un Proiect de Tratat de bună vecinatate, care nu s-ar substitui Tratatului de bază, în curs de negociere la data respectivă, (Tratatul de bună vecinătate ar viza aspectele concrete ale unor acțiuni bilaterale în domeniile politicii externe, economiei, culturii, științei, educației, armatei, și ar pune la punct un mecanism de întâlniri sistematice între organismele politice ale celor două țări) și c/ un Cod de conduită în legătură cu abordarea problemei naționale. Discuțiile care au avut loc în respectiva întâlnire au evidențiat, în general, o mare doză de îndoială, chiar și opiniile favorabile ideii erau marcate de o acută rezervă față de șansele realizării proiectului.

Planul Schuman, al reconcilierii franco-germane aparținea unei epoci îndepărtate deja, protagoniștii lui fiind două state ce se aflaseră ca adversari direcți în două războaie mondiale… Dinspre Budapesta s-au auzit voci cum că o asemenea intreprindere, în contextul reamintirii ”Arbitrajului” de la Viena, avea o conotație propagandistică, președintele Iliescu fiind în pragul unei vizite la Washing­ ton, iar România, angajată în cursa pentru admiterea în NATO, vroia să-i asigure pe americani de bunele sale sentimente față de vecini, etc., etc., etc. Evident, inițiativa a fost abandonată, interesul ambelor părți focalizându-se, 50

în continuare, pe negocierea Tratatului de bază, ce va purta numele de ”Tratat de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară.” Acesta va include în substanța sa și postulatele puse în discuție de șeful statului român, iar preocuparea Budapestei pentru minoritatea maghiară din țara noastră își va găsi răspunsul într-un articol extins și foarte elaborat… Guvernarea socialistă de la Budapesta, cât a durat ea (2002-2010), a însemnat o etapă de bun augur, în care Bucureștiul și Budapesta au conlucrat cu hărnicie, în spiritul și litera celor convenite prin Tratatul de bază. Instalarea guvernării Orban (FIDESZ) întrerupe acest parcurs, alunecând pe panta promovării interesului național într-o manieră naționalistă, îngrijorătoare chiar și pentru membrii mai îngăduitori ai Uniunii Europene… Oricum, în România, UDMR, prezentă mereu la guvernare, obține, întotdeauna, satisfacerea dezideratelor puse de ea pe tapet, urmărind, prin politica pașilor mărunți, să acrediteze ideea că statul român național unitar este mai mult o ficțiune istorică anacronică, în speranța că mișcările centrifuge din alte părți ale Europei vor sprijini tot mai mult această idelogie a slăbirii voinței politice românești…

COEXISTENȚĂ SAU CONVIEȚUIRE? (O abordare autobiografică)

Într-o noapte de septembrie 1940, tatăl meu, asemenea altor zeci si sute de mii de români alungați de noile autorități horthyste din Ardealul de nord ocupat, luase calea refugiului spre Regat. Cu nici o lună în urmă, era încă un oarecare mic funcționar la Percepția orașului Satu- Mare, și nici nu i-ar fi trecut prin minte să plece aiurea, doar tocmai își cumpărase o sfoară de teren în Cartierul Funcționarilor și adunase materialele necesare să-și ridice o casă, ca tot omul, pentru familia sa.

Avea doi copii, ce abia începeau școala primară și un nou născut de doar patru luni. Venirea ungurilor l-a descumpănit, dar pentru că era un om ce citea ziarul și mai trăise, e adevărat în copilărie, în ceea ce se numea Ungaria Mare, pe care o văzuse, în 1918, destrămându-se precum un vis urât, își zise în sinea sa și o mărturisise și altora că treaba prost făcută de politicieni, mânați de la spate de alte puteri, nu va dura mult și că, de bună seamă, odată ce războiul se va fi terminat, frontierele noastre vor reveni la loc, așa că e bine să ră-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN mânem aici. Numai că vorbele sale le-au auzit și vecinii, mulți dintre ei maghiari de omenie, cu care se avea bine și cu care, de sărbătorile catolice, el fiind, ca tot neamul său, greco-catolic, ciocnea câte un pahar de vin. Așa se face că într-o bună/de fapt rea/ zi, când, chemat la „autorități” și întrebat despre acestea și multe alte lucruri mai puțin plăcute, fu somat, în cele din urmă, să se declare, după numele de familie ce-l purta, ca fiind de etnie maghiară, adică ungur care s-ar fi românizat după Trianon, ca de altfel și soția sa, al cărei nume de fată era aidoma. Și atunci, micul aprod de la Percepție, care era un individ înalt și drept de statură, se uită la cei din fața lui și se sumeți: ”Adevărul e tocmai pe dos. Noi, cei din familia mea, am fost întotdeauna români, doar că, oarecândva, mai demult, am fost dăruiți cu un nume unguresc, bagsamă un strămoș o fi fost dulgher, în satul nostru din Sălaj, unde nici nu trăiau maghiari. Și, dacă e să judecăm, ar fi trebuit să ne zică Acs nu Asztalos, că tâmplari erau doar la oraș, nu la țară. Dar să știți că și așa, numele dat ni l-am cinstit…” Acestea fiind zise, ”autoritatea” i-a declarat pe soții Astalâș Andrei și Veronica, cu numele rescrise in maghiară Asztalos Andras și Veronka, născută Gorog/ pe românește Grecu/ indezirabili și puși în disponibilitate, recte dați afară din serviciul public, el, cum spuneam, aprod, ea ingrijitoare la PTT (R-ul, de la România, oricum, dispăruse…). Disponibilizarea nu s-a oprit aici. Într-o seară, doi vecini, abțiguiți cu pălincă, i-au făcut prietenașului valah, de până mai ieri, acum „budoș olah”, o vizită pe înserat și l-au amenințat că o va sfârși foarte prost dacă nu-și ia tălpășița și nu se cară în România atât de dragă lui, când chiar ei l-au văzut cum i-a tras una pofon/ palmă/ zdravănă peste capul pruncului său, Andras-Korneliusz, școlar în prima clasă la Iskola din colțul străzii, pe când acesta venea spre casă, împreună cu ceilalți copii, cântând cu patos „Horthy Miklos katonai vagyok en”/ Eu sunt soldat al lui H.M./, de i-a sărit de pe cap frumoasa capelă /obligatorie/ Bocskai. (A se vedea biografia eroului maghiar Bocskai).

Desigur, tata a dispărut, a doua zi, din orașelul nostru, până mai ieri patriarhal, leagăn al conviețuirii multor neamuri, maghiari, români, șvabi, țigani (de ce nu) și evrei (aceștia din urmă vor fi deportați, cu toții, după lichidarea ghetoului, în 1944, volatilizându-se, cu entuziastul sprijin al autorităților și populației maghiare, în direcția Auschwits, și de acolo spre

cerul tot mai întunecat al holocaustului nazisto-horthyst…

Ajuns în București, expulzatul Andrei își căută rostul de refugiat din Ardealul de Nord și fu dirijat spre orașul Brașov, unde i se repartiză un loc de muncă la Uzinele de armament Astra, fiind inapt (TBC) pentru serviciul militar activ. Soția lui va veni cu pruncii și urmă să fie încadrată în serviciu la PTTR Brașov, evident în aceeași funcție pe care o deținuse în urbea natală Satu-Mare… Se poate ca în drumurile sale, pașii să-l fi purtat și spre Casa Verde și, poate că a și semnat vreo adeziune, mama povestind, mult mai târziu, cândva, după revoluția noastră lovită în ambele aripi, cum că tata ar fi fost și deținătorul unei cămăși verzi, pe care însă nu a îmbrăcat-o niciodată.

Dar poți da crezare unei femei, care la nouăzeci de ani, după ce își pierduse pe toți cei dragi, se sprijinea de acum în amintiri mai mult ori mai puțin plăsmuite de o minte tot mai rătăcită?… (Eu mai degrabă cred că ea avea în minte uniforma fercheșă, în care tata e fotografiat pe când servea în onorabila instituție a Poliției, la vremea logodnei lor). Anii care au urmat au fost grei și răi pentru noi și cei care ni s-au alăturat la Brașov, unchiul Gavrilă din Oarța, cu familia, baciul Ianoș, văr bun cu tata, vecinul Hosu și ceilalți mulți refugiați.

Bărbații plecau de cu noapte spre fabrică, luminându-și pașii cu lămpașele, mama o pornea și ea, spre Poștă, școlarii spre rostul lor de elevi, doar eu rămâneam acasă, împreună cu mătușile neîncadrate în câmpul muncii, cum se va spune peste câțiva ani. Când Amicii de azi ai României au început să ne bombardeze, în 1944 și o bombă a căzut în curtea noastră, adică a propietarului care ne-a primit cu ordin de încartiruire în toată regula la subsolul uneia din case, am fugit în câmpurile de cartofi din preajma orașului, de unde, peste câteva zile de ploi interminabile, ne-au evacut, cu camioanele armatei, reîncartiruindu-ne în Cernat și mai apoi în Brașov, la o adresă de pe Calea Bucureștilor. Aici i-am întâmpinat pe ”eliberatori”, coloana lor de camioane Molotov, cu botul pătrățos, cum aveam să văd atâtea, în adolescența și tinerețea mea, pe șosele României Socialiste, ba și pe ale Chinei Populare, unde am ajuns mai târziu în viața mea, copiate și din nou copiate după străbunele lor americane, primite de sovietici în programul ”Lend and Lease”, se întindea pe ambele laturi ale șoselii, cât era aceasta de lungă, iar soldații

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

51

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN aprinseseră focuri de tabără, din gardurile caselor, ca să se apere de frigul năpraznic. Unii hălăduiau după niscaiva pradă de război – hazaice, numai că locuitorii își închiseseră la fereală fetele și nevestele mai arătoase. În imobilul nostru, fuseseră boite cu funingine și dosite în magazia de cărbuni de la subsol. În locuința noastră, ce făcea parte dintr-un apartament de burjui, campase un ofițer, băiat subțire se vede, care ne-a tratat cu ceai rusesc și ne-a cântat la chitară, dar afară era un chiot și-o veselie… ca la război. În zori, coloana s-a pus în mișcare, spre obsedantul țel final – Berlinul lui Hitler. Copilul care eram își amintește și alte scene din acel an, care se amestecă într-un decupaj naiv. Văd, pe o stradă din Cernat, unde am locuit o vreme, după salvarea noastră din câmpul de cartofi inundat, un vlăjgan, adresându-se tatălui meu, într-o română precară și înlănțuindu-și degetele arătătoare de la cele două mâini, cum că ”America și România sunt una”… Nu peste multă vreme după vorbele aviatorului yankeu, rătăcit într-o plimbare de la locul prizonieratului său de la Timiș, văd agitația străzii, în același Cernat, soldați germani, în salopetele negre specifice motorizaților, zorind pe localnicii etnici sași să se îmbarce în camioane, în timp ce noi, adunați de părinți, ne piteam în grădina umbroasă din spatele casei, ca nu cumva să luăm calea Germaniei, eu ratând, aveam să zic peste mulți ani, desigur în glumă, șansa de a deveni diplomat vest-german! Și mai văd cum din cerul senin al zilei de Paște ploua cu tăiței de staniol și cum niște, multe, multe păsări argintii zburau neînchipuit de frumos, într-o ordine, căreia, mai târziu, când voi fi elev, îi voi afla numele la lecțiile de geometrie… Nu după multă vreme, când deja ne ”eliberaseră” viitorii noștri frați mai mari, așa cum aveam să învățăm, mulți ani după aceea, la școală, dar tăvălugul războiului se rostogolea încă spre apus, tata și-a luat inima în dinți și a plecat spre Satu-Mare să vadă ce a mai rămas din puținul său domeniu imobiliar și mobiliar, vândut -cedat- în pripă de mama, înainte de a lua și ea calea refugiului, unui prosper chelner ungur. A revenit, după vreo zece zile, cu vești deloc bune, iar, la scurtă vreme după aceea, a hotărât, împreună cu ceilalți sălăjeni, refugiați odată cu noi și aflați sub aripa lui, să ne întoarcem acasă. Tata, care făcuse deja călătoria de recunoaștere la Sătmar, sărind dintr-un tren militar într-altul, va evoca cu obidă scene greu de uitat despre comporta52

mentul ”eliberatorilor”, care îl lăsaseră și fără neprețuitul său ceas de buzunar marca Omega. Revenirea noastră ”ACASĂ” a fost o aventură ce a durat multe zile și nopți, claustrați într-un vagon de marfă, mirosind a fân și cai, mai multe familii, adulți și copii, lipsiți de multe cele, dar răbdători și plini de speranță…

Odată ajunși în gara Satu Mare, unde am fost deparazitați din belșug cu DDT, familiile celelalte s-au risipit înspre locurile lor din Sălaj, iar noi ne-am căutat sălaș la vechea adresă din strada Moldova, ce fusese rebotezată Kinizsi și așa avea să rămână vreo două – trei decenii.

După câțiva ani ne-am mutat la numărul 31, ce va fi adresa noastră până la marile inundații din primăvara lui 1971, când casa de chirpici s-a topit… Tata va începe un lung proces cu cumpărătorul terenului și materialelor destinate casei din Cartierul funcționarilor, pierzând în final cauza, neputând dovedi că fusese prigonit politic și silit să se refugieze în Regat… Copilăria și adolescența mea din Kinizsi utca/strada/ a fost un șir de evenimente fericite (premii și acțiuni școlare, devorarea cărților din mica bibliotecă a Poștei, unde mama își recăpătase importantul post de femeie de serviciu - onorat până la pensionare – și a cărților din Biblioteca orășeneacă, pe lângă al cărei local de ieri, azi sediu de bancă, mă strecor cu dulce aducere aminte, când poposesc în Satu Mare… Am trăit, în acei ani, bucuria unor prietenii, cum astăzi nu cred să mai existe, cu copii și adolescenți adunați în jurul unei mingi, la început din cârpă, mai apoi din cauciuc și mult mai târziu un balon adevărat de fotbal, volei sau baschet. Amestecam în vorbirea noastră româna, maghiara, chiar și ceva idiș, nepăsători la ce trăiseră părinții nostri în oribilul proxim trecut; ne bucuram, în modesta noastră ambianță de tot ce ne oferea aceasta, visând că atunci când vom noi mari totul va fi perfect… Ne-am risipit mai târziu în cele patru zări ale țării și ale lumii; Mec, Ciuciu, Imi, Jiga, Gâgă, Nelu, Petrică, Ionică, Mișu, Nicu, Giuri, Cornel, dar în amintirile mele, stăm drepți, ca o echipă de fotbal, aliniată la mijlocul vechii arene sătmărene Olimpia, pentru a saluta Veșnicia… Anii de liceu au fost puțini: 8-9-10, scurtați după modelul sovietic, separați în cele patru licee cu limbile de ”predare” romană și maghiară, două de băieți și două de fete și nu ne mai intersectam decât la prilejuri oficiale, atent supravegheate de ochii partinici. (Începuse, oare și reînocularea naționalistă în fami-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN liile amicilor mei de ieri?). Student la Drept, cu vise de publicist și poet, alături de bunul meu prieten Nelu Donca, priveam mirați și uneori înfricoșati la spectacolul comunistoid din universitatea noastră clujeană: exmatriculări, după trei ani de la revolta din Ungaria, pentru vina de a fi participat la o întrunire de solidarizare cu studenții budapestani sau pentru a fi cântat și jucat Hora Unirii, la 24 ianuarie 1959, la statuia lui Matei Corvin. Unificarea celor două universități, ce a urmat imediat acestui act de curaj românesc, ne-a adus laolaltă în aceleași aule și săli de seminar, dar și în aceleași camere de cămin. Am întâmpinat-o cu destulă curiozitate, dar prieteniile s-au legat ușor, chiar dacă româna unora dintre noii colegi era precară rău, pe noi amuzându-ne mai mult nu româna lor șchioapă, ci mai ales cea a unora din profesorii veniți de la Bolyai, care presupuneam că trebuiseră, până mai ieri, să predea materiile de drept românesc în limba maghiară… Dar pe noi ne bucura, mai ales, că, de acum, de sărbători, altele decât cele oficiale, ne vom așeza la aceași masă la ”Fetițele Vieneze” și vom colinda împreună colindele noastre și ale lor, fără a mai privi cu suspiciune spre masa celorlalți, cum ni se întâmplase de Crăciunul lui 1958… Cei cinci ani de facultate, din care patru împreună, au cimentat legături, unele pentru o viață de om, și ne mândrim că dintre noi s-au ridicat personalitățile de mai târziu: juristul Ioan Deleanu, coautor al proiectului primei Constituții postdecembriste, diplomatul Ioan Donca, ambasador al României la Budapesta, Beijing și Moscova, scriitorul Szilagi István, laureat cu premiile literare cele mai importante ale Ungariei. La vremea aceea, nu mi s-a părut curios că, în fața comisiei de repartiție, foștii studenți de la Bolyai au optat pentru județele de baștină, cu populație maghiară, dar întrebării lor, pusă în particular, câțiva ani mai târziu, de ce între cei propuși pentru a lucra în Externe nu s-a aflat nici unul dintre ei, lor fiindu-le clar că în dosarele personale rubrica „naționalitatea” atârna mai greu, evident mai greu, decât cea a ”rezultatelor școlare”, nu i-am putut sau nu am vrut să-i dau un răspuns satisfăcător… Cariera mea diplomatică și nu numai aceasta, m-a ”călătorit” în SUA, China și Ungaria, Budapesta fiind capitala în care am ”trăit” mai mult de un deceniu.

Vorbitor de maghiară din copilărie, crescut fiind in mediul sătmărean, destul de ”citit” în literatura maghiară și rezonând sufletește la

multe amănunte ale trăirii noastre comune, balade, romanțe, ritualuri ale credinței (eu provenind, după cum ziceam, dintr-o familie greco-catolică), ar fi trebuit să mă simt în largul meu în mediul cosmopolit al capitalei ungare, dacă nu ar fi fost, din ce în ce mai evident, derapajul, încă din anii guvernării comuniste, spre o atitudine belicoasă antiromânească, mascată, în mod reușit, prin criticarea cultului personalității liderului de la București. Identificându-ne cu ceaușismul, populația ne privea, pe noi, diplomații români, cu politețe glacială sau cu ostilitate, în timp ce autoritățile își îndeplineau obligațiile de serviciu în legătură cu noi cu tot mai multă lehamite, pe măsură ce ne apropiam de decembrie 1989. Revoluția română ar fi trebuit să marcheze un moment de reașezare în normalitate a raporturilor româno-ungare. Din păcate, nu a fost să fie așa și după câteva zile de simpatie, trendul anti-românesc și-a reluat cursul, pe măsură ce ”așteptările” privind Transilvania nu s-au îndeplinit, cu toate ”evenimentele” de la Tg. Mureș… Intrat în dispozitivul ”Referentura Ungaria” din MAE, în primăvara lui 1990, după aproape un deceniu de trudă la Budapesta, din nou pe post de referent, mi-a fost dat să constat că nu se prea împiedicau de noi, cei doi referenți (Dan Năstase și subsemnatul), mai marii ministerului, foarte încrezători că știu tot și că vor rezolva tot. Doar că evenimente, ca 15 martie sau 23 octombrie (zilele naționale ale Ungariei), marcate, de fiecare dată, în acei ani de „început nou al relațiilor româno-ungare”, de tensiuni, datorită modului ofensator în care înțelegea Budapesta să serbeze în Transilvania Românească, zilele atât de dragi ei, le contrazicea expertiza, iar noi, referenții nu participam la sfatul lor… O singură dată, când la un final de conclav, ne-au întrebat: Voi, referenții, ce credeți că vor?, am desfășurat Manifestul Revoluției Ungare, adoptat la Pozsony (Bratislava), la 15 martie 1848, atrăgând atenția distinsei adunări (MAE + Servicii) asupra punctului final al Proclamației: ”UNIO”, adică Ungaria Mare…

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

53

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN Alexandru GHIȘA Erată

STIMAȚI CITITORI, Ne cerem scuze că în numărul anterior al revistei noastre (4445/2018) a apărut o eroare la pagina 52, în textul conferinței ”Relațiile româno-ungare, trecut, prezent, viitor”, susținută de dl. Alexandru Ghișa la Casa Artelor, la 30.10.2017 – în locul numelui președintelui în exercițiu al Ungariei, János Áder, a apărut în text János Kádár (fostul lider comunist al R.P. Ungare) și a fost omisă o propoziție explicativă pentru sublinierile făcute despre regimul autocratic instaurat de Viktor Orbán și partidul condus de el, FIDESZ, la Budapesta. Redăm mai jos paragraful în cauză: ”Președintele statului, János Áder, este din grupul de prieteni al lui Viktor Orbán și este loial acestuia. Viktor Orbán este premier, iar tot un prieten de-al lui, Lászlo Köver, este președintele Parlamentului. Partidul condus de Viktor Orbán, FIDESZ, cu o majoritate parlamentară de două treimi a schimbat Constituția de vreo 12 ori. Deci a adoptat o legislație pe calapodul lui. Ungaria lui Viktor Orbán de azi este un ORBANISTAN”.

Continuăm, în acest număr al revistei, partea a doua a conferinței din 30 octombrie 2017, pe tema: ”Relațiile româno-ungare, trecut, prezent, viitor”, cuprinzând răspunsurile d-lui Alexandru Ghișa la întrebările auditoriului.

Comentariu din sală: În 1919, la Tratatul de la Paris, Alexandru Vaida Voevod spunea: Care ţară a avut un apartheid atât de lung, de la 1437 până în 1918, fără drepturi pentru români? Ungurii, secuii și sașii aveau drepturi, românii nu. Unica ţară cu cel mai lung apartheid, în care un popor nu are nici un drept.

Alexandru Ghişa: Am văzut că aţi avut nu demult, la început de octombrie (2017) vizita lui Viktor Orbán şi ai unor membri ai guvernului, inclusiv a ministrului de externe ungar, care au vizitat Clujul la aniversarea a 500 de ani de la reforma calvină, 500 de ani de libertate religioasă în Transilvania. Într-adevăr, după reforma religioasă a urmat şi 54

războiul de 30 de ani, 1618-1648, care a fost un conflict religios. Pacea vestfalică a fost negociată în timpul războiului, deci înainte de final timp de 4 ani. Vestfalia este o regiune din vestul Germaniei, locuită atunci de catolici și de protestanți. La acea negociere de 4 ani, la care au participat şi învinşii şi învingătorii, deci toate taberele, s-a stabilit primul principiu european cu care ne mândrim astăzi, principiul toleranţei religioase. Puțină lume știe că Transilvania, ca principat protestant, a participat la războiul de 30 de ani. Această toleranţă religioasă aniversată de Viktor Orbán aici în Transilvania, aveţi dreptate, a fost valabilă numai pentru cultele îmbrățișate de unguri, sași și secui, nu și pentru români. Religia ortodoxă a românilor era numai tolerată și după pacea vestfalică. Aveţi dreptate, asta e istoria.

Gelu Stan: Domnule profesor, sunt pentru prima dată poate în sala asta în care văd îmbinarea istoriei cu diplomaţia şi cred că asta-i cea mai bună formulă în cariera diplomatică, după formula jurist şi diplomat. Două întrebări am, dar fiecare întrebare are un mic preambul. Prima întrebare se referă la Gojdu, Fundaţia Gojdu și, nu mai vorbim despre venirea românilor în arealul Panonic după ce-au fugit de turci, despre Şaguna care s-a născut la Miskolc și unde există o placă unde scrie Şaguna, dar nu scrie nimeni că Şaguna a fost mitropolitul Ardealului, că el a rupt biserica ortodoxă, Mitropolia Ardealului, de sub tutela sârbilor şi nu mai ştie nimeni că, de exemplu, contele Sina era în corespondenţă cu Cuza pentru înfiinţarea Băncii Naţionale, dar mă opresc la Gojdu.

Vreau să vă spun că bursele Gojdu au însemnat 4 prim-miniştri ai României, 32 de academicieni şi vreo 5 mii şi ceva, nu ştiu exact cifra, de bursieri, intelectuali din Ardeal. Testamentul lui Gojdu, am înțeles că în 1937 ministrul de finanţe al Ungariei i-a făcut un inventar, după Trianon-ul de care ați vorbit dvs., un inventar al patrimoniului Gojdu. Biserica ortodoxă de la Sibiu a fost cea care a administrat aceste fonduri de burse, dar nu numai atât, am înţeles că este vorba de 3 miliarde de dolari patrimoniu. Acesta e trecutul. Vine 1989. Discutăm despre Fundaţia Gojdu din punct de vedere juridic, este o organizaţie internaţională de drept privat, un ONG în care statul n-are ce să caute. Ce să înţeleg eu astăzi când, dacă mă întreabă cineva (Maria Berényi a scris câteva cărţi, 3 cărți, ultima despre evoluția situației în bursele Gojdu) dacă guvernul român, cu un prim-ministru discutabil, care

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN s-a căsătorit a patra oară la o biserică catolică în Ungaria, probabil erați acolo, face o ședință de guvern comună, româno-maghiară, în care șterge cu buretele domeniile Gojdu, tot patrimoniul Gojdu și înființează o nouă fundație de prietenie româno-maghiară care să aibă acolo sediul pentru a promova ce? La vremea aceea prim-ministrul era un bursier la o fundație importantă din Budapesta, cred că prin 91-92.

Deci, ce șanse mai are Mitropolia Ardealului, ce implicare a avut episcopul Sofronie de la Oradea și ce se întâmplă cu bustul lui Gojdu, care stă în ploaie la ieșirea din Oradea și se discută să fie amplasat în fața actualei biserici episcopale, la ieșirea din cetatea Oradiei? Deci asta este prima întrebare, ce șanse mai are Mitropolia Ardealului să recupereze bursele Gojdu? Și a doua întrebare este și mai actuală.

Spuneați de vizita domnului prim-ministru, o vizită absolut privată. Pe parcursul vizitei a transmis trei mesaje interesante din punct de vedere al geostrategiei și a poziției Ungariei.

Primul mesaj a fost: viitorul Bazinului Carpatic este în limba maghiară. A făcut și propagandă pentru alegerile de anul viitor. Al doilea mesaj: Dacă vreți să intrați în ”Grupul Vișegrad”, care în prezent are o strategie foarte interesantă a celor trei mări și înseamnă patru state: Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia. Vor fi trei pentru că există o înțelegere că, în trei-patru ani, Cehia și Slovacia se vor uni din nou. Noi tot discutăm cu grecii, cu bulgarii, am avut strategia Mării Negre, care prin anii '90 s-a consolidat, dar după vizita președintelui Klaus Johannis în Bulgaria, a propus primului ministru: haideți să facem flotă la Marea Neagră, flotă militară. Președintele bulgar n-a zis nici da, nici nu. În schimb, când s-a dus la primul-ministru, domnului Johannis i s-a spus că el vrea să vadă la Marea Neagră iahturi, turiști, nu fregate. Deci, după părerea mea, o vizită total nepregătită pentru că nu se poate un asemenea refuz și în asemenea mod. A treia problemă, al treilea mesaj transmis de Orban, zice: noi vom fi creștini, sigur nu știu Europa cât va mai fi de creștină și vă apărăm creștinismul de emigranți, vă ajutăm să vă facem gard la răsăritul României. Întrebarea mea este, dacă puteți să răspundeți, nu este politică. În România există, cum spuneați dvs., trei organe de stat cu atribuții de politică externă: ministrul de externe, primul-ministru și președintele. Spuneți-mi, care dintre ei a răspuns în vreun fel la aceste trei provocări? Vă spun eu, a răspuns liderul

actualului partid la putere care a dat un comunicat pe la sfârșitul vizitei sau după aceea, că au avut o discuție aplicată. Ce-au discutat? Noi mai avem stat unitar, independent, suveran și indivizibil? Vă mulțumesc.

Alexandru Ghișa: Și doriți să vă răspund acum? Cât timp îmi dați, pentru că, pentru problema Gojdu, avem nevoie cel puțin încă o conferință? Recunosc, în 2002 i-am adus pe unguri (pentru prima dată după 1990) la negocieri și am făcut parte din echipa de negociatori, deci am negociat cu ungurii problema Gojdu, la solicitarea Fundației Gojdu de la Sibiu, condusă de mitropolitul Transilvaniei. Ministerul Afacerilor Externe acționează la solicitarea unei instituții. Fundația Gojdu s-a adresat în scris MAE. Partea ungară a acceptat foarte greu să negocieze pe această temă. Ultima negociere pe Gojdu s-a făcut în 1937, s-a semnat un acord, urma să se restituie bunurile fundației, dar a intervenit războiul, Diktatul de la Viena, după care s-a uitat. Au venit regimurile comuniste și în România și în Ungaria. În România bunurile fundaționale au fost naționalizate în 1948. Ungaria a naționalizat bunurile fundaționale în 1953. Așadar, Fundația Gojdu are bunuri și la Budapesta, are și în România. Pot să vă întreb și eu pe dvs. dacă fundația Gojdu și-a recuperat bunurile din România? Vă spun eu că încă nu a recuperat tot ce a avut. Sunt membru al Fundației Gojdu și cunosc această problemă.

Chiar în urmă cu un an de zile, mitropolitul Transilvaniei m-a chemat la Sibiu și am primit ”Crucea Șaguniană” pentru laici, pentru sprijinul pe care l-am dat Fundației Gojdu. Toată chestiunea este privită total deformat astăzi în România. V-am spus și nu degeaba am subliniat că Peter Medgyessy, în discursul despre starea națiunii din februarie 2002, s-a justificat că a participat la Ziua Națională a României prin faptul că nici negocierea franco-germană sau reconcilierea franco-germană nu a apărut din neant. De aici această idee a unei ”Fundații comune Gojdu”. Este singura variantă pe care Ungaria a acceptat să ajungem la un modus vivendi în această chestiune și vă spun că a fost foarte grea această negociere de doi ani de zile (2002-2004). Îmi pare rău că, în momentul în care această idee s-a născut și-am pus-o pe tapet, negocierea pe Gojdu să știți că am făcut-o cu dl. Cristian Diaconescu – secretar de stat, dl. Bogdan Aurescu atunci director general în minister, o echipă tânără, foarte bună, care au receptat foarte bine această chestiune și am

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

55

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN ajuns la ideea unei Fundații româno-ungare Gojdu. Personal m-am dus la Ambasada Germaniei din Budapesta, la Ambasada Franței, ne-au dat statutul acelei ”Fundații pentru tineret franco-germane”, care finanțează toate acțiunile bilaterale între Franța și Germania, care acordă burse tinerilor francezi și germani pentru învățarea limbilor franceză și respectiv germană etc. Mai mult decât atât, am adus statul ungar la finanțarea acestei fundații comune. Și în 2004, și în 2005, vă spun sigur că statul ungar a alocat de la buget 500.000 euro pentru Fundația comună Gojdu, iar statul român nu trebuia decât să aprobe acest proiect și să aloce și el suma pe care a alocat-o statul ungar. Îmi pare rău că dl. Mircea Geoană, sub a cărui mandat am negociat (în diplomație nu negociezi de capul tău, faci proiectul, pentru fiecare ședință de negociere, ai mandat aprobat de ministrul Afacerilor Externe), deci toată negocierea am făcut-o sub mandat aprobat de domnul Mircea Geoană, care în 2006-2008 nu mai era ministru, dar era în Parlament, din partea PSD, s-a opus acestui proiect. Adică tu l-ai aprobat și tu te opui? Dl. Mihai Răzvan Ungureanu, pe care-l cunosc foarte bine și l-am dus personal în Curtea Gojdu, să vadă ce-i acolo, n-a semnat nimic altceva. Eu miam încheiat misiunea la Budapesta în august 2005, iar în 2006 am scos un număr special din ”Dosarele Istoriei” pe revoluția ungară, că erau 50 de ani de la evenimentele din toamna anului 1956, și dl. Mihai Răzvan Ungureanu m-a chemat ca să vorbesc cu cineva de la Budapesta să accepte funcția de copreședinte al părții române în fundația comună. Fundația Gojdu de la Sibiu era cooptată în conducerea Fundației româno-ungare Gojdu care urma să funcționeze la Budapesta. Această fundație comună avea azi sediul în Curtea Gojdu din Budapesta. În Curtea Gojdu ar fi funcționat o Bibliotecă Gojdu. În Curtea Gojdu ar fi fost sediul Institutului Cultural Român din Budapesta, pentru care statul român plătește lunar o chirie de 17.000 euro și acolo era gratuit, întreținerea o asigura Fundația româno-ungară Gojdu. Antreprenorul care a renovat Curtea Gojdu, culmea, Ministerul de Externe ungar nu ne-a spus absolut nimic, dar m-am dus la antreprenorul firmei din Israel care a cumpărat Curtea Gojdu și el mi-a spus că la cumpărare, Primăria Budapestei a rezervat spații pentru Fundația româno-ungară Gojdu. Și noi puteam să cumpărăm Curtea Gojdu. De ce? În Ungaria 56

nu există lege de restituire a imobilelor, dar foștii proprietari aveau drept de preemțiune, puteam s-o luăm. Dar a venit o delegație parlamentară din România care a pus problema: cum să dăm atâția bani pe ruina asta? Deci atunci Curtea Gojdu era evaluată la cca. 4 milioane de dolari, puteam să cumpărăm Curtea Gojdu, aveam drept de preemțiune. Numai terenul de sub clădiri valora atunci peste 10 milioane de dolari. Deci le aveam pe toate astea. Dincolo de faptul că în Documentul de constituire a Fundației româno-ungare Gojdu, semnat de cele două guverne de la Budapesta și București, la nivel de premieri și miniștri de externe, partea română a redus contribuția statului român la 200.000 de euro, propunere acceptată automat de partea ungară, prin opoziția Parlamentului României la acest proiect s-a ales praful de toată negocierea noastră. Nu știu dacă în următorii 10-20 de ani se va mai ajunge la un asemenea acord, oricum sub Viktor Orbán este exclusă orice negociere pe acest subiect. Dar, repet, ca să fiți liniștit în această problemă, problema Gojdu este o problemă în litigiu între statul român și statul ungar. Că se rezolvă, au trecut 100 de ani de atunci, nici o problemă, în diplomație se lucrează pe termen mediu și lung, poate în următoarea sută de ani se va mai ajunge la negocieri pe această chestiune. Da, se pune și întrebarea ce a făcut Biserica Ortodoxă Română până acum în această chestiune. Singura lege de restituire în Ungaria a fost dată în 1993, cu valabilitate pe 2 ani, privea bunuri imobile de folosință cultică. În 1995 efectele acestei legi s-au mai prelungit încă 3 ani. În baza acelei legi, Parohia Ortodoxă Română din Budapesta a primit un imobil din Curtea Gojdu, care este azi imobilul proprietate românească, care este al optulea imobil, perpendicular pe Curtea Gojdu, care cuprinde un total de 7 imobile și 6 curți interioare în Cartierul Evreiesc din Budapesta. Acest imobil a fost dat Parohiei române de statul ungar pentru că, acolo, în acea clădire funcționează de la 1900 o Capelă Ortodoxă. În același timp, statul ungar, în baza acelei legi, a oferit o sumă Vicariatului Ortodox Român din Ungaria, de care statul român nu a știut, pentru că vicarul de atunci ar fi trimis o scrisoare Patriarhiei Române, în limba maghiară. În 2002, când noi am început negocierile, Ministerul de Externe ungar ne-a spus că statul ungar a dat, a despăgubit, în contul Fundației Gojdu, cu o sumă importantă, comunitatea ro-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN mânilor din Ungaria. Nu știu ca Patriarhia Română să fi informat vreo instituție a statului român sau măcar Mitropolia Transilvaniei de la Sibiu despre această despăgubire în contul imobilelor din Budapesta construite de Fundația Gojdu la sfârșit de secol 19. În ce privește celelalte probleme ridicate, cea cu Bazinul Mării Negre poate fi discutată.

Ce-i acolo știți foarte bine, că am văzut că sunteți ancorat pe securitatea în Bazinul Mării Negre. Da, acolo se poate discuta o colaborare și avem o trilaterală – România, Bulgaria, Turcia. În același timp, discutam mai înainte, se pune problema de ce toate navele militare - americane, franceze, germane etc. - care intră în portul Constanța, rămân 21 de zile și în a 22-a zi ies afară prin Strâmtoarea Bosfor. Știți de ce? Ca nu cumva Rusia să invoce Tratatul de la Montreux și că SUA sau un alt stat membru NATO nu respectă tratatele internaționale. Problema este că acest Tratat de la Montreux, din 1936, trebuie renegociat. S-a schimbat structura politică din Bazinul Mării Negre, dar nimeni nu acceptă și nu pune această problemă. Rusia nu vrea, pentru că tratatul o avantajează. Turcia, cu atât mai puțin, pentru că prin Tratatul de la Montreux a reușit să naționalizeze Strâmtorile Bosfor și Dardanele, care sunt astăzi turcești.

Recep Tayyip Erdogan vrea să preia toată puterea în Turcia, ceea ce a făcut Viktor Orbán în Ungaria. Dar Ungaria e stat membru al Uniunii Europene, iar Turcia negociază și ea de vreo 20 de ani asocierea la Uniunea Europeană.

Deci relația României cu Turcia e o problemă foarte sensibilă. Ce să mai spun, că la 1807, când împăratul Napoleon a discutat cu Țarul Rusiei, Alexandru I, la Tilsit, să-și împartă lumea la vremea respectivă, țarul a spus: Eu sunt mulțumit dacă iau Strâmtorile. La care Napoleon a replicat: Nu, asta nu se poate, acolo sunt cheile lumii. Strâmtorile Bosfor și Dardanele și astăzi au aceeași importanță geopolitică ca și în urmă cu 200 de ani. Nu vă mai citez decât pe Grigore Antipa, cel mai bun specialist român pe Dunăre, care, pe la 1902, spunea: Gurile Dunării sunt Bosfor și Dardanele. Datorită acestor Strâmtori există o legătură ombilicală între România și Turcia. V-aș ruga să înțelegeți poziția diplomației române față de situația din Turcia astăzi. România fără Strâmtori este blocată.

Vasile Lechințan: Eu îi mulțumesc domnului profesor Ghișa pentru că ne-a ținut sub o tensiune extraordinară. E o temă pentru noi atât de fierbinte încât ne-am bucurat să auzim

această comunicare și să aflăm și lucruri noi printre care unele cunoscute, dar acum îmbrăcate într-o altă lumină. Mi-ar plăcea ca dl. prof. Ghișa să fi ținut la Ambasadă un jurnal al tuturor relațiilor româno-ungare, ca să aflăm de exemplu ce s-a transmis la televiziunea maghiară referitor la România, fie negativ, fie pozitiv, ca să vedem noi cum e reprezentată viața românească în Ungaria de-a lungul timpului.

Alexandru Ghișa: Acest jurnal există, în Arhiva Diplomatică a ministerului român al Afacerilor Externe. Vă rog să mergeți la București, să studiați arhiva și aveți situația la zi.

Toate jurnalele Ambasadei României de la Budapesta se găsesc depozitate în Arhiva MAE de la București. Sunt accesibile, vă garantez. Arhiva Diplomatică a rămas în subsolul Palatului Victoria din Piața Victoriei nr. 1 și publicul are acces la toate documentele emise până în 1989.

Vasile Lechințan: Am două întrebări.

Nu vreau să acuz Ministerul de Externe, știu că lucrează, dar totuși, de exemplu, dacă ei în Ungaria lucrează atât de mult la cosmetizarea trecutului lor, Ministerul nostru de Externe ce face ca să răspundă? Se știe de ”Divizia secuiască” câte crime și atrocități a făcut în Transilvania contra românilor? Acum am găsit că la Muzeul Trianon din Budapesta s-a deschis o expoziție în care se omagiază ”Divizia secuiască”. Ministerul de Externe al nostru nu vine cu dovezi: uitați aici lipsesc imaginile acestea, uitați Ciucea, uitați soldați români mutilați de ”Divizia secuiască”. Deci, dacă ei lucrează la cosmetizarea trecutului, noi nu putem interveni puțin în această cosmetizare? Mă gândesc la Ministerul de Externe. Pentru că, exact așa cum ați zis dvs., istoriile sunt paralele. Ei nu se uită ce scriem noi, noi ne uităm ce scriu ei, pentru că vrem să știm ce răspundem, ca să răspundem. Eu nu sunt de acord cu fondul comun pe tema Fundației Gojdu și vă dau alt subiect de fond comun, care e extraordinar de interesant și de bun. Deci, Maria Tereza a făcut, poate și dvs. știți, trei Fonduri mari catolice, romano-catolice și pentru greco-catolicii români. Le-a făcut în oglindă, trei în Transilvania, trei în Ungaria. Pentru cele trei din Transilvania știm că au fost confiscate de-a lungul timpului de statul român, dar pentru cele trei din Ungaria, aici să facem noi front comun pentru că, din fondul de religie ungară au fost întreținute 71 de biserici greco-catolice din zona așa-zisă ungară, din zona Maramureș-Bi-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

57

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN hor-Banat. Din acele fonduri trebuie să avem și noi o parte a noastră și nu ne-a revenit acea parte. Aici m-am gândit c-ar putea fi acel fond comun. La Gojdu n-aș vedea de ce, pentru că e fond românesc.

Alexandru Ghișa: În primul rând, la prima întrebare, Ministerul de Externe se ocupă de diplomația între state. Deci, problema răspunsului la istoria ungară cade în sarcina istoricilor și a Academiei Române și a instituțiilor universitare, a facultăților de istorie, nu-i oprește nimeni. E libertate, deci se poate cerceta, se poate studia, se poate răspunde, nu e nici o problemă. Să știți că, întâmplător sau nu, ”Istoria Transilvaniei”, cea în trei volume tipărită la Budapesta, a apărut în 1986. Eram atunci la Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe și culmea, nu știu cum s-a întâmplat că eram singurul istoric în direcție, recunosc că trebuia să mă duc în altă parte, fusesem la Londra, am revenit în țară și am fost trimis la Budapesta. Dacă știam că ajung acolo învățam maghiara mai devreme, dar așa am învățat-o acolo, cu un profesor foarte bun de aici de la Cluj, dl. Gavril Scridon, care era atunci lector român la Catedra de limbă română de la Universitatea Eötvös Lorand. Cu el am făcut primele ore de limbă maghiară. Am vorbit de Dunăre, să știți că eu am văzut-o prima dată la Budapesta. Din Ardeal nu se vede și nici un indicator nu duce cam pe unde trece Dunărea.

Adică, să ai o cale navigabilă, o autostradă de 1075 km și să nu o folosești, iar țara care are Dunărea și ieșirea la Marea Neagră nu-i o țară săracă, e prost gospodărită. Și ca să vă răspund și la întrebarea cu diplomația, de ce nu face diplomație? Am mai avut conferințe de acest gen și foarte multă lume mă întreba de ce diplomația de astăzi nu face una, sau alta. Îl evoc pe Nicolae Titulescu, care în 1939 a avut o discuție cu Armand Călinescu, premierul de atunci al României, și i-a spus următorul lucru: d-le prim-ministru, dați-mi o politică internă bună și vă voi construi o politică externă la fel de bună. Deci, la întrebarea dvs. dați-mi voie să vă întreb și eu: avem astăzi o politică internă bună, pentru a construi pentru România o politică externă la fel de bună. Nu comentez și nu mă pronunț. Referitor la celelalte chestiuni, cu Fundația Gojdu, eu îmi mențin opinia mea. Dar vreau să vă spun că într-adevăr aveți dreptate cu privire la un aspect - înainte de Fundația Gojdu existau fundațiile greco-catolice din Imperiul habsburgic, care au fost la fel de ample 58

și puternice. Haideți să vedem când s-a înființat Fundația Gojdu? La 1869, și aici vă exprim o idee pe care i-am spus-o și doamnei Maria Berényi, că toți porneau de la Gojdu. În 1867 s-a realizat dualismul austro-ungar. Atunci elita intelectuală de religie ortodoxă, clericii care erau, au constatat că Biserica Ortodoxă nu are o fundație capabilă să pregătească o elită intelectuală pentru ceea ce va veni după acest dualism. Știți că românii n-au acceptat niciodată dualismul și au declarat-o sus și tare.

Gojdu realizează acest lucru după dualism, propune înființarea acestei fundații din averea lui, repet Fundația Gojdu este o fundație laică. Faptul că Mitropolia Transilvaniei sau Mitropolitul Transilvaniei este în fruntea acestei fundații, e cu totul altceva. Gojdu cu Șaguna erau prieteni, deci Emanoil Gojdu și-a scris testamentul în prezența lui Șaguna la 1869, și i-a spus: după moartea mea realizați această fundație și tu să preiei și să fii președintele acestei fundații. Andrei Șaguna deja realizase despărțirea de biserica sârbă, și lucra pentru consolidarea a ceea ce este astăzi Mitropolia Transilvaniei. Deci, ce-a fost a fost, ce este astăzi este treaba clericilor. Dar, vreau să spun că în anii '90, când au început maghiarii cu revendicările, România nu avea ce să revendice.

Unde era în 1990 Fundația Gojdu? Unde era în 1995? Unde era în 1993, când a apărut legea ungară de restituire a bunurilor fundaționale, unde era Fundația Gojdu? Nu era nicăieri. Vă spun eu că fundația a fost reînființată în 1996. Și dacă nu impulsionam noi, din Ministerul de Externe, Mitropolia Transilvaniei, nu știu dacă astăzi exista Fundația Gojdu. Am discutat în 1996 inclusiv cu IPS Antonie Plămădeală la Sibiu, am făcut o vizită inclusiv IPS Bartolomeu Anania, la Cluj-Napoca, nu știau multe de Fundația Gojdu.

Teodor Mateescu: D-le profesor, a fost o încântare să vă urmăresc expunerea. Vreau să pun o întrebare la care aștept răspuns, pentru că dacă nu mi-ați răspunde probabil că aș fi dezamăgit. Ce ar trebui să mai facă acest personaj, Victor Orbán, în România, deci nu în Ungaria, în România, pentru ca autoritățile române, în speță Ministerul de Interne sau organul abilitat în această privință, să-l declare persona non grata pentru o perioadă. Alții au făcut, inclusiv slovacii, îmi amintesc, au oprit intrarea în Slovacia a președintelui Ungariei cu un prilej pentru că era indezirabil în acel moment. Dacă doriți îmi răspundeți,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN dacă nu, nu. În legătură cu relațiile de rutină româno-maghiare, relațiile noastre cu ei nu sunt, cum spuneați dvs., speciale. Sunt foarte speciale pentru că nu cred că există în Europa asemenea relații bilaterale, cum există între România și Ungaria, cu revendicări atât de imperative pe de o parte și cu o prestație, cu un răspuns care nici măcar în apărare nu poate fi socotit. Pentru că jucăm mereu în apărare, și se dovedește în termeni competiționali că nu știm nici măcar pe teren propriu să jucăm, iar relațiile româno-maghiare al căror viitor se dorește a fi reconciliat, reconcilierea nu va putea să existe atâta vreme cât în didactica și în învățământul maghiar problematica istorică este tratată în mod antagonic față de istoria noastră. Deci când cele două istorii vor exprima puncte de vedere, nu împăciuitoare de ambele părți, dar rezonabile pentru o parte și cealaltă. Știți că francezii și germanii s-au oprit la primul război mondial cu ajustarea istoriei trecutului. Urmează ca generațiile următoare să facă eventual cât se mai poate face din rest, adică să ajungă măcar până în al doilea război mondial. Deci atâta vreme cât manualele de istorie din învățământul ungar și manualele de istorie din învățământul românesc nu vor ajunge la un numitor comun de exprimare rezonabilă, reconcilierea nu rămâne decât o retorică electorală politicianistă, cum vreți să-i spuneți, ăsta-i punctul meu de vedere. Iar chestia cu Fundația comună româno-maghiară Gojdu mi se pare și mie încă o greșeală a diplomației și a politicii românești. Vă mulțumesc.

Alexandru Ghișa: În ce îl privește pe Viktor Orbán, are în multe lucruri o relație specială cu comunitatea maghiară din afara frontierelor Ungariei. Dacă n-ar fi el în fruntea statului ungar și ar fi altcineva, la fel s-ar comporta. Îl cunosc foarte bine pe adjunctul lui, Zsolt Németh, care a fost de multe ori pe aici, am avut chiar și discuții directe în public, în sensul că la un moment dat eram la o conferință cu sala plină, în care el a fost atât de acid la adresa României, eu fiind diplomat și dl. Horia Bădescu știe foarte bine, eram în primul rând și nu aveam decât două variante: sau ies ostentativ din sală, sau îi răspund. Și îl aveam atunci ca translator de limbă română pe fiul lui János Fazekas, colaboratorul lui Ceaușescu. Era o reuniune pe ceangăi, pe care le patronează dl. Zsolt Németh din 1990 până astăzi, în fiecare lună februarie e o sesi-

une internațională la Budapesta pe tematica ceangăilor. Și el vine frecvent în România, în vizite private și particulare, în comunitatea maghiară. Nu poți să-l declari persona non grata. Despre dl. Viktor Orbán, la începuturile activității lui politice, când era un tânăr în plină ofensivă, a spus un lucru care mie mi-a plăcut la timpul respectiv: Ungaria nu are nevoie de vecini săraci. Și el a făcut atât cât a putut, pentru sprijinirea comunității maghiare din România, inclusiv economic. Deci, UDMR obține de la guvernul României ce poate obține, iar Viktor Orbán, din partea guvernului ungar, sprijină cât poate maghiarii din România. În Ungaria există o relație instituționalizată ungaro-maghiară. Îmi doresc și eu o relație instituționalizată româno-română. România are mai mulți români în jurul frontierelor decât are Ungaria maghiari în afara Ungariei. Și eu îmi doresc o politică coerentă a statului român față de românii din afara frontierelor.

Vreau să fac o afirmație. Astăzi pentru mine, în criza demografică prin care trece România, sunt mai importante resursele umane decât frontierele. În Ungaria, în toate instituţiile guvernamentale, dacă te duci pe relaţia CSI, cu Rusia și cu Ucraina, ai ca interlocutori tineri maghiari veniți din Ucraina, vorbitori de limbă rusă şi ucraineană. Pe relaţia ex-iugoslavă, în instituţiile de stat, ai maghiari din Voivodina, vorbitori de limbă sârbă, sârbo-croată. În toate instituţiile ungare pe relaţia România sunt tineri maghiari din România, crescuţi şi educaţi de statul ungar. Vorbeam de ceangăi.

La Jaszbereny, în Ungaria, funcționează un liceu special pentru ceangăi, finanţat de statul ungar. Oare de ce? Vă aduceţi aminte situaţia din Ucraina când, la apariţia Ucrainei ca stat, ca subiect de drept internaţional, era într-o criză economică acută, când s-a ajuns să plătească salariile în lăzi de vodcă. Deci nu aveau bani numerar să-şi plătească salariile funcţionarilor. La timpul respectiv, Ungaria plătea salariile din bugetul statului ungar, a învăţătorilor, profesorilor, care predau limba maghiară în şcolile maghiare din Ucraina. Fiecare profesor universitar din România, din câte ştiu până la nivelul anului 2005, primeşte din partea statului ungar o sumă de bani pentru că predă în limba maghiară în România. Iar dl.

Marko Bela, în ianuarie 2005, la o convorbire cu ministrul culturii de la Budapesta, a cerut ca şi profesorii de liceu să primească o sumă din partea statului maghiar şi sunt convins că

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

59

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN s-a aprobat. Deci, statul ungar are o politică coerentă faţă de maghiarii din jurul frontierelor. Ce e rău în asta? Repet. Mi-aş dori ca şi România să aibă aceeaşi politică în relaţia cu românii din jurul României. Deci, acesta e Viktor Orban. El nu face altceva decât să preia această relaţie instituţionalizată. L-am pomenit pe Nemeth Zsolt, care este unul din liderii politici ungari de dreapta, membru FIDESZ. Să ştiţi că Tabajdy Csaba de la Partidul Socialist Ungar nu e cu nimic mai prejos în relaţia privind România sau maghiarii din jurul frontierelor, decât Zsolt Németh sau Viktor Orbán.

Deci, în ce priveşte Trianonul şi maghiarii dinafara frontierelor, toate grupările politice ungare sunt la unison. Aceeaşi politică o duc şi e o politică coerentă.

Teodor Mateescu: Politică de patrioţi.

Alexandru Ghişa: Şi la ei se face istorie.

Teodor Mateescu: Iar Viktor Orbán este totuși, în felul lui, un om de nota zece. Numai că noi nu vrem să învățăm.

Bura Vasile: D-le profesor, vreau să vă întreb în ce măsură acest grup de lucru sau de cercetare care s-a constituit la Academia maghiară privind ”Elan Trianon 100”, are implicații cu aniversarea a 100 de ani de la Unirea României. Dacă în temele lor de cercetare este inclusă şi România. Şi mă refer la actul de la 1918. Pentru că, serviciile de spionaj şi serviciile de informaţii din ţara respectivă deja au lansat o serie de idei la adresa României, chipurile vor să demonstreze că Trianon-ul este pentru ei o zi de doliu, şi în ce măsură românii noştri, istoricii noştri, mă refer la cei de la Cluj, au teme de cercetare pentru Trianon 100, care sunt temele majore pe care noi, cercetătorii români, le avem cu Unirea de la 1918, la 100 de ani?

Alexandru Ghişa: Pentru noi totdeauna e un început, am început să discutăm şi despre această chestiune, și să ştiţi că se lucrează, chiar dacă acel Departament Centenar a fost mutat de la Secretariatul General al guvernului, la Ministerul Culturii. În aceste proiecte am înțeles că se implică mai degrabă autorităţile locale, care au preluat această aniversare şi sunt sigur că vor fi manifestări bune şi o să vă întâlniţi cu ele, chiar dacă mass-media românească nu le popularizează. De exemplu, şi de această întâlnire nu ştiu dacă aţi auzit undeva, dacă de la cineva din presă, dar să ştiţi că acţiunea de la Academia Română a fost organizată de Ambasada Ungariei. Noi am avut întâlnirea 60

cu istoricii maghiari după-masa la ora 16.oo.

Dimineaţa, ei au avut o întâlnire cu societatea civilă la Colegiul „Noua Europă” a domnului Andrei Pleşu, iar seara au avut o manifestare publică organizată de Institutul Cultural Maghiar în București. Istoricii maghiari s-au prezentat public cu toate aceste chestiuni. Sunt acțiuni publice, deci își cercetează istoria așa cum o văd ei. Îi interesează ce s-a întâmplat în România. Ceea ce v-am spus dvs., opiniile mele privind Trianon-ul, că e actul de naştere al Ungariei, le-am spus şi lor. Pe aceeaşi idee, am susținut că atunci, la 1918, s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar, nu Ungaria, pentru că nu exista Ungaria. Aţi menţionat că Viktor Orbán nu face în Slovacia ceea ce face în România. E adevărat. Eram dator şi cu răspunsul la întrebarea ce face diplomaţia românească. Aici la Cluj, l-aţi avut în acelaşi timp şi pe dl. Meleşcanu, ministrul de externe român şi pe dl. Szijárto, ministrul de externe maghiar. Ministrul de externe român a participat la deschiderea anului universitar în limba română, iar ministrul de externe ungar a participat la deschiderea liniei maghiare de la Universitatea “Babeş-Bolyai”.

Mai mult decât atât, ei au avut întâlnire, s-au văzut, au avut chiar şi o conferinţă de presă la dvs. la Cluj. Cred că sunteţi la curent cu asta. A existat un dialog? A existat. A fost aici şi Viktor Orbán, s-a dus la biserica din Floreşti, pe care a finanţat-o. Apropo de românii din Balcani. În 2008 am fost la Corcea, în Albania, unde preotul de acolo voia să-şi construiască o biserică nouă, finanţată de statul român. Lucra la ea de vreo cinci ani de zile, nu ştiu dacă azi e terminată. E o lume teribilă acolo.

Dar să vă explic cu slovacii, că aţi ridicat problema că în Slovacia nu se întâmplă ceea ce se întâmplă în România. Pe fiecare 4 iunie, în Hösök Tér (Piața Eroilor) din Budapesta, se adună lumea, se face o demonstraţie la Ambasada Franţei, că sistemul de la Versailles şi Trianon sunt în Franța, la Ambasada fostei Iugoslavii, a Serbiei astăzi, după care se trece la Ambasada României şi după aceea la Ambasada Slovaciei. Vă mărturisesc că în 2005, știind că îmi închei misiunea la Budapesta, pe 4 iunie eram în Budapesta, n-am mai stat în ambasadă ca să văd demonstrația, m-am dus cu ei în Piața Eroilor, m-am dus cu ei la toate ambasadele. La Ambasada Franţei a fost o manifestaţie chiar elegantă, la sârbi, deşi era spaţiu destul de mare, manifestaţia a fost una nu foarte vehementă. Când au ajuns la noi, noi avem am-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN basada nu departe de Gara de Est (Keleti) şi nu prea e spaţiu, e cam strâmt acolo în zona noastră, dar demonstraţia se face, creşte în vehemenţă. Când au ajuns la Ambasada Slovaciei, erau de o vehemență incredibilă, așa că reacția sau relația între Slovacia și Ungaria este mult mai dură decât între România şi Ungaria, deși cooperează împreună în ”Grupul Visegrad”.

Spuneaţi că suntem unici în Europa ca relaţie, România-Ungaria. Nu suntem unici. E o rivalitate între Spania şi Portugalia teribilă. Întrebaţi-l pe dl. Virgil Mihaiu, care ştie foarte bine.

După destrămarea URSS s-a înfiinţat şi Republica Armenia. Primul stat care a recunoscut Armenia a fost Turcia, atunci, în august 1991.

Numai că, armenii când şi-au stabilit stema şi drapelul naţional, au pus pe stemă şi pe drapel Muntele Ararat, care are o semnificație deosebită pentru armeni. Primii care au reacţionat au fost turcii: Păi, cum puneți Muntele Ararat, care nu-i la voi? Muntele Ararat e în Turcia.

Turcia are o treime sau chiar mai mult din teritoriul armean. De la Erevan până la Muntele Ararat sunt vreo 60 de km. Şi turcii s-au opus, că nu-s de acord. Mi-a plăcut răspunsul Erevanului: dar voi aveți pe drapel luna şi luna nu-i a voastră. La care turcii au tăcut, n-au mai zis nimic. Niciodată între Turcia şi Armenia nu s-au stabilit însă relații diplomatice. Acolo unde nu există schimb de diplomați, e stare de război şi la frontiera dintre Turcia și Armenia e stare de confict. Armenia fiind între Turcia și Azerbaidjan, au invitat Federația Rusă să le apere frontierele. Deci, la granița între Turcia şi Armenia e frontieră directă Rusia-NATO. Relaţia între România şi Ungaria e parfum pe lângă ceea ce e între Armenia şi Turcia. Aşa că nu suntem unici. Mai există conflicte. Mergeţi în Scandinavia, am lucrat la Ambasada României de la Stockholm. Când te duci din Suedia în Norvegia, şi Norvegia a făcut parte din regatul Suediei, Norvegia există ca stat independent şi suveran, ca subiect de drept internațional, numai din 1905. Ei în 2005 şi-au serbat 100 de ani de independenţă. Suedezul şi norvegianul îşi poartă drapelul, dacă stă în mijlocul pădurii, are catarg pe care flutură drapelul. Cum te apropii de frontiera între Suedia şi Norvegia, e pădure de drapele şi de-o parte şi de alta.

Dacă între România şi Ungaria ar fi o asemenea manifestare, cred că toată Europa ar sări în sus, ca să atenueze naţionalismul românesc şi unguresc. Numai că acolo, fiind standardul de viaţă care este, nimeni nu reacționează și

nu zice nimic, așa că nu suntem unici în Europa. Posibilitatea de dialog există. Dl. Viktor Orbán face parte din partidul popular european.

Când apare la conducere într-o țară din Europa un partid de centru dreapta sau de dreapta, el imediat îl felicită. Mă mir că încă n-a dat nici o declaraţie privind Catalonia. În 2001 am participat la un congres al FIDESZ-ului, partidul lui Viktor Orbán, care la nivelul anului când s-au înfiinţat ei, în 1988, au stabilit prin statut că n-au voie să-i fie membri decât oameni sub 30 de ani. Toţi erau la 22, 25, 27 de ani.

Acum au îmbătrânit şi ei şi, la un moment dat, FIDESZ-ul și-a schimbat numele în Partidul Civic Ungar. Viktor Orbán, la timpul respectiv era liberal, astăzi se declară non-liberal.

Nu mai e de acord, pentru că a preluat tot ce există electorat de dreapta din Ungaria. În viața politică a reuşit să-şi elimine toţi duşmanii.

Dar în Ungaria e o problemă foarte sensibilă, pentru că acest naţionalism ungar în Ungaria se traduce şi printr-un neo-antisemitism. El a fost liberal, şi-a pornit din stânga, a fost UTCist în tinereţea lui. Citiți-l pe Paul Lendvai și o să vă dați seama mai bine ce vă spun. În Ungaria există un partid, SZDSZ (Alianța Democraților Liberi), partidul liberalilor, iar FIDESZ înseamnă Uniunea Tinerilor Liberali. SZDSZul e tot o uniune a liberilor democraţi, numai că, în Ungaria se cunoaște că acest partid e un partid al evreilor. Ştiţi ce comunitate evreiască există în Ungaria astăzi? Nu ştiu câţi sunt la noi, dvs. ştiţi mai bine, dar în Ungaria sunt peste 200.000. E a treia ţară ca număr de evrei în Europa, după Anglia, Franţa, pe locul trei este Ungaria. Ungaria este singura ţară fostă comunistă unde evreii plecați în Israel în perioada comunistă, mulți au revenit în Ungaria după 1990. Acest naţionalism ungar naște antisemitism. Fodor Gabor, unul din cei mai buni prieteni ai lui Orbán, cu care a început fondarea partidului FIDESZ, era evreu. L-a eliminat.

A făcut efectiv în FIDESZ o epurare etnică. Nu ştiu dacă aţi auzit în Ungaria de ”Casa Terorii”, un muzeu, un muzeu impecabil de altfel, făcut de Viktor Orbán la sfârșitul primei lui guvernări, 1998-2001. E un muzeu construit pe o idee antifascistă şi anticomunistă. A fost şi un conflict diplomatic între Ungaria și Federația Rusă atunci, pentru că într-una din săli au pus jos un covor cu harta Uniunii Sovietice, la care Ambasada Federației Ruse a reacționat imediat - cum să calci Marea Rusie în picioare? Numai că antifascismul s-a menţinut cam la nive-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

61

DIN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT ROMÂN lul etajului 3, să zic așa, restul e anticomunist.

Acest muzeu, ”Casa Terorii”, este amplasat în fostul sediu al Securității ungare și după anii '50 cine erau în fruntea securităţii ungare?

Nu zic, cine era la noi, era și la ei. E o situaţie foarte sensibilă, pentru că acest naţionalism a lui Viktor Orbán, practic, în lumea occidentală se traduce foarte clar prin antisemitism. După mine, această atitudine a Ungariei nu va dura foarte mult, nu cred să aibă capacitatea Viktor Orbán să se menţină la putere încă 10-20 de ani. Mulţumesc.

Viorel Hodiş: Rar se poate auzi un diplomat care să atingă aşa înalte cote de claritate şi sinceritate. Nu pierd ocazia să-l felicit pe dl. prof. Ghişa. Cunosc şi eu Ungaria, în oarecare măsură şi decupez numai un punct. Domnia sa a făcut o antiteză între felul în care Ungaria ştie să folosească un mare izvor de bogăție pentru economia lor, fluviul Dunărea, mult mai scurt la ei decât la noi, Ungaria îl foloseşte, România nu ştie să-l folosească. Pentru onoratul public întărim ideea antitezei d-lui ambasador, și anume: nu există ţară săracă şi ţară bogată, există numai ţară prost condusă şi ţară bine condusă. Vă mulţumesc.

Alexandru Ghişa: Dacă-mi permiteţi o precizare, nu am fost ambasador la Budapesta.

Sunt diplomat şi fac parte din categoria acelor anonimi care sunt diplomaţii. Dvs. cunoașteți miniștrii, secretarii de stat. Dar dacă un ministru face o gafă, acel ministru nu şi-a citit mapa pe care diplomaţii din minister i-au pus-o la dispoziţie.

Pop Iosif: Eu am o întrebare scurtă şi foarte directă legată de Primul Război Mondial, de încheierea lui, și apoi de problema optanților, în care România a plătit ştiutele despăgubiri pentru cei care şi-au lăsat averile aici și au plecat în Ungaria, că nu le-a convenit schimbarea. Întrebarea este simplă. Arhivele româneşti există şi pot fi consultate undeva?

Alexandru Ghişa: Da. Răspunsul este afirmativ, pozitiv. Ele există în Arhiva Diplomatică și se pot consulta. În problema optanților, dați-mi voie să fiu critic la adresa lui Nicolae Titulescu. Cehoslovacia, la timpul respectiv, nu a vrut să discute această chestiune, tratatele de la Trianon și de la Saint - Germain rezolvau această chestiune. Regatul sârbo-croato-sloven, care a devenit Iugoslavia, la fel nu a vrut să discute această problemă. Domnului Nicolae Titulescu i-a plăcut să dezbată la Liga Naţiunilor această chestiune a optanților, având în 62

contele Albert Apponyi un foarte bun orator şi un foarte bun jurist. Şi această dezbatere de la Geneva, la Liga Naţiunilor, a ajuns exact la aceeaşi concluzie ca şi pe relaţia Budapesta-Praga, Budapesta-Belgrad. Problema optanţilor constă în următoarele: nobilii maghiari cu proprietăţi în teritoriile celor trei state succesorale, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, aveau dreptul să opteze: rămân în statele respective sau se întorc în Ungaria şi bineînţeles că nu puteau să-şi ia şi moşia de la Praid, la Budapesta. Pentru moşiile pe care le aveau, au fost despăgubiți. Dar despăgubirea din partea României n-a fost din banii daţi de statul român, ci de statul maghiar, care i-a despăgubit în contul datoriilor de război pe care Ungaria le avea faţă de statul român. Arhiva există, dosare întregi cu procesul optanţilor la Liga Națiunilor, sunt în Arhiva Diplomatică a României, pe care o puteţi vizita, o puteţi cerceta la Bucureşti.

Din sală: Cum se explică, dacă arhiva există, că în aceşti 27 de ani, multe din proprietăţile pentru care statul român, prin acest mecanism, a suportat plata, s-au luat înapoi de către urmaşii celor care au primit bani.

Alexandru Ghişa: Vreau să vă spun concret. Dl. Bolojan, primarul din Oradea, am discutat cu el pe aceeaşi temă şi i-am spus, dacă sunt probleme adresaţi-vă Ministerului de Externe, avem documente, putem să vă dăm documente certificate cu ştampila Arhivei Diplomatice a Ministerului de Externe. Domnia sa a trimis juriștii primăriei la București, în arhiva noastră, să studieze și a salvat clădiri publice din Oradea pe baza documentelor din Ministerul Afacerilor Externe. Cineva de la Tg. Mureş m-a sunat zilele trecute, documentele există, trebuie să facă apel la ele, dar pe cale ierarhică, pe cale normală, conform legislaţiei.

Multă lume m-a sunat că vor documente din decembrie 1989. Le-am spus să revină cu un telefon în decembrie 2019. Așa prevede Legea Arhivelor - 30 de ani pentru documentele secrete, 50 de ani pentru cele strict secrete și 70 de ani pentru cele strict secrete de importanţă deosebită.

Ionel Vitoc: Mulțumesc d-lui profesor pentru amabilitatea cu care ne-a prezentat această minunată conferinţă şi răspunsurile pe care le-a dat la întrebările dvs. Vă mulţumesc şi dvs. că aţi participat la această manifestare.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

Zeno Millea

ÎNTREGUL ADEVĂR Desigur, titlul este o trimitere la mai mult decât consacrata formulare: „Adevărul şi numai adevărul” – la care mi-am mai permis, ocazional, sugestia adăugării respective („şi întregul adevăr”).

Fireşte, „întregul adevăr”, de regulă, nu ne stă la dispoziţie, ca atare sugestia mea se referea (şi se referă) la întregul adevăr care a dobândit notorietate în epocă, a fost consemnat în diverse surse, nu a putut fi combătut ci doar ignorat şi – evident – care prezintă o relevanţă şi importaţă apreciabilă şi astăzi. Ceea ce mă îndeamnă (şi determină) să reamintesc nişte „amănunte” ce vor contribui la respectiva „întregire”.

Despre ce este vorba? Despre două articole, semnate de către Dr. Alexandru Ghişa, apărute în revista ORAŞUL (nr. 42-43, 2017, şi nr. 44-45, 2018), primul intitulat România şi Ungaria în ultimii ani ai războiului rece (19871989), cel de al doilea: Relaţiile româno-ungare, trecut – prezent – viitor.

Să începem („întregirea”) cu primul. Autorul (ataşat cultural la Ambasada Română din Budapesta – la vremea respectivă) îşi începe analiza cu precizarea unor premise. Astfel: a/. ambele state aveau regimuri comuniste; b/. ceea ce le deosebea radical erau relaţiile foarte bune sovieto-ungare şi foarte proaste sovieto-române; c/. un alt element de diferenţiere era prezenţa armatei sovietice în Ungaria, pe când România s-a descotorosit de ea încă din 1958; d/. URSS deţinea controlul total în Ungaria, control pe care în România îl pierduse; e/. Ungaria s-a pliat la reformele sovietice (perestroica-glasnost) – România nu; f/. amintita pliere n-a însemnat, însă, renunţarea la „glorioasele tradiţii” (la Budapesta s-a sărbătorit până şi republica bolşevică a lui Kun Béla, din 1919!). În acest context „reformator”, menit să salveze conceptul de „comunism cu faţă umană”, în Ungaria s-a dezvoltat, paralel, şi un „comunism naţional ungar”, care s-a coagulat, iniţial, în jurul unui segment al Uniunii Scriitorilor. [Aici menţionez, dintre cei nominalizaţi de către autor, doar două nume emblematice: Csoori Sándor (revizionist notoriu, deve-

nit preşedinte al UMU) şi Csurka István (viitor preşedinte al MIEP – cel mai extremist şi revizionist partid post-comunist), omul care a propus, în Parlamentul Ungar, atacarea şi anexarea Voivodinei, profitând de bombardamentele NATO asupra sârbilor („Nemzeti Rockkeret”, Sághy Erna, în numărul 38/2001 al publicaţiei 168 ora). În continuare autorul, în analiza sa, prezintă corect şi cu (uneori, poate, prea multă) moderaţie momentele şi persoanele care au marcat respectivul interval. Dintre acestea m-aş opri la conţinutul celebrei „Istorii (în trei volume) a Ardealului” [condensată ulterior (1989, cu reeditare, fără nici o modificare, în 1993) în „Scurta Istorie a Ardealului”] şi, pe de altă parte, la personajul numit Szürös Mátyás – „lider de partid cu studii efectuate în URSS, secretar al CC al PMSU şi preşedinte al Parlamentului (din a doua jumătate a anului 1989)”.

Să pornim la drum cu „Scurta Istorie” (elaborată şi editată de către Academia de Ştiinţe din Ungaria, condusă, la vremea respectivă, de către Glatz Ferenc, istoric şi, printre altele, doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Clul-Napoca). De unde o am?

Am cumpărat-o, în 1995, de la un stand amplasat în holul central al susamintitei universităţi!

Deja din prefaţă ne reţine atenţia motivaţia editării: „Pentru o mai operativă informare şi, nu putem nega, datorită reacţiilor politice venite din România!”. În altă parte (tot în prefaţă), Anonymus este desfiinţat, iar scrierile sale declarate aberaţii romanţate! Până şi Glad, Gelu şi Menumorut sunt nişte distorsionări ale unor cuvinte sau denumiri ungureşti!

Iar în încheiere se concluzionează: „Până când istoriografia română rămâne subordonată unor interese naţional-politice – nu putem ajunge la o unitate de vederi”!!!

Cât priveşte esenţa conţinutului volumului (schiţată doar de dl Ghişa), iată căteva „idei principale”, în viziunea celui ce scrie aceste rânduri: 1/. retragerea aureliană din 275 a fost totală, pe teritoriul Daciei nemairămânând nicio populaţie romanică sau romanizată; 2/. În 896 ungurii au luat în stăpânire întreg bazinul carpatic, zonă mai mult sau mai puţin pustie; 3/. românii, de origine iliro-albaneză, au apărut la nord de Dunăre la 400 de ani după descălecatul arpadian şi au început să se in-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

63

filtreze în Ardeal abia pe la sfârşitul secolului XIII; 4/. Trianonul a fost un diktat imperialist (sic!), un act samavolnic care a sfârtecat Ungaria, privând-o de două treimi din teritoriul ei naţional; 5/. „statele succesoare” sunt nişte alcătuiri artificiale sortite pieirii, fragmentarea acestora fiind primul pas al „revenirii la 1914”!

Să trecem la numitul Szürös Mátyás, care, preşedinte al Parlamentului fiind, cumula şi funcţia de preşedinte interimar al republicii ungare. Iar în această calitate a avut un rol determinant în declanşarea tregicelor evenimente din 20 martie 1990 de la Târgu Mureş. Unde s-a încercat reaprinderea războiului civil (armata versus securitatea) eşuat în Decembrie ’89 – într-o variantă etnică româno-maghiară. Despre care se ştie prea puţin, nu numai pentru că am fost prea puţini cei ce am îndrăznit să ne ocupăm temeinic şi avizat (mă refer la buna cunoaştere a limbii maghiare) de chestiunea respectivă, ci şi pentru că cele două exemplare (nr. 69 şi 70) ale RMSz (Romániai Magyar Szo) din 15 şi 16 martie 1990 au dispărut – ca prin minune – din toate bibliotecile (inclusiv cea a filialei Academiei din Cluj-Napoca!)!!! Ce conţineau aceste două numere? Un interviu-fluviu cu Szürös Mátyás (preşedintele interimar al Ungariei), prin care ungurii din Ardeal erau „mobilizaţi” pentru a-şi face singuri dreptate, în ideea că „au acest drept fiind cel puţin la fel de autohtoni aici ca şi românii”! Cu ce pot dovedi cele de mai sus?

O pot face, pur şi simplu, pentru că, întâmplător sau nu, sunt în posesia acestor exemplare!!! Din care voi cita APELUL propriu zis: Întrebare: Ce transmiteţi, prin intermediul ziarului „Romániai Magyar Szo”, maghiarilor din România?

Răspuns: Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natură. În sfârşit, cel mai important lucru este ca maghiarimea din Ardeal să-şi făurească singură destinul.

Acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior. (...) Trebuie să spun că Ardealul este pământ strămoşesc maghiar, cel puţin în aceeaşi măsură în care este şi românesc. Deci, maghiarii au acolo deplina îndreptăţire de a trăi, de a munci, de a lupta, şi, ca atare, pot nu numai să ceară, ci să şi pretindă 64

dreptul lor asupra pământului şi asupra a tot ce li se cuvine în materie de drepturi individuale şi colective. (...) Urez mult succes cotidianului „RMSz”. Este foarte important ca ziarul d-voastră să mobilizeze maghiarimea...(A consemnat Székely Lászlo).

Drept care, pe prima pagină a „RMSz” (nr. 70/16 martie 1990), alături de cea de a doua parte a interviului în discuţie, apare fotografia unui monument (ridicat în 1896, cu ocazia împlinirii unui mileniu de la „descălecatul” din 896) pe al cărui soclu se poate citi: „Vulkán hágo – ösidöktöl magyar...” (Pasul Vulcan – unguresc din vremuri străvechi...).

Dacă ziarul central, „naţional şi democratic”, a ascultat porunca de la centru, mobilizând prompt maghiarimea, cum să n-o asculte maghiarimea din Ardeal? S-a văzut la Târgu Mureş, la doar cinci zile după publicarea interviului! [De notat că respectivul interviu l-am tradus şi publicat integral, în presa vremii, ba poate fi regăsit şi în volumele „Secesiunea Ardealului” (Ed. Carpatica, 2002, Cluj-Napoca) sau Târgu Mureş – Martie 1990 (Ed. Napocastar, 2015, Cluj-Napoca].

Să trecem la cel de al doilea articol al dl Alexandru Ghişa (Relaţiile Româno-Ungare, trecut – prezent – viitor), de fapt o conferinţă ţinută în 30 octombrie 2017.

Aici, discursul (presărat, din păcate, cu numeroase greşeli „de tipar” în stare să deruteze pe cei mai puţin familiarizaţi cu subiectul) este cel al unui diplomat de carieră, drept care nu mi-aş permite „întregiri”. Apreciez în mod deosebit faptul că autorul afirmă răspicat că trecutul acestor relaţii începe odată cu Trianonul şi, pe de altă parte, că „episodul Kempinski” aparţine, încă, de prezent (de cel „istoric” – fireşte). De fapt, în legătură cu acest episod aş avea, totuşi, ceva de „întregit”, ceva ce pune sub semnul întrebării viziunea optimistă a dl Ghişa în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor româno-maghiare, viziune exprimată (diplomatic?) prin următoarea afirmaţie: „Nici Viktor Orbán nu e nemuritor”! (Am mai spus-o: nu Orbán a lansat „psihoza trianonică” – ci invers!). Iată ce se putea citi, sub titlul „Recepţie perversă” (editorial de Nits Arpád), în „Erdélyi Naplo” (nr. 49/10 decembrie 2002) – săptămânal de limbă maghiară din România: Te-apucă groaza şi numai gândindu-te la ce-ar păţi un premier român care ar onora invitaţia la o recepţie organizată de omologul său rus – la „Intercontinentalul” din Bucureşti

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

– pentru a sărbători împreună cu acesta aniversarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Şi asta este încă floare la ureche. Să ne imaginăm următoarea situaţie: în Ungaria ajunge la putere un partid pentru care, aidoma vecinilor, obiectivul prioritar îl reprezintă, de departe, materializarea intereselor naţionaliste. În momentul de faţă un asemenea partid nu există, pentru că nici Csurka n-ar merge până acolo încât să conteste dreptul patriei-mamă de a trimite modeste daruri de Crăciun rudelor rămase dincolo de hotare. Să presupunem, deci, că prim-ministrul provenit din respectivul partid extremist – care în mod normal n-ar putea trece graniţa cu România nici în „travesti” – ar fi invitat la Bucureşti, în vara viitoare, pentru a sărbători – acolo – a 63-a aniversare a Diktatului de la Viena. Să ne închipuim cam ce s-ar întâmpla dacă Adrian Năstase, plin de solicitudine, şi-ar face apariţia la această sărbătorire, ba i-ar mai aduce cu el şi pe Ion Iliescu şi încă vreo câţiva reprezentanţi de frunte ai UDRU (Uniunea Democrată a Românilor din Ungaria).

De fapt, n-are rost să facem presupuneri asupra intensităţii seismului politic ce ar urma, pentru că nu avem termen de comparaţie: în istoria României nu există precedent în acest sens! Ăsta e motivul pentru care românii merită Ardealul! Ce vorbesc? – merită să se extindă până la Tisa, sau chiar până la Dunăre! Mai mult, în caz că popularitatea lui D-209 (probabil numărul de cod al „agentului” Medgyessy – n.m.) va creşte în urma celor întâmplate la 1 decembrie, merită să ajungă chiar şi la poalele Alpilor!

P.S. Kovács Lászlo a fost atât de amabil încât a divulgat prezenţa la sindrofie a câtorva reprezentanţi ai UDMR. Dacă tot a făcut primul pas, l-am ruga să-l facă şi pe al doilea: să ne prezinte lista completă a invitaţilor. Nu de alta, dar să ştim şi noi cu cine votăm la Congres!”

Este edificator? Dacă nu, mai putem ridi-

ca ştacheta. În acelaşi număr, pe pagina a 4-a, sub titlul „Scrisoare deschisă premierului român”: Dr. Eva Maria Bárki – juristă specializată în Drept internaţional – s-a adresat, într-o scrisoare deschisă, premierului român Adrian Năstase. Iată conţinutul scrisorii: „Aţi venit la Budapesta spre a sărbători – aici – ziua de întâi decembrie. Ne miră nesimţirea gestului d-voastră. Probabil că mentalul colectiv al românilor a fost suficient spălat pentru a ignora, cu desăvârşire, nerespectarea promisiunilor de la Alba Iulia (pe care nu le-a făcut statul român!

– n.m.). Această zi înseamnă, pentru maghiarimea din Ardeal, 84 de ani de oprimare, umilire (minciună sfruntată – n.m.), şi refuz al autodeterminării. Provocările nu duc la reconciliere şi la rezolvarea problemelor. Vă somăm, în consecinţă, să respectaţi – împreună cu guvernul pe care-l conduceţi – angajamentele asumate la Alba Iulia (repet, nu de către statul român – n.m.). A sosit momentul ca poporul maghiar – privat timp de 84 de ani de accesul la autodeterminare – să poată beneficia de drepturile sale legitime” (autodeterminarea este apanajul populaţiei majoritare!!! – n.m.)

Scrisoarea – pe care cunoscuta juristă vieneză o semnează în numele Comitetului Internaţional Ardelean – se bucură şi de sprijinul următoarelor organizaţii: Spcietatea Trianon, Mişcarea Revizionistă Maghiară (MRM), Uniunea Bocskai, HVIM (uniunea celor 64 de comitate – n.m.), Uniunea Descălecat – 2000, Mişcarea Apărarea Pământului Maghiar, Societatea Horthy Miklos, Alianţa Sfintei Coroane, Cercul Naţional, Sfatul celor 100, Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), Platforma Supravieţuirii, Liga Tinerilor Patrioţi.

Quantum satis? (Pe sceptici îi asigur că despre o bună parte din organizaţiile de mai sus am scris zeci de articole iar despre MRM un volum de peste 200 de pagini). În rest – s-auzim numai de bine!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

65

ISTORIE Vasile MOIȘ

INTEGRAREA PROVINCIILOR ROMÂNEȘTI ÎNTR-UN STAT NAȚIONAL UNITAR PUTERNIC RĂMÂNE UN DEZIDERAT În prag de mare sărbătoare a poporului român, care aniversează un veac de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, momentul astral al istoriei noastre naționale, dorim să trecem în revistă procesul anevoios de integrare a provinciilor românești într-un stat național unitar, care rămânea, din păcate, un deziderat. În ultima vreme au apărut niște pseudo istorici care reinterpretează evenimentele istorice și consideră că nu toți românii din Ardeal au fost de acord cu Marea Unire, deoarece pentru Transilvania a însemnat un regres economic și o diminuare accentuată a nivelului de trai în timp ce pentru Vechiul Regat a fost exact invers. După aceste teorii, oltenii, moldovenii, dobrogenii şi bucureştenii, numiţi zeflemitor „mitici” sunt nişte români inferiori celor din Ardeal şi Banat, fiindcă nu au avut cinstea să se „civilizeze”, sub asuprirea austro-ungară Mai mult, în mediul online a apărut petiția „Autonomia Transilvaniei și guvernul la Cluj” care cere „un guvern regional la Cluj, care să controleze politic și economic teritoriul Transilvaniei autonome”.Motivele invocate sunt total false. Iată câteva dintre ele: „Istoria și tradiția din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat”; „regiunea noastră a fost întotdeauna partea Europei civilizate”; „aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568, la Dieta din Turda; Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia din 1648; Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură și pe toleranță; în secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă; La Unirea din Alba Iulia in 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale neau degradat la colonie. Biserica Greco-Catolica, având credincioși numai din Transilvania, 66

era eliminată, bunurile erau confiscate”; Transilvania este trezoreria țării și s-ar putea autosusține; avem păduri, ape minerale, un potential turistic foarte mare, orașe medievale unice în România, sute de castele, cetăți, o universitate care mulțumită multiculturalismului este în fruntea universităților din țară.

Aceste argumente sunt simple elucubrații. Unirea Transilvaniei cu țara a fost visul de veacuri al românilor care au trăit pe aceste locuri. În Transilvania, spre deosebire de Țara Românească și Moldova, lupta pentru unitatea românilor a fost precedată de o mișcare, desfășurată vreme de mai bine de două secole, pentru emancipare internă, eliminarea discriminării și de impunerea egalității românilor cu celelalte națiuni și confesiuni. La sud și la răsărit de Carpați s-au fondat încă din secolul al XIV-lea - după expresia fericită a lui Nicolae Iorga - două „libertăți românești” care, în ciuda agresiunilor străine, s-au menținut, în general, dacă nu independente, măcar autonome. În Transilvania, conducerea politică nu era românească și apăra interesele altor națiuni și confesiuni, nu pe cele ale românilor. De aceea, încrederea românilor de rând, supuși pe propriile pământuri, nu se putea îndrepta spre acești conducători străini, ci spre domnii, ierarhii și boierii Țării Românești și Moldovei. În aceste două monarhii românești libere sau cvasi-libere, Țara Românească și Moldova, stăpânii au fost aproape întotdeauna de aceeași limbă și credință cu supușii și astfel, atunci când soarta țării a fost în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris surprindea încă în prima treime a secolului al XVII-lea această stare de lucruri, evidentă chiar și sub Mihai Viteazul. Gabriel ­Bethlen, principele protestant al Transilvaniei, i-a solicitat părerea acestui înalt ierarh în legătură cu trecerea românilor la calvinism, care ar fi asigurat o iluzorie libertate a românilor ardeleni cu prețul abandonării credinței bizantine.

Patriarhul Lucaris, un bun cunoscător al sorții românilor, i-a răspuns acestui lider maghiar, la 1629, dezamăgindu-l complet: autoritatea protestantă a Ardealului nu-i va putea sili niciodată pe români să treacă la calvinism, fiindcă ar interveni domnii Țării Românești și Moldovei, „dacă nu cu armele, măcar cu îndemnuri tainice” și fiindcă există o „legătură de sânge și de simțiri” care-i unește pe românii de pe cei doi versanți ai Carpaților. Ideea ocrotirii

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE

românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice și mai ales acea „legătură de sânge și de simțiri” dintre toți românii au salvat viața românilor înstrăinați și au păstrat viu sentimentul unirii. Altminteri, românii transilvăneni și-au dus viața lor modestă, ca supuși, singurii lor conducători, spirituali și mireni (politici) deopotrivă fiind preoții și călugării.

Nu întâmplător, același Nicolae Iorga își intitula o carte de suflet „Sate și preoți în Ardeal”, înțelegând dintr-o privire sensurile adânci ale unei societăți agrar-pastorale, ținute în coeziune de Biserică.

Era clar însă că unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania nu avea în frunte o putere românească. Se vădea nevoia unui nucleu de Românie care să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din cele două „libertăți românești” și mai ales din acea țară care-și asumase de timpuriu - prin Mihai Viteazul - misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. Țări Românești erau zeci, aproape pe fiecare vale și în fiecare depresiune - numite așa mai ales în Transilvania, unde românii erau pe alocuri separați de străini -, dar numai una dintre ele a purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume țara de la sud de munți. Moldova era „a doua libertate românească”, vitregită și frântă, însă și ea, mai ales de la 1484 încoace, trecând prin 1538, 1775 și ajungând la 1812. Speranța românilor ardeleni se focaliza, prin urmare, pe România, care trebuia să înceapă cu Țara Românească și Moldova. Altminteri, despre o Daco-Romanie s-a discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-lea, inclusiv în unele cancelarii străine.

Idei de acest fel, de unire a românilor într-un singur stat, s-au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei și mai ales la Adunarea Națională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenți frun­tașii revoluționari ardeleni, moldoveni și

munteni. Acolo s-au pus în cauză „tre­buințele națiunii întregi”. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că, datorită împre­jurărilor, într-o perspec­tivă apropiată ar fi posibilă Unirea Principatelor extra­carpa­tine, Moldova și Țara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi condiții favorabile. Totuși, unele voci de pe Câmpul Libertății ar fi strigat atunci, conform mărturiilor, „Ardealul este acum România”, o Românie pe cale de a se face. Să nu uităm că Avram Iancu a transformat pentru o clipă Munții Apuseni în „țară românească”. Cu atât mai groaznică a fost apoi represiunea antiromânească.

Unirea de la 1859 a fost astfel, fără îndoială, temelia unirii Transilvaniei și a Marii Uniri în general. Românii transilvani au înțeles treptat că lupta lor pentru egalitate pe pământurile lor nu se poate realiza fără unire. Cele două secole de luptă pentru eliminarea discriminării lor în cadrul Imperiului Austriac și apoi Austro-Ungar, de la mișcarea Supplex-urilor până după Memorandum, au arătat că mântuirea nu putea veni de la stăpânirea străină și nici sub stăpânirea străină. Vorbele lui Băr­nuțiu, din mai 1848, reveneau ca un memento: „Împăratul ne-a înșelat, patria (adică Imperiul Habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. ­„Neamul nostru” își făurise sub Cuza un stat numit România și care era menit să le fie scut și adăpost tuturor românilor. Românii ardeleni au înțeles că numai unirea cu România le poate aduce emanciparea.

Nu toți și nu de la început, ci parțial și treptat, ca la toate popoarele pornite pe căi similare. Ceea ce au realizat românii de la 1859 până la 1918 a intrat în mersul firesc al istoriei. După 18591866, românii ardeleni, ca și ceilalți aflați sub stăpâniri străine, aveau de-acum propria țară

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

67

ISTORIE spre care erau îndreptățiți să aspire ca spre o izbăvire. După 1877-1878, acești români aveau o țară liberă și independentă, care-i putea mântui de rău. Din anii ’80 ai secolului al XIX-lea, era tot mai clar că „soarele, pentru toți românii, la Bucu­rești răsare”, cum spunea Ioan Slavici.

Astfel, în ciuda tuturor frustrărilor regionale, locale și personale, intelectualitatea și poporul „și-au dat mână cu mână” - după îndemnul „Horei Unirii” - și au făurit statul național întreg la 1918. Dar fără actul de la 1859, fără Cuza și Kogălniceanu, ca și fără Moș Ion Roată, nimic nu ar fi fost posibil ulterior pe calea unirii. La unirea noastră, pusă concret în pagina istoriei între 1859 și 1918, au contribuit mai mulți factori interni și externi, dar fără voința națională nu se putea înfăptui statul național, care ne este și astăzi pavăză și adăpost, temelie pentru prezentul și viitorul poporului român.

Imediat după unire, ardelenii și-au dat seama că integrarea Ardealului în Regatul României va fi un proces de durată și de aceea, a doua zi după Marea Adunare de la Alba Iulia, la 2 decembrie 1918, au înființat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, un organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate. În Consiliul Dirigent au fost aleși 15 membri: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Hațieganu, Ion Flueraș, Victor Bontescu, Octavian Goga și Valeriu Braniște. Cei prezenți au depus jurământul în fața episcopului de Arad, Ioan Ignatie Papp. Au lipsit Octavian Goga și Vasile Lucaciu, aflați în străinătate, și Valeriu Braniște, bolnav.

El a funcționat până la 4 aprilie 1920, când a fost desființat de către guvernul generalului Averescu, printr-un decret, cu toate protestele politicienilor din Ardeal, care s-au simțit înșelați. Politicienii ardeleni, naivi și visători, au fost înghițiți de mlaștina pestilențială de la București și de partidele istorice de aici. Ca să supraviețuiască, Partidul Național a fost nevoit să se unească intempestiv cu Partidul Țărănesc, al lui Mihalache.

Marea Adunare Națională a ales, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Marele Sfat Național, un fel de parlament, format din 250 de membri. Acest organism a desemnat, a doua zi, deci la 2 decembrie 1918,Consiliul Dirigent. Încă de la început, între oamenii politici ardeleni au fost disensiuni. Declarația de 68

unire trebuia să fie citită de către Iuliu Maniu, dar acesta a refuzat din cauza unor pasaje care nu-i conveneau, de aceea declarația a fost citită de Vasile Goldiș. În momentul în care s-a pus problema unificării religioase a românilor, Maniu s-a opus, pentru că era greco-catolic şi nu dorea subordonarea acestui cult celui ortodox. Omul politic ţărănist a refuzat să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, din anul 1922, sfidând conducerea monarhică de la acea vreme. Mai mult decât atât, în 1923, Maniu s-a opus adoptării noii Constituţii, care o înlocuia pe cea din 1866, promulgată de regele Carol I. Istoricii și politicienii unguri au încercat să motiveze necesitatea autonomiei și ulterior a secesiunii Transilvaniei prin prisma nemulțumirilor românilor față de urmările unirii Ardealului cu Țara. Fără a nega existența acestor nemulțumiri, care se manifestă și azi în rândurile românilor ardeleni, oamenii politici serioși și responsabili nu s-au gândit niciodată la separarea Transilvaniei de România. S-a făcut foarte mult caz, în presă, de scrisoarea cunoscutului om de știință, Traian Vuia, adresată avocatului George Dobrin, unul dintre fruntașii Partidului Național Român din Banat, primul prefect al Lugojului, după Unire. Savantul era nemulțumit de felul în care a fost tratat de către politicienii vremii, care nu l-au susținut financiar, așa cum s-ar fi așteptat.

Scrisoarea a fost publicată, în anul 1999, de către Horia Medeleanu în ziarul ”Aradul Cultural”, din care spicuim:

”Garches, 11 aprilie 1922, Iubite Domnule Dobrin, Am urmat cu mare atențiune campania electorală. Dacă vă reportați la scrisorile mele din 1919, aflați că toate s-au petrecut așa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îți așterni așa dormi”. Când s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condițiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condițiunile Unirei. Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Național Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliații. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condițiunilor noastre.

După armistițiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noștri în mod copilăresc. S-au făcut declarațiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE cari le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să precedeze un pact bilateral între guvernul român și mandatarii poporului nostru, întrunit la Alba Iulia și ratificat apoi printr-o Constituantă.

Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet și au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide ușa casei în care noi am intrat de voie.

Când doi indivizi se asociază, când două societăți fuzionează, se face un contract, un pact. Condițiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldații recrutați din Transilvania și Bănat să fie lăsați în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară și precisă etc. Mă dispensez de a vă înșira motivele acestor condițiuni și a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanțiilor fundamentale.

Cînd în 1917 și 1918 prin forța împrejurărilor și neîmpins de nici o ambițiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor. Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dânșii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raționamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internațional numește „droit de conquète”. Și într-adevăr, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea și știind că suntem naivi și neexperimentați, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De altcum dânșii, evident mai iscusiți, mai șireți, mai inteligenți decât noi – asta trebuie s-o recunoaștem, deși au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor și experiența, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé a világ” – au avut nevoie de un timp oareșcare, ca să se înstăpânească la noi, să se așeze administrativ și militărește. Împrejurările, în special expedițiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simțit stăpâni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvânt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovățim decât pe noi înșine: lipsa noastră de înțelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absența unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea

din urmă”. „Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce mă întristează mai mult și mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-ați repetat de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămânem și de aici înainte slugi și cerșitori pe la ușile domnilor. În 1918 am atras atențiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga și Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică și conformă dreptului internațional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezența unor ignoranți, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înțeles și am fost suspiționat, că voiesc independența Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întâi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenți și apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Când am văzut în ce mâini necompetente, pești politici ai fanarioților, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scârbit. Bărbații noștri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice și ditirambe poetice.

Când a sosit Al. Vaida aici cu delegațiunea transilvăneană și când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situațiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greșeli. Era evident că critica mea se purta și contra Partidului Național Român care a comis greșeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată un recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru și cu caracterul intelectualilor de la noi.

V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să știu ce curs vor lua evenimentele și care va fi atitudinea noastră și în special a Partidului Național Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza.

Până în timpurile mai recente am avut credința că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioții dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.

De altcum ei nu par prea grăbiți a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândețea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

69

ISTORIE care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistența violentă. Ne vor lăsa să strigăm și să ne lamentăm până ce vom obosi și ne vom calma. Când citesc gazetele noastre și frumoasele discursuri ale șefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în fața adversarului, strigă către soții lui: „Rețineți-mă ca să nu se întâmple o nenorocire”. Bărbații noștri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame și petițiuni către rege și vor epuiza toate căile legale. Știm ce înseamnă asta.

Dacă guvernul din București nu comite greșeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiață, ca măgarul, și dacă o nouă comoțiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizați. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe frații noștri de dincolo de Carpați.

De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoși prin contactul lor cu cele sănătoase, ci și cele bune vor putrezi.(…)”

Trebuie să recunoaștem că elita intelectuală românească din Ardeal nu avea conturată o ideologie a transilvanismului, aceasta fiind apanajul intelectualilor maghiari, dar, după Marea Unire din 1918, s-a cristalizat o viziune concentrată asupra viitorului românilor în Transilvania, ca o comunitate cu o specificitate proprie față de românii din Vechiul Regat.

Prin constituirea Consiliului Dirigent s-a pus în practică un mecanism al unei auto-administrări separate de Vechiul Regat, un fel de guvern transilvan condus de Iuliu Maniu.

Acest organism a administrat Transilvania până la desfiinţarea sa de către autorităţile de la București, în aprilie 1920. Deşi avea oficial rolul armonizării legislaţiei din Ardeal cu cea din Vechiul Regat, precum şi de integrare administrativă, desfiinţarea Consiliului Dirigent a nemulţumit pe mulţi lideri ai Partidului Naţional Român, care s-au văzut înlăturaţi de la conducerea politică a ţării. Iuliu Maniu, ca un politician abil şi cu dorinţa de a supravieţui în noul context al României Mari, a înţeles că pentru a fi chemat de Rege la guvernare, trebuie să se alieze cu Partidul Ţărănesc a lui Ion Mihalache, din Vechiul Regat. Numai aşa o parte din foştii lideri ai PNR au reuşit să acceadă la putere în 1928.

Nemulţumiţii ardeleni faţă de politica centralistă a Bucureştilor au fost izolaţi şi s-au 70

retras dezgustaţi. Unul dintre aceştia a fost chiar ideologul rezoluţiei Marii Uniri, Vasile Goldiş. În acest cadru de frustrare s-a conturat un transilvanism românesc sănătos, cu rădăcini în concepţia morală privind viitorul naţiunii. S-a creat o „dizidenţă” ardeleană cu un discurs moralizator, care acuza politicienii din Vechiul Regat de promovare a corupţiei şi „balcanismului” în Transilvania. În acest context trebuie să apreciem scrisoarea savantului Traian Vuia, care vedea în București un oraș al corupţiei şi decăderii morale. Descoperim aici o revoltă făţişă, în care se regăsea o parte a intelectualităţii ardelene în faţa asaltului „ciocoismului” politicienilor de pe malurile Dâmboviţei. Era un moment istoric delicat, când marele prozator Ioan Slavici a fost închis şi apoi târât în interminabile procese, pentru că s-a opus unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, fără o „negociere” prealabilă ca parteneri egali între cele două părţi, pentru crearea unui viitor naţional sănătos, nealterat de „fanariotism”, „corupţie” şi „balcanism”.

Ion Slavici este necruţător în lucrarea memorialistică „Închisorile mele” faţă de falşii patrioţi, care înainte de 1914 erau imuni faţă de suferinţele şi oprimarea românilor din Ardeal, datorită alianţei secrete cu Germania şi Austro-Ungaria, ca mai apoi, la 1918 să dea lecţii de pedagogie naţională. Puţini ştiu că Nicolae Iorga, în ura sa faţă de ideile ardelene ale lui Ioan Slavici, l-a scuipat în public pe acesta.

Autorul romanului „Mara” a trebuit să străbată încătuşat Bucureştiul în paza unui ofiţer de poliţie, pentru că avea o gândire şi o perspectivă morală asupra viitorului naţional. “Stau pe gînduri, mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba cîteodată jale adîncă mă cuprinde în faţa temerii, că nu cumva mîine ori poimîine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea-Mare, la Arad, la Timişoara, ba chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti. Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecîndu-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toţi cei care am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare”.

Această nemulţumire a unei părţi a elitei ardelene s-a conturat politic în anul 1931, când o rudă a lui Iuliu Maniu şi lider PNŢ de la Cluj, Romulus Boilă, publica un „anteproiect” de constituţie, prin care cerea împărţirea României pe trei provincii istorice: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. De aseme-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE nea, cerea constituirea unei Diete regionale a Transilvaniei şi un guvern al acestei provincii.

E greu de crezut că Iuliu Maniu nu a ştiut nimic despre propunerile rudei sale. Acest nou proiect constituţional venea într-o perioadă când PNŢ era la guvernare şi ţara trecea printr-o gravă criză economică, datorată marii recesiuni mondiale, dintre anii 1929 – 1933.

Consider că a fost şi o încercare a unor lideri ardeleni, care se aflau la guvernare, de a găsi o soluţie regională de ieşire din criză. Posibil să fi fost şi un puseu de orgoliu al foştilor lideri ai PNR, care ajunşi la guvernare au dorit să „răzbune” umilinţele din anii 20, datorită camarilei politice bucureştene. Cu toate acestea, nu se poate vorbi în România interbelică de un transilvanism românesc, de o ideologie conturată privind exacerbarea diferenţelor dintre ardeleni şi regăţeni.

Poetul ardelean Aron Cotruş a exprimat într-o poezie moralistă, intitulată sugestiv, „Fanarul s-a mutat la Bucureşti”, întreaga nemulţumire a ardelenilor faţă de clasa politică din Bucureşti: ”Fanarul prins-a rădăcini la Bucureşti /şi din palate ciocoieşti /vrea, cu pumnul să cârmuiască /răbdarea, vrerea, truda românească… /Fanarul e stăpân la Bucureşti /şi nu mai pleacă, nu mai pleacă… /pe unde prind lăcustele-i să treacă, / ca ’n vremurile năvălirilor turceşti / după-un iute, uriaş pârjol,/ rămâne ţara tristă şi săracă, /cu trupul sângerând şi gol…”

Nemulţumirea elitei politice şi intelectuale a românilor din Ardeal s-a limitat mai mult la un discurs public despre moralizarea clasei politice din Bucureşti. În acei ani, avem de-a face cu un sănătos curent democratic şi naţional ardelean de primenire a spaţiului public, perturbat de imixtiunile unei clase politice corupte, provenite din România mică. Pe de altă parte, exacerbarea revizionismului şi iredentismului maghiar din Transilvania, alimentat de regimul lui Horthy, a înăbuşit în faşă orice demers cultural şi politic al românilor ardeleni de impunere a propriului discurs specific pe scena puterii politice din România. Într-un articol publicat în cotidianul genevez „La Feuille”, din 24 mai 1919, scriitorul Panait Istrati asocia evenimentele din anul 1918 cu o frază, care, se pare, i-a scăpat lui Ionel Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”. Eu am mari îndoieli cu privire la realitatea acestei afirmații. La momentul când a scris acest articol, scriitorul brăilean

era un comunist convins și lua apărarea Republicii Sovietice Ungare a lui Bela Kun. Panait Istrati, asemenea lui Nikos Kazantzakis sau Romain Rolland, a fost unul dintre scriitorii care au susţinut extinderea comunismului. Istrati dorea ca toată lumea să poată avea un loc de muncă şi să nu mai existe sărăcie. A reuşit să facă două vizite în URSS, prima dată în 1927 şi a doua oară în 1928-1929. Decretele de bază ale comunismului nu erau deloc respectate.

Ceea ce exista de fapt era o clasă de oameni bogaţi, şi restul erau asupriţi. Îndurerat, Panait Istrati a încercat să dea publicităţii o scriere în această direcţie, plină de amărăciune şi reproş la adresa celor care au distrus bazele comuniste clasice. Mentorul său, Romain Rolland, a fost îngrozit şi l-a sfătuit să nu facă acest gest. „Nimic din tot ceea ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea duşmanilor ei înrăiţi, nu i-a făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini. Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică, nu eşti făcut pentru ea. Istrati a simţit că nu mai poate avea încredere în el şi a povestit, în Spovedania unui învins, toate ororile văzute. Imediat a fost pus la zid de comuniştii francezi şi o campanie de calomniere a persoanei sale a fost concertată în presă şi direcţionată de Henri Barbusse. Istrati nu şi-a mai revenit după acest şoc, fiind acuzat de vechii săi prieteni că a ajuns fascist şi că nu mai susţine adevăratul crez al partidului. Istrati văzuse însă adevărata faţă a comunismului. „Frumosul înseamnă lupta împotriva mârşăviilor şi crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Nu mai cred în nici un «crez», nici o idee, nici un partid, în nici un om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ce fac oamenii“.

Marea masă a românilor ardeleani a dorit cu ardoare unirea. Vreau să vă amintesc un pasaj din amintirile lui Lucian Blaga, prezent la Alba Iulia: „Era o dimineaţă rece, de iarnă. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti.

Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. La Alba Iulia, nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

71

ISTORIE nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună”. Îmi face o plăcere deosebită să vă amintesc faptul că eu am redactat și am propus proiectul de lege prin care ziua de 1 decembrie a fost proclamată Ziua națională a României.

Am dus o luptă foarte dură, nu numai cu parlamentarii unguri ci și cu o parte din cei munteni și moldoveni. Argumentul meu suprem a fost tocmai ăsta: ziua de 1 decembrie 1918 a fost o zi astrală pentru toți românii, ziua în care s-a finalizat procesul istoric de făurire a României Mari. Ziua Națională a României simbolizează și năzuința de refacere a României Mari, de la 1 decembrie 1918.

Noua Românie, cea de după unire, se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914. De la 137.000 kmp cât avusese înainte de primul război mondial, România a ajuns la 295.049 kmp adică printre ţările mijlocii ale Europei, iar populaţia a trecut de la 7,2 milioane locuitori înainte de 1918 la 16,3 milioane.

Agricultura a rămas şi după 1918 baza economiei ţării. Prin reforma agrară din 1921 circa 1,4 milioane de ţărani au primit aproape 6 milioane ha de pământ. România ajunge astfel o ţară de mici proprietari (proprietăţile până la 5 ha reprezentau 82% din totalul suprafeţei agricole). Dar reforma nu a dus la sporirea producţiei: fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole s-a dovedit o piedică în calea modernizării agriculturii. Producţia agricolă începe să crească abia după criza din anii 1929-1933, datorită interesului Germaniei pentru produsele agricole româneşti.

Afacerile extrem de profitabile pe teritoriul României nu se puteau face decât cu complicitatea unor factori de decizie și ofițeri ai serviciilor secrete interne, trădători de neam și țară, vinovați de ruinarea sistematică a moralității și a economiei naționale. Industria a fost grav afectată de război: în 1919 ea a realizat doar 25% din producţia anului 1913.

Progresul ei a fost însă continuu, astfel încât, impulsionată de liberali, producţia a cunoscut o puternică dezvoltare, atingând cota maximă în 1938. Industria românească producea avioane, locomotive, vagoane, autobuze. Acum s-au pus bazele industriei electrotehnice, care producea aparate de radio, motoare electrice, 72

becuri, şi ale industriei chimice care producea cauciuc sintetic, cosmetice etc. şi rafina 95% din ţiţeiul produs în ţară, ceea ce asigura independenţa energetică a României. Producţia de petrol a crescut şi ea spectaculos, ocupând în această perioadă locul I în Europa.

Criza economică din anii 1929-1933 a întrerupt însă temporar dezvoltarea promiţătoare a industriei.

Comerţul românesc a fost dominat iniţial de Franţa şi Anglia, dar după 1933 principalul partener comercial devine Germania. Transporturile s-au modernizat prin extinderea reţelei de căi ferate şi şosele, iar telecomunicaţiile au cunoscut o perioadă de avânt prin inaugurarea telefoniei şi radiofoniei. Din punct de vedere financiar însă, România a contractat mari împrumuturi externe care au condus în final la instaurarea unui control străin asupra finanţelor ţării (aşa-numitul Plan de la Geneva, semnat în 1933, dar denunţat în 1934).

Dupa 1918 societatea românească ajunge să se confrunte cu o problemă socială nouă, cea a minorităţilor. Conform recensământului din 1930, la o populaţie totală de 18 milioane de locuitori, 71,9% erau români şi 28,1% minorităţi - 7,2% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei etc. Din punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat în mod substanţial structura populaţiei. În 1930 populaţia rurală reprezenta 78,9% iar cea urbană 20,1% din totalul populaţiei.Burghezia joacă principalul rol în plan economic şi politic. Ea este deţinătoarea industriei şi a băncilor şi alcătuieşte majoritatea clasei politice româneşti, în condiţiile în care moşierii şi-au pierdut puterea economică datorită reformei agrare, şi pe cea politică datorită introducerii votului universal. Ţărănimea rămâne principala forţă de muncă şi cunoaşte acum un accentuat proces de stratificare. Satul românesc devine o comunitate tot mai dinamică şi mai integrată în viaţa economică şi chiar politică a României.Muncitorimea este o categorie socială aflată în creştere numerică; ea începe să se afirme din punct de vedere politic. Istoria socială interbelică este marcată de o serie de conflicte de muncă aşa cum România nu mai cunoscuse până atunci: greva tipografilor bucureşteni din 1918, greva generală din 1920, cea a minerilor de la Lupeni din 1929, soldată cu 22 morţi sau grevele ceferiştilor şi petroliştilor din anii crizei economice.Intelectualitatea se racordează la curentele europene şi la

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE căutările din domeniul artelor şi al ştiinţelor ce definesc profilul epocii; creaţia culturală interbelică reprezintă o a doua perioadă clasică după efervescenţa anilor 1878-1918. O parte însemnată a intelectualilor este însă atrasă de orientările politice extremiste, îndeosebi de dreapta.

După primul război mondial, în societatea românească s-a desfăşurat o vie polemică privind evoluţia economiei naţionale între curentul liberal, care punea accentul pe dezvoltarea industriei, şi cel ţărănist, care aprecia că România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea agriculturii. Doctrina economică liberală avea drept deviză „prin noi înşine”, deoarece acorda întâietate capitalului românesc; doctrina economică ţărănistă era numită „politica porţilor deschise” deoarece încuraja pătrunderea capitalului străin în economia ţării. Începând cu anul 1918, în România Mare, unitatea etnică ce caracterizase societatea Vechiului Regat a fost înlocuită cu o situaţie nouă în care alături de români, ce reprezentau majoritatea - 71,9% -, coexistă acum şi un procent însemnat de minorităţi - 28,1%. Integrarea în noul stat a provinciilor dobândite nu s-a făcut fără probleme: reforma agrară, ca şi unificarea administrativă şi a învăţământului au trezit protestele minorităţilor (cu deosebire ale celei maghiare), nemulţumite în special de introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţie şi ca limbă obligatorie în şcoli.

Cu toate acestea, minorităţile din România au avut în perioada interbelică partide etnice, de obicei aliate ale partidului aflat la guvernare.

De asemenea, au avut drepturi egale cu ale românilor, beneficiind de şcoli proprii, presă şi biserici proprii.Începând cu criza economică din anii 1929-1933, problemele economice şi sociale tot mai grave cu care se confrunta ţara au dus la apariţia în prim-planul vieţii politice a multor tendinţe şi partide naţionalist-şovine care au speculat nemulţumirile populaţiei, atrăgându-şi voturi cu discursuri şi manifestări xenofobe şi antisemite, cărora guvernele le-au făcut din ce în ce mai greu faţă. În peisajul publicistic românesc au apărut niște specimene odioase care falsifică, fără rușine, istoria românilor, mințind deliberat sau debitând tot felul de elucubrații la adresa poporului român, mai abitir decât predecesorii lor, proletcultiștii comuniști. În perioada comunistă românii au fost obligați să-și studieze propria istorie în ver-

siunea lui Mihai Roller. Azi, vă prezentăm câteva pasaje din studiul ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DE DUPĂ 1989 PRIVIND MAREA UNIRE DIN 1918 de Ioan Scurtu, publicat în Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2012. ”Declarându-se “elita intelectuală” a României, acest grup – al „societăţii civile” – minuscul, dar extrem de activ în mass-media, şi-a arogat dreptul de a judeca şi de a da verdicte, de a-i “lumina” pe toţi asupra a ceea ce este bun şi ce este rău, ce este în folosul evoluţiei democratice şi europene şi ce este concepţie veche, antieuropeană şi antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals şi trebuie “să o luăm de la zero”. Principala acuzaţie ce se aducea istoriografiei româneşti era aceea că a promovat un spirit naţionalist şi ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei şi în cea universală. Pentru aceşti “civişti” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura şi comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluţia din decembrie 1989, a fost Ştefan Pascu, preşedintele Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei, profesor (şi fost rector) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu – se afla faptul că Ştefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii şi lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspiraţia românilor spre unitate naţională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României. Cei care în iulie 1989 semnau Declaraţia de la Budapesta în care se aprecia că Transilvania era un “spaţiu de complementaritate” între Ungaria şi România, se simţeau deranjaţi de argumentele istorice ale lui Ştefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se şteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinaţional era promovat prin istoriografie cu o vehemenţă care amintea de începutul anilor ’50. Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Încă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franţa, evident cu avizul Securităţii. La vremea respectivă nu se putea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

73

ISTORIE face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securităţii. În acelaşi timp, el era unul dintre cei mai conştiincioşi membri ai P.C.R, drept care a fost ales şi reales în Biroul Organizaţiei de Partid de la Facultatea de Istorie.

Cu titlu de exemplu menţionez că la Adunarea generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în B.O.B., iar după prima şedinţă a acestuia a devenit secretar cu propaganda.

Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989.

Acesta era omul desemnat de “societatea civilă” să rescrie istoria României, aşa cum bolşevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive “frontului istoric”. Mihail Roller a fost “ales” în 1948 vicepreşedinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a “săltat” rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de profesor universitar (sărind peste cel de conferenţiar).

Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înfiinţat la Facultatea de Istorie un centru pentru studierea imaginarului şi a atras un număr de studenţi să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind publicate la Tipografia (devenită Editura) Universităţii. A răspuns invitaţiilor, de fapt aranjamentelor, de a-şi promova ideile la T.V.R., de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic savant, promotor al unei noi concepţii privind istoria românilor.

După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieşit “în piaţa mare”, publicând la Editura Humanitas, în 1997, lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească. În opinia sa “nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecinţă, istoria românilor este o succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spaţiul carpato-pontic, unitatea naţională. Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că la 1600 Mihai Viteazul a realizat unitatea ţărilor române, aceasta fiind “unul dintre marile mituri ale regimului comunist”. Boia îi critică şi pe cei care au scris despre “caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind “abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluţionar înregistrat în acel an în Ţara Românească şi în Moldova. Între cei acuzaţi de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc.

74

În cartea sa Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu.

El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni şi munteni, pe apartenenţa Transilvaniei la un alt spaţiu de civilizaţie etc. Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluţii fireşti, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârşitul Primului Război Mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947-1952. Menţionez că în Istoria R.P.R. publicată sub redacţia lui Mihai Roller nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.

Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuşi, Boia şi-a schimbat concepţia cu 180 grade. În 1984 el a publicat în “Tribuna României”, revistă editată de Asociaţia România (despre care se spunea că era susţinută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 încununarea evoluţiei milenare istorice româneşti.

După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea naţională era un ,,mit”. După 13 ani, el şi-a schimbat radical opiniile. Astfel că scria în 1997: “nu în puţine cazuri în şcoală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conştient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităţii. Profesorul <ştie> că este bine să spună aşa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens <patriotic> i se pare mai convenabilă decât aşezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice şi inteligente”. Deşi critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiește să dea lecţii profesorilor, elevilor, studenţilor, cetăţenilor României în general, inclusiv oamenilor politici: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.

Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai ştie că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc., care au luptat pentru drepturile şi libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmaşi. Astăzi, aceşti urmaşi, ar trebui să stea cu capul plecat şi să accepte orice condiţii impuse de alţii. În fond, cu aerul că este detaşat din punct de vedere ideologic, în realitate Boia, ca şi în anii ’50 Mihail

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE Roller, a urmărit o manipulare a istoriei românilor, reducând-o la o suită de mituri şi neadevăruri.

Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariţiei Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia nici o replică, situaţia nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea lui Ioan Aurel Pop în cartea, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini, Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deşi acesta ,,nu are nicio cercetare proprie în domeniu” îi critică pe specialişti, “punându-i la zid pe toţi aceşti rătăciţi cu numele de Pârvan, Iorga sau Brătianu”. O minimă decenţă ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalităţi ale istoriografiei naţionale.

Evident, L. Boia se înscria într-un “curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor naţionale. Alţi “civişti” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale, puneau sub semnul întrebării valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu şi Henri Coandă, cereau demolarea Casei Poporului (devenită Palatul Parlamentului) etc.

Revenind la recenzia lui Ioan Aurel Pop, menţionând că acesta citează documentele vremii (multe în limbile latină, maghiară, germană) şi conchide că “de pe la 1300 începând, zeci de autori străini au afirmat originea comună a românilor şi chiar unitatea lor de limbă, religie, tradiţii etc. sau că în secolul al XVI-lea Nicolae Olahus, ca român prin naştere făcea acelaşi lucru”. În cartea sa, Boia a urmărit să acrediteze ideea că “românii au trăit mai toată istoria lor separaţi şi dezbinaţi, fără conştiinţă şi fără idealul unităţii”. Istoricul clujean demonstrează faptul că a existat “o ideologie naţională medievală”, iar Mihai Viteazul “a acţionat adesea şi în numele unui sentiment românesc şi ortodox în Transilvania, unde a luat şi măsuri în favoarea românilor”. Aserţiunile lui Boia despre revoluţia din 1848 sunt de-a dreptul jenante, dovedind necunoaşterea sau ignorarea izvoarelor istorice. ,,Europeanul” Boia pare că nu a aflat că în istoriografia occidentală se scrie despre “revoluţia germană” şi ,,revoluţia italienilor”, deşi la 1848 nu exista nici Germania, nici Italia, iar situaţiile nu erau identice la Berlin şi la Frankfurt, de la Milano şi Torino. Referindu-ne la spaţiul românesc, este limpede că şi aici se înregistra un fapt similar. La Iaşi, la Bucureşti, la Blaj revoluţia a avut anumite particularităţi, dar prin programul, acţiunile şi liderii săi revoluţia a avut un caracter unitar, şi se înscria în ansamblul general al revoluţiilor europene de

la 1848, fapt demonstrat cu zeci şi zeci de documente de Cornelia Bodea şi alţi specialişti în materie. În ampla sa recenzie, Ioan Aurel Pop constată că Boia "nu vrea deloc educaţie patriotică”, ne întreabă istoricul: “Cum ar putea românii respecta şi iubi continentul numit Europa, cum ar putea preţui valorile europene, naţiunile europene, grupurile etnice, dacă nu şi-ar respecta şi iubi propria ţară?”. Şi pentru că Boia se consideră un occidental, Pop menţionează: “Americanii învaţă la şcoală un lucru foarte clar: dragostea şi respectul pentru marea naţiune americană”.

Realitatea este că după vâlva stârnită în mass-media de cei interesaţi, L. Boia a intrat într-un relativ anonimat, prea puţini fiind cei care s-au lăsat seduşi de “concepţiile sale”.

Citind aceste texte, oricine își dă seama că Apelul către lichele, al patronului Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, trebuia adresat falsificatorilor de istorie românească, publicați de această editură. Cum să nu exulte inamicii noștri istorici, când Horia Roman Patapievici, un intelectual pripășit la această editură a putut să debiteze niște aserțiuni scatologice la adresa poporului român, de genul: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, sau “23 de milioane de omuleţi patibulari” sau “Un popor cu substanţă tarată.

Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare (bune de spânzurătoare, n.a.), ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare” sau “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” și cea mai mare și mai insalubră enormitate “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog.

Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dove-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

75

ISTORIE dit” culminând cu “Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice (pe furiș, clandestin, n.a.), tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos” și “Cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic”, “România are o cultură de tip second hand”, “Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”.

Drept recompensă pentru această creație scatologică la adresa poporului român, Horia Roman Patapievici a fost numit director al Institutului Cultural Român, instituție publică înființată pentru răspândirea culturii românești în lume. În aceste condiții nu trebuie să ne mirăm dacă iredentiștii maghiari ne gratulează cu tot felul de epitete.

Trăim vremuri cât se poate de tulburi și istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama, jucându-ne feste. În condițiile în care industria și agricultura au fost distruse, când populația consumă fructe și legume aduse din Australia, Asia de Sud-Est, America Latină, Turcia și Ungaria, când guvernanții drenează fondurile publice și împrumuturile externe spre propriile lor buzunare,când pădurile țării sunt jefuite fără milă, când tinerii și forța de muncă emigrează masiv, când fenomenul corupției s-a generalizat la toate nivelurile,când clanurile mafiote prosperă, iar taxele și impozitele cresc în fiecare an, viitorul României se prefigurează sumbru.

Ca și cum problemele noastre economice și sociale nu ne-ar fi de ajuns, au apărut numeroase voci, pretinse a fi autorizate de marile cancelarii occidentale, care azi pun sub semnul întrebării actualitatea statelor-națiuni sau chiar pentru redesenarea frontierelor, stabilite în urma celor două războaie mondiale. În acest context, asistăm la o amplă acțiune orchestrată de către iredentiștii unguri, îndreptata împotriva unității și suveranității României, care vizează, într-o primă fază, autonomia teritorială a unor regiuni, pe criterii etnice, urmată de federalizare, confederalizare sau chiar secesiune, într-o ultimă fază.

Mircea Eliade, în studiul „Teroarea istoriei”, spunea: „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pă76

mântul. (...) Neamul Românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani și până în munții Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politicește, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca și Thracia, după Alexandru Machedon, România orientală va servi destinele altora (...)

Toată lumea e de acord că dacii se aflau așezați pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos, și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor (...)”

Trebuie să recunoaștem că poporul român, a cărui etnogeneză în spațiul carpato-danubiano-pontic s-a cristalizat după războaiele daco-romane, a trăit, până la 1848, pe o altă bandă de timp, în comparație cu popoarele Europei Occidentale, fiind tributar, religios, cultural, politic și militar, puterilor politice de la fruntarii. În timp ce pământul românesc era pustiit de valurile succesive de migratori și locuitorii lui încercau să se salveze ca popor și să închege primele formațiuni statale, în vestul Europei se clădea o cultură materială și spirituală clasică. Așa se explică faptul că atunci când, la 1521, Neacșu din Câmpulung redacta primul document într-o limbă română arhaică, o notă informativă avant la lettre, adresată judelui Johannes Benkner din Brașov, Boccaccio scrisese, cu aproape 200 de ani mai devreme, Decameronul, la 1359.

Absența scrierilor românești, timp de aproape 1000 de ani, este o simplă scorneală.

Limba română a fost scrisă, în istoria sa, pe răbojuri cu vechi „rune” europene, pe documente cu alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine. Limba slavonă fusese introdusă în țările române înainte de Sinodul de la Ferrara-Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor. Prima tipăritură în limba română, scrisă cu alfabet latin, este Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian, a lui Samuil Micu, tipărită la Viena în 1779. În Muntenia, la 1850, se tipărea, de către Jos Copaining, piesa Macbeth, a lui William Shakespeare, în limba română, cu alfabetul chirilic de tranziție. Scrierea latină avea să fie introdusă, oficial, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1860.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE În ceea ce-i privește pe maghiari, aceștia, călăuziți de chazari, au rătăcit câteva secole până să ajungă în Pannonia, unde s-au sedentarizat și s-au catolicizat. Adoptarea religiei catolice s-a dovedit colacul de salvare a lor ca nație.

După sedentarizare și catolicizare forțată, ungurii au străbătut istoria când agățându-se de pulpana Papei de la Roma, când sprijinindu-se pe sabia împăratului de la Viena, mai apoi pe naziștii lui Hitler sau pe fasciștii lui Mussolini, pentru a cotropi și subjuga populațiile autohtone din jur.

De când au apărut în Europa, ungurii au jinduit după Țara Ardealului, binecuvântată de Domnul, cum spunea Bălcescu, încât tratatul de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la dimensiunile sale firești, a constituit o adevărată tragedie și o psihoză națională, un adevărat sindrom specific poporului maghiar, Sindromul Trianon.

1918 avea să fie anul astral pentru români, anul în care s-a făurit Statul Român Unitar, dar și anul în care vor începe acțiunile cercurilor iredentiste maghiare pentru destrămarea lui.

Argumentele invocate de către promotorii doctrinei pan maghiare, pentru secesiunea Transilvaniei și alipirea ei ulterioară Ungariei, vor fi identice cu cele formulate de către delegația ungară la Trianon: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”. Am dat acest citat pentru a demonstra că argumentele delegației maghiare de la Trianon sunt reluate, azi, sub diferite forme, pentru a justifica autonomia comunității maghiare, sub formula „autonomia Ținutului Secuiesc”, în perspectiva secesiunii și alipirii lui la Ungaria.

La peste 90 de ani de la Trianon, într-o Românie membră a Uniunii Europene, în condițiile existenței unui tratat politic de bază cu Ungaria, sub privirile indiferente ale autorităților române, în ziua de 15 martie 2014, am asistat la un eveniment stupefiant, sărbătorirea maghiarilor de pretutindeni la Sfântul Gheorghe, un oraș situat în inima țării, la care a participat şi vicepremierul ungar Semjen Zsolt. Acesta a intrat în piața orașului, pavoazată cu drapele maghiare, alături de Tamás Sándor, președintele Consiliului județean Covasna. Discursul vicepremierului ungar Semjen Zsolt a început

cu o evocare istorică, a continuat cu o pledoarie autonomistă şi s-a încheiat cu o aluzie electorală în perspectiva scrutinului parlamentar din 6 aprilie 2015 din Ungaria, referitoare la beneficiile acordării de către actuala guvernare de la Budapesta a dublei cetăţenii pentru maghiarii din afara Ungariei.

Oficialul maghiar a spus textual „În Uniunea Europeană autonomia şi autodeterminarea sunt o realitate naturală şi obişnuită, iar dacă pentru alţii acest lucru este posibil, atunci este posibil şi pentru maghiari, întrucât nu sunt un popor mai prejos decât altele.” În fața mulțimii isterizate, Antal Árpád, a ținut un discurs presărat cu scandări „Autonomie!”, „Aici suntem acasă”, „Să piară Trianonul!” din care cităm: „Pe 15 Martie, maghiarii trebuie să-şi pună întrebarea dacă sunt destul de curajoşi pentru a-şi cere drepturile de a rămâne pe pământul natal şi de a le aminti celor care în urmă cu 95 de ani ne-au promis autonomie că promisiunile nu se prescriu. Iar reprezentanţii comunităţii maghiare, indiferent că sunt sau nu la guvernare, trebuie să lucreze întotdeauna pentru realizarea autonomiei Ţinutului Secuiesc şi pentru ca limba maghiară să devină oficială în Ţinutul Secuiesc, ca această regiune să devină una bogată şi prosperă… Acestea sunt ţelurile noastre şi pentru realizarea lor trebuie să muncim, fie că plouă, fie că bate vântul.” În fața unor astfel de manifestări,omul de bunăcredință nu mai înțelege dacă trăiește în România sau în Ungaria. Acesta este rezultatul politicii pașilor mărunți, inițiată de către UDMR, încă de la înființare, care, iată, a dat roade. Vinovăția ne aparține nouă,românilor, în exclusivitate și nu avem nici o scuză, dacă ne uităm la alte țări, membre ale Uniunii Europene, în care trăiesc minorități naționale, Slovacia, Austria sau Ungaria.

Care ar fi atitudinea autorităților maghiare dacă românii din Ungaria ar sărbători ziua de 1 decembrie într-un oraș unguresc, arborând steaguri tricolore românești? Dar, se vede că România este țara tuturor posibilităților, la noi, ca la nimeni! Pentru că actualul guvern al Ungariei este filorus și este susținut, financiar, de la Moscova, le-am recomanda capetelor hungariste înfierbântate să se ocupe și de autonomia districtului Khamtys-Mansis, fostul district Ostiak-Vogul din Siberia Occidentală, situat pe fluviul Obi, unde trăiesc aproape un milion de ostiaci și voguli, vorbitori de limbă maghiară primitivă. Dacă tot se trudesc din răsputeri să

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

77

ISTORIE obțină autonomie pentru Ținutul Secuiesc, ni s-ar părea creștinește ca liderii ungurilor să fie preocupați și de soarta fraților lor, rămași în ținuturile comune de baștină, în Siberia Occidentală. Pe de altă parte, într-o Europă unită, unde granițele dintre statele membre nu pot fi contestate, ungurii nu și-au mai găsit susținători pentru realizarea visurilor de stăpânire a Transilvaniei și de aceea se concentrează pe acțiunea de manipulare a opiniei publice internaționale și de intoxicare continuă a liderilor și factorilor de decizie europeni și caută, cu obstinație, sprijinul Moscovei.

Gândindu-mă la un omagiu pentru făuritorii României Mari, mi-am adus aminte de versurile inegalabilului Eminescu: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.”

Ce au făcut oamenii politici români după 1989? Cum au înțeles ei să respecte marile realizări politice ale înaintașilor și să consolideze România, să o facă puternică, unită și respectată de către opinia publică internațională?

Răspunsul este unul amar și dezamăgitor: au distrus aproape totul! Fără să intrăm în amănunte, constatăm doar că avem parte de politicienii mărunți, care se pretind, vezi Doamne, bărbați de stat, își risipesc timpul și forțele în dezbateri sterile, urmărind doar perpetuarea la putere și umplerea buzunarelor proprii, fără să se preocupe de problemele vitale ale țării și ale populației, îngroșând, în cele din urmă, rândul celor care așteaptă la ușile procurorilor anticorupție. În acest timp, România, creată cu atâtea sacrificii de înaintașii noștri, se prăbușește sub privirile imbecile, cretine, idioate și indiferente ale maneliștilor politici care au pus mâna pe toate frâile puterii. Fără să vrem, ne aducem aminte tot de Mihai Eminescu: „Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter 78

inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”

Să dăm și câteva mostre din isprăvile patologice ale guvernanților noștri: Guvernul de 87 de zile, condus de Mihai Răzvan Ungureanu a validat recuperarea unor fasciști maghiari notorii. Înainte de a fi demis, a dat aprobare Parlamentului de la Budapesta să îngroape rămășițele pământești ale lui Nyírő Jozsef, la Odorheiul Secuiesc.

Nyirő Jozsef a fost un preot catolic, răspopit, năpârlit într-un fascist militant convins. În anul 1941, după cedarea Transilvaniei de Nord prin Dictatul de la Viena, Nyírő a plecat din Cluj și s-a stabilit la Budapesta, unde a fost redactor-șef la două ziare de extremă dreapta Forța maghiară și Magyar Unnep. După puciul fascist din octombrie 1944, al lui Ferenc Szalasi, Nyírő a fost ales deputat în parlamentul ungar dominat de formațiunea politică fascistă vulgară a lui Szálasi, Partidul cu Săgeți. În martie 1945, la apropierea liniei frontului sovieto-român, a fugit în Austria, împreună cu membrii Guvernului Szálasi și cu colegi din Parlamentul Ungar, într-un convoi al armatei germane, apoi și-a continuat drumul până în Germania, unde a locuit în zona de ocupație militară americană și a îndeplinit funcția de ministru al Educației Naționale în guvernul ungar exilat. După înființarea, în 1949, Republicii Federale Germania,temându-se de extrădarea în Ungaria, unde au fost executate toate căpeteniile fasciste, Nyírő s-a refugiat în Spania, unde a și murit.

Aprobarea înmormântării lui Nyírő la Odorheiul Secuiesc a fost dată de către mi-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ISTORIE nistrul culturii, președintele UDMR, Kelemen Hunor. Actuala guvernare de la Budapesta a declanşat o operaţiune de recuperare a teoreticienilor extremismului maghiar interbelic.

Nyirő Jozsef şi Wass Albert au fost introduşi în programa de studiu obligatorie pentru literatura maghiară din şcoli şi licee. În cazul Nyirő Jozsef, Parlamentul de la Budapesta s-a implicat în campania electorală locală din România.

Organizatorul reînhumării lui Nyiro Jozsef a fost Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar care a fost sprijinit în această iniţiativă de Parlamentul de la Budapesta. În urma protestelor internaționale și în mod special ale organizațiilor evreiești, guvernul de la București a interzis înhumarea rămășițelor pământești ale lui Nyírő la Târgu Secuiesc. Der Spiegel nota: „Noua Constituţie a Ungariei celebrează, într-o manieră de tip ‚Ungaria-uber-alles’, spiritul unor vremuri demult trecute: statul maghiar de o mie de ani reprezentat de coroana sfântă a lui Ştefan, unitatea spirituală şi sufletească a unei naţiuni rupte în bucăţi, dar şi datoria de păstrare a limbii maghiare, a maghiarimii şi a culturii naţionale ungare. Este o întoarcere în timp la perioada interbelică, atunci când Miklos Horthy introducea un regim autoritar, naţionalist, ultraconservator şi revizionist”.

Aprobarea, de către guvernul de la București, a înhumării rămășițelor pământești ale lui Nyírő la Târgu Secuiesc, denotă ignoranță, prostie și multă superficialitate în tratarea unor probleme internaționale atât de sensibile cum sunt cele legate de Holocaustul evreilor.

Politicienii români sunt duplicitari și dau dovadă de o fățărnicie grețoasă: când sunt în opoziție fac declarații sforăitoare de patriotism, iar când ajung la putere se înhăitează cu UDMR. La Adunarea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș ținută la Toplița, jud. Mureș, în anul 2008, Victor Ponta declara:”Mă aflu aici pentru a exprima o poziție foarte clară și foarte fermă pe care reprezentanții de astăzi ai puterii și statului roman au întârziat să o aibă și pentru a manifesta o solidaritate de care aveți foarte mare nevoie (...) Vreau să vă asigur că nu sunteți singuri în această parte de țară (...) N-o să vedeți niciodată un membru al partidului nostru la o manifestare alături de cei care se pronunță împotriva Constituției României. Este un legământ pe care îl fac astăzi, în fața dumneavoastră (...)

Ardealul este în România și niciun român nu

trebuie să plece din locul în care s-a născut pentru a fi în țara lui. Iar Ținutul Secuiesc nu este în România pentru că nu există Ținutul Secuiesc (...) Sunt tânăr, sunt un om de stânga, am 37 de ani și cred că (...) locuitorii din Ardeal nu vor avea prea curând o reacție din partea Puterii de la București față de intențiile exprimate de aleșii locali de etnie maghiară, atâta timp cât existența lor depinde de voturile maghiarilor (...) Ar fi foarte bine dacă am avea un președinte al României și un premier care să exprime o poziție a României. Deocamdată avem un președinte al PDL și un premier al PDL care sunt convins că, pentru secui expresia pe care o folosesc e intraductibilă, fac pe mortul în păpușoi și nu spun nimic despre această problemă”.

După câștigarea alegerilor, din luna noiembrie 2012, printre primele declarații, Victor Ponta a spus:” Am discutat cu președintele UDMR, Kelemen Hunor, şi de luni vor începe discuţiile pentru crearea unei majorităţi constituţionale împreună cu Uniunea.”

La 3 august 2014, Victor Ponta, în calitate de prim ministru al României a participat, în Pasul Cașin, județul Harghita, rebotezat de extremiștii maghiari în Pasul Nyerges, la comemorarea celor 200 de revoluționari secui, uciși în urmă cu 165 de ani de trupele ţariste şi austriece.Victor Ponta, însoțit de preşedintele UDMR, Kelemen Hunor a fost întâmpinat de primarul comunei Cozmeni, Bodo David şi de preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba, doi dintre cei mai aprigi iredentiști. În Pasul Cașin, devenit Pasul Nyerges, Victor Ponta a stat în poziție de drepți la intonarea cu fanfară a imnului Ungariei, alături de formațiunile paramilitare ungare ale husarilor, după care a ascultat la un casetofon uzat două strofe neinteligibile ale imnului României, sub faldurile steagurilor Ungariei și ale Ținutului Secuiesc. Ignorant și iresponsabil, primul ministru al României a participat la comemorarea unor secui fanatizaţi, care au comis măcelul de la Mihalţ, măcelul de la Luna, incendierile, jafurile şi omorurile de după adunarea de la Lutiţa în drumul lor până la Reghin etc. Ei au fost braţul armat al lui Kossuth în Transilvania anexată vremelnic de „Ungaria revoluționară”, care prin teroare a vrut să-i maghiarizeze pe români şi să-i desfiinţeze ca neam. În septembrie 2014, după lansarea de către UDMR a proiectului de autonomie teritorială a Ținutului Secuiesc, fiind întrebat care este poziția lui față de această nouă provocare

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

79

ISTORIE

iredentistă, Victor Ponta a declarat cu seninătate: ”Cât fac declaraţii de aici, vorbim despre activitatea Guvernului. Repet, nu este un proiect guvernamental, nu a fost discutat în cadrul guvernului şi orice alte comentarii politice le voi face în alt cadru”. Probabil are de gând să facă aceste comentarii ”ca mortul în păpușoi”, cum afirma despre puterea din 2008, pe când el era în opoziție.

Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat un proiect legislativ, iniţiat de un grup de parlamentari ai PSD, vizând modificarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, dedicată reformării sistemului de învăţământ agricol, ce prevede ca liceele cu profil agricol să se reorganizeze în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, însă în comisiile de specialitate au fost admise 12 amendamente care au modificat fundamental proiectul iniţial. Printre acestea s-a numărat şi un amendament formulat de către deputaţii UDMR Szabó Ödön şi Biró Zsolt, care prevede ca unităţile de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale să poată fi înfiinţate de către autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene, prin hotărâre, de către cultele recunoscute de lege, de către persoane juridice de drept privat, de ministrul Educaţiei Naţionale şi Parlamentul României.

După căderea comunismului, Transilvania a fost vândută, pe bucăți, grofilor, nemeșilor și bisericii catolice maghiare. S-au restituit, pe baza unor acte false, prin încrengăturile mafiote care au speculat turpitudinea magistraţilor, corupţia instituţiilor statului şi a instanțelor judecătorești, zeci de mii de 80

hectare de păduri, terenuri arabile și clădiri de patrimoniu. Procurori, judecători, funcționari publici, primari, corupţi toţi până-n măduva oaselor, elemente ale sistemului mafiot, au pus umărul, contra cost, pentru 30 de arginți, la ceea ce se poate numi Marele Jaf al Transilvaniei (...) Judecători și funcționari români corupți au patronat afacerile retrocedărilor ilegale în favoarea Ungariei care a acaparat, până în prezent, aproape 40% din proprietă­țile imobiliare ale Ardealul istoric, leagănul de formare a Poporului Român! În acest context, avertismentul lui Vladimir Putin ar trebui să ne pună pe gânduri. Vorbind despre Kosovo la cel de al 20-lea summit Rusia-Uniunea Europeană de la Lisabona, din anul 2007, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi a Dobrogei de către Ungaria şi Bulgaria. La numai o zi după ce România a fost menţionată de preşedintele S.U.A., George W. Bush, drept unul din statele aflate în ţinta Iranului, Vladimir Putin a menţionat ţara noastră pe lista ţărilor europene care se confruntă cu provocări de natură separatistă. Reiterând poziţia Moscovei în cazul Kosovo, liderul rus le-a sugerat omologilor europeni o abordare mai flexibilă, în spiritul dreptului internaţional, făcând trimitere la problema bască din Spania, respectiv la cea flamandă din Belgia şi, nu în ultimul rând, la „potenţiala problemă” a maghiarilor şi bulgarilor din România. Practic, Putin a făcut o aluzie directă la posibilitatea fragmentării României prin eventualele revendicări ale Transilvaniei şi Dobrogei.

Românii ar trebui să învețe din greșeli și să aibă foarte mare grijă pentru cine își dau votul. Până acum am avut un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna au fost aleşi de către cei mai incapabili de a produce,pentru care au fost recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. Atenție mare, George Orwell spunea că „ un popor care votează corupți, hoți și trădători, nu este victima! Este complice!”.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

UBB

USAMV

UMF

UTC

AMGD

UAD

CIVILIZAȚII Constantin ZĂRNESCU

ROMANITATEA, LATINITATEA ȘI CREȘTINĂTATEA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN (fragmente) Insistența cu care se întoarce, revine continuu, amintirea Columnei lui Traian, în conștiința artiștilor „plastici”, privind ideile care preamăresc viața și acțiunile împăraților (mai ales sculptura statuară și mitică, chiar pictura și, desigur, arhitectura – această insistență-putere a nemuririi i-a obsedat pe marii istorici, scriitori și poeți. Iată o mostră cumplită, petrecută la sfârșitul vieții lui Marcus Aurelius, nepotul împăratului Hadrianus.

La 70 de ani de la înălțarea, în Forul lui Traian, a Coloanei Eterne, a venit fiul Majestății sale Marcus, împăratul Commodus; și a comandat construcția unui memorial triumfal, lui Antoninus Filosofus, în anul 181. În vreme ce el, Commodus, continuă războiul cu barbarii: marcomani, suebi, sarmați, învingându-i! Istoricii scriu: dacă mai trăia înțeleptul Cezar, încă trei ani (avea doar 59, când s-a îmbolnăvit greu – nemaidorind să trăiască!), quazii, în cel dintâi rând; și apoi alte „neamuri dușmănoase”, precum hermundurii, roxolanii, burii, bastarnii, allanii, peucii, unele trăind în selvele din nordul Noricului și Panoniei, în Cehia de azi; ei bine, dacă ar mai fi trăit Marcus, toate acele teritorii și spații ale lor, ar fi devenit, precum Dacia, sub Traian, provincii auguste romane.

Commodus nu a fost, însă destul de stăruitor; iar edificarea Columnei Antonina, conservată și azi, desăvârșit, în Piața Colonna din Roma, a durat peste 12 ani!... Trebuie să catalogăm această sculptură monumentală, după concepte ale filosofiei culturii, ale esteticii și istoriei artei; ea reprezintă, precum realizare „contemporană”, în fața memoriei împăratului, o copie a Columnei Traiane poate chiar o versiune a ei!... Însă nu o reluare a temei „daco-romane”, ci un triumf – în toate acele încercări, tot mai crude, cu barbarii norddanubieni, pentru care, ca să finalizeze sigur luptele, Marcus nu

s-a mai dus printre senatori, la Roma, în viața de lux; ci a murit acolo, printre legiunile sale, lângă Vindabona.

Ei bine, printre basoreliefurile Columnei Antonina, se găsesc (și) câteva secvențe și scene, reluate, „copiate” plastic, după cea Traiană, despre care nu se amintește și nu se stăruie, îndeajuns. Le putem numi detalii de arheologie spiritual-„științifică”, în istoria ferită, ocolită, discretă, aproape „neoficială și clandestină”, a Creștinismului.

La sfârșitul încrâncenărilor armatelor lui Marcus cu barbarii, apare pe Coloană (și) o tânără femeie mamă, cu copilul în brațe!... Cum am mai putea-o numi, oare... fiica lui Decebal?...

Este, oare, și ea interpretată drept Maica Domnului cu pruncul Isus?... Trebuie reamintit (și) că generația de cioplitori ai memorialului antonin este a treia, după Apolodor și școala sa de sculptori, care au înălțat nepieritoarea Columnă Traiană. Unii dintre aceștia, pe la anul 180, primiseră credința creștină?!... Învățaseră meserie, din tată în fiu?!...

Privind datările oamenilor de știință, abia la o sută de ani mai târziu, s-a găsit sub labirintul sepulcral, din Catacombele de sub Poarta San Sebastian, din Roma, o Maică a Domnului cu pruncul în brațe, socotită prima reprezentare-frescă, după cele două mame, cu prunci în brațe de pe Coloanele Romei. Alături, este un profet bătrân – să fie Simeon?...

O altă scenă, stranie, e cea în care un grup de barbari mor de sete, cu mâinile ridicate înspre ceruri; nu se otrăvesc?, precum se credea despre daci, ci pier deshidratați? O scenă și mai ciudată, condensată (și tot imitație), rămâne dispoziția cavaleriei sarmate, faimoși războinici catafractari. Influențele, înrâuririle, prelucrările, sunt incredibile, după 70 de ani, și va trebui să le integrăm și reinterpretăm, într-o istorie a Civilizației Imaginii și a iconografiei universale creștine! Și chiar a unui curent (audio-) vizual, numit azi, postmodern: Popular Culture.

Cavalerii Sarmației, foștii aliați ai lui Decebal, sunt cunoscuți de noi încă de la Tropaeum Traiani (Adamclisi), și Sarmisegetusa, spectaculoși și dramatici, cu capetele mai numeroase, mai aglomerate decât capetele cailor!... Spre a se realiza, astfel, prin acest „truc”, „licență” artistică, ori „convenție”, enormele scene războinice „de massă”.

Influențele nu rămân, însă, aici. Le va continua și transfigura „superstarul” Rafael Sanzio, în Ștanțele sale, reprezentând războiul lui Con-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

85

CIVILIZAȚII stantin, viitor Cel Mare, împotriva lui Maxențiu, la etajele Vaticanului. Și chiar mai târziu, peste secole, uimitor, nu-i așa, în monumentala reprezentare murală a marelui război, dintre Napoleon și Alexandru I, al Rusiei, în anul 1812, la Borodino; sigur contemplată, conservată și azi, în pinacoteca Kremlinului, pe un perete colosal, de 136 m lungime și 20 m înălțime. Cavalerii ruși (cazaci), pictați de Franz Rubauer, au privirile și frunțile, prin sublimă iluzie și percepție (artistică), precum ale acelora, gândite de școala antică de artiști romani cu ascendențe clare în Helenismul Alexandriei Egiptului: mai numeroase și aglomerate decât cele ale cailor lor, creând astfel, vizionar, nu numai un zgomotos și spăimântător avânt, ci și popular, participând, în acele conflicte, toată suflarea Patriei amenințate. * Marcus Filosofus Antoninus nu mai vorbea despre nici un zeu, după triumfurile sale împotriva barbarilor dunăreni, însă încă poruncea să se așeze la mese și banchete, scaune, ce rămâneau goale, spre a se odihni, acolo, în nevăzut, Marte-tunătorul, Venus, Janus etc. Nu ironiza, nu persifla, nu lua în derâdere și nu interzicea, în înțelepciunea lui tolerantă, ceea ce credea, intim, „în taină”, poate, fiecare om, de la soldați la bucătari și sclavi. * Un adevăr ultim al stoicului Marcus. A sosit clipa să-l revelăm! Fiindcă, încă de la Curtea împăratului Antoninus Pius, el fusese poreclit, în șoaptă, „cel delicat și sfios”. Când i-a murit profesorul grec, în ale înțelepciunii, se știa că Marcus a plâns trei zile, lângă trupul său; iar senatorii chicoteau și râdeau de el. Împăratul Antoninus Pius i-a mustrat, zicându-le: „– Lăsați-l pe Marcus să fie om!... Nici domnia și nici filosofia nu ar trebui să suprime afecțiunea”. Învingându-i și pe sarmați, quazi, marcomani, buri, iazigi, pe malul stâng al Dunării, în apropiere de Vindabona, Marcus Aurelius a restaurat pax romana, respirația împărăției sale, continuând să scrie extraordinara lui operă, stoică, înțelepciune și confesiune, în același timp, numită „Către Sine”. Apoi, i-a neliniștit grav pe cetățenii Romei, transmițându-le, prin senatori, că plănuiește un edict, care îi va opri de la vicii, vinuri, lux și alte depravări, poruncindu-le, prin lege, să pună osul la carte și să învețe filosofia!... Curând, deși continua a fi plăpând și sfios, Pius i-o dăduse pe fiica sa, Faustina, de soție, care era mai zdravănă decât el, și 86

iubitoare de plăceri; și promițându-i, astfel, și împărăția, ca dotă!

Ostenit și îngrijorat iarăși de îndelungile reluări ale războaielor cu teribilii barbari, Marcus Aurelius l-a asociat, întru domnie, pe fiul său Commodus, de care nu era câtuși de puțin mulțumit. Pentru că, în vreme ce împăratul-Părinte se identifica cu însuși Platon, junele Commodus își punea blană cu cap de leu pe frunte, crezându-se Hercule; și petrecea cu histrionii și prostituatele, însă și cu gladiatorii, din arene, antrenându-se, el însuși, alături de ei, în Coloseum, Mergând la Carnuntum, un orășel militar în apropierea Vindabonei, la un amfiteatru nou și la un spectacol cumplit, cu animale feroce, aduse din Egipt, via Adriatică, l-a lăsat pe fiul său, asociat, să diriguiască ceremonia, de deschidere și închidere, a luptelor (apăruseră chiar și pugiliștii, din Istria); ei bine, acolo a auzit-o Marcus pe o nobilă romană de curând văduvă, rugându-l fierbinte pe junele Commodus să nu permită să fie ucis, acel înalt și blond gladiator, din Panonia, care devenise, tainic, iubitul ei. Împăratul cel bătrân și înțelept, auzindu-i, i-a făcut un semn majestuos, cu dreapta; și i-a șoptit: „– Ascult-o și îngădui-o, fiule!...” Iar el, Commodus părea a nu fi înțeles; și a tăiat-o, aspru, din priviri, pe femeie!... Împăratul bătrân și tolerant a repetat îndemnul: să simuleze o egalitate, o remiză, spre a-i lăsa pe amândoi luptătorii în viață!...

Commodus părea, iarăși, că nu l-a auzit bine pe tatăl său și a privit-o, fioros și crud, pe acea nefericită aristocrată, urmând a face pe plac spectatorilor.

Izbituri de fiare și zăngănit de zale, lănci, gladi-uri; eveniment atroce; până când iubitul acelei femei a căzut și a fost apoi îngenuncheat, străpuns și ucis. Iar ea a țipat și a leșinat, văzând cum bărbatul ei se zbate și se îneacă în propriul său sânge ce-i țâșnea pe gură și prin urechi.

Când s-a trezit, acea nobilă, ea și-a pus inelele și colierul de aur, de la gât, pe trupul bărbatului pierdut; spre a fi îngropat, cu ele.

A fost o sfidare, împotriva lui Commodus, cel hain, fioros și nebun.

Marcus Filosofus Antoninus a plecat, brusc, din amfiteatru, cel dintâi, pe jos, nicidecum cu trăsura, scârbit; pentru că nu iubea astfel de spectacole și mergea extrem de rar în tribune. S-a spus că a lăcrimat chiar pentru pierderea acelui tânăr-erou, în felul său, care ar

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CIVILIZAȚII fi fost un mai bun centurion, în încleștările cu barbarii. Apoi, a regretat amarnic că și-a lăsat fiul, nerod, co-împărat; și să calce peste porunca sa, conducând acea ceremonie, ce a dus la uciderea gladiatorului, de față cu iubita. I se încețoșau ochii de cât de mizerabilă e lumea, dar și de suferința trupului său, tocit de atâtea războaie și sorți rele.

Ajuns la palatul său, lângă Vindabona, filosoful Marcus Aurelius a dictat scribului, noaptea, târziu: „– Roma va apune, precum soarele, într-o anume, cumplită zi!... Dacă nu va avea, orânduiți, în destinul său, împărați cumpătați, înțelepți. Toată majestatea, de o mie de ani, a Romei, se va prăbuși și sfârși, în pulberea drumurilor ei!... Toate vor cădea!... Chiar și cele 7 minuni ale Lumii, în frunte cu Farul de la Alexandria!... Ba și mai rău: nepoții își vor uita bunicii! Iar fiii își vor uita propriii lor părinți. Și se vor ucide frați pe frați!...

Lumea va fi năvălită, dărâmată, năruită!...

O tabula rasa!...”

S-a găsit acel palimpsest al împăratului Marcus Filosofus Antoninus rătăcit, printre cotoare, legate în sfori, în cotloanele bibliotecii Ulpia, din Capitala Imperială. Acel scrib, sau poate altul, a adăugat, cu teamă, mai târziu: „Dumnezeu-Tatăl va avea grijă de noi, toți!.... Și de numele, viața și sufletele noastre!... Domnul ne va scrie, cu Mâna sa, în Cartea Vieții.” * Între moartea lui Marcus Aurelius Filosofus și domniile lui Alexandru Severus, Caracala și Heliogabalus, când se încheie „epoca de aur” a Dinastiei Antonine; și nașterea împăratului Constantin cel Mare, în 270, a apărut o perioadă funestă și teribilă, în fapt, o prăbușire catastrofală, caracterizată prin răscoalele legionarilor romani, prin „anarhii” militare, care au durat 33 de ani. Împărații erau ridicați chiar din cazărmi, sau de pe fronturi, iar nu votați, aleși la Roma, de Senatul și poporul roman. Germeni ai decăderii, viciului, corupției se mai văzuseră, în timpul rebeliunii generalului Galba, din Spania, care l-a distrus pe Nero; însă și în vremea lui Spartacus, când bogătașul Crassus după reprimarea în sânge a sclavilor, visa a deveni un tiran, având propria sa armată.

Sunt, însă, în jur de 100 de ani de istorie romană, de când apar, des, amenințări, la adresa democrației, preluate de la civilizația ateniană. Nu este doar teama de centralizarea puterii, cât și de desfrâu, tot mai mare, setea de lux, în-

șelăciune, molime, jafuri, crime – instabilitate, cu totul îngrijorătoare. Pare o decădere și o serie de crize, îndelungate, până să se zărească, la marginea enormelor „păduri obscure” ale Europei și ale stepelor, dinspre Asia, puhoaiele „hoardelor barbare”, migrațiilor și neamurile crude, sălbatice.

Perioada aceea a fost numită „anarhia militară”, de impunere, prin teroare și „dictatură” a haoticei voințe a legiunilor; care se vor opune, până la crime și asasinate, noilor împărați, numiți și aleși de Roma; încât vor ridica ei, soldații, acolo, în provincii, împărați-generali.

Acum, apare în profunzime o fantastică influență a spațiului central, dunărean, așa cum îl întemeiase, cândva, părintele cuceritor Traian, în războaiele sale, din Germania, până în Pont. Este în discuție TRACIA, strămoșul de nord a ceea ce se va numi, după sosirea războinicilor otomani: Peninsula Balcanică. „– Balkan!... Balkan! Spre Munte!...” (Spre Carpați, adică, și spre... Dunăre!...); precum strigau Turcii, visând la inima Europei. Balcania – a rămas, până azi, numind spațiile geografice și mitice ale Antichității: Greco-macedonenii. Iliricul, Istria, Epirul și Dalmația, Moesiile, până spre Bitinia (Tracia –Bulgaria de azi), parte din Sciția Minor (Dobrogea) etc.

Dacă îi întrebi pe niște cititori de astăzi, ai istoriei noastre, antice; și anume: „– Cunoașteți împărați romani, născuți în Tracia?...”, răspunsul e unul singur, un înfiorător automatism: „Ăă, îî, Maximin Tracul!...” Șirul de împărați, grație vitejiei lor, rămâne imens, în doar prima jumătate de secol, al III-lea. Și rămâne o situație tragică, fără de precedent; pentru că aproape toți pier asasinați, uciși, spre a le lua alții locul. Unii domnesc șase ani, ca Divus Aurelianus, alții doi ani; 6 luni, 6 zile, o zi etc. Sunt extrem de sugestive și memorabile acele narațiuni, numite de autorii Istoriei Romane: „anecdote”, structurate „în ciorchine”, spre a se vizualiza cum spiritul, presiunile asupra Romei, preferințele unor „reformatori” se deplasează, după reformele lui Hadrian, mereu spre Răsărit!... Și cum numai în sec. III, apar documente mai relevante, scrise, însă și... vizuale (oral-vizuale); ale ascensiunii oficiale a Creștinismului! Vom stărui, o instanță (și) asupra Părintelui său spiritual și politic: Constantinus Constantius Chlorus, supranumit de viitoarele popoare creștine: Constantin cel Mare. El s-a născut, în 280, la Niș (Serbia de azi). Curând, Imperiul Colosal Roman se va împărți în două,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

87

CIVILIZAȚII traversând mijlocul Albaniei de astăzi, de la sud; Apollonia, Diurachium, Salona, Pulla, Marea Adriatică – spații imense, cu două Rome, integrându-se, aici, în vremea împăratului Aurelianus: Dacia Ripensis (sud-dunăreană) și...

Dacia Mediteraneea (cu capitala la Serdica).

Rămâne o insidioasă prejudecată și mentalitate sub-europeană că se ignoră, intenționat, împingându-se, în uitare, împărați militari, romani, de origine tracică, în timp ce sunt exaltate, la maximum, „moștenirile” culturale, lăsate de tracii Dionisos, Orfeu, Asclepios etc. Macrinus, cei doi Maximinus, Ingenuus, Valens, Emilianus, Censorinus, Aurelianus, generalul traco-roman Aetius, născut spre capătul Dunării, la Durostorum, care i-a oprit, pe huni, să intre în Galia; (și prin spațiul natal, copilărie și adolescență: Constantin cel Mare – Sunt personalități disperate ale unei viziuni unificatoare, din nou aspră, dramatică. La Maximinus, spre ilustrare, decelăm obârșia sa tracă, „în vecinătatea neamurilor barbare, având proprietăți în Tracia și vorbind traca și latina”. Despre Maximin cel tânăr, fiul, vom regăsi fascinația frumuseții pământești, conformația sa fizică, ce semăna cu a unui zeu: Soarele! Și poeziile, închinate lui, de profesorul său de gramatică: Fabillius, cu câteva luminoase metafore, în stare să înjghebeze, să închege o... „religie solară!”... „Astfel, precum e Soarele, afundat În valurile Oceanului Și își înalță spre ceruri, înfățișarea sa divină, Țâșnind din împărăția întunericului, Tot așa este și tânărul, strălucit (Maximinus)!...

Atât prin frumusețea sa, cât și prin Renumele său și al părintelui său, (Maximin)!...” „Femeile îndrăznețe” își doreau să-l vadă pe tânărul împărat de aproape și să facă copii cu el, căpătând frumusețe zeiască!... Tânăr co-împărat, el avea, însă, necontenit pre-vestirea Morții: o bătrână despletită, ieșindu-i în cale și țipând , doar atât: „Maximinus!... Maximinus!... Maximinus!...”. Să fi fost o deznădejde ascunsă a ei, în acel strigăt? Amenințare?... Să-i fi cerut ea să o salveze?... Să-i fi pre-zis lui Maximinus cel Tânăr pieirea?... Apoi, el vede în vis 500 de lupi fioroși, carpatici, îndreptându-se, ca o armată, înspre el!... Și și mai de neînțeles: un dar, făcut de profesorul său: opera lui Hommer, plină de sânge, pe coperți, răsărind, deasupra lor, ca o secetă înfocată, litere și cuvinte 88

latine și grecești, încinse, precum jarul! * Cel mai reprezentativ-simbolic, dintre împărații traco-geto-romani, neamintit aproape niciodată, este Regalianus, „un bărbat renumit, în arta militară, care se trăgea din poporul Dacilor”; și, după cum se auzise, „era chiar o rudă a regelui Decebal!...” El i-ar fi putut restaura Statului Roman gloria de odinioară, dacă nu ar fi fost asasinat! Fiind, înainte guvernator al Iliricului, el s-a distins, pe fronturile împotriva sarmaților și roxalanilor. Historia Augusta, la capitolul „Cei 30 de tirani” (împărați militari) oferă o narațiune antologică (în latină: „anecdotă”) despre sorgintea aristocratică „regală”, a împăratului Regilianus. A fost aclamat, pornind de la simbolul numelui său. „– Ce înseamnă rege?”... „– Înseamnă Domnie!” „Atunci, acolo, în tabăra militară, era și un soldat, ce urmase cursuri școlare!... El a început să decline, gramatical: Rex!... Regis!... Regi!..., arătând că din acest cuvânt provine numele Regilianus!...” Și cum soldații execută rapid, ceea ce gândesc, unul din ei a sărit în sus; și a spus: „Așadar, Regilianus poate să devină rege!...

A doua zi, dimineața, la ivirea din cort, el a fost salutat de toți ofițerii, ca împărat al Romei.”

O anecdotă-istorioară, memorabilă; dar și „o glumă inteligentă, despre versatilitatea puterii”. Istoricii vor adăuga, spune istoricul Historiei Augusta, și ei, simbolic, un nume nou, pentru totdeauna: Regalianus. Un prea nobil, sublim și persuasiv „re-nume”, împăratului efemer – fost guvernator, trăgându-se din neamul lui Decebal.

De ce au preferat istoricii să-l numească Regalianus, în loc de Regilianus? Nu vom ști și afla niciodată. * Pe majoritatea acestor împărați-militari îi unește, în disperarea lor, o viziune religios-politică, uimitoare, ce venise la Roma, din Egipt și din Mesopotamia: SOL INVICTUS („Soarele cel Nemuritor, nepieritor, neînvins!”.

Zeul-Soare! Și vom reaminti, aici, obsedant: pe împăratul Hadrian însuși, la restaurarea Amfiteatrului Flavian – „Coloseum”, cu acea statuie de 30 de metri înălțime, reprezentându-l pe Nero, cu raze de soare pe cap; Hadrian a demolat identificarea monstruosului împărat cu „Sol invictus”; însă a meditat, întreaga sa viață, la o „religie unificatoare”, în stare să tolereze și să coexiste toate credințele: cea în Mitra, Se-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CIVILIZAȚII rapis, Apollo, Dionisos, Baal, Orfeu, Zalmoxis.

Ideea o continuă, vizualizând-o noi, plastic: împăratul Commodus, poruncind ca arhitecții și sculptorii să așeze capul său uriaș, precum rege al Soarelui, pe acea statuie colosală. Nu-i putem aminti pe toți, însă vom sfârși cu Aurelianus (faimos, la noi, prin retragerea armatelor și a funcționarilor din Dacia; precum și prin Zidurile Aureliene, înconjurând și apărând Roma de intrusiunile, tot mai numeroase, distrugătoare ale barbarilor.

Mama împăratului Aurelianus fusese o mare preoteasă a Zeului Soare, în copilăria sa, în Iliric, înrâurindu-l definitiv, încât chiar și după asasinarea sa, aproape toți împărații se vor închina Soarelui, inclusiv... Constantin, în tinerețea sa!

Soarele era zeul unic și suprem al unei noi unități și coeziuni a Imperiului roman. Încât, chiar el, după înfrângerea unor migratori și barbari, (Aurelianus) restaurează imperiul Romei, în Orient, învingând-o pe regina Zenobia și luând-o prizonieră, lăsând-o, însă, să trăiască, într-o villa, pe malul Tibrului; învinge chiar și o legiune, aliată Zenobei, de războinice-femei, înalte și frumoase, puternice, precum niște armăsari, numite amazoane, de origine scitică-persană; zece prizoniere își dorea – să le arate Senatului și Poporului, la triumf, prin Capitală.

Atunci se afirmă că ar fi spus, chiar în vreme ce se înălța, piatră pe piatră, un templu al soarelui, la Antiohia (Palmira și Edessa) cu gândul la Traian, care a stăruit mult să pună pe picioare, fără să distrugă, Dacia: „Nu e bine ca săbiile armatelor să meargă prea departe!

Dacă nu cruțăm femeile, pe copii și pe bătrâni; și dacă nimicim pe țărani, cui vom mai lăsa noi lucrarea pământurilor?”

Ei bine, legendarul Împărat Aurelianus s-a folosit, chiar în apropierea morții sale, de 5000 de soldați, daci și iliri, din regiunea nașterii sale; și traco-moesi, care au reprimat o răscoală – cea a sclavilor-lucrători, în monetăriile Imperiului.

I-a pierdut pe toți acei 5000 de soldați; însă a reînnoit și restaurat pacea, în Capitală și „echilibrul” central-dunărean, al Împărăției; trăgând chiar atunci, în 271-272, o serie de scumpe monede de aur, pe o parte cu efigia sa, iar pe verso, cu literele și cuvintele împreunate, fidele exaltării și propagandei imperiale: „Dominus-Deus”. *

Dioclețian a fost ultimul împărat, de origine iliră, mama fiind tracă, foarte însemnat, care i-a chinuit, martirizat și ucis pe creștini. El a instituit la Treverus (Germania), viitoarea capitală, și ea „fiică a Romei”, militară, administrativă, dar și luxoasă, dominând Nordul („Occidentul”), din Galia, până în Britania și care va căpăta prestigiu, sub Constantinus Chlorus și viitorul Constantin-Împărat, cel Mare, fiul său. Fiind unul dintre tetrarhi, se detașează și el, apropiindu-se, la bătrânețe, de locurile copilăriei, construind un uluitor palat imperial, la Spalato (azi Split, în Croația), ale cărui ruine colosale îi fascinează, și azi, pe turiști și iubitorii istoriei universale.

Conflictul între fiul viitor Constantin cel Mare și co-împăratul Maxentius și rezultatele sale vor favoriza nașterea oficială a Creștinismului – fapte teribile ce vor rămâne în istorie.

Așadar: Maxentius și Contantinus. Cel dintâi, stăpânea Nordul Africii și Italia; iar Constantinus Occidentul, din Galia, Britania, Germania, până în Asia Mică (Turcia de azi); finalul Dunării. Turiștii contemporani văd necontenit, „le sare în ochi”, ajunse arhicunoscute și uimitoare, în Roma, ruinele „Templului lui Constantin și Maxențiu”, construit, geometric, cu cupole și coloane, după ce ei încheiaseră o pace fragilă și trecătoare. Amândoi se spionau și se urmăreau, unii pe alții, spre a-și impune concepția întru „reunificarea” Împărăției. Și se vor război, din nou, în primăvara lui 312, la Torino, într-un rezultat, rămas nedecis. Legiunile lui Maxentius se vor apropia, cu viclenie, de Roma; însă, în același timp, își sporește legiunile și Constantinus, așteptându-l pe acela pe malul stâng al Tibrului, râpos, muntos, o adevărată redută naturală. În dimineața zilei de 27 octombrie 312 are însă loc un incalculabil eveniment mistic, o apariție fulgerătoare, ce va oferi o nouă forță destinului Imperiului; un nou început și o altă viziune religioasă, care va domina și stăpâni Lumea, până în ziua de azi.

El, Constantinus, vede pe cerul limpede, sticlos, de toamnă, un uriaș ghem de foc, învârtindu-se, rotindu-se, năucitor-orbitor; și aude, apoi, o voce, parcă șoptită, de sus, precum expresia, auzită, odinioară, de Pavel din Tars, pe drumul Damascului: „– Saule, Saule, de ce ponegrești?...”

Constantin privește, orbit, ghemul înflăcărat și razele încinse și grozave: și aude, aude, aude: „– In hoc signus, (tu) vinces!...” („Prin

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

89

CIVILIZAȚII acest semn, tu vei învinge!...”).

Pe urmă, le va spune, mai întâi, intimilor și apropiaților săi, că, de fapt, a zărit, a citit, două litere grecești, rotunde, contopindu-se; și a înțeles și descifrat, după ce și-a revenit, că se învârteau, în acel foc, două semne: X (khi) și P(rho), majusculele numelui lui Isus Christos!

Cum se înflăcărau și se roteau? Cum se împreunau ele?... Ca un Soare dogoritor!...

Cu o repeziciune uluitoare, co-împăratul Constantin poruncește să se inscripționeze, pe armuri, tunici și căști, pe vestminte, vexiluri, cele două colosale litere, unite, juxtapuse,

Și, astfel, își învinge dușmanul, aruncând armatele lui Maxentius, înecându-le, în Tibru, la podul, denumit istoric, până azi Podul Milvius (Milvio), lângă Sant Angelo – Mausoleul lui Hadrian. Atunci, Constantin va distruge și anula definitiv Garda pretoriană, care fusese înființată, cu trei secole în urmă, de Augustus și pedepsită, acum, că s-a aliat și a luptat alături de acel nefericit Maxentius!...

Spre a nu se lupta și ucide, între ei, legionarii susținători ai Religiei imperiale, Constantinus dăduse și un edict epocal, la Mediolanum (Milano), în care stipulase ca toate credințele imperiului să se tolereze între ele; și astfel, devine acela primul document oficial că imperiul își va regăsi, tainic, o înnoită unitate și o nouă forță și sete de „reformare” a întregii Lumi dominată de Roma.

Deși va tolera și toate celelalte culte ale vechilor zei, și își va conserva și titlul de Pontifex Maximus, Constantin îi oferă o poziție puternic simbolică și religioasă lui Helios (Soarele); apoi Lunei, care va figura chiar și pe Arcul său de triumf!...

Va proteja (și) pe creștini, numindu-i în funcții de stat, el fiind supra-numit: „Dominus Noster”; cel care, va conduce Imperiul, prin „grația Celui din Ceruri”!...

Acum a observat (să ne obișnuim cu parola postmodernă: a vizualizat), împăratul „unic”, Constantinus forța gloriei Părintelui cuceritor Traianus, care a făcut să strălucească Imperiul Roman; și despre care va avea cuvinte elogioase: faima și prestigiul lui au crescut, până într-acolo, încât realizările lui copleșesc sufletele 90

contemporanilor, precum verdele frunzelor iederii – stufoase, năpădesc Zidurile, înălțate, de Împăratul Aurelianus!... * S-a spus că e aceasta o expresie a invidiei, de fapt de admirație-pizmă, a lui Constantin, față de înaintașul său; pentru că vremurile nu mai aveau răbdare cu el! Simțind presiunile neamurilor barbare, se precipită, se grăbește!... Și în locul școlii și atelierelor de sculptori romani, „specializați” în coloane triumfale, Constantin cheamă doar arhitecți și constructori! Și concepe, „din fragmente”, „bucăți” (ca un colaj plastic, azi); ridicând cel mai înalt Arc de Triumf, din Roma, lângă Coloseum, ducând, sus, patru statui monumentale, de daci, de 2,40 m, din Forumul Părintelui Traian; câteva frize-basoreliefuri, desprinse tot din pereții aceluiași Forum; „dezintegrează” (un arc?, un obelisc?), ridicat întru gloria lui Marcus Aurelius; apoi, alte chipuri de daci; (și apărând o întrebare, prin secole, a istoricilor: să-l fi ajutat pe Constantin, la Ponte Milvio, o legione dacica?; din mercenari, dunăreni, romanizați, din traci?...

Arcul lui Constantin nu reprezintă o imitație, ci este un edificiu simbolic-compozit, inaugurat, în 315, când începe să reprime „contradicțiile” și „certurile”, chiar între creștini (Donatismul, Arianismul), încercând neîncetat să întărească uniunea politică a Imperiului, sub sceptrul său; se gândește la o nouă capitală, care să îi poarte numele, o altă, nouă Romă, fiică a Mamei Roma, care va fi, după numele său: Constantinopole; între Tracia, Bosfor, Bizanț, Bithinia; între capătul Europei și începutul Asiei Mici! Restaurează drumuri și clădiri, se pregătește de război, contra năpăditorilor și recapătă obsesia lui Hadrianus, asupra lumii dunărene, asupra acelora, lăsate în afara imperiului: teritorii fabuloase, vestite și iubite de Părintele Cuceritor și fiul său adoptiv Hadrian. Împăratul Constantinus construiește un nou pod de piatră și lemn, peste Dunărea Augustă, la revărsarea Oltului (Alutus) între Oescus și Sucidava (Celei, azi), în 328; și trimite pe fiul său Constantius, care intră în Oltenia subcarpatică, cea din care plecaseră elitele (administrația) și legiunile lui Aurelian, în urmă cu o jumătate de veac. Și îi învinge, izgonindu-i pe goți, care se statorniciseră acolo, în număr mare. Armatele „recuceritoare” ridică un lung val de pământ și piatră (amintindu-ne de acela al lui Hadrian, în Britania), numit mai târziu: „Brazda lui Novac”, vizibil, conservat. Înalță, apoi, cu vestitele

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CIVILIZAȚII sale echipe de constructori, numiți „auxiliari”, din nou castre, pe unde înaintase, spre Sarmis, Părintele Cuceritor; la Severin și fiu, la Daphne, unde se vărsa Argeșul; reface, spre „brațele” (Delta) Dunării, orașul-cetate, înființat de Traian, lângă Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, în anul 329, gonindu-i și pe alți, întâmplători, haotici migratori; iar locuitorii îi mulțumesc, printr-o inscripție, cioplită în piatră, în limba latină, dedicată lui Constantin, redescoperită arheologic și păstrată.

Astfel, el a început să reintegreze, să aducă, iarăși, Dacia, înlăuntrul Imperiului Unic!...

Iar în 330, copiază după urbanismul Bătrânei Mame Roma, întemeierea unui nou oraș, în locul celui ce se numise Byzanthium; la fel de grandios și prosper – viitoare capitală a Imperiului Roman de Răsărit. Imită, cu fast, toate monumentele și instituțiile oficiale din Roma: Capitoliul, Senatul, Palatul imperial, amfiteatre, biblioteci, un hipodrom, iar pentru creștini (și oamenii săraci): cantine, spitale, aziluri; și chiar plănuiește, cu gândul la faima lui Traian, o Columna Constantiniana, de... 50 de metri (!), pe care i-o va ridica, postmortem, fiul său, Constantius (A nu se uita și că el a oficializat și sărbătoarea universală a Duminicii!). * Acum apare, forte, în chiar sensul că este contemporan cu Constantin cel Mare, între 330 și (spre) 368, primul episcopat dunărean-creștin (este amintit Bretanion, în Dobrogea, la Tomis); iar în Transilvania, la Biertan (Mediaș), se va găsi un document scris, însă și oral-vizual, cel mai de seamă din istoria esențială a formării și încreștinării romanizaților din Dacia – și a întregului viitor popor român; act important (și) pentru statornicia, pe pământul nașterii sale; și pentru sorgintea și unitatea sa originară. În acel dintâi document „scris” apare semnul „prin care a învins” Împăratul pe Maxentius, la Ponte Milvio; o vizualizare uluitoare a epifaniei sale: literele grecești, juxtapuse, împreunate, din bronz, acum, nu din piatră; inscripție latină, atârnată la intrarea într-o bazilică, fabricată fie în atelierele din Roma și adusă, aici; fie confecționată, în provincie, de un feronier.

Interpretările sunt senzaționale: se vorbea, în Dacia, latina populară. Inscripția aparține unui creștin, care a dăruit-o, fără să mai fie discret sau ascuns sau ferit; și precum „plan tehnic”, ea respectă deslușit literele-semne christice, care l-au ajutat pe Împărat să învingă. Iată traducerea ei, din latină:

„Eu, Zenovius, am putut oferi această danie!...” („Ego Zenovius votum posui!...”)

Majusculele numelui (grecesc) al lui Isus Christos sunt perfecte, în mod „profesionist” turnate (iar matrița ca și în cazul turnării unor bijuterii de aur, trebuie să fi ajuns, „rapid”, în Dacia – la „graba” vitezei informației acelor vremi). Inscripția latină, de la Biertan, a fost dăruită, la 30-40 de ani de la visul celest al Împăratului Constantin. E ciudat că ea a fost găsită, în 1779 (între Biertan și Dumbrăveni); și neputând fi citită și înțeleasă atunci, a fost lăsată, uitată, în magaziile Baronului (și muzeului) Brukenthal, timp de 195 de ani, fiind scoasă de acolo, citită și analizată, dedicându-i un valoros studiu, ca act „senzațional” (după expresia lui Constantin Daicoviciu), profesorul german, din Sibiu, Karl Horendt.

Un alt document istoric al istoriei Creștinismului românesc trebuie să fi ajuns la Tomis acum, pe corăbiile ce veneau din Roma, pe Mare Nostrum; intrând în Marea inospitalieră, „neagră”. Este un monument funerar, o lespede, cu două cruci, vizualizate, epigrafic; o cruce simplă:

†;

și o alta – cu literele-majuscule ale Mântuitorului: săpate în marmură, probabil într-un atelier de provincie, tomitan. (Sculptorul nu a știut, în chip sigur, semnificația noii cruci, care, acum, are șase brațe, grație împreunării bazei verticale și oblice (a fiecărei litere). Cioplitura dălții artistului popular-provincial, din Tomis, nu mai introduce detaliul-sedilă a lui P(hro); iar rezultatul este o roată (ce are înlăuntru-i șase spițe); un cerc solar și abstract: niște raze!...

Desenul „tehnic”, venit de la Roma, aici, probează ceva din discreția și taina cu care „creșteau” și sporeau creștinii: și e puțin mai târzie decât inscripția de la Biertan, ca informație – însă e o „viziune” unitară, privind creștinismul românesc, din Transilvania, până în Dobrogea; și pe întreagă, lungă vale „augustă” (măreață) a Dunării. * Constantin cel Mare a încetat din viață în anul 336, după ce, pe patul de moarte, fusese botezat, la Creștinism și chiar și orașul în care a suferit, a devenit un simbol: Nicomedia, cea mai iubită, în tinerețea sa, de însuși Iulius Cezar, pentru că se afla, puternic și prosper, între Tracia estică și începutul Asiei Mici: Bitinia, Galata, Capadocia.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

91

CIVILIZAȚII La 1400 de ani, de la moartea lui Constantin, Papalitatea, care tocmai construia biserica „San Francesco”, din orașul Arezzo, își amintise să îi omagieze memoria, printr-o pictură murală, monumentală. Cu greu l-au găsit și l-au tocmit pe vestitul Piero della Francesca. Abia în 1436-1437, el termină reprezentarea sa picturală, numită Visul lui Constantin (Legenda adevăratei Cruci). Artist genial, personaj al acestui roman nonconvențional, la paginile dedicate percepției vizuale, el a pus în fața contemporanilor săi o întrebare îndelung discutată, remarcabilă și „inedită”: care este adevărata cruce, pe care a fost răstignit Isus?... Și cum se „schimbă la față”, prin timpuri mărețele, divine simboluri religioase? S-au enumerat atunci: porumbelul, reprezentat pe fruntea Mântuitorului, atunci când l-a botezat Ioan (viitorul „Duh Sfânt”).

Apoi coloana infamiei și stâlpul de supliciu, ce se punea pe umerii martirizatului (pedepsitului)!... Peștele („desemnat” pe o bucățică de os și purtat, ca talisman, la gât – simbol abscons și însemnând, în greacă Icktios (numele Isus Christos). Și „Bunul Păstor”, în tradiția paleocreștină!

Apoi, în sfârșit, epocalul vis istoric și profetic al lui Constantin, ce ajunsese și la Tomis, numit de Piero della Francesca „adevărata cruce” – – care apare în viziunea sa și în pictura „bisericească” din Arezzo; iată cum: sub o draperie înaltă, întunecată și o alta înflăcărată, împăratul își dă sufletul (e acela somnul său de moarte) vegheat de paznici militari, însă și de un episcop și un reprezentant al familiei imperiale. Ei bine, pe tăblia aurită (a patului) apare orbitor, și semnul „crucii solare” (pe care, acum, o vizualizează toți cei ce stau, veghind muribundul).

Le rêve de Constantin (La Legende de la Vraie Croix) a rămas o esențială problemă, viu disputată, până acolo încât Franco Zefirelli, regizorul superbului film Isus din Nazaret, a trebuit să o explice, să o analizeze, aproape didactic: crucea (cu două brațe – naturalist reprezentată, din lemn, este o invenție a pictorilor!).

Cel judecat și pedepsit cu moartea, prin acest cumplit chin, ducea pe umeri, fixat orizontal, însă și vertical (când condamnatul cădea – și era hăituit și biciuit). Și acea cruce, în veci, va rămâne, la toate popoarele, care au copilărit, în „Creștinismul primitiv” – oricâte argumente, zise științifice, ar adăuga liber-cugetătorii! * Acalmiile, neliniștile și spaimele cetățenilor creșteau, văzând la granițe, raidurile 92

barbarilor, cărora tot mai greu le făceau față romanii, în pofida zidurilor aureliene; ele sunt descrise, ca un adevărat reportaj, de istoricul Ammianus Marcellinus, care l-a însoțit, pe fiul lui Constantin cel Mare, împăratul Constantius al II-lea, într-o suită, în anul 357, voind el și suita sa să viziteze, amănunțit, Roma! El spune că împărații „pierdeau obișnuința de a guverna – de la Roma!... Intrând în Capitală, dinspre Ostia, împăratul aleargă, repede, direct spre Forumuri, care strălucesc prin marmura, folosită din abundență, de sute și sute de ani!... Acoperișurile de țiglă bine arsă, dădeau, la Apus, impresia că se aflau într-un oraș de aur!... Statuile, numeroase, erau înconjurate de detalii și ornamente, din metale prețioase. Din curtoazie, Constantinus II a intrat și în Instituția Senatului și Poporului Roman: CURIA; care avea, oficial, mulți reprezentanți, deja, din partea creștinilor, însă și „păgâni”. A vizitat, apoi Palatinul, și, de acolo, de pe colina vechilor Împărați a contemplat, uluit, Panorama – fiind frapat, în special, de Sanctuarul lui Jupiter – Tarpeianul, Arcurile de triumf și de Coloseum. Numeroasele cupole, băi publice etc. Pantheonul!... Și alte sute și sute de mari edificii, Palate, colonade și villas – aristocratice.

Atunci, afirmă istoricul Ammianus Marcellinus, Constantius II a spus că visează ca, în noul Constantinopole, să ridice și el un for, care să-i eternizeze numele! Însă, stupoare și perplexitate: când a intrat în Forul lui Traian, s-a simțit intimidat și descurajat: Nu va putea niciodată să facă edificii într-atât de mărețe!...

Atunci, măcar să comande o „copie” (o imitație, voia, probabil, să spună) a Părintelui Traian, pe calul său aurit, din centrul Agorei. O copie (imitație) a statuii sale colosale, ecvestre.

Atunci, un frumos prinț persan, Hormisdas, care nu era lipsit de spirit de finețe și se afla și el în suita împăratului, a reținut (și el) „descurajarea”, afirmând că fiul lui Constantin cel Mare va fi fost bucuros, fericit și onorat chiar (și) de a plasa, într-o piață din Constantinopole, statuia sa aurică! În cele din urmă, el, Constantinus al II-lea, a așezat un obelisc, în Marele Circ, aproape de Hipodrom, în centrul Agorei. În această modestie nu vedem, oare, irefutabila influență a Egiptului (și a Elenismului)?... Și a Părintelui Elenismului: traco-macedoneanul Alexandru cel Mare?...

Columna Constantiniana o va ridica mult mai târziu. (din vol. ROMA SORGINTEI NOASTRE)

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CIVILIZAȚII Ștefan PETRA

IMPERIUL BIZANTIN ÎN ISTORIE Aprecierea Imperiului bizantin a variat destul de mult în decursul timpurilor. În extremis, una de admiraţie mărturisită faţă de prestigiul Noii Rome şi faţă de puritatea credinţei ortodoxe, ca şi în virtutea faptului că „pentru vremea sa, acest imperiu era destul de aproape de un stat modern, iar sistemul său de taxe şi administrarea sa eficientă au făcut ca el să supravieţuiască mai mult de o mie de ani; și alta negativă, începând cu latinii evului mediu, care l-au dispreţuit şi invidiat totodată pentru religia sa „schismatică” şi independentă ce nu voia să se subordoneze papei, pentru cultura sa mult superioară celei occidentale contemporane ei, pentru bogăţia sa deosebită. „Constantinopol era pentru vremea aceea ceea ce era Parisul şi azi New York: principalul oraş al luxului, al modei şi a culturii. Dar şi oraşul imoralităţii, al corupţiei şi al tentaţiilor materiale”, scrie un autor contemporan american. „Istoria bizantină - scrie istoricul francez P. Lemerle - nu s-a eliberat încă de povara acestei judecăţi [negative] tributare ignoranţei şi subiectivităţii. Persistă şi azi convingerea că Bizanţul nu ar fi fost decât o palidă supravieţuire a Imperiului roman, a cărui necontenită decădere ar fi durat până la prăbuşirea sa definitivă, pe fondul ciorovăielilor religioase şi al ceremoniilor complicate ale unei curţi aproape barbare. E condamnat, fără să fie ascultat. Bizanţul este nevoit să sufere această nedreptate din pricină că nu a avut parte de un mare istoric, de un Tucidide sau de un Tacit, ci numai de cronicari, a căror limbă greacă este adesea greu de înţeles: e mai uşor să-i dispreţuieşti decât să-i citeşti”.

Studiul coerent al istoriei Imperiului bizantin s-a constituit treptat, în pofida acestei imagini general negative, abia începând cu secolul XVI. Atunci, scrie Iorga, „în lupta contra reacţiunii catolice, tabăra protestantă considera posibilă şi necesară alianţa cu biserica ortodoxă”.

Studiul ştiinţific al perioadei bizantine s-a dezvoltat mai întâi în Franţa, în secolul XVII, prin constituirea unor importante colecţii de manuscrise bizantine de către mulţi aristocraţi, apoi de savanţi, Bizantina de la Lu-

Sf. Sofia

vru, începâd din 1645, cu 34 de tomuri. Ch. Du Cange/Ducange îşi exprimă admiraţia pentru „soliditatea” statului bizantin, generând un curent ce a însemnat „actul de naştere al bizantinologiei ca disciplină de sine stătătoare”.

Mai târziu, ca reflex al opoziţiei față de Ludovic XVIII, se spuneau Bizanţului toate lucrurile care nu se puteau spune acelora care stăpâneau societatea franceză atunci.

Apariţia unei lucrări a francezului Le Beau, Histoire du Bas-Empire... în 30 de volume, în traducere aproximativă - „Imperiul de mai târziu”, a indus concepţia, ce persistă până către începutul secolului XIX, a unui imperiu degenerat, corupt. Filosofi ca Montesquieu, Voltaire, Hume, Hegel au dispreţuit Imperiul Oriental bizantin, identificând bizantinismul doar cu birocraţia excesivă, corupţia, decadenţa şi duplicitatea, într-un sens cu totul negativ. Pentru istoricul englez E. Gibbon, autor al unei valoroase opere - Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman (bizantin), întreaga istorie a Imperiului bizantin nu este decât istoria decăderii vechiului Imperiu Roman, un lung declin, în care el nu vede nimic pozitiv. Imperiul bizantin ar fi caracterizat doar prin stagnare, lux debordant şi corupţie, ca un stat lipsit de dezvoltare, eronat desigur. Hegel considera că istoria Bizanţului este lipsită de idei politice originale, precum şi de mari personalităţi. Iar filosofii secolului XVIII au ţinut să condamne Bizanţul pentru că li se părea a fi desăvârşita întruchipare a absolutismului monarhic şi a religiozităţii, în spiritul iluminismului antifeudal şi raţionalist. Şcoala germană a iniţiat cea mai vastă şi riguroasă colecţie de documente bizantine, Corpus Scriptorium Historiae Bizantinae/ Bizantina de la Bonn, publicată de Niebuhre începând din 1828. Krumbacher înfiinţează

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

93

CIVILIZAȚII în 1898 în Germania prima catedră de bizantinologie, cât şi prima revistă internaţională de studii bizantine - Byzantinische Zeitschrift, care apare sistematic până azi. Ch. Diehl a îmbinat cu măiestrie rigurozitatea cu popularizarea. În Rusia, bizantinologi de marcă sunt V. G. Vasilievski, cel care înfiinţează în 1894 o importantă revistă de bizantinologie, F. I. Uspenski, A. A. Vasiliev, V. Lazarev.

Azi, bizantinologia a devenit un domeniu aparte al istoriei, recunoscut, cu istorici specializaţi, în multe ţări. Se încearcă reunirea într-o manieră exhaustivă a izvoarelor bizantine în cadrul unei colecţii intitulate Corpus Fontium Historiae Bizantinae. Se formează o serie întreagă de şcoli naţionale de bizantinologie: G. Ostrogorsky din Serbia, maghiarul Gyula Moravcsik şi grecii N. Oikonomides şi D. Zakythinos. În România, N. Iorga dă un nou impuls studiilor bizantine, urmat de alţi bizantinologi precum N. Bănescu, care a înfiinţat la Bucureşti în 1914 Institutului de Studii SudEst Europene, Orest Tafrali, Stelian Brezeanu şi alţii.

Odată cu schimbările politice din estul Europei, mulţi dintre savanţii est europeni au ales calea exilului, punând bazele puternicului centru de studii bizantine din SUA. Se constituie Asociaţia Internaţională de Studii Bizantine. În 1924 are loc primul Congres de bizantinologie, la iniţiativa lui Iorga, cu participanţi din 13 ţări, urmat de altele.

Am putea spune cu deplină îndreptăţire că nicio societate din lume nu este lipsită de defecte, deci nici cea bizantină nu era, cu siguranţă. Dar în aprecierea Imperiului bizantin nu putem omite durata enormă, de mai bine de un mileniu, marile sale realizări, locul şi rolul său deosebit în istoria europeană şi nu numai, influenţa sa considerabilă în timp. „Numai o mare civilizaţie este capabilă să exercite o atât de lungă şi puternică influenţă” scrie Ch. Diehl, nu sunt prea multe în întreaga lume. ”Până la cucerirea latinilor - scrie S. Runciman, marele istoric britanic - Constantinopolul a rămas capitala nediscutată a civilizaţiei europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul a fost centrul lumii luminate”. L. Brèhier notează: În Bizanţ s-au păstrat timp de o mie de ani ”noţiunea de stat şi de drept public, oraşele şi clasele urbane, tehnicile diverselor meşteşuguri, artele şi ştiinţele, şi chiar învăţământul de stat.

La începutul secolului al X-lea, Bizanţul apărea ca singurul stat civilizat al creştinătăţii, singu94

rul care făcea figură de stat modern”.

Clasiciștii şi istoricii medievaliști occidentali au dat vreme îndelungată puţină importanţă studierii istoriei şi culturii Imperiului bizantin. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane doar vestului, deși organizatoric, statal, Occidentul a avut între sec. V-IX o situație ingrată, confuză politic şi deloc înfloritoare economic. Istoria Europei a fost mult timp prezentată trunchiat, într-o perspectivă puternic europocentristă şi chiar mai puţin decât întreaga Europă. Aşa cum arată A. Toynbee, “istoria trebuie înţeleasă şi studiată pe plan mondial, ca un tot unitar ... unele lucruri de azi au tradiţii mai vechi şi sunt legate de locuri mai îndepărtate. De aceea, studiul istoriei medievale europene în general, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice şi a istoriei acestora nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriaşei influențe bizantine. De fapt, Evul Mediu este, delimitat în timp de căderea Romei în 476 și căderea Constantinopolului în 1453”.

AMPRENTA ISTORICĂ A IMPERIULUI BIZANTIN ASUPRA POSTERITĂŢII

Imperiul bizantin a avut o mare influenţă politică şi culturală asupra unui vast teritoriu, existând un adevărat spaţiu de influenţă bizantin, în special în sud-estul Europei. Moştenirea bizantină a fost preluată de numeroase ţări şi popoare: Grecia, Serbia, Bulgaria, ţările române, Rusia, Georgia, Armenia, Siria, Liban cu comunităţile ei de creştini, copţii creştini din Egipt, Etiopia ş.a. Ea stă la baza formării a numeroase state ca structură statală, mai ales prin instituţiile sale, ca şi prin concepţile politice referitoare la modul de organizare al statului şi elemente de drept, prezente şi după secolul al XV-lea. Ori prin artă, cultură, religie.

Organizarea bisericească a ortodoxiei a fost adoptată în linii generale de Leon cel Înţelept în secolul X şi reformată după câteva secole de către Andronic cel Bătrân, care dispunea de un teritoriu mult mai mic. Dar lista iniţială a episcopiilor a rămas aceeaşi până azi, înglobând mitropolii şi credincioşi care demult nu mai erau sub stăpânire bizantină sau nici n-au fost vreodată. „Lista mitropoliilor tronului ecumenic îşi are originea în epoci străvechi

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CIVILIZAȚII

Imperiul bizantin la 550 e.n.

şi reprezintă până la un punct moştenirea directă şi incontestabilă a epocii bizantine” scrie Vasiliev.

Republica monastică de pe Muntele Athos este purtătoarea tradiţiei bizantine în domeniul religios, dar şi cea care a păstrat drapelul imperial bizantin şi chiar măsurarea timpului, specific bizantină, până în zilele noastre. Aici se află numeroase manuscrise bizantine, adunate în cursul secolelor, care încă nu sunt studiate în întregime, dar care au contribuit la salvarea unei importante părţi a civilizaţiei bizantine şi a moştenirii antichităţii elene.

Imperiul otoman ţinea într-o oarecare măsură să se considere ca o legitimă urmaşă a Imperiului bizantin, Mahomend II proclamându-se „împărat roman” după cucerirea Constantinopolului, întocmindu-şi, ca mulţi alţii, o falsă genealogie, prin care își „dovedea” descendenţa din împăraţii bizantini. De altfel, el se intitula Kaysar-i-Rûm (echivalentul turcesc al sintagmei “Caesar al Romei”). Se poate spune că Imperiul otoman a fost într-un fel un continuator al celui bizantin în mai multe sensuri. El a perpetuat Imperiul bizantin cel puţin prin întinderea statului, preluând totodată o serie întreagă de forme ale organizării acestuia în ceea ce priveşte cancelaria imperială, ceremoniile curţii, metodele de strângere a impozitelor, tradiţii bizantine. Arhitectura cupolei Sfintei Sofii a constituit o preţioasă sursă de inspiraţie pentru moscheile turceşti.

Se spune că şi armata spahiilor este într-un fel urmaşa călăreţilor din theme, care făceau ser-

viciul militar în schimbul uzufructului pământului primit din posesiunile imperiale. Istoricii afirmă cu îndreptățire că turcii otomani sunt beneficiarii din urmă şi de lungă durată ai Imperiului bizantin, realizând o interferență turco-greacă în expresia unui învăţat german, Martin Crusius/Kraus din secolul XVI. De altfel, istoricul englez A. Toynbee, consideră că „lipsite de independenţa lor politică (după căderea Constantinopolului) popoarele creştine ortodoxe n-au cunoscut nici sfârşitul existenţei, nici al civilizaţiei lor”, pentru că „Imperiul roman grec-creştin a reînviat sub forma unui imperiu roman turc-musulman”, iar „continuitatea politică bizantină este asigurată, zice el, de noua formă islamică a Imperiului şi de Pax ottomanica”.

Papa Paul III, în dorinţa de a uni cele două biserici creştine, ca şi a transformării Rusiei într-o ţară catolică, a aranjat în anul 1472 o căsătorie între Sofia, redenumită Zoe Paleolog, fiica lui Tomas Paleologul, despotul Moreei, ultimul reprezentant al familiei imperiale bizantine, devenit catolic, şi Ivan III al Rusiei, de religie ortodoxă. Căsătoria a fost înfăptuită, dar unirea bisericilor desigur că nu.

De la această dată Rusia se consideră ca „a treia Romă” şi moştenitoare a Imperiului bizantin. Mai mult, fiul Zoei, Vasili III a ajuns Mare cneaz al Moscovei, iar fiul acestuia, Ivan IV, a fost primul împărat - ţar (de la Caesar) care s-a încoronat cu acest titlu în 1547.

După cucerirea Constantinopolului şi desfiinţarea Imperiului bizantin, se părea că şi ortodoxia este sortită dispariţiei. Dar ea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

95

CIVILIZAȚII

Stema Imperiului bizantin

s-a păstrat în ţările devenite ortodoxe şi mai ales în Rusia prin înfiinţarea multor mănăstiri şi prin puternica legătură care s-a creat între acestea şi oamenii simpli, ortodoxismul devenind atunci o religie populară. Astfel, rolul Imperiului bizantin a fost preluat în mare parte de către Rusia, atât la conducerea Bisericii Ortodoxe, dar mai ales din punct de vedere politic, la conducerea ţărilor ortodoxe. În atmosfera generală de decadenţă şi pierdere treptată a influenţei Imperiului bizantin mai întâi, apoi şi a patriarhiei ortodoxe, Rusia şi-a declarat independenţa bisericii sale încă din 1448, apoi a fost declarată patriarhat autonom. După 1722, sub Petru cel Mare, ea se va împotrivi deseori patriarhilor de la Constantinopol ori va duce o politică autonomă. În ansamblu, Rusia, scrie Vasiliev, a preluat de la Bizanţ „cea mai importantă parte a culturii naţionale, credinţele religioase, şi începuturile civilizaţiei”. Astfel, de exemplu, ceremonialul şi îmbrăcămintea de la curte era de inspiraţie bizantină. Legislaţia împăraţilor macedoneni – Epanagoga, împreună cu un număr de alte colecţii juridice bizantine au exercitat o mare influenţă asupra istoriei viitoare a Rusiei. Acestea au fost traduse în limba slavă, iar multe extrase din ea se pot găsi în codurile slave şi în Cartea Regulilor - Codul administrativ.

Timp de câteva secole, lumea bizantină şi-a pus puternic amprenta asupra slavilor sud-dunăreni în domeniul social-politic, ca şi în cel al vieţii materiale. S-a impus şi aici un adevărat model bizantin în ceea ce priveşte structurile statale în domeniul administrativ, juridic, religios. La început, slavii de sud au fost încadraţi în unităţile teritorial-administrative bizantine - theme. Dar, declinul şi criza 96

tot mai accentuată a Imperiului bizantin de după secolul al Xl-lea a provocat o opoziţie a popoarelor slave faţă de autoritatea centrală de la Constantinopol, în special a sârbilor şi bulgarilor, care şi-au creat propriile lor state puternice, ce au luptat împotriva bizantinilor.

După cucerirea otomană a acestor state, influenţa bizantină s-a menţinut aici cel puţin în domeniul religios şi cultural.

Pentru țările române, aşa cum arată un istoric român, „impactul slav asupra culturii româneşti vine concomitent cu influenţa Imperiului bizantin, încât este aproape imposibil de delimitat exact ce este de factură pur slavă şi ce este de factură bizantină ... (totuşi) până în sec. XVII cultura românească este influenţată de cea slavă sub aspect lingvistic, literar, iar celelalte domenii culturale: arhitectura, muzica, pictura, filosofia, religia sau dreptul stau sub semnul Imperiului bizantin”. Iar domnitorii greci fanarioţi, deși exponenți ai dominației otomane, erau deseori oameni de cultură şi patrioţi, încercând să refacă Imperiul bizantin, promovând cultura şi tradiţiile greceşti-bizantine, inclusiv în țările române. Unii au căutat să introducă reforme pozitive de tip iluminist, cu caracter progresist, pentru modernizarea ţărilor române, ca N. Mavrocordat, Al. Ipsilanti, C. Mavrocordat ș.a.

Împăratul Ioan II Comnenos

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ENCICLOPEDIA CLUJULUI Vasile LECHINȚAN

EPISODUL XII Possevino, Antonio (12 iulie 1533, Mantova d. 26 februarie 1611, Ferrara) - preot iezuit italian, teolog, autor de lucrări spirituale și polemice, diplomat, legat pontifical în țări din Scandinavia și Europa de Răsărit, mediator între Antonio Possevino Ștefan Báthory, rege al Poloniei şi principe al Transilvaniei, și țarul Ivan cel Groaznic în 1582, fondatorul Colegiului Iezuit Latin din Cluj, în numele principelui Ștefan Báthory. Studii de filosofie la Padova (1557) și la Napoli (1559). Admis la iezuiţi la 29 septembrie 1559, la Roma. Papa Grigore al XIII-lea l-a trimis la Caşovia (azi Kosice, Slovacia) să medieze împăcarea dintre împăratul Rudolf al II-lea și regele Ștefan Báthory. Regele l-a însărcinat ca în drum spre Cașovia să treacă prin Transilvania, spre a negocia înființarea unui colegiu iezuit la Cluj, cu rang de universitate.

Possevino l-a convins pe Ștefan Báthory să nu mai aștepte sosirea iezuiților de la Universitatea din Padova la colegiul clujean, ci să trimită 11 profesori iezuiți de la Universitatea din Vilnius (înființată tot de Ștefan Báthory), în frunte cu fostul rector Jakub Wujek, care a devenit primul rector al Colegiului din Cluj. Possevino a întocmit cu această ocazie un raport înaintat papei şi intitulat Transilvania. După moartea protectorului său Ștefan Báthory în anul 1586, Possevino a fost retras din serviciul diplomatic de către generalul iezuit Claudio Acquaviva. În lucrarea sa Transilvania spune despre români că plătesc dări, şi că cei câţiva nobili ai lor nu au “atâta vază cum sunt nobilii unguri, şi deşi câteodată se arată mai viteji la război decât ungurii, sunt totuşi socotiţi mai prejos când sunt răsplătiţi de principe”. Apoi se arată uimit cât de “îndărătnici” au fost românii “până acum, împreună cu cei din Ţara Românească şi din Moldova, în schisma lor şi în ritul grecesc [ortodox]”. Mai precizează că “preoţii lor,

care se numesc popi, aşa cum se obişnuieşte în Rusia şi Moscovia, nu înţeleg nici măcar ceea ce citesc, deoarece de cum au abia cunoştinţa buchelor sunt ridicaţi la preoţie”. Remarcă şi faptul că românii “Păzesc foarte mult posturile şi sărbătorile”. Faptul este confirmat şi de numeroase documente de epocă clujene care consemnează obligaţia municipalităţii clujene de a găzdui pe românii din cele trei ţări româneşti (mici dregători sau slujbaşi din Transilvania, soli din Moldova şi Ţara Românească) cu mâncare de post, pentru că “ţineau de legea românească”.

Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat, cu sediul în Cluj, membrii marcanţi în 1926 – 1) membrii de onoare: patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Nicolae Bălan, episcopul Roman Ciorogariu, dr. Ioan Mihu (de la Orăştie), Emanoil Ungureanu, Vasile Goldiş, Scotus Viator (R.W. Seton Watson), Edouard Chapuisat, Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Antoniu Mocioni, Gh. Bogdan-Duică, general Găvănescu, Elie Dăianu, Petru Groza, Al. I. Hodoş (Ion Gorun), Ion I. Lapedatu, Teodor Păcăţianu, Vasile C. Osvadă, Onisifor Ghibu, Ion Matei, Silviu Dragomir, Alexandru Ciura, Aurel C. Domşa, Victor Lazăr, Axente Banciu şi Gavril Todica [o galerie de mari personalităţi ale Transilvaniei şi Banatului, cărora s-au adăugat personalităţi reprezentative străine, prieteni ai românilor]; 2) membri activi: Ion Agârbiceanu, directorul ziarului “Patria”, Cluj; Tiron Albani, redactor al ziarului “Sentinela de la Vest”, Oradea; Al. Avram, red. “Gazeta”; L[ucian] Blaga, red. “Cuvântul”, Buc.; Traian Birăescu, red. al ziarului “Banatul Românesc”, Timişoara; Dr. S. Bornemisa, director al revistei “Cosînzeana” şi al ziarului “Lumea şi Ţara”; Octavian Buzea, redactor al ziarului “Consum”, Cluj; Victor Branişte, redactor al ziarului “Gazeta Transilvaniei”, Braşov; C. Cehan-Racovitză, redactor şef la “Cultura Poporului”, Cluj; Ion Clopoţel, redactor şef Ion Agârbiceanu

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

97

ENCICLOPEDIA CLUJULUI al revistei “Socie­tatea de Mâine”, Cluj; Aurel Cosma, redactor al ziarului “Nădejdea”, Timişoara; Nerva Tr. Cosma, redactor al ziarului “Beiuşul”, Beiuş; Aron Cotruş, redactor al ziarului “Tribuna Nouă”, Arad; D.I. Cucu, redactor pentru Ardeal al ziarului “Universul”; Ioan Flueraş, redactor al ziarului “Tribuna Socialistă”, Cluj; Alexandru Hodoş, şef-redactor al revistei “Ţara Noastră”, Cluj; Constantin Humureanu, redactor pentru Ardeal al ziarului “Argus”, Cluj; Al. Lupeanu, redactor al ziarului “Unirea Poporului”, Blaj; V.I. Moldovanu, redactor al ziarului “Clujul”, Cluj; Voicu Niţescu,

redactor al ziarului “Gazeta Transilvaniei”; Leonard Paukerov, redactor pentru Ardeal al ziarului “Rampa”, Cluj; Cezar Petrescu, redactor al ziarului “Cuvântul”, Bucureşti; H. Petra-Petrescu, redactor al revistei “Transilvania”, Sibiu; Ion Petruca, director al ziarului “Consum”, Cluj; Septimiu Popa, redactor al ziarului “Înfrăţirea Poporului”, Cluj; J. Paleologu, redactor al revistei “Ţara Noastră”, Cluj; Virgil Popescu-Râmniceanu, redactor pentru Ardeal al ziarului “Îndreptarea”, Cluj; Mihail Em. Procopiu, redactor la ziarul “Patria”, Cluj; Valeriu Puşcariu, redactor pentru Ardeal al ziarului “Cuvântul”; Dr. Alexandru Russu, redactor al ziarului “Unirea”, Blaj; Gh. Stoica, redactor al ziarului “Patria”, Cluj; Horia Teculescu, redactor al ziarului “Alba Iulia”, Alba Iulia; D. Tomescu, redactor al revistei “Ramuri”, Cluj; Gh. Tulbure, redactor al revistei “Cele Trei Crişuri pentru popor”; Lucian Bolcaş, Aurel Ciato, C.I. Codarcea, Radu Dragnea, Aurel Gociman, Iustin Ilieşiu, Adrian Maniu, Ecaterina Pitiş, Ghiţă Pop, Iosif Şchiopul, I.U. Soricu ş.a. 3) membrii stagiari: pr. I. Bârlea, redactor al “Gazetei Maramureşene”, Sighetul Marmaţiei; Petre Bănescu, redactor al revistei “Ţara Voivozilor”, Făgăraş; I.[sic] Deleu, redactor al ziarului “Gazeta de Duminică”, Şimleu Silvaniei; Căpitan I. Ioan (Vladimir Nicoară), redactor al ziarului “Înfrăţirea Poporului”, Cluj; I.B. Sima, redactor al revistei “Epoca de Aur”, Cluj; Gh. Vornic, redactor la “Gazeta Maramureşeană”, Sighetul Maramureşului [sic] ş.a.

98

Constantin Daicoviciu, pionierii şi revista “Cutezătorii” – În revista pentru pionieri “Cutezătorii”, din 7 noiembrie 1968, marele istoric şi arheolog Constantin Daicoviciu (1898– 1973) apare la rubrica Întâlnire cu istoria, cu prilejul vizitării de către elevii Liceului nr.

14 din Cluj-Napoca a Muzeului din Constantin Daicoviciu localitate, ghidaţi fiind de savantul clujean. Elevilor li se explică ce înseamnă inscripţia de pe un vas: Decebalus per Scorillo, adică Decebal fiul lui Scorillo, li se arată relicve de pe vremea lui Mihai Viteazul, inclusiv un sigiliu al marelui voievod unificator. În final le-a spus elevilor: “Adesea, în călătoriile voastre, pe dealuri şi prin văi, puteţi trece pe lângă un loc ce ascunde sub brazdă vestigii de preţ. Cercetaţi totul cu atenţie, cu pasiune! Voi, care sînteţi nădejdea viitorului, să vă iubiţi ţara şi poporul din care aţi răsărit”.

Printre elevi: Ovidiu Moldovan, Doina Vlas, Radu Onac ş.a.

Fabrica de Porţelan Iris Cluj, sigla din 1974 – În anul 1974, fabrica de pe strada Oaşului nr. 86-90 era o unitate economică prosperă a Clujului comunist. Avea o siglă modernă, după modelul fabricilor mari europene de la începuturile industrializării masive de la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentând macheta cu amplasarea fabricii, în culori galben-cărămiziu şi alăturat o lalea pe care scrie deasupra IRIS şi dedesupt Cluj. Fabrica a însoţit destinul a mii de clujeni din diferite generaţii.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU” Adrian ȚION

CĂLĂTORUL LIRIC LA 80 DE ANI Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub soare – se spune în cartea Ecleziastului și înțelepciunea regelui Solomon se revarsă în fraze antitetice privitoare la panorama vieții și a morții în deșertul de cenușă. Psalmodierile sapiențiale curg în cascade: Vreme este să te naști și vreme este să mori; vreme să sădești și să culegi ceea ce ai sădit... Între enumerațiile ce urmează se poate înțelege că există, alături de un timp pentru bucurie și altul pentru tristețe, un timp pentru iubire și altul pentru ură, și un timp pentru scrierea poeziei și un altul pentru receptarea ei. Și până când omul/ poetul/ muritorul/ cititorul e situat în timp, există Timpul !

Mărturii ale dăinuirii în timp sunt gândurile așternute pe hârtie, adunate în poeme și cărți de-a lungul unei vieți. E opera care rămâne în urma călătorului liric pornit să se întâlnească, în marea trecere, cu sinele profund și cu lumea sa de imagini izbăvitoare. Coridoare ale ființării întru poezie umplute cu bucurii și speranțe, cu tristeți și extazieri în fața miracolului existențial. Toți acești timpi cronometrați ca etape ale performanțelor profesionale poartă pecetea timpului trăit. Viața a fost generoasă cu poetul Marcel Mureșeanu. În consecință, nu se putea ca Marcel Mureșeanu să nu fie generos cu ea. De aceea, din respect pentru ea, a încununat-o cu atâtea meșteșugite cuvinte. Cuvinte-ofrandă, cuvinte-bucurie, cuvinte tristețe, cuvinte-joc și dănțuire în ironia ideii, cuvinte trudnice, muncind asiduu întru semn și semnificație, cuvinte ce conțin în ele elanul înălțării prin cuvânt, cuvinte cu aroma locului și cu emoția trăirii, cuvinte-timp. Cum altfel se puteau intitula cele două volume din antologia aniversară cuprinzând opera poetului din volumele publicate din 1969 până în 2016 dacă nu TIMP ? De ce s-a oprit călătoria fantasmatică în 2016 ? Desigur, anul 2016 marchează un prag, după care urmează un alt timp. Un timp al bucuriei de a fi în timp.

Pentru poetul Marcel Mureșeanu a sosit deci timpul biblic de splendoare și gratitudine.

E timpul să culeagă roadele trudniciei sale întru poezie, activitate literară ce cuprinde, iată, aproape 50 de ani. Așadar, pentru el, vreme e

să culegi ceea ce ai sădit sună ca o recompensă divină, primită și omagiată ca atare. Și tot în cartea Ecleziastului se spune Drept aceea dacă un om mănâncă și bea și trăiește bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. Nu grandoarea primează, ci firescul integrării în rând cu ceilalți. Oameni obișnuiți sau creatori de frumos. Poate, grandoarea firescului sau a mulțumirii pentru harul primit.

Desfășurat în zona unui „fantezism ironic” savuros, de fină extracție intelectuală, lirismul lui Marcel Mureșeanu a încadrat mereu, de-a lungul anilor, marile teme poetice în luminiscența unei substanțe ideatice aflate de la bun început sub influența instrumentației ludice. Acum, în etapa deplinei maturități artistice, fără să schimbe registrul, fără să marcheze o desprindere evidentă de această componentă stilistică devenită manieră, dar nu manierism fad, asumată cu dezinvoltură de permanent experimentalist, călătorul liric își reconstituie drumul parcurs cu o anume încântare tacită. Înțelegerea cu darul divin și cu el însuși a fost de bun augur, de aceea perspectiva unei reverențe solemne îi animă visele. În corpul operei, factologia scrisului își revarsă în irealitatea visului frânturi de gânduri chinuitoare din câmpul conștiinței, într-un fel de concluzie-sinteză a întregii opere. În jurul proiectelor literare de ultimă oră gravitează, la modul prezumtiv, ideea de carte referențială, tip, model unic, total, coagulant.

Cartea avută în vedere are și un titlu impus de cineva din vis: Raport către Dumnezeu (poem din volumul Cartea cu vise (2013). Dar amintirea e zăvorâtă în trecutul irecuperabil și autobiografia nu mai e posibilă. Cartea poate părea o amplă analiză a întregii aventuri literare și a devenirii spirituale, de tipul eseului fulminant Raport către El Greco de Nikos Kazantzakis sau poate conține o privire generală asupra operei ca această antologie de autor în două volume.

Cartea izvodită la Editura Scriptor din Cluj-Napoca, 2018, este în sine o operă de artă bibliofilă. TIMP titrează concis, grav, ecleziastic Marcel Mureșeanu pe copertă, conferind substantivului întreaga greutate simbolică.

S-a învrednicit la o asemenea lucrare în două volume impresionante prin mărime, conținut și aranjament grafic, poetul editor Nicolae Mocanu și reușita aceasta se cuvine neapărat semnalată, căci – nu-i așa ? – cartea este și un obiect material care trăiește alături de cititor,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

99

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU” îl însoțește și trebuie să placă. Nu te însoțești la drumul lecturii cu oricine. Cele două volume de TIMP condensat în sute de poeme încântă de-a dreptul. Poeme selectate din douăzeci și șapte de volume de poezie și-au găsit locul cuvenit în aceste două volume masive, legate impecabil și aranjate într-o casetă cochetă, astfel că, în sine, arată ca un fel de carte a cărților lui Marcel Mureșeanu. Acest monument bibliofil ne spune că poetul, călătorul liric neobosit a ajuns în poiana celor 80 de ani. Desigur, un alt popas efemer cum ni se întâmplă să avem mai multe în viață. Să-i urăm LA MULȚI ANI!

Mircea POPA

MARCEL MUREȘEANU – 80 Prezent încă din perioada studenției în coloanele revistelor „Tribuna” (unde a debutat în 1957) și „Steaua”, Marcel Mureșeanu a ajuns la vârsta venerabilă de 80 de ani, traversând etape poetice diferite și dintre cele mai spectaculoase, care jalonează drumul poetului de la cumințenia tradiționalistă a primelor volume la volutele postmoderniste ale unei lirici perfect acordată la dilemele și căutările prozodice și ideatice ale unei actualități poetice în care el se înscrie ca unul dintre lampadofori.

E vorba de o poezie care se înnoiește de la volum la volum, care își schimbă în mod surpinzător fizionomia, printr-o tendință vizibilă de a se sincroniza la literatura prezentului. Urmând unui îndemn interior bine conturat care poate fi depistat în noua sintaxă a poeziei sale, Marcel Mureșeanu este unul dintre stâlpii orientativi ai poeziei noastre contemporane, un reper poetic care ascunde în cromozonia intimă a organizării formulelor poetice la care apelează aproape întreaga evoluție a poeziei românești, de la poezia anilor '60 la poezia anului 2018. El e asemeni trunchiul unui maiestuos arbore în inelele căruia putem număra cu precizie anii stăbătuți și modificările pe care le-a suferit țesătura sa interioară. Pentru cel deprins a citi dincolo de aparențe putem afima ca o trăsătură definitorie a acetei poezii, aspirația permanentă de a se înscrie pe o traiectorie ascendentă, care presupune o regândire a potențelor imaginarului în funcție de noii parametrii evolutivi, o reconsiderare a fluxului creator în raport cu trăirile zilnice,

100

cu adâncimea mișcării sentimentelor cu viteza de derulare a creațiilor fantasmatice, cu regia secretă a trăirilor. Ceea ce dovedește că poetul știe să facă din bucuria iluziei de fiecare clipă un mod privilegiat de existență. De la cartea de debut, care făcea elogiul ingenuității ființei, până la cel mai recent apărut ne plasăm deja într-un alt mediu și într-un alt câmp ideatic, în care obsesia morții, confruntarea cu agresiunea timpului, semnele bătrâneții și ale eroziunii planetei, agonia universului și a omului contemporan dă la iveală o poezie responsabilă, cu modulații intime profunde, stăpânită de rigorile unei lucidități demne de atenție.

Modulajul liric este secondat obsedant și la modul vizioinar și strategic de inflexiunile intime ale unei gândiri efervescente care se declină în Monede și Monade până la o aspirație socratică trasă în subtile fibre de gândire paradoxală. Sentimentul modernității respiră și se degajă din toate aceste ieșiri în arenă, dovedind elocuțiunile unei gândiri aflate într-o ebuliție de cea mai veritabilă emisiune a potenței creatoare.

Marcel Mureșeanu a debutat în volum în vechea colecție a Editurii Tineretului, „Luceafărul”, cu patru decenii în urmă, cu o carte intitulată „Pe adresa copilăriei”, titlu semnificativ pentru imagismul fragil și plin de candoare a sentimentului. De atunci poetul a umplut cel puțin un raft de bibliotecă, adăugând aproape an de an, cu o admirabilă putere de muncă, o mulțime de cărți, care de care mai interesantă. Titluri precum „Cel din urmă”(1974), „Scrisori către prieteni”(1978), „Amurgul furtunilor”(1983), „Matineu”(1984) mărturisesc un anumit prag de înțelegere poetică, păstrând oarecum un raport mai strict cu poezia tradițională și cu aceea produsă de principalii capi de afiș ai generației sale. În „Scrisori către prieteni”, de pildă, stilul e colocvial, sfătos, atașant, venind dintr-o zare a amintirii duioase, ce poartă încrustată în rama ei răsfrângeri spirituale pline de prospețime. „Amurgul furtunilor” e o carte despre sat și lumea lui, cu instantanee de umor țărănesc sugestiv și tulburător, cu mireasmă de vechime și țărănie neaoșă, în timp ce în „Matineu” predominant e jocul, aluzia ironică, șarjantă, copilărirea intenționată a spiritului, joculația lui.

Cu „Viziune cu porumbei călători” versul se esențializează, pășește într-un teritoriu al abstracțiunii, marcat de luciditate. Gesticu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU” lația lirică trădează un interiorizat, care își cenzurează cu strictețe sentimentalismele și efuziunile. Între real și ficțiune se păstrează un echilibru delicat, rareori tulburat de o complicare sau artificializare a trăirii. Poezia se constituie ca o aglomerare barocă de imagini, aspirând în primul rând la transmiterea unui mesaj, la conturarea unei stări de spirit simbolizatoare: „O fiară mi-a intrat în inimă/ e bine, e cald, e întuneric,/ bea sânge,/ pompele duc încă/ pentru hrana ei zilnică./ Aproape ne înțelegeam, aproape oftăm împreună/ Ieși, i-am zis, până nu te faci mare,/ până nu crăpi de grasă ce ești,/ ieși, afară, pe faleză, la soare/ cu semenele tale, astfel te urâțești,/ ți se îngroașă picioarele,/ glasul, îți cresc mustăți ca mamei tale,/ celei înecate-n clepsidră./ Dar ea stă acolo, tânără,/ superbă, desfrânată și surdă” (Pe faleză).

CU VOIA CORBULUI

Un alt volum reprezentativ pentru poet este Cu voia corbului (ed. Eikon, 2012). Acesta dispune de o tablă de materii extrem de atractivă, propunând un dialog alert și diversificat pe tema Vieții și a Morții și aducând o notă de hipersensibilitate tragică. Însuși apelul la simbolistica Corbului, impus cu un veac și ceva în urmă de Edgar Allan Poe, a fermecat și sedus pe mulți dintre simboliștii români, care s-au simțit tentați să se ascundă sub crusta ambiguuă a răspunsului sibilinic din „Nevermoore”-ul poesc, și care, iată acum, este reînviat și reiterat de poetul clujean într-un context nu atât halucinatoriu și fantezist, cât forțând limitele sensibile ale senzorialului și ale fantasmei. Poetul din volumul de față este bântuit de amenințările nemiloase ale extincției, angoasat de trecerea irepetabilă a Timpului, de abisalitatea clipei irepetabile: „Luați-mi timpul!/ O lume fără timp/ Se așează la picioarele mele,/ ea nu face nimic acolo,/ abisează,/ eu nu fac nimic aici,/ abisez!/ Poate asta și suntem, abisuri abisând,/ dar nu mai urmează s-aflăm” (Testamentul de pe urmă).

A abisa iată un verb născocit de poet pentru a măsura dimensiunea nemaivăzută a unei plecări spre o destinație necunoscută, când timpul și spațiul se măsoară, în azi, în mâine sau în altădată: „De ce mă aflu aici/ nu pot spune/ îmi întârzii plecarea/ cu ziua de mâine,/ altădată a existat,/ pe marea de-atunci

nu eram/ singur!” (Jumătățile). Fiecare poezie din acest volum se constituie ca o meditație pe marginea morții, văzută când asemeni unui eveniment obișnuit, normal, în viața fiecăruia, când ca o stranie adormire („așa de frumos dormeai/ de-am crezut că ești moartă!/ Ca o fântână”), când cu o retragere discretă din țesătura poemului (”Când începi să citești acest poem, cititorule,/ eu demult m-am fost retras din el”). Înțelegând viața ca pe absență, poetul poate rememora mai bine înnegrirea („Atâta-s de murdar, domnule!”), îmbătrânirea („Nici nu știu când a crescut/ mușchiul pe mine!”), pierderea umbrei („Umbra se aruncă peste parapet/ De abia o pot ține”), uitarea („Rămasă singură, tăcerea se întristă:/nu-mi amintesc de unde vin!/ hohoti ea”) Poetul este un abil diagnostician care suprinde în fiecare poezie a sa un mic semn, o mică schimbare, prin care nu mai suntem ceea ce am fost, deoarece în interstițiile existenței noastre se instalează Moartea, care ne pândește hulpavă, când ca un vrăjmaș încrâncenat, când ca o boare prietenoasă de vânt, ca un alint-mângăiere venită de altundeva (Alintaria). Mare meșter al nuanțelor, al convocării de ființe imaginare și simboluri livrești, M. Mureșeanu creează prin poezia sa o pânză străvezie de păianjen în care se opresc ființe, gâze și păsări ciudate, îngeri nevăzuți și mângâieri ale lui Dumnezeu anunțând semnele inerente ale sfârșitului, ale intrării sub amenințările scadenței: „mergi așa ca nebunul pe drum/ și deodată îți vine să îmbătrânești”(Ai și sosit). Moartea dă târcoale din flori inocente (Târcoale), își invită politicos interlocutorul să intre pe saitul ei sau să facă lectura unei pagini de carte: „Scaunul mă ține între chingile lui,/ cartea se deschide în fața mea/ la prima pagină/ Când mă voi opri va fi ziuă,/ prima zi fără mine” (Viteazul în piele de oaie). Ceea ce-l frapează și-l incită pe cititor este tocmai această mulțime de situații inventate, de posibilități ale necuprinderii imaginarului prin care poetul, de „zilnicării” prin intermediul cărora ființa umană se prelinge în lumea dincolo fără remușcare și fără bocet, ci doar ca o trimitere explicită la o simbolistică precisă. Ipostazele îmbătrânirii și ale ieșirii din timp însoțesc la modul tonic ansamblul ficțiunilor, și ca un exercițiu de recuperare a inocenței de altă dată, ca o testare a limitelor posibilului și imposibilului, de la meditația înfiorată la postura tensionantă, în care este inclusă și divinitatea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

101

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU” ca un martor tăcut al elipsismului vocațional.

Prin asemenea metode, poezia lui M. Mureșeanu se esențializează, câștigă în frăgezime și putere de concentrare, tinzând implicit spre o geometrizare a formelor și formulelor lirice sub presiunea unei retorici imanente a sfârșitului, a crepusculizării. Sub zarea întunecată a aripei Corbului, omul este asemeni norului cu care acesta zboară alături, ocrotit de Cel de Deasupra până când Cel Veșnic oprește reprezentația: „Nu mai zic de se leagănă Calea Păstorului/ cum sare corbul pe spatele norului/ sau norul cum spală răul din ochi/ corbului lovit de deochi!/ Așa merg ei mână-n mână pe cer,/ până se-ascund unu-n altul și pier!” Frumoasă metaforă a stingerii și final al unei poezii de o tensionantă vibrație lirică.

CARTEA DE VISE

Un alt volum care îl reprezintă în totalitate este cel intitulat Cartea cu vise (ed. Eikon, 2013), Marcel Mureşeanu atestă o remarcabilă capacitate de înnoire şi de adâncire semantic-filosofică a discursului liric. Lucrul putea fi sesizat încă de la volumul Hărţuirea textuală din 2007, când această tendinţă devenea o normă generală a scrisului său, ca limbajul să fie folosit ca un pandant simetric al criteriului tematic. Pornind de la mai vechea teorie că poezia faţă de proză este ca dansul faţă de mers, scriitorul reactivează funcţia revelatoare a limbajului, oferindu-ne diferite tipuri de relaţie semnificativă. Ea este cu atât mai vizibilă în noul său volum pus în întregime sub semnul visului, încât descoperirea sceneriei onirice este folosită de poet nu numai ca prilej de speculaţii filosofico-narcisiste, ci şi ca atestarea unui nou limbaj scenic, prin apelul mult mai vizibil la fabulă, epistolă, basm şi teatru în teatru, în aşa fel încât distanţarea de evenimentele directe să poată fi cenzurată ironic, burlesc sau caricatural. Întreg volumul se rostuieşte sub marea metaforă a metamorfozării lumii, ridicând problema extincţiei la rangul dilematic de acces la tentativele utopice ale raportului ontologic dintre materialitate şi spiritualitate. Dezvoltând o largă relaţie de procedee poetice şi stilistice, poetul întruchipează lumea ca o vastă scenă de peripeţii diurne, care se soldează cu extinderea caracterului familiar la caracterul metaplastic al funcţiei denotative a limbajului şi de subliniere a imperfecţiunii

102

mecanismelor lumii. Gesticulaţia poetului devine cât mai arbitrară, la fel ca la avangardişti şi suprarealişti, trăirea acută a năruirii şi decrepitudinii fiinţei fiind pusă în relaţie cu jocul şi cu mimarea sfârşitului existenţial în fiecare moment al devenirii cosmice. În spaţiul său de mişcare, poetul comprimă timpul şi spaţiul, dându-le o funcţie de exorcizare semnificatvă, dialogul trecerii şi al inerentei dispariţii producând enorme eşarfe de divagaţii speculative, unde lumea obiectuală şi cea animală se contorsionează şi se intrepătrund sistematic, oferind senzaţia unei enorme reverii colosale, extra şi intra mundane. Marile vulnerabilităţi ale fiinţei, capătă în acest context sensul unei idealităţi gratuite şi enigmatice, potenţând aspectul de ghicitoare incifrată a contextului sapienţial. Tortura speranţei şi agonia prefacerii traversează ca o undă de lumină spaţiul alveolar al Camerei de vise, de unde îşi face apariţia din când în când câte o întâmplare din lumea reală convertită în joc imaginativ şi sepulcral.

Camera lui de vise este de fapt o anticameră a morţii, unde se petrec cele mai ciudate fapte cu putinţă şi unde pretextul visului funcţionează doar pentru a potenţa fantasmaticul unei imaginaţii debordante, capabile să amestece totul într-un vacarm repetitiv, hrănit dintr-o fabulaţie compensatorie prin potenţarea resurselor spectacolului şi jocului semantic şi lexical instituit ca formă de narativitate insolită. Plasticitatea imaginilor poetice converteşte registrul realelor în plasticitate muzicală şi scenică, acoperind doar în parte jocul hazardului insolit pus în pagină de poet. Realitatea este deformată cu orice prilej, registrul întâmplărilor visate cheamă în timp şi peste timp semnele unui comportament fantasmatic ce permite oniricului să se reverse cu abundenţă în cascade savuroase şi nu de puţine ori maiestuoase, susţinute de o intertextualitate frapantă: „Eu coboram de pe un mal înalt ca-n Noaptea de Ajun a lui Cehov” sau: „Stau de vorbă cu mama lui Cioran/ În fața unei vitrine cu creioane colorate.../ E adevărat că i-ați spus fiului vostru/ că „omul, orice-ar face, va regreta întotdeauna?”/ o întreb eu./ ”Caut o vopsea neagră, ceva pentru împunsături de viespe”/ vorbește ea, apoi, dintr-odată.” În versurile sale pot fi întîlnite numele poetului Chichere, a Sofiei Vicoveanca, a lui Mircea Braga și a altor literați, cu care poetul stă de vorbă în somnul său simbolic, când sub ochii noștri au loc metamorfoze uimitoare: iubita îi

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ANIVERSĂRI „MARCEL MUREȘEANU”

ANIVERSĂRI „CONSTANTIN RÎPĂ”

devine brusc o marmotă, din turnul bisericii iese un fum roșu ca de la crematoriu; floarea soarelui și-a mutat corola pe alt mormânt, altul decât al lui; în zidul amenințat cu surparea se încuibă un greier pe post de Ana lui Manole; poetul însuși stă „întins pe masa de disecție a literaturii/ în așteptarea criticului-legist” în timp ce sufletul se află în rai „lucrător într-o crescătorie de melci cosmici ” etc. Poetul caută să ne tulbure echilibrul psihic cu cât mai multe turbulențe onirice luate din Curtea Miracolelor și numite de el „fabrică de echivocuri”, descoperă sensul distanțării sau aglutinării de evenimente apocaliptice („văzui ochiul Vulturului cum se repezi de pe cer”), mundaneitatea terifiantă își arată slăbiciunea de „oficiu al maculării” unde se simt vagi amenițări comuniste: „O molie neagră mi se așează pe retină/ Ajută, Doamne, pe robul tău, zic,/ și o strivesc între pleoape/ acum văd bine/ pe un bici lung, ca pe o frânghie,/ cineva întinde/ Secera și Ciocanul”. Poezia lui Marcel Mureșeanu din această fază a deplinei maturități se comportă ca un spațiu bântuit de angoase și amenițări felurite, semnele extincției îi sunt la îndemână, celălalt termen al antitezei dobândește semnificații și intruziuni nefirești, sporind jocul dubitativ dintre denotație și conotație. Stilul devine la el o problemă de marcă și simbol, țintind la reversibilitatea contrastului și a circularității referențiale. Versantul perceptibil al reflecției dobândește de fiecare dată fluența unei narații urmărite cu inima la gură, printr-o aglomerare de stiluri și metode în același text, sporind astfel fascinația spunerii, care ne cucerește și ne torturează cu spaimele cuvântului bine rostuit și bine plasat. Vom exemplifica aici cu poezia LXI: „În noaptea de 15 spre 16 iulie, 2007,/ la ora trei după miezul ei,/ cineva a venit la mine și mi-a spus:/ „Vei scrie o carte și ea se va numi/ Raport către Dumnezeu.// Apoi n-am mai auzit nimic/ și eram cu un par mare în mână,/ strigând la ferestrele unei case/ făcute din toate casele pe unde am stat:/ - De ce mi-ați închis ușile?/ De ce mi-ați închis ușile?/ Se strecurase întuneric în vis,/ iar eu am început să sparg pereții/ unul câte unul./ Pe un brusture uriaș/ plutea însăși cartea aceea, gata scrisă!” Cartea dictată de Dumnezeu și scrisă de robul său Marcel Mureșeanu ne pătrunde până în cutele cele mai ascunse ale sufletului, cu atât mai mult cu cât poetul împlinește în acest an opt decenii și îi urăm în continuare multă putere de muncă.

Ovidiu PECICAN

UN NUME, DOUĂ VOCAȚII PARADOXURI Poezia lui Constantin Rîpă nu găsește în mine cititorul ideal. Mă împiedică să rezonez cu ea o altă vârstă a scrisului poetic, o altă vârstă biologică și, probabil, o altă stare de spirit. Toate acestea sunt, desigur, prejudecăți, dar faptul că o știu nu mă prea ajută.

O pot citi însă într-o altă cheie, unde mă regăsesc mai bine. Aceasta este cheia unei prietenii admirative față de un talent artistic ce se revarsă pe canale diferite, neîncăpând într-unul singur. Muzicianul, compozitorul care și-a definitivat baletul după mai multe decenii de când lucra la el, magicianul notelor de pe portativ și expertul în teorie muzicală și-a descoperit, la maturitate, bucuria de a așterne cuvinte în versuri, rezervând acestora din urmă privilegiul de a surprinde, mai bine sau mai aproximativ, zări sufletești, stări de spirit, dispoziții statornice sau efemere. O vioară a lui Ingres sau pana unui artist al arpegiilor mânat, poate, de îndemnul de a căuta muzica pretutindeni și în orice. Dar ce lucru curios! După ce a lăsat în urmă instrumentele orchestrei și vocile corului și ale soliștilor, muzica se ascunde pe sub pietrișul cuvintelor, fugind și de ritm, și de rimă, tocmai când acestea o caută.

Recitesc poeziile din Poezii finite (2016) și mă trezesc rătăcind de ici-colo. E acolo o muzică, dar parcă nu-mi aparține în niciun chip.

Nu am prejudecata stilurilor și a actualității lor.

Faptul că romantismul nu este doar un curent din trecutul avântat al literaturilor și artelor, ci mai cu seamă o stare de spirit perpetuă, unul dintre tipurile de asumare a lumii ce revine, se lasă regăsit în orice timp și, probabil, este peren nu mă ajută prea mult. Ceea ce aștept de la un romantic în poezie, astăzi, este nu o altă stare de spirit, ci o reformulare a limbajului, o scuturare a lui de balastul previzibilului, o licărire de prospețime.

Pe a lui Constantin Rîpă am găsit-o în cele mai neașteptate împrejurări. Îi promisesem unul sau mai multe poeme, glumind despre posibilitatea de a le vedea metamorfozate în pretextele unor compoziții muzicale. Spre deosebire de compozitor, lăsasem însă acest gând să moară cuviincios, nesocotindu-mă, totuși, suficient de ferm în această dorință. Mai apoi, peste o vreme, Constantin Rîpă mi-a prezentat alcătuirile muzicale inspirate de poeme pe care mi le atribuia, și nu le scrisesem niciodată. Era,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

103

ANIVERSĂRI „CONSTANTIN RÎPĂ” totuși, scrisul meu acolo: un motto la un roman, un fragment epic selectat pentru coperta din spate a cărții, câteva date biografice... Iscusitul meșter le descoperise, în chip fascinant și cu totul uluitor, muzica interioară și își făcuse de lucru transcriind pe note această suită de sunete.

Faptul, uluitor în sine, mi-a descoperit natura ascunsă - și abia atunci revelată – a talentului de poet al autorului. La fel ca eroul faimosului roman Parfumul de Patrick Süskind, care extrăgea cu geniu aroma unei clanțe de alamă sau lumina odorifică din părul unei fecioare roșcate, Constantin Rîpă identificase poezia acolo unde nici cel ce așternuse fărâmele respective de proză nu ar fi bănuit că se ascunde.

Să nu se mire, atunci, cineva că, în pofida dificultății de a mă regăsi în poezia din volumele sale de versuri, îi recunosc muzicianului talia și statura poetică fără nicio rezervă. Desigur, pot găsi pe tăpșanul destul de întins al creației lirice a meșterului în muzici destule tresăriri: „Ce-ţi mai rămâne/ După ce totul pleacă?/ Doar imaginea a ceea ce/ Nu mai eşti...”, de pildă, este o interogație pe care nu o pot trece cu vederea. „Se va mai întoarce/ Şi câte o bucurie/ Din câte trecură pe-aici” este o convingere de care nici eu nu m-aș dezice. „Stârnesc râsul ucigaşului trufaş/ Nepăsător şi cinic/ Pentru că înlăuntrul meu/ Îl port comic şi laş” se dovedește o parabolă care și mie îmi spune ceva adânc. ... Și uite așa, adunând un buchet de sintagme și formulări, în timp ce, nu fără o anume severitate acră, strâmb periodic din nas, mă trezesc că, urmându-i exemplul lui Constantin Rîpă, tot descopăr, până la urmă, muzica unei poezii care mă refuza.

BALET ANIVERSAR

Apropierea aniversării a opt decenii de viață s-a dovedit, în cazul compozitorului Constantin Rîpă, un stimulent creativ, nicidecum prilej de recapitulări paseist-nostalgice. Celebrându-și cu anticipație aniversarea ca pe o apoteoză a spiritului de invențiune laborios, domnia sa a dat la iveală un balet în trei acte intitulat Tânărul și Moartea. Premiera absolută a spectacolului regizat de Ina Hudea și de Octavian Popa, cu scenografia Lilianei Moraru, a avut loc în seara zilei de 30 martie a.c. la Opera din Cluj, în prezența unui public ales care a umplut sala.

Surpriza a fost de proporții. După ce titlul anunța contrastul cel mai radical cu putință, cel dintre exuberanța vitală a tinereții și încremenirea definitivă pe care o presupune expierea, jucând – muzical și dansant – pe o temă exploatată de marii filosofi ai lumii, de la Platon la Marcuse, și de către literații cei mai de seamă

104

din patrimoniul universal (Dante, Shakespeare, Goethe vin primii în minte), Constantin Rîpă și-a ambientat meditația scenică într-o antichitate clasică paradigmatică, în primul act, trecând ulterior, pe firul sugestiei prefirării timpului, în spațialitatea sufletească mioritică. Tema faimoasei balade populare ajustate de Vasile Alecsandri și reproiectate pe cerul valorilor perene de speculația filosofică a lui Lucian Blaga a obținut, acum, întruchiparea dansantă la care avea toate premisele să ajungă. În fond, prin natura inspirației și a resurselor sale, Constantin Rîpă își încadrează proiectul unei tendințe romantice nicicând epuizabile, câtă vreme este profilată temperamental și prin adeziune organică, indiferent de succesiunea ideologiilor artistice și a curentelor ce le exprimă. Stilizată, și totuși recognoscibilă prin semnele sale, atribuirea și localizarea circumstanțelor mitului adus în fața publicului s-a lăsat imaginată fără stridențe, la joncțiunea dintre spiritul marii tragedii antice și al mitului fundamental românesc de extracție ancestrală.

Sub privirile impenetrabile ale sfincșilor imobili – marcând Destinul, dar și Timpul – Tânărul (Mircea Munteanu), Fata de crai (Adelina Filipaș) și Rivalul (Dan Haja), împreună cu ceilalți dansatori de grup sau în cupluri au interpretat un spectacol care, prin însăși natura lui solemnă și intens emoțională – nu fără a fi și ceremonială, în multe privințe – a refăcut, într-un fel, drumul către profunzimile istorice și natura cumulativă a trăirii într-un orizont sacru. Forța muzicii și a dansului s-au făcut pe deplin simțite, nu fără unele salturi și modulări, nestingherită de prezența cuvintelor care spun, adeseori, prea mult sau nu destul.

Constantin Rîpă a urcat astfel, încă o dată, de pe piscurile unei venerabile, dar foarte active vârste, către izvoarele comune ale mitului, ritului, simbolului, gesticulației, muzicii și dansului, cu o capacitate de sinteză plastică de netrecut cu vederea și cu o vigoare artistică demnă de aplauze prelungite. Izbutind să păstreze simfonicul în apropierea înțelegerii empatice și să ocolească riscul căderii în etnografic – acolo unde toate semnele păreau să indice inevitabilitatea acestuia – compozitorul octogenar se dovedește un excelent membru al școlii componistice românești contemporane, atent cu publicul său și preocupat mai cu seamă să transmită un gând stăruitor care străbate cultura noastră legată prin fire nevăzute de filonul major al orizonturilor balcano-mediteraneene, ca și de cel alpino-carpatin.

La mulți ani, Constantin Rîpă și bogăție în creație pe mai departe!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ANIVERSĂRI „HORIA BĂDESCU” Ilie RAD

HORIA BĂDESCU LA 75 Dacă am trăi în climatul literar şi cultural anterior anului 1989, când apăreau celebrele colecţii „Biblioteca pentru toţi” şi „Cele mai frumoase poezii”, care reprezentau semnul clasicizării unui autor, Horia Bădescu ar fi fost prezent în ambele colecţii.

Dacă ipostaza sa de poet este bine cunoscută în România (unde anumite versuri i-au intrat deja în folclor – „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, „Balada gureșei Coquette”, „Balada crâşmei lui Mongolu’” etc.), statura sa de romancier şi eseist este mai cunoscută în Franţa decât în România. Pentru a îndrepta această situaţie, am tipărit recent volumul Reflexe francofone. Receptarea operei lui Horia Bădescu în spaţiul cultural francofon. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei şi indice de nume de Ilie Rad. Argument şi traducerea textelor din limba franceză de Horia Bădescu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, care include toate ecourile (71 la număr) apărute în spaţiul cultural francofon, la 13 dintre volumele lui Horia Bădescu, datorate unui număr de 46 de critici literari şi poeţi, ediţie din care vom cita, în continuare.

Scriitor polivalent şi complex, afirmat în mai multe genuri şi specii literare (poezie, proză, eseu, critică literară, publicistică, jurnalism etc.), Horia Bădescu s-a afirmat mai întâi ca poet, efigie care a devenit, e adevărat, dominantă în creația sa. Pe coperta a patra a volumului de debut, Marile Eleusii (1971), Ion Negoițescu îl prezenta pe tânărul poet drept un “neoromantic”, intuiție care s-a adeverit în bună măsură, dar căreia autorul îi adaugă de timpuriu componente, la fel de durabile, existenţialiste şi neoexpresioniste. În toate aceste trei ipostaze, poezia sa va sta sub semnul a trei mari obsesii – timpul, erosul şi cosmosul.

Dar, în ceea ce priveşte spaţiul francofon, suntem obligaţi să remarcăm faptul că mai ales dimensiunea existenţialistă a operei sale este

aceea care a răspuns orizontului de aşteptare al acestuia, a pătruns cu succes şi a fost elogiată. Într-adevăr, Horia Bădescu are de timpuriu sentimentul trecerii ireparabile a timpului, simte derizoriul ființei umane sau obsesia morții, ca în acest splendid poem, din volumul Recurs la singurătate: “Ne-apasă vremea, ne-ncovoaie timpul, / ne dă prin oase iarba încolțind; / precum mistreții bălților pe grind, / simțim mişcând în sânge anotimpul. / Dă-n toamnă lumea, se zbârceşte clipa, / curg pieile luminii pe pământ, / în părul rar al cerului, pe rând, / mătreața stelelor se înfiripă. / Încet se şubrezeşte schelăria, / cariul tăcerii roade dedesubt / şi cu făina cursă ne-ntrerupt, / îşi ghiftuieşte moartea brutăria / adulmecând veciilor reversul. / Ne micşorăm sau creşte Universul?”.

Una dintre cele trei obsesii fundamentale ale poetului – trecerea timpului – apare chiar şi în titlul unuia din primele sale volume traduse în franceză (Le Visage du temps / Fața timpului), volum din perspectiva căruia criticul André Doms îl plasează pe linia marelui lirism românesc, ilustrat de Eminescu şi Lucian Blaga, Horia Bădescu “dorind să descifreze <<Faţa timpului>> atât în imensitatea Cosmosului, cât şi în adâncurile finite”. În volumul Fierul spinilor, Alain Duveau remarcă în poezia autorului român “salturile ei imprevizibile, mereu exclusă din lumea pe care o frecventează”, “un contact aparte al artistului cu propria subiectivitate, care să-i permită supunerea unei aproximări disperate”, în timp ce Luc Norin scrie că Horia Bădescu “are verbul dens, imaginea concisă, gândirea tragică a vechilor greci”. Georges Sedir remarcă prezența în poezia autorului român a agresiunilor naturii şi ale istoriei asupra ființei umane, ceea ce face vizibilă “forța cvasiobsedantă a imaginilor sale de doliu sau de extremă însingurare”, ca în aceste versuri: “Doar inima, / urlând a pustiu / printre ruinele / veacului”. Jean Luc Wauthier releva calitatea poetului român de a se detaşa de acea poezie “à la parisienne”, “suficientă şi superficială, care povesteşte şi nu resimte nimic”, iar un alt exeget sesiza că poetul “transcrie îndoiala şi angoasa de a trăi într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de adevărurile esențiale”. În fine, Jacques De Decker îl consideră pe Horia Bădescu “unul dintre poeții esențiali ai țării lui”, alt autor spunând că temele pe care le abordează poetul sunt

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

105

ANIVERSĂRI „HORIA BĂDESCU” “teme colosale”, relevând înalta concepție pe care o are autorul român despre libertate, pe care n-o concepe decât articulată sacrului, tema centrală a eseului său, Memoria ființei.

Nu a scăpat exegeţilor din Franţa şi Belgia nici amănuntul că Horia Bădescu este creatorul unei noi specii literare: ronsetul (în 1995 a publicat, în româneşte, un volum intitulat chiar aşa: Ronsete): “Surprinzătoare suita de ronsete (scrie Monique Dorsel) – ronsetul find o sinteză a sonetului şi a rondelului – pe care au tradus-o minunat Werner Lambersy şi Paola Bentz-Fauci. Prin această formă fixă pe care o inventează, Bădescu se înhamă unei munci de asceză, în cadrul căreia poemul iradiază în forma sa cea mai strictă, cea mai radicală. Neam putea imagina că Bădescu ne propune un simplu exerciţiu de stil. Cu forţă şi convingere poemul este însă pus aici la proba răsuflării şi a ritmului.”

Despre eseul Memoria Ființei (2000), apărut inițial în limba franceză, eseu care fructifică teza de doctorat a autorului, academicianul Jacques De Decker spune că acesta reprezintă “una dintre cele mai vibrante pledoarii asupra posibilităților metafizice ale poeziei, aşa cum n-am mai citit de multă vreme.” Un alt critic, marele poet Salah Stétié, scria că “Horia Bădescu ne pune la îndemână cele mai strălucite probe în cartea sa de reflecție şi de intuiții sclipitoare, remarcabilul eseu Memoria Ființei, care i-ar fi plăcut lui Heidegger – şi care trebuie citit.”

Dovada cea mai elocventă a valorii acestui eseu o reprezintă faptul că două capitole din carte au fost incluse în Anthologie Manifeste1, care conține manifeste poetice datorate unora dintre cei mai mari poeți şi filosofi ai culturii din toate timpurile. E suficient să amintesc doar câteva nume, pentru a vedea compania ilustră în care se află scriitorul Horia Bădescu prin acest volum: Hölderlin, J. Keats, Leopardi, Hugo, Hegel, Poe, Baudelaire, Mallarmé, Roger Caillois, Gide, Rilke, Apollinaire, Tagore, Claudel, Ungaretti, Cocteau, Breton, Borges, Neruda, Brodsky ş.a., în total peste 120 de autori celebri. Cu acelaşi eseu, autorul este citat de opt ori într-o altă carte de referință2: Chant de l’experience, semnată de profesorul universitar Christian Le Dimnat.

De o foarte bună primire s-a bucurat şi 1 Anthologie Manifeste. Habiter poétiquement le monde de Frédéric Brun, avec un Avant-Propos de Frédéric Brun, 2016, 368 p.

2 Christian Le Dimnat, CHANT D’EXPERIENCE, L’expérience en poésie et mystique contemporaines, Publibook, Paris, 2003, pp. 39, 54, 58, 176, 178, 206

106

romanul Zborul gâştei sălbatice, apărut la celebra Editură Gallimard (unde publicaseră, dintre români, doar câțiva autori celebri: Eliade, Cioran, Ionescu, Goma). Acesta este, deocamdată, singurul roman tradus în franceză al autorului (care a mai tipărit în limba română romanele Joia patimilor, 1981, şi O noapte cât o mie de nopți 2011). Dacă în Dicționarul scriitorilor români3, Al. Cistelecan scrie rezervat despre cele două romane apărute până atunci (Joia patimilor, 1981, şi Zborul gâştei sălbatice, 1989), care i se par „scrise mai degrabă corect decât cu vocație epică şi în care atmosfera trece înaintea invenției” – deşi, la polul opus, Alex Ştefănescu remarca: „Romanele lui Horia Bădescu sunt ale unui poet doar pentru că autorul lor scrie cu predilecţie poezie şi nu pentru că lirismul ar fi principalul lor element constitutiv. Există şi lirism, însă predominată rămâne materia epică, densă, misterioasă, tinzând mereu să cristalizeze simboluri”4 – în spațiul francofon al doilea roman este primit cu mare entuziasm, „o carte de o constantă intensitate lirică”, apropiată, prin realismul magic, de proza sud-americană (Robert André). Dincolo de contingentul istoric (cartea a apărut în limba română în 1989), romanul acesta vorbeşte, este de părere Gérard Bayo, „despre timpul care moare, despre invizibilul care scapă duratei, despre neîncetata ofensă adusă omului, despre cosmosul splendid în care omul caută să-şi citească imaginea, despre jugul cotidian şi despre dragoste”, pentru că Horia Bădescu, este de părere un alt exeget, Dominique Daguet, „are din fericire un suflet de filosof”. În Zborul gâştei sălbatice - remarca Jacques De Decker – „suntem lăsaţi a crede că, într-un context de viaţă în care libertatea socială e refuzată (dar, să fim cinstiţi, în ce cadru este ea cu adevărat garantată?), fiinţele omeneşti caută să cucerească un bun cu mult mai preţios: libertatea lor interioară.” Acțiunea romanului are loc într-un sanatoriu izolat, în care protagoniştii nu îl aşteaptă pe Godot, ca în piesa lui Beckett, nici pe tătari, ca în romanul Deşertul tătarilor, al lui Dino Buzzati, ci „speră să vadă pe cer gâştele sălbatice, care nu vor veni niciodată”, acestea reprezentând un ideal greu de atins. În orice caz, avem aici „un roman fascinant, care reflectă teribila alienare, kafkiană, pe care au suferit-o autorul şi compatrioții săi, într-o bună parte a vieții”, 3 Dicționarul scriitorilor români, A-C, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 213, 4 Alex. Ştefănescu, Proza unui poet, Flacăra, 23 iunie 1989

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ANIVERSĂRI „HORIA BĂDESCU” este de părere Jean-Luc Wauthier. Elogiul suprem îl aduce romanului Pierre de Boisdeffre, autor al cunoscutei Istoria literaturii franceze, căruia romanul „i se pare a fi Educația sentimentală a timpului nostru”. Într-un articol de sinteză, Jean Poncet, unul dintre cei mai profunzi exegeți ai scriitorului român, spunea că toată opera lui Horia Bădescu poate fi considerată „o denunțare a vidului în care se bălăcesc oamenii şi, în acelaşi timp, o tentativă de răspuns la această sinucidere colectivă”. O afirmă poetul însuşi, în aceste versuri emblematice: „Între nimic şi nimic / viața noastră se scurge. / Noi nu avem amintiri: / memoria noastră e moartea”.

Fiindcă trebuie spus că ceea ce evidenţiază toţi exegeţii, care s-au aplecat asupra cărţilor scriitorului român, este ardenta lor implicare şi profundul lor umanism, „un mesaj omenesc şi lucid despre condiţia noastră umană” (Max Alhau), o poezie „făcută neîndoielnic, cu inima şi spiritul” (Jean Chatard), o poezie care „răspunde unei necesităţi vitale.

Ea nu cântă pentru a seduce, ci pentru a salva. Ea constituie un exerciţiu de supravieţuire, în dublu sens, uman şi mistic. Aici, acum, şi în altundele sperat.”(Jean-Max Tixier). Concluzia, tulburătoare, aparţine lui Luc Norin: „Horia Bădescu ne precede în pustietăţile noastre. Şi aşează reperele.”

Pentru că acest nou volum, care dă seama despre drumul poetului Horia Bădescu, apare într-un context aniversar (la împlinirea celor 15 luştri de viață) şi pentru că autorul a debutat în urmă cu mai bine de cinci decenii (ca student, în 1964, în Tribuna clujeană), cred că i se potrivesc câteva versuri ale lui Tudor Arghezi (Frunze pierdute), din volumul intitulat Frunze (1961): „Cincizeci de ani, de când încerci, mereu, Condeiul, gândurile şi cerneala, N-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu, Frica de tine şi-ndoiala.”

Teofil LUNG

HORIA BĂDESCU SAU NEMURIREA ”Octombrie își miṣcă pădurile de ceață surpând cupola serii peste valahul burg.

Sa zăbovim! Tăcerea ne-adulmecă pe față,

sălbăticiune rară a anilor ce curg.”

Să zăbovim, după cum ne îndeamnă poetul, în acest octombrie de centenar, în care “e toamnă nebun de frumoasă la Cluj” și în care Horia Bădescu își face sieși și literaturii române, dar deopotrivă literaturii europene, un minunat cadou, o carte-document cu titlul Reflexe francofone și cu subtitlul explicit – Receptarea operei lui Horia Bădescu în spațiul cultural francofon. Coincidență sau nu, tot într-o toamnă, cea a anului 2011, Horia Bădescu ne încânta sufletul cu o carte frumoasă, în formă și, mai ales, în conținut, o carte ce poartă titlul unui vers intrat definitiv în literatura română: “E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”.

O carte cu un conținut baladesc, închinată urbei de pe Someș, căreia îi face o “Declarație de dragoste” din care spicuim: “Acum aproape o jumatate de veac, am intrat pe porțile Clujului și Clujul m-a făcut al lui. De aproape o jumatate de veac, urbea aceasta, care trece prin timp însoțită de curgerea somnoroasă a Someșului, am făcut-o a mea. [...] I-am dăruit truda unei vieți, înscrisă într-un raft de cărți, în urmele prezenței mele în existența lui și, mai ales, nestinsa iubire de el pe care o mărturisesc aceste poeme”.

Da, dragă prietene, prin generozitatea domniei tale, ai făcut să crească și în biblioteca familiei mele, un raft din care vin spre noi cuvintele-metaforă inconfundabile ale unui scriitor – Horia Bădescu.

Născut și crescut în zona unde, după părerea mea, se vorbește cea mai curată limbă română, zona Argeșului, Horia Bădescu trece muntele la poalele căruia s-a născut și poposește în mijlocul Transilvaniei, la Cluj, în această cetate a științei, spre care au migrat atâtea generații cu dorința de înălțare prin învățătură. Și aici a rămas, aici şi-a întemeiat casa, familia - o mare operă. O mare operă literară de anvergură națională și, deopotrivă, universală.

O operă care, ca toate marile construcții literare, este și va fi mereu o sursă de dezbatere și de inspirație.

Pentru că Horia Bădescu este un scriitor complet, afirmat în toate genurile și speciile literare (poezie, proză, eseu, publicistică, critică literară, jurnalism etc). Dintre toate, însă, poezia este aceea care îi domină întreaga operă.

Intrat în literatura română prin volumul “Marile Eleusii” ca un “poet neoromantic”, după spusele lui Ion Negoițescu, Horia Bă-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

107

ANIVERSĂRI „HORIA BĂDESCU” descu devine de timpuriu un poet existențialist, un foarte mare poet existențialist al literaturii române și europene.

M-am bucurat să constat, citind aceste “Reflexe francofone”, că majoritatea exegeților operei lui Horia Bădescu îl consideră un mare poet existențialist, pe care-l plasează între Eminescu și Blaga. Ca un cititor și cunoscător al operei lui Horia Bădescu, am avut ferma convingere că acolo îi este locul. Nici nu se putea altfel, din moment ce poezia sa stă sub semnul a trei mari obsesii - cum scrie admirabilul îngrijitor al cărţii, Ilie Rad -: timpul, erosul și cosmosul; sau, mai degrabă, moartea, aș spune eu.

Poate că mulți se vor întreba care este legătura între eros și moarte? Le răspund prin cuvintele lui Olivier Germain-Thomas: “Spectacolul lumii este un inextricabil amestec de moarte și reproducere.” Sau, mai simplu, numai născându-ne putem ajunge la moarte.

Despre asta vorbeste Horia Bădescu în cele douăzeci și unu de poeme grupate sub titlul “Silogismele drumului”: “La un capăt al drumului se află /nașterea, / la celălalt moartea, / dacă între tine și sine / călătorește drumul, / atunci viața / nu-i altceva / decât nesfârșita călătorie / a morții / în propria-i naștere.”

Spuneam că această carte – “Reflexe francofone” – este o carte document, pentru că în ea cei interesați vor avea revelația reverberației operei lui Horia Bădescu în tot spațiul francofon. Nu știu câți dintre scriitorii români au avut parte de o atât de amplă exegeză din partea unor mari personalități din spațiul cultural francofon.

Patruzeci şi şase la număr: academicieni, profesori universitari, poeți, scriitori, toți cu opere ample (10-20 de volume). Trebuie să spunem că, în spațiul cultural francofon, profesiunea de critic literar nu mai au exclusivitatea comentariului, exegezele revenindu-le, deopotrivă, şi celor care sunt făuritori, creatori de opere literare. Fiindcă, cine ar putea fi mai aproape de o astfel de analiză decât “meșteșugarul” însuși.

Tocmai de aceea aceste exegeze sunt mai veridice, mai profunde și subtile.

Mărturii, exegeze elogioase asupra unui mare poet, care încă nu a fost suficient studiat.

Poate că puțini știu că Horia Bădescu este peste toate un om de mare anvergură culturală, care se mișcă lejer prin istorie, teologie, filosofie, fizică, muzică, sport etc. Vor putea afla, 108

tot din această carte, despre “teme colosale”, cum spune un exeget, precum cele din eseul “Memoria Ființei”, eseu din care două capitole au fost incluse în “Anthologie Manifeste”, o antologie despre relaţia poeziei cu sacrul, în care numele lui Horia Bădescu stă alături de cei mai mari poeți și filosofi ai culturii din toate timpurile.

Ar fi multe de spus despre Horia Bădescu. În câteva rânduri este imposibil să cuprinzi viața și opera unui scriitor complex și complet.

Un om care, oriunde a profesat, ca director la Radio–Tv. Cluj, Teatrul Național din Cluj, la Centrul Cultural sau Ambasada României din Paris, s-a remarcat prin ceea ce este: un om de cultură, un diplomat, făcător și promotor de cultură, vertical, un om cu ştaif, un fel de a fi care ar trebui multiplicat în mii de exemplare spre luminarea acestei țări.

L-au onorat alții înaintea noastră, cum o probează prezența sa ca membru de onoare al Academiei Francofone și al Uniunii Poeților Francofoni, al CIRET și al Uniunii Scriitorilor din Franța și am putea continua pe încă cel puțin o pagină. Închei aceste rânduri șchioape (poate), cu o concluzie tulburătoare, care aparține lui Luc Norin: “Horia Bădescu ne precede în pustietățile noastre și așază reperele”.

Horia BĂDESCU

INTRARE ÎN ALBA IULIA Să intrăm în cetate ca-n odăile lunii, în care de somn înveliţi sunt străbunii, să ne punem pe inimă mâinile cu care ne-ntinde istoria pâinile!

Să intrăm în cetate ca-n odăile morţii, noi cei răstigniţi peste spiţele roţii, să ne-adunăm carnea, oasele, sângele pe care sufletul nostru le-ar plânge-le!

Să intrăm în cetate ca-n odăile vântului, să trecem degetele peste fluiera sfântului Iancu, să se-audă cântecul lui întomnat în care maicile noastre ne-au îmbrăcat!

Să intrăm în cetate ca-n odăile graiului, să ne punem cuviinţă peste cânepa straiului, noi morţii, noi viii, noi cei nenăscuţi în care Ardealul pe gură-l săruţi!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

SCEPTIC SUB ACOPERIRE Marcel MUREŞEANU

MONEDE ŞI MONADE Doamne, câți s-au salvat de la moarte nenăscându-se!  Salonul 6. Câte nelinişte încape în liniştea de aici.  -„Care trebuie să fie ultimul cuvânt înainte de a ne stinge, Monseniore?”

-„Ce păcat! prințe”.  Important este ca atunci când scapi un dirijabil din mână să nu fie nacela plină.  Un bolnav de la salonul 7 şi-a zdrobit degetul la uşă şi-a țipat de s-a auzit până-n iad.

Mulți s-au bucurat şi-au dănțuit, negri mormoloci.  Frunzele de pe creanga adusă de la mormântul mamei mele, din Răchițele, mobilează salonul bolnav al spitalului. Acest cenuşiu e un altfel de verde.  Tot echilibrul a ceea ce suntem stă în neputința noastră totală de previziune.  Numai la capătul nopții întreabă-te cum a fost ziua!  Nu uita ca în drumul spre neant să te ții de coama valului!  Se pregăteşte o specie născută dintr-o ireversibilă durere.  Cei care se cred muritori vor muri!

Cei care nu se cred muritori vor muri şi ei!

Cei cărora nu le pasă vor primi un bețişor de chibrit spre a face ce vor cu el.  Să-ți fie dor de țară când eşti în ea!

 Ascultam clopotele din Adano. Piatra pe care stăteam se răcise, piatra de lângă mine o răcea pământul şi o încălzea soarele. Se instalase un echilibru în tot universul. Dintre nori o voce îmi spunea “Dacă vrei tu poate dura!”  Dumnezeu nu are nici un secret față de noi decât pe sine.  Prin cât de multe trebuie să treci ca să-ți dovedeşti ție că exişti?

Prin cât de puține trebuie să treci ca să dovedeşti altora că nu mai exişti?  În clipa în care se trezeşte soarele, asistentele vin să-mi pună perfuzie. Cât din lumina lui se află în acest leac?  Tot ce e tulbure mai tulbure se face. Dear avea peştii timp să învețe mersul pe uscat înainte de a seca marea!  Ah, câți oameni n-am cunoscut care şi-au cumpărat o barcă numai pentru a avea în ce le intra apa.  Nefericiți cei pe care un pas înainte îi trimite întotdeauna înapoi. Dintre ei se aleg sfinții.  O zi mondială a sclavilor de pe galere miaş dori! Iar cu această ocazie să fie împuşcat de fiecare dată câte unul dintre stăpânii acestor nefaste corăbii.  Daliliana girafă în flăcări nu este o victimă ci miezul de foc al unei idei. Flăcările şi le va putea stinge doar ea, numai atunci când va vrea.  De pe a cui spadă este uleiul acesta de măsline de pe pieptul meu? Ireala pată se întinde…  Nu puterea de-a ne imagina o galaxie ne ridică peste limitele umanității, ci aceea de a o traversa.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

109

POEZIE Rodica Braga

POEME RODICA BRAGA (n. 28 iunie 1938, Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în anul 1960. A lucrat ca profesoară de limba şi literatura română şi bibliograf, la Baia-Mare, iar din 1970, când s-a stabilit la Sibiu, s-a dedicat în întregime creaţiei literare. A debutat în „Tribuna” din Cluj-Napoca, în 1971, iar editorial în 1972 la Editura „Cartea Ronânească”, cu volumul de schiţe şi povestiri Sângele alb al pietrelor. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1979. A scris proze scurte, romane, cărţi pentru copii, versuri, publicistică. * * *

subit, prinsă în capcana poeziei. ca o insectă mă zbat în pânza ei de păianjen. aş vrea să scap şi totuşi nu, de aceea mișcările-mi sunt atât de dezarticulate. din când în când, mă odihnesc în translucidele irizări ale pânzei prin care poezia mă momeşte, mă atrage în geometria ei schimbătoare, mereu impalpabilă, imposibil de prins, de atins şi atunci, învinsă, îmi picur sângele într-un dureros semn de întrebare. * * *

era, cândva, pentru noi, un timp al desfătărilor, al lumilor trăite gălăgios, când livezile rodeau fructe zemoase şi aromate, când luna, mlădioasă, 110

îşi părăsea argintul în ape, când vântul alerga printre nori ca pasărea vrăjită ceera un timp al amânărilor, ca şi cum totul ni se dăduse pe-un credit fără scadenţă, când viitorul nu ne soma imperios, când moartea ne saluta în fugă dintr-un rădvan somptuos, era un timpal erorilor repetate voluptuos. o, ce minunat se înlănțuiau toate, ce horă a iluziilor bătătorea în suflete poteci aurite, cât clocot, ce rumoare, zgomote de chimval şi chiuituri ne îmbătau încheieturile până la amorţeala indiferentă a alcoolului … doar pacienţa morţii le hărăzeşte aura derizorie a lumilor de prisos. * * *

dormi, eu voi sta trează, să-ți cosesc visele, când vor da în pârg. din lună creşte o umbră ce va da în floare, o s-o rup pentru tine, pentru zilele cu ploaie. nu te teme, inima mea ţi-e paznic credincios, somnul să-ţi fie lin şi fără de noduri, eu voi bea, în locul tău, vinul cel acru al nopţii şi-l voi preface, biciuindu-l până la sânge, în apa vie a nopților tale. * * *

şi va mai fi, cu siguranţă, o zi, pietroasă ca aceasta, o zi plină de noi cum e piatra ce nu se sfărâmă, când vom culege în ochi sclipiri de tandreţe,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

POEZIE când, electrizate, mâinile ni se vor împleti precum cârceii de viţă şi vor picura din belşug seve aromitoare. şi va mai fi, cu siguranţă, o noapte, lichidă ca aceasta, când vom revărsa peste piatra zilei, încinsă în coeziunea ei minerală, prea plinul lacrimilor reţinute în clipe de extremă desfătare şi vom păstra un strop pentru marea noastră despărţire, ca să ne recunoaştem apoi, în cea de pe urmă lumină anihilatoare. * * *

dincoace de moarte, se mai aud încă flaute îngânând hieraticul amin, se mai profilează cruci pe dealuri năpădite de bălării, și Chriști neştiuţi urcă încă Golgote imaginare. binecuvântări tăcute se înalţă spre cerul vânăt, aruncat ca un linţoliu peste leşul pământului, guri fără sunet sunt arse de flama lor nevăzută. la marginea sfărâmată a lunii, se prelinge fumul jertfelor inutile. ca o lumânare topită curg spre întunericul dinlăuntru, îmi simt inima tremurând în ţăndări de secunde pripite, până când, atinsă de ubicuitatea Treimii, frica morţii mă părăsește. * * *

vâscoasă, durerea se scurge prin mine ca un metal topit, pereţii mă strâng, îmbibaţi cum sunt cu miasmele fricii. încordarea aşteptării,

arc dureros, plesnindu-mi faţa şi sudoarea, ștergând, din loc în loc, credinţa în ajutorul divinităţii. scheletic, gândul se desprinde de mine. rarefiată, raţiunea dă rateuri. pândesc clipa, aceea care n-a sosit încă, dar, cu siguranţă, va veni cândva, pe tăcute, ca un hoţ care-şi cunoaşte meseria şi se foloseşte de mijloace puţine și precise. fără nici o crâcnire, voi pune punct, atunci, hemoragiei de cuvinte, urcând ca o igrasie insidioasă pe zidurile coșcovite ale lungii mele existenţe. * * *

sunt un cântec nenăscut în guşa păsării rănite, sunt sângele nevărsat al cuvintelor intrate în grevă, sunt icnetul dureros al pământului care naşte firul de iarbă, sunt faţa nevăzută a lunii, cu lacrimile de argint îngheţate, sunt raza incandescentă a soarelui nescăpată încă din rotirea lui obsesivă, sunt apa evaporată în văzduh ce va fi carnea norului întunecat al furtunii. sunt toate acestea și vidul ce-şi prăsește în mine ecourile asurzitoare ale vieţii. sunt o entitate ce şi-a pierdut marginile, mă vărs în toate şi am gust pişcăcios ca piperul.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

111

PROZĂ Dumitru Teodorescu

PARTIDA DE SPIRITISM Am suportat foarte greu cele şase luni de armată. Au fost însă în vremea aceea întâmplări care numai acolo se puteau petrece. Unele au fost chiar hazlii.

Pifanii, arma la care am fost repartizat, aduna mulţi dascăli, de toate materiile, doctori veterinari, geologi, jurişti, pictori etc. Am fost camarad cu Ioan Fluerici, cu Mihai Pînzaru – PIM, dar şi cu ieşenii Romeo Andronic şi Gheorghe Zaiţ, colegi de breaslă cu Fluerici, două figuri ale companiei, nedespărţiţi şi mereu puşi pe poante, astfel încât era de preferat să-i eviţi decât să intri, ferească Dumnezeu, în vizorul lor.

A intrat în vizorul lor un tip înalt, bine făcut, brunet, cu capul parcă puţin prea mare, băgăreţ şi mult prea volubil, procuror-şef mi se pare într-unul din orăşelele Moldovei. Noi făceam armata la Bacău, la şcoala de ofiţeri de rezervă de acolo. Eu căpătasem încrederea comandantului de batalion, şeful infanteriei, căruia îi „pictam” fel de fel de caiete de operaţiuni, hărţi, chiar şi rapoarte mai puţin secrete, astfel că am devenit posesorul unei chei de la biroul colonelului nostru. Când era posibil, pretextând că am treabă ordonată de comandant, rămâneam în birou şi, evident, chiuleam de la instrucţie... Când vreunul dintre noi reuşea să cumpere vin, căci cineva din zonă ne aproviziona cu licoare peste gardul cazarmei, eu eram cel ce punea seara la dispoziţie biroul şefului, cu marea grijă de a nu lăsa vreo urmă care să ne dea de gol că băuserăm acolo.

La un asemenea taifas nocturn am „elaborat” strategia de a ne bate joc de procuror, care făcuse tot ce este posibil ca să merite miştoul nostru. Era fudul elefantul şi-şi găsise „descărcătorul de fudulie” în persoana extrem de nenimerită a lui Zaiţ, care i-a pus amarnic gând rău. A răbdat fudulia grăsanului până i-a dibuit marea slăbiciune, gelozia. Nelu, căci aşa era dezmierdat, era căsătorit cu – iată cum se potrivesc lucrurile – o colegă a tuturor, despre care ieşenii colegi de studenţie ştiau probabil destule încât să zâmbească mai subţire sau chiar să rânjească la auzirea numelui. „Cum, tu eşti însurat cu Patricia?! s-a mirat, rânjind, Zaiţ. A fost o colegă bună...”, şi-a dres pictorul rânjetul în zâmbet inocent, chestie care, aşa cum se aştepta agresorul, nu trecu neobservată de Nelu. „Ce 112

vrei să spui ?, îl întrebă acela dintr-odată bănuitor. Ştii ceva ce nu ştiu eu?”. Romică tocmai îşi strigă amicul, probabil că se înţeleseseră cum să acţioneze, Ghiţă a răspuns imediat apelului, astfel că Nelu rămase fără răspuns, măcar un da sau un nu acolo. Zarurile fură astfel aruncate. În zilele următoare Zaiţ n-a mai scăpat de insistenţa lui Nelu de a i se povesti despre Patricia chestii pe care gelosul şi le închipuia deja.

Ceva-ceva părea să fi bănuit el, mai ales că ştiam că primise veşti de acasă nu prea favorabile dragii lui neveste. Ghiţă l-a evitat cu dibăcie, până a fost obligat să-i dea un răspuns. ”Omule, nu ştiu mai multe decât ştiu alţii despre nevastă-ta, am fost colegi la Iaşi, ne-am întâlnit acolo şi acolo, cum fac studenţii şi cum ai făcut şi tu, e clar? Nu ştiu ce e în capul tău, bănuiesc că prostii, dar nu-s eu acela care să te scape de ele. Mă bucur că este soţia ta, că tu eşti soţul ei şi cu asta am terminat!, i-a tăiat elanul pictorul. Mai mult de atât nu ştiu. Dar, dacă te mănâncă neapărat undeva, creează condiţiile pentru o şedinţă de spiritism. Mă pricep la asta şi pot chema pe cineva, un spirit, care să-ţi spună ce vrei să afli. Ţine-mă la curent”, i-o reteză Zaiţ, executând impecabil stânga-mprejurul tocmai învăţat.

Planul nostru pentru organizarea şedinţei de spiritism nu era chiar simplu. Trebuia mai întâi să-l atragem în complot pe medicul şcolii, tânăr bucovinean se pare, despre care am aflat că ţinea la poante. După depunerea jurământului, toată suflarea şcolii a ieşit duminică în oraş, la defilare. Cu fanfara în faţă, viitorii ofiţeri de infanterie, artilerie, tancuri şi ingineri ofereau Bacăului un spectacol tradiţional, fiecare serie de ofiţeri „răcani” începându-şi pregătirea militară cu mult aşteptata defilare de după depunerea jurământului. Aveam să ne convingem că reprezintă un veritabil eveniment pentru urbe pe măsură ce asaltam străzile oraşului cu pasul nostru de defilare, băcăuanii aşteptând evenimentul cu evident interes, din curioşii de pe trotuare nelipsind „curioasele”. Comandantul nostru de companie, un ialomiţean bun de gură, ne-a şi prevenit la apelul de sâmbătă seara că, după defilare, când ni se dădea liber până seara, este bine să ne ferim de „profesoarele de limba matematică”, adică de fetele uşoare ale târgului, multe şi pline de boli venerice, Bacăul ocupând conform opiniei dumisale un loc în faţă la incidenţa bolilor venerice, că „deh, la câtă soldăţime este aici, nici nu-i de mirare...”. Se pare că sfatul a fost salutar. noi, pifanii, neavând vreunul probleme cu acest soi de boli după defilare. Probleme au avut inginerii, care au căzut

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PROZĂ pradă unei echipe de gagici care i-au umplut pe beneficiarii partidelor de sex de lăţăi, păduchi cărora le place în mod deosebit zona pubiană.

I-a tratat doctoraşul nostru cu „insecticid”, dar degeaba: a fost nevoie să adopte soluţia radicală a bărbieritului între picioare, ca să oblige păduchii să fugă. Numai că în următoarea duminică câtorva li s-au anunţat în vizită nevestele. Cum să se ducă bieţii bărbaţi la hotel să-şi iubească femeile fără să dea explicaţii de ce se bărbieriseră între picioare ?! Soluţia a găsit-o doctorul, care i-a internat pe toţi la infirmerie sub pretextul că au luat o boală contagioasă, neputând părăsi infirmeria, darmite cazarma.

Evaluând consecinţele aventurii inginerilor, comandantul şcolii aprobă tacit stratagema doctorului, inginerii rămânând internaţi câteva zile, astfel încât chestiunea să fie credibilă pentru bietele neveste tăiate de la porţie... Întâmplarea aceasta ne dădu convingerea că doctorul putea fi convins să bată palma cu noi în organizarea păcălelii pe care urma să i-o facem Nelului cel prostănac, cum l-ar fi catalogat fostul preşedinte de ţară. Am discutat mai întâi cu infirmierul, un băiat isteţ, care a pus imediat botul. El ne-a asigurat că îl va convinge rapid pe medic, mai întâi să-i interneze pe cei care urmau să „execute manevrele”, cum numise operaţiunea Zaiţ, care i-a înmânat infirmierului lista. Apoi, să aprobe ceva modificări în salonul unde urma să fim internaţi şi mai ales să ceară comandantului şcolii o masă de lemn aflată în perimetrul în care se făcea de gardă la drapel, pe motiv că ar avea nevoie la infirmerie de una cu cât mai puţin metal în ea pentru a-l sui pe ea pe unul dintre bolnavi, care urma să fie controlat cu un aparat cu microunde adus special de la Bucureşti, iar metalul - bla,bla,bla... Infirmierul avea şi alte sarcini, mai mărunte, vom afla la timpul potrivit care.

Scenariul era următorul: după ce urma să fim internaţi, în prima seară infirmierul trebuia să aducă câteva ziare „Scânteia”, neapărat „Scânteia”, care spune numai adevărul, o cutie de chibrituri nou-nouţă, neîncepută adică, şi câteva bucăţi de sfoară. Masa trebuia amplasată în salon, în jurul ei urmând să se afle patru taburete, pe care isteţul nostru de infirmier le-a împrumutat de la clădirea unde era cazarmată trupa, căci şcoala era dotată şi cu un pluton de soldaţi în termen.

Când pregătirile fură gata, seara câţiva ne-am trezit convocaţi la infirmerie. Ne-am luat în primire paturile aşa cum era deja stabilit. Nelu era uluit de toată tărăşenia, atât de

încântat că puseserăm la cale o asemenea poveste numai ca să poată el căpăta nişte răspunsuri pe care şi le dorea cu ardoare şi emoţie încât nu răbdă şi scoase din prima seară sticla de coniac pe care-şi propusese să o pună la bătaie abia la sfârşitul sejurului nostru spitalicesc.

Plăcuta surpriză a prezenţei băuturii a crescut entuziasmul tuturor în aşteptarea primei „vrăji” pe care urma să o execute Zaiţ. După ce s-a dat stingerea, am ieşit cu toţii în hol. Zaiţ i-a cerut procurorului să-şi suflice mai întâi mâneca dreaptă a pijamalei. A desfăcut apoi ziarul şi i-a potrivit o pagină desfăcută în palmă, avea acela o palmă cât o labă de urs, l-a prevenit că dă foc hârtiei, pe care trebuie să o rabde în palmă până se stinge de la sine. Înfricoşat puţin, dar curios, Nelu a dat din cap semn că a înţeles. A cam răcnit, dar la sfârşit în palmă îi rămăsese hârtia de ziar arsă, încă nedevenită scrum însă.

Zaiţ l-a felicitat şi i-a cerut să facă palma pumn şi apoi să o desfacă. Era neagră de pulberea arsurii, de se putea citi în palmă ca într-o ceaşcă de cafea. Şi i-a citit. I-a „citit” o întâmplare de la o reuniune studenţească, unde s-a cam băut şi de unde Patricia a dispărut la un moment dat, odată cu ea dispărând şi Sorin, unul dintre craii recunoscuţi ai Iaşului, căruia Patricia părea că-i face curte de ceva vreme. Părea. Doar că ulterior Sorin se lăudase că a înscris-o în palmaresul său. Ăla era însă un ins cam lăudăros...

Era întuneric pe hol, ni se păru însă tuturora că Nelu devenise mai negru decât palma în care-i arsese ziarul. S-a spălat îndelung pe mâini la baie şi s-a culcat tăcut, fără să accepte să repete operaţiunea şi în cealaltă palmă. Până am adormit, l-am tot auzit foindu-se în pat.

Dimineaţă Nelu arăta ca un tip total lipsit de entuziasm. Era în continuare tăcut, cheful de a afla mai multe despre isprăvile de fecioară ale Patriciei părea că îl părăsise. Atitudinea lui urma însă să ne lipsească de spectacolul cel mai important, pentru care ne pregătisem atâta, iar dacă tot se dovedise o matahală de nătărău, merita bătaia noastră de joc până la capăt. Astfel că toată ziua ce a urmat şi toţi câţi ne aflam acolo ne-am străduit să-l determinăm să accepte şi experienţa unei şedinţe de spiritism, şi de dragul acelora dintre noi care urma să trăim, ca şi el, pentru prima dată în viaţă o asemenea experienţă. Probabil că fudulia că depindem de decizia lui l-a făcut spre seară să accepte. Eu am acuzat o indispoziţie, glumind pe seama prezenţei în infirmerie. Ceilalţi au ieşit afară, luându-l cu ei şi pe procuror, răstimp în care am legat cu o sfoară sănătoasă unul dintre picioarele mesei,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

113

PROZĂ

TRADUCERI

am tras sfoara pe după patul meu şi i-am ascuns capătul sub pătură. Am găurit rapid cu un cui colţul de la picioare şi dinspre perete al păturii procurorului, am băgat capătul unei alte sfori, am trecut-o pe sub patul lui şi, cât mai bine pitită, pe sub celelalte paturi şi i-am dus capătul sub pătura mea. Eu eram deja pregătit pentru rolul ce-mi fusese atribuit în toată tărăşenia.

După stingere, au început pregătirile.

Masa nu avea niciun acoperământ pe ea. Pe taburetele aduse de infirmier au luat loc, aproape de miezul nopţii, Nelu, Romică, Ghiţă şi, nu sunt sigur, parcă Ion Fluerici, căci adunarea s-a numit ulterior „conclavul pictorilor”. Imediat ce s-a făcut ora l2, cei patru s-au luat de mâini, ca la horă, iar Ghiţă a început: „Am să chem spiritul lui Lenin. El ne poate ajuta mai mult decât alţii. Să avem grijă însă că este un spirit puternic, foarte puternic. Nu este exclus ca, după ce terminăm, să rămână o vreme între noi, să nu-l putem trimite uşor de unde a venit... Ăsta-i riscul...”. Apoi au vorbit numai în şoaptă, preţ de vreo jumătate de oră. Când Zaiţ întorcea capul spre patul meu, eu zmuceam masa cu sfoara legată din vreme de picior. Nici prea tare ca să o mut din loc, dar nici atât de uşor încât să nu-l sperii cât era necesar pe procuror. Şedinţa s-a terminat când Ghiţă ne-a reamintit cu voce tare că spiritul lui Vladimir Ilici a rămas între noi, el nereuşind să-l trimită de unde venise.

Ne-am culcat. O vreme Nelu s-a tot foit în pat, tulburat se pare de ce aflase prin gura lui Zaiţ de la marele filosof şi şef de stat despre nevastă-sa. Când a început să sforăie, am tras scurt de sfoara de care era legată pătura sa. A sărit ars, aproape fără zgomot, a mormăit ceva şi după o vreme a aţipit iar, fără să audă chicotul icnit al unuia dintre cei aflaţi în cameră. „Trage”, am auzit comanda lui Zaiţ. Am tras din nou scurt, de data aceasta procurorul reacţionând mai zgomotos. „Lasă-mă, tovarăşe...”, păru că spuse.

Am repetat figura o jumătate de oră mai târziu, de data aceasta aproape că smulgându-i pătura de pe el. A ţâşnit direct în picioare şi a început să urle: ”Lasă-mă, tovarăşe Lenin, lăsaţi-mă să dorm, dormi-aş somnul cel de veci, că nevastă ca Patricia mi-a trebuit, ca Patricia am. Măcar dumneata du-te în drumul dumitale, că al meu s-a încurcat cu pramatia asta! Du-te, tovarăşe, şi lasă-mă în durerea mea!”.

A aflat cumva procurorul după aceea că toată treaba ar fi fost cam necurată, că nu ne-a mai vorbit. Mai ales lui Zaiţ, cel pe care fusese evident că îl subestimase când şi-a pus în cap să-l înfrunte.

Elena-Brândușa STEICIUC

114

PAUL EMOND Paul Emond, binecunoscut publicului din România pentru numeroasele traduceri din opera sa, este una dintre vocile cele mai emblematice ale dramaturgiei, romanului și eseului belgian. Născut în 1940 la Bruxelles, acesta a obținut licența în filologie romanică la Universitatea Catolică din Louvain (1967), unde a devenit asistent în 1973, susținând mai apoi o teză de doctorat. În perioada 1973 -1977, viitorul scriitor descoperă Cehoslovacia, în calitate de lector de limba franceză la Bratislava, apoi la Praga, oraș în care ia parte la viața culturală, în special cea teatrală. Tot aici o întâlnește pe viitoarea lui soție, pictorița Maja Polackova, care-și va construi o interesantă carieră de plastician alături de Paul Emond.

1979 este anul apariției primului său roman, La danse du fumiste, ce inaugurează un stil, un mod de a înțelege personajul și - mai presus de toate - o practică artistică. Alte romane au urmat: Plein la vue (1981); Paysage avec homme nu dans la neige (1982); Tête à tête(1989); La visite du plénipotentiaire culturel à la basilique des collines (2005). Interesul lui Paul Emond pentru scrierea și practica teatrală datează din anii '80, când el devine unul dintre autorii dramatici belgieni cei mai jucați. A scris mai mult de douăzeci de piese, dintre care amintim: Les pupilles du tigre (1986); Convives (1989); Inaccessibles amours (1994); Malaga (1994); Caprices d’images (1998); À l’ombre du vent (1998); Les îles flottantes (2005); Le sourire du diable (2007); Il y a des anges qui dansent sur le lac (2009); Mon chat s’appelle Odilon (2012); Histoire de l’homme, tomul I (2007) și tomul II (2016).

Il y a des anges qui dansent sur le lac (Îngerii dansează pe lac) propune un mixaj aparte de vis și realitate, în care cele șapte personaje (pictorul Simon, 60 de ani; Nina, fiica lui cea mare, revenită acasă după mulți ani de absență; Claire, fiica cea mică; Yvan, verișorul profitor; Louis, prietenul Ninei; tatăl lui Simon, la vârsta de 35 de ani, revenit în vis; Gabriel, bărbatul salvat de la înec) deambulează în spațiul de frontieră dintre vis și realitate.

Echilibrul precar al relațiilor fiu-tată, ruptura dintre surori, imposibilitatea comunicării între amanți constituie principalele axe care

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

TRADUCERI structurează piesa, din care am tradus scena de început, care va orienta întreaga desfășurare ulterioară spre dezvăluirea unui trecut plin de culpabilități nerezolvate.

Îngerii dansează pe lac

Simon visează. Se află în atelier. Intră tatăl lui.

Tatăl: Simon?

Simon: Tată?

Tatăl: Te bucuri că mă vezi?

Simon: Ai fi putut să mă anunți. A trecut atâta timp de când ai plecat. Nici măcar șaisprezece ani nu aveam.

Tatăl: Dilatare și contractare, timpul nu-i altceva decât un acordeon, micuțule.

Simon: E clar că nu te-ai schimbat.

Tatăl: Eu mă conserv. În schimb, tu ai cam îmbătrânit.

Simon: Sunt cardiac.

Yvan (care apare): Degradarea unui bătrân ce bodogănește tot timpul. (Tatălui) N-are nici pe naiba.

Simon: Nu mai scap de tipul ăsta. Cară-te de aici, parazitule.

Yvan: Parazit și-s mândru de asta.

(Dispare) Tatăl: Yvan. Amicul meu, Yvan.

Simon: Îl știi pe Yvan? De unde-l știi pe Yvan?

Tatăl: Facem concursuri de pescuit. Ultima dată, eu am prins trei știuci. El, două.

Simon: Dar nu mai sunt știuci în lac, tată.

De unde vii?

Tatăl: Mă rătăcisem în largul mării, în ceață, și hodoronc-tronc, iată-mă aici.

Simon: Mantaua galbenă.

Tatăl: Credeam că am scos-o.

Simon: E mantaua pe care-o purtai odinioară.

Tatăl: O manta excelentă, absolut impermeabilă.

Simon: Uită-te la pescarul din tabloul ăsta. Pictându-l, mi-am zis: „Hei, ce-ar fi să-i pun mantaua lui tata?”

Tatăl: Ăsta sunt eu, micul punct galben de pe vapor?

Simon: Nu-i chiar atât de mic.

Tatăl: Minuscul. Aproape ridicol.

Simon: Asta e o marină. Eu pictez marine. Într-o marină, cel mai mult spațiu îl ocupă marea.

Tatăl: Știam eu bine: puțin talent și multe pretenții. Întotdeauna am crezut că o să te

faci actor sau regizor de teatru. Pictor!

Yvan(care apare din nou):În larg de mare, pe furtuni cumplite, toți marinarii pescuiește știuci.Nu face nici măcar doi bani.

Simon, amărâtule, cât poți fi de prost.

Simon: Nu pescuiește știuci.

Tatăl: Eu unul pescuiesc știuci.

Simon: Nimeni în tablourile mele nu pescuiește știuci. Nu se pescuiesc știuci pe mare. (Lui Yvan): Cară-te de aici, ți-am zis, parazitule! Altfel, o să-ți sucesc gâtul cu mâna mea!

(Se repede asupra lui) Yvan:Parazit și-s mândru de asta.

(Dispare) Tatăl: Ce bine-ar fi fost dacă era el copilul meu!

Simon: Ce? Cretinul ăsta? Ah, inima!

Mi-e rău!

Tatăl: Te plângi numai ca să nu mă asculți. Nu mă bucur deloc, Simon. Observ că se duce de râpă casa asta. Eu unul aveam grijă de ea. M-am sacrificat pentru mama ta și pentru tine. Aș fi putut deveni un mare actor. Ani în șir am rămas aici, am vândut lemne.

Simon: Într-o zi, mi-ai rupt desenele.

Tata: Ți-am interzis să desenezi. Trebuia să fii actorul care-mi dă replica. Eu, spectrul.

Tu, Hamlet.

Simon: Detestam teatrul ăla.

Tatăl: Cea mai bună trupă de amatori din toată regiunea.

Simon: De ce ai dispărut? Unde te-ai dus? Ce ai făcut? Am crezut chiar că te-ai înecat în lac.

Tatăl: Mucos mic! Ție o să-ți dau socoteală? Dar ce știri avem de la meteo? O să se liniștească marea asta învolburată?

Simon: Te-ai sinucis, nu-i așa? Mama zicea că ești depresiv. Am dreptul să știu.

Tatăl: Dreptul!

Simon: Da, dreptul!

Tatăl: Deci de asta ai pus vaporul meu în largul mării ? Pe timp de furtună? Ca să mă împiedici să pescuiesc în lac?

Simon: Dar nu văd legătura.

Tatăl: Legătura există.

Simon: Ba nu.

Tatăl: Ei bine, mă întorc în furtuna ta.

Simon: În următorul tablou o să pictez o mare fără nici un val, îți promit. Tată, așteaptă!

(Tatăl nu mai este acolo) (Lansman Éditeur, 2009, pp. 7-9)

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

115

ESEU Titu POPESCU

SECVENȚE VIENEZE Vara vieneză ne întâmpină cu un zâmbet alb și masiv, parcă totul ar fi ieșit de la o ședință benefică de întreținere.

Oraș mare și pulsând de viață, dar nu oricum, ci cu o continuă translare a frumuseții, exercitându-și tranzitivitatea din vocație, Viena s-a instalat confortabil într-un aer imperial, pe care l-a adoptat ca o condiție firească a etalării, de la ampla deschidere a grădinilor de la palatul

Sch­onbrűnn, de la placarea pereților cu marmură neagră, la Kunsthistoriches Museum, la bogăția tablourilor de valoare la colecțiile din interior (maeștri picturii italiene, ai picturii flamande, ai picturii olandeze, ai picturii germane, spaniole, franțuzești, engleze), de la vitraliile foarte frumoase, amintind pe cele de la Notre Dame din Paris, unde adumbrirea dinlăuntru pune în valoare frumusețea cromatică, de la Votivkirche, a cărei înălțare gotică face să se audă în suflete cântece de laudă, iar îndîrjirea celor care au lucrat la edificarea construcției vine ca un murmur din tăcerea zidurilor.

Ca și în literatură, sugestiile realului nu sunt atât veridice, cât verosimile – așa cum scria James Joyce (în Portret al artistului la tinerețe), călător nesățios, fiindcă impresiile vin de la un ”preot al eternei imaginații”. Dar emblema a fost stabilită de Shakespeare, cînd a scris că ”frumusețea piere, de nu-i folosită,/ de-o folosești, trăind, ea-i însuflețită” (Sonetul IV). * Pentru noi, românii, subterfugiile Vienei de astăzi ne spun mult mai mult decât celor 116

neimplicați în istoria locală. Spre exemplu, palatul Belvedere, unde a fost semnat actul injustițiar al cedării unei bune părți a Ardelului, în 1940, ocupanților unguri, își trăiește azi frumusețea prin faptul, tăcut, că oferă mirilor locuri insolite de poze, supravegheați de o armată de fotografi sau doar băgători de seamă (făcând tot astfel cum mirii comsomoliști erau obligatoriu fotografiați în Piața Roșie din Moscova, sau cum erau instruiți, de cei mai în vârstă, care asemănau clădirea triughiulară a căsătoriilor, din Kiev, cu Triunghiul Bermudelor). Tihna lipsită de istorie a palatului Belvedere este subliniată de vecinătatea Ambasadei României (de pe Prinz Eugen Strasse), care urmărește discret ce se întâmplă la Belvedere, cu ochiul ei de un albastru pal, ușor zâmbitor, de pe emblema Ambasadei, ce se întâmplă la intrare și ce se întâmplă la mesele interioare, la cafeneaua din spatele palatului. Totul este liniște și bine, dar ochiul albastru pal veghează, tot astfel cum ochiul vigilent al statuii lui Johannes Strauss, din Parcul orașului, supraveghează trecătorii, pentru păstrarea manierelor, în timp ce el execută la nesfîrșit marca muzicală a orașului, valsul... * Ca și fostul nostru profesor de limba română de la liceul din Alba-Iulia și autor al cărții Scrisori din Vindobona, Ștefan Munteanu, timpul spiritual al deambulărilor vieneze începe să devină un ”timp regăsit”, ordonând sub forma scrisorilor curiozitătea intelectuală solicitată permanent ”intra muros vindobonenses”. E o garanție a aflării la Viena a drumului deopotrivă aulic și cald, unde ineditul rupe legăturile senzoriale cu ce e în jur, iar un aer sărbătoresc și solemn flatează ahtierea după himerele esențiale.

La Theresianum și-l închipuie pe premiantul Titu Maiorescu ținând discursul în latinește. Fiindcă istoria la Viena este o dimensiune de neocolit, ea duce la reflexii privind soarta oamenilor sub vremi. Aici istoria nu se

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ESEU arată, ca la Roma, prin descoperirea și etalarea statuilor oamenilor celebri sau prin construcții impresionante, impunătoare, precum Colosseumul, ci ele rămân încastrate în solide edificii, ca o etapă a lor.

Pentru Eminescu, Bucovina a fost ”mai mult decât un preambul al Vienei, a fost o condiție și o necesitate”. Și autorul cărții despre Vindobona (vechea așezare romană) este, ca român, un ”delincvent posibil și un recidivist virtual”, față de care autoritatea este datoare să stea cu ochii deschiși.

* Palatul Secession din Viena găzduiește momentul modernității unice din arta vieneză: un program artistic orientat spre viitor și edificat în efervescența anilor 1900, de către arhitectură. Ea a rămas mereu proaspătă prin eleganța estetică și prin vizarea condiției ideale, separându-se astfel de obișnuințele vremii.

Secession încurajează diversitatea exprimărilor, venind în sprijinul dorinței artiștilor de a-și etala personalitatea. Proclamând libertatea, se încurajează diversitatea și permanenta deschidere spre noi experiențe.

Expoziția artiștilor seccesion din Viena este cea mai veche expoziție independentă din lume: mișcarea a fost fondată în anul 1897 de către un grup de artiști, iar Klimt a fost primul președinte. Concepția artiștilor care s-au încadrat mișcării urmărea descătușarea travaliului artistic, căutând noutatea în sinteze între arhitectură, pictură, sculptură, desen, decorație. Pentru manifestarea lor cea mai celebră, consacrată lui Beethoven, din 1901, Gustave Klimt a realizat opera centrală, intitulată Friza Beethoven, expusă în palatul expozițional. Se inaugura astfel o artă nouă, de sinteză, aflată la cea mai înaltă perfecțiune, între arhitectură, pictură, sculptură și muzică. Aspirația tuturor

celebra fericirea, cuplul nud reprezentat simbolizează umanitatea suferindă, dar supravegheată și încurajată înspre bine de cele două alegorii feminine din vecinătate. În viziunea lui Klimt, toate dorințele și aspirațiile umanității zboară spre viitor, lăsând în urmă forțele ostile, care se opun, subtilă conducere spre apogeul dramatic unde un grup de siluete feminine încarnează accesul spre idealul încununat de apoteotica Odă a bucuriei a lui Schiller.

Tehnica picturală a lui Klimt amintește, în acest expozeu de idealitate, de cea a lui Picasso care, în Guernica, diseminează diverse fragmente pentru a sublinia forța și capacitatea distructive ale războiului; aici sunt regrupate celebrând idealitatea. * Ce este cu Grinzing-ul? Acest cartier vesel și boem al Vienei, era o atracție renumită a interesului turistic, ofertant generos al capitalei Austriei, către care grupuri vesele de vizitatori se îndreptau instinctiv; cerea în mod tradițional să-l vizităm și noi. Prin ce atrăgea, ce ofertă tentantă era vizibilă la Grinzing? Aici, fiecare producător local își oferea produsele obținute, de vin și de mâncare, în mici localuri improvizate în curți și șuri, unde ce se servea impecabil, tenta vizibil pe orice degustător.

Era un mod complice de racordare a tradiției la modernitate, a etalării ansamblurilor decorative specifice la interesul vizitatorilor.

Dar cu ce ne întâmpină Grinzing-ul? Ca o impresie generală, în loc de animația specifică a deambulării căutătoare, am fost întâmpinați de o liniște suspectă, cu gospodăriile închise și produsele specifice absente. Am întrebat unde se poate servi ceva și am fost îndreptați spre o osteria ținută de italieni, ceva mai animată decît liniștea străzii, unde am mâncat ”spagetti Carbonara” și am băut vinul ”Montepulciano”, produse italienești care le-au scos din circulație pe cele ale localnicilor, întreaga osteria italiană trimisese la culcare micile localuri tradiționale austriece. Cine este grăbit în concluzii ar putea socoti că generalizarea modernă și-a întins aripile devastatoare și asupra tradiției locale, pentru care noi și mulți alții veniserăm la Grinzing. După prima deziluzie, mi-am dat seama că este vorba doar de un prim aspect al generalizării, care nu este și ultimul, că este vorba despre un proces aflat în desfășurare, el nu a spus încă totul nici în privința Grinzing-ului, pe care îl știam ca o variantă pentru adulți a Prater-ului copilăresc.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

117

ESEU

Deocamdată, privirile noastre iscoditoare căutau decența utilă a Tracht-ului german mișcându-se îndatoritor printre mese, cu toate că nici urechea nu mai percepea refrenurile yodler-elor tiroleze.

* Liniile de trafic urban, distinse coloristic, sunt gândite eficient, pentru satisfacerea dorințelor turiștilor. Aceste linii de city-tour sunt desemnate de Viena ca să fie ușor individualizate: Hop on – hop off, având ca punct central de staționare piața Operei și sunt conduse incredibil de sigur printr-o mare mulțime de alți participanți la traficul urban. De la geamurile

118

lor poți urmări pulsul cotidian al Vienei și simți exactitatea funcționarilor care-și permit cîte o destindere controlată în cafenelele orașului, în berăriile de pe trotuare sau din parcuri, sau ți-i poți închipui în avântul preocupărilor productive, în clădirile impozante, mari, cu care turul orașului te răsfață. Aceste clădiri din beton și sticlă dau panorama modernă a Vienei, elegantă și stabilă, aducând doar în amintirea lecturilor anticul oraș Vindobona. Doar gara centrală a orașului (Hauptbahnhof) este ea înseși cât un oraș, în care găsești de toate, bine împărțite și permanent aerisite, liniile sunt atent distribuite pe mai multe niveluri și fiecare direcție de mers împărțită în mai multe segmente (a...b, b...c etc.), ca totul să fie la îndemână și trenurile să nu se jeneze între ele.

Fiindcă distincția Vienei nu trebuie întinată, ca o garanție a orașului generațiilor viitoare – o marcă inconfundabilă pe harta modernă a Europei, spre care și noi tindem, ca să ne aflăm locul.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ESEU Titu POPESCU

FASCINAȚIA CLUJULUI Clujul a exercitat asupra mea o fascinație continuă și misterioasă, inanalizabilă și difuză, izvorâtă din nu știu ce străfunduri și ajunsă la suprafață fără zbateri, liniștită și definitivă.

Mi-am dat seama de ea de când învățam pe băncile liceului din Alba-Iulia, ca o orientare clară și nediscutabilă a vieții. Țin minte că, la sfârșitul liceului, dirigintele ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să urmăm mai departe, la care eu am răspuns fără șovăire că vreau să urmez Literele la Cluj.

Faptul că tatăl meu făcuse Dreptul la București nu avea nici o însemnătate, în alegerea aceasta mai mult conta, în emoționalitatea vârstei, că cel mai bun prieten al meu din acel timp era student la medicină în Cluj. Despre frămîntările istoriei nu știam nimic pe atunci, nu mă interesau frecușurile inter-etnice, le ignoram cu voioșia și inconștiența vârstei. Eu, născut în Bucovina, eram la Alba, ca și la Cluj, ”la mine acasă”, unde mă purtam la fel, ca în familie.

Facultatea de filologie de-atunci era un concentrat de viață academică, aveam profesori foarte buni în domeniile lor, exigenți cu noi, dar și altruiști. Ea rivaliza cu facultatea din București, de multe ori situîndu-se deasupra, învățându-ne pe noi cum e bine și unde greșeau cei din Capitală. Revelația primului contact cu ei am avut-o la cursurile pregătitoare pentru examenul de admitere, încă de pe atunci ne tratau cu o colocvialitate prietenoasă (țin minte că unul ne-a zis să nu mai stăm pe jos, că-l ”înduioșăm”). În Cluj locuia un frate de-al tatei, la care stăteam și la care ajungeam de la gară parcurgând întreg patrulaterul centrului, până la Calea Moților, de unde ajungeam pe Ilie Măce-

laru, unde locuia. Așa învățasem de la prima venire în Cluj și așa o țineam, ardelenește.

După cum am mai scris, Clujul a fost orașul din care nu am vrut să plec. Dar silit de împrejurări, după facultate, am lucrat în presă (opțiunea mea, abandonând-o pe cea profesorală) la Oradea și Sibiu, apoi am locuit 25 de ani la München, în Germania. Când am ieșit acolo la pensie, ne-am întrebat, eu și soția, ce facem și ne-am zis: mergem la Cluj, ea fiind clujeancă (alt prilej de fascinație a orașului).

Doar că a trebuit să ne readaptăm la Clujul nostru nou. Nu l-am mai găsit, ca în timpul studenției, ca Heidelbergul de altădată unde, cînd ieșeam în oraș, găseam imediat doi-trei prieteni cu care hălăduiam în continuare. Acum nu mai cunoșteam aproape pe nimeni, multe părți ale orașului erau schimbate și reconstruite, nu mai întâlneam nici un dascăl de la Filologie cu care să ne salutăm zâmbindu-ne. Am realizat că, venind din Germania, eram mânat de nostalgii, că visasem să găsesc Clujul de atunci, de care Clujul de astăzi se îndepărtează tot mai mult. Venirea mea din Germania era în fond căutarea altor vremi, apuse și păstrate doar în amintire. E o fascinație interiorizată a Clujului. În acest oraș locuiesc acum și aici scriu această evocare nostalgică...

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

119

EVENIMENT Adrian POPESCU

FESTIVALUL NICOLAE LABIŞ LA SEMICENTENAR Luna septembrie s-a încheiat, cultural vorbind, în plină strălucire cu cea de a cincizecea ediţie a celui mai longeviv festival de literatură din ţară, Festivalul naţional de literatură Nicolae Labiş. Manifestările organizate de poetul Ion Manole, cu sprijinul Consiliului judeţean Suceava, preşedinte Gheorghe Flutur, Societatea Scriitorilor Bucovineni, Biblioteca Bucovinei "I.G. Sbiera", Centrul Cultural Bucovina, Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Primăria Mălini, Liceul Tehnic "Petru Muşat", publicaţiile "Bucovina literară" şi "Crai nou" au strâns în aceste zile numeroşi scriitori cunoscuţi sau tineri debutanţi, omagiind cu toţii memoria poetului dispărut dintre noi prea devreme. Dacă Marele Premiu al Festivalului a revenit unui absolvent al Facultăţii de litere din Suceava, Cosmin Gheorghe Pârghie (meritoriu câştigător şi al altor premii literare) multe medalii jubiliare au fost acordate sucevenilor cu un remarcabil aport cultural şi scriitorilor din Iaşi sau din Cluj. Inţiator şi susţinător, de-a lungul celor cinci decenii, al Festivalului, poetul Marcel Mureşeanu a fost distins cu Medalia jubiliară Nicolae Labiş si cu medalia Meritul Bucovinei. Gheorghe Flutur le-a mai acordat Margaretei Labiş, sora poetului, şi Primăriei din Mălini valoroasa distincţie, într-un cadru festiv, chiar în localitatea unde s-a născut cel care spunea despre sine,

120

pe bună dreptate: "Sunt spiritul adâncului…"

Juriul - format din Mircea Martin – preşedinte, Adrian Dinu Rachieru, Mircea A. Dia­ conu, Vasile Spiridon, Iulian Boldea- a avut de unde alege şi a ales cu obiectivitate, deşi diferenţele dintre concurenţi nu au fost prea mari, cum menţiona Adrian Dinu Rachieru.

Dezbaterile literare, recitalurile, lansările de carte, vizitele la case memoriale, prestaţia excelentului ansamblu muzical "Flori de Mălini" au contribuit fiecare cu nota sa specifică la reuşita manifestărilor culturale desfăşurate în ambianţa toamnei bucovinene. Importanţa festivalurilor literare de ţinută, printre care şi cel sucevean, este esenţială în selectarea talentelor autentice, în descurajarea nechemaţilor, aceştia invadând internetul cu produsele lor îndoielnice. Să nu uităm că multe nume recunoscute azi au început prin a fi premiate cândva la acest prestigios concurs naţional de poezie, ajuns acum, semicentenar, dar plin de vigoarea poeziei adevărate…

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PREMIUL REVISTEI "ORAȘUL"

TEOFANA SANDU Premiul revistei "Orașul" din Cluj-Napoca la cea de a 5-a ediție a Concursului Național de Poezie "Nicolae Labiș" Suceava, 28-29 septembrie 2018.

Elevă la Colegiul Național "Petru Rareș" din Suceava și membră la "Casa de Poezie L.INK"

AGITAŢIE OARBĂ

spargem coaja din priviri alt extaz interior. mâinile subţiri te prind te sufocă nodul din gât încetează să mai pulseze împroşcă fără încetare un surâs sfios vertebre lăsate-n urmă pentru a găsi drumul spre mama

nu-ți vorbesc pentru că nu am nevoie cei ca mine nu-ţi vor vorbi niciodată îţi vor arăta doar lucrurile/ vorbitul e obscen scârbos comun

e prima toamnă pe care o trăieşti o simţi ţi se schimbă modul de-a o privi un spectru de culori aprins cumva orbitor

simţurile ameţesc se zvârcoleşte în tine o aromă visătoare o bucurie amăgitoare o mie de lucruri fără cuvinte

NEW PAGE NEW REVIEW

ai stăpânit ambele emisfere ai crezut întotdeauna că arta ne-ar salva sau ne-ar putea aduce sfârşitul cel bun

te-am întâlnit într-un bar de artişti aspiranţi plângeau că nu şi-au cunoscut niciodată succesul pariam că eşti poet reuşeai să deschizi zeci de ochi şi mii de inimi nu te puteai simţi ca acasă decât pe ţărmul mării aveai la tine fluxul şi refluxul gândurilor îţi acopereau fața inexpresivă rănile infinite viciile absolute

m-am trezit din dispreţul meu bântuit de halucinaţii ca să mă iubeşti dacă asta chiar e soluția

SELECȚIA OBIECTELOR

raze de soare scurte călduțe un fel o boală cu exces de conştiinţă trupuri complexe amărui de tineri sunt atinse tangenţial de frici gata făcute

în sufragerie miroase a vechi a foi de cărţi dizolvate-n ceai de muşeţel

cine te-a conceput şi a crezut că nu te pot avea

niciodată nu voi înţelege de ce prezenţa ta e la fel de vulgară ca și dezamăgirile erotice

o da iubirea ta e un amestec subtil de plictiseli cosmice

PREROGATIVE DE EXISTENȚĂ

nu oferă replici imature evită să ţipe la mine oftează cu ochii săi mari şi buzele rupte în bucăţi de dimensiuni reduse

reușește să-şi înghită saliva cu toate vorbele ce se preling în el să-i umple tăcerile îşi trece cu uşurinţă degetele printr-o scrumieră bea vinul direct din sticlă şi alintă paginile cărţilor

îţi regretă trecutul sau acceptă prezentul e tot una extazul său solitar îl împinge să stea aici nu cadă niciodată să înceapă cu stelele

ceea ce a fost refuzat nu cunoaşte declinul ci crește şi te zdrobeşte şi te amestecă te trage pe nas te amețește te lichefiază și te schimbă şi începi să devii

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

121

PREMIUL REVISTEI "ORAȘUL"

RODICA IOANA MACOVEI

(Elevă la Colegiul Național "Unirea" din Târgu-Mureș)

Premiul revistei "Orașul" din Cluj-Napoca la Concursul Regional de Creație Literară "Octavian Goga - în actualitate", ediția a V-a 2018, organizat de Liceul Teoretic "Octavian Goga" din Huedin.

FLĂCĂRI VII ȘI RUGINITE

Deschid cu teamă o fereastră undeva departe într-un colț prăfuit de univers.

Prin norii sparți curg povești ondulate depănate de călători grăbiți să-și regăsească zborul neînțeles.

Goana după chei de argint, deschizătoare de trăiri mă înrobește și tresar ușor cu surâsul unei lăcrămioare în suflet.

Timp, uită-ți zborul, fii copil!

Văd oamenii alergând fluturi căutând răspunsuri la întrebări albastre ...

Aud soarele ridicându-și aripile și simt luna ațipind cu zulufii jucându-i printre gene la fereastra unui alt univers.

O fâlfâire fugară de vânt se rătăcește în această lume labirintică, pendulând între profan și sacru, interzis și posibil, timp și nemurire.

Umbre de cuvinte se preling în univers, în ochiuri de geam se nasc veșnic noi povești ...

NATURA E ÎN MINE

122

Ascultă, vântul împletește cu fir străveziu glasul naturii de tăcerea aripilor mele violet.

Mă împresoară visător în sclipiri de-argint și îl îmbrățișez șăgalnic

în vibrația unui zâmbet de înger.

Un ciob de lună spartă se zbate prin degetele-mi jucăușe, împletind noaptea cu șoapte stinse.

Adun vorbe, picături, ecouri, ce mi se preling pe sufletul de care atârnă stropi de ploaie.

Privește, soarele învăluie mușuroiul universului în fluturi invizibili, înainte de a deveni captiv în susurul cuvintelor mele.

Simte, stelele plutesc în abisurile pierdute pe filele imaculate ale unui plăpând suflet zămislit din poezii.

Pe un cer prea azuriu o mână modelează cu bucăți de nori povestea unui vis prea copilăros ...

UN ALT CĂLĂTOR PRIN TIMP

De ce îi dai voie ploii să-ți zâmbească alb din spatele cortinelor albastre ale unui joc prea colorat?

Pulberea stelelor, ce cântă serenade nostalgice, creionează cu pași nesiguri portretul unui vis îndepărtat.

Norii - pufoase corăbii plutitoare, în văzduh îți curg prin palme, îți picură miresme, printre gândurile străverzii.

Cum? Nu-i simți?

Privește doar spectacolul naturii și trage deasupră-ți bolta înstelată.

Apleacă-te spre pământ, rătăcește alături de vânt, rupe un petic din noapte ascultă mugurii aprinși...

Sunt o pasăre cu aripi crescute în interior, sufletul unei ploi ce te-a demascat: știu acum: că ești nemuritor!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

FILE DE DICȚIONAR Ilie RAD

JURNALIŞTI ŞI PUBLICIŞTI CLUJENI, CARE AU MILITAT PENTRU MAREA UNIRE DIN 1918 (III) Alexandru CIURA, director al revistei Luceafărul (1902-1903) şi al ziarului Unirea. N. 15 nov. 1876, Abrud – m. 2 mart. 1936, Cluj. Prozator şi publicist. Provine dintr-o veche familie de preoţi din Ţara Moţilor, care a participat la revoluţia din 1848, alături de Avram Iancu (în casa scriitorului, din Abrud, s-au întâlnit Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu).

Tata-Moş (bunicul scriitorului) “spunea vorbe latineşti, din care noi un înţelegeam nimic”.

Prieten bun cu Ion Agârbiceanu, paroh la Bucium-Şasa, între 1906-1910. De altfel, asemănarea dintre cei doi scriitori şi mari publicişti se poate vedea un doar în tematica unor scrieri, ci şi în stilul acestora (cu multe regionalisme, precum şindilă, sclăvie, jitar, bocotan, păcel, nost – nostru, estea – acestea etc.), în cultivarea sentimentului dezrădăcinării sau tendinţa moralizatoare etc. Face studii liceale la Blaj şi Sibiu (1886-1894). Urmează Facultatea de Teologie (1894-1898) la Budapesta, apoi revine în ţară, fiind, pentru un an (18981899), profesor suplinitor de morală, la Seminarul din Blaj. Pleacă din nou la Budapesta, pentru a urma Facultatea de Litere (18991902), specializându-se în română şi latină. Îşi ia licenţa cu o teză despre Eminescu şi Coşbuc, care va fi publicată, în 1903, la Blaj. După revenirea de la studiile filologice, este director al ziarului Unirea (1918), transformat de el în ”ziar naţional cotidian”, care a avut un rol important în pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Profesor de română şi director al Liceului “George Bariţiu” din Cluj (19191936). Căsătorit cu Leontina Lucaciu, nepoată a lui Vasile Lucaciu, căruia îi va închina o monografie. Debutează cu un articol (reportaj) despre o adunare generală a Astrei, ţinută la Bucium, în revista sibiană Tribuna (1895), întemeiată de Ioan Slavici, iar editorial cu vol.

de schiţe şi “efemeride”, Visuri trecute (1903).

Primul redactor-şef (1902-1903) al revistei Luceafărul, apărută la Budapesta, scoasă împreună cu A.P. Bănuţ şi Octavian Goga, revistă al cărei statornic colaborator rămâne, până la suprimarea publicaţiei, în 1914. A colaborat la Lupta (Budapesta), apoi mai ales la publicaţii ardelene: Cosânzeana, Familia, Revista politică şi literară, Pagini literare, Patria, Transilvania, Biruinţa, Gând românesc, Foaia interesantă, Românul, Ţara noastră, Societatea de mâine. A mai semnat cu pseudonimele Al., Alfa, Simin, Petronius, Pribeag etc. O parte din scrierile sale au fost reunite în volumele: Visuri trecute (1903), Icoane (1906), Amintiri (1911), Foiletoane (1907-1910) (1912), În război (1915), Fraţii (1916), Prietenii (1917), Primăvara (1917), Scrisoare în cealaltă lume (1917), Copiii în război (în colab. cu A. Melin şi Toma Cocişiu) (1918). Un volum antologic (Scrieri alese) îi apare în 1966 (ediţie îngrijită de Aurel Millea. Prefaţă de Mircea Zaciu). Mai tipăreşte volumul Educaţia vechilor elini (1906) şi manualul Poetică şi legendar poetic (1911, în colab. cu Ioan Raţiu), precum şi două traduceri, din Al. Dumas (1907) şi Lázár Stefan (1913).

Desfăşoară o intensă activitate în cadrul Astrei, care l-a şi premiat pentru monografía dedicată lui Vasile Lucaciu (în 1927). A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, pe care a prezentat-o în broşura Adunarea de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918 (1921). În a doua parte a vieţii, s-a preocupat mai puţin de literatura şi ziaristică, implicându-se mai mult în activitatea educţională, elaborarea de manuale pentru elevii ardeleni, obiective prioritare după realizarea Marii Uniri(cum este manualul Historia literaturii române pentru clasa IV medie (civilă) de băieţi şi fete, Cluj, 1921, manual scris în colab. cu A. Domide şi O. Hulea). Volumele Sub steag străin (1920), Iscariot (1925), Homunculus (1925) reiau în cuprinsul lor titluri mai vechi. Tot acum redactează câteva “biografii pentru popor”, ale unor personalităţi precum Avram Iancu, Aurel Vlaicu şi Vasile Lucaciu Activitatea publicistică. Ca mulţi autori care s-au afirmat mai întâi în publicistică, scrisul lui C. se află la graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune. “Ca ziarist – scrie Victor Durnea, în articolul dedicat lui C., din Dicţionarul general al literaturii române –, el trece repede de la nota strict informativă la foileton, alegând

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

123

FILE DE DICȚIONAR un fapt din actualitate, pe care îl prezintă vioi, detaşându-i semnificaţia, uneori ascunsă. Aceasta însă îmbracă adesea haina unei <<învăţături>>, un rol avându-l aici dubla formaţie a lui C., de teolog şi pedagog.”

Vol. Amintiri (1911) este mai aproape de genul memorialistic decât de ficţiunea literară. Multe texte includ secvenţe din copilăria petrecută în Munţii Apuseni, regiune care l-a fascinat şi pe Ion Agârbiceanu (de aici interesul, la amândoi scriitorii, pentru “vâlva băilor”, pentru viaţa aspră a băieşilor, a holoangărilor, a hocmanilor etc.). Octavian C. Tăslăuanu, prefaţatorul volumului Amintiri (1911), scria şi el: “A încercat să zugrăvească crâmpeie din anii de student, zbuciumări din lupta sufletelor dezrădăcinate, cari s-au rupt de lângă vatra ţărănească şi s-au făcut cărturari, apoi scene din traiul patriarhal al băieşilor şi moţilor din Munţii Apuseni şi amintiri din plăpânda lui copilărie.” Volumele În război (1915), Fraţii (1916), Prietenii (1917), Primăvara (1917), Scrisoare în cealaltă lume (1917); Copiii în război (în colab. cu A. Melin şi Toma Cocişiu) (1918) sunt dominate de ideea realizării idealului naţional, multe articole fiind publicate iniţial în paginile ziarului Unirea, pe care C., în calitate de director al publicaţiei, l-a subordonat acestui ideal. Capodopera lui C. în materie de jurnalism o constituie, indiscutabil, broşura Adunarea de la Alba Iulia.

1 Decembrie 1918 (1921), scrisă la puţin timp după consumarea marelui eveniment. Broşura (de doar 26 de pagini) este structurată în trei părţi: 1. Înainte de adunare. 2. Adunarea. 3.

După adunare. Subliniind importanţa zilei de 1 Decembrie 1918, care “va fi scrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc”, C. arată că, în acea zi, “Dumnezeul popoarelor a primit jertfa ce o adusese neamul nostru: jertfa de lacrimi şi suferinţă şi jertfa de sânge vărsat sub steag strein, până am ajuns să ne încheiem şi să ne strângem rândurile sub acelaşi steag.”

124

Sunt descrise apoi condiţiile meteorologice, faptul că ninsese toată noaptea şi în zorii zilei de 1 Decembrie, ca pentru a marca parcă astfel, prin imensitatea albului imaculat al zăpezii, despărţirea de o istorie tragică, plină de umilinţe şi sânge. Din cauza zăpezii, oamenii de pe sate ajungeau cu greu în gări, pentru a se urca în trenurile cu destinaţia Alba Iulia. Se vedeau trenurile cu soldaţi germani, care se îndreptau, înfrânţi, spre ţara lor. Văzând atâţia oameni în straie de sărbătoare şi atâtea steaguri, aceştia întrebau ce eveniment are loc. Autorul îi priveşte cu compasiune pe aceşti oameni, scăpaţi cu viaţă dintr-un război pe care nu ei şi l-au dorit, ci Keizerul lor: “Noi, care am suferit şi am îngenuncheat atâta vreme sub steag străin, mergem la sărbătoare; iar ei, cari voiau lumea întreagă, mergeau cu capul plecat, ca cei învinşi, pe care i-a ajuns dreapta judecată a lui Dumnezeu.” În gara Teiuş află de moartea tragică a stegarului Ioan Arion, împuşcat în ajun de gărzile secuieşti şi înmormântat apoi cu paradă militară. În drumul spre Alba Iulia, reprezentanţii localităţilor întâlnesc şi soldaţi germani pedeştri, care se retrăgeau spre Germania. Acestora li s-a cerut (printr-o scrisoare trimisă mareşalului Mackensen, cum s-a aflat ulterior), să ocolească oraşul, pentru a nu se produce tulburări, ceea ce mareşalul învins a acceptat, încât soldaţii „se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroi, cu gândul spre casă”. Atmosfera propriu-zisă din oraş este şi ea plastic redată: „Treceau căruţe cu oameni ce grăbeau la adunare; şi automobile se strecurau, răzbind de abia prin mulţimea ce umpluse oraşul, ca o revărsare de ape mari.../ Oamenii ce nu se văzuseră ani de zile, în cursul războiului cumplit, se întâlneau şi se îmbrăţişau cu lacrimile în ochi; oameni pe cari îi credeai morţi în vâltoarea războiului, îi întâlneai la orice colţ de stradă. Era un praznic şi o bucurie, cum n-am mai pomenit: praznicul învi-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

FILE DE DICȚIONAR

erii neamului.” Autorul a avut şansa de a avea acces şi în sala cea mare (numită de atunci Sala Unirii), unde au ţinut discursuri oamenii politici care au pregătit şi înfăptuit unirea: Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Ioan Suciu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ştefan Ciceo Pop şi alţii, în sală fiind „o izbucnire de veselie şi de lacrimi, când s-a proclamat unirea necondiţionată cu Patria-mamă.” Cei din sală s-au amestecat apoi prin mulţime, unde, de pe tribune improvizate, au răspândt vestea ea mare. Concluzia autorului are parcă inflexiuni biblice: „Şi aşa, din îndurarea lui Dumnezeu şi vitejia trupelor româneşti, ni s-a împlinit visul de veacuri şi neamul nostru, cel împrăştiat ca făina orbului, azi este o singură ţară mare şi puternică, din Maramurăş până la Marea Neagră şi de la Nistru până la Tisa...” Despre modul de redactare a celor trei „biografii pentru popor”, este elocventă o notiţă din ziarul Transilvania: „Biografia părintelui Vasile Lucaciu, povestită pentru popor, de (motto) <<30 Decemvrie 1925>>, este singura lucrare ce se poate lua în considerare la concurs. Autorul ne aduce un material preţios, presărat cu amintiri duioase din epocile luminoase ale trecutului nostru apropiat, vrednice a fi veşnicite. Propunem a se acorda premiul lucrării din urmă eu condijia însă, ca autorul să ordoneze mai sistematic materialul după indicaţiile secţiunii istorice.>> Cluj, 21 iunie, 1927. T. V. Păcăţian, preş. (m. p.), Silviu Dragomir (m. p.) (secretarul secţiei). Astfel vom avea în viitorul apropiat o nouă lucrare valoroasă în <<Biblioteca poporală>> a <<Astrei>>”.

Volume publicate: Întru amintirea profesorului Aurel P. Bota, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1905; Icoane, Institutul Tipografic şi de Editură “Luceafărul”, Budapesta, 1906; Amintiri, schiţe şi nuvele. [Cu o prefaţă

de O[ctavian] C. T[ăslăuanu], Editura Librăriei Naţionale “S. Bornemisa”, Orăştie, 1911; În război. Schiţe, Tipografia Seminarului Greco-Catolic, Blaj, 1915; Fraţii. Povestiri din război, Editura Librăriei Diecezane, Blaj, 1916; Scrisoare în cealaltă lume. Schiţe de război, Editura Librăriei Diecezane, Blaj, 1917; Adunarea de la Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, de ~, Oradea Mare, [1921]; Sub steag străin. Schiţe şi povestiri din Ardeal, 1914-1916; ed. a II-a, Editura Librăriei “H. Steinberg”, Bucureşti, 1920; Amintiri despre Gh. Bariţiu, în Almanahul presei române pe 1926, p. 92-94;

Referinţe. În periodice: Premiul “Dr. Vasile Lucaciu” al Astrei, în Transilvania, 58, nr.

5-6, mai-iun. 1927, p. 242-243; Ion Agârbiceanu, Un scriitor ardelean: Al. Ciura, în Curentul, nr. 130; Ion Clopoţel, Scriitorul Alexandru Ciura, în Dimneaţa, nr. 10, 1936, p. 512; Mircea Popa, Alexandru Ciura, în Tribuna, II, nr. 12, 22 mart. 1958, p. 3; Idem, Scrieri alese, în Steaua, nr. 2, 1967; Nae Antonescu, Al. Ciura, în Steaua, nr. 12, 1976; Iuliu Pârvu, Alexandru Ciura, în Tribuna, nr. 12, 1986. În volume: Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, îngr. Gelu Voican, pref. Vasile Netea, 1976, p. 154-155, 192-201; Ion Neaţă, “Luceafărul” (1902-1914), Timişoara, 1984; Mircea Zaciu, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicţionarul scriitorilor români, A-C, 1995, p. 603-604; Victor Durnea, în Dicţionarul general al literaturii române, A-C, 1995, p. 278-279 (ediţia a II-a, 2016, p. 439-440); Mircea Popa, Penumbre, 2004, p. 62-67; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, A-L, 2006, p. 352; Marcel Ştirban, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. Bibliografii şi documente, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2008, p. 138; Genoveva Teişan, Alexandru Ciura (teză de doctorat), Alba Iulia, 2010.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

125

MUZICĂ Virgil MIHAIU

MUZICA LA ÎNALT NIVEL Academia de Muzică G. Dima din Cluj a adaugat încă un eveniment de referință în programul cultural atât de amplu și diversificat al urbei noastre: întâia ediție a Galei Muzicii Academice, desfășurată în sala Auditorium Maximum, spațiu quasi-legendar al vieții concertistice clujene. Nu întâmplător această premieră avu loc la 9 mai 2018, așadar de Ziua Europei, a anului ce marchează împlinirea unui secol de la reunirea Provinciilor Istorice ale României într-un stat modern. Organizatorii au vrut să sublinieze, inclusiv prin data programării, caracterul festiv al acestei reuniuni de elită, prin care admirabilii noștri muzicieni omagiază implicit momente faste pentru destinul nostru ca națiune. Întrucât subscriu integralmente la expunerea de motive prezentată în alocuțiunea sa introductivă de către prof. univ. dr. Vasile Jucan, rectorul AMGD, îmi permit să citez de acolo trei paragrafe concludente (cu atât mai mult, cu cât acest admirabil muzician e prea puțin preocupat de autopromovarea propriei persoane și acordă prioritate interesului instituțional): „De-a lungul anilor, ca interpret, ca profesor în corpul didactic al Academiei noastre, apoi ca decan, iar actualmente ca rector al acestei instituții, am avut mereu un sentiment ambivalent − atât de bucurie pentru toate realizările pe care le trăiam și le vedeam, dar și de regret față de faptul că potențialul uman, deosebit de valoros, și împlinirile noastre nu sunt, parcă, suficient puse în evidență. Am constatat că aceste sentimente erau împărtășite și de alți colegi, iar concluzia la care am ajuns împreună a fost aceea că Academia de Muzică Gheorghe Dima − deși este o veche și prestigioasă instituție locală, cu o rază de influență regională și națională − nu se bucură de o suficientă punere în lumină, iar cei care contribuie la creșterea prestigiului ei nu sunt suficient cunoscuți și stimulați. Devine, deci, de la sine înțeles că dorința de a face mai bine cunoscută munca și realizările deosebit de valoroase din această instituție a fost una dintre premisele care au stat la originea Galei de astăzi.

126

Un alt considerent a fost acela de a participa mai activ la viața cultural-artistică a cetății noastre și de a arăta, totodată, că muzica − fie ea clasică, de jazz sau tradițională − se face, în continuare, cu profesionalism, în continuarea unei tradiții deja îndelungate, aici la Cluj.

Academia de Muzică Gheorghe Dima este pepiniera și rampa de lansare spre alte instituții de profil din țară și străinătate. Ea este anticamera Filarmonicii Transilvania, a operelor din Cluj și din țară, dar și a multora din străinătate. Pot afirma cu mândrie că mulți dintre absolvenții noștri ne reprezintă cu onoare pe scene prestigioase ale lumii, sau în orchestre importante din Europa și Statele Unite. De asemenea, Academia de Muzică Gheorghe Dima este o formatoare de viitori formatori − viitori profesori de muzică, de instrumente, de canto, de balet, viitori regizori de operă sau producători și animatori din mass-media. Academia de Muzică a fost și consider că ea trebuie să rămână − mai ales în aceste vremuri de derivă, de turbulențe, de precipitate și nu totdeauna fericite schimbări − un arbitru al eticii și profesionalismului în lumea muzicală clujeană. „(sublinierea mea, V.M.)” Serata a constat într-o succesiune de atribuiri de titluri academice, purtând denumiri în limba latină, intercalate cu momente muzicale de înaltă ținută, în interpretarea unor tineri muzicieni formați la Cluj. Permiteți-mi o succintă trecere în revistă, în ordine cronologică: titlul Magister Primus Inter Pares Nostrae Academiae i-a fost acordat profesorului Eero Tarasti de la Universitatea din Helsinki, muzicolog și semiolog, președinte al International Association for Semiotic Studies (2004-2014) și director al International Semiotics Institute. Momentul muzical a cuprins un duet din opera Tosca de Puccini, interpretat de Carmen Gurban și Andrei Manea, acompaniați la pian de Mira Gavriș, urmat de aria lui Fiesco din Simone Boccanegra de Verdi, convingător redată de basul Andrei Nicoară, masterand anul I, cu acompaniamentul pianistic al Iuliei Suciu. Profesorul de estetică Pavel Pușcaș a rostit și cea de-a doua Laudație, referitoare la nimeni altul decât acad. prof. Cornel Țăranu. Lungii liste de premii și titluri deja adjudecate de către binecunoscutul și apreciatul compozitor i s-a adăugat și acela de Magister Primus Inter Pares Nostrae Academiae.

Contrapunct muzical: Preludiu din Suita nr. 6 pentru violoncel de J.S. Bach, interpretată de Ioan Storojenco, masterand anul II / violoncel,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MUZICĂ la clasa profesorului Vasile Jucan. Cel de-al treilea titlu M.P.I.P.N.A. i-a fost atribuit profesorului univ. dr. Aurel Marc, notoriu interpret la oboi în cele mai diverse ipostaze stilistice, și rector al AMGD între 2000-2008. Prezentarea i-a aparținut profesorului de estetică Stefan Angi, iar din discursul laureatului am reținut motivația pentru care nu și-a abandonat niciodată misiunea profesorală, din 1971 până în prezent: deși avusese parte de tentante propuneri mult mai lucrative, a rămas acasă, în primul rând pentru că aceasta i s-a părut a fi o datorie morală față de poporul din care s-a născut. Foarte dotata mezzosoprană Alexandra Leșiu, încă studentă în anul IV, a cântat apoi aria Isabellei din opera L’Italiana in Algeri de Rossini, suscitând aplauze la fel de vii precum cele primite anterior de către colegul ei.

Au urmat patru distincții intitulate Discipulus Studiosus Primus Inter Pares Nostrae Academiae, acordate unor eminenți absolvenți ai instituției. Tânărul compozitor (aci în calitate de profesor) Ciprian Pop a citit „argumentul” în favoarea mai junelui său confrate Sebastian Țună, format prin succesive stagii la magiștri de nivelul unor Cornel Țăranu, Sabin Păutza și Adrian Pop, în timp ce pianista Iulia Suciu a enunțat Laudația pentru instrumentistul Paul Sârbu, actualmente concert-maestru al prestigioasei orchestre simfonice a Filarmonicii Transilvania (după primii pași în muzică la Deva, dl. Sârbu i-a avut ca mentori pe Valeriu Maior, Vera Negreanu și Nicușor Silaghi). La rândul său, excelentul pianist și profesor Daniel Goiți și-a prezentat briantul discipol − multipremiatul Cadmiel Boțac (născut în 1997) − care a și făcut dovada talentului său nativ, prin transpunerea pe deplin matură conferită Sonatei nr. 2, op. 35 de Fr. Chopin. În fine, distinsul șef de școală dirijorală Petre Sbârcea i-a făcut o prezentare pe bună dreptate elogioasă ex-studentului său Gabriel Bebeșelea (n. 1987), a cărui carieră dirijorală acumulează succes după succes, încă de pe timpul când era student al Academiei Clujene. Pe lângă îndeplinirea, deja de la o etate fragedă, a unor înalte funcțiuni în cadrul unor instituții muzicale române, dl.

Bebeșelea a câștigat concursurile de dirijat Lovro von Matacic/Zagreb și Jeunesses Musicales/ București, și a colaborat cu personalități și entități de renume, din lumea elitelor muzicale, precum Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, Kurt Masur, Bernard Haitink, Filarmonica Națională a Rusiei etc. În cuvântul

său de mulțumire, Gabriel Bebeșelea a ținut să reveleze că urbea universitară clujeană rămâne pentru el un reper esențial: ori de câte ori și-a declinat calitatea de absolvent al Academiei de muzică G. Dima pe diverse scene de pe Glob, a primit aprecieri elogioase la adresa instituției ce l-a format ca artist.

Alte trei momente muzicale, de înaltă ținută au confirmat ceea ce se știa: școala muzicală clujeană e inepuizabilă. Astfel, Veronica Stegărescu a interpretat aria Juliettei din opera I Capuleti e i Montecchi de Bellini, iar tenorul Eusebiu Huțan a cântat Non ti scordar di me de Ernesto de Curtis. Prima a fost acompaniată la pian de către Lucian Gheju, iar cel de-al doilea de către Horea Haplea. După cum era de așteptat, prestația violonistului Francesco Ionașcu (n. 1991), actualmente doctorand al AMGD, aduse o nouă culminație în program. Acompaniat de pianistul Alexandru Lazăr, Ionașcu a dat viață − cu însuflețirea și dăruirea ce-i sunt caracteristice − briantei partituri a Sonatei nr. 2 pentru vioară și pian de Prokofiev (mișcarea a patra, ce presupune un eminent nivel de virtuozitate).

Cristina Pascu, maestra de ceremonii a Galei (și, totodată, purtătoarea de cuvânt a AMGD), a invitat și câteva centre de diseminare a culturii străine active la Cluj, să-și etaleze standuri cu ocazia spectacolului descris mai sus. În virtutea strânsei colaborări pe care am cultivat-o cu Academia de Muzică − începând din 2015, când am fost numit director onorific al Casei do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latinoamericane − cele două instituții girate de Universitatea Babeș-Bolyai (fondată în 1581!) au fost prezente și la această manifestare. Rămâne de sperat că la proxima Gală, care va avea loc în anul Centenarului Academiei de Muzică din Cluj, vor participa mai multe dintre cele 22 de asemenea entități active în citadela noastră culturală. Până la acea revedere festivă, felicitări pentru reușita ediție inaugurală, din primăvara anului 2018.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

127

MUZICĂ Gheorghe MUŞAT 20 DE ANI DE LA PLECAREA ÎNTR-O ALTĂ LUME A DIRIJORULUI

ERICH BERGEL Motto: „Am suflet de român şi rădăcinile mele sunt în România.”

Erich Bergel s-a născut la 1 iunie 1930, la Râşnov – lângă Braşov – într-o familie de muzi­cieni şi a crescut prac­ticând zilnic muzica de cameră, cântând la vioară, flaut, trompetă şi pian.

Spre sfârşitul anului 1945, Erich Bergel l-a întâlnit la Sibiu pe Kurt Erich Bergel, Mild, primul profeultima sa fotografie sor de muzică care a avut un rol determinant în pregătirea sa. Între anii 1950-1955, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică „Gh. Dima” din Cluj, la dirijat, compoziţie şi orgă. Pe maestrul Antonin Ciolan l-a avut profesor la clasa de dirijat.

Visul său din tinereţe, de a deveni organist şi cantor, nu s-a putut realiza sub regimul comunist din România. În 1955, Erich Bergel, împreună cu orchestra Conservatorului al cărui dirijor era pe atunci şi cu un cor de amatori format din studenţi a prezentat în biserica refor­mată din Cluj oratoriul Messiah de G.F. Haendel şi Stabat Mater de I. S. Bach şi, mai târziu, oratoriul Creaţiunea de J. Haydn, lucrare care în ochii dictaturii comuniste aparţinea din punct de vedere ideologic „religiozităţii mistice” şi nu erau agreate oficial, Bergel fiind exmatriculat din Con­servator cu două luni înainte de a-şi da exa­menul de stat, fiind repartizat „disciplinar” la Filarmonica din Oradea. În 1959 se publică concurs pentru ocuparea unui post de dirijor la Filarmonica din Cluj, şi Erich Bergel îl câştigă.

Este arestat în 13 aprilie 1959, în pau128

za unei repetiţii cu orchestra Filarmonicii din Cluj, şi con­damnat la 7 ani de închisoare pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”. În 4 octom­brie 1962 este eliberat, dar nu pri­meşte înapoi postul de dirijor şi este angajat ca trompetist în orchestra Filarmonicii.

Revenirea spectaculoasă la pupitrul Filarmo­nicii, în aprilie 1966, după o întrerupere de 7 ani (3 ani în puşcărie şi 4 ani ca trompetist) a avut loc din cauza îmbolnăvirii (infarct) după primul concert al dirijorului american Fritz Mahler, iar al doilea concert de duminică dimineaţa a fost salvat de dirijorul Erich Bergel, când, fără nicio repetiţie şi în faţa unei săli arhipline, a dirijat din memorie Simfonia a V-a de Ceaicovski şi Tablourile dintr-o expoziţie de Mussorgsky - Ravel. După un succes uluitor şi această întâmplare fericită, Erich Bergel este numit din nou dirijor al Filarmonicii din Cluj.

Urmează o perioadă de mari succese între 1966-1970, cu cele mai bune orchestre din România. În 1968, aflând că Herbert von Karajan se ocupă cu studierea Artei Fugii de Bach, Bergel i-a trimis roadele cercetărilor sale ştiinţifice din perioada în care nu i-a fost permis să dirijeze, în forma unui manuscris de 540 de pagini (tipărit apoi în 1980 şi în 1985, în două volume, la editura muzicală „Max Brockhaus” din Bonn) şi a unei benzi de magneto­fon, pe care imprimase la orgă ultima Fugă, comple­ tată de el, rămasă neterminată de Bach.

Tot în anul 1968, Erich Bergel primeşte o bursă de şase luni de la Karajan. Scrisoarea de invitaţie la Berlin a lui Herbert von Karajan, adresată lui Bergel după ce ascultase această bandă, a fost „pierdută” – şi reînnoită după un an de aşteptare zadarnică de către marele dirijor, adresându-se de această dată direct Ministrului Culturii – Pompiliu Macovei. Herbert von Karajan a numit lucrarea lui Bergel de o importanţă epocală.

Lui Erich Bergel i-au fost puse multe obstacole în calea realizării sale artistice, în România. Direc­torul Filarmonicii din Cluj, Sigismund Toduţă l-a programat în stagiunea 1971-1972 cu un singur con­cert la sediu, iar restul de 11 concerte, pentru com­pletarea normei impuse de Minister, cu deplasări în localităţi ca: Turda, Câmpia Turzii, Războieni, Teiuş, Aiud, Dej, Hunedoara, Deva etc. Prin această măsută de bătaie de joc împotriva unui dirijor care tocmai deschisese stagiunea Filarmonicii din Berlin, precum şi printr-o scrisoare adre-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

MUZICĂ

sată Ministrului Culturii, directorul Filarmonicii clujene a intenţionat îndepărtarea lui Bergel de la această orchestră şi promovarea pe postul de director artistic a discipolului său, dirijorul Emil Simon. Decisivă însă pentru hotărârea lui Bergel de a părăsi România a fost o convorbire cu preşedintele Uniunii Compo­ zitorilor Ion Dumitrescu, în toamna anului 1971, când acesta i-a spus: „Bergel, înaintează actele şi pleacă din ţară”. Atunci şi-a dat seama că nu se mai poate avea un viitor în România. În 1977, Ion Voicu fiind directorul Filarmonicii „George Enescu”, l-a invitat pe Bergel să dirijeze două concerte la Ateneul Român.

Bergel a răspuns pozitiv, oferindu-şi colaborarea fără pretenţii la vreo retribuţie bănească, în favoarea sinistraţilor în urma cutremurului din martie 1977. Fiind în drum spre Bucureşti, Bergel a primit o telegramă de la directorul ARIA – Vasile Florea – să nu mai vină în ţară, deoarece concertele „se amână”! Ce s-a întâm­ plat? Unul dintre colegii săi de baghetă, Mihai Brediceanu, aflând de invitaţia lui Ion Voicu, a predat prin soţia sa, artista Dina Cocea, un me­ moriu care mai era semnat de încă doi dirijori

din Capitală şi de unul din provincie, Elenei Ceauşescu, în care l-au făcut pe Bergel „fugar” şi „trădător”, după care „tovarăşa Elena” a ordonat anularea invitaţiei. În ceea ce priveşte calitatea de „fugar”, Bergel nu a fost în ilegalitate.

Cererea sa de repatriere în Germania a fost aprobată de Consiliul de Stat în anul 1973.

Bergel considera că era de datoria lui de român să facă cunoscută pretutindeni în lume creaţia muzicală românească. Nici un dirijor român din prezent nu a dirijat în străinătate un număr atât de mare de lucrări româneşti, cum a făcut-o Erich Bergel.

Pe toate continentele, „the Romanian conductor” a reprezentat cu cinste prestigiul po­poru­lui român, dirijând un număr de 184 de orches­tre simfonice prin 34 de ţări, printre care în 28 de capitale.

La Filarmonica din Berlin a deschis stagiunea 1971-1972 cu Simfonia I-a de George Enescu, lucrare pe care a mai dirijat-o la Festivalul de la Bayreuth, la Viena, Köln, München, Manchester, Toronto etc.

Alături de alte lucrări de Enescu, a diri-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

129

MUZICĂ jat com­poziţii de Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Theodor Rogalski şi Liviu Glodeanu, la Stuttgart, Londra, Paris, Minneapolis, St. Louis, Tokio, în multe alte centre importante, precum şi la diferite festivaluri din toată lumea.

Erich Bergel figurează pe afişele Filarmonicii din Berlin din decembrie 1979, în categoria A de dirijori, alături de Herbert von Karajan, Lorin Maazel şi Claudio Abbado.

Din 1979 şi până la pensionare, în 1995, Erich Bergel a fost profesor la Academia de Muzică din West-Berlin, de unde a întreprins turnee pe tot globul. Concomitent a mai fost şeful orchestrelor simfonice din Houston, Texas – BBC, Wales, Radio BRT – Bruxelles, Auckland – Noua Zeelandă, Cape Town – Africa de Sud şi al Filarmonicii din Budapesta (19891994).

Ultima orchestră unde a fost Director muzical a fost Rio de Janeiro. A fost 9 ani de zile dirijorul Orchestrei Internaţionale de Tineret de la Bayreuth. A dirijat peste 1500 de concerte în toată lumea şi despre el au apărut 4500 de articole şi critici muzi­cale. Iată câteva fragmente: „Un dirijor cu un talent genial”; „Unul dintre cei mai mari dirijori ai tim­purilor noastre”; „Cel mai mare dirijor al şcolii româneşti după Celibidache”.

După revenirea sa în ţară, după Revoluţie, în urma unei întreruperi de aproape două decenii, lui Bergel i s-au conferit o mulţime de titluri de onoare, medalii, distincţii etc., în semn de recunoştinţă pentru munca sa merituoasă, cum sunt titlurile de Cetăţean de Onoare al oraşelor Cluj şi Braşov, de Director Onorific al Filarmonicii din Cluj, precum şi titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca şi al Universităţii de Muzică din Bucureşti.

Fratele său, scriitorul Hans Bergel a fost primul care a scris o carte despre Erich Bergel, intitulată O viaţă de muzician: Erich Bergel, apă­rută în Germania în 2006, la edi­tura Geham-Musik-Verlag, tradusă şi în limba română de Fundaţia Academia Ci­vică, în 2013.

Este povestea unei vieţi, scrisă din perspectiva fratelui şi recompusă din amintiri per­sonale, din dialoguri, scrisori şi măr­turii. În cartea mea de debut, Amintirile mele despre Erich Bergel (Editura Risoprint, 2007), am evocat persona­lita­tea marelui dirijor, împletind amintiri personale cu o vastă documentaţie de arhivă, bio­grafia, invidiile, închisoarea, cariera fulminantă, dar şi adevăruri, 130

unele neştiute până acum.

M-am folosit şi de cele 66 de scrisori şi 52 de vederi pe care mi le-a trimis din toată lumea.

Erich Bergel mi-a fost întotdeauna un exemplu ext r a o r d i n a r, m-a onorat cu prietenia lui şi am petrecut împreună momente de înaltă elevaţie artistică. Prietenia noastră s-a întărit în timpul în care am fost 4 ani de zile colegi în compartimentul de trompetă al Filarmonicii clujene.

Personalitatea lui Erich Bergel mă va preocupa şi în volumul Lumini şi umbre. Din nou despre Erich Bergel, cu documente preluate din Arhiva CNSAS (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014), configurând nu numai portretul spiritual al unui personaj tragic, ci şi o epocă dramatică în care delaţiunea era una din principiile de funcţionare a unui regim al terorii, deconspirând fără menajamente, pe baza documentelor CNSAS, despre legăturile cu Securitatea ale unor personalităţi importante ale vieţii muzicale româneşti, cu intrigile unor colegi de baghetă îm­potriva lui Erich Bergel, care au dus în 1959 la arestarea şi condamnarea acestuia.

Aş spune că Erich Bergel a fost un mare om într-o epocă de oameni mărunţi care l-au „lucrat” şi invi­diat. Dispariţia argumentului fizic nu anulează iluminarea veşnică pe care o duc peste timp faptele sale lăsate moştenire.

Mărturia sonoră pe care o mai avem cu unele din cele mai mari orchestre ale lumii, ni se pare astăzi cu atât mai preţioasă.

La 68 de ani nu este o vârstă la care se moare. La plecarea prematură dintre noi a unui dirijor trecut prin multe greutăţi au contribuit şi unii care astăzi nu suportă să li se spună adevărul.

Erich Bergel va rămâne însă pentru toate orchestrele din lume şi pentru cele din ţară un mare dirijor, unul dintre cei mai mari ai timpului său.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

FILM Adrian Ţion

TIFF 2018 Slalom printre filmele ediţiei 17 Cele mai mari bucurii ale ediţiei nr. 17 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania au fost proiecţiile cu capodoperele cinema-ului de altădată, purtând pecetea valorii şi a perenităţii, filme clasicizate, (unele arhicunoscute, altele mai puţin) de la care ştiai la ce să te aştepţi, realizate de regizori ca Ingmar Bergman, Francois Truffaut, Liviu Ciulei, Istvan Szabo, Elem Klimov şi Márta Mészaros. La Bergman, de pildă, ai avut ce admira, ai putut aprecia studiul caracterologic aprofundat al personajelor, psihologia lor încorsetată în plasa cutumelor şi a depresiilor în Sarabanda sau Persona; apoi un Truffaut policier, Vivement dimanche/ De-ar veni odată duminica, făcut în 1984 în vetust stil francez cu Fanny Ardant, după care actriţa a devenit partenera de viaţă a celebrului regizor francez; am avut parte şi de un Ciulei magistral în Pădurea spânzuraţilor şi de un Szabo, care pe lângă celebrul Mefisto i-am detectat înclinaţii documentariste despre revoluţia din 1956 din Ungaria. În Tatăl Elem Klimov a bulversat asistenţa cu filmul lui Du-te şi vezi!, poate cel mai dur film despre marele război pentru apărarea patriei făcut în URSS. De pe poziţii feministe avant la lettre, Márta Mészaros a făcut filme fără să ştie ce-i feminismul. Adopţiune (1975) e numai un exemplu. N-a lipsit din această serie de bucurii reînnoite nici melodrama rusească în două variante comice: Moscova nu crede în lacrimi (regia Vladimir Menshov) şi Gară pentru doi (regia Eldar Ryazanov, cu Lyudmila Gurchenko, Oleg Basilashvili şi Nikita Mihalkov). Filme remarcabile, văzute şi revăzute oricând cu plăcere, comentate cu însufleţire de cinefilii clujeni beneficiari ai acestui regal cinematografic. În anul aniversar al Marii Uniri, organizatorii festivalului au pregătit secţiunea specială România 100 unde, pe lângă secţiunea mai veche Zilele filmului românesc, au rulat

succese ale producţiei autohtone din anii ‘60 – `70 începând cu Ultima noapte a copilăriei (regia Savel Stiopul) sau Răscoala (regia Mircea Mureşan) şi terminând cu pelicule actuale (de scurt şi lung metraj) precum Soldaţii. Poveste din Ferentari (regia Ivana Mladenovic) sau documentarul realizat de Monica Lăzărescu-Gorgan şi Andrei Gorgan Dacii liberi.

Trebuie spus că Dacii liberi a entuziasmat publicul, oferind o viziune realistă, uşor ironică, dar nici într-un caz alarmistă sau peiorativă, despre manifestările unor exaltaţi păstrători ai valorilor trecutului, încorporaţi în mişcarea dacistă. Apariţa pe ecran a fostului primar al Clujului, Gheorghe Funar, a fost savurată ca un deliciu în acest context al contradicţiilor istoricilor amatori.

Marea atracţie a ediţiei din acest an a fost Fanny Ardant, prezentă la proiecţiile filmelor sale (în calitate de actriţă şi realizatoare). Cu o filmografie impresionantă (a jucat în peste 50 de filme), ea a primit Premiul pentru întreaga carieră artistică, a participat la conferinţe de presă şi la sesiuni Q&A vorbind cu sinceritate şi admiraţie despre colaborarea cu actorii români, atunci când, în 2009, a filmat în România Cenuşă şi sânge. Vedeta franceză, un temperament artistic ardent şi sensibil, a impresionat plăcut publicul şi a lăsat o frumoasă amintire a prezenţei ei la festival, deşi nu toate filmele ei, prezentate la Cluj, s-au ridicat la nivelul artistic aşteptat. Divanul lui Stalin, producţie 2016, unde Fany Ardant semnează regia filmului, cu Gérard Depardieu în rolul lui Stalin, a stârnit vii discuţii şi diverse păreri din partea criticii de specialitate. Un Stalin obez, retras câteva zile într-un castel izolat pentru a se reface în compania amantei sale, este puţin

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

131

FILM

credibil, chiar dacă scenariul croit după romanul lui Jean-Daniel Baltassat e bine articulat epic şi ofertant în ansamblu. Legătura dintre „ţarul roşu” şi divanul lui Freud e chiar stimulativă pentru curiozitatea spectatorului dornic să cunoască visele şi frământările dictatorului.

Cealaltă ciudăţenie, cu nume de cod Lola pater, dezvăluie identitatea unui tată-femeie, nimeni altul-alta decât Fanny Ardant, un rol construit impecabil în bizareria lui. Moda travestiţilor sexual prinde teren şi la case mai mari. Şoferul de taxi (producţie Coreea de Sud) şi 303 (Germania) au fost vizionările cele mai pline de satisfacţii. De fapt două road movies cu acţiuni transpuse în ritmuri diferite. Cu pronunţat iz documentarist, simpaticul şofer din Seoul, Man-seob, trebuie să-l ducă în Gwngju pe un reporter german venit să filmeze protestele studenţilor din 1980, soldate cu moartea a 600 de luptători pentru democraţie. Fără cursa nebună, plină de peripeţii a curajosului şofer, Occidentul nu ar fi cunoscut adevărul despre această revoltă populară. În 303 (tipul de rulotă Mercedes 303) străbatem drumul din Berlin până în Portugalia, alături de doi tineri studenţi, Jule şi Jan, care ajung să se cunoasă şi să se apropie delicat unul de altul. Un film liric ornamentat cu dialog spumos, drăgălaş.

132

Am lăsat la urmă filmele din competiţie premiate deoarece ele au fost cele care m-au dezamăgit cel mai mult. Trofeul „Transilvania” a mers în Paraguai pentru filmul Moştenitoarele (regie Marcelo Martinessi), un film despre singurătate şi afectivitate la vârsta maturităţii, derulat în discreţie şi lentoare păgubitoare.

Opus lentorii semnalate este Casa (producţie iraniană, regizor Asghar Yousefinejad) care a primit Premiul special al juriului. Gălăgia şi disputele din jurul unui mort în familie, verbiajul neîntrerupt al rudelor, sufocă imaginea.

Suspectă este decizia juriului în cazul filmului danez Iarna trădării care a acordat Premiul pentru regie lui Hlynur Palmason pentru o succesiune neomogenă de secvenţe psihedelice. Suspect pare şi gustul spectatorilor care şi-au dat votul pentru filmul Vinovatul (Danemarca 2018, regia Gustav Möller) în aşa mare măsură încât a obţinut Premiul publicului. Un film atipic, interesant ca idee, care aduce pe ecran, de la început până la sfârşit, faţa lui Asger Holm, un poliţist de la serviciul de urgenţe care răspunde la telefon şi ajută pe o femeie răpită. Acţiunea propriu-zisă este în spatele ecranului. Destul cu cârcotelile! Orice ediţie TIFF e o aventură printre filme, cu filme şi despre filme. Un slalom cu tentă provocatoare printre filmele noi.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

SPORT Teodor MATEESCU

PERFORMANŢE, TROFEE, AŞTEPTĂRI...

Departe de fotbalul grandios, când sub pavăza Kremlinului MONDIALUL ediţiei ruseşti îşi stabilea ierarhia elitei 2018, la noi se disputa Supercupa României între campioana ţării (CFR Cluj-Napoca) şi deţinătoarea Cupei (Universitatea Craiova) chiar... pe terenul acesteia din urmă. Victorioasă şi de data aceasta formaţia clujeană îşi adăuga în palmares încă un trofeu, nu unul oarecare, ci al 11-lea în ultimii 10 ani ! Un record de palmares! Cu asemenea succes triumful Clujului pe prima scenă a fotbalului nostru e un parcurs de senzaţie într-un deceniu competiţional: 4 titluri de campioană (2008, 2010, 2012, 2018), 4 cupe şi 3 supercupe ale României – capitol de istorie pentru fotbalul intern într-o perioadă de schimbări şi căutări nu totdeauna întreprinse numai spre binele sportului. Revenită post-decembrist tocmai din eşalonul trei al competiţiei, CFR-ul a realizat cel dintâi mare salt în ediţia 2007/2008 sub patronajul ambiţiosului Paszkany Arpad, la conducerea tehnică aflându-se hunedoreanul ex-dinamovist Ion Andone. Cu investiţii de forţă financiară şi cu un management care nu ocolea nici... culisele competiţiei sau erorile de calcul, de unde şi travaliul unei riscante insolvenţe la un moment dat, gruparea din Gruia a găsit totuşi mereu calea de ieşire din impas spre a reedita succesul lui 2008. N-a fost deloc un exerciţiu al răbdării („se doreşte declarat sărirea etapelor”, Dorinel Munteanu), dacă se ţine seama că 14-15 antrenori s-au perindat pe banca tehnică (Ion Andone şi Toni Conceicao cu câte 2, respectiv 3 mandate, apoi Maurizio Trombetta, Andrea Mandorlini, Cristiano Bergodi, Sorin Cârţu sunt doar câţiva care i-au precedat pe... cei mai recenţi: Dan Petrescu, Edi Iordănescu şi deja amintitul Toni Conceicao. Pe de altă parte rulajul unui număr copleşitor de jucători străini în lot (de regulă din mediul latin sau cel african) a dus la o premieră nu atât de surprinzătoare în fotbalul nostru: alinierea la

început de partidă a unei formaţii alcătuită exclusiv din 11 „stranieri”. De unde şi poziţia de lideri (căpitani) a doi din aceştia în deceniul de care vorbim (2008-2018): Ricardo Cadu şi Mario Camora, ambii portughezi rasaţi, deplin integraţi în... mentalul autohton şi, spre altă laudă a lor, vorbitori fluent de limbă română...

Palmaresului intern al CFR-ului i se adaugă de-a lungul celor 10 ani şi merituoase prezenţe în Cupele europene (victoriile în deplasare în faţa celebrei Manchester United sau AS Roma dau strălucire aparte oricărei vitrine cu trofee din... sud-estul european). În euforia stârnită de cele 11 „medalii” aurite unul din liderii clubului „feroviar” arunca o săgeată amicală (!) către concitadina „Universitatea”: „...acum cred că generaţia de până la 45 de ani a Clujului este toată cu noi...

Cu „U” mai ţin doar cei peste 45 de ani, dar noi îi respectăm pe toţi”! Înţepătoare curtoazie cu adresă la „legenda” universitară a urbei, ce deţine mai statornic şi argumente de„audienţă” sentimentală pe lângă mirajul conturilor bancare. De fapt şi „Universitatea” în curs de renaştere din propria cenuşă a unei insolvenţe-faliment a revenit din exilul pe tăpşanele lumii a treia făcând încă un salt de promovare spre liga de frunte a ţării. Cu suflu juvenil de competiţie, inspirat şi de la „Academia” de pe litoral a lui Hagi, se aşteaptă ca noul sezon să împlinească visul revenirii între cei aleşi, chiar dacă spre acelaşi prag al izbăvirii se îndreaptă şi grupări galonate cândva (Aradul, Braşovul, Ploieştiul, Piteştiul).

De ani buni pe blazonul sportiv al Clujului figurează la loc respectabil şi... fotbalul feminin: formaţia Olimpia a reuşit performanţa celui de-al 8-lea titlu de campioană a României! Acest „8” asociat unui „6” (cupe ale României) alcătuieşte un trofeu „14” cu rang de „cea mai titrată echipă românească de jocuri sportive – Olimpia Cluj-Napoca”! Cu Mirel Albon, antrenor de cursă lungă, fetele de la Olimpia furnizează majoritatea în lotul reprezentativei tricolore şi au în vedere organizarea unui turneu al grupelor Ligii campionilor la Cluj-Napoca anul viitor.

La rându-i şi voleiul clujean deţine un „aur” naţional: la începutul verii echipa studenţilor de la UBB a urcat pe prima treaptă a podiumului Campionatului universitar (turneu final la Bacău) în întrecere cu formaţiile studenţeşti din Bucureşti, Timişoara, Braşov, Constanţa, Suceava şi oraşul-gazdă).

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

133

SPORT Cu lauri europeni însă a încheiat sezonul 2017/2018 o echipă despre care prea puţin se ştia că poate ajunge între învingătoarele de pe continent: în Challenge Cup la handbal masculin Potaissa Turda (antrenor Horaţiu Gal) aducea în vitrina urbei de pe Arieş trofeul pus în joc, devansând în cinci duble întâlniri adversari din Norvegia, Belgia, Islanda, Kosovo şi Grecia, succes cu atât mai valoros, cu cât efectivul turdenilor este... 99% românesc!

Ce-i lipseşte acum Turzii cu asemenea blazon sportiv este o arenă corespunzătoare pentru nivel european de competiţii. Handbalul local a dovedit că are temei pentru aşa ceva, urmează ca edilii să se... conformeze acestei datorii de onoare!

Cartea de sport

PALMARES, ISTORII, EFIGII...

După mulţi ani (cât două-trei generaţii!) „federalii” continentali ai TENISULUI DE MASĂ şi-au reamintit că ROMÂNIA a fost mare putere pe acest tărâm (cu palmares de aur, argint, bronz cât pentru un tezaur) şi au onorat CLUJUL anul acesta cu organizarea unei ediţii a Campionatului european de juniori şi cadeţi.

România găzduise, ce-i drept, cândva o asemenea competiţie şi chiar o ediţie de campionat mondial, dominând apoi autoritar competiţia europeană inter-cluburi în perioada anilor '60 (performeră echipa CSM-ului cu 5 titluri). Rememorările acestea cu fost „prologul” întrecerilor din iulie 2018 de la Polivalenta clujeană, în care tinerii noştri reprezentanţi au arătat că sunt veritabil eşalon de speranţe pentru viitorul apropiat.

Alături de... catalogul laureaţilor şi de clasamentele de rigoare, epilog al evenimentului a fost şi unul editorial: apariţia amplei monografii consacrată vârstei nonagenare a tenisului de masă clujean, deţinător al unei colecţii unice de trofee în sportul românesc şi internaţional (autorii lucrării: Andrei Zagor, Demostene Şofron).

Documentar, acel „ping-pong” de început romantic într-un concurs oficial în urbea clujeană era consemnat în 1927, pentru ca în următorul deceniu echipe ale cluburilor nou-înfiinţate să se remarce cu titluri de campioane ale ţării, precum şi prin primele participări la campionate mondiale (la Praga, Viena, Cairo).

134

De pe atunci numele lui Paneth Farkaş, component al echipei naţionale, dobândea notorietate cu un celebru schimb de mingi (2h.15’) cu un adversar din Polonia, timp înscris în Cartea recordurilor.

Suita marilor succese româneşti la această disciplină se contura şi se impunea pe poziţii de supremaţie în perioada postbelică, numele sportivilor clujeni figurând între permanenţele loturilor reprezentative. În 1950 Spartac Cluj devenea campioană naţională atât la feminin, cât şi la masculin, iar lui Paneth Farkaş i se încredinţa pregătirea echipei României. Revenind însă în urbea natală la C.S.M. cu misiunea conducerii tehnice a „tenismenilor cu paleta” acelaşi P.F. punea la punct strategia pentru înalta performanţă cu o nouă generaţie de jucători. (La feminin ani de-a rândul faima Clujului o asiguraseră Şari Koloszvari, Angelica Rozeanu, Ella Zeller etc. multiple medaliate la individual, mixt, echipe, club şi lot reprezentativ). Astfel s-a consacrat „echipa de aur” şi la masculin, imbatabilă în Cupa Campionilor Europeni cu cinci trofee de aur în perioada 1961-1967 (cvartetul neînvinşilor: Radu Negulescu, Gheorghe Cobârzan, Adalbert Rethi, Dorin Giurgiucă). A fost soarele sus pentru acei tenismeni ai Clujului încă ani buni, în 1981 CSM-ul câştigând ultima oară titlul naţional pe echipe (cu Şerban Doboşi, nou lider de generaţie, fraţii Bohm, Simion Crişan etc.). Cum însă despărţirile, migraţiile inerente la un moment dat destramă marile speranţe, şi triumful marilor victorii incepe să pulseze doar ca... amintiri! Se întâmpla odată cu perioada post-decembristă, când optica guvernărilor avea orientări mai...pragmatice, în strategia naţională intereselor sportului le-au luat locul cele extra-sportive.

Marile aşteptări se pierd într-un orizont nebulos şi el. Ce vom mai şti, spre exemplu, de nume precum Rareş Şipoş, Cristian Pletea, Dragoş Oprea laureaţi cu bronz la ultime ediţii continentale ale juniorilor şi cadeţilor? Cum remarcă autorii cărţii, firesc şi cu îngrijorare, „nu se poate trăi numai şi numai din amintiri” educaţia şcolară a noilor generaţii trebuie să redea neîntârziat educaţiei fizice importanţa cuvenită în programul general de pregătire.

Este mesajul-semnal pe care autorii au ţinut să-l transmită prin această remarcabilă retrospectivă a palmaresului unui „sport emerit” al Clujului, la vârsta sa, cadenţând către propriul centenar...

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PERSONALITĂȚI Ștefan VIȘOVAN

TITLUL DE DOCTOR HONORIS CAUSA PENTRU ACADEMICIANUL MARAMUREȘEAN ION POP În Aula Magna de la Centrul Universitar Nord s-a desfășurat luni, 1 octombrie a.c., ceremonia de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa profesorului universitar clujean, cu origini maramureșene, ION POP, membru corespondent al Academiei Române. În fapt, personalitățile îmbrăcate în robe care au luat loc în prezidiu s-au reunit într-o ședință solemnă a Senatului Universității Tehnice din Cluj-Napoca, conform rigorilor acestui organism, spre a pune în lumină această personalitate importantă a culturii române, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai”, conducător de doctorat, scriitor, traducător, eseist și publicist și spre a-i înmâna documentele și celelalte însemne ale înaltei distincții, într-o atmosferă de format academic prin excelență. Ședința a fost deschisă de conf. univ. dr.

Lucian-Adrian Butnar, vicepreședinte al Senatului, din partea Centrului Universitar Nord și condusă de prof. univ. dr. ing. Nicolae Burnete, președintele Senatului acestei universități de mare valoare pentru lumea științifică românească. De evidențiat că domnul Burnete a îndeplinit pentru o scurtă perioadă funcția de Ministru al Cercetării în Guvernul Dăncilă. De asemenea, am remarcat că a fost prezent și dl. prof. univ. dr. ing.

Vasile Țopa, rectorul UTCN, ceea ce ne face să privim într-o altă viziune, mult pozitivată, „tratarea” structurii de la Baia Mare de către „suprastructura” clujeană, președintele Senatului și Rectorul fiind primii în nomenclatura UTCN și venind la Baia Mare, la această festivitate, precedată de cea de deschidere a anului universitar 2018-2019, ce s-a desfășurat în sala de sport a Universității.

Ceremonia a urmat ritualul strict al acestor întâlniri încărcate de eleganță și maiestuozitate. Din păcate, a apărut și un „punct negru” pe harta evenimentului, căci prezența într-o sală de peste 300 de locuri a doar cincizeci de

persoane dă mai degrabă, o dovadă de indiferentism pentru cadrele didactice și studenții de la Centrul Universitar Nord, numărând pe degete chiar profesorii de la Facultatea de Litere.

După registrul de înălțime al cuvintelor rostite – dr. Vasile Țopa, dr. Ioan Mircea Fărcaș, dr. Teodor Ardelean, dar mai ales, după altitudinea exponențială a discursului de fond – LAUDATIO – realizat de prof. univ. dr. George Achim, conducătorul Școlii doctorale de științe umaniste băimărene, s-ar putea spune că n-a avut impact prezența scăzută, dar lucrurile au fost, totuși, și triste, nu doar elevat-festive.

Din păcate, datorită lungimii omagiului profesorului Achim și a discursului de răspuns al academicianului Ion Pop, dar mai ales pentru structura lor omogenă, nu putem decupa elementele care să reflecte fidel conținutul lor de excepție. Vom ilustra reportajul de față spre a dovedi nivelul academic al manifestării prin inserarea textului rostit de dr. Teodor Ardelean, consilier județean și director al Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, primul absolvent (în 2008) al Școlii doctorale de filologie de la Baia Mare, înființată de venerabilul Profesor Gheorghe Pop. Tedi este în același timp prietenul și colegul nostru, al celor de la „Gazeta”, pe care mereu o evocă, ceea ce evident că ne face plăcere, căci și noi, ziariștii, avem sensibilitate la lucrurile frumoase din societate, puține câte sunt.

Gaudeamus igitur!

Să ne bucurăm, așadar!

Personal mă bucur nespus de mult să pot rosti un scurt cuvânt de laudatio-admiratio-veneratio la adresa academicianului ION POP cu această ocazie absolut specială a conferirii, la Baia Mare, a titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universității Tehnice Cluj-Napoca. Am ascultat cu sfințenie academică discursurile și m-am

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

135

PERSONALITĂȚI

bucurat văzând în ce univers de lumini poate fi evidențiat un om minunat în realitățile sale. Și eu, de câteva zeci de ani, mă hrănesc cu felul acesta de a aprecia oamenii maiestuoși pe care i-am întâlnit pe traseul sinuos al vieții. Spre bună conexiune cu atmosfera de față vă voi spune că în urmă cu zece zile l-am evocat în Aula Magna a Academiei Române pe acad. Ionel-Valentin Vlad, președinte al Academiei Române 2014-2017, fizician și inginer, DHC al Universității Dumneavoastră în 18 mai 2016, un exponent de excepție pentru știința românească din zilele noastre. Sănătatea nu mi-a permis ca la șase zile după aceea să fiu prezent la un alt moment înălțător din această cea mai de seamă AGORĂ pentru știința și cultura românească – susținerea Discursului de recepție de către academicianul Dorel BANABIC, președintele Secției de științe tehnice a Academiei Române, coleg de comunitate universitară cu Domniile Voastre, care a vorbit în chip strălucit despre „Evoluția tehnicii și tehnologiilor de la prima la a patra revoluție industrială și impactul lor social!” Știam de eveniment, am fost invitat și m-a onorat această invitație. Am primit discursul și, parcurgându-l, am realizat ce mare lucru a făcut Academia Română prin deschiderile sale istorice, de la limbă și istorie până la științele fundamentale și, mai aproape de noi, la domeniile tehnice.

O astfel de înaltă rostire putea purta și titlul simplu „Laudă inginerului român” și s-ar fi înscris pe linia unor perle oratorice din Academia Română performate de Liviu Rebreanu („Laudă țăranului român”), Lucian Blaga („Elogiu satului românesc”), Eugen Simion („Laudă criticului român”).

O să-i cer prietenului acad. Dorel Banabic drept de multiplicare pentru a face ca discursul să-și urmeze calea academică firească și-n zona noastră, iar pentru toți aceia dintre dumneavoastră care purtați cu demnitate titlul de „inginer” fac o umilă reverență, de respect și admirație pentru că sunteți printre cei mai implicați în schimbarea 136

lumii. România a produs din 1871 și până azi peste 900.000 de ingineri (deci e cea mai numeroasă comunitate profesională cu pregătire superioară) iar dintre aceștia 150 au devenit membri ai Academiei Române.

Domnule Rector, onorată audiență! Simt o presiune în mine care mă determină să vă mulțumesc mândru pentru acest gest, cea mai înaltă onoare universitară – acceptarea acad. Ion Pop ca și coleg de comunitate academică, alături de corpul științific al Universității Tehnice Cluj-Napoca. Am spus că „vă mulțumesc mândru”, deoarece pentru noi, maramureșenii constituie cu adevărat un Titlu de mândrie această înaltă onoare.

S-a evocat viața acestui „produs superior” al naosului acestui teritoriu, și, pe cale de consecință nu voi detalia elemente de acest gen. Vă voi informa în schimb, spre a vă bucura și dumneavoastră de acest lucru, EX TOTO CORDE, că academicianul sărbătorit aici și acum va fi uns cu titlul de Cetățean de Onoare al Județului Maramureș, vineri 5 octombrie, în cadrul zilelor revistei „Nord literar”, iar la ședința acestui organism administrativ suprem pentru ținutul nostru s-au rostit elogii ce nu sunt cu nimic mai prejos față de cele de față. Spre justificare, voi oferi Magnificenței Voastre, domnule Rector, două numere consecutive din „Gazeta de Maramureș”, foarte probabil cel mai bun hebdomadar din România, spre a vedea, la lumina cuvântului scris, felul nostru de a trata valorile pe care le recunoaștem și cinstim. Și pentru că la astfel de ceremonii – acordarea titlul de DHC – limba latină înnobilează LOGOSUL implicat în expresiile sale de superbie panegirică, vă voi ruga să citiți și reproducerea discursului meu acolo, probabil mult prea împodobit în straie axiologice romane, dar am făcut-o tocmai spre a extinde, pe cât e posibil, această procedură elevată ce s-a instituit în marile universități. Aș fi găsit, evident, pentru momentul de față și alte seturi de argumente din același format, - Semper fidelis – dar din prețui-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

PERSONALITĂȚI re pentru greci nu vreau să încarc dimensiunea timpului ca și calitate – KAYROS – prin folosirea abuzivă a timpului ca și cantitate – KRONOS. În consecință, la final, aflați din Cuvântul meu, în calitate de Consilier Județean și director al Bibliotecii „Petre Dulfu” – și-mi pot sta de martori cei doi consilieri care sunt cadre universitare la dumneavoastră – conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea și conf. univ. dr. Marinel Kovacs, constatarea că spiritul academic lucrează și pe meleagurile noastre, drept mărturie stând, în afara celor relatate, înființarea Fondului Documentar al Academiei Române a Sălii Acad. Ionel-Valentin Vlad și a Centrului de Studii și Cercetări, toate IN MEDIAS RES și spre a fi de folos publicului, inclusiv zecilor de profesori și miilor de studenți ce poartă în spirit matricele Universității Dumneavoastră!

VIVAT! CRESCAT! FLOREAT! Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca VIVAT! CRESCAT! FLOREAT! Filologia română!

La mulți ani, domnule Academician!

Ne-a produs o bucurie suplimentară „însoțirea muzicală” regizată de dr. George Achim, prin compozițiile excepționale aduse în fața auditorilor de prof. Darius Nemeș Bota și prof. Călin Ionce, care au pus în operă un spectacol pe care cei mai mulți nu-l cunoșteam. Momentele au fost de fapt o punere în evidență și o valorificare a „obiectelor sonore” ce constituie „Colecția Iosif Herțea” de la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, donate de marele compozitor, regizor muzical, scenarist, fonografist și etnomuzicolog român, și ținute acum într-o colecție specială la sediul celei mai mari, mai moderne și mai utilizate biblioteci publice din România. Cred că termenul „Muzeu Viu” i se potrivește cel mai exact, căci aceste instrumente colectate din toată lumea și adunate în chip unic și unitar prind din nou viață ca într-o „Înviere de Apoi”. Ne-a plăcut și intervenția primarului Ioan Mătieș, de la Mireșul Mare, localitatea natală a sărbătoritului, inclusiv nuanța de scuze folosită prin reproducerea spuselor unei bătrâne din satul unde este ginere cum că „după Corul din Finteușul Mare să nu cânți și după domnul senator Teodor Ardelean să nu vorbești că n-ai nicio haznă”. Și noi credem pe fond acest lucru și a dovedit-o și „Gazeta” în ultimele săptămâni în care rostirile lui Tedi au dat atât nivel cât și dezirabilitate academică, nu doar în incinta Academiei Române, dar și în alte spații de cultivare a „florilor recunoștinței”, care nu trebuie să dispară din „flora noastră spontană” cu aură academică.

Ștefania KORY CALOMFIRESCU

PROFESORUL DR. VICTOR PAPILIAN – ANTROPOLOG Profesorul Dr. Victor Papilian fost un mare OM, Profesor, didact, antropolog, om de știință, scriitor, muzician, compozitor și artist. În legătură cu antropologia, nu se putea vorbi decât după 1920 despre o preocupare antropologică propriu zisă, atât în Ardeal, cât și în restul țării.

Papilian, în 1918, la București, în serviciul Profesorului Obreja, a făcut unele măsurători antropologice, pe cranii normale și pe cele de alienați.

Tot în 1918, Papilian mai studiază, 400 de cranii (300 de alienați și 100 de normali), în ce privește semicircumferințele craniene laterale. Concluziile sale au arătat că cele două jumătăți nu sunt egale. Cea din dreapta este mai mare decât cea din stânga și a explicat aceasta prin superioritatea volumetrică a emisferei drepte și sinusului său lateral. Prin aceasta Papilian s-a situat încă de atunci pe o poziție netă de cercetător antropolog, cercetări pe care le va dezvolta apoi la Cluj.

Venind la Cluj, și-a impus de la început ca o datorie efectuarea unor cercetări mai largi, ca o necesitate și o obligație majoră, în vederea cunoașterii mai bine a caracterelor antropologice ale românilor din Ardeal.

Profesorul Victor Papilian, chiar din 1920, publică „Studiul indicelui cranian vertical și transversal pe craniile de români și de unguri”; „Considerații asupra unui craniu deformat”, „Cercetări antropologice asupra românilor ardeleni”; „Nouvelles recherches antropologiques sur la tête des Roumains de Transylvanie”.

Unele din ele apar și în „Révue d’Antropologie” din Paris, în urma cărora este ales și membru al Societății de Antropologie din Paris.

După 1930, cercetările au devenit mai numeroase și mai variate, cuprinzând studii, ca: raportul dintre unele caractere antropologice și inteligență, antropologie socială, complexul pigmentar, probleme de heredo-antropologie criminalistică și altele.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

137

PERSONALITĂȚI În 1932, Papilian a luat inițiativa înființării unei societăți antropologice la Cluj. În 10 aprilie 1933, în prezența Profesorului Racoviță, a Profesorului R. Vuia, a cadrelor de anatomie și a altora din afară, a luat ființă Societatea Română de Antropologie, președinte fiind Profesorul Papilian. Se încheagă o colaborare între tineri și bătrâni, așa cum o dorea Emil Racoviță.

La această societate participau și alte discipline: igienă, clinici, psihologie, etnografie, medici militari și alții cu comunicări și participări la discuții. Se făceau comunicări foarte variate de antropometrie, rase, grupe sanguine, criminalistică, paleoantropologie, probleme de antropogeneză, de psihologie, dări de seamă asupra unor congrese internaționale.

La Institutul de Igienă, condus de Profesorul Iuliu Moldovan, erau preocupări de antropologie unde activau mai ales I. Făcănaru, P. Râmneamțu, C. Comșa, S. Cupcea. Aceștia își publicau rezultatele în „Buletinul de Eugenie și Biopolitică”.

Profesorul Papilian a susținut ideea organizării unor cercetării ample și sistematice, prin echipe de cercetări, în regiuni cu o populație istorică și un caracter etnic bine determinat, fără posibilitatea unui amestec etnic, ca spre exemplu Munții Apuseni, regiunea numită a moților, ca: Secătura, Negra, Alba (satul lui Horea), Arode (satul lui Crișan), Avram Iancu, Vidra, Ponorel și Arieșeni. S-au făcut măsurători a peste 40 elemente antropologice, între care: corpul, fața, trunchiul, membrele, nasul, urechea, deschiderea palpebrală, deschiderea bucală, stabilindu-se indici și raporturi, ca și date comparative cu unele dintre aceste elemente la români cercetați din alte regiuni.

S-au mai cercetat: complexul pigmentar, iris, păr, compoziția rasială, grupele sanguine, tipul constituțional. Astfel s-a putut determina un tip special, pe care Papilian l-a denumit „tip regional” și este frecvent în Carpați. De aceea Pittard l-a numit „tip carpatic”.

Date interesante s-au obținut și după examinarea grupelor sanguine. S-a constatat existența într-un mare procent (52,81%) a unui indice european de 2,93 și este cu totul depărtat față de cel găsit de diferiți cercetători, la restul românilor, situat mult mai jos, între 1,5 și 2. Prin aceasta, moții dintre Arieșe se situează mai aproape de: italieni, francezi, irlandezi, englezi sau danezi. Populația din regiunea moțească a Transilvaniei, ca și în parte a celei din Moldova, ar avea o proprietate europeană mai 138

ridicată, ca aceea a populației din câmpie, din văile deschise, supuse migrațiilor. Valorile ridicate ale celor europene alături de unele aspecte somatice constatate (iris deschis) ar putea să fie de origine celtică, deci foarte veche, din secolul Victor Papilian III, IV î.e.n., la care ulterior s-au adăugat și elemente daco-romane.

Profesorul Papilian și Dr. Velluda au redactat un istoric al antropologiei în România, în 1937, și l-au comunicat în mod redus la Congresul Internațional de Antropologie de la București, apoi în 1941, a apărut completat în Memoriile Academiei Române. Alte probleme cercetate au fost tipurile constituționale, rasele și grupele sanguine de pe valea Arieșului, iar lucrările au fost completate, comunicate și publicate în Memoriile Academiei Române. Între 1938-1940 au fost totalizate circa 40 de comunicări.

Din cauza evenimentelor cunoscute din 1940 a încetat și Societatea Română de antropologie din Cluj dar elevii Profesorului nu au încetat activitatea la Sibiu.

Reîntoarcerea la Cluj a schimbat caracterul muncii antropologice, fiindcă o serie de împrejurări au împiedicat continuarea cercetărilor de antropologie. Papilian-Velluda-Preda și-au schimbat profilul preocupărilor lor și dintre vechile cadre de la Anatomie, cu preocupări antropologice, au rămas numai Profesorul I.G. Russu care s-a ocupat de paleoantropologie privind descrierea și interpretarea scheletelor și osemintelor din epoca bronzului, epoca fierului timpuriu si altele. Și valoarea lucrărilor redactate sub supravegherea Profesorului Papilian au adus o contribuție științifică deosebită, fiind recunoscut pe plan național și internațional.

Activitatea științifică a Profesorului Victor Papilian s-a caracterizat printr-o concepție avansată și o serie de realizări valoroase, demne de continuat.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ARHITECȚII ORAȘULUI Lazăr MARIAN

ȘTEFAN GONOS, ARHITECT ȘEF AL ORAȘULUI CLUJ: 1955-1956 Motto: Să nu avizăm acum niște construcții de care, peste câțiva ani, să ne fie rușine. Ștefan Gonos Ștefan Gonos a fost cel dintâi arhitect șef al orașului Cluj. A fost numit în această funcție de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Cluj, la începutul anului 1955, în conformitate cu prevederile Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 2447 din 14.11.1952, prin care s-a înființat funcția de arhitect șef al orașelor și al regiunilor, respectiv al Secțiilor de Arhitectură și Sistematizare (S.A.S.), din cadrul Sfaturilor Populare Orășenești și Regionale.

Conducătorul Secțiilor de Arhitectură și Sistematizare avea funcția de arhitect șef al orașului, respectiv al regiunii (județului). La nivel național a fost înființat Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (C.S.C.A.S.), având rolul de coordonator al activităților de construcții, arhitectură și sistematizare. Arhitecții șefi ai orașelor și ai regiunilor răspundeau direct față de C.S.C.A.S., pentru toată activitatea de construcții și aspectul arhitectural al orașelor. Toate legile din domeniul construcțiilor, arhitecturii și sistematizării apărute după H.C.M. 2447/1952, păstrează principiul separării activității de arhitectură, construcții și sistematizare de alte activități, specifice administrațiilor locale.

La Cluj, funcția de arhitect șef s-a ocupat destul de târziu, după aproape trei ani, de la apariția legii. Arhitectul Gonos a ocupat această funcție cam un an, la cumpăna anilor 1955-1956, apoi, postul a rămas din nou vacant. Cu privire la biografia și activitatea lui Ștefan Gonos sunt foarte puține informații scrise și orale, însă și acestea discutabile. În iulie 1957, când am fost angajat la S.A.S. oraș Cluj, era arhitect șef al Regiunii Cluj. În același timp îndeplinea funcția de secretar științific al Consiliului Tehnico - Științific al Regiunii Cluj. În această calitate avea sarcina de

a organiza ședințele Consiliului și, în absența vicepreședintelui de resort, conducea ședințele de avizare a proiectelor de urbanism și de construcții. Consiliul Tehnico - Științific al Regiunii avea ca atribuție principală avizarea proiectelor de urbanism și a celor de construcții ce depășeau o anumită valoare. Tot în cadrul S.A.S. al regiunii funcționa și un serviciu de proiectare, care elabora proiecte pentru lucrări de construcții din regiunea Cluj. Și acest serviciu era în subordinea arhitectului șef Ștefan Gonos. În anul 1958 Serviciul de Proiectare din cadrul S.A.S. al Regiunii Cluj s-a transformat în Institut Regional de Proiectare Cluj (I.R.P.), la care arhitectul Ștefan Gonos a fost numit director tehnic.

După aproximativ cinci - șase ani, a fost numit șeful Comisiei Tehnice Interne (C.T.I.), de avizare a proiectelor elaborate în cadrul Institutului, ocupându-se, cu precădere, de proiectele de urbanism și de arhitectură. Din această funcție, după câțiva ani, s-a pensionat. Ștefan Gonos a studiat arhitectura la Politehnica din Budapesta și la Politehnica din Praga. După absolvirea facultății (1944-45?) și până în anul 1955, se pare că a lucrat în străinătate, în diplomație.

Domnul ing. Eugen Floriánsics, fiul fostului arhitect șef al Clujului, mi-a relatat că a fost curier diplomatic, în cadrul Ministerului de Externe. Ștefan Gonos era o persoană cu o vastă cultură tehnică, mai ales, în probleme de arhitectură și urbanism; era nonconformist și dotat cu o inteligență nativă aparte. În cadrul ședințelor de avizare C.T.S. adesea ridica probleme, care șocau pe membrii comisiei, dar care se dovedeau a fi avertizări cu bătaie lungă. Nu știu să fi realizat, dal capo al fine, un proiect de construcții, arhitectură sau de urbanism, sau să fi scris o carte, însă intervențiile sale din ședințele de avizări, erau întotdeauna salutare.

Aprecierile unor arhitecți, foști colaboratori: Vasile Mitrea - „Dacă orașul Iași ar fi avut un Gonos, nu ar fi demolat Academia Mihăileană și nici nu s-ar fi făcut alte greșeli pe acolo”; Gheorghe Elkán - „Era dotat cu o inteligență deosebită” și, „La el aveai întotdeauna ușa deschisă”; Emanoil Tudose - „A avut o contribuție hotărâtoare în formarea arhitecților proiectanți din cadrul Institutului de Proiectare din Cluj”…

Doamna Liliana Iuga, în teza sa de doctorat, având ca temă urbanismul din România în perioada regimului socialist, aduce elogii activității depuse de arhitectul Ștefan Gonos, pentru rolul cheie avut în domeniul protecției patrimoniului cultural al localităților, a Clujului îndeosebi.

Lucrarea are la bază o documentare de arhivă,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

155

ARHITECȚII ORAȘULUI

GALERIA CASA ARTELOR

provenită de la fostul Institut de proiectare din Cluj și de la Primăria orașului Cluj, dar și din surse orale (interviuri). Sursele verbale au generat câteva informații discutabile, sau greșite, care e bine să fie evidențiate și analizate. Astfel: - La pagina 278 scrie că Ștefan Gonos a fost arhitect șef al orașului Cluj din anul 1950, ceea ce este greșit, pentru că la acea dată nu exista această funcție în structura de organizare a orașului; - La pagina 279 scrie că arhitectul Ștefan Gonos a fost numit arhitect șef la S.A.S. al regiunii Cluj în anul 1959. În anul 1957 era deja pe acest post, la venirea mea la S.A.S. oraș Cluj; - Tot la pagina 279 se afirmă că arhitectul Ștefan Gonos ar fi de origine maghiară sau cehă. Într-o discuție avută cu arhitectul Virgil Salvanu (jr), contemporan cu Gonos și ambii clujeni, mi-a relatat că tatăl său era român, medic în Cluj, iar mama sa evreică și că sunt de obârșie din Maramureșul slovac (azi în Ucraina). Cornel Sigmirean, în lucrarea sa (vezi referințe) confirmă afirmațiile lui Virgil Salvanu (jr): tatăl lui Șt. Gonos, apare cu numele maghiarizat Béla Gonosz, student la Facultatea de Medicină din Cluj și, respectiv, Științe Juridice, român, greco-catolic, cu domiciliul în Cluj (pagina 536, poziția 4070 și pagina 566, poziția 4613). În plus, arhitecții: Vasile Mitrea, Emanoil Tudose și Aurelian Buzuloiu, care au colaborat mult cu arhitectul Gonos, mi-au relatat că au fost atenționați că el (Gonos), își scrie numele cu „s”, nu cu „sz”, adică numele lui scris corect este Ștefan Gonos, nu Ștefan Gonosz.

Prof. univ. dr. Mihai PĂSTRĂGUȘ

P.S. Cu privire la mottoul de la începutul acestei prezentări: După circa 40 de ani am fost să văd blocurile de locuințe avizate atunci în C.T.S. (str. Byron – Iris). Erau într-o stare jalnică, în exterior arătau deplorabil, dar la interior, micile apartamente erau suprapopulate.

Referințe: Liliana Iuga, Reshaping the Historic under socialism: State Preservation, urban planning and the politics of scarcity in Romania (1945-1977), teză de doctorat, Universitatea Central Europeană, Budapesta, 2016, coordonator: profesor Constantin Iordachi, pp. 253-330; Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp.

536, 566; Marian Lazăr, Primarii Clujului: 19192013, Cluj-Napoca, 2013, pp. 197, 206, 207, 221, 239; Interviuri, noiembrie 2012: Mitrea Vasile, Géza Starmüller și Gheorghe Elkán; interviu cu inginerul Eugen Floriánsics, august 2018.

156

MINIMALISMUL, LA ORIZONT! Recentele expoziții de expresie minimalistă, suținute de fotografii Susanna PATRAS - Iași, Constantin Broșu - Bacău, pictorița Nicoleta Gaiginschi - Iași (Ateneu) și sculptorul Ion Pop - Zalău, la Iași - Galeriile Municipale, Ateneu și Galeria artelor de la Casa Armatei Iași, cât și mai recent, la Casa Artelor din Cluj, cu succes la public dar și cu apreceierile cuvenite la critică și în Mass-Media, dovedesc o revigorare sau o renaștere a curentului în spațiile culturale european răsăritene.

Ceea ce spunea cândva Hegel în stufoasa sa Dialectică, Tot ce este real este necesar, și tot ce este necesar cu timpul devine real, justifică și revigoarea prin condiții noi a curentului amintit de sorginte americană.

Apărută ca o reacție de tip fenomenologic în anii ‘60 la New York, in jurul sculpturii, mișcarea se numea la începuturi, când Artă Primară, când Care Art, ABC Art, sau chiar Artă Sistemică și se împotrivea, declarativ, Expresionismului spontan emoțional, Pop Art, dar și Picturii gestuale. Implicit și Clasicimului, în varianta Mitologiei simboliste. Între pionierii mișcării amintim pe Robert Morris, Tony Smith, Donald Judd și Carl Andre. Aceștia propuneau utilizarea materialelor industriale reciclabile ca ciment industrial, oțeluri, bricheți etc și aveau ca intenție producerea unor forme geometrice simple și anonime, inspirate din mediu, așadar, cu aspect simplu și tangibil care să suscite relații speciale de influență între artist, public și mediu, de tipul Multum in parvo, excluzând influențele simbolismului din ecuația estetic-artistică.

Atunci ca și azi, mșcarea numită mai târziu Minimalism, urmărea, din punct de vedere estetic, să provoace spectatorului o percepție nouă, utilizând forme ca linia, planul, punctul, forma tangibilă și culoarea. Claritatea, rigorismul, raționalitatea și simplitatea compozițiilor trebuiau să stea la baza adevăratei plăceri estetice. Din acest motiv mișcarea este, pe de altă parte, și o formă de esențialism eidetic cu multiple implicații in gustul estetic contemporan.

Dacă unul din autori, Constantin Broșu, bun mânuitor al tehnicii fotografice, influențat în viziunea sa de curentul asiatic haiku, optează pentru forme și culori din zona clasicismu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

GALERIA CASA ARTELOR lui fotografic, privite macroscopic, cu contur tactilic musculos, cu lumini și umbre caravagiste în clar-obscur, ceilalți artiști se exprimă cu alte valori artistice.

Susanna Patras, deținătoare a mai multor distincții internaționale în fotografie, inițiatoarea expoziției, pe de altă parte, vine cu o viziune americană asupra minimalismului, continuând trendul dar insistând pe finețea și grațiozitatea liniilor tactilice în dunele nisipului multiform al deșertului californian, pe expresia compozițiilor geometrice naturale din peisajul acvatic al spațiului californian. Potențialul liric al Susanei Patras, exprimat în formă poetică și muzicală, cuprins în acest proiect, conduce vizitatorul spre o autentică reverie și contemplare estetică din care nu -l omite și pe Constantin Brâncuși la origini.

Sculptorul Ion Pop de Zalău - continuator al liniei minimaliste începute de sculptorul Constantin Brâncuși, vine cu o viziune minimalistă proprie, tipic românească, născută pe Valea Someșului ardelean, într-un climat de sorginte folclorică. Formele sale luând naștere din vergele de oțel, figurând un gen de grafică spațializată cu un duct dinamic, se exprimă în metafore metalice luând nume ca: Eunucii, Spatele (țărani văzuți din spate), Plajă de nămol, Sfatul bătrânilor, Procesiune funebră, Mâncătorul de lubeniță, Accidentatul etc., apelează la

simboluri care conduc la utilizarea din belșug a unei semantici inspirate din etosul românesc, uneori neaoș, fără de care formele ar fi sărace și anoste.

Pictura minimalistă prin penelul Nicoletei Gaiginschi ia o înfățișare de tip oriental japonez în forma haiku.

Printr-o experiență autentică petrecută de autoare la fața locului, și-a pus la punct o tehnică specială de a picta cu tuş şi acuarelă pe hârtie de orez, folosind pensule japoneze. Efectul, fără îndoială, rezultat și dintr-o teorie estetică generată de budismul japonez, trimite la o altă expresie, unde culorile au alte semnificații, chiar contrare celor europene: albul sugerând vastul, vidul. Potrivit filozofiei orientale japoneze, Zen, vidul este considerat un element dinamic, mereu în acţiune, un propagator al spiritului universal. Toate elementele compoziției artistice se acordă cu Universul și lucrări ca Liniştea serii, Trepte spre cer, Depărtări, Infinitul visurilor, Un strop de eternitate, Pe cale, Solitudine, Renaştere, conduc la un efect minimalist.

Putem susține, așadar, că expoziția minimalistă itinerată pe axa Iași - Cluj, două centre urbane asemănătoare ca deschidere spre nou, s-au conectat prin artiștii mai sus amintiți la o formă de artă cu efect direct asupra gustului estetic, eliminând și o restanță culturală privind existența trendului artistic. Expoziția, având o tematică și o stilistică unitară este și plăcută la vedere, motiv pentru care îndeplinește condițiile să influențeze gustul estetic public.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

157

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Gheorghe GHEORGHIADE

REVISTA "ORAȘUL" LA SATU-MARE Îndelungata şi trai­ nica prietenie care a existat şi există şi în prezent între Ionel Vitoc şi subsemnatul m-a apropiat de revista „Oraşul” şi de activităţile Fundaţiei Culturale „Carpatica”. În primul rând în calitate de cititor atent şi interesat de sumarul bogat al fiecărui număr al revistei şi totodată impresionat de calitatea şi prestigiul colaboratorilor ei. În al doilea rând ca şi colaborator prin articole cu tematică diversă, puţine de-i drept, dar numai din vina mea, precum şi ca participant la manifestările culturale şi educative ale Galeriei „Casa Artelor” de pe Bulevardul Eroilor din Cluj-Napoca, dar şi în Tabăra de creaţie pentru copii de la Vălenii Şomcutei, ca profesor de istoria artei, doi ani la rând şi, ceva mai mulţi, ca bunic a nepoatelor mele din Bucureşti. Între revistele clujene „Oraşul” a acoperit o arie tematică mai largă, s-a preocupat mai mult de ceea ce se înţelege prin cultura urbană şi a adus o notă în plus de profesionalism, care a făcut-o credibilă şi interesantă.

Revista mi-a oferit o deschidere spre domenii mai puţin frecventate de mine, ca de exemplu arhitectura contemporană, o clarificare a unor momente importante şi dureroase ale istoriei noastre, dar şi descoperirea unor artişti şi scriitori care altfel mi-ar fi rămas necunoscuţi.

Cei care au vorbit înaintea mea au subliniat cu competenţă scopul Fundaţiei „Carpatica”, au scos în evidenţă personalităţile din domeniile culturii şi ştiinţei care s-au alăturat Fundaţiei şi revistei, au făcut referiri pertinente la literatura cultivată în cele 45 de numere care au apărut până acum, la marile teme ale istoriei române dezbătute în revistă şi în conferinţe în cadrul temei „România încotro?”, precum şi anumite aspecte ale politicii externe a României.

Eu voi încerca să vă reţin pentru câteva minute atenţia asupra ceea ce a realizat Fundaţia şi revista „Oraşul” în domeniul artelor şi 158

a spectacolelor. În elegantul sediu al Fundaţiei „Carpatica” şi a redacţiei revistei „Oraşul”, în perioada în care galerii de artă ale Uniunii artiştilor plastici dispăreau din zona centrală a Clujului, lăsând loc cafenelelor şi magazinelor de telefonie mobilă, arhitectul Ionel Vitoc oferea artiştilor şi iubitorilor de artă o spaţioasă şi plăcută sală de expoziţie. El însuşi era artist, în primul rând prin profesiunea de arhitect, dar şi prin pasiunea pentru arta fotografică, materializată prin expoziţii care nu au trecut neremarcate de critica de specialitate. Foarte curând Galeria de artă a lui Ionel Vitoc a devenit un loc căutat de artişti plastici dar şi de iubitorii de artă. Dacă vorbim în cifre putem spune că s-au organizat în jur de 60 de expoziţii şi 8 ediţii ale Saloanelor de iarnă „Carpatica”. Majoritatea acestor manifestări s-au desfăşurat sub îngrijirea directă a arhitectului Ionel Vitoc şi a prestigiosului critic de artă Negoiţă Lăptoiu. Mai apoi, artiştii care au expus şi-au văzut reproduse în culori, în revista „Oraşul”, lucrări, sub forma unui mic catalog. Astfel, pe parcursul anilor revista avea să se constituie într-o preţioasă oglindă de izbânzi creative.

Cam tot la fel s-a întâmplat şi cu desenele, picturile în acuarelă şi în ulei, precum, şi cu figurinele modelate în lut şi în caolină de sutele de copii care au învăţat şi s-au jucat nouă ani, timp de câte două săptămâni, în Tabăra de creaţie pentru copii de la Vălenii Şomcutei. Şi lucrările acestora s-au regăsit reproduse în revista „Oraşul”. Tabăra a fost iniţiată, organizată şi finanţată parţial de Fundaţia „Carpatica”. Majoritatea copiilor participanţi erau din zona Şomcutei, dar și din țară și străinătate.

Bineînţeles că ar fi multe de spus despre studiile şi articolele consacrate diverselor arte scrise de specialişti de prim plan, autorităţi în domeniul lor: criticul de artă Negoiţă Lăptoiu, profesorul de muzică Constantin Râpă, pro-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE”

fesorul şi specialistul în muzica de jazz Virgil Mihaiu. Dar mă mulţumesc să vă semnalez, că în numărul din revista pe care domnul Ionel Vitoc vi le oferă, veţi găsi reproduse lucrări ale pictorului sătmărean Aurel Popp.

Revista a menţinut în toţi anii un echilibru şi o bunăcuviinţă care a ferit-o de excese şi partizanate dăunătoare culturii şi civilizaţiei în general, exprimând viziunea elitei intelectuale a Clujului şi a celei mai mari şi mai instruite comunităţi a oraşului de la poalele Feleacului, pe zecile de mii de profesori şi de studenţi din cele şase universităţi de stat, păstrând viu spiritul oraşului românesc, aşa cum s-a constituit el după 1918, preamărindu-i valorile dar relevându-i şi neîmplinirile. În numărul care marchează zece de ani de existenţă a revistei „Oraşul” academicianul Ioan Aurel Pop remarca:

sincronizarea cu Europa, cu valorile societăţii concurenţiale şi individualiste, cu spiritul de competiţie, cu avangarda culturală. Nu suntem prin natură ne-orăşeni, dar ni s-a interzis o istorie întreagă să fim orăşeni. O dovadă că adaptarea noastră la viaţa urbană s-a făcut rapid în secolul 20 este urbanizarea intensă şi ireversibilă a României după Marea Unire. Într-un proces natural, comparabil şi compatibil cu procese similare în diferite epoci din toate ţările Europei”.

Am convingerea că revista „Oraşul” va fi şi în al doilea deceniu al existenţei sale o agora de idei puse în circulaţie de confraţi, strânşi laolaltă de idealuri şi credinţe comune şi va fi tot tânără în spirit şi în manifestări, aşa cum a fost şi până acuma, asemenea întemeietorului ei, veşnic tânărul meu prieten şi coleg de liceu, Ionel Vitoc.

„S-a spus uneori, tendenţios, că românii nu au avut apetenţă pentru viaţa urbană, că s-au născut ţărani şi că urmau să rămână ţărani pentru vecie. Este drept că satul ne-a dat nouă, românilor, măsura valorii şi ne-a proiectat în eternitate. Dar oraşul ne-a condus spre

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

159

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Claudiu PORUMBĂCEAN

EVOLUŢIA URBANISTICĂ A MUNICIPIULUI SATU MARE ÎN ANII INTERBELICI Situat în nord-vestul României, judeţul Satu Mare este amplasat la frontiera de astăzi cu Ungaria şi Ucraina, o zonă cu multiple confluenţe rezultate în urma deselor modificări în structura administrativ – politică a acestei zone. În ceea ce priveşte oraşul Satu Mare, cea mai nordică aşezare umană de pe cursul Someşului, acesta s-a constituit în urmă cu peste o mie de ani în jurul uneia dintre cetăţile de apărare ale voievodului Menumorut. După Primul Război Mondial şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, mai precis la data de 19 aprilie 1919, întreaga zonă a Sătmarului va intra sub autoritatea administraţiei româneşti. Din punct de vedere urbanistic, oraşul Satu Mare va cunoaşte o dezvoltare impresionantă, alături de frumoasele realizări arhitectonice din sec. al XIX-lea, urmând să apară construcţii noi şi amenajări deosebite în peisajul urbanistic, care vor fi prezentate, pe scurt, în cele ce urmează. „Oraşul Satu Mare prin Înalt decret Regal No. 4036 din 1929 publicat în Monitorul oficial No. 274 din 9 Decemvrie 1929, este declarat Municipiu. Ca atare, în baza dispoziţiunilor Art. 193 din legea pentru organizarea administraţiunii locale, nu face parte din judeţ ci constituie o unitate administrativă egală în rang cu judeţul”.

De mare importanţă pentru Satu Mare au fost edificarea „Casei Naţionale” şi a „Palatului Administrativ” (azi clădirea Muzeului Judeţean de Istorie), ale căror „pietre fundamentale” au fost sfinţite la 20 iulie 1935. Inaugurarea noului Palat Administrativ, care este o capodoperă arhitectonică ce ar face cinste oricărui oraş modern, a avut loc într-un cadru solemn la 13 decembrie 1936, în prezenţa ministrului de interne Ioan Inculeţ, a ministrului de justiţie Valeriu Pop, a ministrului subsecretar de stat Tiberiu Moşoiu şi a numeroase oficialităţi din ţară, alături de prefectul judeţului – dr. Octavian Ardelean. La 16 ianuarie 1937, toate serviciile din cadrul Prefecturii Satu Mare şi-au început activitatea la noul sediu. Aşadar, această impunătoare clădire, considerată ca fiind cea mai mare de acest fel din Transilvania interbelică, a fost construită în160

tr-un interval relativ scurt (11 februarie 1935 – 16 ianuarie 1937) fără să fi fost nevoie de vreun împrumut bancar, costurile finale fiind de aproape 15.000.000 lei.

Arhitectura acestei clădiri este realizată în maniera şcolii româneşti de arhitectură specifică anilor '40, după planurile şi indicaţiile celebrilor arhitecţi Gheorghe Liteanu şi Victor Smigelschi. Se remarcă, la acest edificiu cu două nivele, linia dreaptă ce alternează cu arcurile semicirculare ale ferestrelor clădirii care articulează cele două faţade (Bulevardul Vasile Lucaciu, respectiv Calea Traian). Monumentalitatea clădirii este accentuată de un număr de cinci coloane adosate faţadei principale. Arhitectura prezintă unele elemente de inspiraţie mediteraneană, stil care s-a bucurat de o mare popularitate în Bucureştiul interbelic. Se poate remarca în acest sens turnul rectangular de colţ şi ferestrele semicirculare ale faţadei principale, despărţite de perechi de colonete subţiri, elegante. În cele din urmă, mai vechiul deziderat al românilor sătmăreni – Palatul Cultural, „Casa Naţională”, a fost început în anul 1935, la 17 ani de la Marea Unire, datorită primarului Ştefan Benea care a fost persoana cu cele mai multe acţiuni deţinute la Casa Naţională începând de la 99 acţiuni la momentul constituirii şi ajungând la 1174 în momentul lichidării societăţii, fiind tot timpul un exemplu pentru ceilalţi membri atunci când instituţia avea nevoie de lichidităţi.

Terenul pe care s-a pornit construcţia, situat pe str. Mihai Viteazul nr. 13, a fost oferit gratuit de Primărie, la fel ca şi în cazul Palatului Administrativ, şi era în valoare de 500.000 lei. Aceeaşi instituţie condusă de către Ştefan Benea a alocat şi o subvenţie de 1.160.000 lei.

Exemplul Primăriei a fost urmat şi de conducerea judeţului care a sprijinit proiectul cu suma de 250.000 lei. Au mai subscris apoi clubul sportiv „Olimpia” suma de 150.000 lei, clubul „Union” suma de 100.000 lei, fabrica de vagoane „Astra” suma de 100.000 lei şi „toate celelalte societăţi locale cu sume mai mici ca şi toţi funcţionarii particulari şi de stat din Satu Mare”. Într-un articol intitulat O nouă cucerire a românismului: Deschiderea Cinematografului Casei Naţionale se saluta inaugurarea din 25 martie 1937 a mult doritei Case Naţionale. Primarul Benea şi prefectul Ardelean făceau apel la toate forţele româneşti pentru strângerea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” de fonduri în vederea continuării lucrărilor. Ştefan Benea este cel care a demarat lu-

Ştefan Benea (1889-1961), primar al municipiului Satu Mare în perioada 19331937, sursa foto Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele liberale sătmărene II, Ştefan Benea (1889-1961), (Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014), p. 202.

crările de deschidere a actualei străzi Ion. I. C. Brătianu, cunoscută localnicilor cu fosta denumire de Bulevardul Eliberării. După negocieri intense, uneori destul de anevoioase, cu Episcopia romano-catolică, proprietara terenului vizat, Primăria a reuşit să obţină această suprafaţă, confirmată prin sentinţa civilă a Tribunalului Satu Mare din dosarul 767/19371.

Noua stradă, devenită o arteră principală a oraşului pentru că făcea legătura între gară şi centrul oraşului, purta numele ministrului Valer Pop, fost preşedinte al organizaţiei judeţene Satu Mare a P.N.L., avea menirea să degajeze traficul de pe strada Mihai Viteazul, fiind în acelaşi timp, o arteră paralelă cu strada Regina Maria (actuala stradă 1 Decembrie 1918), modernizată de predecesorul său la conducerea Primăriei, dr. Titu Demian. A fost modernizat Bd. Ferdinand (azi Bd. Vasile Lucaciu) şi au fost asfaltate numeroase străzi, au fost întreţinute sectoarele de ieşire din oraş2.

O atenţie deosebită a acordat construirii Aeroportului din Satu Mare. Fiind foarte apropiat cu Emil Tişcă, iniţiatorul acestui proiect, Ştefan Benea a înţeles utilitatea demersului. În cele din urmă, la 8 septembrie 1937 s-a inaugurat la Satu Mare un aeroport modern, prilej cu care a avut loc şi un miting de aviaţie, orga1 SJANSM, fond PMSM, seria Acte confidenţiale, dos. 48, f. 127-133.

2 *** Trei ani de muncă. Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 1933-1936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 37-39.

nizat de către Ministerul Aerului şi Marinei3.

Au fost prezente autorităţile locale, dar şi distinşi aviatori, între care s-a remarcat prezenţa lui Max Manolescu, care a dat dovadă de un curaj deosebit în executarea unor figuri acrobatice4.

Pentru modul în care s-a implicat şi a susţinut acest proiect, Ministerul Aviaţiei şi Marinei, în numele M.S. Regele Carol al II-lea, a decis decorarea primarului dr. Ştefan Benea cu Medalia Aeronautică, cu ocazia inaugurării Aeroportului din Satu Mare5. În anul 1938, după deschiderea oficială, primul avion care a aterizat pe noul aeroport a fost de tipul Junkers 34, efectuând un zbor pe ruta Cluj-Satu Mare-Oradea-Cluj.

Tot de numele lui Ştefan Benea se leagă şi construirea Azilului de bătrâni de pe strada Avram Iancu, amenajarea Palatului Camerei de Comerţ, a reţelei de canalizare, organizarea evenimentului intitulat „Luna Sătmarului”, alocarea parcului „Grădina Romei” cercetaşilor, modernizarea Corpului de Pompieri etc.

Un sector în care s-a acţionat cu succes în anii de guvernare liberală a fost cel urbanistic6. S-a considerat, pe bună dreptate, că „numai în baza unui plan de sistematizare se poate asigura o dezvoltare sănătoasă în viitor a oraşului. Planul de sistematizare al municipiului Satu-Mare a fost întocmit de organele serviciului tehnic, economisind astfel municipiului, cel puţin un milion de lei”7. Interesant este că edilii de atunci au prevăzut dezvoltarea oraşului spre sud şi vest, lucru întâmplat după instaurarea regimului comunist. De altfel, programul a fost gândit pentru următorii 50 de ani; oraşul număra pe atunci 54.264 de locuitori şi se estima ca în următorii 50 de ani să se depăşească cifra de 100.000, previziuni care, de altfel, s-au confirmat în anii următori.

Arhitectonic s-a reuşit instaurarea unui stil elegant, ilustrat de casele construite în municipiul Satu Mare, reproduse de noi din cartea – bilanţ a anilor 1933-1936 de guvernare liberală. La acest capitol am putea aminti mai multe imobile, uşor de recunoscut şi de remarcat şi în zilele noastre: Palatul Doboşi (Calea Traian, colţ cu str. Avram Iancu), casa „Ing. Şuluţiu” (str. Gh. Bariţiu, astăzi str. Ana Ipătescu), casa din str. Dr. Valeriu Pop (azi Bd. 3 *** În serviciul patriei..., 82.

4 Gazeta Sătmarului, Satu Mare, 10, nr. 206, 12 septembrie (1937).

5 SJANSM, fond PMSM, seria Acte confidenţiale, dos. nr. 48, f. 14.

6 Gazeta Sătmarului, Satu Mare, 7, nr. 134, 21 noiembrie (1934), 1.

7 *** Trei ani de muncă..., 29.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

161

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE”

Inaugurarea noului Palat al Prefecturii (astăzi sediul Muzeului Judeţean Satu Mare) la 13 decembrie 1936, sursa foto *** În serviciul patriei. Dare de seamă asupra realizărilor înfăptuite în judeţul Satu Mare (1933-1937), (Satu Mare, 1938), 121.

Ion I. C. Brătianu), casele din str. Pr. Mureşanu (azi str. Mileniului) , casa din str. Bălcescu (denumire purtată şi în zilele noastre), casa din str. Mihail Pavel (azi str. Caişilor), casa de pe str. Mareşal Averescu (azi str. Crasna), casa de pe str. I. G. Duca (azi str. Gabriel Georgescu) şi casa de pe str. Iuliu Maniu (azi str. Zutphen).

Mai mult decât atât, trebuie spus că în această perioadă, ambele biserici româneşti au reuşit să-şi îndeplinească ori să înceapă să îşi clădească frumoase visuri. Astfel de hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril a avut loc sfinţirea noului lăcaş construit pentru credincioşii greco-catolici din municipiul Satu Mare 8 noiembrie 1937)8. Cu ocazia unei sărbători foarte apropiate de aceasta, în ziua de Sf. Dumitru, la 26 octombrie 1937 a avut loc sfinţirea fundamentului bisericii ortodoxe din Satu Mare, comunitatea credincioşilor acestei biserici aşteptând de multă vreme demararea lucrărilor9.

O importanţă deosebită s-a dat amenajării parcurilor, considerate a fi, pe drept cuvânt, plămânii oraşului, sporirea numărului acestora fiind „o datorie de prim ordin edilitar”10. La iniţiativa lui Ştefan Benea a fost amenajat un nou parc în Pădurea Mare, fiind dotat cu un restaurant şi chioşc pentru muzică11. În priorităţi s-au constituit şi modernizarea Uzinei de apă şi a canalizării oraşului, de 8 Gazeta Sătmarului, Satu Mare, 10, nr. 215, 14 noviembrie (1937), 1-2.

9 Ibid., nr. 213, 31 octombrie (1937), 2.

10 *** Trei ani de muncă..., 41.

11 Gazeta Sătmarului, Satu Mare, 9, nr. 158, 26 august )1936), 4.

162

Casa Naţională din Satu Mare în timpul construcţiei 1935-1937, sursa foto *** Trei ani de muncă. Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 1933-1936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 20.

asemenea, de mare însemnătate au fost modificările şi îmbunătăţirile aduse Uzinei Electrice. Ştefan Benea a acordat sprijin şi pentru buna dezvoltare şi organizare a corpului pompierilor. S-a cumpărat o moto-pompă cu o capacitate de 12 atmosfere şi o autosalvare care se deplasează şi în provincie contra costului de 6 lei de kilometru.

Nu în ultimul rând, tot ca o afirmare a românismului sunt de lăudat realizarea statuilor dr. Vasile Lucaciu şi Lupoaica. Inaugurarea statuii dr. Vasile Lucaciu a avut loc la 13 decembrie 1936, în prezenţa miniştrilor Ion Inculeţ, Valeriu Pop, a subsecretarilor de stat Tiberiu Moşoiu şi Valeriu Roman, precum şi a preşedintelui Ligii Antirevizioniste Române, Stelian Popescu12.

La 8 septembrie 1937 s-a inaugurat la Satu Mare un aeroport modern, prilej cu care a avut loc şi un miting de aviaţie, organizat de către Ministerul Aerului şi Marinei. Au fost prezente autorităţile locale, dar şi distinşi aviatori, între care s-a distins prezenţa lui Max Manolescu, sursa foto Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele liberale sătmărene I. Emil Tişcă (1881-1965), (Ed. Argonaut, Cluj Napoca, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2013), 71.

12 Ibid., nr. 173, 25 decembrie (1936), 2.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Planul de sistematizare al municipiului Satu Mare realizat în perioada mandatului deţinut de Ştefan Benea, aprobat de Consiliul Tehnic Superior la 26 martie 1936, sursa foto *** Trei ani de muncă. Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 1933-1936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 28.

Palatul Doboşi situat în Satu Mare pe Calea Traian, colţ cu str. Avram Iancu, sursa foto *** Trei ani de muncă. Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 19331936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 29.

Biserica greco-catolică „Sfiinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din municipiul Satu Mare, 1937, sursa foto *** Trei ani de muncă.

Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 1933-1936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 29.

Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” în timpul construcţiei, operă a arhitectului Gheorghe Liteanu din Bucureşti, 1937-1940, sursa foto Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele liberale sătmărene I. Emil Tişcă (1881-1965), (Ed. Argonaut, Cluj Napoca, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2013), 89.

Inaugurarea statuii dr. Vasile Lucaciu, operă a sculptorului Corneliu Medrea, a avut loc la 13 decembrie 1936, în prezenţa miniştrilor Ion Inculeţ, Valeriu Pop, a subsecretarilor de stat Tiberiu Moşoiu şi Valeriu Roman, precum şi a preşedintelui Ligii Antirevizioniste Române, Stelian Popescu, sursa foto *** Trei ani de muncă.

Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare. 1933-1936, (Satu Mare, Presa Liberă, 1936), 82.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

163

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Viorel CÂMPEAN

INTELECTUALI ROMÂNI ÎN ORAȘUL SATU MARE, LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Despre intelectualii români trăitori la sfârșitul secolului al XIXlea în orașul Satu Mare sunt destul de puține informații. Dorim în acest material să centralizăm datele pe care le avem până în acest moment.

Ultimul pătrar al acelui secol, aparținând istoriei moderne a românilor, a fost presărat de numeroase și foarte importante evenimente, jaloane în lupta de emancipare națională.

Orice discuție credem că s-ar cuveni începută evocând figura luminoasă a lui Petru Bran, protopopul și profesorul care a avut un mare aport în ridicarea conștiinței naționale a românilor din Sătmar, începând cu anul 1850 când devine paroh la Craidorolț, mai ales însă din 1857 când ajunge paroh în orașul de pe Someș, Satu Mare. În scurt timp, în 1859, el reușește înființarea primei catedre de limba și literatura română la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare. Activitatea sa literară, dar şi cea preoţească, au luat sfârșit în 1876. Fiind grav bolnav, ultimii ani ai vieţii i-a trăit într-o cumplită mizerie. Pe lângă catedră, Petru Bran a înființat în acea instituție școlară și o Societate de lectură.

Printre membrii Societății de lectură regăsim numele unor viitori intelectuali de seamă ai părților sătmărene și sălăjene, precum Antoniu Băliban, Andrei Cosma, Vasile Mureșan, Andrei Covaciu, etc. Ștafeta patriotică, am pu164

tea spune, a fost preluată de către dr. Vasile Lucaciu, personalitatea covârșitoare a românilor sătmăreni din acea perioadă. Dar, legătura dintre cei doi este consolidată și de faptul că, după retragerea lui Petru Bran, între 18781885, catedra de la Liceul Catolic Regesc va fi ocupată de către fostul paroh de Eriu Sâncrai, dr. Vasile Lucaciu. Având aceeași atitudine ca a predecesorului său, a avut parte de un deznodământ asemănător, în sensul că a trebuit să părăsească funcția de profesor la Satu Mare. Doar că, exilat fiind într-o parohie mică, sărăcăcioasă, avea să scrie istorie, construind o adevărată catedrală; și de zid, văzută, dar și una spirituală, „Pro sancta unione omnium romanorum”. A fost recompensat de contemporani prin atribuirea supranumelui de „Leul de la Șișești”. Nu vom stărui acum asupra personalității sale. Vom spune doar că în anul 1885 a apărut la Satu Mare „Revista catolică”, prima publicație periodică în limba română din aceste părți.

Corneliu Medrea lângă macheta statuii dr. Vasile Lucaciu, amplasată în Piaţa Libertăţii din Satu Mare După cum se știe, dr. Vasile Lucaciu avea să treacă la cele veșnice în orașul Satu Mare.

După plecarea la Șișești, va mai trece prin Satu Mare, în special pentru „vizite” la Tribunal, în numeroasele procese din perioada de dinaintea Memorandului. Pe 4 iulie 1889 era chemat la un proces în Satu Mare, care a durat 4 zile.

Apărat de către Iuliu Coroianu, Vasile Lucaciu

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” a fost achitat. Din presă afăm că în sală a fost prezentă elita românească a Sătmarului. După achitare a urmat un banchet „strălucit”1.

Pentru a ilustra atmosfera din anii de profesorat ai lui dr. Vasile Lucaciu la Satu Mare, vom reproduce un fragment dintr-o scrisoare pe care acesta i-o adresează, împreună cu avocatul Simion Popovici Desseanu, la 1 iulie 1882, lui Bariţiu, prezentându-i situaţia românilor din această zonă şi acţiunile pe care intelectualitatea le preconiza pentru apărarea libertăţii şi demnităţii acestora: „Ştim că aveţi cunoştinţă de suferinţele noastre, ce le îndurăm în acest comitat nefericit. Nu ne dau pace, ziua – noaptea spionează asupra noastră, ne delaţionează, vexează clerul cu cestiunea siemei stolare, fac adunări, din care cer ştergerea catedrei de limba română dela gimnaziu etc., etc. Faţă de asemeni încercări nu mai putem rămâne mai departe nepăsători, cu atât mai vârtos, că prin înfiinţarea reuniunei2 au edis comanda de luptă în contra noastră pe toată linia”. Cei doi semnatari s-au consfătuit „despre agendele ce ar fi de făcut pentru salvarea onoarei noastre. În fine, din partea mai multor inteligenţi, noi am căpătat încredinţarea, să compunem un manifest în numele tuturor românilor din acest comitat, în care să răspundem cu toată demnitatea şi în termeni energici la insultele, calumniile şi la tendinţele lor”3.

Dar cine a fost Simion Popovici Desseanu? Avocat, dar şi poet, s-a născut în 1835 la Bichiş (Békés, în Ungaria), în familia nobiliară sălăjană Pop de Băseşti. A început teologia la Oradea, a absolvit-o însă la Viena, prin 1858-1859. După aceea a funcţionat ca profesor suplinitor la Beiuş, între anii 1860-1862.

S-a căsătorit în anul 1860 la Bârsău de Sus, cu fiica parohului local Daniel Vultur, Terezia. La 12 septembrie 1861 este prezent la Seini, unde intelectualitatea românească din aceste părţi dorea înfiinţarea unui gimnaziu românesc. Nu a fost hirotonit, considerând că este bine să urmeze şi Dreptul, absolvind aceste studii în 1864. Între 1864 şi 1868 a deţinut funcţia de jurat comitatens în Arad. A funcţionat apoi ca avocat la Satu Mare.

1 „Familia”, Oradea, an XXV, nr. 25, 18/30 iunie 1889, p. 299a; Ibidem, nr. 27, 2/14 iulie 1889, p. 323.

2 Este vorba despre înființarea la Satu Mare în anul 1882 a Societății „Szécsenyi”. Membri ai acestei societăți, cu intenții de maghiarizare a românilor sătmăreni, au intrat în conflict cu dr. Vasile Lucaciu.

3 Grigore Ploeşteanu, Vasile Lucaciu şi George Bariţiu sau continuitatea luptei pentru drepturi naţionale a românilor transilvăneni, în „Satu Mare. Studii şi comunicări”, Satu Mare, vol. III, 1975, pp. 101-102.

La 15 octombrie 1877, se numără şi el printre intelectualii români sătmăreni care au făcut donaţii pentru armata română aflată în Războiul de Independenţă. Demn de semnalat este și faptul că în 1883 trimite un apel lui George Bariţiu, din nou împreună cu dr. Vasile Lucaciu, de această dată și cu avocatul sătmărean Ioan Pop, în care cereau întemeierea unui „organ de publicitate”, noi înţelegând prin acesta o „foaie” (ziar, revistă) pentru românii sătmăreni.

După aceste evenimente probabil că Simion Popovici Desseanu s-a mutat la Bocşa-Montană, unde întâi a fost notar public apoi avocat. S-a remarcat ca unul dintre membrii de frunte ai „Astrei” . Cu vechi îndeletniciri de versificator cărturăresc, a semnat poezii și articole în „Familia”, „Şezătoarea”, „Amicul Familiei”, „Biserica şi şcoala”. În ultima parte a vieţii a fost notar la Giula-Vărşand, iar apoi pretor la Aletea. A trecut la cele veşnice în 19184.

Mai puține informații avem despre avocatul Ioan Pop, al treilea semnatar sătmărean al doleanței către George Barițiu, în ceea ce privește editarea unei publicații la Satu Mare.

S-a născut în 1848 la Tur (azi localitate componentă a orașului Negrești Oaș), în familia parohului local Iacob Pop (1807, Călineşti-1879, Tur) şi a Mariei Niţaş. A rămas orfan la vârsta de 7 ani, mama sa fiind răpusă de holera din 1855. A absolvit liceul la Beiuş, iar după aceea Dreptul la Academia din Oradea5. A practicat avocatura. În calitate de reprezentant al cercului Cărăşeu a fost prezent în 12-14 mai 1881 la adunarea generală a Partidului Național Român desfăşurată în Sibiu, alături de alţi reprezentanţi ai românilor sătmăreni6.

Pentru perioada despre care ne-am propus să vorbim o importanță deosebită în Satu Mare a avut prezența lui dr. Alexandru Ferențiu (1840-1892). S-a născut la Beiuș, unde a și absolvit liceul. A urmat apoi Academia de Drept din Oradea. Venit după terminarea stu4 Viorel Câmpean, Simeon Popovici-Desseanu şi legăturile lui cu Sătmarul, „Citadela”, Satu Mare, an IX, nr. 1-6 (93-98), ianuarie-iunie 2015, pp. 9-10.

5 Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000, p. 626.

6 Viorel Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (19181919), Satu Mare, 2004, p. 42.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

165

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” diilor ca avocat la Satu Mare, avea să se remarce prin activitatea pusă în slujba emancipării naționale a românilor din această parte a țării. A făcut numeroase acte filantropice pentru nobila cauză amintită. A fost unul dintre organizatorii de bază ai adunării generale a Societății pentru fond de teatru român în Ardeal, desfășurată în 1872 la Satu Mare.

Memoria lui este păstrată și astăzi în municipiul Satu Mare, o placă montată pe locuința avocatului din str.

Mircea cel Bătrân amintește trecătorilor că acolo s-au pus bazele desfășurării celei de-a Avocatul Alexandru Ferențiu doua adunări a Societății pentru Fond de Teatru Român din Transilvania. În acea locuință obișnuiau să se întâlnească reprezentanții cei mai de seamă ai intelectualității românești din comitatul Sătmar. După Unire, fiul său, Augustin Ferențiu, a devenit primul primar român al orașului Satu Mare7.

Talentat tenor, acesta a încântat adesea publicul sătmărean, cum s-a întâmplat spre exemplu în 1899 la Seini8.

Un alt avocat cu puternică implicare în lupta pentru emancipare națională a fost Desideriu Borbola. Era fiul lui Anton Borbola (judecător de tablă regească) și al Rozei Darvas Szaplonczay și s-a născut, probabil, la Aleșd. Rămânând orfan, a absolvit Dreptul la Oradea avându-l tutore pe canonicul Nicolae Borbola9. Dezideriu s-a ocupat de punerea în practică a testamentului făcut de tutorele său, publicând, cu inițialele „D.B.”, un articol lămuritor și despre biografia binefăcătorului10.

Probabil că după absolvire a fost jurat la

7 Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea, 1935, p. 283; Teodor Neş, Oameni din Bihor. 1848-1918, Oradea, 1937, pp. 296-297.

8 „Familia”, Oradea, an XXXV, nr. 28, 11/23 iulie 1899, p. 335.

9 Berényi Maria, Studenți români din Ungaria de azi la academii, preparandii și universități din Imperiul Austro-Ungar (secolul XIX, începutul secolului XX), în vol. Comunicările celui de-al X-lea Simpozion al Cercetătorilor români din Ungaria, (Giula, 28-29 noiembrie 2009), Giula, 2010, p. 42; Bozóky Alajos, A Nagyváradi Királyi Akadémia Százados Multja 1788-tól 1888-ig. Száz éves jubileuma alkalmábából, Budapest, 1889, p. 222.

10 „Transilvania”, Sibiu, an XVIII, nr. 1-2, 1-15 ianuarie 1887, pp.

3-5.

166

Tribunalul din Oradea. Legăturile membrilor familiei Borbola cu Sătmarul sunt mai numeroase. În 1866 era deplâns în „Familia” decesul lui Ioan Borbola de Gyöngy (Giungi), fiscal al comitatului Satu Mare, „un părtinitor fidel al ziaristicii române”11. Ajuns avocat la Satu Mare, Dezideriu Borbola s-a căsătorit cu Iuliana Eulalia, fiica preotului din Sătmărel, Grigore Fabian.

Românii sătmăreni nu au stat nepăsători nici în timpul Războiul de Independenţă. Astfel, la 13 iunie 1877 avocatul Dezideriu Borbola îi scrie lui George Barițiu la Brașov despre ofrandele strânse pentru ostașii români răniți în război. Presa românească a consemnat cu bucurie această ofrandă12. În listă, alături de acest avocat, mai găsim patru personalități care au legătură cu familia sa. Este vorba despre parohul Sătmărelului, Grigore Fabian, care donează 10 florini, proprietarul Iuliu Fabian, aceeași sumă, precum și alți doi tineri preoți greco-catolici, George Șuta și Ilie Turdeanu, care donează câte 2 florini. Aceștia din urmă erau, aidoma lui Dezideriu Borbola, gineri ai lui Grigore Fabian13. În familia lui Dezideriu și Iulia Borbola știm că s-a născut fiica Laura, o pianistă foarte talentată, activitatea fiindu-i bine reflectată în presa românească a vremii, dar primind elogii şi în publicaţiile locale sătmărene de limbă maghiară „Szatmár”, „Heti Szemle” şi „Szatmár és vidéke”14. Au mai avut un fiu, pe care îl chema tot Dezideriu. Acesta, după ce studiase și el Dreptul, în 26 octombrie 1905 a obținut diploma de avocat la Budapesta; a fost și el talentat muzical. Încă în 1878 îl aflăm pe Dezideriu Borbola pe lista membrilor „Astrei”15. A fost prezent în 12-14 mai 1881 la Conferința națională de la Sibiu16. Ultimii ani din viață i-a trăit în zona Banatului, prin 1905 locuind la Teregova.

Dacă la catedra de limba română i-a urmat dr. Vasile Lucaciu, în funcțiile de paroh și protopop succesor i-a fost Ioane Marcu (1831-1886). Hirotonit în 1857, până în 1858

11 „Familia”, Pesta, an II, nr. 9, 25 martie/6 aprilie 1866, p. 108.

12 „Familia”, Budapesta, an XIII, nr. 24, 12/24 iunie 1877, p. 284; „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, an XL, nr. 43, 17/5 iunie 1877.

13 Viorel Câmpean, Mihaela Sălceanu, Sătmărenii și Războiul pentru Independență, în „Eroii Neamului”, Satu Mare, an IX, (serie nouă), nr.

1 (30), martie 2017, pp. 32-35.

14 „Familia”, Oradea, an XXXI, nr. 37, 10/22 septembrie 1895, p.

441; Ibidem, nr. 38, 17/29 septembrie 1895, p. 454.

15 „Familia”, Budapesta, an XIV, nr. 55, 23 iulie/4 august 1878, p.

359.

16 Acte și documente privind elita politică românească (1869-1896), Cluj-Napoca, 2010, p. 111.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” a slujit la Cicârlău, pentru ca apoi, până în 1866 să-i urmeze lui Petru Bran în parohia Craidorolţ. Din 1866 slujeşte pentru doi ani iarăşi la Cicârlău, pentru ca între anii 1870-1871 să-i regăsim semnătura în scriptele parohiei Odoreu. Din iulie 1871 apare în registrele parohiei Satu Mare, mai întâi ca preot-cooperator al parohului Petru Bran, apoi ca paroh şi protopop.

Mergând pe urmele ilustrului său predecesor, va fi deosebit de activ pe tărâmul luptei pentru limba română şi pentru drepturi naţionale, deşi împrejurările în care a funcţionat nu au fost deloc favorabile17.

Teza latinistă promovată de el, deşi exagerată, dovedeşte permanenţa latină pe acest teritoriu. Conferinţa sa Declaraţiune în cauza limbei române, publicată în 1880 la Satu Mare, a fost punctul de plecare al conferinţelor intelectualilor sătmăreni, desfăşurate în vara anului 1880 la Homorod şi Satu Mare. A scris în 1881 lucrarea A magyar és a román (Românii și maghiarii) apărută tot la Satu Mare. A luptat pentru o singură biserică românească, în acest sens publicând lucrarea Biserica română, apărută în 1883 la editura sătmăreană Presa Liberă. În 1881 a fost prezent la Sibiu la Conferinţa Partidului Național Român, unde s-a hotărât redactarea unui „Memorial” adresat opiniei publice occidentale, care cuprindea dezideratele românilor transilvăneni. Un număr de 50 de exemplare au fost distribuite în zona Sătmarului de către Ioane Marcu. A purtat corespondenţă, printre alţii, cu Vasile Alecsandri, Alexandru Roman precum şi cu părintele presei româneşti transilvănene, George Bariţiu. Vasile Scurtu, recunoscându-i probitatea ştiinţifică, consideră că nu a avut energia şi calităţile de înflăcărat naţionalist ale predecesorului său paroh sătmărean, Petru Bran. Nu va fi urmat de slujitori ai altarului la fel de vrednici. De notat că aceștia notau în registrele parohiale în limba română numele nou-născuților doar în cazul nașterilor din propriile familii!

17 Livia Bacâru, Ioane Marcu, personalitate multilaterală a vieţii culturale sătmărene din secolul trecut, „Satu Mare. Studii şi comunicări”, Satu Mare, vol. V-VI, 1981-1982, pp. 325-332.

O personalitate născută în orașul Satu Mare, puțin cunoscută de sătmăreni, este Radu Cuparu (1866-1910). Putem spune că a avut o viață tumultuoasă. Prin 1887 a intrat în ordinul bazilitanilor (O.S.B.M. – Ordinul Sfântului Vasile cel Mare), vieţuind la mănăstirea din Csernekhegy (lângă Munkács). A rămas în mânăstire doar un an, iar în anul următor şi-a desfăşurat activitatea ca educator la Odoreu.

După o perioadă petrecută la Sighet, a ajuns la curtea episcopului Mihail Pavel din Oradea.

Absolvind teologia la Budapesta, a fost numit profesor la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, predând lecţii de religie, limbile română, maghiară şi germană. Și-a regăsit aici originile românești, începând să publice texte în mai multe periodice de limba română, după ce fusese foarte activ în presa catolică maghiară. Este adevărat însă că s-a numărat printre primii colaboratori la „Revista catolică” a lui dr. Vasile Lucaciu. Nu vom insista asupra personalității sale, de-a lungul anilor am mai avut ocazia să îl prezentăm cititorilor18.

Vom spune doar că, aflat încă la o vârstă fragedă, Radu Cuparu a scris două cărticele de rugăciuni, încă în 1887, apărute la Satu Mare, în tipografia lui Ludovic Nagy, editor fiind Vasile Wolkenberg: Patru Sfinte cântări pentru creştini evlavioşi scrise de Radu Cupariu la cererea poporului şi Sfântul Rosariu sau cununa de roză a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu întocmit pre ritul răsăritean de R. Cupariu. Ambele lucrări există în fondul Bibliotecii Judeţene Satu Mare și au fost reeditate în 1906 la Gherla19.

Patru Sfinte cântări pentru creştini evlavioşi scrise de Radu Cupariu la cererea poporului scrisă „Spre mărirea Prea-sântei Fecioare din mănăstirea Bicşadului”, are o frumoasă „prevorbire”. Pentru frumuseţea şi savoarea limbajului, redăm în întregime textul autorului: „Preaiubit popor! Aceste sfinte cântări vi [le]-am pregătit pentru ca să le folosiţi spre mărirea lui Dumnezeu, spre lauda Sfintei Mării spre folosul neamului şi al ţării noastre mult cercate. Ştiind că ariile cânturilor ungureşti, spre care am întocmit aceste sfinte versuri sunt cunoscute la voi, am făcut versurile acestea pe aria acelora. În vremile acestea mă

18 Viorel Câmpean, 100 de ani de la trecerea la veşnicie a preotuluicărturar Radu Cuparu, „Citadela”, Satu Mare, an IV, nr. 5-6-7-8 (2728-29-30), mai-iunie-iulie-august 2010, pp. 10-11.

19 Viorel Câmpean, Marta Cordea, Ediţii nesemnalate în „Bibliografia Românească Modernă” ale unor lucrări întocmite de Radu Cuparu, „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, an XX, nr. 2 (39), 2012, pp. 148-154.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

167

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” ocup cu traducerea sfântului rozar pe limba noastră dulce, ce cât mai curând din sârguinţa mea şi din bunăvoinţa Domnului Editoriu va să iasă de sub tipar. Pentru critici numai atâta zic, că eu nu pentru ei ci pentru popor le-am făcut acestea. Satmare 1887. Adormirea N[ăscătoarei] de D[umnezeu]. Radu Cupariu”.

Într-adevăr, Radu Cuparu a reuşit traducerea Sfântului Rozariu. Din păcate în fondul Bibliotecii Judeţene Satu Mare se păstrează doar un exemplar incomplet din această lucrare.

Deși în rândurile „Astrei” au intrat sătmăreni încă din primii ani de la înființare, exemplele lui Petru Bran și Moise Sora Noac fiind dintre cele mai cunoscute, abia la începutul anului 1898 s-a reușit înființarea unui despărțământ local, sub conducerea lui George Șuta, înființat însă cu sprijinul lui George Pop de Băsești. Au urmat două decenii până la împlinirea idealului național, Unirea cea Mare.

Cei câțiva intelectuali prezentați în aceste rânduri, strânși în jurul personalității copleșitoare a lui dr. Vasile Lucaciu, au întreținut și în orașul Satu Mare nădejdea în venirea „zilei astrale” pentru români.

168

Colonel (r) Voicu ŞICHET

EFORTURI PENTRU REFACEREA STATUII PIERDUTE A SĂTMARULUI La ora actuală, municipiul Satu Mare este sărac în monumente de for public impozante, cea mai reprezentativă statuie fiind a părintelui dr. Vasile Lucaciu - „Leul de la Şişeşti”, „Omul Drapel”, „Apostolul neamului” -, născut în comuna Apa din judeţul nostru, monument care are, la rându-i, o istorie interesantă (vezi Bălu, Daniela. Vasile Lucaciu – sau istoria sa în bronz. Eroii Neamului, Satu Mare, 2017, 9 (s.n.), nr. 1 (30), p. 21-26.) Însă, în rândurile de faţă ne-am propus să aducem în atenţia cititorilor clujeni, mulţi cu origini sătmărene, un monument ce domina în perioada interbelică centrul municipiului Satu Mare şi care acum nu mai există. Despre ce este vorba?

La 1 Decembrie 1922, în municipiul Satu Mare a fost dezvelită „Statuia Soldatului Român”, denumită ulterior a „Eroului Necunoscut”, ridicată în cinstea bravilor ostaşi români care s-au jertfit pentru împlinirea visului de veacuri al poporului nostru, Marea Unire de la Întâi Decembrie 1918, pentru a marca apartenenţa pentru totdeauna a acestor meleguri la România Mare. Acest monument a fost primul şi singurul din Satu Mare dedicat eroilor români ce şi-au dat viaţa în Primul Război Mondial şi pentru făurirea României Mari, fiind, totodată, prima statuie ridicată pe graniţa de vest a României, după 1 Decembrie 1918, dar şi prima aparţinând comunităţii româneşti sătmărene, aflată secole de-a rândul sub stăpâniri străine. În întreaga perioadă interbelică, „Statuia Eroului Necunoscut” a reprezentat principalul monument de for public al oraşului, locul în care s-au desfăşurat toate ceremoniile aniversar-comemorative, fiind situată în Piaţa Libertăţii, lângă Ceasul electric.

La festivităţile de punere a pietrei de temelie, desfăşurate în 24 septembrie 1922, au fost prezenţi, printre alţii, ministrul ad interim Alexandru Constantinescu şi vestitul general Traian Moşoiu, unul din artizanii victoriilor repurtate de Armata Română în campania din 1919 pentru eliberarea Transilvaniei de Nord şi a Budapestei de bandele bolşevice ale lui

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Bela Kun, ei deschizând şi lista subscripţiilor publice pentru adunarea de fonduri în vederea realizării monumentului.

Festivităţile de inaugurare, la care a fost depusă o coroană de flori şi din partea marelui învăţat al neamului, istoricul Nicolae Iorga, au fost deschise de profesorul universitar Marin Ştefănescu, preşedintele Asociaţiei „Cultul Patriei” (precursoarea actualei Asociaţii Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”), în prezenţa unor înalte oficialităţi şi a unui numeros public, desfăşurându-se într-o atmosferă de mare entuziasm, deşi au fost umbrite de decesul marelui luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, părintele dr. Vasile Lucaciu, ale cărui funeralii au avut loc în aceeşi zi, tot la Satu Mare, de unde sicriul cu trupul neînsufleţit a fost transportat la Şişeşti, pentru a fi înhumat în frumoasa şi măreaţa sa ctitorie: Biserica Sfintei Unirii a Tuturor Românilor.

Iniţiativa ridicării acestui monument a aparţinut generalului Andrei Butunoiu, comandant al Garnizoanei Satu Mare, totodată publicist şi scriitor, membru al Asociaţiei „Cultul Patriei”, care a pus sub edificiu un „Act Comemorativ”, din care redăm câteva pasaje: „...După ce cu multă vărsare de sânge şi prin bravura şi jertfele de tot felul făcute de poporul românesc s’a, înfăptuit România Mare, visul sfânt de aur al nostru al tuturor....

Ridicatu-s’a acest monument al soldatului român în oraşul Satu-Mare prin subscripţie publică, ca să fie pildă tuturor generaţiilor în lungul veacurilor viitoare şi să le vorbească de eroismul, devotamentul şi sacrificiul până la moarte a acestui soldat care în clipele cele mai grele, dar şi cele mai sublime ale neamului românesc, a aruncat de pe el, odată cu haina şi toate preocupările personale, şi cu sufletul curat s’a aruncat asupra vrăjmaşului cu tot focul şi cu toată dragostea de patrie şi a scăpat ţara dela peire.

Să mai arate generaţiilor viitoare că soldatul român aci s’a aşezat şi aci va rămâne, santinelă veşnică a teritoriului, a civilizaţiei şi a culturei poporului românesc”.

Din păcate, acest Soldat Român a dispărut fără urmă în fatidicul an 1940, Sătmarul şi Ţara rămânând fără „santinelă” la fruntarii. La iniţiativa Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – filiala Satu Mare, s-au făcut demersuri pentru refacerea acestui monument şi repunerea pe vechiul amplasament, reuşindu-se în acest sens, în anul 2007, obţine-

rea unei hotărâri a Consiliului local Satu Mare, inclusiv privind alocarea fondurilor necesare. Cu toate acestea, demersurile au intrat în impas, autorităţile municipale invocând, de-a lungul a peste 10 ani, lipsa fondurilor pentru demararea lucrărilor, deşi iniţiatorii au adus şi două tunuri de la Sibiu pentru încadrarea monumentului, aşa cum a fost el la inaugurare.

Menţionez că nu au fost identificate schiţele autorului, sculptorul Gheorghe Tudor din Bucureşti, singurele documente pe care s-au bazat iniţiatorii fiind câteva fotografii ale monumentului, realizate în perioada existenţei sale interbelice, pe care le ataşăm, precum şi articole din presa vremii. Conform acestora, „statuia din bronz reprezenta un soldat român care îşi dezbrăca tunica, se dezbrăca cu gesturi largi de haina împovărătoare a războiului, ca o descătuşare din robie, simbolizând eliberarea, victoria atât de greu obţinută! De altfel, dacă privim statuia, înţelegem că acea încovoiere, acea contorsionare a trupului, este creată de artist tocmai pentru a exprima mişcarea puternică, îndârjirea cu care soldatul se debarasează de haina militară, de haina războiului, ca şi cum ar arunca-o pentru totdeauna, ca şi cum ar da războiul pentru pace, robia pentru libertate, luptele pentru victorie.” (Bălu, Daniela. Memoriu justificativ întocmit pentru reconstruirea Statuii „Eroului Necunoscut”. Eroii Neamului, Satu Mare, 2018, 10 (s.n.), nr. 2 (35), p. 16-18.)

Faţă de această stare de fapt şi având în vedere că în anul 2018, la 1 Decembrie, se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, considerăm că este de datoria noastră, a generaţiei actuale, de a repune la locul şi în forma iniţială acest impunător şi important monument al românismului din zona de nord-vest a ţării. În acest sens, Asociaţia Civică Tempora Satu Mare (cea care editează revista Eroii Neamului, în care am făcut mereu apel la autorităţi pentru realizarea acestui proiect), alături de alte organizaţii şi instituţii sătmărene, au solicitat din nou autorităţilor locale, judeţene şi guvernamentale identificarea posibilităţilor de sprijin a acestui demers şi punerea în aplicare, în cel mai scurt timp, a măsurilor considerate oportune, astfel încât acest deziderat să fie împlinit.

Ca urmare, s-a obţinut acordul de principiu al primarului municipiului Satu Mare, d-l Kereskenyi Gabor (însă cu specificarea expresă a neimplicării financiare a primăriei şi consiliului local Satu Mare), urmat de eliberarea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

169

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Certificatului de urbanism (27 martie 2018).

Conform cerinţelor acestuia, s-au obţinut toate avizele de la diferitele entităţi locale şi naţionale, inclusiv avizul de la Comisia de for public de pe lângă Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale fiind pozitiv, însă încă nu ne-a fost comunicat oficial. Am specificat acest lucru, deoarece de el depind două lucruri esenţiale pentru ducerea la bun sfârşit a frumoasei şi generoasei noastre iniţiative. În primul rând, fără acesta, Primăria municipiului Satu Mare nu va elibera autorizaţia de construcţie, astfel că nu se pot începe lucrările efective la postament, soclu etc. În al doilea rând, Asociaţia Civică Tempora a obţinut o finanţare de circa 20.000 Euro printr-un proiect aprobat de Consiliul Judeţean Satu Mare în conformitate cu Legea 350/2005, însă punerea la dispoziţie a sumei respective este condiţionată expres de obţinerea acestui aviz.

Evident că Asociaţia Civică Tempora nu a stat cu mâinile în sân aşteptând demersurile birocratice binecunoscute la nivelul administraţiei din ţara noastră, căutând să identifice şi alte surse de finanţare (necesarul fiind de circa 50.000 Euro), cu precădere sponsorizări din partea unor societăţi comerciale şi donaţii de la persoane fizice, rezultatele obţinute până în prezent fiind încurajatoare. De altfel, în scopul promovării şi cunoaşterii de către opinia publică sătmăreană a intenţiilor şi nevoilor noastre, în luna februarie 2018, am organizat, la Cercul Militar de Garnizoană Satu Mare, Expoziţia fotografică „Jertfa eroilor pentru făurirea României Mari”, care a devenit itinerantă, poposind la Carei, Tăşnad şi la câteva unităţi de învăţământ din municipiul Satu Mare. Expoziţia cuprinde fotografii ale monumentelor eroilor primului război mondial de pe raza judeţului Satu Mare, locul central ocupându-l dispărutul Monument al Eroului Necunoscut, ea putând fi vizitată, până la sfârşitul acestui an, în locaţia în care a fost vernisată. (Detalii, pe: www.asociatia-tempora.ro.)

Totodată, am identificat firma S.C. NE&RO Invest S.R.L. din Gherla, care s-a angajat să realizeze proiectul, în speţă statuia propriu-zisă turnată în bronz, la fel ca cea iniţială, doar pe baza fotografiilor puse de noi la dispoziţie. Aceasta a şi realizat macheta, care a stat la baza documentaţiei înaintate către Comisia de for public, inclusiv o simulare a amplasării ei în municipiul Satu Mare, pe care de asemenea o prezentăm, la ora actuală lucrându-se la 170

modelajul la scară reală. Menţionăm că înălţimea statuii este de 2,20m, iar a soclului de 3m, astfel încât va rezulta un monument de dimensiuni apreciabile.

Referitor la soclu, trebuie subliniat faptul că pe partea din faţă era aplicată o placă ce înfăţişa scene de război, încadrată sus şi jos de denumirile locurilor importante în care Armata Română a obţinut victoriile ce au consolidat eforturile de unire: MĂRĂŞEŞTI şi TISA, iar pe cea din spate anii 1916 şi 1919 semnificând intrarea României în război, respectiv încheierea campaniei de eliberare a Transilvaniei, în fapt a spaţiului românesc de trupele bolşevice maghiare şi secuieşti. Din fericire, aceste două plăci există, fiind identificate după 1990 într-un depozit al Muzeului Judeţean Satu Mare de către fostul director, dr. Viorel Ciubotă, astfel încât intenţionăm să le aplicăm şi pe noul soclu. De asemenea, în lateral dreapta erau versurile lui Dimitrie Bolintineanu din poezia Mircea cel mare şi solii, „Viitor de aur ţara noastră are/Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”, care de asemenea vor fi aplicate, iar pe lateral stânga vom scrie câteva cuvinte despre istoria veche şi recentă a monumentului.

Aşa după cum spuneam, şi după cum se vede în fotografii, monumentul era încadrat de două tunuri de epocă, specifice primului război mondial, cu afet şi roţi de lemn şi cu ţeava scurtă. Din păcate, tunurile aduse în 2008 de la Sibiu sunt modele din al doilea război mondial, majoritatea specialiştilor fiind de părere că nu se potrivesc absolut deloc cu monumentul, astfel că facem demersuri şi pentru identificarea în ţară a unora măcar asemănătoare, dacă nu identice, cu cele iniţiale.

Mai este de menţionat faptul că, aşa după cum afirmam la început, monumentul s-a numit iniţial „Statuia Soldatului Român”, însă ulterior, în timp, în spiritul toleranţei specifice româneşti (uneori prea accentuată, din păcate), pentru menţinerea unui climat pacifist între maghiarii şi românii din Satu Mare, oamenii i-au spus Statuia sau Monumentul Eroului Necunoscut, ştiut fiind faptul că cinstirea memoriei eroilor nu ţine cont (sau mai bine zis, nu ar trebui să ţină) de naţionalitatea sau etnia celui căzut în luptă. Ca urmare, în acelaşi spirit, solicitarea de aprobare către Primăria municipiului Satu Mare şi celelalte organisme s-a făcut cu denumirea „Monumentul Eroului Necunoscut”, formulă acceptată aproape de toată lumea.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” În ceea ce priveşte destinul primei statui, nu cunoaştem cu certitudine ce s-a întâmplat, doar presupunem, pentru că nu există dovezi scrise şi nici nu mai sunt locuitori ai oraşului care să fi fost la o vârstă suficient de matură pentru a reţine evenimentele ce au urmat ocupării Sătmarului de trupele hortyiste. Ceea ce ştim este că, încă în 1939, autorităţile locale au mutat-o în Grădina Romei, dat fiind că în zona centrală s-au demarat ample lucrări de reamenajare urbană, respectiv una din clădirile din spatele statuii a fost dărâmată şi s-a deschis actualul bulevard spre Gara CFR. Cu acea ocazie, se pare, au ajuns plăcile la muzeu, fiind depozitate pentru a le reaplica pe soclu după readucerea statuii în centru. Din păcate, acest lucru nu a mai avut loc, deoarece statuia a dispărut fără urmă, presupunerea noastră fiind că a fost dezafectată de către noile autorităţi ale oraşului, adică comenduirea militară hortyistă, şi încărcată într-un vagon, noua locaţie fiind la circa 100 de metri de Gara CFR, astfel că activităţile au putut fi ţinute departe de ochii curioşilor, mai ales a românilor. Poate că dacă cineva, după reinstraurarea administraţiei româneşti în 1944-1945, s-ar fi interesat de soarta statuii, astăzi nu am avea aceste preocupări şi nu aş fi scris aceste rânduri...

Dar aşa, „Generaţia contemporană are datoria de a reconstrui statuia „Eroului Necunoscut”, un gest omagial care, oricum, e mult prea mic faţă de sacrificiul făcut de cei ce au realizat cel mai măreţ eveniment din istoria României, Marea Unire, năzuinţa de veacuri la împlinirea căreia şi-au adus contribuția multe generaţii, unitatea naţională fiind rodul unor imense pierderi sau victorii pe câmpuri de bătălii, de sacrificii şi jertfe, finalul unei lupte pentru împlinirea unui vis multisecular, făurirea României Mari.

Pentru românii din Satu Mare şi din vestul României întregite, simbolul împlinirii acestui vis a fost chiar Statuia „Soldatului Român” – Statuia „Eroului Necunoscut”, construită şi ridicată din banii sătmărenilor.” (Bălu, Daniela. Memoriu justificativ întocmit pentru reconstruirea Statuii „Eroului Necunoscut”.

Eroii Neamului, Satu Mare, 2018, 10 (s.n.), nr.

2 (35), p. 17.)

Drept urmare, cu credinţa în Dumnezeu şi în capacitatea de unire a tuturor forţelor curat româneşti din judeţul nostru de a se pune în slujba unui măreţ obiectiv, pe măsura sacrificiului făcut de făuritorii României Mari,

nădăjduim să reaşezăm Soldatul Român pe locul hărăzit de voinţa înaintaşilor încă în acest an, chiar la împlinirea Centenarului Marii Uniri, Întâi Decembrie 2018.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

171

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Ovidiu T. POP

TRECUT ȘI PREZENT LA COLEGIUL NAŢIONAL MIHAI EMINESCU DIN SATU MARE În anul 2019 vom sărbători o sută de ani de când Liceul Mihai Eminescu a devenit şcoală cu predare în limba română şi poartă numele poetului naţional, fiind cel mai vechi liceu din România cu acest nume.

Proiectul clădirii colegiului a fost realizat de arhitectul austriac Kotál Henrik în anul 1910, iar inginerul şef Lichtschein Lajos a terminat construcţia în doar doi ani, după cum rezultă din placa aflată pe zidul de la intrarea în colegiu: „Construit în stil secession, varianta geometrizată în 1912, ca edificiu pentru Liceul Catolic Regesc. Din anul 1919 aici fiinţează Liceul «Mihai Eminescu».” Clădirea colegiului este monument istoric, având codul SM-II-m-B-0520.

Câteva imagini ale proiectului clădirii liceului

Liceul Mihail Eminescu în perioada interbelică

Clădirea liceului, cu subsol, parter şi două etaje, cuprinde trei aripi, desfăşurate pe trei străzi: Mihai Eminescu (E), Samuil Micu Klein (M) și Decebal (D).

Subsolul. Aripa E a clădirii avea subsolul ocupat de camerele oamenilor de serviciu, iar subsolul aripii M a clădirii era ocupat de depozitul de lemne de foc pentru încălzirea clădirii şi de liftul liceului folosit altădată pentru transportul lemnelor de foc. Ultima încăpere de la subsol, dinspre sala de gimnastică, era destinată cazanelor pentru încălzirea apei, necesară duşurilor, aflate lângă vestiarul sălii de sport. Azi, la subsol sunt câteva săli de clasă: 172

sala mică de sport, muzeul de biologie şi câteva depozite.

Liftul liceului

Colegiul Naţional Mihai Eminescu azi, (imagine cu intrarea în colegiu)

Pe frontispiciul de la intrare sunt patru basoreliefuri în piatră, reprezentând următoarele lecţii: lecţia de muzică şi arte, lecţia de ştiinţe, lecţia de literatură şi lecţia de retorică şi filozofie

Parterul. Intrarea de lângă curtea Bisericii Calvaria, din partea de extremă dreaptă a clădirii, deservea apartamentul ocupat de directorul liceului. Apartamentul propriu-zis, aflat în aripa E, se compunea dintr-o scară ce ducea într-un hol închis, din trei camere, bucătărie, cămară şi baie. În continuare, era direcţiunea şcolii, secretariatul şi biblioteca. Din bibliotecă se făcea legătura cu sala profesorală (devenită mai târziu amfiteatru). Comunicarea între profesori şi bibliotecă era directă.

Intrarea în sala profesorală se făcea printr-un mic coridor, în dreapta căruia se afla o cameră de oaspeţi, devenită actualmente cabinet de matematică.

Poarta principală de intrare în clădire se afla şi atunci pe Strada Mihai Eminescu, la

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” stânga căreia se găsea camera portarului. În continuare, pe scări largi, se pătrunde într-un hol monumental.

Fântâna arteziană mică este ataşată peretelui opus intrării principale, în holul de la parter. Mozaicul original din partea superioară cuprindea o strofă din poezia „Doină” a lui Mihai Eminescu, pe fond tricolor. Această parte a fost distrusă după 1940 şi în locul acesteia s-a realizat ceea ce există acum, în perioada 1960-1970 de către artistul plastic Pavel Dobreanu. Partea inferioară a rămas nemodificată

În stânga holului, în aripa M, se află acum două săli de clasă (rezultate din împărţirea sălii mici de gimnastică) şi cabinetul medical. În continuare, în aceeaşi aripă, se aflau săli de clasă. În aripa D se afla sala mare de gimnastică, prevăzută cu aparatele necesare: spaliere, inele, bară de urcat, frânghii, cal cu mânere, paralele. Pe podea se găsea odinioară un covor imens, dintr–un cauciuc special, care amortiza căderile şi permitea exerciţii din cele mai diverse, la sol. Sala de gimnastică era prevăzută cu un vestiar şi cu camera de baie cu duşuri. Şi acum, aripile M şi D au aceeaşi structură.

Sala de sport a Liceului Mihail Eminescu din Satu Mare, în perioada interbelică, modernă în acea perioadă Sălile de clasă şi coridoarele erau încăl-

zite cu sobe de tuci cilindrice, alimentate cu combustibil, din coridor. Coridoarele erau prevăzute cu nişe, în dreptul sobelor din clasă, nişe în care se stivuiau lemnele şi care aveau două uşiţe: prin cea de sus se alimenta soba cu lemne, iar prin cea de jos se scotea cenuşa rezultată prin ardere, de sub grătar. Alimentarea sobelor se făcea numai de către oamenii de serviciu, care aveau cheile de la nişe şi răspundeau de buna funcţionare a încălzirii. Aerisirea sălilor de clasă se făcea şi prin nişe reglabile, aflate în interiorul claselor. În anul 1963 a fost modernizată încălzirea clădirii liceului, introducându-se calorifere în întregul edificiu.

Coridoarele erau capitonate cu lambriuri din lemn, având cuiere pentru paltoane şi ploiere. Securitatea obiectelor vestimentare cu numere matricole era asigurată de portar, care la ora începerii cursurilor închidea poarta, neputând intra sau ieşi nimeni, decât în cazuri excepţionale. În timpul programului, elevilor nu le era îngăduită ieşirea din şcoală. Sălile de clasă erau utilate cu bănci reglabile (în funcţie de talia elevului), cu postament pentru catedră, catedră şi table, iar elevii erau aşezaţi în bănci după înălţime.

Urcarea la etaje se făcea pe scara principală largă, prevăzută cu balustradă, de la mijlocul clădirii, şi pe scara ce duce la Observatorul astronomic (care depăşeşte în înălţime coama clădirii), aflat deasupra etajului al II-lea şi fiind utilat cu lunetă şi alte aparate ce puteau fi folosite pentru cercetarea astrelor şi a fenomenelor astronomice. După anul 1980, s-a mai construit o scară secundară în aripa M. Etajul I. În partea de nord era o sală mare, prevăzută cu mese pentru desen, cu teuri, rigle etc. iar pereţii erau capitonaţi cu dulapuri-vitrină, pline cu material didactic: mulaje după floră şi faună, precum şi corpuri geometrice, estetic realizate. După catedră era o sală-depozit, cu astfel de materiale-model. În aripa E se găseau săli de clasă, care există şi în prezent. Actuala sală profesorală era atunci depozit de material didactic pentru fizică. Tot în aripa M, după acest depozit, urma amfiteatrul de fizico-chimice, cu nişe pentru studiul unor reacţii chimice, care asigurau securitatea elevilor şi a profesorilor. În continuare erau săli destinate muzeului de ştiinţe naturale, în care erau expuse animale şi păsări împăiate, precum şi animale acvatice, conservate în formol şi spirt şi închise ermetic. Acum, la acest etaj se află sala profesorală şi săli de clasă.

Etajul al II-lea. În partea de nord a aces-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

173

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” tuia era sala de muzică, sistem amfiteatru, în care se afla o tablă cu portative, pe care se putea scrie oricând câte un text muzical, în condiţii optime. În sala de după catedră erau depozitate instrumentele muzicale: de suflat, cu corzi, de percuţie, şi, bineînţeles, în sală, alături de catedră, era nelipsit pianul. În această sală se făceau orele de muzică şi repetiţiile corale şi de orchestră. Urmau în aripa E sălile de clasă, până la Capela liceului, aflată în aripa M. Acum, în aripile E şi M se găsesc doar săli de clasă.

Capela greco-catolică avea altarul unde în prezent este scena sălii festive. Geamurile erau cu vitralii executate la Viena, cu scene din viaţa sfinţilor, iar sala era împodobită cu două candelabre de cristal, ce creau efecte luminoase deosebite. Pe peretele din stânga erau reproduceri biblice, printre care şi „Judecata de apoi”. Toate acestea au fost distruse în timpul dictaturii comuniste, începând cu anul 1948, odată cu Reforma Învăţământului, cu scoaterea religiei din programa de învăţământ şi a religiei greco-catolice, în afara legii.

solul ei erau beciuri şi cuptorul pentru coacerea pâinii. Începând cu anul 2002, a demarat procesul de modernizare a colegiului prin: schimbarea sistemului de încălzire, asfaltarea curţii, modernizarea spaţiilor din subsol şi a toaletelor, schimbarea suprafeţelor de pe coridoare, schimbarea ferestrelor, înlocuirea parchetului.

Acest proces s-a terminat în anul 2008 prin reabilitarea externă a întregii clădiri. Apoi, s-a realizat reabilitarea întregului acoperiş.

Imaginea din curtea colegiului a Corpului B

Capela liceului în anul 1912, acum Sala festivă „Dr. Vasile Lucaciu” Imagine din curtea colegiului a Observatorului astronomic

Vitralii şi elemente de decor ale ancadramentelor ferestrelor din sala festivă a colegiului

În aripa M se găseau săli de clasă, existente şi astăzi.

Construcţia Corpului B a început prin 1997-1998 şi s-a finalizat în 2000. Acest corp se găseşte în aripa D şi conţine laboratoarele de chimie, biologie, fizică şi informatică. Pe locul unde se află acum clădirea numită Corpul B, se afla o clădire mică, cu două apartamente, pentru personalul auxiliar al şcolii, iar în sub174

Toţi cei care suntem legaţi de Liceul Mihail Eminescu, devenit azi Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, am moştenit deviza şcolii „VIVAT, CRESCAT ET FLOREAT COLEGIUM MIHAI EMINESCU”, salutul „Servus” și ne spunem cu mândrie EMINESCIENI.

Bibliografie [1] Pop, Ovidiu T., Cosma, Rozalia şi Cosma, Gheorghe, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”-file de istorie, Editura Citadela, Satu Mare, 2012.

[2] Pop, Ovidiu T. şi Pop, A., Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Satu Mare Monografie, Colecţia Centenarium, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2017.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” GEORGE VULTURESCU

POEMUL LĂMPILOR Despre lămpi vorbește Ochiul meu Orb cu Ochiul meu Cel Bun

„O lumină verde dansează în flacăra lămpii ca o nebună închisă într-o odaie uitată de azil.

Verzi sunt pletele ei și verzi sunt și pereții din care încolțesc fire de iarbă Cu femeia asta nebună închisă în sticla lămpii mă ademenește Miezul Nopții când scriu...”

”Nu există lumină verde există doar lămpi dansând în ceața verde cum dansează femeile, goale, în iarba de pe dealuri în Noaptea de Sânziene Cu dansul lor îți ademenește versul la Miezul Nopții Nu există frumusețe mai mare decât atunci când iese din apele negre ale ochiului Venus cea Neagră care te alege pe tine precum nuferii aleg să răsară din nămolurile lacurilor...”

Nu există frică, când scrii, mamă fie că privesc literele cu Ochiul meu Cel Bun, fie că le văd în ceața verde a paginii cu Ochiul meu Orb cum verde-n față, i-am văzut, mamă, pe cei doi morți care mergeau alături de mine pe o stradă-n Oaș vânturându-și cuțitele – „Nu da buzna, nu te buluci, că într-o zi viii se vor omorî unii pe alții și morții vor fi tot mai mulți...”

Despre lămpi vorbește Ochiul meu Orb cu Ochiul meu Cel Bun un cuvânt poate dansa pe foaia mea albă ca o nebună închisă într-o cameră uitată de azil un cuvânt poate veni verde-n față sau de-a-mbușilea, în ceasul al treisprezecelea și tu îl vei așeza alături de cel pe care

l-ai avut din prima zi și l-ai așezat în capul poemului

Așa e Miezul Nopții când nu mai poți scrie verde, mamă, verde și eu nu te mai văd, nu te văd nici cu Ochiul meu Cel bun nici cu Ochiul meu Orb

UN COPIL LÂNGĂ UN GARD DE NUIELE

Nu sunt un intim al perceptorilor însă cred că ar trebui introduse taxe printre litere

nepedepsit trec printre coloanele lor nepedepsit scriu printre ele cu ferăstraie inflamabile sub ochii lupilor de sub corneea ochiului meu Ce caută acolo în sihlele creierului în care eu n-am putut intra niciodată?

Zdrelite, literele stau întinse pe paginile mele ca niște bălți de sânge.

Afli mai târziu - sângele nu se poate-ntoarce în rană. Si tu, piatră de diamant șlefuită cu lasere te-ai mai întoarce în măruntaiele stâncilor din salba de la gâtul lui Marilyn Monroe?

Aleg, nepedepsit, orice formă de literă rotunde, precum cele din Abecedar, îmbârligate și șerpuitoare din chenare arăbești, altele sunt lunecoase ca și țurțurii de la streașinele șurilor, unele sunt moi - ca și funiile de mătase pe care și păianjenii ezită să urce altele ascuțite precum țărușii în jurul cărora împletim nuielele gardurilor acum chiar asta văd - un gard de nuiele din sat un copil trece pe lângă el cu o trăistuță atârnată de gât - pe pânza ei sunt brodați doi brazi și un

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

175

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” cerb cu stea. A ieșit să colinde? sau duce un codru de pâine caldă la o bunică bolnavă?

Nu știe încă - va trăi printre litere cum altora le e hărăzit să doarmă pe perne brodate cu fir de aur dacă nu mergi spre Nord, nu va exista nici un Nord, copile. Nu ești binevenit cu o trăistuță în grădina cu mere de aur ai stârnit fulgerele până și un poet, oarecare, din provincie poate nimeri sub fulgere dacă poartă o trăistuță atârnată de gât într-o grădină cu mere de aur cine s-ar întoarce după ce le-a privit printr-un gard de nuiele?

SE VEDE „CERUL ÎNSTELAT” LA AUTOPSIE? Mi-ați corupt scrisul, Bătrâni Poeți, cu imaginea acelei cicatrici a „cerului înstelat”, cu flori ale răului și agate negre din putrefacția cărora se fac băuturi care prorocesc cenușa

de la Leopold Museum

trupuri care iau de la capăt, zi de zi, osteneala de-a fi înlănțuiți sub „cerul înstelat” în care nici un zeu nu s-a mai întors precum nu se poate-ntoarce pata de sânge în rana lăsată de cuțit

Doar o noapte într-o pată de sânge atât îi mai poți dărui poemului, Bătrâni Poeți, sub imaginea lălâie a „cerului înstelat” sub care ne-am perceput ca în fața unei oglinzi

Oare eram mai mult decât o cârtiță care ar putea crede că „cerul înstelat” de deasupra galeriilor ei de lut sunt urmele bocancilor noștri?

În cărțile voastre, Bătrâni Poeți, autopsia trupurilor înlănțuite de pe pânza lui Klimt e făcută de mult se vede oare imaginea „cerului înstelat” ornat în terciul creierului nostru?

Credeți că vânturile pot dormi peste cenuși, că moartea va obosi în noi și va rămâne virgină în carnea noastră tumefiată cum virgini rămân ochii cârtiței sub luturi?

Dar limbajul nostru e amoros și reușește să nenlănțuie trupurile în pânza lui Klimt, „Moarte și viață”, 176

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Gheorghe GHEORGHIADE

NAE ANTONESCU MEMORIALIST Anii de formare Nae Antonescu (cu prenumele la naştere, Ioan) s-a născut la 18 decembrie 1921 în localitatea Terebeşti, din judeţul Satu Mare. În 1949 îşi încheie studiile universitare. Perioada sa de formare se terminase. Începea pentru Nae Antonescu o viaţă consacrată în exclusivitate bibliotecii, scrisului şi şcolii. Va fi profesor şi director de şcoală, cercetător pasionat şi avizat al revistelor româneşti şi al scriitorilor uitaţi, dar şi un publicist activ, colaborator la cele mai importante reviste de cultură şi literatură.

A publicat şapte cărţi, rod al unor îndelungate cercetări şi elaborări: Scriitori uitaţi, 1980; Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, 1985; Jurnalul literar: monografie, 1999; Reviste literare interbelice, 2001; Reviste din Transilvania, 2001; Scriitori şi reviste literare din perioada interbelică, 2001; Revista Fundaţiilor Regale. Monografie, 2006.

Postum i-au apărut volumele: Din presa sătmăreană de altădată, 2013 şi Jurnalul literar (1974-1989), 2015.

S-a stins din viaţă la 18 iunie 2008.

Nae Antonescu în tinereţe Elev fiind la Şcoala Normală Unită de la

Oradea, Nae Antonescu a început prin a scrie poezii. Era abonat, împreună cu un coleg, la „Jurnalul literar” de la Iaşi. A trimis poezii revistei şi i-a răspuns G. Călinescu la Poşta redacţiei: „Este bine, nu-i încă artă”. Nu s-a dat bătut şi în ziarul „Buciumul”, ce apărea la Satu Mare, a publicat două poezii. Apoi, tot în acelaşi ziar, un fragment de roman, cu elemente autobiografice, intitulat Viaţa e o prostie. Dar vocaţia de critic şi istoric literar a învins şi creaţii literare n-au mai apărut sub semnătura sa până în 1997, când în revista „Familia” a publicat fragmente dintr-o lucrare autobiografică mai amplă, intitulată Memorii.

Manuscrisul Memoriilor lui Nae Antonescu, care se află în posesia Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, începe cu descrierea primilor ani de şcoală petrecuţi în satul natal, Terebeşti. Cu emoţie îşi aminteşte viitorul istoric literar că „în familia noastră ţărănească nu exista bibliotecă”. După ce desluşeşte literele „pe un abecedar vechi, căptuşit cu poze colorate”, descoperă că în afară de manuale şcolare mai există şi alte cărţi, precum şi ziare. Cu toate acestea soarta sa părea pecetluită: să rămână în sat, să fie plugar ca tatăl său, mai ales că era cel mai mare dintre cei şapte copii ai familiei. Dar s-a întâmplat ca la examenul de absolvire a şapte clase să reuşească printre primii. A fost evenimentul care i-a schimbat tot cursul vieţii. La sfatul preotului satului, tatăl său acceptă să-şi ducă fiul la Oradea, la Şcoala Normală Română Unită.

Ajuns la momentul plecării de acasă memorialistul dă frâu liber amintirilor atuncea când descrie cea dintâi călătorie cu trenul.

Până la staţia Ghilvaci a mers cu trenul mic, apoi cu trenul personal până în oraşul lui Iosif Vulcan. Clădirile impunătoare ale Seminarului, cum i se mai spunea Şcolii Normale, i-au provocat „o mare teamă”. Dar de examenul de admitere nu i-a fost frică, pentru că nu realiza importanţa lui.

Cu admiraţie îşi aminteşte Nae Antonescu de modul de organizare a regimului zilnic de la Seminar şi de profesorii pe care i-a avut.

Programul elevilor era foarte strict: deşteptarea la ora cinci dimineaţa, spălatul până la brâu cu apă rece, fie vara, fie iarna pe un coridor neîncălzit, rugăciunea de dimineaţă, apoi succesiunea orelor de curs şi de meditaţii. „În ce mă priveşte am învăţat câteva lucruri temeinice pentru viaţă” notează în Memorii istoricul literar sătmărean la vârsta deplinei ma-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

177

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” turităţi. Nici un reproş nu se strecoară printre rândurile sale. Ba dimpotrivă: recunoştinţă şi admiraţie totală La Şcoala Normală Unită se promova teoria lucrului bine făcut. Deşi se exercita o cenzură severă asupra lecturii elevilor, evitându-se cărţile pornografice şi ateiste, unele iniţiative personale erau tolerate, cum a fost lectura revistelor literare. Ca urmare, în anii de şcoală, fiul de ţăran din Terebeşti a ajuns să citească revistele literare bucureştene „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi şi „România literară” scoasă de Cezar Petrescu, pe care le cumpăra de la chioşcul de ziare. Mai mult chiar i s-a permis să se aboneze pe adresa şcolii la „Jurnalul literar” condus de G. Călinescu. Pe plan religios, în acei ani, la Oradea, îşi limpezeşte şi sedimentează gândirea sa religioasă şi conştientizează importanţa Bisericii greco-catolice în viaţa românilor din Transilvania.

Memoriile continuă cu momentul dramatic al plecării tânărului seminarist la Bucureşti. Nesiguranţa, neliniştea, spaima de ceea ce va urma după semnarea Dictatului de la Viena sunt convingător evocate. Evenimentele sunt privite din perspectiva tânărului elev, aflat într-un sat la 20 de km. de graniţa cu Ungaria. Dar şi ca o şansă de schimbare în existenţa sa. „O cotitură…o ruptură şi deopotrivă un avânt spre ideal”. A ales ca loc de refugiu Capitala deoarece vedea Bucureştiul „ca o oază de fericire, un fel de rai pe care-l ştiam doar din cărţi”. În paginile de evocare a anilor trăiţi în Bucureşti ca elev al Şcolii Normale a „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român”, reînvie figurile unor profesori care au lăsat urme în sufletul său. Sunt, printre altele, cele ale istoricului Ion Ionaşcu, directorul şcolii, foarte atent faţă de elevii refugiaţi sau al profesorului de limba română, criticul literar T. Păunescu-Ulmu. Dar apar şi multe notaţii despre frământările politice ale vremii, precum şi consemnarea unor întâlniri cu oameni aflaţi în prim planul vieţii politice şi culturale: Iuliu Maniu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu Anii de studenţie pentru Nae Antonescu nu au curs liniar şi liniştit. Epoca era a tuturor nesiguranţelor. În 1946 se înscrie ca student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj. Exista o puternică tendinţă comunistă de a se infiltra în toate straturile societăţii. În Memorii este descrisă poziţia studenţimii române faţă de acele încercări din perspectiva participan178

tului la evenimente. Nu peste mult timp va fi implicat în greva studenţească de la Căminul „Avram Iancu”. Va fi arestat, împreună cu colegii săi, dus la Turda, apoi eliberat după câteva zile. Dar peste toate frământările sociale şi politice, peste lipsurile materiale pe care le-a îndurat, anii săi universitari au fost marcaţi în mod deosebit de personalitatea unor profesori. Paginile parcă se repetă. Elev fiind şi-a iubit fără rezerve dascălii. Student la Cluj are doar admiraţie pentru profesori ca Dimitrie Popovici şi Liviu Rusu. E impresionat de buna lor pregătire şi de carisma lor.

Un capitol din Memorii de mare interes, bine scris, cu accente dramatice, e cel intitulat Un petec de iad la Oradea. Tonul scriiturii e sobru şi clar, perfect adaptat momentului evocat, cel mai plin de primejdii din existenţa sa. În ianuarie 1948 Nae Antonescu era, în acelaşi timp, student la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj-Napoca, învăţător în satul Pişcari, la 3 km. de localitatea natală, dar şi gazetar la ziarul „Buciumul” din Satu Mare. În acea lună, spre seară, e căutat de un angajat al Siguranţei din Satu Mare pentru a da o declaraţie. La postul de jandarmi din Terebeşti descoperă că nu e singurul căruia i se cerea acest lucru. Erau acolo adunaţi câţiva intelectuali, prieteni cu el, dar şi ţărani. Cu toţii erau neliniştiţi, mai ales că nu li se dădea nici o explicaţie. Îngrijorarea lor a crescut când s-au văzut duşi cu trenul la Satu Mare, anchetaţi şi din nou urcaţi în tren cu destinaţia Oradea. Acolo a simţit din plin metodele brutale de anchetă ale noilor agenţi ai Siguranţei. A fost acuzat de activitate subversivă naţional-ţărănistă. Era membru al partidului condus de Iuliu Maniu şi colaborator la ziarul „Dreptatea” şi la alte publicaţii afiliate partidului.

Nae Antonescu nu a uitat şi nu a iertat pentru ceea ce i-a fost dat să îndure în iadul de la Siguranţa orădeană. Dar rememorând acele întâmplări a găsit resursele sufleteşti pentru a-şi stăpâni durerea şi a lăsa posterităţii o mărturie adevărată despre o dramă personală integrată în drama ţării.

După publicarea la Editura Argonaut în anul 2015 a Jurnalului literar (1974 – 1989) al lui Nae Antonescu, apariţia în volum a Memoriilor sale ar însemna un remarcabil act de cultură, care ar contribui la şi mai buna cunoaştere a vieţii cărturarului sătmărean şi a perioadei istorice în care a trăit.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” George ALBUȚ

TOBOȘARUL VREMURILOR NOI Din amintirile unui pionier sătmărean 1950

Era primăvară. Era 1 Mai. Pe strada şcolii treceau detaşamentele de pionieri. În frunte, toboşarii şi gorniştii. Fanioanele şi steagurile pioniereşti fluturau în bătaia vântului proaspăt. Cravatele, „roşii ca focul”, precum în cântecul ce tocmai îl învăţasem, se iţeau de sub gulerele cămăşilor albe, sub care mamele grijulii ne obligaseră să îmbrăcăm flanele şi chiar pulovăraşe. Profesorul de limba rusă, Şuli Dalştrom, instructorul unitătii, comanda cadenţa: „Stângul, dreptul, stângul, Bal, job, bal” şi din când în când, în limba atât de dragă lui: „Levoi, pravoi, levoi, pravoi”. Eu, toboşarul detaşamentului unu, băteam toba cu entuziasm, dar şi cu ciudă, răsbunându-mă pe „ei” pentru că nu mă primiseră în „organizaţie” chiar de la început, anul trecut, când se înfiinţase, deşi eram premiantul clasei... La intersecţiile mari, ni se alăturau coloane de copii de la alte şcoli.

Mărşăluiam împreună, într-un asalt al copiilor asupra micului nostru oraş. Curând aveam să ajungem în faţa tribunei. Instructorii dădeau comenzi, se agitau să ne alinieze. Treceam prin dreptul tribunei, salutaţi de acolo de sus de nişte domni- tovarăşi, cum le zicea tata în derâdere, înţepeniţi în poză, toţi purtând costume gri și şepci muncitoreşti, după moda unică, proletară a vremii. Cenuşiul lor contrasta cu roşul steagurilor ce drapau tribuna şi clădirile din preajmă şi cu verdele proaspăt al copacilor de pe bulevard. La comanda instructorului - profesor de limba rusă, trompetele îşi aruncau în văzduh chemările lor stridente, tobele răpăiau şi mai tare. Din spatele nostru se auzeau deja vocalize piţigăiate de copii, atacând cu sârg cântecul „Mulţumim din inimă partidului”... După pionieri mărşăluiau adulţii, muncitorii şi funcţionarii celor câteva făbricuţe din urbe. „Trăiască, trăiască, trăiască PMR”, dar mai ales, „Eljen a part, eljen a part, eljen a part” Restul lozincii, conlocuitorii părea să-l fi uitat.... Feţele domnilor- tovarăşi de la tribună se luminau: minoritatea devenise majoritară, făcea vocalize dragi lor! Chipul celui mai important personaj de la tribună, tovarăşul prim,

se înnegura o clipă. O clipă doar, un gând fugar îi trecuse prin minte: „Oare cum ar fi fost să audă lozincile atât de dragi lui scandate şi în idiomul lui de acasă?” Dar, imediat îşi luă seama, faţa lui se lăţi într- un zâmbet larg şi înţelept; gândul eretic fusese alungat, în locul lui se cuibări un altul: despre tovarăşul Stalin şi problema minorităţilor... Și astfel va fi fost să fie şi la 23 August şi la 7 Noiembrie, până la adânci bătrâneţe, că dacă n-ar fi fost nu s-ar mai povesti... Noroc că toboşarul vremurilor noi creştea mai repede decât vremurile, întocmai ca voinicul din poveste...

Acasă, în strada al cărei nume se schimbase de trei ori într-un sfert de veac, vremurile noi aveau o altă înfăţişare, sărbătoarea din Centru nu ajunsese până aici ori poate fusese alungată de grijile diurne. De cum intram în curte, mama, după ce îmi punea în mână o scrijea de pâine unsă cu oloi, mă trimetea la joacă, dar cel mai adesea îmi dădea câte ceva de făcut, ajutându-se cu mine, căci cei mari erau mai mereu plecaţi cu ale lor. În casă, în sufrageria-dormitor, n-aveam chef să intru ziua în amiaza mare; de pe pereţi mă priveau mustrător fotografia bunicului Vasile, în salopeta lui de imigrant amărât, muncitor la oarece fabrică din Clevelandul de peste ocean şi fotografia tatii, în uniforma fercheşă de poliţai din anii tinereţii sale furtunoase, azi întru totul condamnabilă. Ceilalţi vecini de curte, chiriaşi români, maghiari, evrei şi de alte nationalităţi..., o duceau la fel de neprosper, împrumutându-se unii de la alţii cu cele necesare încropirii mâncării zilnice. Doar proprietarilor vechilor case le mergea oarecum mai bine, asta până într-o bună zi, când deveniră, şi ei, chiriaşi, de data asta ai statului, împreună cu noi toţi. Cam tot pe atunci, domnului Gyori i se naţionaliză şi „afacerea”, atelierul de reparat pendule şi ceasuri şi astfel decăzut pe scara socială, se transfomă în om de tip nou, proletar sadea, angajându-se şofer pe autobusul decapotat, mai bine zis decapitat, ce făcea curse, vara, din oră în oră, între centru şi ştrandul de pe Someş...

A doua zi, la scoală, reluam activitatea educativă, întreruptă oarecum de marea sărbătoare din ajun, pregătindu-ne intens pentru alte şi alte minunate fapte pionereşti. Oricum, mai aveam ceva de învăţat până să putem ajuta celebra bătrânică a lui Bulă să treacă strada, fără să-şi dea seama că, de fapt, nici nu dorise

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

179

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” acest lucru. Ba, cred că Bulă nici nu se născuse încă... El va aparţine epocii de aur, până la care mai era ceva drum de parcurs... Deocamdată, la orele de cor, domnul Bilţ se străduia să ne înveţe cântecelul sovietic despre eroul Ceapaev, care-i tot alunga pe duşmanii albi din Urali. Lucrul nu ne prea ieşea; ori armoniului, contemporan cu drăguţul de împărat Ferenc Ioşka, aflat în dotare de când se ridicase şcoala în 1903, sau, cine ştie, moştenit de la ministranţii franciscani de la biserica catolică de la colţul străzii, nu-i plăcea melosul revoluţiei bolşevice şi ne sabota ori domnul Bilţ nu era un propagandist convingător al acestuia, ştiut fiind că fusese în oarece partid istoric „înainte de”. Cert este că lucrurile, cel puţin la cor, miroseau a sabotaj. Vorba vine, că ne-am și clasat ultimii la concursul interşcolar ce a urmat.

De fapt, în acele zile de primăvară, gândul nostru, al şcolerilor, se îndrepta mai ales spre meciurile de fotbal ce urmau întotdeauna după orele de cor. Și n-aş putea să jur că domnul Bilţ gândea altfel. Doar că dânsul avea o mare problemă de rezolvat: răspundere în faţa părinţilor noştri pentru starea încălţărilor progeniturilor. Drept care, de cum ajungeam în curte şi ne împărţeam frăţeste în două echipe, dirigintele-profesor de cânt şi sport- ne ordona ferm: „Descălţarea. Aliniaţi ghetele la marginea terenului. Bocancii nu sunt ai voştri, sunt ai statului!” Afirmaţie convingătoare, care pe mine mă lăsa totuşi nedumerit, doar fusesem de faţă când mi-i cumpărase tata, la unicul magazin de pantofi din centru şi îi plătise la casă. Ţineam minte că îi încercasem îndelung, asigurându-l pe tata că sunt cât se poate de mari pentru următorii doi ani, oricât de repede mi-ar fi crescut piciorul. Atâta era norma - doi ani, până la o nouă pereche... Şi cum spuneam, vremurile noi, al căror toboşar fusesem în primii ani de elementară, treceau peste noi toţi asemeni unui tăvălug, precum cilindrul compresorului de drum, pe care îl vedeam uneori la lucru pe şoseaua de la ieşirea din oraş, sfărmând pietrişul şi resturile din vechiul asfalt ros de vreme şi de şenilele tancurilor din nu prea îndepărtatul război.

Tata, tot mai bolnav şi retras lângă radioul lui marca Pionier, continua să-i aştepte pe americani, dar aceştia întârziau, desigur, să debarce. Aveau, deocamdată ceva treburi în Grecia şi Coreea. Sora mea abandonase liceul, pentru un post de dactilografă, pentru a mai aduce un venit în casă, fratele meu schimbă liceul pen180

tru o şcoală tehnică, alegând subingineria ca profesie de viitor şi cu viitor. În rest, rămăsese acelaşi „malagambist” înrăit, o imitaţie de june american, arborând cămăşi fistichii şi freze fanteziste, cum văzuse el în niscaiva reviste „de acolo”, ce ajunseseră, Dumnezeu ştie prin ce minune, la colegii lui mai pricopsiţi.

Se vântura toată ziua, împreună cu prietenii de gaşcă, pe Corso, învăţa prost şi avea ambiţii artistice, drept care făcea figuraţie în piesele montate, când şi când, pe scena micului teatru orăşenesc. Mie şi prietenarilor mei din cartierul Kendi-Kinizsi, anii, cu anotimpurile lor minunate, ne aduceau bucurii, mereu altele, după vremea de afară şi neostoita noastră imaginaţie, care transforma, pentru o clipă, lumea din jur, cu toate lucrurile din ea, în prilejuri nemaipomenite de joacă, verile pe Someş, iernile pe gheţusul lacurilor de cărămidărie, supravegheaţi cu stricteţe de neobositul, fantasticul domn Bilţ, cel mai copil adult şi cel mai adult copil din câţi am întâlnit vreodată, îngerul bun al copilăriei noastre. Aşa aveam să cresc eu, de la o vreme tot mai mult atras de cărţile din Biblioteca orăşenească, observând, cu strângere de inimă, cum orizontul micuţei mele urbe se îngustează, pe zi ce trece, până când în sufletul meu se va instala dorinţa arzătoare de a pleca spre alte zări, atunci când va veni vremea. Şi acest sentiment neliniştitor, dureros uneori, îmi sădea în suflet o tristeţe nelămurită, pe care aveam s-o port în mine toţi anii care vor veni: tristeţea despărţirii de oraşul meu, pe care l-am iubit atât de mult. Astăzi, rememorând timpul când, pentru o clipă, am fost toboşarul vremurilor noi, îmi vin în minte versurile poeziei învăţate curând după ce începusem, cu mic, cu mare, să „studiem” limba rusă: Levoi, pravoi, levoi, pravoi, Na parad idiot otradâi, Daraban uje dâreavâi - „Stângul, dreptul, stângul dreptul, Detaşamentul merge la paradă, Tobele sună deja ca sparte”... Copilăria mea te salută micul toboşar al vremurilor noi. Salut voios de pionier!...

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Danciu ZAMFIR

ÎNFĂPTUIRI CULTURALE DUPĂ UNIRE PE GRANIȚA DE NORD-VEST Anul Centenarului 1918-2018 e un prilej de a privi drumul afirmării culturale a judeţului Satu Mare de pe graniţa de Nord-Vest, unde mentalitatea ,,graniţei’’ şi-a pus amprenta asupra vieţii locuitorilor şi asupra imaginarului lor cultural-spiritual, dar nu ca “zid”, nu ca “îngrădire”, ci ca poartă spre ceilalţi. Cum s-ar putea explica astfel această pleiadă de denumiri a primelor ziare pe care intelectualitatea românească le-a editat după Unire: România de Nord (1925), Sentinela de Nord (1925), Nordul Ardealului (1927-1929), Graniţa (193435), Glasul hotarelor (1936), Brazda (1937)? ”Hotarul ţării în timp de pace nu se păzeşte numai cu grăniceri şi poliţie, ci cu constiinţa veşnic trează a patrioţilor şi cetăţenilor conştienţi de datoria lor. De astfel de oameni avem nevoie pentru întreaga graniţă şi în special la acest hotar, cel mai râvnit de duşmanii noştri şi singurul periclitat astăzi… ”scria cu îndreptăţire istoricul şi lingvistul bistriţean Vasile Scurtu, profesor o vreme la Satu Mare (a se vedea: Probleme naţionale la graniţa de Vest, Ed. Universul, Buc., 1937). Acest “sentiment al graniţei” se revarsă, cu îngrijorare, pentru că, faţă de alte judeţe, la Satu Mare Consiliul Dirigent are loc abia în mai 1919, iar Garda Naţională Română s-a înfiinţat doar în decembrie 1919. Încă în ziarul România de Nord din dec. 1927 se putea citi: ”Cine a mai pomenit în vreo ţară din lume, ca pentru funcţionarii cari nu vreau să înveţe limba ţărei respective să se angajeze translatori? ...Dacă nu s-a vazut în altă parte, s-a vazut la noi în Satu Mare”(art. Până când? anul II, nr.2/22 dec.2027). În acest context cităm câteva titluri de articole grăitoare: ”Cultura românească la graniţe. Rolul şi importanţa revistelor româneşti la graniţă” (Nordul Ardealului, nr. 3/8 oct. 1927); sau: ”Presa şi rolul ei într-un ţinut de graniţă” (nr.11/17, dec. 1927).

1. Lupta pentru înfiinţarea instituţiilor culturale româneşti în Sătmar Sarcina grea în aceste ţinuturi sătmărene, dupa Unirea din 1918 a fost, fireşte, promovarea limbii româneşti, repunerea în

drepturi a culturii şi şcolii româneşti în satele şi oraşele judeţului. Opoziţia permanentă şi tenace a funcţionarilor maghiari, a zonei Ugocea, s-a încheiat abia dupa semnarea tratatului de pace de la Trianion (4 iunie 1920.

Trimit cititorul la lucrarea exhaustivă pe acest subiect: Viorel Ciubota - Lupta românilor sătmăreni pentru Unire (1918-1919), Ed. Muzeului Sătmărean, 2004).

Astfel, înainte de-a se putea închega marile instituţii româneşti (teatrul, Conservatorul de muzică, Şcolile de arte), între 19191922 se înregistrau la Satu Mare ”asociaţiuni culturale” care coexistau paralel, cu acelaşi scop: promovarea actului românesc de cultură. Fie că se numeau ”Cercul Cultural”, “Casina Română”, “Ateneu Popular”, “Cultura Poporului”, ele raspundeau aceleiaşi necesităţi a unei vieţi spirituale elevate în judeţ care s-a înfăptuit printr-o pleiadă largă de animatori - profesori, cadrele militare de la garnizoana Satu Mare, medici, sciitori. În 1922 ”trupa de diletanţi” Cultura Poporului punea în scenă piesele “Nevasta lui Cerceluş”- de P. Locusteanu: “Nobila cerşetoare” de V. Alecsandri; “Curcanii”- de Gr.Ventura (vezi ziarul Satu Mare, 1 dec. 1923). În 1923, sub îndrumarea lui G.M. Zamfirescu activa “Cercul cultural al tinerilor români” care vor pune în scenă piesele: ”Saptămâna luminată” de M. Săulescu, “Nodul gordian” de V. Al. Jean.

Din fondurile strânse, dramaturgul va edita revista umoristică “Săgeata” (Satu Mare, 15 martie, 1923).

“Cercurile” şi “asociaţiunile” amintite nu vor rezista în timp, dar se va consolida instituţia Casa de cultură. În urma scrisorii Principelui Carol către miniştrii Instrucţiunilor Publice şi Artelor (vezi Lamura, nr.3-4, 1924) ia fiinţă şi la Satu Mare “primul cămin pentru cultura poporului de la marginile românismului în Satu Mare” (ziarul Satu Mare, 12 oct.

1924). ”Şcoala şi instituţiile de cultură pentru popor au însemnătate mai mare”aici, pe graniţă, “pentru ca o viaţă într-adevar românescă să prindă rădăcini” citim în acelaşi ziar în art.

Casa culturii poporului şi căminurile culturale.

2. Rolul presei româneşti pentru promovarea limbii româneşti în Satu Mare “Rostul nostru este să aprindem focul sacru al culturii naţionale, din scânteiele antemergătorilor noştri, care să lumineze drumul adevărului naţional pe care să meargă neamul

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

181

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” românesc din aceste ţinuturi…”, aceste rânduri (din România de Nord, de Radu Mugur, nr. 2, 10 ian. 1926) pot fi considerate ca o deviză a ziarelor româneşti apărute după Unire. Pe un sol arid, unde a trudit poetul şi protopopul Petru Bran - luptând de la 1859 pentru o catedră de limba şi literatura română, editând prima carte cu litere latine în Sătmar (“Mărgăritare sau sentinţe poetice; filozofico-moralo-eseistice”, 1874) - luptătorul memorandist Vasile Lucaciu (care tipăreşte întâi la Satu Mare ”Revista catolică”, 1885-1888, apoi la Baia Mare), presa sătmăreană s-a născut doar odată cu înfăptuirea Unirii: prin sosirea în oraş a unor sufletişti “din Vechiul Regat într-un apostolat” al promovării limbii naţionale: G.M. Zamfirescu, Dariu Pop, Al. Nicorescu, Th.I. Tucanovici, Anton Davidescu, Octavian Ruleanu etc. ”Explozia” presei sătmărene se explică printr-o dubla necesitate: aceea de a fi o tribună a limbii româneşti, greu vitregită sub ocupaţia străină, şi prin statutul politic de ”presă de graniţă”. Astfel apar în primul deceniu după Unire: Satu Mare (1919, 1937), Ţara de Sus (revista de cultură, 1921, redactată de Dariu Pop); Tribuna liberă (1923), Ceferistul român (1923), Someşul Nou-Uj Szamos (1923), revista literară a lui G.M. Zamfirescu - Icoane maramureşene (1923-1924); Înfrăţirea română (1923); Glasul Sătmarului (1925); România de Nord (1925), Nordul Ardealului (1927-1929); Voinţa poporului (1927); revista pedagogică Viaţa şcolară (1927); Curierul Sătmarului (1928); Renaşterea naţională (1928); Gazeta Sătmarului (1928-1938); Revista tehnică (1925-1926); revista de umor şi folclor San Văsâi (1925, 1934-37); revista şcolară Mustul care se limpezeşte (1929); revista literară Mugurii (1929); Economul (1929-1931). De asemenea apar reviste şi în judeţ – Sentinela de Nord, în localitatea Sanislău (1926); Tinereţe creştină (Carei,1924-1940).

Remarcăm că, în 1932, apare o “ediţie specială” a ziarului România Mare (Anul I, nr.1, 1 dec. 1932) care va oglindi momentul 1918 la Satu Mare. Titlurile (în chenar tricolor) spun singure efervescenţa evenimentului: De ziua Unirii, Primele Manifestaţiuni ale românilor din judeţul Satu Mare în 1918, Trăiască armata română, Nouă ani de la moartea părintelui Vasile Lucaciu, Probleme româneşti din oraşul Satu Mare etc. Rândurile acestor articole sunt emoţionante. Iată un fragment: ”…Singura mângâiere a noastră era speranţa în sosirea 182

armatelor române…” cari au intrat în oraşul Satu Mare în 20 aprilie 1919. Zilele de 1 decembrie şi 20 aprilie sunt zilele mari despre care putem zice şi noi cum a spus Andrei Mureşan în 15 Mai 1918: “Aceasta e ziua în care Românul pătruns de chemarea spiritului său îşi scutură jugul impus de păgânul ce n-avea nici lege nici chiar Dumnezeu”.

3. Evocări culturale sătmărene în 2018 Instiţutia Direcţia Judeţeană pentru Cultură Satu Mare a demarat, de la începutul anului Centenar (1918-2018), o serie de manifestări culturale care să readucă în prim-plan zilele actului de la 1 decembrie 1918 şi implicarea sa semnificativă în viaţa Judeţului. Dintre cele mai importante evenimente semnalăm al doilea colocviu de revuistică la Satu Mare: “Reviste culturale, ziare şi cărţi sătmărene din anii Unirii”. A avut loc o expoziţie de carte şi revuistică, prelegeri pe marginea revistelor şi cărţilor apărute la Satu Mare - cu expuneri ale scriitorilor sătmăreni din redacţia revistei “Poesis”, cu invitaţi din ţară. Moderator: poetul George Vulturescu.

De asemenea, în cadrul proiectelor aprobate de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale pentru Centenar derulăm proiectul “Înfăptuitorii Unirii de la 1918 pe graniţa de Nord Vest” care va cuprinde amplasarea de plăci comemorative în localităţile unde s-au citit credenţionale, numele celor implicaţi, (o antologie a “credenţionalelor” sătmărene, recitaluri de poezie ale textelor din epocă şi din contemporaneitate). Vor fi evocate prin medalioane şi prelegeri - cărţile apărute după Unire la Satu Mare, ale scriitorilor Al. Nicorescu (1925); Ştefan Mărcuş (1933); Octavian Şireagu (1933); D. Hinoveanu (1938); Dariu Pop (1938); Ioan Ardelean Senior (1938).

Nu vom uita să marcăm vizitele în judeţul Satu Mare după Unire: L. Rebreanu, I. Agârbiceanu, I, Minulescu (1923); concertul lui George Enescu în sala Urania (19 noi. 1923); reuniunea ”Celor trei Crişuri” la Satu Mare (18 martie 1928).

Centenarul Unirii trebuie să ne facă pe toţi, mai ales pe cei din Satu Mare, să nu uităm ca el este un act al renaşterii noastre istorice şi culturale. Cuvintele lui Vasile Lucaciu, luptător sătmărean pentru idealurile unirii, ne vor sta aproape: ”Numai într-o lume de oameni sinceri şi cu dragoste de ţară este Unirea cu putinţă; şi numai acolo ajunge cu vremea sigura…”

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Gheorghe GLODEANU

REMEMBER ALEXANDRU PINTESCU Născut în data de 5 februarie 1947, Alexandru Pintescu a dispărut, în mod fulgerător, în primăvara anului 2003, la numai 56 de ani. A rămas în urma lui un număr impresionant de volume, ce reflectă marea diversitate a preocupărilor sale: poezie, critică literară şi eseistică, traduceri. La un deceniu și jumătate de la trecerea în neființă a reputatului om de cultură sătmărean, merită să-l readucem în actualitate prin intermediul operei sale. Autor prolific, înzestrat cu o impresionantă forţă de creaţie şi cu un acut simţ al limbii, în momentul trecerii sale în nefiinţă, Sandu Pintescu avea pregătite pentru tipar nu mai puţin de trei cărţi. Intitulată Calvaria, prima dintre ele a văzut lumina tiparului la Editura Cogito din Oradea, la sfârşitul anului 2003. Deja în anii săi de ucenicie, Al. Pintescu s-a dovedit a fi un adevărat maestru al jocurilor de cuvinte ce contraziceau logica obişnuită, al calamburului inspirat ce reuşea să descreţească frunţile şi să detensioneze atmosfera. Umorul inepuizabil şi contaminant, stabilirea unor relaţii paradoxale între termeni, simţul ascuţit al observaţiei, rigoarea puterii analitice reprezintă trăsături ce l-au ajutat pe Al. Pintescu să devină şi un adevărat as al baroului. După un an de filologie (1965-1966), studiază dreptul (1966-1971) şi filosofia, în 1977 luându-şi cea de a doua licenţă. Chiar dacă în existenţa cotidiană a fost avocat, marea pasiune a lui Sandu Pintescu a rămas, însă, literatura. Ucenicia şi-a făcut-o în paginile prestigioaselor reviste clujene Echinox şi Steaua. A debutat cu poezie în revista Amfiteatru (1967) şi în volumele colective Popas printre poeţii tineri (1974) şi Caietul debutanţilor (1979). Mult mai strălucit se dovedeşte, însă, debutul în critica literară cu studiul Literatură şi eveniment din 1983, eseu dedicat literaturii ruse de avangardă, carte apărută în prestigioasa colecţie „Discobolul” a Editurii Dacia. De altfel, în prelungirea acestui studiu de referinţă, în 1988, Al. Pintescu va scoate o remarcabilă antologie de Poezie sovie-

tică modernă şi contemporană. Preocuparea pentru marea literatură rusă îl va însoţi toată viaţa şi se va concretiza în numeroase traduceri risipite cu generozitate în presa literară sau strânse în volum. De altfel, în 2001, cititorul atent al fenomenului literar mai publică o carte de succes, intitulată Rusia între „dezgheţ” şi „transparenţă”. Nu trebuie uitată nici pasiunea pentru teatru a lui Alexandru Pintescu, concretizată în studiul Prospero şi „teatrul sărac” din 1997. Fiind vorba de un poet autentic, era firesc faptul ca autorul Colocviilor vântului să fie preocupat şi de teoretizarea actului liric. În acest sens, rămâne exemplară lucrarea intitulată Jocul dragostei şi al hazardului (1994).

Dintre volumele de versuri purtând semnătura scriitorului putem aminti: Colocviile vântului (1985), Euthanasia (1991), Ierarhiile pergamentelor (colectiv, 1995), Recife (1996), Radiografia zăpezii (1997), Poeta artifex (1998), Hibernia (1999), Enclave (2000), Ordalia. Alte boeme (2001), Calvaria (postum, 1993). Dintre acestea, o importanţă deosebită are lucrarea intitulată Hibernia (Editura Vinea, colecţia „Generaţia 80”, 1999), ce concentrează în sine experienţele artistice majore ale poetului. Aceasta deoarece Hibernia este o lucrare de bilanţ, o substanţială antologie lirică ce reia integral volumele publicate anterior de către Al. Pintescu. Singura excepţie vizează doar prima plachetă de versuri a scriitorului, reprodusă doar fragmentar deoarece oglindeşte o vârstă a creaţiei cu care poetul ajuns la coordonate estetice sensibil diferite nu se mai identifică decât parţial. Chiar dacă la alte dimensiuni, cartea a fost anticipată de o altă selecţie reprezentativă din lirica poetului, volumul Recife, apărut la Editura Helicon în 1996. Deja parcurgerea rapidă a sumarului ne ajută să reconstituim vârstele poeziei lui Alexandru Pintescu. Antologia beneficiază de o substanţială prefaţă purtând prestigioasa semnătură a profesorului Ion Pop şi de ample selecţii din volumele şi eseurile criticilor care s-au pronunţat, de-a lungul anilor, asupra scrierilor autorului. Din rândul acestora merită să fie amintiţi Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Victor Felea, Al. Cistelecan, Ion Rotaru, Ioanichie Olteanu, Dan-Silviu Boerescu, Florin Vasiliu, Victor Atanasiu, George Vulturescu, Constantin Cubleşan, Cornel Munteanu, Ion Vădan, Gheorghe Glodeanu etc. În competenta sa prefaţă, criticul Ion Pop reconstituie profilul spiritual al poetului for-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

183

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” mat la distinsa şcoală a revistei Echinox. Exegetul identifică în primele apariţii ale lui Al. Pintescu „un poet de factură neoromantică ce se exersa în spaţiul modernismului recuperat, în articularea unui univers imaginar în care starea de reverie, să-i spunem «idealistă», era dominantă”. Începând cu volumul Euthanasia, se remarcă o distanţare critică de limbajul utilizat în cartea de debut, pentru ca, pe parcurs, autorul să îşi asume tot mai mult condiţia de Poeta artifex. Ion Pop consideră că dimensiunea ludică reprezintă trăsătura definitorie a liricii lui Alexandru Pintescu, în opera căruia se manifestă o tot mai accentuată conştientizare a convenţiei poetizante. O asemenea postură presupune „o anumită disponibilitate verbală şi o mobilitate combinatorie specifică acestui tip de discurs întemeiat pe jocuri de cuvinte, contaminări sonore, echivocuri, - un meşteşug în care abilitatea îmbinărilor de sunete e pusă în serviciul sugestiei libertăţii în construcţia textului, al plăcerii «gratuite»”. Rezumând, am putea spune că, parcurgând câteva etape distincte, lirica lui Alexandru Pintescu evoluează de la seducţia unei mitologii neoromantice la subminarea acesteia prin asumarea unei retorici parodice, specifice vârstei postmoderne a literaturii.

Cele şase volume reunite în cuprinsul antologiei Hibernia ilustrează tot atâtea vârste ale liricii lui Al. Pintescu. Chiar dacă autorul se dezice de unele din creaţiile sale de tinereţe, volumul Colocviile vântului merită toată atenţia prin efortul poetului de a-şi defini originile şi de a-şi circumscrie viziunea despre artă. Înainte de toate, Al. Pintescu relevă legăturile de tip anteic dintre eul său profund şi un Maramureş natal cu bogate rezonanţe mitice: „Eu vin dintr-un afund de Maramureş / cu susurul izvoarelor în glezne / auzul îmi este torpilat de goana mistreţilor, iscaţi în aprig iureş / eu vin dintr-un afund de Maramureş” (Maramureş).

Concepţia despre poezie a autorului este exprimată într-un Manifest liric, în care el se defineşte drept un „străjer la porţile iluziei”. Al. Pintescu plonjează în chip simbolic - dar şi cu o reală voluptate - în râul „care nu se mai istoveşte” al poeziei. Pentru poetul de descendenţă blagiană „aplecat ca o axiomă / deasupra cuvintelor” arta înseamnă, înainte de toate, o imensă responsabilitate. Responsabilitatea este asumată faţă de „răsunetul clar / de liră în Patrie”, pentru „floarea ce nu a rodit, / pentru fructul înclinat sub zodia pământului / dar 184

şi pentru cerbii împuşcaţi la izvoarele visului”.

Modelul suprem al creatorului rămâne, în anii tinereţii, Mihai Eminescu, atât un simbol al Poetului, cât şi al Inspiraţiei. Autorul este acum un elegiac, un meditativ, ceea ce explică accentele vădit (neo)romantice din lirica sa. Al. Pintescu îşi asumă postura cugetătorului aplecat asupra întrebărilor majore ale existenţei.

Printre temele grave asupra cărora el revine continuu putem semnala meditaţia asupra artei, a poeziei, asupra trecerii timpului şi a condiţiei umane. Singura salvare hărăzită poetului în confruntarea inegală cu acţiunea distructivă a duratei este refugiul în creaţie, în atemporalitatea artei, de unde şi importanta funcţie soteriologică acordată poeziei.

Clădită începând cu volumul Euthanasia tot mai mult din elemente artizanale precum Smalţuri, guaşe, eboşe, poezia reprezintă un paradis artificial, o posibilitate de a înfrunta ceea ce Lucian Blaga numeşte „marea trecere”, iar Mircea Eliade „teroarea istoriei”: „cu fiecare pas intri în ţărână, / cu fiecare gând te apropii de moarte, / cu fiecare surâs iubita se îndepărtează / ca o cavernă în plămâni grota sufletului / se cască spre ţărmul în care bătrânul / Ieronim îşi freacă iasca de piatra disperării”. Dar timpul nu înseamnă numai distrugere pentru poetul „devastat de patimi, / împurpurat de nelinişti”, pornit în căutarea „devenirii veşnice”. Aceasta deoarece trecerea timpului aduce cu sine - compensând astfel degradarea biologică - împlinirea în plan artistic. După ani de visare, poezia devine - după cum aflăm din biografia lirică intitulată Corida florilor – „o superbă floare de cactus răsărită în pragul nopţii / pe neaşteptate”.

Titlul Smalţuri, guaşe, eboşe se dovedeşte sugestiv, el ilustrând atât materia cât şi tehnica de creaţie utilizate de către poetul ce îşi asumă din plin vârsta postmodernă a artei. De altfel, după apariţia primului volum, în lirica lui Al. Pintescu se poate constata tot mai mult tendinţa de a se desprinde de trecut, de a se rupe de marile modele ale liricii româneşti clasice, pentru a fi contemporan cu experienţele noilor generaţii de poeţi. Îl ajută în acest sens dimensiunea ludică, o trăsătură esenţială a creaţiei sale. Poetul îşi asumă tot mai mult postura unui demiurg zeflemitor, care subminează ironic temele consacrate ale artei. Sunetelor grave li se preferă tot mai mult o poetică a cotidianului, ce dinamitează subiectele predilecte ale liricii tradiţionale. Jocul de cuvinte

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” este la el acasă, efectul urmărit fiind vădit polemic şi parodic: „Amanetăm aureole (Eventual reparaţii în garanţie) / aşa stătea scris pe frontispiciul acelei clădiri / ciudate de la ţărmul Thalassei: în adevăr, / soarele îmbrăţişând cu o ultimă blândă privire / ţărmurile Hellespontului ţesea o cunună de raze / pe fruntea Poetului damnat să poarte în carne / fagurii devastaţi de «viespi mari de aur» / ca pe o cunună de lauri: unde-ţi sunt sclavele, / cerbere pontic şi cvadrigele daurite şi icusarii?/ «S-au dus toţi, s-au dus cu toate»…” (Amanetăm aureole). Acest rămas bun poate fi considerat unul simbolic, el marcând despărţirea de temele şi canoanele liricii patriarhale. Al. Pintescu îşi de-solemnizează astfel lira, preluând postura unui Orfeu cotidian ce şi-a pierdut aureola mitică. Condiţia actuală a Poetului este aceea de „cerşetor de iluzii”, etapă la care ajunge depăşind anii copilăriei. Biografia sa este răsturnată. Atracţia realului se manifestă la vârsta magică a basmelor, după care vine perioada reveriei şi a simbolurilor: „Când eram copil îngurgitam hălci de realitate: / trăiam în concret ca într-o baie publică. / Pe măsură ce realitatea mă abandonează / mă hrănesc tot mai mult cu simboluri, îmbrac / veşminte abstracte (vai, cât de largi!)” (Totul e putred în tine / cerşetorule de eresuri).

Al. Pintescu este preocupat în mod constant de problema condiţiei artei şi a artistului, teme eterne ale poeziei, ce revin în mai multe creaţii programatice precum Echilibrul fragil dintre cuvinte sau Palpabilă diafragmă a toamnei. Tonul rămâne însă şi în aceste versuri unul voit demitizant, trădând condiţia unui creator imperfect, umanizat: „Echilibrul fragil dintre cuvinte / (salt la trapez sau la antipozi) / faci pirueta de rigoare prin aer, ajungi / exact la locul de întâlnire, dar metafora / îţi scapă printre degete şi, vai, crezându-te / maestru, ai renunţat la plasă…/ Poate altul, mai norocos, o va prinde / în braţe, murind cu ea pe buze” (Echilibrul fragil dintre cuvinte). Dincolo de jocul aparent facil şi gratuit cu cuvintele se ascunde însă munca, supliciul arghezian al gestaţiei: „Palpabilă diafragmă a toamnei, / supliciu al gestaţiei / aritmie a sângelui, Poezie, poartă simbolică / la intrarea în LEGE, panaceu al SEMNIFICAŢIEI” (Palpabilă diafragmă a toamnei).

Elementul livresc îşi face tot mai resimţită prezenţa în volumul intitulat Ierarhiile pergamentelor. Poezia se naşte acum din ex-

perienţa estetică acumulată în biblioteci, o experienţă care se regăseşte apoi atât în sfera liricii, cât şi în eseistica lui Al. Pintescu. Învăţătura livrescă este însă şi ea desolemnizată de dragul calamburului, aşa cum se întâmplă în Terra promessa: „Mi-ai promis să-mi ţii trena / cu soarele, cu culbecii, / cu nimfele şi liliecii / altor dinastii / din alte împărăţii: / nu-mi ţine acum / libaţii, peroraţii / firida e goală / capacul e pe oală, / Suzana e în baie / Arhimede e la fermele / lui Caracalla, / nu a fost jertfită încă / Miala / iar fregatele din Lusitania / nu şi-au început litania / în insulele Aleutine / sunt foarte trist fără tine / şi în Jamaica / nu se mai joacă drăgaica: / nu strica drahma / leproşilor / pe Tagma / păguboşilor”.

Din volumul Recife, poetul reproduce ciclul Entelehii şi amplul poem Hibernia, care conferă şi titlul antologiei. Cele douăsprezece sonete grupate sub titlul Entelehii marchează reîntoarcerea autorului la rigoarea versului clasic, ceea ce amplifică şi mai mult resursele muzicale ale versurilor sale. Deşi se plasează acum în descendenţa unor înaintaşi iluştri precum Mihai Eminescu sau Vasile Voiculescu, clasicizarea poetului are loc doar în plan formal, la nivelul versificaţiei, nu şi în conţinutul poemelor, unde maniera de abordare rămâne una ludică, ironică, specifică autorilor generaţiei ’80.

Sfidarea vechilor convenţii poetice este anunţată şi în subtitlul „boeme” al volumului Radiografia zăpezii, volum alcătuit din patru cicluri independente: Metronom, Recurs la copilărie, Iarba fiarelor şi Sola fide. Chiar dacă mai asistăm şi acum la coexistenţa poemelor confesive (ce instituie o retorică a mitizării) cu cele vădit ironice, groteşti, accentul se mută tot mai mult înspre dimensiunea ludico-ironică, specifică poetului postmodern dornic să se sincronizeze cu ceea ce este mai nou în lirica actuală. Asemenea lui Ion Minulescu, scriitorul asumă postura unui boem, existenţa sa transformându-se într-un autentic spectacol, un spectacol construit în timp şi regizat cu migală, în care efectele sunt bine calculate.

Actorul îşi trăieşte rolul cu atâta intensitate încât, de cele mai multe ori, barierele dintre real şi imaginar dispar. Personaj inconfundabil, Al. Pintescu a ajuns extrem de cunoscut în mediile literare, dar reprezentaţia oferită cu generozitate de acest veritabil om-spectacol a fost mereu dublată de cea – mult mai semnificativă - a operei. Anticipând volumul ur-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

185

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” mător, Al. Pintescu îşi circumscrie, în repetate rânduri, condiţia de Poeta artifex, pentru care termenul de referinţă rămâne cel de joc: „Joc de lumini pe râul îngheţat, / joc de lumini – fantasme ale minţii / în fracul împrumutat / de la pinguinul împărat / trec ciocli ducând însemnele ginţii”. În aceeaşi manieră carnavalescă, poezia este definită ca un joc: „Poezia-i un joc, / dar nu de noroc. // Poezia-i o ismă / refuzată de schismă. // Poezia-i atavism / tradus în narcisism” (Definiţia poeziei). La rândul lui, poetul care demitizează temele liricii tradiţionale îşi ascunde adevărata lui identitate sub un şir nesfârşit de măşti.

Postura poetului ajuns la maturitate, care a cunoscut atât vârsta mitică cât şi cea parodică a artei, reiese cu pregnanţă din volumul intitulat Poeta artifex. Perspectiva este eminamente carnavalescă, aşa cum rezultă din poezia cu acelaşi titlu: „Campion al singurătăţii, poetule, / devastat ca un câmp cu napi, / uiţi cuvintele esenţiale, / coroanele arborilor, / petardele multicolore, vuietul mulţimii. // Gândurile, baloane colorate, / păpuşile mecanice / din Târgul Moşilor / te ameţesc / ca un perpetuum mobile / al singurătăţii”. Întreaga recuzită parodică pusă în slujba demitizării îi aduce aminte poetului faptul că nu mai trăieşte într-un timp al monadei. Această zbatere a individului între sacru şi profan, între teluric şi astral este surprinsă în poemul intitulat Imolare: „Toţi am fost frumoşi, toţi am fost iubiţi, / tuturora le-a surâs norocul: / cine îngână visele mele târzii, / oare cine conduce tot jocul? // Toţi am fost fermecători, / interesanţi, inteligenţi, visători, / pe toţi ne-au purtat bidivii spre astre / cine stă şi râde în umbră de iluziile şi sentimentele noastre?”

Volumul Hibernia reconstituie cu fidelitate aventurile lirice trăite de-a lungul anilor de către Alexandru Pintescu, drumul parcurs de la o seducătoare mitologie neoromantică la recuzita specifică vârstei postmoderne a poeziei.

Alcătuind un autentic testament liric, placheta postumă intitulată Calvaria continuă universul cărţilor precedente ale poetului. După cum o sugerează însă şi titlul, în numeroase cazuri, tonul asumat de către scriitor se dovedeşte mai grav. Cartea se deschide cu un poem cu titlu programatic, Starea de Nord sau Epistolar vesperal, dedicat mentorului echinoxist Ion Pop. În plus, creaţia de factură baladescă are în frunte un citat din Voltaire, ce trimite la toposul cu rezonanţe mitice al Nordului: „Va veni 186

o zi când întreaga lumină va coborî din Nord”.

Poetul vorbeşte de „starea de Nord”, o stare cu rezonanţe mitice, ce duce la naşterea poeziei. Din această perspectivă, poetul devine un Meşter Manole modern: „Nordul e-un miracol, lutul / Mai poartă-n forme-i paşi de zei. / Pe-aicea umblă Nenăscutul / Să caute divine chei”.

Nordul e echivalat cu pământul primordial, cu starea de graţie, cu starea primordială, motiv pentru care este aspiraţia supremă a poetului.

Nu întâmplător, Sandu Pintescu afirmă, în manieră ludică, următoarele: „Cuvântul Nord ţie-nscris în cord”. Într-un poem neobişnuit de amplu, Pintescu se defineşte ca fiu al Nordului, tărâm miraculos, unde ursitoarele i-au prezis viitorul, unde şi-a zidit casa, unde şi-a împlinit destinul, unde a găsit dragostea şi moartea.

Uneori, la fel ca în lirica lui Ion Barbu, apare şi nostalgia sudului, dorinţa de a uni cele două puncte cardinale (tot atâtea repere spirituale) prin poezie.

Tonul meditativ, cu puternice rezonanţe mitice, este substituit cu un limbaj parodic, ludic, cu puternice accente livreşti în Cenotaf (cu exclamaţii şi interogaţii). Poezia conţine şase strofe ample, numerotate nu prin cifre, ci prin semne de exclamaţie şi semne ale întrebării.

Unele strofe se dovedesc nişte subtile jocuri livreşti de cuvinte: „Unde mi-a dispărut catapeteasma? Mi se întâmplă mereu / în vreme de revoluţii să-mi dispară aura sacerdotală, / împăciuitoristă ca o beteală anarhistă şi antichristă. / Fără aură nu pot să mă duc la minotaură / (şi, nu vă mint, nici nu mă prea descurc prin labirint?!) / ba chiar şi doamna de la tutungerie nu-mi va mai da pe / veresie Poesis şi Piaţa literară (iubirile mele de-o vară!). / Fără aură nu-mi voi recăpăta scula centaură / şi (auleo!) văz că nu mai revine / Nici respectul de sine…”

Deşi scrise în aceeaşi manieră ludică, unele creaţii au o pronunţată valoare programatică. Astfel, poemul intitulat Calpuzani reprezintă un elogiu al artefactului. Aidoma lui Faust, poetul este un făuritor de iluzii, un idola tribus, un chiromant sedus de zeiţa Mimesis, un demiurg în lumea imaginarului: „O, voi nu iubiţi nimic din ceea ce banii v-ar aduce: / Nici vinul, nici femeia, nici avuţiile. / Voi iubiţi doar facerea, artefactul, voi sunteţi / Veritabilii poeta artifex. Uneori, în sumbrele nopţi, / Când auziţi paşi nevăzuţi pe scările dosnice / Credeţi că diavolul vă ispiteşte dar nu este decât / O pisică, un câine, un şobolan ori o altă vietate / Din bestiarul noptatic. Aidoma lui Faust / Voi

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” sunteţi făuritori de iluzii, idola tribus, / Hingherii care hăituiesc fiara demonică a orgoliilor, / Chiromanţii seduşi de zeiţa Mimesis, de arta imitaţiei, / Contemplând foaia albă pe care se pot aşterne / Şi femeile goale, şi palatele, şi osuarele / Într-un cuvânt, tot ceea ce geniul răului a zămislit / Mai de preţ pe lume: Imaginaţia…”

Mai multe poeme se transformă într-o subtilă interogaţie asupra condiţiei poeziei.

Sunt remarcabile, sub acest aspect, cele două creaţii simetrice, complementare, Dacă poemul… şi Dar poemul… Ele trebuie să fie citite împreună, prima conţinând o serie de interogaţii, în timp ce a doua reprezintă răspunsurile creatorului. Versificaţia se schimbă şi ea, strofei ample preferându-i-se distihul ce exprimă mai bine întrebările cu valoare aforistică ale poetului. Alte poeme „în oglindă” sunt filocalia calofiliei şi calofilia filocaliei. Inventivitatea poetului se dovedeşte remarcabilă, versurile surprinzând prin asocierile lexicale cele mai insolite. Cuvintele cu rezonanţe mitice sunt puse alături de termenii uzuali, derizorii, cotidieni, iar efectul este suprapunerea planurilor, a lumilor. Interferenţele culturale sunt şocante, intertextualitatea funcţionează în mod superior, consecinţa fiind o „euforie eufonică” specifică liricii lui Al. Pintescu. După o succesiune de interogaţii mai mult sau mai puţin grave, totul sfârşeşte prin a fi demitizat, persiflat, într-o manieră tipic postmodernă: „ce păcat că frumuseţea e volatilă! / până la urmă şi lui faust i s-a făcut milă / când adevărul întreg l-a aflat: / elena şi euphorion au fost o himeră / de pe etajeră: erau într-o sticluţă / şi s-au vărsat..”

Jocul de cuvinte este prezent şi în poemul Rigole, console, gondole, mesajul poetic fiind generat de jocul cu aceste trei cuvinte-cheie, vocabule ce generează, la rândul lor, o serie de noi cuvinte: „Rigolele îmi redau rigoarea geometriei / Tot astfel cum consolele mă consolează / Pentru tinereţea pierdută, pentru speranţele ratate, / Pentru visele şi nopţile deturnate sinucigaşului. / Mă plimb cu gondolele zorilor prin bezmetica / Mâzgă a canaletelor precum Camelot în căutarea / Sfântului Potir al Graalului. Nu mai rămâne nimic / Decât duhoarea zidurilor încenuşate de o tristeţe / Concupiscentă. Veneţia reală, această virgină perversă, / Mă înlănţuie între maluri cu picioarele podurilor, / Mă dezmiardă cu ţipătul pescăruşilor / Care iubesc intruşii căci ei vestesc aurora…”

Alteori, poetul se întoarce în Maramureşul său natal cu rezonanţe mitice, iar pe par-

cursul acestui voiaj spiritual îl întâmpină prietenii. Spaţiul se dovedeşte miraculos deoarece este generator de poezie: „de la alexandru / gândul cel mai bun / de la george boitor / şi, cum să vă spun, / olos, de crăciun, / să vă dea asemeni / câte un cocuţ, / unul pentru mine, / cellalt pentru pituţ” (Lerui-ler pe drum de fier).

Chiar dacă vorba îi este „de zei inspirată”, iar rostul îi este „augural”, poetul este conştient de puţinul timp pe care îl are la dispoziţie.

Poemul imago mundi este construit după aceeaşi reţetă postmodernă, în care sublimul şi grotescul, tragicul şi derizoriul se recilează la tot pasul sub pana unui poeta artifex ce resimte o nesfârşită tentaţie ludică: „burebista iar mi-a furat din poşetă revista / cu femei goale şi cuvinte încrucişate răsucite / pe spate în vreme ce responsabilul cu smoala / îmi mişcă, satanică, oala cu sarmale / din marea sarmaţiei tot pe atât de bune / ca legea lustraţiei pe care a votat-o lustragiul / într-o şedinţă ilustră după care (aţi ghicit!?) / şi-a cumpărat o lustră deoarece simţea / o stare de apoteoză ce n-o poţi trăi / lâng-o veioză (roză, în formă de mimoză / pudică): era, evident, o tentaţie ludică / maniheist-optzecistă (maica precis stă / şi se uită pe geam la acest bairam / cu fetiţele «d’antan»)…”

O atenţie aparte merită ciclul intitulat Calvaria, care dă şi titlul volumului. Este vorba de o serie de 11 poeme plasate la sfârşitul cărţii. Principala caracteristică a acestora este aceea că nu au titlu, în fruntea lor găsindu-se o serie de citate elocvente, a căror valabilitate este verificată pe parcurs. Tonul devine mult mai grav, aflat în deplină consonanţă cu tematica abordată, deşi geniul ludic al poetului se resimte şi acum.

Atâta timp cât a trăit, Al. Pintescu a ars intens pe toate planurile, ignorând lutul fragil al fiinţei sale biologice. Volumul Calvaria nu este numai o carte a maturităţii depline, ci veritabilul testament literar al unui poet de excepţie.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

187

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” Alexandru ZOTTA

MOMENTE DIN VIAȚA LITERARĂ SĂTMĂREANĂ Un eveniment care a stimulat viața culturală și artistică sătmăreană l-a constituit înființarea județului, în 1968. Afirmarea vieţii culturale şi literare a Sătmarului s-a produs pe măsură ce s-a format o nouă generaţie de scriitori.

La acest proces a contribuit dezvoltarea învăţământului românesc, creşterea numărului de licee în oraşele judeţului, stimularea elevilor prin activitatea cenaclieră şi publicistica şcolară. La un moment dat existau 37 de cenacluri literare, în principal în şcoli, pe lângă cenaclul „Ioan Slavici” şi Afirmarea, numit astfel pentru a continua realizările perioadei interbelice. Au apărut şi câteva reviste literare precum Luceafărul (Liceul Mihai Eminescu), Poteci (Liceul Doamna Stanca), Muguri (Liceul Ioan Slavici), Azur (Liceul Tăşnad) unde au debutat, sub îndrumarea unor profesori entuziaşti precum Eleonora Bruciu, Laura Anca, Lucia Budai, Rodica Bucurescu, Gheorghe Gheorghiade, Teodor Curpaş, Vasile Pop, Viorel Rus câţiva tineri care au confirmat ulterior aşteptările.

De pe băncile liceelor se ridică tineri care, deşi vor urma numai în parte şi la intervale diverse, studii superioare, şi nu neapărat în domeniul filologic, vor forma noua generaţie a literaturii sătmărene, ajunsă azi la recunoaştere naţională. Aceştia vor urma exemplul profesorilor filologi Petre Got, Ion Ghiur, Gheorghe Gheorghiade, Radu Ulmeanu, care publică frecvent în paginile culturale ale ziarului local, dar şi în reviste literare prestigioase din marile centre culturale ale ţării. Ei se alătură lui Nae Antonescu şi Corneliu Bala, şi lor li se adaugă, la scurt timp Gheorghe Glodeanu, Cornel Munteanu, George Achim, care au migrat, la câţiva ani după 1989, la Universitatea din Baia Mare, unde au alcătuit baza Catedrei de Literatură Română.

Unii se afirmaseră deja prin publicaţiile studenţeşti, precum Echinox (Cluj), Gaudeamus (Oradea), sau de prin alte centre universitare şi culturale. Acestora li se adaugă o serie, destul de cuprinzătoare, de scriitori amatori, fără studii superioare, stimulaţi de exemplul celorlalţi, dar şi de interesul arătat de unele instituţii culturale ale judeţului.

Cred că partea cea mai substanţială de 188

contribuţie la dezvoltarea vieţii literare din judeţ între anii 1968-1989 revine ziarului local Cronica sătmăreană, care publica săptămânal, în numerele de duminică, creaţii literare numeroase, unele memorabile şi, ocazional, suplimentul Geneze. Meritul revine ziariştilor Vasile Savinescu şi Ovidiu Suciu, responsabili cu secţia culturală a ziarului, dar şi altor redactori, ei înşişi scriitori, veniţi ulterior în redacţie, precum Grigore Scarlat, Anamaria Pop şi Ion Bledea. (Un efort deosebit depun în prezent bibliotecarii dr. Viorel Câmpean şi Marta Cordea pentru a înregistra şi a sistematiza această moştenire culturală, mult mai valoroasă decât s-ar crede la prima vedere, care se cere de asemenea adusă în actualitate.)

Paralel se produce şi instituţionalizarea activităţii de amatori prin crearea Centrului judeţean de îndrumare a creaţiei populare care se întâmplă să grupeze câţiva tineri pregătiţi şi cu iniţiativă precum Petre Vacarciuc - dirijor, Ion Vădan - poet şi profesor, Ovidiu Suciu - ziarist, Ion Gavrilaş - poet şi prozator, Lucian Cociuba - grafician, ei înşişi creatori de artă şi literatură. Aceştia formează o echipă care va declanşa şi activitatea editorială locală, la început prin apariţia unor culegeri ocazionale; în 1969, Pagini literare, (culegere de literatură a membrilor cenaclurilor literare din judeţ), redactor de carte Petre Got, poet şi profesor de origine maramureşeană; culegerea cu acelaşi titlu din 1972 având ca redactor pe Ion Gavrilaş, cuprindea creaţia membrilor cenaclurilor şi cercurilor literare, apoi culegerile cu titlul Afirmarea, din 1978 şi 1980, prin grija lui Ion Vădan, Ovidiu Suciu şi Vasile Savinescu; ultimul le şi prefaţează făcând un bilanţ cultural periodic, azi cu reală valoare documentară, relevând creşterea valorică a producţiei literare.

Tot atunci s-a constituit, după modele de largă popularitate, şi cenaclul de literatură şi muzică Cetatea (1979-1989), condus de Emil Matei, care a contribuit la popularizarea poeziei sătmărene, cu deosebire în rândurile tinerilor.

Cu sau fără pregătire superioară, filologică sau de alte specialităţi, alcătuită din elemente locale sau venite din alte părţi ale ţării, generaţia de scriitori nou constituită îşi face simţită prezenţa în paginile multor reviste literare, precum Luceafărul, Steaua, Tribuna, România literară, Familia, Amfiteatru, Echinox şi altele, unde sunt susţinuţi printr-o stimulatoare critică de întâmpinare de scriitori reputaţi precum Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doi-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” naş, Adrian Păunescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, Laurenţiu Ulici şi critici prestigioşi ca Ion Negoiţescu, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu ş.a. Sunt astfel încurajaţi şi remarcaţi poeţii Ion Ghiur, Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan, Radu Ulmeanu, Ion Vădan, Grigore Scarlat, George Vulturescu, prozatorii Ion Boloş, Tudor Daneş şi Ion Bledea. Sunt distinşi cu premii literare prestigioase Dorin Sălăjan, George Vulturescu, Ion Vădan, Alexandru Pintescu, dar şi Ioan Bran, Vasile Tarţa, Emil Matei, Ion Bala, fapt ce atestă valoarea creaţiei literare realizate în arealul sătmărean, intrarea ei în circuitul naţional de valori. Numeroase poezii ale acestora sunt cuprinse în antologii apărute în centre culturale importante din ţară şi de peste hotare, sunt traduse în maghiară şi germană, dar şi în franceză şi engleză.

Revista Tribuna, a editat, în intervalul decembrie 1984 – aprilie 1986, suplimentul literar Pagini sătmărene, din care au apărut 9 numere. Vasile Sălăjan, redactorul-şef al Tribunei, menţionează: „Privite de aproape literatura şi plastica sătmăreană, (...), conving deopotrivă prin diversitatea şi bogăţia prezenţelor, dar şi prin cotele de vârf atinse. Cine crede că la Satu Mare trăiesc şi scriu nu mai puţin de patruzeci de scriitori din care aproape douăzeci (a se citi corect: douăzeci!) au cărţi, una sau mai multe, nu se înşeală”.

Realizatorii numerelor respective sunt în ordine: Ion Ghiur, V. Savinescu, R. Ulmeanu, I. Vădan, G. Vulturescu. În afară de poezie, bogat reprezentată, Paginile sătmărene publică multe cronici de carte, realizate de Nae Antonescu, Al. Pintescu, Gh. Glodeanu, dar şi de poeţi, care simt nevoia criticii de întâmpinare. Acelaşi redactor-şef remarcă aportul substanţial al Carnetului plastic, realizat de Ovidiu Suciu, care cuprinde 14 artişti plastici sătmăreni. Într-o oarecare măsură Paginile sătmărene au suplinit lipsa unei reviste literare judeţene, într-un timp în care, în multe alte judeţe, astfel de publicaţii existau. Oricum, ele au atras atenţia lumii literare asupra spaţiului sătmărean.

Dar fenomenul cel mai valoros îl constituie debutul editorial al multor scriitori sătmăreni. Începând cu volumele Cer înfrunzit de Petre Got (Editura Tineretului, 1969), Scara de apă, de George Boitor (Editura pentru Literatură, 1969), Rătăcirea în lucruri de Ion Ghiur, (Editura Eminescu, 1972), urmează un număr considerabil de debuturi în volum, cu preponderenţă de poezie, printre care Radu Ulmeanu

(Patinoar, Cartea Românească,1979), Dorin Sălăjan (Naşterea cea mare, Albatros, 1980), Emil Matei (Traversând fiinţa, Litera, 1982), Anamaria Pop (Castelul din ciclame albe, Albatros, 1972), Ion Vădan (Borgum centenarium, Albatros, 1983), Radu-Sergiu Ruba, scriitor şi om de cultură care publică în alfabetul Braille (Spontaneitatea înţeleasă), Alexandru Pintescu (Colocviile vântului, Albatros, 1985), Grigore Scarlat (Cercuri de aur, Facla, Timişoara,1986), Ion Bala (Firul cu plumb, Litera 1986), Dumitru Păcuraru (Miere de viespi, Litera, 1988), Ioan Nistor (În umbra ipotezei, Litera,1989), aproape toate premiate de edituri sau de reviste literare prestigioase. În proză Vasile Sălăjan publică romanul Coborând spre Nord-Vest, (Dacia, 1972), George Maria Banu (Muntele alb, Schiţe şi nuvele, Eminescu, 1973), Ion Bledea (Vânătoare de cai, Cartea Românească, 1977), Ion Boloş (Fântâna Vulturilor, Dacia, 1978), Tudor Daneş (Pescuit de păstrăvi vinerea, Dacia 1985), Ilie Sălceanu (Umbra slugerului Theodor, Dacia, 1988), apreciate în paginile multor reviste literare. Tot acum Nae Antonescu publică volumul de istorie literară Scriitori uitaţi (Ed. Dacia, 1980), marcând totodată nevoia de critică şi istorie literară locală, care să pună în valoare creaţia literară aflată deja în plină afirmare.

Până în 1989 debutează alţi scriitori, poeţi şi prozatori, de data asta, şi critici literari.

Acum se poate vorbi de afirmarea literaturii sătmărene, de reunirea generaţiilor într-o mişcare culturală şi literară activă şi productivă. A contribuit la acest avânt creator o solidaritate de generaţie, respectuoasă faţă de seniorii literelor sătmărene (Gabriel Georgescu, Nae Antonescu, C.S. Anderco, Ioan Ardelean-Senior) şi permisivă faţă de tinerele talente, inclusiv faţă de amatori. Aceasta s-a concretizat în iniţiative inspirate, în formele de instituţionalizare a vieţii literare; cenacluri şi cercuri de creaţie, reviste şcolare, culegeri literare dar, cu deosebire, paginile culturale ale ziarului local Cronica sătmăreană, consecvent în promovarea literaturii. Dincolo de puţinele concesii, inerente climatului politic al timpului, multe dintre creaţiile acestor ani au un nivel artistic comparabil cu al altor spaţii culturale din ţară.

Este şi momentul recunoaşterii acestor talente, concretizat în premii literare, de debut sau ale unor prestigioase festivaluri de poezie, dar şi în cuprinderea creaţiilor multor sătmăreni în antologii, ori în traducerea în limbi de cir-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

189

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” culaţie internaţională. Putem afirma că în intervalul 1970-1980 mişcarea literară din Satu Mare a recuperat enorm din decalajul faţă de valorile naţionale, iar între 1980-1990 a atins proporţii şi, mai cu seamă, performanţe artistice de recunoaştere naţională. *** Fenomenul editorial „explodează” pur şi simplu după 1990. Noilor debuturi li se adaugă numeroase volume ale celor care debutaseră deja, unii ajungând la zeci de cărţi într-un interval de două-trei decenii. Stimulaţi de receptarea şi recunoaşterea lor dincolo de perimetrul local unii scriitori sătmăreni au realizat nu doar cărţi valoroase, ci chiar o adevărată operă, pentru cei în viaţă încă neîncheiată. Zestrea literară a judeţului atinge acum cote fără precedent, confirmând pe deplin aşteptările formulate în paginile Afirmării interbelice. În atmosfera euforică de după evenimentele din Decembrie 1989 asistăm imediat la apariţia de publicaţii noi. În ianuarie 1990 apare revista Solstiţiu, săptămânal de cultură, apoi de opinie şi cultură, iar din 1991 publicaţie independentă. Tot atunci apare şi revista Pleiade, care va continua, cu intermitenţe, până în 1994.

Având director pe poetul Radu Ulmeanu, care condusese şi cenaclul Afirmarea până în 1989, şi redactor-şef pe Ion Vădan, revista are în colegiul de redacţie pe Ion Ghiur, secretar general, pe Vasile Tarţa, redactor principal şi pe Nae Antonescu, Cornel Munteanu, Gheorghe Glodeanu, care susţin activitatea critică.

Radu Ulmeanu va edita ulterior revista Acolada, care beneficiază şi de serviciile renumitului critic literar Gheorghe Grigurcu. Cu sprijinul multor colaboratori, preponderent din alte părţi ale ţării, dar şi de peste hotare, revista apare, lunar, şi în prezent îmbogăţind peisajul revuistic şi literar al judeţului şi al ţării.

Fără să concureze cu Poesis, cele două reviste literare concură la promovarea literaturii locale şi naţionale. În 1998 apare şi revista Echipa, editată de Casa Corpului Didactic Satu Mare, care urmărea să stimuleze şi să valorifice creaţia artistică şi activitatea de cercetare a profesorilor sătmăreni. Redacţia era alcătuită din profesori, unii dintre ei scriitori destul de experimentaţi la acea dată. Cele 9 numere apărute conţin câteva pagini memorabile de literatură şi unele articole de interes documentar.

Publicaţia care se impune de la începutul apariţiei ei, acelaşi ianuarie 1990, este revista 190

Poesis, devenită adevărată emblemă a vieţii literare din Satu Mare. Ajunsă la al douăzeci și nouălea an de apariţie, fără întreruperi, publicaţia constituie un model de continuitate în peisajul revuistic postdecembrist, comparabil doar cu revistele de mare prestigiu şi îndelungată apariţie, care au dominat perioade istorice întregi, precum România Literară, Convorbiri Literare, Viaţa Românească, Familia, Steaua, Tribuna, Ramuri, Luceafărul. A fost concepută ca „revistă de poezie” şi despre poezie (cronici, eseuri, traduceri, interviuri), dar în ultimii ani a arătat deschidere şi spre celelalte genuri literare, în măsura în care forţele creatoare, locale în primul rând, au oferit resurse. Din acest punct de vedere este ilustrativă pentru prefacerile produse în literatura naţională: proliferarea poeziei, diversificarea extremă a modalităţilor artistice până la dificultatea coagulării de orientări tematice şi estetice dominante, dar şi diminuarea comunicării sociale şi a auditoriului, prefacerea ei într-o expresie a individualităţii.

Chiar şi proza, deşi promovată în mult mai redusă măsură în arealul nostru, ilustrează prefacerile de la nivel naţional: resurecţia postmodernistă a genului scurt, practicat aici mai mult în literatura feminină, diversificarea romanului şi angajarea lui preponderent ideologică, resentimentară sau obedientă la „corectitudinea politică”, orientarea spre trecut şi ignorarea marilor teme ale actualităţii, tocmai când s-a creat posibilitatea cunoaşterii şi exprimării necenzurate. O criză de idei proprii sau de receptare de pe poziţii specific naţionale întârzie apariţia romanului reprezentativ al timpului nostru. Nu răfuiala cu trecutul e acum principala problemă a societăţii româneşti, ci confruntarea universală dintre globalizare şi identitate naţională. Cum globalizarea, atribuţie a multor altor forţe, avansează rapid şi cu efecte nivelatoare, afirmarea identităţii culturale revine cu siguranţă, ca prioritate a scriitorului. Talentul nu lipseşte scriitorului român, urmează însă şi situarea pe poziţii mai îndrăzneţe în reflecţia asupra prefacerilor lumii contemporane. Nu e un reproş adresat literaturii sătmărene în particular, ci o constatare a situaţiei literaturii naţionale.

O contribuţie importantă la răspândirea literaturii locale au adus-o câteva traducătoare.

Alături de traducători din şi în limba maghiară, precum Corneliu Bala şi, cu deosebire, Anamaria Pop, o activitate meritorie desfăşoară conf. univ. dr. Olimpia Iacob, traducătoare speciali-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” zată pentru limba engleză, profesoarele Elisabeta Kirchmaier-Donca, Cornelia Bălan Pop şi Claudia Pintescu, pentru limba franceză, Livia Mărcan, pentru limba italiană. Traducerile au contribuit la cunoaşterea literaturii locale în numeroase ţări din Europa, în Statele Unite şi Canada, chiar şi din alte continente, la cunoaşterea şi receptarea creaţiei unor importanţi scriitori ai lumii şi la stabilirea de relaţii cu publicaţii de pe alte meridiane.

Iniţiativele personale, stimularea publicistică, susţinerea spirituală şi morală a populaţiei locale iubitoare de cultură şi literatură se reflectă şi în structura breslei scriitoriceşti. Raportat la populaţia judeţului, un număr apreciabil de scriitori, greu de imaginat cu puţin timp înainte, au devenit membri ai Uniunii Scriitorilor din România: Ion Boloş, Radu Ulmeanu, Grigore Scarlat, George Vulturescu, Gheorghe Glodeanu, Anamaria Pop, Ioan Nistor, Ilie Sălceanu, George Achim, Cornel Munteanu, Alexandru Zotta, Aurel Pop. Între timp au trecut în eternitate, dintre membrii USR : Alexandru Pintescu, Livia Antonia Bacâru, Ion Ghiur, Ion Vădan, Vasile Tarţa, Ilie Sălceanu și Anamaria Pop. *** La afirmarea fără precedent a literaturii sătmărene în acești ani a contribuit, cu siguranţă, şi critica literară. Pedagogia discretă a lui Nae Antonescu, aplecat cu înţelegere şi pasiune spre creatori care nu au atins înalte cote de popularitate, rămânând „scriitori uitaţi”, dar, cu deosebire, către debutanţii locali, preocuparea pentru învigorarea publicisticii şi pentru instituţionalizarea vieţii literare au constituit nu numai un preţios impuls, ci şi o strategie eficientă. Criticul obişnuia să amintească scriitorilor că, aşa cum un război nu se câştigă numai cu generali, nici o luptă literară nu se desfăşoară fără soldaţi.

Profesionalismul unor universitari precum Gh. Glodeanu, George Achim, Cornel Munteanu, intraţi în viaţa literară a judeţului în anii 70, a contribuit de asemenea la performarea artistică a creaţiei literare. Este interesant de constatat că la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, cu deosebire pentru pregătirea examenului de doctorat, dar şi din alte considerente, aceştia au abordat teme din domenii prea puţin investigate, categorii estetice sau specii literare ignorate de teoria, critica şi istoria literară: Gheorghe Glodeanu a tratat Poetica romanului românesc, după ce abordase printre puținii critici categoria estetică a Fan-

tasticului, cu aplicaţie consecventă la proza lui Mircea Eliade, Cornel Munteanu a ales Pamfletul, specie revenită în actualitate odată cu instalarea unui regim politic democratic, George Achim a tratat Utopia şi destinul ei în literatura modernă; Alexandru Zotta a ales ca temă Parabola în literatura actuală, română şi universală. Profesionalismul cu care au elaborat temele propuse denotă şi nivelul de aspiraţie ridicat al preocupărilor critice.

Dar critica nu a devenit neapărat apanajul universitarilor, deşi aportul acestora, direct sau indirect, a însemnat mult pentru performarea creaţiei literare locale. Un rol deosebit l-a îndeplinit critica de întâmpinare practicată de critici profesionişti, dar şi de scriitorii înşişi.

Dificultatea parcurgerii şi receptării critice a unui volum extrem de mare de opere şi de o diversitate accentuată, a condus la intervenţia critică a acestora. La nivel local fenomenul se ilustrează strălucit prin contribuţiile critice şi de istorie literară ale poeţilor sătmăreni. În primul rând trebuie remarcată contribuţia poetului George Vulturescu, doctor în filologie, la alcătuirea unei lucrări de valoare inestimabilă pentru cultura locală. Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000 (Editura Muzeului Sătmărean, 2000), este un volum alcătuit deosebit de inspirat. În condiţiile numărului impresionant de opere şi autori, o istorie a literaturii, oricât de exigentă ar fi selecţia şi de limitată aria selectată, este greu de realizat. Parcurgerea, evaluarea, sintetizarea pe care o astfel de lucrare le cere, devin dificultăţi surmontabile eventual printr-o muncă de o întreagă viaţă. Condiţia de dicţionar, deşi implică şi ea analiza şi interpetarea creaţiei, permite în mai mare măsură o panoramare a operelor şi autorilor, respectarea individualităţii şi integrităţii lor, evită neajunsurile unor ierarhizări şi sintetizări dificil de înfăptuit. Autorul, care se exersase între timp în critică de text şi în istorie literară prin diverse reviste locale şi din ţară, a urmat exemplul cercetărilor de istorie literară, cuprinzând în articolele consacrate fiecărui autor date temeinic verificate, dar şi evaluări pertinente în formule şi expresii adecvate şi inspirate. Datorită acestui dicţionar putem astăzi reitera drumul, de peste trei secole, parcurs de cultura şi literatura sătmăreană. Cred că instituţiile culturale şi organele administrative ar trebui să intervină pentru asigurarea continuării Dicţionarului cu perioada de după 2000, cunoscut fiind ce dificultăţi de documentare şi

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

191

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” ce cheltuieli ridică pierderea sau deteriorarea surselor.

George Vulturescu îşi continuă exerciţiul critic prin lucrarea Cronicar pe „Frontiera Poesis” (volumul I, Editura Princeps Edit, 2005, volumul II, Editura Caiete Silvane, 2012) aplicându-l şi altor scriitori din diverse localităţi, dincolo de arealul nostru de margine.

La o activitate la fel de benefică s-au angajat poeţii Ioan Nistor şi Aurel Pop. Cel dintâi şi-a adunat cronicile de întâmpinare a cărţilor sau scriitorilor în volumul Accente deschise, subintitulat Cărţi şi autori din Nord Vest, (Editura Citadela, Satu Mare, 2012). Nu este un dicţionar, dar cuprinde mai întâi autori prea puţin cunoscuţi, apoi cărţi care nu au fost recomandate publicului, evaluate cu profesionalism şi, mai cu seamă, cu o înţelegere care stimulează autorul. Între timp a apărut și volumul „Mirajul ghilimelelor”, Citadela, 2017, care cuprinde valoroase însemnări și comentarii despre cărți și autori mai puțin cunoscuți, nu numai de literatură, din arealul sătmărean.

După ce a adunat într-un volum (La hanul verbelor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008), întâmpinările critice ale cărţilor câtorva confraţi, din Sătmar dar şi din ţară şi, cu deosebire, din diaspora românească, Aurel Pop a consacrat culegerea Eternitate prin poezie (Editura Citadela, Satu Mare, 2012), unui număr de douăzeci şi opt de scriitori trecuţi, mai devreme sau mai recent, la cele veşnice. Dintr-o pioasă aplecare către memoria lor, dar şi dintr-o necesară recuperare pentru memoria noastră, autorul a selectat creaţii considerate reprezentative pentru opera fiecăruia şi le-a însoţit de fişe biobibliografice care reprezintă date importante pentru istoria literară a Sătmarului.

Semnatarul acestor însemnări a cuprins în cartea Intermitenţe critice, (Risoprint, Cluj-Napoca, 2006) cronicile de întâmpinare ale câtorva poeţi şi critici sătmăreni, încercând să identifice şi să evidenţieze în scrierile lor trăsăturile specifice şi contribuţiile personale la tezaurul literar al judeţului. Fără a fi consacrate exclusiv literaturii locale volumul Intermitențe critice II, Eseuri despre proză (Citadela, 2015) cuprinde și eseuri consacrate prozatorilor Tudor Daneș, Ion Bledea și celui mai valoros prozator sătmărean, romancierul Ilie Sălceanu, autorul impresionantei și încântătoarei trilogii despre insula Ada Kaleh; Intermitențe critice III, Eseuri despre poezie (Citadela, 2016) se referă 192

și la poeții sătmăreni Ioan Nistor, Aurel Pop și la traducătoarea Olimpia Iacob, mijlocitoarea unor interesante relații cu autori de expresie anglofonă.

Nu beneficiază încă, la nivel local, de evaluări critice pertinente proza lui Dumitru Mureşan, romanul Marş verde în Ramadan, (Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1998), Radu Ulmeanu (Chermeza sinucigaşilor, mai recent Siberii), Dan Marius Cosma, autor prolific al nu mai puțin de șase romane până acum) şi Vasile Moiş, cu primele opt volume apărute până acum dintr-un proiect de mare amploare intitulat provocator și ademenitor În spatele uşilor deschise, care-şi propune să realizeze o frescă atotcuprinzătoare a societăţii româneşti din momentul decembrie 1989 şi din interminabila perioadă de tranziţie.

Procesul de evaluare critică a literaturii sătmărene se completează cu câteva monografii valoroase precum Gabriel Georgescu. Un poet al existenţei discrete, alcătuită de Ion Ghiur şi Un menestrel decapitat, de Ştefan Haiduc, consacrată poetului George Boitor precum şi monografiile unor reviste literare: Afirmarea în volumul Reviste din Transilvania (Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2001) de Nae Antonescu, Ţara de sus şi Icoane Maramureşene, în volumul Reviste din Nord-Vestul interbelic, de Florica Mădăras (Citadela Satu Mare, 2009). În ultimii ani au apărut frecvent în arealul cultural local şi alte nume, cu deosebire de scriitoare, poete şi prozatoare, aspect ce urmează cursul general al literaturii noastre. Devenind tot mai mult o artă a individualului, literatura câştigă în intimitate, iar feminitatea în socializare. Au apărut nume precum Iulia Olar, (decedată în 2013), Corina Petrescu (n. 1955), Loredana Ştirbu, (n. 1970), Claudia Muther (n. 1977), Mirela Cadar (n. 1981), Elena Ioana Koka (n. 1987) sau Iana Frezia (n. 1997), care au debutat deja cu volume, alături de câţiva poeţi şi prozatori care frecventează cenaclul Afirmarea condus aproape douăzeci de ani, până la decesul său, de poetul Ion Bala. Aproape toţi membrii cenaclului au debutat şi în volum, dovedind nu numai pasiune, ci şi consecvenţă.

Mai consemnăm, deocamdată doar la nivel informativ, preocupările de dramaturgie ale actorului Sorin Oros, autor a două volume de Pamflete (Editura Solstiţiu, 2007) şi al câtorva piese de teatru, puse în scenă de teatrul sătmărean şi de cel din Piatra Neamţ, căruia i s-a

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” alăturat, mai recent, şi ziaristul Vasile Andreica.

Stimulaţi de permisivitatea şi mobilitatea relaţiilor dintre text şi spectacol, aceştia scriu „scenarii dramatice”. Urmează şi ei o prefacere mai cuprinzătoare produsă în prezent în literatura dramatică, direct solicitată de arta spectacolului. A debutat ca autoare şi Nicoleta Câmpian, cu volume destinate copiilor şi tinerilor, de la care se aşteaptă îndreptăţite confirmări. În aceeaşi ordine menţionăm scrierile despre teatru ale lui Alexandru Pintescu (Prospero şi „teatrul sărac”, E. D. P. Bucureşti, 1997), Vasile Savinescu (Privitor la aceeaşi scenă, Afirmarea, Satu Mare, 1994) şi ale semnatarului acestui articol (Reflecţii la un festival multicultural, Risoprint, Cluj-Napoca, 2008 şi Însemnări de dramaturgie şi teatru, Citadela, Satu Mare, 2011).

Menţionăm cu deosebită satisfacţie şi apariţia unei valoroase lucrări de eminescologie, studiul comparativ Influenţe shakespeariene în sonetul eminescian (Editura Citadela, 2013), datorat Teodorei Elena Weinberger, fostă elevă olimpică, licenţiată a Facultăţii de Limba şi Literatura română-Limba şi Literatura engleză de la Filiala din oraşul nostru a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”-Arad, cu un masterat în specializarea „Literatura română şi modernism european” la Facultatea de Litere din Baia Mare. Deşi e un debut editorial, lucrarea se distinge prin temeinicie ştiinţifică într-un domeniu unde puţini se mai pot încumeta. Prin această lucrare, alături de contribuţia lui Graţian Jucan la cunoaşterea corespondenţei eminesciene, Satu Mare îşi înscrie cu cinste prezența în eminescologia românească. Între timp autoarea a extins cercetarea la proporțiile unei teze de doctorat susținută cu apreciabil succes și publicată recent la Risoprint, Cluj-Napoca, 2018. Între real și ideal la Eminescu și Shakespeare este nu numai o lucrare remarcabilă de literatură comparată, ci și un moment de afirmare a eminescologiei, care face cinste deosebită orașului nostru.

Alături de creaţia scriitorilor deja recunoscuţi, activitatea lor merită să fie consemnată într-o lucrare de tip „dicţionar literar”, cea mai adecvată fenomenului literar actual. Dar o astfel de lucrare nu se mai poate realiza numai cu entuziasm, ci implicând eforturile unei echipe competente şi ale unei instituţii culturale de nivel judeţean, precum și susținerea financiară din partea administrației locale și județene.

Teodor CURPAȘ

PESTE 200 PREOŢI ORTODOCŞI DIN JUDEŢUL SATU MARE SĂRBĂTORESC MAREA UNIRE!

Ca buni români, încrezători în adevărata istorie a neamului, preoţii din cele trei protopopiate ale judeţului Satu Mare, sunt încrezători şi în spusele lui Emil Cioran: “O naţiune îşi legitimează existenţa prin luptă pentru o idee istorică”. Sigur, preoţii pe care i-am cunoscut prin emisiunile televizate “Glasul bisericii” aşteaptă mereu şi alte răsărituri sub credinţa şi lege strămoşească, cu încredere în Biserica Neamului şi în Bunul Dumnezeu. Învăţăm de la cei peste 200 de preoţi să ne iubim limba noastră sfântă, aşa cum se îndemna, în “Testament”, şi Ienăchiţă Văcărescu, lăsând acestui neam podoaba “Creşterea limbii româneşti / Şi a patriei cinstire!”.

Preoţii din protopopiatul Carei, aproape 90 la număr, cei din Satu Mare, la fel şi cei din Negreşti-Oaş, peste 40, ştiu bine că acest an al Marelui Centenar al Unirii, trecem printr-o ceaţă a unor vremuri tot mai vitrege “constatând cu regret, că aici, aşa cum spune poetul Grigore Vieru - când primele ninsori se vor cerne va fi mai greu de cei plecaţi”, dar, spunem noi şi de cei rămaşi. Şi încetul cu încetul, pe cei dintre noi chemaţi la Domnul, în repedea clipă, îi uităm. S-au “dus” poeţi cu respiraţie europeană, scriitori şi oameni de valoare pe care-i dăm voit uitării. O fac şi revistele noastre de cultură. Partizane, puse pe gâlceavă, care sar premeditat peste evenimente, peste momente importante din viaţa noastră românească. O fac şi unele televiziuni comerciale sau jurnalişti nelipiţi de domeniu, scriind şi prezentând

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

193

ORAȘELE ROMÂNIEI: „SATU-MARE” pe micile ecrane scandalurile celor de “sus”, sexul, filmele porno, cupluri aiurea, pline de bani, călcări pe bătături ale unor lepre, nemailăsând timp şi spaţiu pentru adevăratele acte de cultură, de pomenirea unor personalităţi ale neamului nostru românesc. Nu se mai acordă atenţia cuvenită poetului Naţional Mihai Eminescu, “omul deplin al culturii româneşti” cum l-a numit Constantin Voica. Vorbeam de preoţi sătmăreni, din puternica Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului, care pe rând ajung pe micile ecrane prin emisiunea “Glasul Bisericii”, preoţi care nu pot uita de înaintaşii noştri, de cei care au săvârşit în 1918 cel mai puternic act pe care l-a cunoscut aceasta naţiune. Şi, preoţii aceştia sunt conştienţi că doar biserica neamului a mai rămas instituţia care adună oamenii, nu-i împrăştie şi au datoria să nu-i treacă în nemeritata uitare pe preoţi, dascăli, condeieri, ţăranii care s-au dus pe jos la Alba Iulia şi-ntr-un glas de peste o sută de ani au strigat la unison “Unire!”.

Amintesc câţiva preoţi din judeţ, care la emisiunile televizate au realizat adevărate colocvii despre actul Marii Uniri, pentru a fi înţeles aşa cum trebuie de către toţi privitorii, de credincioşi şi de întreaga naţiune: Părintele protopop Marian Crainic, de repetate ori a subliniat motorul îndreptăţit de a ne aminti de actul Marii Uniri şi, o făcea, între lacrimă şi lumânare, cu cuvinte ce s-au transformat în limbi de clopot ale trezirii, sub dangăt prelung din clopotniţele catedralei din Tăşnad. Redeşteptarea naţională este amintită de părintele de la Santău, Vasile Perşe, care, împreună cu renumitul preot Viorel Paşca au constituit un “trio” demn de o dezbatere televizată vizând cele mai importante evenimente ale neamului, cu mult mai reale decât cele prevăzute în “manualele alternative” de istorie! Ceea ce fac preoţii, mulţi la număr, ne demonstrează că “S-a întors acasă Dumnezeu/ Din siberii de gheaţă” şi în faţa noastră s-a deschis atunci, la Alba Iulia acea efigie antică prin emoţia unică a Marii Uniri. A făcut-o des protopopul de Negreşti, părintele Mihai Feher sau preotul din Tur, Vasile Radu Rusu. De multe ori l-am ascultat la frumoasele predici şi în emisiunile televizate, pe părintele Daniel Păcurar din localitatea de graniţă Tarna Mare, cu vocea-i melodioasă, pe care o auzeam, parcă, românii de dincolo de gard!

Sigur, emisiunile mi-au dat prilejul să abordăm probleme ridicate de credincioşi, 194

care au aşteptat răspunsuri de la I.P.S. Iustinian, P.S. Iustin, P.S. Timotei Sătmăreanul şi de la acel “trio” superb: M. Crainic, V. Perşe, V.Paşca.

Iată câteva probleme: - Ce v-ar plăcea să vă spună Dumnezeu?

- Care-i ofranda dvs. pentru Dumnezeu?

- Oamenii sunt nefericiţi pentru că nu ştiu că-s fericiţi?

- Care-i cea mai mare nenorocire în viaţă?

- Să fim mai iertători şi mai buni – trebuie efort?

- Putem să ne cunoaştem viitorul?

- De ce murim? (“Căci morţi sunt cei muriţi!”)

- Când ni se face nedreptate, cum trebuie să reacţionăm?

- Nu credeţi că secolul acesta a făcut din creştinism o fărămiţare nemeritată?

- Când vom ajunge ca Dumnezeu să şteargă lacrimile, întristarea, plânsul şi durerea?

- Suferinţele de cancer (denumire “ca în cer”) te duc la rugăciunile către Cel de Sus?etc.

Doamne, când mă gândesc câţi “voievozi spirituali” are România şi această Transilvanie care ar putea duce spre lumina care i-a însufleţit pe românii din Ardeal, spre iubirea adevărată de popor, de neam şi limbă. Interesant şi necesar este momentul în care preoţii se adresează mulţimii de credincioşi şi despre însemnele ce trebuie să domine orice gândire creştină: Imnul de stat al României şi Tricolorul ca simbol sfânt al existenţei noastre româneşti. În Ardeal, încă din vechime, îl purtau fetele împletit în cosițe, flăcăii la pălărie, femeile la baierele şorţurilor şi la catrinţe. Şi mai ales în inimi! Întotdeauna ne înclinăm în faţa lui, cu respectul cuvenit. Nu demult am văzut la hramul mănăstirii din Santău şirul de brăduţi (pe două alei) îmbrăcaţi în eşarfe tricolor, care te făceau mai bun, mai trainic şi mai uman! Mă impresionează tricolorul pe mormintele eroilor luptători pentru Veşnicia Neamului. În acest an al Marii Sărbători a Unirii, să ne gândim şi la Adrian Păunescu, care spunea: “De n-aş fi om, / Aş vrea să fiu/ Un tricolor/ Uitat în Munţii Apuseni/”. Noi, toţi românii, măcar în acest an 2018, să fim, ......., un Tricolor! Asta depinde extrem de mult de masa de preoţi ascultaţi de credincioşi, ei fiind un exemplu viu!

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

IN MEMORIAM Pr. Gheorghe-Dragoş BRAICA

AMINTIRI CU ȘI DESPRE DUMITRU FĂRCAȘ

Vestea plecării dintre noi a fostului virtuos al taragotului ne-a întristat.

A mișcat țara, și nu numai, ci și pe cei din afară, pe cei cărora, de multe ori, le-a stâmpărat dorul de casă, de sat, de părinți, de prieteni ș.a.m.d.

Rămas orfan de tată la nici opt ani, grija bunei sale creșteri a rămas în seama mamei sale. „Ea a fost prima care l-a învățat pe Mitru rugăciunea și dragostea de țară. Iar eu, fiind cel mai mic, nerezistând efortului de a cânta la taragot..., mi-a cumpărat (mama) un fluier”, mărturisea fratele domniei sale. Învățătorul satului, Gheorghe Lupan, „...credea în mâna pe care o așeza pe creștetul cuiva. Acela trebuie să reușească în viață! Așa s-a întâmplat și cu mine”, mărturisea maestrul. La sfatul mamei, l-a dat la școala de muzică la Cluj. Și la Cluj a rămas, cu excepția turneelor făcute în lume, fără să uite însă de satul său natal, Groșii Băii Mari. Clujul l-a înfiat, l-a făcut cetățean de onoare, iar el l-a onorat.

De la fluier, a trecut pe la oboi și apoi a rămas la taragot, pentru că, după cum mărturisea, „noi suntem singura țară din lume unde în muzica populară se cântă cu taragotul. Este un instrument pastoral cu timbru adânc, apropiat de vocea umană, ce slujește bine repertoriului Maramureșului și al Țării Moților, cântat de mine”.

Om deschis, apropiat de semenii săi, prietenos, de caracter, fără invidie sau ranchiună, povestitor ca un bătrân sfătos și înțelept, nu l-a amețit Himalaia cântecului la care a ajuns și pe care l-a slujit cu întreaga sa ființă. Nu a

lăsat să treacă zi fără să se întâlnească cu acest instrument fermecător – taragotul - și să-și povestească unul celuilalt din tainele cântatului.

Câți dintre cei ce l-au ascultat la televizor sau pe disc nu și-au stâmpărat sufletul sau durerea cu doinele sau cu scuturatele interpretate cu atâta măiestrie!

Modul de interpretare al lui Dumitru Fărcaș a influențat într-un mod vizibil și benefic pe unii din mai tinerii ortaci în ale taragotului. Fiecare melodie interpretată de el era trecută prin filtrul sufletului său, trăită și exprimată prin mimica feței sale și prin ridicarea coatelor în mod egal, potrivit formelor melodice exprimate. A fost un alinător și fermeca pe cei care-l ascultau! Într-o împrejurare îmi povestea, că înainte de anul 1989, fiind plecat într-un turneu, a fost căutat de fratele unui ziarist din Elveția care era bolnav și dorea să vină Fărcaș să-i cânte pentru alinarea suferințelor.

Pe lângă faptul că a fost un mare talent, a fost și un om de caracter, care și-a iubit țara și prietenii.

Chemat de șeful Securității, căruia îi parveniseră informații că intenționează să rămână în străinătate, Dumitru Fărcaș i-a spus: „Tovarășe comandant, nu știu cum sunt alții, dar eu numai aici pot trăi”.

A și dovedit acest lucru. Prin atitudine, prin modul cum recita din poeziile lui Ioan Alexandru, a dovedit că și-a iubit țara. Poezia nu o recita, ci o trăia cu toată ființa lui, ca și muzica de altfel.

O altă împrejurare ne descoperă caracterul său. Fiind împreună cu el și cu un prieten comun, înainte de 1989, la un anumit moment dat Dumitru Fărcaș îi spune: „Îți amintești, când ai împlinit 50 de ani și eu eram în America - și îți promisesem că voi veni la ziua ta, pe care ai sărbătorit-o la Făget (Cluj). Le-am spus românașilor că eu am un prieten în România, la Cluj și i-am promis că voi fi prezent la ziua lui și nu pot să nu-mi țin promisiunea”. I-au cumpărat bilet de avion, dar dus-întors și să le aducă o pungă de pământ din țară.

Mama sa, primul dascăl, l-a învățat să prețuiască cu sfințenie tradițiile și obiceiurile românești și creștinești, lucru pe care l-a respectat toată viața: „Eu, care am trăit într-o zonă cu tradiții naționale și religioase adânci, am cântat colinde și-n perioada interzisă, la spectacolele din preajma Crăciunului și am amintit din înaltul scenei toate sărbătorile

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

195

IN MEMORIAM scumpe românilor… Am văzut și văd cum, prin cântece, omul își amintește copilăria și retrăiește sărbătoarea la modul tradițional. Cred că a nu păstra tradițiile folclorice și istoria înseamnă a nu-ți iubi țara”.

Cea mai mare parte din viața sa de artist și-a desfășurat-o în cadrul Ansamblului Mărțișorul a Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. Aici se obișnuia, în postul Crăciunului, ca studenții din ansamblu să ofere un spectacol folcloric, la care sala Casei de Cultură era arhiplină. De fiecare dată, spectacolul era încheiat de Dumitru Fărcaș cu „O, ce veste minunată…” la taragot. Cei prezenți însoțeau melodia colindei și cu textul. El se retrăgea apoi după cortină, iar cei din sală continuau.

De reținut că acest fapt se întâmpla înainte de anul 1989, fapt ce contravenea propagandei ateiste.

Dumitru Fărcaș a dat noi dimensiuni cântecului popular autentic prin instrumentul pe care l-a slujit cu atâta dăruire. Premiile pe care le-a acumulat în cariera sa de artist, culminând cu discul de aur de la Dijon (1972), confirmă faptul că geniul este rezultatul talentului și al muncii, care îl așază pe Dumitru Fărcaș în galeria marilor ambasadori ai României.

Cunoscându-i meritele realizate pe plan cultural, Înaltul Preasfințit Mitropolit Andrei i-a conferit cea mai înaltă distincție acordată unui mirean, „Crucea Transilvană”. A primit-o cu emoție și a purtat-o apoi mereu cu mare respect. Nu a fost spectacol sau emisiune la TV în care să nu apară cu ea la piept.

Acum, el a plecat să cânte în corul îngerilor, să cânte cu ei o compoziție din muzica universală, din care să nu lipsească „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu” și să strecoare un fragment de cântec din zonele Chioarului, al Codrului și al Țării Moților pe care le-a iubit în mod special.

Dumnezeu să-l odihnească!

196

Dr. Ștefan VIȘOVAN

ACADEMICIANUL IONEL-VALENTIN VLAD La 22 septembrie 2018, fostul președinte al Academiei Române, IONEL-VALENTIN VLAD, urmaș al unor importante familii nobile maramureșene, ar fi împlinit 75 de ani. Academia Română, într-o sesiune omagială, care a avut loc joi, 20 septembrie, a ținut să-i cinstească memoria, evidențiind, deopotrivă, calitățile lui de mare patriot, de savant, care a revoluționat lumea științifică prin contribuții remarcabile la studiul laserilor, și de manager al celui mai înalt for științific al țării. Într-o atmosferă sobră, în Aula Magna a Academiei, numeroși academicieni, oameni de știință și cultură din țară și din străinătate l-au omagiat pe regretatul președinte. Printre aceștia s-a numărat și directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, dr. Teodor Ardelean.

Evenimentul comemorativ a fost deschis de academicianul Ioan-Aurel Pop, cel care i-a succedat la conducerea Academiei lui Ionel-Valentin Vlad și a cărui alocuțiune o redăm în continuare, întrucât ea pune în lumină câteva din legăturile de suflet și de descendență ale academicianului Ionel-Valentin Vlad cu Maramureșul.

L-am cunoscut pe academicianul Ionel-Valentin Vlad, în urma unor întâmplări fericite, la o sesiune de comunicări științifice pe teme de istorie, ținută tocmai în Țara Maramureșului. Așa am aflat că originile sale sunt strâns legate de Maramureș. Era descendentul a două familii nobiliare maramureșene, Vlad și Timiș. Academicianul se mândrea cu originile sale și nu uita să mărturisească asta în diferite ocazii. Mama sa, născută Timiș, era descendentă a unei familii nobile, care se regăsește printre cele care au fondat orașul Borșa. Tatăl său era urmașul unei familii de același rang din Săliștea de Sus. În anii din urmă, ca vicepreședinte și apoi președinte al celui mai înalt for științific și cultural de consacrare din România, acade-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

IN MEMORIAM

micianul Vlad era tot mai interesat de istoria Maramureșului și tot mai nostalgic în legătură trecutul nostru național și cu strămoșii din propria familie. Așa am ajuns să discutăm îndelung despre istorie, despre voievodatul Maramureșului și despre familiile sale nobile vechi, acelea care, până la 1400, erau în proporție de aproape 100% românești. S-a mirat și s-a bucurat când i-am spus că abia în ultimii ani ai secolului al XIV-lea primeau posesiuni în Maramureș două familii nobiliare din Ungaria propriu-zisă și că primele infiltrații rutene dinspre nord se înregistrează abia după 1400 .

Academicianul Vlad venea, așadar, la București din țara cnezilor și voievozilor, din țara românească în care adunarea cnezilor mai alegea încă, pe la 1349, voievozii săi dintre cele mai prestigioase familii de proprietari de moșii din zonă. A rămas toată viața cu un simț al valorii bunurilor făcute de mâna și de mintea omului, pe de o parte, iar pe de alta, a purtat în ființa sa o anumită demnitate în atitudini, venită din conștiința apartenenței la lumea majestuoasă a întemeietorilor.

A continuat întemeierile, în condițiile modernității, ocupându-se de lumină, de holografie, de imagistică, de instrumentele optice cu laseri. Lumina, venită din trecutul familiei și al neamului românesc, a sublimat-o prin meserie, în lumina amplificată și stimulată de emisia radiațiilor, folosită în cele mai noi tehnologii.

A fost cercetător și profesor de cea mai înaltă clasă și s-a bucurat de recunoașterea calificării sale la cel mai înalt nivel. A servit Academia cu un devotament ieșit din comun, s-a considerat mereu în serviciul Academiei, așa cum Academia este de peste 150 de ani în serviciul națiunii române. A avut șansa unică să fie în fruntea instituției atunci când aceasta a sărbătorit 150 de ani de existență și a lăsat un mesaj peren urmașilor, ca să ducă Academia mai departe.

Au urmat discursuri comemorative ros-

tite de următoarele personalități: acad. Bogdan Simionescu, vicepreședinte al Academiei Române; dr. Jean Pierre Huignard (Franța); acad. Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române; acad. Nicolae Victor Zamfir, președintele Secției de științe fizice a Academiei Române; dr. Kent Rochford (SUA); acad. Ion Tighineanu, prim-vicepreședinte al Academiei de Științe a Moldovei; prof. Ecaterina Andronescu, președintele Senatului Universității Politehnice din București; prof. Mario Bertolotti (Italia); prof. Wilhelm Dancă, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române; prof. Carol Iancu, Universitatea „Paul Valéry” Montpellier (Franța); membru de onoare al Academiei Române; prof.

Eugenio Fazio (Italia); prof. Maria L. Calvo (Spania); prof. Jean Jacques Askenazy (Israel), membru de onoare al Academiei Române; dr.

Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România; José Iacobescu, președintele Forumului B’nai B’rith „Dr. Moses Rosen” România.

Finalul i-a aparținut lui Teodor Ardelean, care, a impresionat audiența cu un discurs elevat, în care a evocat cu eleganță momente semnificative care subliniază, pe de o parte, legăturile strânse de prietenie dintre Domnia Sa și savantul Ionel-Valentin Vlad, iar pe de alta, relația specială pe care o are Maramureșul cu cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Iată, mai jos, acest discurs.

L-am cunoscut pe academicianul Ionel-Valentin Vlad în urmă cu șapte ani, la momentul în care am fost gratulat cu Premiul „Ion Petrovici” pentru lucrarea „Limba română și cultivarea ei în preocupările ASTREI”. Bucuria sinceră de pe fața sa și cuvintele frumos alese pe care mi le-a adresat m-au cucerit definitiv. În sfârșit, întâlneam un om care beneficia de o corectă artă a traductologiei gesturilor uma-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

197

IN MEMORIAM ne, care putea și se putea împărtăși din spiritul jertfei în preocupările noastre intelectuale, care cultiva sentimentul armonios și reconfortant al rădăcinilor. Căci vorbele sale de apreciere cu privire la ASTRA, de recunoaștere a dificultăților documentării, dimpreună cu aserțiunile de evaluare axiologică spontană asupra judecăților mele de valoare, au accentuat atmosfera de animație și interes ce domnea în acest cel mai sacru spațiu al culturii și științei românești.

Academicianul Vlad avea un foarte dezvoltat simț al geotropismelor. Iubitor de nație și de istoria acesteia, i-am catalogat rapid înclinația spre anumite spații chemătoare. Fără nicio reținere formală mi-a mărturisit tranșant: „Și rădăcinile mele sunt din Maramureș! Bunica mea se chema Timiș și era din Borșa. E foarte probabil ca și ramura tatălui meu din zona Orăștiei să aibă rădăcini la Săliștea de Sus de pe Valea maramureșeană a Izei!”.

M-am simțit ca în fața unui stroboscop magic, în care anumite iluminări esențiale nu lasă loc vorbelor gratuite, de conjunctură, pe care, de regulă, le folosim convențional la momente de acestea. În schimb, minutele acordate mie de vicepreședintele Vlad au cântărit enorm în balanța generală a trăirilor mele și de aceea pot să spun și acum cu sinceritate totală că din acel moment l-am admirat, l-am iubit și l-am venerat pe academicianul Ionel-Valentin Vlad.

Magnificențele voastre, domnilor academicieni, trăiți într-o lume în care aceste nimicuri existențiale nu vă ating și e firesc să fie așa.

Vă exprimați cognoscibilitatea prin eforturi specifice și speciale, vă cantonați în domenii profunde, slujiți alți vectori ai existenței. Am zis vectori, căci doar atunci când trăim clipele, vedem ce repede se sting luminițele lor și, dacă nu urmăm drumul cel greu, poarta cea strâmtă, nu vom putea produce sau aduce lumina cea folositoare, biruitoare, mântuitoare! Sunt convins că v-ați ales bine calea de a nu face parte total din această lume tocmai pentru a pregăti o alta, precum sunt clarificat filosofic de faptul că, atunci când vom da seama pentru faptele noastre, la așa-zisa Judecată de Apoi, va conta vectorul și nu miriadele de detalii. Priviți la o imagine și veți vedea cu toții portretul sau relieful esențial! Mai contează oare înșiruirea pixelilor ce o formează? Ca geneză de imagine DA, dar ca judecată de privire NU. Ionel-Valentin Vlad v-a fost contemporan, coleg și conducător. În câtă comuniune cu dânsul ați trăit știe doar Bunul Dumnezeu și 198

sufletele dumneavoastră în momentele de sinceritate, pe care nu vi le puteți refuza. Să nu vă mire ce vă spun acum! Și mie mi-a fost și contemporan, și coleg, și conducător. Contemporan nu pentru că formal câteva zile de viață ale vrednicului Ionel-Valentin s-au suprapus peste câteva zile ale nevrednicului Teodor, ci pentru că am trăit plenar timpii petrecuți laolaltă. Au fost multe săptămâni în acești ultimi ani ai săi de viață în care convorbirile noastre telefonice depășeau granița zecilor de minute. Dar, mai ales, au fost momentele cele înălțătoare la care participam ca spectatori activi sau chiar actori.

La adunările generale ale ASTREI, la simpozioane și conferințe diverse, la ceremonii festive…

L-am propus și susținut spre a obține cea mai mare onoare ce se poate acorda oamenilor de valoare de către o administrație județeană – Cetățean de Onoare al Județului Maramureș. Ca membru al Adunării Eparhiale, l-am recomandat Episcopiei noastre și a fost învrednicit cu medalia „Crucea Voievodală Maramureșeană”, la mănăstirea Moisei. În calitate de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiș” Arad – titlu cu care am fost recompensat pentru merite culturale, organizatorice și științifice – am pledat pentru ca academicianul Vlad să fie următorul merituos pe o astfel de listă superonorabilă, în care, prin forța împrejurărilor, am ajuns amândoi „colegi de comunitate academică” cu Ștefan Hell ce avea să fie uns ulterior cu Premiul Nobel. Sunt câteva coincidențe, dar incidența este un termen important din domeniul luminii. Să fii specialist în lumină, să poți să ocrotești lumina, să o scoți de sub obroc, s-o ajuți să se răspândească, să crească și să înflorească, să pulseze și să impresioneze, să vegheze și să genereze alte lumi luminoase… ce poate fi mai frumos în viață!

Revenind la ideea de vector, căci tema vectorialității mă fascinează în aceeași măsură ca și cea a tropismelor esențiale (geotropisme, heliotropisme, antropotropisme, stereotropisme), voi spune că academicianul Ionel-Valentin Vlad și-a înscris destinul pe o astfel de coordonată esențială în multe domenii și preocupări.

Unele au fost relevate și de cei ce au glăsuit înaintea mea, altele se vor strânge, probabil, ulterior în mărturii sincere. Sloboziți-vă, fraților din fiorul cel mare ce vă cuprinde și rostiți cuvinte frumoase de pomenire. Căci e nevoie ca academicianul Vlad să primească în dar de la contemporanii și colaboratorii săi și o carte de

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

IN MEMORIAM

ROMÂNI DE PRETUTINDENI

logografie, dar și un album fotohagiografic. Și-i ducem lui, ocrotitorului de lumină, luminițele lumânărilor noastre spre a-i fi calea deschisă acolo unde nu știu să fie decât o Împărăție de Lumină. Să-i iubim pe oamenii luminoși în viață, dar să le luminăm numele și cu gesturile noastre de suflet, așa cum îndemnatu-ne-au bărbații binemeritați ai Neamului Românesc din toate timpurile. În încheiere, vă rog să primiți aceste cuvinte ca pe o mângâiere pentru familie, o îmbărbătare pentru prieteni și o acreditare pentru eternitate. Iar spre a contextualiza și Centenarul pe care îl serbăm mai modest decât am crezut vreodată, voi spune precum academicianul Valeriu Braniște la mormântul lui George Pop de Băsești: „Fie-i memoria binecuvântată din genunche în genunche!”.

Iurie COLESNIC

Post-scriptum. Post-factum. Post festum La inițiativa Președintelui Ionel-Valentin Vlad, am înființat la Baia Mare Centrul de Cercetare și Documentare al Academiei Române, în subordinea Filialei Cluj și Fondul Documentar al Academiei Române, ca structură distinctă pentru care am alocat cea mai frumoasă sală.

Ne-a sprijinit cu cărți de la Editura Academiei și cu prezența sa la deschiderea festivă. Sala se va chema „Academician Ionel-Valentin Vlad, președintele Academiei Române”. O altă sală a fost botezată cu numele lui George Pop de Băsești. Suntem în curs de a finaliza o lucrare de excepție, unicat național, de circa 1000 de pagini intitulată „100 de ani de la Marea Unire.

100 de personalități maramureșene care au făcut istorie”. E vorba de acele biografii, care, într-un veac zbuciumat, au adus o importantă contribuție la dezvoltarea județului și pe care Maramureșul le-a așezat privilegiat în serviciul națiunii române. Șirul acestora începe cu George Pop de Băsești, „Bătrânul Nației”, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și se încheie cu Ionel Valentin Vlad, academician și Președinte al Academiei Române, cel mai iubit dintre maramureșenii ultimelor decenii. Iată cum am gândit să cinstim memoria unui Vrednic al Nației.

La finalul cuvântului său, dr. Teodor Ardelean a oferit Academiei Române cele trei volume de eseuri ale Domniei Sale, apărute la Baia Mare, în care optzeci și cinci de articole sunt dedicate Academiei Române și spiritului academic, iar zece, personalității academicianului Ionel-Valentin Vlad.

SCRIITORUL CONSTANTIN STERE ȘI SFATUL ŢĂRII Anul 1918 a adus în viața lui Constantin Stere (1.VI.1865, s. Horodişte, jud. Soroca – 26.VI.1936, Bucureşti, Cimitirul Bellu) nebănuite împliniri. Fostul ocnaș siberian a văzut cum se prăbușește colosul țarist și cum este eliberată Basarabia...

Criza politică în Basarabia s-a conturat perfect în perioada 1-13 ianuarie 1918. Bolşevizarea unităţilor militare pe teritoriul Basarabiei, anarhizarea lor, destabilizarea situaţiei prin care se încerca să se demonstreze că Sfatul Ţării şi Consiliul de Directori Generali, adică Guvernul Basarabiei, nu sunt în stare să controleze situaţia în teritoriu. Se impunea venirea unei forţe care ar fi adus o nouă orânduire, ce deja se declarase la Petrograd, stăpână pe destinele fostului imperiu ţarist. În ziua de 5 ianuarie 1918 s-au desfășurat câteva acțiuni radicale. În legătură cu intrarea armatelor române pe teritoriul Basarabiei, Consiliul Comisarilor Poporului din Rusia a rupt relaţiile diplomatice cu România, declarându-i război. Sfatul Ţării n-a încuviinţat aceste acţiuni. În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1918, la Chişinău, a avut loc şedinţa Frontotdel-ului cu participarea lui Perper, Levenzon, Kaabak, Rojkov, Dementiev, Cotovschi ş.a., unde au fost luate următoarele decizii: 1. A-i dezarma pe transilvănenii care sosesc din Kiev la Chişinău.

2. A decreta în Chişinău starea de asediu.

3. A lichida Sfatul Ţării.

4. A-i trage la răspundere pe directorii generali.

5. A-i aresta pe trădătorii cauzei socialismului.

6. A evacua peste Nistru toate arhivele de stat.

Cele trei lozinci care au răsturnat lumea: „pământ - ţăranilor, fabricile - muncitorilor şi pace - lumii” au ajuns să stea la temelia tul-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

199

ROMÂNI DE PRETUTINDENI burărilor de la Chişinău. În acea situaţie când membrii Sfatului Ţării au început să fie vânaţi, pentru a fi exterminaţi ca „trădători ai intereselor poporului”, conducerea Basarabiei, mă refer în primul rând la Blocul Moldovenesc al Sfatului Ţării, a luat decizia justă de a chema armata română pentru a instaura ordinea.

La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe. Unităţile bolşevizate s-au retras la Tighina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În interiorul Sfatului Ţării venirea armatelor române a fost primită cu bucurie de către o parte din deputaţi, iar minoritarii erau convinşi că în Basarabia trebuiau aduse alte trupe, fie ale Antantei, fie ale Ucrainei, fie orice armată, numai nu cea românească. Românofobia şi atunci era arma minorităţilor naţionale. În aceea situaţie, se conturau clar următorii paşi pe care trebuia să-i facă Basarabia. Ucraina era independentă, România era pe cale de a se elibera de sub ocupaţia germană. Independenţa Basarabiei, nefiind susţinută economic, administrativ, politic, nu avea şanse să se realizeze. Singura cale raţională era unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa La răspântie (Chişinău, 1998) martorul acelor evenimente Dimitrie Bogos, rolul lui Stere în acea situaţie de extremă tensiune a fost decisiv: „Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iaşi delegaţia Sfatului Ţării, dnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împreună cu dl Stere, sâmbătă, 24 martie (România nouă, din 27 martie 1918, nr.56).

Mărturisesc că sosirea dlui Stere se aştepta ca a unui semizeu, făcător de minuni. Şi, într-adevăr, d-lui s-a arătat la culmea chemării.

Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet (România nouă, din 28 martie 1918, nr. 57), la care au fost invitaţi reprezentanţii fracţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi.

A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. …A doua zi, 25 martie, a urmat consfătuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţi200

unea ţărănească şi Blocul Moldovenesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea nevoie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţărănească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţărani, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Ţiganco şi alţii.

Urmează ziua de 26 martie, iar pregătiri pentru ziua de 27 martie. Tot în ziua de 26 martie sosesc în Chişinău dl Marghiloman şi generalul Hârjău, cu scopul de a întoarce vizita guvernului basarabean şi tot atunci a se consfătui asupra situaţiei momentului (România nouă, din 27 martie 1918, nr. 56). (pag.168-169).

Venirea lui C. Stere în Basarabia a fost motivată din două poziții. În primul rând, el era exponentul cel mai important al ținutului dintre Prut și Nistru și de el era absolută nevoie în cadrul discuțiilor cu noii lideri locali, iar în al doilea rând, pe tot parcursul anilor 19141917 el a demonstrat că este un germanofil convins, „În nici un caz cu Rusia!”, poziție susținută de Partidul Conservator, unul dintre liderii căruia la acel moment deținea funcția de prim-ministru și semnase pacea de la Buftea − Alexandru Marghiloman. Și foarte important era faptul că liderii de atunci ai Basarabiei erau foști discipoli, ca Pan Halippa sau Elena Alistar, ori foști colaboratori ai primului ziar românesc din ținut „Basarabia”(1906-1907), ca Ion Pelivan și Ion Inculeț.

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 28 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. O recunoaște chiar C.Stere și găsim aceeași precizare în informația din volumul 3 de „Note politice” ale lui Alexandru Marghiloman (1917-1918)(București, 1927.-P.456): „Am făcut 28 de discursuri, spune el, și s-au făcut kilometri de vorbărie.”

La 26 martie 1918, soseşte la Chişinău primul ministru al României, Alexandru Marghiloman, însoţit de ministrul de război, Constantin Hârjeu, şi de alţi demnitari. Primul ministru român duce tratative cu membrii guvernului basarabean, cu reprezentanţii fracţiunilor din Sfatul Ţării, cu reprezentanţi ai clerului, ai marilor proprietari, ai altor pături sociale pentru a se edifica asupra atitudinii acestora faţă de problema unirii Basarabiei cu România.

Argumentarea necesităţii de Unire a românilor într-un stat naţional C.Stere o expu-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI ne consecvent şi curajos, chiar în ziua de 27 martie 1918, în şedinţa care urma să voteze Unirea. Trecutul lui revoluţionar, deportarea, ocna, puşcăriile ţariste, drumul lung al pătimirilor îi acordau un drept moral prioritar să judece traiectoria istorică a Basarabiei.

Istorica alocuţiune a lui Stere în şedinţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii. Dar hârtia procesului-verbal nu poate reproduce emoţia autentică a evenimentului: „27 martie 1918 Sfatul Ţării votează Actul Unirii Basarabiei cu România. Şedinţa şi-a început lucrările la ora 1615, sub conducerea lui Ion Inculeţ, şi s-a încheiat la 1920.

PROCESUL-VERBAL AL ŞEDINŢEI SFATULUI ŢĂRII DIN 27 MARTIE 19181 (din ruseşte) „Şedinţa se deschide la orele 4 şi 15 min.p.m. sub preşedinţia lui I.C.Inculeţ în prezenţa următorilor membri ai Prezidiului: P.N. Halippa, B.M. Epuri, C.P. Misircov, I.A. Buzdugan. În sală sunt prezenţi: toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, primul-ministru al cabinetului d. Marghiloman, d.Stere, ministrul de Război Hirjeu, anturajul primului-ministru şi alţi mulţi reprezentanţi ai Guvernului Român.

Preşedintele: Salut în numele Parlamentului nostru pe capul Guvernului Român d. Marghiloman (aplauze). Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric. Daţi-mi voie să acord cuvântul primului-ministru d. Marghiloman pentru a face declaraţie cu ce scop a venit la noi (Voci: rugăm, rugăm).

La tribună se urcă primul-ministru Marghiloman, întâmpinat cu aplauze furtunoase.

Când acei prezenţi în sală s-au liniştit, primul-ministru s-a adresat către ei în limba românească cu o cuvântare, în care a declarat: „Marea şi sfânta problemă, de care s-a călăuzit un întreg partid politic în România, problema unirii Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi 1 După Șt.Ciobanu. Unirea Basarabiei. — Chişinău, 1993).

însuşi Sfatului Ţării. În vremurile de restriște ale Republicii Moldoveneşti, când tânărul guvern s-a adresat României după ajutor, ea, ca mamă iubitoare, care a auzit vocea cunoscută a copilului său, n-a întârziat să vină în ajutorul ei. Toate clasele sociale, toate partidele, ca unul s-au grăbit să vină acolo, unde-i chema datoria şi vocea sângelui. Şi iată că astăzi noi culegem roadele muncii domniilor voastre, fii adevăraţi ai poporului, şi patrioţilor, care au muncit pentru folosul şi mărirea poporului nostru şi a întregii Românii.

Cu o atenţie încordată cercurile politice ale României urmăreau ce se face pe partea cealaltă a Prutului şi, când s-a ivit pericolul, care ameninţa integritatea Republicii, România înrudită s-a grăbit cu ajutorul, ca să garanteze integritatea şi nedespărţirea acestei ţări.

La conferinţa de pace din Bucureşti am lămurit condiţiunile, prin care s-ar putea păstra integritatea şi nedespărţirea Basarabiei, şi eu m-am grăbit să vin aci, în mijlocul domniilor voastre.

Din constatările şi tratativele cu reprezentanţii diferitelor fracţiuni şi partide ale parlamentului, eu am înţeles dorinţele şi cerinţele dictate de vremuri şi împrejurări, pe care noi trebuie să le îndeplinim în conformitate cu obiceiurile locale, moravurile, libertăţile şi drepturile câştigate de domniile voastre şi care nu sunt în contrazicere cu interesele marei, unitei şi nedespărţitei Românii.

Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări. Dar să trec din domeniul dorinţelor la fapte ceva mai reale, să-mi daţi voie să dau citire declaraţiei Guvernului Român”, — termină cuvântarea sa primul-ministru şi trece la citirea în limba românească a declaraţiei: „Sfatul Ţării de astăzi va rămâne numai pentru rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului. Guvernul va prezenta adunării constituante, la care vor lua parte şi reprezentanţii aleşi ai Basarabiei, normele stabilite de Sfatul Ţării, care vor rămâne până la rezolvarea acestei chestiuni de către adunarea constituantă.

Basarabia îşi păstrează autonomia provincială având Sfatul său provincial (dieta), ales în viitor pe baza votului universal, direct, secret cu organul său executiv şi cu administrarea proprie.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

201

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Acest Sfat provincial votează bugetul local şi controlează organele autoadministrării orăşeneşti şi a zemstvei.

Organul lui executiv numeşte funcţionarii instituţiilor administrative locale. Funcţionarii locali se numesc de către guvern.

Recrutarea armatei se face pe aceleaşi baze ca şi în întregul regat, teritorial.

Legile existente şi autoadministrarea locală (orăşenească şi a zemstvei) vor rămâne şi nu vor putea fi schimbate de către Parlamentul Român, până când la lucrările lui nu vor lua parte şi reprezentanţii Basarabiei.

Drepturile câştigate de către minorităţile din Basarabia se vor păstra.

Guvernul propune, ca în Consiliul de Miniştri al României să intre şi doi reprezentanţi ai Basarabiei, aleşi de Sfatul Ţării existent.

Basarabia trimite în Parlamentul Ţării un număr de reprezentanţi, proporţional cu numărul populaţiei. Ei vor fi aleşi în cameră potrivit legii generale electorale; în Senat — potrivit regulilor, care vor fi stabilite de către adunarea constituantă.

Votul universal, egal, direct şi secret va servi ca bază pentru alegerile din Basarabia în volosti (plăşi), sate, oraşe şi zemstve.

Libertatea individuală, libertatea cuvântului, a presei, cugetului şi adunărilor şi toate libertăţile cetăţenilor se garantează de către Constituţie pentru Basarabia, ca şi pentru întreaga ţară.

Toate infracţiunile săvârşite până acuma împotriva legilor din motive politice în timpurile tulburi ale transformărilor vor fi amnistiate.

După unirea Basarabiei, ca a unei fiice cu patria-mamă România, Parlamentul va hotărî convocarea neîntârziată a adunării constituante, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi pe baza dreptului general electoral pentru a introduce în Constituţie de comun acord principiile şi garanţiile arătate mai sus”.

După ce a terminat citirea, primul-ministru a declarat că el ar dori ca parlamentul să poată discuta cu toată libertatea propunerea Guvernului Român şi de-aceea el cu reprezentanţii săi părăseşte sala. În aplauzele furtunoase ale întregii săli, oaspeţii români părăsesc parlamentul.

Preşedintele: Domnilor deputaţi, are cuvântul, pentru a face o declaraţie în afară de ordinea zilei, reprezentantul Blocului Moldovenesc, deputatul Cijevschi.

202

Dep. Cijevschi: Blocul Moldovenesc, având în vedere activitatea şi meritele luptătorului politic şi profesorului savant Stere, basarabean, a hotărât să-l primească în mijlocul său.

Preşedintele Inculeţ: Domnilor deputaţi, eu am avut fericirea să fac revoluţia rusă la Petrograd, unde am văzut, că în toate organizaţiile democratice şi revoluţionare, care s-au creat acolo, cei mai doriţi oaspeţi au fost emigranţii.

Eu cred că reîntoarcerea mucenicului regimului ţarist, a luptătorului pentru idealurile cele mai frumoase, a profesorului Stere nu poate fi trecută cu tăcerea, şi eu propun să-l primim în mijlocul nostru, ca pe deputatul nostru (aplauze furtunoase pe toate băncile).

Toţi deputaţii se scoală în picioare şi-l ovaţionează lung şi furtunos pe profesorul Stere. În strigătele „Trăiască profesorul Stere!” şi în aplauzele necontenite ale întregii săli, profesorul se urcă la tribună şi mulţumeşte adunării. „Domnilor deputaţi”, începe cuvântarea sa profesorul Stere, „în viaţa omului, ca şi a popoarelor întregi, momente aşa de înălţătoare nu sunt multe. Sunt profund emoţionat pentru încrederea, pe care mi-aţi acordat-o, şi pentru greaua sarcină, pe care aţi pus-o pe umerii mei, dar simt şi o bucurie nesfârşită, că îmi daţi iar posibilitatea de a lupta pentru dreptul şi libertatea poporului, al cărui fiu sunt.

Gonit din ţara mea natală prin puterea oarbă a despotului ţar, astăzi, eu iar sunt adus aici prin voinţa poporului eliberat.

Astăzi noi trebuie să hotărâm aceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară asupra soartei viitoare a poporului nostru.

Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere, pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme.

Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei. Noi suntem aduşi aici prin acel proces elementar istoric, care distruge temeliile cetăţilor şi Bastiliei. Revoluţia a adus la aceasta nu numai pe ruşi, ci şi pe întreg poporul românesc.

Voi aţi aprins acea făclie, de la a cărei flacără s-au aprins şi au ars toate hârtiile, care împărţeau pe oameni în privilegiaţi şi neprivilegiaţi; voi aţi creat din poporul moldovenesc un popor, care n-are alt privilegiu mai înalt, decât acela al muncii.

Acuma sunteţi chemaţi de istorie să duceţi această flacără sfântă dincolo ca să-i

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI luminaţi tot aşa pe fraţii voştri şi să le rupeţi lanţurile nedreptăţii de veacuri, achitând prin aceasta datoria voastră faţă de fraţi, care au venit în ajutorul vostru în cel mai greu moment istoric (aplauze furtunoase).

Astăzi noi proclamăm drepturile poporului suveran nu numai aci, în Basarabia, ci şi drepturile tuturor fraţilor noştri, oriunde ar fi ei.

Mulţumindu-vă pentru cinstea pe care mi-aţi arătat-o prin alegere, astăzi, după atâţia ani de luptă, eu, împreună cu voi, iar voi merge la luptă cu aceeaşi hotărâre ca şi 30 de ani în urmă, când, încă tânăr, am fost aruncat în puşcăria care se înalţă şi astăzi acolo, ca o amintire a trecutului blestemat, de care noi astăzi ne-am despărţit pentru totdeauna” (Aplauze furtunoase pe băncile deputaţilor şi în public.

Deputaţii şi publicul se scoală în picioare şi-l ovaţionează pe profesor).

După aceasta profesorul se adresează Parlamentului în ruseşte: „Domnilor deputaţi, în acest moment istoric, care trebuie să ne ridice la nivelul acestei probleme, la care ne-a ridicat pe noi soarta, eu îmi voi permite să mă adresez acelora, care până acuma au fost stăpânii situaţiei, şi nu s-au deprins cu gândul despre schimbarea acestei ordine. Domniile voastre aţi auzit declaraţia pe care a făcut-o primul-ministru, cum a înţeles el din discuţiile, pe care el le-a avut cu diferiţi reprezentanţi ai Parlamentului, dorinţa ţării.

El a vorbit despre hotărârea poporului românesc şi a Guvernului Român de a satisface dorinţele domniilor voastre. Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia, şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea Statul Român, dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea unirii?

Domnilor, se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiar la dreptul de viaţă, fiindcă, fără a avea acces la mare, România nu poate trăi. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor Guvernul Român, devenind trădătorul întregului trecut al poporului românesc, ar renunţa la aceasta.

Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod inevitabil la aceea, că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa unei necesităţi crude: să fie

ruptă în bucăţi de către vecini.

Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice, nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care-i dictează să-şi găsească ieşire la mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru sau bazându-se pe alte elemente ale societăţii, anume acele elemente, care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singuri dreptul de a vorbi în numele ei. Şi dacă unirea s-ar face sub auspiciile elementelor doborâte de noi, la ce ar duce aceasta?

Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă ar fi zadarnice.

Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toată groaza trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare un pretext oarecare, o oarecare creaţiune logică să justifice această răspundere?

Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre”.

Mai departe, profesorul Stere, adresându-se în moldoveneşte către fracţiunea ţărănească, continuă: „Unul din reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că, dacă se va face unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu această ţară sunt atât de slabe şi şubrede, poate să aibă acelaşi mod de judecată, ca şi populaţia băştinaşă?

Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.

Un veac fără sfârşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau săşi însuşească începuturile culturii naţionale. Şi acuma, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

203

ROMÂNI DE PRETUTINDENI chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale, cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiunile acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta, că mâine voi veţi putea avea această posibilitate. „Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lumineze”.

Preşedintele: Domnilor deputaţi, daţimi voie să stabilim următoarea ordine de zi a şedinţei noastre: dintâi să ascultăm declaraţiile reprezentanţilor diferitelor grupări, şi pe urmă rezoluţiile propuse să le punem la vot”.

Adunarea se uneşte cu propunerea. „Atunci cuvântul îl are deputatul Buzdugan, reprezentantul Blocului Moldovenesc”.

Mai departe citeşte Declaraţia Blocului Moldovenesc (aplauze prelungite). „DECLARAŢIA BLOCULUI MOLDOVENESC (propusă Sfatului Ţării şi citită de I.Buzdugan în şedinţa, la 27 martie 1918)2. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Această unire se face pe următoarele baze: 1. Sfatul Ţării rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un sfat al ţării (dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de guvern.

4. Recrutarea armatei se va face în prin2 Înregistrat: Preşedinţia Consiliului de Miniştri. 9 aprilie 1918, nr.

68. Originalul la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Dosarul 13/1918. Înregistrat cu nr.68 din 9 aprilie. V. dosarul Cancelariei Sfatului Ţării nr.3, vol.II. Procesul-verbal nr.63. V. ziarul Cuvânt moldovenesc nr.30 din 1 aprilie 1918.

204

cipiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin constituţie.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate.

Basarabia unindu-se ca fiică cu mama-sa România, Parlamentul Român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, I.Inculeţ.

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan.”

Aceeaşi declaraţie o citeşte în limba rusă deputatul Cijevschi.” În aceeași ședință este citită o adresare votată în cadrul Blocului Moldovenesc care, la sigur, a trecut și prin mânile juristului Constantin Stere. O afirmă cu certitudine Onisifor Ghibu în cartea de memorii „Pe baricadele vieții” (Chișinău, 1992, pag. 562): „Blocul moldovenesc, alcătuit din tot ce are mai bun Basarabia, a purces, sub povața lui Const. Stere, la redactareaa actului de unire și el s-a votat cu unanimitate în ședința de la 26 martie a blocului.”

Ideea Adunării Constituante mai plana

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI asupra acestui prim parlament al Basarabiei.

Deși pentru politicienii cu experiență era evident că în noua situație creată, odată cu votarea Actului Unirii, Adunarea Constituantă a Basarabiei nu-și mai are locul râvnit de unii deputați.

Actul Unirii Basarabiei cu România-mamă de la 27 martie 1918 a trecut la fel prin pana lui Constantin Stere, căci altfel nu ne putem imagina demisia lui din postul de președinte al Sfatului Țării în momentul când actul votat n-a mai fost luat în considerație de Al. Marghiloman și de alți politicieni.

Rezoluţia Blocului Moldovenesc în chestiunea unirii Basarabiei cu România care reprezintă și Actul Unirii: „DECLARAŢIA SFATULUI ŢĂRII REPUBLICEI DEMOCRATICE MOLDOVENEŞTI din 27 martie anul 1918 DESPRE UNIREA CU ROMÂNIA-MAMĂ (Extras din jurnalul şedinţei plenare a Sfatului Ţării din 27 martie anul 1918). ÎN NUMELE POPORULUI BASARABIEI, SFATUL ŢĂRII DECLARĂ:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, Ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, În puterea dreptului istoric, în puterea dreptului de neam şi frăţiei de sânge, pe temeiul principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, DE AZI ÎNAINTE ŞI PENTRU TOTDEAUNA SE UNEŞTE CU MAMA SA ROMÂNIA. baze:

Această unire se face pe următoarele

1) Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român.

2) Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3) Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor Zemstvelor şi Oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin Organul său împlinitor,

iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4) Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5) Legile în vigoare şi organizaţia locală (Zemstve şi oraşe) rămân în putere (în redacţia de pe urma Guvernului Provizoriu) şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6) Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7) Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român.

8) Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9) Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10) Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11) Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă, sunt amnistiate.

BASARABIA UNINDU-SE, CA FIICĂ, CU MAMA-SA ROMÂNIA, Parlamentul Român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

TRĂIASCĂ UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA DE-A PURUREA ŞI TOTDEAUNA! Chişinău 27 martie 1918.

ORIGINALUL ISCĂLIT:

PREŞEDINTELE Sfatului Ţării I.INCULEŢ şi Secretarul I.BUZDUGAN. Pentru conformitate: VICE-PREŞEDINTELE Sfatului Ţării Pan Halippa (semnătura) SECRETARUL Ion Buzdugan (semnătura)”

Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii şi la finalizarea procesului de unire. Mă refer la felul său corect de a trece înapoi biserica Basarabiei la Patriarhia Română.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

205

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Ismail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală. Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţia Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române.

Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen: „Confidenţial Î.P.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei Iaşi Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie. Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat. I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S. – Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română. Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V. Primiţi omagiile mele filiale.

C. Stere, Preşedintele Sfatului Ţării ” Pentru contribuţia sa la actul Unirii, C. Stere a fost decorat, în decembrie 1918, de regele Ferdinand I, cu ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer, alături de care s-a aflat în timpul paradei oficiale, când, la Iaşi, a fost sărbătorit marele act istoric. Satisfacţia lui C. Stere era plenară. Năzuinţele lui se împliniseră, Basarabia era liberă, Basarabia era românească. Dar marile încercări sufleteşti pentru el abia acum începeau.

206

Leonard TUCHILATU

A FOST FRATELE POETEI LEONIDA LARI „... Este unul din cei mai subtili poeţi români din Basarabia, un mare poet român din secolul XX. Am fost prieteni, deşi nu am mers cu el la vânătoare de lei şi nici nu l-am biruit împreună pe Humbaba. L-am cunoscut când s-a întors din Armata Sovietică, unde se şi îmbolnăvise grav. Am discutat mult cu el despre poezie si bărbăţie. Susţinea că arta poetică este cea mai bărbată din toate manifestările omeneşti şi tocmai de aceea poetul trebuie să decimeze necruţător formele (rimele), ritmurile, armoniile, influenţele şi metaforele prea frumoase. Am discutat mult cu el despre poeţii moderni şi poeţii clasici. Hotărâse ca poezia este destinul lui după ce l-a citit pe Eminescu. Eminescu, spunea Leonard Tuchilatu*, este torentul care înalță fruntea naţiunii române, dar şi a întregii «naţiuni europene». Citise mult din Verlaine şi Rimbaud, din Mallarme si Apollinaire. Era înaripat de curentele bâtnice ale vremii (A. Ginsberg, S. Ferlingetti, J. Keruak, A. Voznesensky), dar îi iubea mai mult pe moderniştii italieni (Quasimodo, Ungaretti, Montale). Şi mai mult îndrăgise poezia modernă a românilor (N. Stănescu, M. Sorescu).

Căuta cu pasiune în straturile foarte vechi ale poeziei româneşti, în rituri şi mituri, în balade şi legende, în colinde şi hore... Dar ştia să se oprească la timp din lecturi, fiindcă poezia începea pentru Leonard Tuchiltatu acolo unde se terminau lecturile. A fost un om pur şi curajos, nu a scris nici un rând pentru a îmbuna ideologii vremii. Sora (poeta Leonida Lari), soţia (poeta Marcela Bene), poeţii mai tineri care l-au admirat (poetul Valeriu Matei, criticul şi poetul Andrei Langa, poeta Miroslava Metleaeva, traducătoarea versurilor lui Leonard Tuchilatu în limba rusă) au editat deja câteva cărţi culese din opera lui postumă, dar marea ediţie critică îl aşteaptă şi pe un George Călinescu, ca să poposească critic şi magnific în altarul poeziei româneşti din Basarabia, şi un sponsor binevoitor. Moartea l-a luat tot în no-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI iembrie, 1975, pe când invăţa la Institutul de literatură „Maxim Gorki” din Moscova, acolo unde megapolisul şi tehnologiile se hârţuiau în el, în inima lui de poet modern român, cu simpla oboseală a ţăranilor amărâţi de la Bursuc, judetul Bălţi, unde s-a născut”.

Andrei LANGA

ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNE Faci lucrurile puțin cam în pripă (poate e unicul mare defect), însă astă infinită risipă își are și un efect.

Andrei Vartic, 14 noiembrie, 2001

*Leonard Tuchilatu (10.11.1959 – 4.11.1975). Opera publicată postum: „Sol”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovenească”, 1977; „Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Literatura Artistică”, 1989; „Sol. Fata Morgana”, Chişinău, Editura „Glasul” – Bucureşti, Ed. „Crater”, 1995; „Rapsodie” (în lb. română şi rusă), Chişinău, Editura „Prut Internaţional”, 2001.

ARTĂ

În simplitatea asta a lucrurilor oare cine te orânduiește?

Plăpând par în tremurul unei lumânări pe jumătate arse și scriu despre lumină, despre bucuriile orei.

Geamătul surd, însă, minte atât de nerușinat… Și mă aplec, încet, să culeg grăunțele unor amărăciuni adevărate…

TABLA DE ȘAH

Ce rău și ciudat e zâmbetul regelui lovit, lipsit de coroană în fața ostașilor săi, care nu pot să-l ajute.

Poate le fu milă de el – o rușine prea mare pentru un rege.

Apoi, tăcuți, s-au aliniat din nou pentru un alt rege.

CEAS DE ARGINT

Mai am un ceas de argint cu melodii. Și amurgul acesta în sărăcie, năduf.

Mai sunt atât de mulți cărora nu le pasă dacă mai scrie cineva vreun vers.

(poeme selecţionate din volumul ”Sol. Fata morgana”, București, 1996)

Când pământu-l pictezi ca pe-o pită iar pe omul umflat îl faci scund, deduci că o formă turtită e peste tot ce-i rotund.

Ori astfel poate fi percepută acea idee de perfecțiune: ceea ce trece prin sită are a sa rațiune.

LA CAPĂTUL RAZELOR Lucrurile ne supraviețuiesc, vegetează la capătul razelor sau undeva, dincolo de ele, la asta se rezumă într-un fel experiența lor existențială.

Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează, se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo, poartă focul care până la urmă calcinează.

GEAM

...iată că nu mai visez, ziua scade odată cu primele raze căzute prin geam.

Nu mai e nevoie de sabia încovoiată, nici de spuma celui mai simplu săpun.

O să-mi tai barba cu cioburile împrăștiate pe laviță.

DĂLTUITORUL DE PIETRE FUNERARE Încrustezi de zor nume în piatra funerară, punând câteva frunze uscate de laur sau flori

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

207

ROMÂNI DE PRETUTINDENI peste un text hieratic - sinistră înțelepciune o ultimă promisiune care acum răsună în gol.

Praful și fumul ți se așază pe haina decolorată, păienjenișul apară părți din al tău atelier, așchii sar fără să facă și altceva - cedează formei e un fel de a fi al materiei aflate în nemișcare.

Drum sinuos printre obeliscuri neobișnuite, cu nume și anii de viețuire – ultime adnotări artă făcută pe trupuri în proces de descompunere, acolo unde îngerii păzitori au deprins zborul inert.

LECȚII DE ALPINISM

Cel care moare și duce lipsă de aer, trage din toate puterile în piept ultimele sale înghițituri de văzduh, precum muntele are tot mai puțin aer la marile, netulburatele lui înălțimi.

Cei care urcă, se cațără pe stâncile ascuțite, au un unic și predeterminat scop, ca să ajungă acolo unde uliul își face cuibul, printre pietre ovale, și își învață puii nătângi cum să-și desfacă aripile sau cum să prindă prada ce stă nestingherită prin văi.

Acolo, pe vârful ascuns de nori, unde cade ploaia cu stropii mărunți sau ninge ușor, cu fulgi mari și pufoși, crește zăpada până atârnă în hău, face punți albe, greu de trecut, peste el.

Vântul bate puternic și scapără fulgerul însă nu face nimănui vreun rău, nici măcar celor care au ajuns însfârșit, stau sus, pe piscul ce pare acum a fi un punct abia văzut.

208

Dumitru-Dan MAXIM Născut pe 9 februarie 1963, în comuna Drăsliceni, jud. Chişinău.

Licenţiat al Facultăţii de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1990).

Activează în calitate de redactor-prezentator, crainic la Radioul Naţional, fotoreporter, corespondent special şi secretar general de redacţie la mai multe publicații: „Patria” (Făleşti), „Sfatul Ţării”, „Făclia”, „Patria Tânără”, „Basarabia”, „Mesagerul”, „Luceafărul”, „Flux”.

A publicat proză şi versuri în reviste de prestigiu din România şi Basarabia.

A editat romanul „aştepTaţii FIULUI sau CARTE PENTRU CĂRUŢAŞI” (Editura ARC, 1998), care a fost menţionat cu premiile: Editurii Eminescu din Bucureşti (1997)(!), Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998), „Familia Esinencu” (1997), „Iurie Matei” (1999).

Actualmente activează în calitate de Secretar General de redacție, la revista Asociației Oamenilor de Creație din Moldova „Viaţa Basarabiei”; lector-universitar.

RUGA TATEI

Vom veni prin bătaie de toacă – Dârji și calmi, luminaţi ca un Zeu. Vom veni şi la oră de noapte, Vom veni şi la oră de zi, Vom veni însetaţi de Dreptate Vom veni oropsiți prin pustiu…

– Ora fix! Ora mea! – am să strig, ORA NOASTRĂ!

Oră veche cu stropi de tămâi Printre care doar Îngerii poartă Grija Lumii și a Timpului...

Vom purta dinspre inimi spre inimi Tricolorul cu arome de tei, potrivindu-ne umăr-la-umăr camarazi: şi copii, şi femei.

Vom păşi dinspre moarte spre viaţă printre oameni de oameni trădați potrivindu-ne umăr-la-umăr – străbunicii, părinţii şi fraţii.

Tricolorul i-a Ta demnitate! – să-l împarţi împăcat tuturor...

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Albă foaia pe verso; pe față – neagră viața pe falşii eroi!

Blânda-mi Ţară, ușor șterge ruga Prăfuită în Veacuri de Ieri: „Să mă dea Dumnezeu la o parte?

Să mă ia mai aproape de El?” – Bună Ţară, uscat sunt ca toaca, Simt un dor Îngerit de demult – Rugăciunea cuvintelor Tatei: “Să vă apere Bunul de toate!

Spre izbândă să mergeţi cu EL”.

AICI

Aici e așa cum este, Aici e așa cum vezi – Pământul geme sub streșini, Stăpânii te-așteaptă în zori.

Aici, printre coarde de struguri, Coborâră străbunii latini Victorioși din războaie Clădite-n podoabe de Zid. Aici, de m-aude nepotul, Sub streașina casei lui, Pe timpuri zdrobiră dușmanii Străbunii tatălui lui.

Aici e și iarbă și sânge, Aici i-a străbunului pom, Aici ar putea să rămână, De luptă, nepotul stăpân.

LIBERTATE

Am să alung Libertatea din casă, Am să alung Libertatea din gând Şi cu straie de albă Crăiasă Am să îmbrac întunericul blând.

Frigul, cald am să pun într-o cupă, Verbul, greu am să-ngrop în pământ Şi-am să-mi fac o frumoasă pereche Cu-obositele păsări din crâng.

Firul dalb, am să pun între trestii, Omul drag, am să scol din mormânt Să mă sprijin de sufletu-i rece Să-i ascult rugăciunea cu jind.

Să mă sprijin de sufletu-i rece Să-i ascult rugăciunea de SFÂNT.

Raia ROGAC

CARTEA NE UNEȘTE Lansarea albumului Basarabia în Actul Marii Uniri de la 1918 Minunata Sală Mare a Muzeului Național de Artă a Moldovei din Chișinău (acesta a fost proaspăt renovat grație unei substanțiale donații de un milion de euro din partea Guvernului României, păstrându-i-se originali­tatea ar­ hitecturii lui A. Bernardazzi de la edificare în secolul al XIX-lea și anume, în 1900, de către și cu banii principesei Natalia Dadiani; inițial localul a fost pentru Gimnaziul de Fete, ulterior a devenit Liceul de Fete, care s-a învrednicit să poarte numele distinsei profesoare) a găzduit recent un eveniment de o colosală importanță: lansarea albumului „Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918”. Acest album este o impecabilă lucrare istorică, bilingvă (text român-englez), format mare, apărut la prestigioasa Editură „Ştiinţa”, cu efortul și străduința istoricilor Ion Țurcanu și Mihai Papuc, ilustrat de pictorul Romeo Şveţ. După cum a menționat în debutul lansării Gheorghe Prini, directorul editurii menționate, moderatorul manifestării, demult se impunea editarea unui astfel de album, care să descrie și să ilustreze drumul spre Unire, adevărata istorie, cu imagini bogate de epocă. Cititorul, parcurgând materialul iconografic - fotografii, documente originale, hărți însoțit de texte şi legende explicative, se simte de parcă ar viziona filmul evenimentelor din anii 1917–1920. Înainte de a sublinia cele mai semnificative momente din luările de cuvânt, vom prezenta succint Cuprinsul acestei noi apariții editoriale, care include cinci capitole și un Cuvânt înainte, semnat de autorii Ion Țurcanu și Mihai Papuc. Primul compartiment se intitulează: Lupta basarabenilor pentru eliberare de sub dominaţia rusă, care reunește sub compartimentele: Basarabia în vâltoarea revoluției ruse; Crearea Sfatului Ţării; Formarea Republicii Democratice Moldoveneşti; al doilea compartiment se numește: Pregătirea și realizarea Unirii, divizat în Proclamarea Independenței Republicii De-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

209

ROMÂNI DE PRETUTINDENI mocratice Moldoveneşti; Primii pași spre Unire; Ședința istorică a Sfatului Țării din 27 martie/ 9 aprilie 1918; Acțiuni ce au contribuit la materializarea și consolidarea Unirii; urmează capitolul De la Unirea condiționată la anularea condițiilor de Unire, care detaliază Pregătirea pentru integrarea completă a Basarabiei în Regatul României și Basarabia la etapa finală a Reîntregirii României; apoi se impune capitolul Recunoașterea internațională a Actului Unirii, care inserează următoarele teme: România își demonstrează drepturile asupra Basarabiei; Recunoașterea Declarației de Unire a Sfatului Țării la Conferința de Pace de la Paris și capitolul de la sfârșit cu genericul: Breviar. Sfatul Țării, care include Scurte date despre membrii Sfatului Țării și al Guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti cu referire la atitudinea lor față de Actul Unirii.

Revenind la atmosfera evenimentului, care a fost onorat de prezența Ambasadorului României în R. Moldova, Daniel Ioniţă, și a secretarului de stat al Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, Andrei Chistol, vom mai arăta că domnul Prini a specificat că albumul „Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918” cuprinde 180 de pagini cu peste 450 de imagini.

Editura a adresat mulțumiri persoanelor care au contribuit la completarea iconografiei și, în special, Gabrielei Mocioacă din Craiova, moștenitoarea dreptului de autor al cărții Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, editat la Chișinău în 1933 de căpitanul Gheorghe V.Andronachi, domnului Iurie Colesnic, autor al volumelor Sfatul Țării. Enciclopedie (1998), Chișinăul din inima noastră (2014) și Generația Unirii (2016), de asemenea, doamnelor Maria Ișaev-Vieru din Chișinău, Eleonora Popa-Cioflec din București, Maria Login-Bosica din Cluj, domnilor C.T Zeletin, Stelian Obiziuc, Mihai Ionescu și Dumitru Țopa din București. În luarea sa de cuvânt, directorul Institutului de Istorie, doctorul habilitat în istorie, Gh. Cojocaru, a calificat evenimentul ca pe unul deosebit, de-a dreptul istoric, care se înscrie fericit în contextul Centenarului Marii Uniri, iar albumul Basarabia în Actul Marii Uniri de la 1918 ca pe o capodoperă de mare preț, ca pe un document de mare valoare, pe care autorii l-au alcătuit cu migală, adunând filă cu filă, faptă cu faptă pentru a prezenta cititorului evoluția evenimentelor înainte și după Marea Unire pe baza documentelor de arhivă. În carte se află și poezia lui A. Mateevici Limba noastră, scrisă cu 210

mâna lui în grafie latină, citită mai întâi la Congresul Învățătorilor în 1917, care astăzi este Imnul Republicii Moldova. Cu doar câteva luni n-a supraviețuit autorul evenimentului istoric, care i-ar fi împlinit visul lui magistral, răpus în august 1917 de o boală incurabilă, contractată în timpul aflării pe front în Primul Război Mondial. Un alt vorbitor, istoricul Ion Negrei, a ținut să sublinieze bucuria breslei pentru această lucrare, dar și pentru fiecare personalitate de bună credință în parte. Dintre cărțile de acest gen a fost și Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, scris și editat în perioada interbelică de Gheorghe V. Andronachi, originar din satul Biești, județul Orhei, simpatizant al Unirii. În perioada sovietică aproape toate exemplarele au fost distruse. Din fericire, s-au păstrat câteva în original, unul și la nepoata lui Daniela Mocioacă. Noul album este mult mai complex și extins. Sincere felicitări autorilor și așteptăm și alte lucrări de asemenea anvergură. Prezent la lansare, academicianul Mihai Cimpoi și-a amintit în legătură cu Muzeul Național de Artă a Moldovei că acesta o vreme a fost gazdă și pentru Uniunea Scriitorilor din RSSM. Domnia sa a reiterat că apariţia noului volum este binevenită pentru legitimarea Actului Marii Uniri de la 1918. Istoricul Ion Ţurcanu de la începutul discursului a argumentat motivarea care l-a făcut să accepte provocarea colegului său Mihai Papuc de a pregăti acest album și anume: dorința de a anticipa încercările unor pseudoistorici de a scrie și edita lucrări antiunioniste. Practici de acest gen, cu părere de rău, se întâmplă și în prezent, nu doar în perioada socialistă. Așadar, ne-am apucat să pregătim albumul cu efort comun pentru ca alții să nu apuce înaintea noastră să denatureze adevărul istoric, a subliniat vorbitorul. Abia acum când se publică în album multe documente istorice, se clarifică situația anului 1918 și după, o parte din care sunt absolut inedite. Evident că, așa cum a fost menționat și în Cuvânt înainte, până la destrămarea Uniunii Sovietice o astfel de carte nu putea să apară nici în România, nici în Moldova de la est de Prut. Din păcate, ea nu a apărut nici în anii scurși de la 1990 încoace, fapt ce poate fi considerat o datorie ratată. Autorul a mai spus că albumul nu poate să umple toate golurile, încă destul de mari, în cercetarea Basarabiei şi nici nu-şi propune un astfel de scop. Din acest punct de vedere, ea are un obiectiv mult mai modest - acela de a-i familiariza pe toţi cei interesaţi de tema Unirii cu aspectele de bază

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI ale fenomenului. Când ne-am decis să purcedem la realizarea lui (albumului, n.n.) ne-am propus reanimarea în Basarabia a ideii Unirii și la sensibilizarea cetățenilor noștri în privința acestui măreț deziderat național. În ciuda faptului că actul istoric al Sfatului Țării din 27 martie 1918 a readus Basarabia pe făgașul ei istoric firesc, de la care aceasta fusese abătută prin ocuparea țaristă din 1812, îndelungata și extrem de aspra stăpânire sovietică, instaurată prin forța armelor în 1940, avea să prejudicieze foarte mult, prin teroare și printr-o agresivă propagandă antiromânească, luminoasa imagine a Unirii, specifică autorii. Albumul încearcă să refacă și să reabiliteze această imagine și, astfel, să contribuie la afirmarea mai conștientă și mai hotărâtă a sensibilității naționale a românilor basarabeni, la o mai grabnică și mai temeinică integrare a acestora în comunitatea tuturor românilor. E un obiectiv ambițios, desigur, dar, dacă acesta s-ar realiza măcar în parte, am avea îndreptățirea să credem că nu ne-am străduit degeaba, a concluzionat istoricul Ion Ţurcanu.

Cu certitudine că nu a fost o strădanie zădarnică, dovadă fiind prezența unui public select și numeros, între care s-au aflat nu doar istorici, editori, scriitori, oameni de cultură şi artă, profesori, ci și persoane din alte domenii, dornici să afle adevărul istoric din surse demne de toată încrederea. În cadrul lansării și-au mai exprimat opiniile cercetătorul Octavian Țâcu, prof. Ion Şişcanu, secretarul de stat Andrei Chistol ş.a.

Albumul „Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918” a apărut într-un tiraj de 1000 de exemplare și a fost susținut financiar de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării din Republica Moldova.

Nu pot să trec cu vederea că, luând în considerare importanța lucrării și specificul ei, în cadrul luărilor de cuvânt, în repetate rânduri, s-au făcut auzite propunerile de a reedita noul volum pentru a-l face prezent în toate bibliotecile, inclusiv sau mai bine-zis, în special, în bibliotecile școlare din Basarabia și, de ce nu, și a celor din România, cel puțin în marile biblioteci publice și universitare. Cu diverse ocazii se afirmă de la diferite tribune despre necesitatea schimbării mentalității oamenilor în Republica Moldova și România pentru a face posibilă Reunirea cu Patria-Mamă, dar și integrarea europeană a primei. Această nouă lucrare, frumoasă și voluminoasă, servește cu precădere acestui scop nobil.

Maria VIERU-IŞAEV

DESTINUL UNUI DEPUTAT UNIONIST DIN SFATUL ŢĂRII SUB REGIMUL COMUNIST (Cazul Grigore Slonovschi) Dedic acest studiu memoriei lui Alexandru Chiriac, autorul volumului “Membrii Sfatului Ţării (1917-1918): Dicţionar” (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001, 174 pagini) Promovarea istoriei prin cultul faţă de mormintele înaintaşilor neamului românesc

Studiul nostru este o îmbinare a surselor tradiţionale de epocă, cu istoria trăită a contemporanilor noştri, care redă mai viu şi mai profund realităţile apuse. În el se intersectează câteva subiecte şi destine, principalul fiind soarta deputatului unionist din Sfatul Ţării, Grigore Slonovschi, precum şi povestea mormântului său din com. Cocora, jud. Ialomiţa.

Materialul a fost publicat într-o primă scurtă formă în ziarul chişinăuian “Literatura şi arta”, din 12 aprilie 2018. (1) Problema mormintelor înaintaşilor neamului românesc a fost abordată de subsemnata în repetate rânduri. (2) Revenim la ea pornind de la cazul Grigore Slonovschi.

Considerăm că în cele mai dese cazuri acest important subiect de cercetare este trecut cu vederea. Cu regret, ne lipseşte cultul faţă de mormintele predecesorilor. Dominaţia sovietică a lăsat amprente în atitudinea noastră practică faţă de ele. La simpozioane, conferinţe, lansări de cărţi etc., elogiem deputaţii

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

211

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Sfatului Ţării şi alţi înaintaşi ce şi-au adus obolul la Unirea Basarabiei cu Patria istorică, fără să ajungem cu inima, gândul şi fapta la locurile lor de veci, fără să identificăm un mormânt ori altul, să facem la el o pomenire, ori să aprindem o lumânare. Ne adunăm în ambiante săli – pe la simpozioane, conferinţe, lansări de cărţi, etc., în timp ce mormintele-vestigii zac triste în singurătate şi uitare. Nu ne întrebăm dacă un mormânt ori altul mai există, a dispărut, ori e pe cale de dispariţie. Nu încercăm să oprim distrugerea lui, să reinstalăm o cruce simbolică, ori alt însemn de pomenire. Exemple fericite sunt prea puţine – pelerinajele de 27 martie la mănăstirea Cernica, din preajma Bucureştiului, la Cimitirul Central Ortodox din Chişinău; alte cazuri separate, voluntare, venite mai puţin din partea unor instituţii.

Consider că alarma în problema mormintelor înaintaşilor trebuie să vină în primul rând de la istorici. Clopotul cel mare trebuie să devină vocea istoricilor, care pot fi supranumiţi “îngerii de pe pământ ai înaintaşilor”.

Posibil unii dintre ei s-ar mira de o astfel de abordare. Totuşi, nimeni alţii nu-şi consacră activitatea profesională personalităţilor în măsura în care o fac istoricii. Rămân la părerea că nu poţi dedica studii şi cărţi unui personaj istoric, nu poţi conduce o instituţie ce poartă numele unui înaintaş, fără să te interesezi de starea mormântului acestuia. Nu poţi să nu-ţi asumi responsabilitatea pentru un mormânt ori altul dacă el este părăsit ori neîngrijit. În astfel de cazuri istoricii au obligaţia morală să se implice prin autoritatea şi relaţiile pe care le deţin, să sesizeze autorităţile, să recurgă la societatea civilă, etc. Şi, de ce nu?, să facă o primă curăţenie la mormânt, dacă l-a găsit într-o stare jalnică. Dacă nu eu, atunci cine?…

Rămânând sus, la înălţimea realizărilor profesionale, a gradelor ştiinţifice, a funcţiilor şi a distincţiilor, să coborâm uneori pe pământ, la nivelul unui simplu om şi creştin, după cum ne-a creat forţa divină. Să coborâm pe pământ şi să “înfiem” un mormânt ori altul, să-l îngrijim asemenea mormintelor de familie. Înaintaşii fac parte şi ei din familie, cea a poporului român.

“Ia uite, ce carte bună!…

Măi, ce carte bună!…”

Vorbisem la telefon în martie 2017 cu tiza mea, nongenara Maria Vieru, văduva re212

putatului pictor basarabean Igor Vieru. Ştia că sunt preocupată de mormintele deputaţilor unionişti din Sfatul Ţării. Mai ştia Domnia Sa că în cercetările mele mă ghidez de o lucrare cu totul specială, scrisă de un basarabean cu totul special, născut într-o epocă cu totul specială.

– Ia vezi în cartea ceea a ta! Nu este unul Slonovschi?, mă întreabă distinsa doamnă, fără să-mi dea alte detalii.

Răsfoiesc volumul. Surpriză. La una dintre pagini îl găsesc pe Grigore Slonovschi. O altă surpriză plăcută – a fost unionist. Numai că biografia sa conţine doar câteva rânduri: “Slonovschi, Grigore, n. în anul 1886, în localitatea Braicova, jud. Soroca. Studii elementare.

Agricultor. La 13 martie 1918, împreună cu N. Soltuz [v.], a semnat memorandumul prin care membrii zemstvei Soroca împreună cu unii proprietari, intelectuali şi ţărani cereau realipirea jud. Soroca la România” (subl. n.) (3) Aşadar, încă un “sfătulist” cu o soartă necunoscută, la aproape o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu patria istorică. Doar câteva rânduri despre un personaj istoric cu o activitate şi o gândire, bănuim, relevantă după anul 1918. Şi nimic despre ce mă interesează în mod special – data şi locul morţii.

Ajung la dna Maria Vieru cu volumul “Membrii Sfatului Ţării (1917-1918): Dicţionar”, de inginerul Alexandru Chiriac, căci despre el este vorba, studiu publicat iniţial în revistele “Europa şi neamul românesc” (Milano, 1989-91) şi “Patrimoniu” (Chişinău, nr. 2, 3 şi 4, 1991). Cu regret, acest material biografic, preţios şi inedit, a fost editat în volum abia în 2001, la Bucureşti, în urma unei crase necumsecădenii umane, venită din partea unui editor şi scriitor din Chişinău (ajuns între timp vestit), fapt cunoscut şi discutat în culisele lumii basarabene, poate mai puţin în cea din Ţară. (4) Cine a fost Alexandru Chiriac?, se vor întreba unii cititori. L-am cunoscut pe acest omuleţ cu ochelari – suplu, firav, binevoitor, cu vorbă domoală, aşa încât pot să-i fac o prezentare, care nu poate fi decât elogioasă. Regretatul Alexandru Chiriac a fost un sincer şi dezinteresat patriot basarabean, refugiat în 1944 în dreapta Prutului. A muncit voluntar în plin comunism, pe parcursul a circa două decenii, la un dicţionar cu subiect tabu pe atunci.

A înfruntat frica, riscurile şi interdicţiile într-o epocă în care pe ambele maluri ale Prutului nu

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI aveai voie să declari cu voce tare că Basarabia este românească, când era interzis să vorbeşti elogios despre Sfatul Ţării, ori deputaţii unionişti din acest for legislativ. O epocă în care publicaţiile despre Basarabia erau dosite în fonduri secrete şi trebuia să treci peste legile comuniste, să apelezi la “complici”, pentru a intra în posesia lor. Absolvent al Liceului “Alexandru Donici” din Chişinău, modelat de şcoală română interbelică, performanta şcoală română interbelică!, Alexandru Chiriac a fost un bun fiu al comunei Vorniceni, din judeţul Lăpuşna. Nu s-a împăcat niciodată cu ocupaţia Basarabiei de imperiul sovietic. A tradus din rusă în română volumul “Rusia, România şi Basarabia: 1812.1918.1924.1940”, de Mihail Bruhis, considerat la momentul apariţiei drept o revoluţie istorico-editorială (Chişinău, Ed. “Universitas”, 1992, tiraj 10.000 mii exemplare!; ediţia princeps a avut acces limitat, fiind publicată în 1979, la Tel Aviv, de Centrul de Cercetări Ştiinţifice pentru Rusia şi Europa de Est al Universităţii din localitate). A purtat corespondenţă cu acest istoric basarabean, născut la 1919 în Chişinău, absolvent al Liceului “B. P. Hasdeu” din localitate, un bun evreu, loial statului român, unionist convins până la sfârşitul vieţii, lucru ce se datorează în mare parte şcolii române interbelice, de care vorbeam mai sus. (5) Inginer de formaţie, Alexandru Chiriac era pasionat de poezie, muzică şi istorie. A condus în anii 1970-80 studioul de istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti. A fost co-fondatorul Asociaţiei “Pro Basarabia şi Bucovina”, filiala Bucureşti, reprezentând modelul basarabeanului care îşi iubeşte cu dăruire patria română. În fine, Alexandru Chiriac a fost primul şi unicul autor, preocupat în mod special de mormintele deputaţilor din Sfatul Ţării, de identificarea lor, anexând la lucrarea sa un “Tabel, cuprinzând data, locul morţii şi locul înmormântării unor deputaţi”, care cuprinde 80 de nume. A cules, cum menţionează Alexandru Chiriac însuşi, informaţii de la rude, prieteni sau simple cunoştinţe ale deputaţilor. În două cazuri, le-a obţinut direct de la titulari: Pantelimon Halippa şi Ion Văluţă. A comunicat cu descendenţii “sfătuliştilor” – Anatolie Cazacliu, Gheorghe Ciugureanu, Alexandru Cristi, Nicolae Halippa, Eugen Holban, Nicolae Şchiopu, “şi cu atâţia alţii”. Era prieten din fragedă copilărie cu Nina Bogos, fiica lui Dimitrie Bogos, primar din Chişinău, (fratele deputatului unionist Vlad Bogos). A colaborat cu Octavian

Ghibu, fiul lui Onisifor Ghibu. (6) Acesta a fost modestul şi aproape anonimul Alexandru Chiriac, născut la 1919, decedat în 2002, înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, în vecinătatea reputatului istoric A. D. Xenopol (frumoasă şi venerabilă vecinătate!).

Am considerat necesară această paranteză-elogiu, adusă regretatului Alexandru Chiriac, deoarece în primăvara-vara anului 2017 am mai descoperit un mormânt, pornind de la utila sa lucrare “Membrii Sfatului Ţării (19171918): Dicţionar”. Mai există un motiv întemeiat. În 2017 s-au împlinit 15 de ani de la moartea lui Alexandru Chiriac, fără ca cineva dintre noi, cei care l-am cunoscut, să ne fi amintit de acest lucru, fără ca cineva dintre noi să-i dedicăm un articol de presă. Mi-am dat seama de acest fapt abia în octombrie 2017, când începusem să lucrez la studiul “Slonovschi”.

Să revin însă la Grigore Slonovschi şi memorabila vizita făcută dnei Maria Vieru, în martie 2017. Chiar dacă rândurile despre acest deputat sunt puţine – atât a putut afla Alexandru Chiriac la vremea respectivă, dna Maria Vieru le citeşte cu nesaţ. E numai concentrare. Emoţiile nu întârzie să vină – lăcrimează, clatină din cap, îşi face cruce, mă priveşte cu ochii larg deschişi, exclamând în final: – Vai de mine şi de mine! Slonovschi!

Fratele mamei! Diadia Grigore! Vai de mine şi de mine! El a dovedit şi a plecat în România!

A înhămat caii la trăsură şi a dovedit să treacă Prutul! Cât pe ce să-l ajungă ruşii. Cum s-a dus în România, a legat gura (îmi arată cum se leagă gura). N-a spus nimănui despre viaţa sa din Basarabia. Şi-a schimbat numele în Mazilu.

Vai de mine şi de mine! Ia uite ce carte bună!

Măi, ce carte bună! El e înmormântat în com.

Cocora, jud. Ialomiţa. Încă bine că te-am întrebat! Că puteam să nu te întreb… Iaca, ai pentru ce merge la Cocora…

Diadia Grigore… Ce bine că ai fugit! Ce bine ai făcut! Ce noroc ai avut că ai fugit în România! Dacă stăteai, puteai păţi ca fratele tău Nicolae. Lucra primar în Braicău. Gospodar nemaipomenit! Trăia în casa părinţilor. A fost ridicat în 1940. Nu l-a mai văzut nimeni. Parcă a intrat în pământ. Soţia lui, Zina, a dovedit să se ascundă şi a scăpat. Fiul Mircea, a fost deportat în Siberia în 1949, împreună cu părinţii mei. După moartea lui Stalin s-a întors în Braicău, şi-a făcut casă. Am umblat după 1990 să aflu de soarta lui Nicolae, dar n-am aflat nimic.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

213

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Apoi am citit la Dabija că în 1940 bărbaţii au fost împuşcaţi într-un beci din Chişinău. M-am gândit, poate a fost acolo şi unchiul Nicolae?…

Alt frate, Vasile, i-a spus în 1940 lui diadia Grigore: “Du-te în România cât mai repede! Eu rămân. Şi-o da Dumnezău!”. L-o ajutat, i-o pregătit căruţa, caii, a avut grijă să aibă făină, bani. Pe diadia Vasile era cât pe ce să-l deporteze. Dar el s-a înţeles bine cu preşedintele sovietului sătesc din Braicău. Veneau conducători de la raion, oameni de la partid.

Trebuiau să mănânce. Unde să-i ducă? Se duceau întotdeauna la crăpare la diadia Vasile.

Pregăteau mâncare bună. Şi le puneau şi în traistă. El a dat comuniştilor lucruri şi bani când deportau – covoare, oi, vacă. Şi a scăpat.

Aşa au făcut şi alţii din sat. Şi au scăpat. Aşa se vorbea în sat. Comuniştii erau flămânzi şi luau tot ce le cădea în mâini. L-am întrebat odată pe diadia Vasile: “I-ai dat şi preşedintelui sovietului sătesc?”. Mi-a răspuns: “Numai eu ştiu cât am dat, ca să nu fiu pus pe lista deportaţilor”. Şi aşa a scăpat. E înmormântat la Braicău (“diadia” – “unchi”, din rusă; subl. M.V.-I.). Da sora lor, Sonea Slonovschi, măritată în com.

Corbu cu Ion Verejan, n-a scăpat. Ei n-au dovedit să fugă. I-au deportat în Siberia înaintea părinţilor mei. Au murit acolo. Au avut magazin, prăvălii, casă frumoasă, parc. Aveau patru copii. Două fiice, Liuba, mama lui Leonid Boicu, şi Nataşa, ambele au trăit la Iaşi. A treia fiică, Paşa, liceană, a fost deportată în regiunea Perm, în lagărul cel mai groaznic din Rusia. Şi acolo a murit, se spune că a fost împuşcată.

Când au arestat-o, în drum spre închisoare, au dus-o în câmp şi au violat-o. Povestea căruţaşul. Fiul Sonei, Mihai, a fost deportat în Siberia, dar s-a întors.

Altă soră, Vera, cea mai mare, a fost măritată la Sauca cu Vasile Ion Sorbală (satul scriitorului Petru Zadnipru), senator în Parlamentul României, în anii 1936-1944. Datele acestea li-am transcris din monografia satului Sauca. S-au refugiat în România, sunt înmormântaţi se pare la cimitirul Cernica. Sora Anisica, măritată în Braicău, a rămas să trăiască în sat. Uite ce s-a ales din familia de gospodari Slonovschi, trei fraţi şi patru surori. Răzleţiţi, chinuiţi, omorâţi…

Asist la spectacolul rememorării unei tragedii umane şi naţionale, urmare a forţei distrugătoare a comunismului de tip bolşevic. O ascult pe dna Maria fără să o întrerup.

Nu-mi vine să cred că am aflat – întâmplător 214

/ neîntâmplător? – despre încă un mormânt necunoscut publicului larg. Cum să nu crezi în minuni? Parcă-mi trimite Dumnezeu în cale rudele unor deputaţi din Sfatul Ţării: Teodosie Bârcă, Constantin Osoianu, Grigore Slonovschi, Gheorghe Stavriu, Leonida Ţurcan…

Deputaţi unionişti, trecuţi în dicţionarul lui Alexandru Chiriac, dar cu locul şi data morţii necunoscute. Îmi stăpânesc bucuria. Aproape că nu trebuie să intervin cu întrebări. Amintirile dnei Maria curg gârlă. După ce se mai linişteşte, îmi mărturiseşte: – Am ambiţia mea! Când te-am întrebat de carte, mi-am zis: “Poate diadia Grigore a fost în Sfatul Ţării?”.

Iată unul dintre multiplele cazuri, când ambiţia face bine.

Regret că dna Maria n-are fotografia lui Grigore Slonovschi. O întreb de cea a mamei sale: – Fotografia mamei? Iaca, arată dânsa la o poză în ramă veche. E în bluză albă. A fost la mine ministrul culturii, dna Monica Babuc, cu un grup de colindători. M-a întrebat cine-i în fotografie? Au filmat-o. Iaca, asta e mama mea – Ecaterina Semeniuc, născută Slonovschi, alături de cumnata sa Maşa, Maria, soţia lui Grigore Slonovschi. Maria şi Grigore Slonovschi au avut patru fii – Serafim, Simion, Alexei şi Boris.

Maria a murit înainte de refugiu. S-a îmbolnăvit şi a murit. E înmormântată în Braicău. Încheie hotărât, arătând la fotografie: – Asta-i istorie mare!

Am fost nu o singură dată în apartamentul dnei Maria Vieru, am remarcat fotografia “retro” de pe dulapul-altar din faţa fotoliului pentru oaspeţi, am admirat calitatea imaginii, executată în atelierul “Cabinet-Portrait”. Nu m-am gândit, însă, că ea are legătură cu preocupările mele.

– Neamurile mamei au fost gospodari grozavi!, continuă cu mândrie dna Maria. Harnici de nemaipomenit erau aceşti Slonovschi!

Adevăraţi agricultori! Aveau pământ în Braicău. Caii lor de rasă erau duşi la expoziţiile din Donduşeni. Erau cumpăraţi de familia regală din Bucureşti. Neam de oameni liniştiţi, educaţi, omenoşi. Familia Slonovschi era cea mai patriotică familie din judeţul Soroca! Cred că erau mai mult polonezi. Bunica se numea Agafia Slonovschi. Îi spuneam “neneaca”. A murit prin 1945-47. Pe bunicul Slonovschi nu l-am prins. Îl chema Gherasim. Eram mică, şi când mă duceam la Braicău, dormeam la neneaca.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Vedeam cum noaptea fraţii Slonovschi ieşeau pe câmp la lucru. Nu strângeau bogăţie, dar erau gospodari “lună”! Şi surorile erau toate harnice. Vai, ce neamuri am avut eu din partea mamei! România a dat la toţi 5 ha de pământ, dar nu-l lucrau toţi. Unii au băut, l-au vândut.

Da Slonovschi lucrau din răsputeri.

Igor Vieru a pictat casa lui Gherasim şi a Agafiei Slonovschi, prin 1947, când abia ne căsătorisem. O casă veche, cu praguri mari.

Neneacăi i-a plăcut mult tabloul, a plâns de bucurie. Lucrarea s-a pierdut. A rămas în casa sigilată a părinţilor mei, când i-au deportat în Siberia. Noi locuiam la ei. Poate pictura există şi azi pe undeva. Casa bătrânească nu mai este.

Nişte tineri şi-au făcut în acea curte o altă casă.

Mama mea se chema Catinca. Ecaterina a lui Gherasim Slonovschi. A fost deportată în Siberia în 1949, împreună cu tata, Ion Semeniuc, fost primar în com. Horodişte, jud. Soroca. În paşaportul rusesc, pe care i l-au dat în Sibir, e scris “Ecaterina Gerasimovna” (îmi arată paşaportul din Sibir). S-a născut la 1893, în Braicău, da au scris greşit că la Horodişte. În Horodişte ea s-a măritat, nu s-a născut. Ă-hehe! Din capătul lumii, doi bătrâni, i-au dus cu trenul 12 mii de km, dacă nu mai mult. Şi încă de acolo i-au urcat cu vaporul în sus, pe râul Amur. Mama nu ştia drumul decât la deal şi la vie. Atât ştia să iasă din ogradă. Şi din Horodişte la Braicău, la mama ei. Şi când colo s-o suie într-un vagon de vite şi să meargă 10 mii de km… Aşa a mers tăvălugul în Basarabia… Când au ajuns la lacul Baikal, au oprit trenul. De acolo nu aveai unde fugi. Au deschis vagoanele şi au ieşit cu toţii. S-au spălat în Baikal, era vara. Nu puteai scoate de pe tine haina întreagă. Dădeai s-o scoţi şi se rupea bucăţi. Aruncau bucăţi de haine de pe ei, aşa au putrezit de transpiraţie… Au mers vreo lună, dacă nu mai bine. Au băut apă – Baikalul e lac cu apă curată, au stat cu picioarele în apă, şi-au luat apă şi i-au suit înapoi în vagoane. De la Habarovsk i-au încărcat pe bac, i-au dus în Amurskaia oblasti, Taktinski raion, Habarovski krai.

Păduri fără sfârşit. Iarba era aşa de mare… De două ori cât omul. I-o lăsat acolo şi le-au spus: “Făceţi-vă casă!”. În bătaie de joc. Şi erau urşi. Şi repede câte 2-3 familii s-au unit şi au săpat câte o groapă. De acasă aveau topor, beschie (ferestrău). Şi au acoperit groapa. Când colo, seara au venit urşii şi jucau pe colibă. Aşa frică au tras, Doamne… Un soldat rus, când îi ridicau, le-a spus: ”Berite, vam tam butet nujno”

(Luaţi, veţi avea nevoie de ele acolo). Au avut noroc că a nimerit un soldat bun. Le-a spus să ia haine mai calde. Erau deportate în Siberia cucoane din Polonia, România, Ungaria. Aşa mai mureau bietele de frig, că nu aveau ce îmbrăca şi încălţa.

Am văzut la televizor că lui Putin îi place să pescuiască în lacul Baikal. Şi de aceea mi-am adus aminte de mamă, şi de tot. Copilul mort, dacă femeia avea un sac ori altceva, îl lega şi îl arunca peste fereastră. Da nu fereastră, gaură mică. Făceau treaba mare în petică şi o aruncau pe gaură. Doamne! Să-mi fac cruce! (îşi face cruce). Părinţii au primit paşapoarte pe 9 martie 1955, după ce a murit Stalin, crăpa-i-ar ochii!

Am auzit în acea zi de primăvară multe amănunte despre Grigore Slonovschi şi rudele sale, despre tragediile ce s-au năpustit asupra acestui neam de gospodari din judeţul Soroca, în urma ocupaţiei Basarabiei de către Rusia sovietică, dar şi a instaurării regimului comunist în România. Din întâlnirile mele anterioare cu urmaşii deputaţilor din Sfatul Ţării am aflat multe poveşti similare. Nu mi-a fost dat deocamdată să aud ca un deputat ori altul să-şi fi schimbat numele de familie, în scop de supravieţuire. Or, asta au făcut Grigore Slonovschi şi cei trei fii ai săi, refugiaţi în România.

Din “Slonovschi” au devenit “Mazilu”! Sub acest ultim nume îşi doarme somnul de veci fostul deputat din Sfatul Ţării, Grigore Slonovschi (mezinul Boris, licean, nu a izbutit să se refugieze; a fost arestat şi dus la minele din Donbas, unde a şi murit). (7) Cine ştie dacă am fi aflat vreodată adevărul, dacă nu era stimata doamnă Maria Vieru, cu a sa întrebare: “Ia vezi în cartea ceea a ta!

Nu este unul Slonovschi?”. S-a dovedit a fi o întrebare providenţială…

Am avut pentru ce merge la Cocora…

În Bărăgan, în comuna Cocora, zac în neştire osemintele deputatului unionist Grigore Slonovschi. Nepoata sa, Mărioara Moldoveanu, născută Mazilu, o mignonă simpatică, firavă şi harnică, ştia că pe linie paternă provine din neamul Slonovschi, şi nu Mazilu. Era secretul familiei care, deşi înfundat în tainiţele sufletului, zgândărea din când în când vechea rană.

Pare incredibil, dar Mărioara Moldoveanu nu cunoştea că bunelul Grigore, alături de care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, era de-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

215

ROMÂNI DE PRETUTINDENI putat în Sfatul Ţării: – Aflu de la Dvoastră acest lucru.

Cunoştinţa cu dna Mărioara Moldoveanu a fost totuşi benefică, căci m-am ales cu o seamă de amănunte din viaţa din refugiu a personajului nostru. La Cocora, cum era de aşteptat, Grigore Slonovschi-Mazilu s-a manifestat ca bun gospodar. Vorba dnei Maria Vieru: “Neamurile Slonovschi au fost gospodari grozavi, nemaipomeniţi!”. A dus însă o viaţă cât se poate de discretă. Cea mai mare parte din refugiu a trăit-o alături de fiul Serafim, tatăl Mărioarei, locuind între anii 1946-1952 la Gorneşti, jud. Târgu Mureş, iar din 1952 şi până la moarte – la Cocora. S-a stins din viaţă în 1962.

Fiul Simion (Sima), a făcut închisoare politică după instalarea la putere a comuniştilor. Acolo şi-a găsit sfârşitul. Lucra la C.F.R, prin Iaşi ori Mărăşeşti. Se spune că a fost bătut cu lanţuri pentru că nu a vrut să execute un ordin, legat de transportarea bunurilor României în Rusia sovietică.

– Bunelul Grigore plângea mult după Simion, mărturiseşte cu tristeţe dna Mărioara.

Ne gândim câte alte lacrimi s-au scurs din ochii lui Grigore Slonovschi pentru mezinul Boris, rămas în Basarabia. O fi ştiut oare de soarta lui tragică?

Deputatul Slonovschi şi-a schimbat numele pentru a se salva, şi pentru a-şi salva familia. În cazul fiului Simion nenorocirea s-a produs oricum. Toţi deputaţii unionişti din Sfatul Ţării, refugiaţi în România, devenită peste noapte comunistă, au suferit într-un fel sau altul, chiar dacă, în comparaţie cu cei rămaşi în Basarabia, păreau la adăpost.

Am revenit de la Cocora cu un set de acte şi fotografii, oferite de Mărioara Moldoveanu.

Doamna Maria Vieru mă aştepta cu nerăbdarea unui copil. Îi arăt fotografia lui Grigore Slonovschi. Pe spatele ei e scris de o mână necunoscută: “Grigore Mazilu în anul 1945 pe când era în Băneasa Vlașca”.

– El îi! El îi!, exclamă dna Maria, bucuroasă să-şi revadă unchiul. Venea la noi la Horodişte. Avea băieţi la studii în Soroca şi se oprea la noi, în drum spre ei. Iaca, nu ştiu de ce n-am ştiut că unchiul Grigore a fost deputat în Sfatul Ţării. Da mi se pare că ceva am auzit totuşi în copilărie. De ce n-am vorbit cu tatăl meu despre trecut?… Ştiam mai multe acum. M-a luat viaţa pe dinainte şi am uitat de altele importante… Am aflat abia după 1990 că s-au făcut Mazilu. Venise din Iaşi Alexei, fiul lui Grigore 216

Slonovschi. Serafim, n-a venit niciodată în Basarabia. S-a temut să nu fie arestat, pentru că a luptat în Crimeea şi la Cotul Donului.

Anul 2018 – prilej pentru ca Grigore Mazilu să redevină Grigore Slonovschi

Cred că prima grijă a rudelor Mazilu-Slonovschi, dar şi a comunităţilor din Cocora şi Braicău este să refacă inscripţia de la mormântul lui Mazilu-Slonovschi. Cu atât mai mult cu cât, după căderea comunismului în România, urmaşii nu-şi mai ascund numele real. Ar fi un act de justeţe post-mortem, de atitudine civică, patriotică şi creştină faţă de memoria unui înaintaş. Credem că şi lui Grigore Slonovschi i-ar fi plăcut ca lumea să afle adevărul. Probabil îşi dorea să se elibereze de povara tainei, ce i-a mistuit sufletul o bună parte din viaţă. În cazul fiului Alexei, aceasta s-a întâmplat după căderea comunismului în România. Într-o bună zi i-a destăinuit soţiei din a doua căsătorie şi fiicei acesteia, Rodica, că tatăl său a fost deputat în Sfatul Ţării, împreună cu Ion Inculeţ.

– Alexei comunica cu o rudă de a sa, Leonid (Lionic) Boicu, istoric, profesor la Universitatea “A. I. Cuza” din Iaşi, basarabean de origine, îmi mărturiseşte dna Rodica Kondinopolos. Într-o zi, Alexei s-a trezit somnoros.

La întrebarea mamei: “Ce-i cu tine?”, dânsul a răspuns: – Am discutat toată noaptea cu Lionic.

Am derulat adevărata istorie a Basarabiei. Nu cea făcută de ruşi. (8) Refacerea inscripţiei de la mormânt, organizarea unor acţiuni comemorative la Slobozia şi Cocora, cu participarea basarabenilor din Braicău, Donduşeni şi Chişinău – acestea ar fi un minimum de acţiuni pentru anul 2018, dedicate memoriei lui Grigore Slonovschi.

Sperăm că la unele dintre ele îşi va da concursul şi dl Gheorghe Ciutacu din Colelia, fost muzeograf la Muzeul de Agricultură din or. Slobozia, jud. Ialomiţa. Dl Ciutacu a fost entuziasmat să afle că la Cocora este înmormântat un deputat din Sfatul Ţării, cu o poveste de viaţă mai specială (am comunicat cu stimatul muzeograf doar la telefon). Nu aveam mult timp la dispoziţie, aşa că dânsul s-a oferit să studieze arhiva primăriei şi a bisericii, să întreprindă alte cercetări. Rezultatele nu au întârziat să vină. Dl Ciutacu a găsit actul de

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI împroprietărire a lui Grigore Mazilu cu 2 ha de pământ şi cererea lui de intrare în C.A.P., semnată în 1952. Orice document ce ţine de Grigore Slonovschi-Mazilu este binevenit. Trebuie însă să fim atenţi cu ele, deoarece dna Mărioara Moldoveanu presupune că în realitate cererea ori alte documente puteau fi scrise, în numele lui Grigore Mazilu, de fiul Serafim.

Dacă aşa au stat lucrurile, probabil au făcut-o din prudenţă.

Cunoscând bine localnicii, dlui Ciutacu i-a fost uşor să ajungă la dl Stan Stancu (poreclit “Moţoi”), unchiul după mamă al Mărioarei Moldoveanu. La început acesta a fost rezervat, vorba dlui Ciutacu. Cunoaştem fenomenul.

Chiar dacă s-au scurs decenii după căderea comunismului, unii continuă să se teamă de adevăr. Până la urmă dl Stancu şi-a întredeschis sufletul. Redăm întocmai acea scenă de recuperare a adevărului, relatată de dl Ciutacu: – Ştii cum l-a chemat pe Mazilu în Basarabia?

– Ştiu, dar nu vreau să spun.

– Spune, domnule! Că nu mai avem de ce ne teme!

– (după o ezitare) Mi-a spus cuscrul Grigore că a avut o funcţie mare în Basarabia. A fost deputat, ori altceva.

– În Divanul ad-hoc?

– Da! Da! Cu elanul specific unui muzeograf şi istoric pasionat, dl Ciutacu a ţinut să meargă neapărat la mormântul lui Grigore Mazilu-Slonovschi, pentru a-şi satisface curiozitatea şi pentru a adăuga o fişă în muzeul satului, creat în casa sa din Colelia, sat ce făcea odinioară parte din com. Cocora: – M-aţi pus pe treabă, mi-a declarat dl Ciutacu. Mă bucur că pot să descopăr ceva, să aflu ceva nou! Am stat vreo două ore la cimitir, continuă Domnia Sa cu entuziasm. Până n-am curăţat crucea de muşchi nu m-am liniştit. Am frecat cu mâna, cu cârpa, cu peria de dinţi.

Muzeograf de modă veche, pensionarul ce-şi asumă voluntar o seamă de responsabilităţi în beneficiul societăţii, dl Ciutacu mi-a dictat textul descifrat, deşi îl ştiam deja dintr-o fotografie din 20 februarie 1965, oferită de nepoata Mărioara Moldoveanu: “Aici se odihneşte robul lui Dumnezeu Grigore Mazilu n. 1888, decedat 1962, 6 mai. Ridicat de familia sergent Serafim cu soţia sa Dobriţa, în 1964”.

Douăzeci februarie, data când s-a făcut fotografia, era şi ziua de naştere a lui Grigore

Slonovschi, conform certificatului de deces pe numele lui Mazilu, eliberat de primăria Cocora. Acelaşi lucru spune şi certificatul de naştere, transcris în 1951 la Târgu Mureş.

Ce om deosebit e acest domn Ciutacu, mi-am spus. Un exponent al vechii generaţii, cu mult spirit altruist. Ne-am bucura dacă truda Domniei Sale se va încununa cât mai grabnic cu un studiu în presa locală ori cea naţională. Pentru început, cel puţin în presa locală.

Eforturile comune ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului în reconstituirea biografiei unei personalităţi basarabene, cu repercusiuni în istoria României Mari, contează enorm. E un fel de Micro-Unire.

Ne aşteaptă o documentare de durată

Avem primele realizări, dar suntem abia la începutul reconstituirii biografiei lui Grigore Slonovschi. Istoricii, rudele trebuie să depună eforturi pentru a demonstra şi prin documente primare de arhivă identitatea Mazilu-Slonovschi. După mărturisirea Mărioarei Moldoveanu, la Direcţia Evidenţa Populaţiei din Bucureşti există acte doveditoare despre acest fapt.

Urmează să eliminăm şi discrepanţele vizavi de anul de naştere al lui Grigore Slonovschi. Dicţionarul lui Alexandru Chiriac evocă, după cum am menţionat mai sus, anul “1886”. În lunile ianuarie, februarie şi mai 1918, deputaţii Sfatului Ţării au completat formulare cu datele lor biografice. Bănuim că Grigore Slonovschi l-a completat în luna mai 1918, deoarece a fost delegat în Sfatul Ţării pe 18 martie 1918. La rubrica “vârsta” el a menţionat: “31 ani”, ceea ce înseamnă că s-ar fi născut în 1887. (9) Pe crucea de mormânt este gravat anul “1888”. În cea de a patra sursă – actul de naştere, eliberat de Sfatul Popular al oraşului Târgu Mureş, la rubrica “data naşterii” citim: “1882” (certificat nr. 2786, din 26 iunie 1951). Acelaşi an “1882” e trecut şi în actul de deces de la Cocora, nr. 750408, din 16 mai 2007. Credem însă că anul “1882” e unul greşit şi că schimbarea identităţii a dus după sine la falsificarea anului de naştere. În actele de la Târgu Mureş şi Cocora la rubrica “locul naşterii” e menţionată localitatea “Braican”, în loc de “Braicău” (de altfel, în certificatul de naştere al fiului Serafim e indicată denumirea corectă a comunei – “Braicău”,

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

217

ROMÂNI DE PRETUTINDENI şi nu “Braican”). Iar la rubrica “părinţii” în ambele acte sunt trecuţi “Ioan şi Gafina” (subl.

M.V.-I.). (10) Învălmăşeala cu datele biografice denotă importanţa obţinerii actelor primare de stare civilă, eliberate până la instalarea regimurilor comuniste. Sperăm în buna colaborare cu instituţiile abilitate din România şi din Republica Moldova.

Când Grigore Slonovschi a obţinut documente de identitate false, fenomen cunoscut printre basarabenii refugiaţi în Ţară, şi s-a declarat “Mazilu, fiul lui Ioan”, şi nu fiul lui “Gherasim”, să se fi gândit la unul dintre strămoşii săi, preotul Ioan Slonovschi? Despre acest înaintaş pomeneşte istoricul Vlad Ciubucciu în studiul “Neostoit grai al luminii”. Doamna Maria Vieru mi-a comunicat că după moartea soţului său, Vlad Ciubucciu a reconstituit arborele genealogic al apreciatului pictor. Din fericire găsim în el şi o secvenţă din rădăcinile “prietenei vieţii sale – Maria lui Ion al lui Iacub Semeniuc şi Ecaterinei a lui Gherasim Slonovschi şi a neneacăi Agafia din satul Braicău, ultimul fiind un strănepot al preotului Ioan Slonovschi din Tătărăuca Veche de la Nistru”. (11) O documentare minuţioasă solicită prezenţa şi activitatea lui Grigore Slonovschi în cadrul Sfatului Ţării, sau anterioară acestei etape. Dispunem deocamdată doar de frânturi, cuprinse în volumele lui Gheorghe Andronachi (1933), (12) Alexandru Chiriac (2002), şi cel îngrijit de istoricul Ion Ţurcanu, apărut în 2016 la prestigioasa editură “Ştiinţa” din Chişinău. E vorba de lucrarea “Sfatul Ţării: Documente: I: Procesele-verbale ale şedinţelor în plen” (responsabil de ediţie Mihai Papuc). (13) După aceste surse Grigore Slonovschi a fost deputat în Sfatul Ţării între 18 martie şi 27 noiembrie 1918. A ajuns în parlamentul basarabean fiind delegat de Zemstva Soroca, cu vot universal. La Adunarea generală a acestei instituţii, din 13 martie 1918, s-a votat Moţiunea de Unire a judeţului Soroca cu România, printre semnatari fiind şi Grigore Slonovschi.

Numele lui e trecut în lista membrilor Comisiei juridice a Sfatului Ţării, din care mai făceau parte Vasile Bârcă, Vladimir Budescu, Teodor Chirilov, Vasile Cijevschi, Dumitru Dragomir, Samuel Grosman, Teofil Ioncu, Eugen Königschatz şi Vladimir Lunev. A se vedea: I. Alexandru Chiriac, “Membrii Sfatului Ţării…”, Tabloul nr 7, “Lista deputaţilor care nu au avut mandat la 27 martie 1918”, pag. 33; Ta218

bloul nr 8 “Lista completă notarială în ordine alfabetică”, pag. 41; Anexa nr. 5, “Comisii”, pag.

170.

II. “Sfatul Ţării: Documente…”, Anexa 1 “Datele biografice ale membrilor Sfatului Ţării după formularele semnate de ei în ianuarie-februarie şi mai 1918”, pag. 762-763; Anexa 2, “Tabloul alcătuit de Comisia de lichidare a Sfatului Ţării”, pag. 788-789).

Nu cunoaştem dacă Grigore Slonovschi a fost ori nu prezent la şedinţa Sfatului Ţării, din 27 noiembrie 1918, când s-a votat Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România (la cea din 27 martie 1918 putea fi prezent fără drept de vot). În listele şi sursele întâlnite de noi apar când 92 de persoane (Albumul “Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918”, de Ion Ţurcanu şi Mihai Papuc), (14) când 95 de persoane (“Basarabia – pământ românesc: Antologie”, de Mihai Taşcă). (15) În nici în una dintre ele nu-l găsim pe Grigore Slonovschi. În volumul de interviuri şi anchete, “Basarabia în presa anului 1918”, apărut recent la editura “Ştiinţa” din Chişinău, avem a treia cifră – 97 de persoane. (16) Cifrele variază, ca şi în cazul numărului deputaţilor din Sfatul Ţării. Poate cineva se va încumeta să întreprindă o cercetare minuţioasă vizavi de numele deputaţilor care au participat la şedinţa din 27 noiembrie 1918. Până atunci nu facem nici o supoziţie despre prezenţa ori absenţa la ea a lui Grigore Slonovschi. Vrem să credem că a rămas unionist convins până la sfârşitul vieţii, odată ce a fost printre semnatarii Moţiunii “sorocene” din 13 martie 1918.

Cunoaştem că până la 27 martie 1918 în câteva localităţi din Basarabia s-au produs o seamă de acţiuni unioniste, inclusiv la Soroca.

Moţiunea din 13 martie 1918 a Adunării generale a Zemstvei din localitate conţine aproximativ 170 de nume, demne să fie înscrise în Cartea de Onoare a fostului judeţ Soroca. Suntem siguri că numărul unioniştilor depăşeşte cu mult această cifră. În volumele consultate de noi unele nume sunt trecute greşit, cum e cazul lui Grigore Slonovschi, altele au menţiunea “indescifrabil”. Studierea listei, identificarea persoanelor şi a localităţilor din care proveneau acei vrednici români basarabeni este o misiune de onoare a sorocenilor.

Moţiunea de la Soroca a fost preluată în câteva surse de epocă, inclusiv în volumele “Moldova dintre Prut şi Nistru: 1812-1918”, de Petre Cazacu (Iaşi, [1924]); (17) “Unirea

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI Basarabiei: Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 19171918”, de Ştefan Ciobanu (Buc., 1929); (18) “Albumul Basarabiei: În jurul marelui eveniment al Unirii”, de Gheorghe Andronachi (Ch., 1933). (19) Numele lui Grigore Slonovschi e ortografiat în ele când “G. Solonovsckv” (Petre Cazacu, pag. 310), când “G. Solonovki” (Ştefan Ciobanu, pag. 224), când “G. Solonovski” (Gh. Andronachi, pag. 208).

Atât Ştefan Ciobanu, cât şi Gheorghe Andronachi, vorbind de moţiune fac referire la ziarul “Cuvânt Moldovenesc”, nr. 28, din 26 martie 1918. Ştefan Ciobanu mai face referire la volumul menţionat de noi al lui Petru Cazacu “Moldova dintre Prut şi Nistru…”. Curios, Petre Cazacu scrie că procesul-verbal al moţiunii din Soroca se află la Academie: “Dăm în notă procesul-verbal, originalul se află la Academie” (pag. 308). Bănuim că este vorba de Academia Română. Este un important document original, dacă o mai fi existat pe undeva, după care putem identifica cu mai multă exactitate numele semnatarilor moţiunii.

Studiind ediţia princeps a cărţii lui Ştefan Ciobanu “Unirea Basarabiei…” am sesizat în ea o greşeală de tipar, de data aceasta legată de anul votării moţiunii. S-a dat greşit “ 13 martie 1917”, în loc de “13 martie 1918”. Această scăpare a fost preluată în lanţ de editurile din epoca noastră – “Universitas” din Chişinău, şi “Alfa” din Iaşi. În martie 1917 în Basarabia nu putea fi vorba de manifestări pro-unire cu România, fapt ce trebuia fi sesizat la reeditarea volumului din 1929. Ne exprimăm în acelaşi timp recunoştinţa pentru reapariţia preţioaselor surse de epocă, devenite în aşa fel accesibile publicului larg. (20) “Tare mi-i dor să mă duc în România!

Măcar până la Iaşi!”

Am auzit-o de multe ori pe nongenara Maria Vieru, bună româncă, născută în aprilie 1928, exclamând cu un amestec de tandreţe şi tristeţe acest “of” al său. Unchiului Grigore Slonovschi îi era probabil “tare dor să se ducă în Basarabia”, să revină în provincia natală, dar românească, cum este drept să fie.

– Dacă nu era articolul tău, nu se mai auzea de familia Slonovschi, îmi declarase dna Maria Vieru, după ce citise “Literatura şi arta”.

Ne bucurăm că Dumnezeu ne-a ajutat să-l readucem pe Grigore Slonovschi în Basa-

rabia, precum şi în circuitul istoric românesc, chiar dacă lucrul acesta se întâmplă cu întârziere. Toţi deputaţii unionişti din Sfatul Ţării trebuie să revină în Basarabia şi în istorie – prin studii, cărţi şi, neapărat, prin comemorări la morminte…

Note şi comentarii: 1. Vieru-Işaev, Maria. Destinul unui deputat unionist din Sfatul Ţării, Literatura şi arta, 12 aprilie 2018, pag. 2.

2. Vieru-Işaev Maria. Invitaţie la faptă sau unde este înmormântat Alexandru Cristea, autorul melodiei “Limba Noastră”?, Literatura şi arta, 23 septembrie 1993; Poduri de memorie între mormintele înaintaşilor (În zile de Înviere şi Înălţare), Ibidem, 2 iunie 2005, pag. 6; Băxanii lui Emanuil Gavriliţă, Ibidem, 8 aprilie 2010, pag. 5; Olga Catargi – o stea apusă a Basarabiei (Pledoarie pentru cultul mormintelor). În: “Nobilimea basarabeană în epoca reformelor din imperiul rus (volum dedicat memoriei lui Alexandru Matei Cotruţă)”, Chişinău, 2013, pag. 142-159 (Academia de Ştiinţe a Moldovei, Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei); “Să nu lăsăm în paragină mormintele membrilor Sfatului Ţării”: Interviu cu Maria Vieru Işaev, realizat de Irina Nechit, Jurnal de Chişinău, 25 aprilie 2014, pag 15; Comuna ardeleană Bucerdea Grânoasă – locul de veci al basarabencei Anastasia Dicescu, Literatura şi arta, 22 mai 2014, pag. 2; Vasile Hartea, un intelectual uitat din Băcioi, Jurnal de Chişinău, 25 iulie 2014, pag. 15; Paşi de rememorare pentru căpitanul Gheorghe Andronachi, Literatura şi arta, 9 iulie 2015, pag. 7; Ilarion Calistru cel Necunoscut, Ibidem, 26 noiembrie 2015, pag. 7.

3. Chiriac, Alexandru. Membrii Sfatului Ţării (1917-1918): Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001, pag.

144.

Denumirea corectă a localităţii este “Braicău”, şi nu “Braicova”. Urmează să confirmăm cu documente primare de arhivă anul de naştere exact al lui Grigore Slonovschi.

4. Chiriac, Alexandru, membru al Uniunii Scriitorilor din România, veteran de război.

O carte despre Sfatul Ţării, manipulată la Chişinău, România Liberă, 29 august 1998.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

219

ROMÂNI DE PRETUTINDENI 5. Dovada sunt şi scrisorile lui Mihail Bruhis către Octavian Onisifor Ghibu, publicate în volumul Basarabia în corespondenţa dintre Octavian O. Ghibu şi Michael Bruhis: 19841996 (Ediţie îngrijită de Lidia Brânceanu şi Constanţa Ghibu, Bucureşti, Editura “Semne”, 1998), din care cităm: “Mă găsesc în Israel din 1974. (…) Voi căuta şi de acum înainte să contribui în felul meu la cauza dreaptă a românilor basarabeni. În speranţa că evenimentele din ultimul timp vor duce în cele din urmă la o repetare a istoricului act din Martie 1918, rămân al Dv cu cele mai calde şi sincere sentimente de respect şi prietenie” (12 noiembrie 1989, pag. 36); “O consecinţă directă a eşuatei încercări de lovitură de stat, pusă la cale de anturajul lui Gorbaciov, este intensificarea eforturilor depuse de forţele patriotice din mai multe republici non-ruse pentru a scutura jugul nesuferit al Moscovei şi a deveni ţări cu adevărat suverane, cu adevărat independente. Să sperăm că declaraţia de independenţă a Republicii Moldova se va încununa şi ea cu succes. În sensul că va duce în cele din urmă la unificarea ţării” (23 septembrie 1991, pag. 64).

6. Chiriac, Alexandru. Membrii Sfatului Ţării…, pag. 7, 172-174; Ibidem, O carte despre Sfatul Ţării, manipulată la Chişinău…

7. Un caz special, într-un fel identic, este şi cel al Elenei Alistar, născută Balan, deputat în Sfatul Ţării, directoarea Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău între anii 1918 şi 1938 (cu o scurtă pauză în anii 1920). A decedat la Pucioasa, pe 9 ianuarie 1956, şi nu la 1955, an trecut greşit în diverse surse, inclusiv pe crucea de mormânt, inclusiv în monografia subsemnatei Alexandru Cristea (1890-1942): Viaţa şi activitatea reflectate în timp (Ch., Editura “Civitas”, 2011, pag. 59).

Elena Alistar a fost reînhumată la cimitirul Bellu din Bucureşti, în mormântul surorii sale, Elisabeta Isanos, născută Balan, şi al cumnatului Mihail Isanos (părinţii poetei Magda Isanos). În certificatul de moarte, emis de oficiul stării civile din Pucioasa, pe 10 ianuarie 1956, Elena Alistar e înscrisă sub numele de “Romanescu”. Este numele celui de al doilea soţ, de care se despărţise cu mult timp înainte de refugiu. Sub acest nume s-a ascuns de regimul comunist, instalat la putere în România. Elena 220

Alistar ştia bine ce înseamnă ororile comunismului de tip bolşevic. S-a convins de acest fapt în 1941, când a revenit în Basarabia după refugiul din 1940. Aşa că în al doilea refugiu, trăind la Pucioasa, a luat măsuri de precauţie.

Pe lângă schimbarea numelui s-a tuns scurt, şi-a vopsit părul, rugând cunoştinţele să nu mai rostească numele “Alistar” (din mărturiile unei foste eleve).

Actul de deces al Elenei Romanescu a fost descoperit de subsemnata în 2011, la 10 ani după apariţia monografiei “Alexandru Cristea”.

8. Ne-am cunoscut cu dna Rodica Kondinopolos la telefon. Revenise la Iaşi din Grecia.

Cu emoţie în glas dânsa mi-a povestit despre un caz, produs în timpul unei excursii prin URSS, experienţă relevantă pentru istoria verbală al fostului imperiu comunist: – Eram la Moscova într-un grup turistic din România. La un muzeu ni s-a prezentat un tablou trucat, în care moldovenii sunt legaţi cu lanţuri de ofiţerii români. N-am putut rezista şi l-am întrebat revoltată pe ghid: – Ce-i cu prostiile astea? Ce? Suntem în evul mediu?

Conducătorul grupului nostru, un domn, s-a arătat supărat pe mine: – Cum aţi îndrăznit? Ne faceţi probleme.

– De ce sunteţi aşa de laşi?, îl întreb la rându-mi.

Ulterior, la întoarcere în România, domnul n-a vorbit tot drumul cu mine.

La ieşirea din muzeu au răsărit în faţa mea ca din pământ câţiva miliţieni. Îmi cereau paşaportul. Am refuzat să-l dau. Peste un timp a venit un ofiţer. Mi-a vorbit în franceză. I-am reproşat: – Fiind turistă, am o singură întrebare.

De ce ni se spun neadevăruri?

Ofiţerul mi-a dat de înţeles că nu poate discuta cu mine acest subiect. Dar şi-a cerut scuze şi am fost lăsată în pace.

Mi-a plăcut mult să aud povestea româncuţei Rodica (măritată cu cetăţeanul grec Kondinopolos), care a dat dovadă de demnitate şi curaj chiar în inima imperiului rus. Dna Rodica rămâne şi astăzi luptătoare.

– Îi întreb pe moldovenii ce vin la Iaşi, care neagă că sunt români, continuă dânsa nedumerită. “Cum nu sunteţi români? Aveţi două ADN-uri? Şi de moldoveni, şi de români?”.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

ROMÂNI DE PRETUTINDENI 9. a) Chiriac, Alexandru. Membrii Sfatului Ţării…, pag. 144, 159; b) Sfatul Ţării: Documente: Vol. I: Procesele-verbale ale şedinţelor în plen, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ion Ţurcanu, Chişinău, Î. E. P. “Ştiinţa”, 2016, pag. 744, 762, 788 (Aprobată de Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale, editată cu contribuţia Ministerului Culturii).

10. Arhiva personală a Mărioarei Moldoveanu.

11. Manuscris de tipar din arhiva Mariei Vieru, datat “16 mai 1994”.

12. Andronachi Gh. V., căpitan. Albumul Basarabiei: În jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, M. O. şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Chişinău, 1933, pag. 207-208 (Preluat de Gh. Andronachi din ziarul “Cuvânt Moldovenesc”, nr. 28, din 26 martie 1918).

13. Adevărul este că volumul e util în mare parte cunoscătorilor de limbă rusă, limba în care s-au ţinut procesele-verbale ale Sfatul Ţării, şi în care au fost preluate în volum.

Studiul introductiv, notele şi comentariile sunt în limba română, aparţinând lui Ion Ţurcanu.

14. Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918 = Bessarabia in the Act of the Great Union of 1918, ediţie de Ion Ţurcanu şi Mihai Papuc, responsabil de ediţie Mircea Ciobanu, traducere în limba engleză Ina Ciubotaru, Chişinău, Î. E. P. “Ştiinţa”, 2017, Combinatul Poligrafic, pag. 121 (Lista oficială a deputaţilor prezenţi la ultima şedinţă a Sfatului Ţării, prezentată de către Ioan Pelivan la Conferinţa de Pace de la Paris).

15. Basarabia – pământ românesc: Antologie: Volumul I, editor şi redactor ştiinţific dr.

Mihai Taşcă, Chişinău, Editura Serebia, Tipografia “Balacron”, 2017, pag. 30-31 (Proiectul “Românii din jurul României”, coordonator dr.

Vasile Şoimaru).

16. Basarabia în presa anului 1918: Interviuri şi anchete, text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Victor Durnea, Chişinău, Editura Î. E. P. “Ştiinţa”, Combinatul Poligrafic, pag. 249 (Interviu cu Ion Pelivan, din 9/22 decembrie 1918, publicat în

ziarul “Viitorul”).

17. Cazacu, Petre, Dr. Moldova dintre Prut şi Nistru: 1812-1918, Iaşi, Viaţa Românească, S. A., [1924], pag. 308-310. Volumul a fost reeditat în 1992, de către Editura “Ştiinţa” din Chişinău, în seria “Pagini despre Basarabia”. Inaugurarea seriei s-a produs tocmai cu numita carte a lui Petre Cazacu.

18. Ciobanu, Ştefan, pr. universitar, membru al Academiei Române. Unirea Basarabiei: Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Bucureşti, Cartea Românească, 1929, pag. 222-225.

19. Andronachi Gh. V., Albumul Basarabiei…, pag. 207-208.

20. Ciobanu, Ştefan. Unirea Basarabiei: Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Chişinău, Editura Universitas, 1993, pag. 254-256; Ibidem, Iaşi, editura “Alfa”, 2001, pag. 222-225.

Anexă Moţiunea Adunării generale a Zemstvei din judeţul Soroca, din 13 martie 1918

Adunarea generală a Zemstvei din districtul Soroca, născută din alegerile regionale din Decemvrie 1917, fiind convocată pentru astăzi, 13 Martie 1918, spre a-şi alege preşedintele, a vota bugetele şi a lua măsurile necesare bunului mers al administraţiei şi vieţii economice din această regiune; după ce şi-a ales preşedintele şi înainte de orice altă lucrare, a discutat, împreună cu micii şi marii proprietari ai districtului, cu membrii comunei Soroca, cu membrii clerului, cu membrii învăţământului şi cu toţi cetăţenii, cari au fost prezenţi, şi au votat în unanimitate următoarea moţiune: Poporul moldovenesc, înfiinţat de aproape 20 veacuri, de către străbunii Romani şi deosebit apoi între Nistru şi Prut de fraţii săi, rezemat pe principiile marei revoluţii a popoarelor fostului mare imperiu al tuturor Ruşilor, care, odată cu libertatea şi egalitatea tuturor indivizilor în faţa legilor, a proclamat în primul rând: libertatea naţionalităţilor de a dispune singure de soarta şi aşezămintele lor prezente şi viitoare – a proclamat în ziua de 2 Decemvrie 1917 Basarabia ca Republică Mol-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

221

ROMÂNI DE PRETUTINDENI

RAFTUL CU CĂRȚI

dovenească Independentă şi de sine stătătoare; Ţinând seama că vieaţa şi propăşirea economică şi culturală a unui popor este în raport direct cu forţa vie şi aptitudinele cu cari Dumnezeu le-a hărăzit, că în unire stă puterea şi că unde-s doi puterea creşte; Ţinând seama că în timp de 19 veacuri Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova de pe dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-apururea legată de aceea a Principatelor Dunărene, cu cari a îndurat aceleaşi suferinţe, gustând aceleaşi bucurii şi având aceleaşi nevoi; Ţinând seama că în anul 1812, în urma sângeroaselor frământări ale tuturor popoarelor europene, Basarabia a fost smulsă, fără consimţământul ei, dela trunchiul politic şi etnografic al Naţiunii sale de origină; Ţinând seama că înălţătoarea pildă dată de tânărul Regat al României în scurtul timp de când a fost recunoscut ca Stat independent, atrăgându-şi prin muncă, prin ordine, admiraţiunea şi iubirea tuturor popoarelor din lume şi chiar respectul duşmanului comun; Proclamăm astăzi în mod solemn şi în faţa lui Dumnezeu şi a întregei omeniri, că declarăm Unirea Basarabiei cu Regatul României, sub al cărui regim constituţional şi sub ocrotirea legilor căruia de monarhie democratică vedem siguranţa existenţei noastre naţionale şi propăşirea economică şi culturală; Facem apel la Sfatul Ţării şi la toate Adunările constituite din întreaga Basarabie, dela Hotin până la Ismail, să se unească prin votul lor la moţiunea noastră şi să trimeată delegaţiuni cu reprezentanţi din toate adunările regionale şi proprietare pentru a depune la picioarele Tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţă către Regele Ferdinand I, Rege al tuturor Românilor (urmează semnăturile, M-V.-I.)

Teodor MATEESCU

(În: Andronachi Gh. V., căpitan. Albumul Basarabiei: În jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, M. O. şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Chişinău, 1933, pag.

207-208. Preluat de Gh. Andronachi din ziarul “Cuvânt Moldovenesc”, nr. 28, din 26 martie 1918).

222

DIN NEGURA VREMURILOR, MĂRTURIA DE ADEVĂR A DOCUMENTELOR A încerca să reconstitui chiar numai două secole de istorie îndepărtată de ev mediu (pentru unii, acel ev mediu încă „întunecat” sau redus la clişeele stăpânirilor anarhice) înseamnă un demers temerar pentru orice specialist în domeniu, cu atât mai mult, cu cât este vorba de istoria românilor în teritoriile Regatului maghiar medieval, ştiindu-se că fondul documentar de referinţă este fie restrâns, fie răstălmăcit de unii istorici străini din raţiuni prea bine cunoscute. Pe un asemenea teren de controverse îşi plasează o amplă lucrare * universitarul Ioan- Aurel Pop, distins cărturar, rector al celei mai mari universităţi clujene şi actual preşedinte al Academiei Române. Cum spune însuşi autorul „titlul cărţii poate părea ciudat multora” pentru că din manualele şcolare se ştie şi se păstrează ca imagine a românului transilvănean de odinioară, ipostaza de om asuprit, lipsit de drepturi şi dispreţuit ca etnie. Au fost însă perioade în care românii şi-au exercitat prerogative de putere în comunităţile lor, intrând în conflicte cu noii sosiţi, care, prin abuz de încredere şi apoi prin forţă au acaparat poziţii dominante prin nebănuite ademeniri şi subterfugii. Între „preliminarii” şi „noua ordine” a acelor vremuri s-au interpus astfel mutaţii profunde, radicale, înrobitoare în cele din urmă pentru comunitatea românească în ansamblul său. Cele două secole (XIII-XIV) readuse aici în atenţie se situează pe un solid temei documentar, între momentul cuceririi unei cetăţi „din mâinile valahilor schismatici” de către o familie nobiliară cu sprijin regal. Consemnarea atestă pe de o parte existenţa indubitabilă a valahilor în acel spaţiu vestic transilvan, pe de altă parte constată condiţia confesională a apărătorilor cetăţii: ortodoxă, adică de rit nelatin, necatolică, deci... „schismatică” în concepţia papală.

De la acel moment (1205-1210) până la domnia regelui-împărat Sigismund de Luxemburg

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

RAFTUL CU CĂRȚI (1387-1437) se derulează evenimente ai căror protagonişti în pierdere, explicit, sunt totdeauna... „valahii schismatici”.

Dacă multă vreme lumea se întreba unde sunt... românii (!) – relatările despre ei fiind doar sporadice – surprinzător, la începutul veacului XIII numele acestora apar cu o frecvenţă neobişnuită în documente nobiliare şi de cancelarii regale într-un areal de răspândire „şi în Transilvania, şi la Răsărit, şi la Sud de Carpaţi, dar şi la Sud de Dunăre”. Era începutul unui nou capitol de istorie şi de destin pentru comunitatea valahă. Cei mai numeroşi necatolici din Regatul Ungariei medievale erau... schismaticii, „ortodocşii români şi slavi” faţă de care papalitatea ducea cu consecvenţă o politică de atragere, de convertire prin oferte de privilegii care, treptat, se dovedeau constrângeri de aducere la ascultare în rit latin şi, în final, de făţişă supunere şi înrobire, deşi anterior autoritatea regală maghiară îngăduia chiar existenţa multor mănăstiri ortodoxe.

După cum se ştie, în rivalitatea sa belicoasă cu Răsăritul bizantin şi cu tot ce aparţinea de el, papalitatea a pus în mişcare expediţii „eliberatoare” (cruciade) menite a stăvili înaintarea otomană spre Apus. În 1204 însă, cu cea de-a patra Cruciadă directiva papei Inocenţiu al III-lea viza Constantinopolul, considerat după Marea Schismă din 1054 „cuibul schismaticilor” ortodocşi. Ideea refacerii unei singure biserici universale era întreţinută programatic de „episcopii Romei”, ceilalţi episcopi, provincialii, deţinând doar autoritate „delegată” de la episcopul suprem. În primăvara anului 1204 cruciaţii au preluat în forţă şi cu extremă violenţă oraşul Marelui Constantin al Bizanţului instituind aici capitala unei noi formaţiuni statale – Imperiul Latin de Răsărit, cu o existenţă efemeră (1261). Bizantinii nesupuşi şi-au creat câteva formaţiuni politice „în exil”, cea de la Niceea proclamându-se la rându-i...imperiu şi revendicându-se succesoare legitimă a Marelui Bizanţ. Momentul 1204 marca începutul celei mai puternice acţiuni a lumii latine asupra Europei Centrale şi de Sud-Est perceput chiar ca adevărata Mare Schismă consacrată apoi prin căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană în 1453.

Ecoul acestor transformări s-a resimţit din plin şi în spaţiul transilvan. În documentele epocii se constată ceea ce nu se întâmplase până atunci: menţionarea unui număr impresionant de români, numele lor însă fiind po-

menit de regulă doar ca... victime („mereu li se lua ceva”, niciodată nu primeau ceva). Cum zone întregi din Transilvania aparţineau localnicilor valahi, cei ce se împotriveau „ofertei” de a trece sub flamura papalităţii deveneau „schismatici” şi, prin urmare, li se putea lua totul cu forţa. Politica aceasta se voia aplicată în întregul „Commonwealth bizantin” cu deznodământul unor compromisuri adaptate specificului local sau, dimpotrivă, cu împotriviri care nu totdeauna se recunoşteau înfrânte. Ofensiva apuseană a acelor ani a scos la lumină, netăgăduit, existenţa românilor şi ca „proprietari de bunuri imobiliare şi organizaţi din punct de vedere politic, social-economic, militar şi confesional”. Celebra „Gesta Hungarorum” care vorbeşte despre ducele Gelou stăpânind un ţinut în zona Cluj-Gilău-Dăbâca consemnează o primă confruntare cu cetele atacatoare maghiare ale lui Tuhutum. Era doar preludiul unui veac şi jumătate de asemenea ciocniri în urma cărora nou-înfiinţatul regat creştin al Ungariei a cucerit întreaga regiune intracarpatică.

Oricum ar fi analizată sau înţeleasă evoluţia societăţii medievale, fenomenul religios rămâne predominant şi determină relaţii şi decizii în toate structurile comunităţii ca şi în existenţa individuală. Unitatea creştinătăţii clamată ca necesitate de împlinire a unui har divin nu putea ascunde tendinţa de supremaţie a unui rit sau altul în competiţie, cu dispute şi perioade de crize, cu excomunicări şi anatemizări prin concilii. O asemenea stare de crize agravate şi de lupte pentru succesiune la tron parcurgea Regatul Ungariei în secolul XIV. Între cauzele care întreţineau „dezordinea” suveranul pontif le numea şi pe cele provocate de rezistenţa schismaticilor în teritoriu. Îndemnul la liniştire se repeta imperativ: „vă iertăm de păcate dacă veţi lupta împotriva schsmaticilor”, păcatul putând fi totuşi absolvit şi prin stimulentul privilegiilor. În mrejele convertirilor propovăduite alături de misionarii papali şi de regalitate se lăsau prinşi (cu pierderea numelui) unii cnezi cu dregătorii din preajma lor, presiunea pentru trecerea la rit latin, făcându-se şi asupra preoţimii ortodoxe.

Se cuvenea totuşi o reglementare sistemică a întregii societăţi medievale. Spre deosebire de alte teritorii din componenţa Regatului maghiar Transilvania a avut structuri politico-administrative specifice în cadrul cărora voievodul (numit de rege) dispunea de o

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

223

RAFTUL CU CĂRȚI organizare proprie cu o cancelarie şi consiliu de funcţionari personali, comanda armata, prezida adunarea voievodală, hotăra sentinţe în sesiuni de judecată. Cea mai veche atestare documentară a unei astfel de întruniri voievodale este „adunarea generală a nobilimii Transilvaniei” din 1288. Apoi în 1291 însuşi regele Andrei al III-lea a convocat la Alba Iulia o adunare a reprezentanţilor „tuturor nobililor, saşilor, secuilor şi românilor” (olachis). Ludovic de Anjou emitea însă în 1366 o diplomă „neobişnuită” care consfinţea solemn privilegii excepţionale cu caracter perpetuu în favoarea nobilimii ca urmare a „neajunsurilor din partea semeţei viclenii a tot felul de făcători de rele, mai ales români” (!). Nu stăruim asupra detaliilor, relevant este că de atunci documentul a fost „instrument” juridic de stârpire a... „răufăcătorilor” români. Potrivit criteriilor actuale referitoare la... drepturile omului asemenea act regal rămâne ca primă discriminare „legală” a românilor transilvăneni! „Pragmatism politic şi confesional” în defavoarea românilor nenobili şi ortodocşi – subliniază I.A.P. – dar încercarea de uniformizare a societăţii transilvane în coloratură exclusiv maghiară a falimentat totuşi atât datorită preponderenţei etnice a nemaghiarilor, cât şi apariţiei unei perspective sumbre: pericolul otoman la porţile Europei. Pentru a opri înaintarea acestuia cele două mari biserici au fost nevoite să facă front comun semnând chiar un „act de unire” în 1439 (Conciliul de la Florenţa), între semnatari figurând Suveranul Pontif, Patriarhul de Constantinopol, împăraţi, înalţi ierarhi din lumea catolică şi ortodoxă. În luptele antiotomane ce au urmat se distingea voievodul Iancu de Hunedoara, regent al Ungariei. Pentru faptele sale de arme papa Pius al II-lea (marele umanist Enea Silvio Piccolomini) l-a declarat „atlet al lui Hristos” ce a sporit nu numai gloria Ungariei, ci şi pe cea a românilor.

Rostul unei asemenea cărţi de istorie, precum ţine să explice în epilog însuşi autorul, este desigur acela de a contribui la o cât mai profundă cunoaştere a trecutului (noţiune de disconfort în optica multora dintre contemporanii noştri), pe de altă parte este străduinţa ştiinţifică de „a particulariza şi a explica profilul poporului român de acum”, felul său diferit de a fi şi de a-şi proiecta orizontul viitorului. În anii ’30 ai veacului trecut, în suita conferinţelor sale la postul naţional de radio, Nicolae Iorga atrăgea atenţia că „avem de tipărit două 224

feluri de cărţi, unele trebuie să reprezinte putinţa de iniţiere a publicului român încă deprins a ceti traduceri franţuzeşti ori germane din capodoperele scrisului antic, altele să prezinte mai apăsat românilor istoria noastră aşa de siluită de cei care nu ne sunt (şi nu ne vor fi poate niciodată) prieteni”. Frumoasa carte despre care am făcut vorbire în această revistă acum, împlineşte strălucit mesajul pentru viitorime al marelui nostru istoric...

Ioan Aurel Pop, "Din mâinile valahilor schismatici..." Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Ed. Școala Ardeleană, 2017

Antonia BODEA

HORIA BĂDESCU, "DECAMERONICE" În bătălia pentru modernizarea lirismului Cetatea Literară a Clujului este foarte bine reprezentată printr-o serie de poeţi de primă valoare şi nu doar în spaţiul clujean, ci la nivelul ţării şi mai ales pe plan internaţional. Performanţele acestora se datorează faptului că, spre deosebire de majoritatea cazurilor când saltul de la tradiţie la modernitate se face brutal, printr-o ruptură ostentativă faţă de poezia antecedentă, în cazul câtorva poeţi reputaţi, noutatea viziunii poetice şi tehnica prozodică modernă s-au realizat firesc, din interior, pe bazele asumării unui lirism fundamental, consistent, peste mode şi orientări. Aşa se face că în poezia acestora se regăseşte ca intr-un creuzet acel suflu liric drept expresie primordială a sensibilităţii artistice care concentrează diversitatea modalităţilor poetice în fascinante metaforizări surprinzătoare prin adâncime şi noutate, precum şi permanente prin clasicitatea şi romantismul lor.

Astfel pentru poetul, prozatorul şi eseistul Horia Bădescu, prezenţă de prim rang, apreciat de altfel ca primul poet expresionist clujean, volumul „Cărţile vieţuirii”, Ed. Eikon

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

RAFTUL CU CĂRȚI 2016, care-i reprezintă poezia în ansamblu evoluţiei ca trei etape a vârstelor poetice: „La poarta cuvântului” (vol. I); „Furcile caudine” (vol.

II); „De la o zi la alta” (vol. III), apare ca o reculegere pentru un nou salt, dincolo de dramatica bătălie cu timpul, în vastul ocean al vizionărilor, atât de familiare şi atât de necesare poetului. În bucata de timp smulsă din „scuipatul străveziu al istoriei”, peste „ziua de cenuşă”, viaţa explodează, ţâşneşte auroral în poezia lui Horia Bădescu dintre coperţile volumului „Decameronice”, apărut la Editura Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2017.

Explozia fascinează prin strălucirea aurorală cu care răsfaţă spiritele prin miresmele Olimpului risipite de zborul lui Eros prin graţiile Afroditei.

Sugestia titlului trimite la reputatul volum „Decameronul” lui Boccacio definind astfel universul poetic în cadrele Iubirii carnale ca început şi sfârşit, ca sens şi devenire, ca esenţă a condiţiei umane.

De altfel substanţa Iubirii este aceea a stării edenice, ideale de dinainte de cădere, adevărat joc prenupţial al atracţiei, al dorinţei, al apropierii, al căutării, al îmbrăţişării până în starea extatică.

Imaginile poetice amintesc de mitul erotic al Antichităţii când frumuseţea trupului uman era elogiată prin imaginea zeităţilor, când iubirea nu avea nimic degradant care să întineze „curăţia şi demnitatea umană”.

Mitul îl regăsim străbătând civilizaţii chiar în „Cartea cărţilor” în canonul Sfintei Scripturi, în acea Cântare a Cântărilor, Imn închinat iubirii omeneşti, ca trăire senzuală graţie ispită şi dăruire fără a ştirbi ceva din frumuseţea ei. În tradiţia literaturii noastre acest gen de poezie erotică face substanţa primei poezii lirice, de la răscrucea secolelor XVIII–XIX, la confluenţa orientului neogrecesc cu occidentul luminist. E poezia tristă, parfumul lasciv de budoar occidental.

Doar că poezia lui Horia Bădescu sublimează „off”-urile trubadurilor în aura falnică a cavalerului ce, închinându-se cu graţie, se înalţă cu eleganţă. Pe muchia dintre ascensiune şi prăpastie, verbul trasează evoluţii svelte eliberând suple svâcniri din ora „lascivă”.

În tonalităţi de romanţă, din povara gravă a „baladei”, prin şoapta insinuantă a cântecului de dragoste” (Ah, femeile) prin cutezanţa berbantă a „cântecului de lume” (Furişa-m-aş) din senzualitatea orientală, cu lunecoasa aluzie balcanică, din suspinul alcovului sau din tămâia „toamnei răstignită-n vie”, din smerita spovedanie spre deconspirata taină a începuturilor, poetul înalţă imn de slavă Eternului Feminin.

Tonul nostalgic înviorat pe alocuri de farmecul icoanelor amintirii conferă gravitate şi învăluie într-un aer de înţelepciune zburdălnicia clipei apuse, unice şi eterne, în acelaşi timp. O armonie contrapunctică îmbie spre supoziţie, meditaţie şi dorinţă înşeuată în vama unor vremi revolute. Ambianţa ascunde în orice ungher un semn suspect, un iz promiţător, o şansă ce se cere consumată cu înverşunare: „paharul dezmierdărilor e plin/ şi-n urma ta, adulmecându-ţi trupu’/ urlă-a pustie sângele, ca lupu” (De unde te-ai prelins, din ce strânsoare).

Timp şi anotimp conspiră să înnădească în fuioare clipe de lună, de rouă, de noapte, de zori pentru păcat şi iertare, săpate în infinitele forme ale gestului de întemeiere.

Astfel, Dumnezeu cu întreaga suită de heruvimi, îngeri şi părtaşi, dar copleşiţi sub mirarea desăvârşirii, se întreabă dezorientat: „Ce va fi fost atunci şi cine/ când stau genurile să se cunune/ şi nu mai e nici lume, nici nelume/ şi-n ceruri Dumnezeu suspină/ când trupurile se făceau lumină” sau: „Care din sâni ţi-i însemnară dinţii/ când plâng la margine de raiuri sfinţii/ cu sufletele ţintuite-n bolduri/ de hula care te frământă-n şolduri” (De unde te-ai prelins...) În ipostaza generală a Eului masculin, veşnic angrenat în patima căutării, poetul ima-

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

225

RAFTUL CU CĂRȚI

CUM VORBIM, CUM SCRIEM

ginează momentul primordial drept clipa jocului divin mascat în provocarea fermecată „pe vremea-aceea, o, pe vremea-aceea/ abia făcuse Dumnezeu femeia/ şi aruncase în genune cheia, iar noi alumni berbanţi şi nesătui/ umblam năuci s-o căutăm hai-hui/ sub poala suflecată a cerului” (Pe vremea când curgea tăcerea).

Emoţia estetică se realizează printr-un limbaj evocativ cu întrebări retorice susţinute prin metafore ingenioase şi personificări inedite: „ce sâni însomnuraţi aveai?”, sau ample antiteze pentru a sugera uimirea: „şi-năduşeau zăpezile şi-n seară/ stă bezna să se lumineze-afară/ şi era lumea de tăcere plină/ şi-n noi bătea un clopot de lumină” (Îţi mai aduci aminte, doamnă...)

Imagini fulgurante în conturul unei senzualităţi inocente se aglomerează într-o enumeraţie tranzitivă lăsând parfumul unei aventuri sau apăsarea unei dorinţi. Diversele ipostaze feminine, fiecare purtând misterul provocării se derulează prin fanta unui „şi” enumerativ cumulând totalitatea în suflul esenţial al emoţiilor contrastante: „Ah, muierile, râul şi vadul/ pe unde trece şi Raiul şi Iadul”. Încărcată de imaginea fascinantă a feminităţii, fraza, - în tonalitate exclamativ-optativă cu incantaţii bizantine - învăluie în senzualitate sugestia erotică.

Pe alocuri, formula zicerii populare, rafinată de şlefuirea prin veacuri până la sclipiri aforistice, cu intorsuri muzicale, cu sintaxă concentrată sau inversiuni retorice, cu exclamaţii extatice răscolesc patima: „când ni se deştepta în oase/ adâncurile fioroase/ şi-n sânge hăuia oceanul”.

Rafinata colecţie de nuduri ce însoţesc versurile, realizate de reputata pictoriţă şi poetă Mariana Bojan, învăluie extazul în graţia inocenţei feminine: „când se smeresc fesele/ precum preotesele/ în nopţile vesele/ .../ săţi iau măsura cu gura/ cum iei cuminecătura” (Furişa-m-aş, furişa).

Sugestia mişcării prelungite în incert, rotunjimea feciorelnică a formelor, linia ezitantă a mişcării dau senzaţia unei purităţi conţinută de nuanţa în alb şi cenuşiu a culorii.

Poezia şi pictura împreună rafinează motivul „Decameronic” abia în ideea de sugestie alcătuind împreună o partitură ce s-ar putea numi „El şi Ea” – în veşnicie (poem erotic) pentru pian şi violoncel, interpretat la patru mâini; text: Horia Bădescu, imagini Mariana Bojan, muzica Sferelor risipită printre muritori.

Viorel HODIȘ

226

IPOSTAZE ALE LOCUȚIUNII: CA SĂ și CA... SĂ In memoriam Prof. D. D. DRAȘOVEANU Continuare din nr. 44 - 45 În secvențele precedente (I), (II) și (III) ale acestui studiu1 am clarificat diferențele specifice dintre adverbul CA și conjuncția CĂ. Și sperăm că i-am putut convinge chiar și pe cei mai înverșunați agramați2 că aceste două cuvinte CA (fără căciulă) și CĂ (plus căciulă)3 nu-s același lucru, nu-s „aceeași căciulă”. Speram, mai bine zis. Dar ne și temeam că, fiind atât de „înrădăcinată” confuzia, aceasta ar putea virusa și locuțiunea conjuncțională CA SĂ..., tratată în secvența (IV), deja apărută4.

Nu ne-am temut degeaba. Iată: SĂ...

1. Ipostaza agramată (compactă): *CĂ

Structura corectă (logică și coerentă) a sintaxei limbii române pretinde un singur conectiv, nu două, pentru o propoziție subordonată (domeniu de care ne ocupăm acum): o singură conjuncție (precum: CĂ sau SĂ), respectiv o singură locuțiune conjuncțională (precum: PENTRU CĂ sau CA SĂ). Ca-n exemplele: el știe CĂ plouă, vrea SĂ iasă afară; ia umbrela PENTRU CĂ plouă, ia umbrela CA SĂ nu-l ploaie. Dar nicidecum dublate pentru aceeași propoziție: știe *CĂ SĂ ploaie (sau *CĂ SĂ plouă), vrea *CĂ SĂ iasă afară; ia umbrela *PENTRU CĂ SĂ ploaie (sau PENTRU *CĂ SĂ ploauă) etc.

1.1. Virusarea constă, deci, în dublarea agramată a conectivului. Aceasta are un nemeritat succes și datorită faptului că a găsit condiții favorabile de dezvoltare, „înrădăcinându-se” pe solul unui așa-numit „filon popular” agramat – foarte activ, de la cronicari (și, cu siguranță, în vorbire, dinaintea lor) până

1 V. „Orașul”, an. X (2015), nr. 35, p. 70-71; an. XI (2016), nr. 36, p.

77-78 și nr. 38, p. 94-96.

2 Cărora „de la CA până la CĂ/ limba li se-ncalecă…”, prefigurare a unui început de epigramă (în devenire).

3Plus și nu cu, spre a ocoli cacofonia: *cu căciulă!

4 V.„Orașul”, an. XI (2016), nr. 39-40, p. 131-132, și-n secvența (V) an. XII (2017), nr. 1 (41) ș. u.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

CUM VORBIM, CUM SCRIEM astăzi – al dublării frauduloase a conectivelor sau conectorilor5 de subordonare în frază.

Câteva exemple: a) „Și aceaia dorește Măria Sa *CĂ SĂ aibă și pentru aceia putere Măria Sa, casă [sic!] poată da slobod și dărui în veci, oricui va vre, sau moșie, sau altă ceva ori ce [sic!] vre [...]”6; b) „Io i-am zâs *CĂ SĂ nu mă mințască ea pă mine”; „Mă gândesc *CĂ CINE mi-i el *CĂ SĂ prostească pă tătă lumea...; „Mă gândesc mult *CĂ CUM a fi acee *CĂ SĂ mințască în halu’-aista în fața judecătoriuli”; „O poroncit *CĂ SĂ margă la corhaz [magh. Korhaz, „spital/ maternitate”] la muiere că naște”; „Niciunu’ n-o știut *CĂ CARE-i vinovatu’ ăl măi mare”; „Nici n-am băgat de samă *CĂ CÂND o-nceput a turna (ploaia)”7 etc.

1.2. Cu siguranță, la marii maeștri ai scrisului, cum sunt unii din cei mai jos citați – respectiv la oamenii de cultură și de presă ai secolelor XIX, XX și XXI – prezența acestei exprimări agramate nu poate avea decât explicația „coloraturii artistice” voite a personajelor istorice (sau folclorice), respectiv a peisajului pitoresc sau a mediului social-politic specific local, zugrăvite artistic: „Măria-Sa regele Poloniei […] vă face cunoscut *CĂ SĂ vă închinați […]” (C. Negruzzi); „ – Eu aș zice, cucoane, […] *CĂ SĂ mergem înainte…” (M. Sadoveanu); „Punctul său de vedere [al lui V. Braniște] era *CĂ SĂ rămânem mai departe în situația existentă, urmând ca, atunci când vom putea, să facem și noi o universitate […]” (O. Ghibu); „Nici nu știu cum să vă spun *CĂ SĂ mă înțelegeți” (V. Bacinschi)8; „Legea naturii spune *CĂ SĂ vânezi numai atunci când ți-e foame!”(Internet); „Judecătoria Cluj-Napoca a decis în favoarea noastră deoarece nu erau suficienț [sic!] dovezi *CĂ SĂ justifice acuzația de șantaj” („Cluj 100%”) etc.

1.3. Evident că, în toate aceste construcții (§ 1.1., § 1.2), corectitudinea sintactică ne impune renunțarea la agramata dublare.

5 Termeni tehnici lingvistici, preluați din alte științe: „(mat.) legătură care realizează expresii din variabile separate; conector; (anat.) nerv care reunește mai mulți ganglioni (lat. connectivus; fr. connecteur, germ. Konnektor)”; încetățeniți ca termeni lingvistici de Facultatea de Litere a Universității „Babeș - Bolyai” din ClujNapoca. V. NDUR/08, s.v. conectiv și conector (p. 325/2).

6 V. Gh. Anghel, Testamentul politic al lui Mihai Viteazul, în „Ethos XXI” (2016), nr. 34, p. 60/9); 7 Din limbajul străzii la românii din Ungaria, în egală măsură caracteristic și celor neinstruiți din țară. Efectele cacofonice, foarte frecvente, precum se vede, nu-i deranjează prea tare pe simplii vorbitori de dincolo și de dincoace de frontierele patriei.

8 ap. „Almanah Sud-Vest”, Iași.

Aceasta se poate realiza pe două căi: a) fie prin eliminare (renunțare la parazitara conjuncție dublantă *CĂ), b) fie prin adăugare (a unui predicat/ propoziție subordonat(ă) prin conjuncția CĂ):

a) …dorește Măria Sa SĂ aibă… putere…; i-am zâs SĂ nu mă mințască…; o poroncit SĂ margă la corhaz…; regele… vă face cunoscut SĂ vă închinați; legea naturii spune SĂ vânezi…; nu erau suficiente dovezi SĂ justifice acuzația de șantaj etc.; b) … dorește Măria Sa CĂ vrea SĂ aibă… putere…; i-am zâs CĂ pretind SĂ nu mă mințască…; o poroncit CĂ trebuie SĂ margă la corhaz…; regele… vă face cunoscut CĂ a decis SĂ vă închinați; legea naturii spune CĂ e firesc SĂ vânezi numai atunci când ți-e foame etc. etc.9.

1.4.1. O fizionomie aparte își conturează această locuțiune prin antepunerea adverbului așa: AȘA CĂ SĂ…

*AȘA CĂ SĂ nu vă temeți de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Matei, 10:26)10; „Ar fi zis că popa umblă cu ‘agitații` contra satului [a se citi: statului], *AȘA CĂ SĂ fie cu ochii pe el” (Al. Cristureanu); „Ne-am săturat de Strazburgul [sic] lor și de sulele în coaste! Noi v-am dat pământ, noi v-am condus spre Europa, *AȘA CĂ SĂ nu vie de la Bruxelles să ne învețe pe noi” (M. Mihăieș)11 etc.; „[Islandezii] sunt și mari ascultători de muzică retro, AȘA CĂ SĂ nu vă mirați dacă o să vă culcați cu Abba și o să vă treziți cu Bonney M” (R. Marc)12 etc.

După unele opinii13, aceasta ar fi o construcție în care n-avem de-a face cu o locuțiune conjuncțională subordonatoare agramată (*AȘA CĂ SĂ…), ci cu una coordonatoare conclusivă corectă (AȘA CĂ…) – echivalentă conjuncției DECI (și locuțiunilor PRIN URMARE, AȘADAR) – succedată de un predicat al propoziției principale, exprimat printr-un verb la modul conjunctiv cu valoare de imperativ14: DECI SĂ nu vă temeți…!; DECI SĂ fie cu ochii pe el!; DECI SĂ nu vie de la Bruxelles să ne învețe 9 Asupra acestui aspect vom reveni cu mai multe argumente și detalii după descrierea tuturor ipostazelor.

10 V. „Biblia, traducerea Cornilescu”, Ohio (USA), ediția a V-a, 1998.

11 V. Rolit, XXXVII, 26 V-2 VI 2oo4, p. 2/2/1.

12 Rolib 6119/ 18 VI 2010, p. 16/3/1.

13 V. NDUR/08, sv. așa/ așa că (p. 130/3). Opinii discutabile, asupra cărora, în viitor, am putea reveni cu un comentariu.

14 De tipul: SĂ nu dai libertatea pe nimic! DECI SĂ nu-ndrăznești să mă contrazici! V. și secvența a V-a (§ 3.2.) a acestui studiu în „Orașul”, XI (2017), nr. 1(41), passim.

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII

227

CUM VORBIM, CUM SCRIEM pe noi! etc. În lumina acestei interpretări, caracterul agramat al îmbinării dispare.

1.4.2. O nouă fizionomie capătă locuțiunea în discuție prin interpunerea adverbelor nu + cumva: *CĂ NU CUMVA SĂ…:

„Iacob a răspuns și i-a zis lui Laban: ‘De temut mi-a fost teamă, zicându-mi *CĂ NU CUMVA SĂ-ți iei fetele de la mine și toate câte am […]” (Facerea, 31:31)15; „Avertizează-l foarte serios pe ministrul T. Toader *CĂ NU CUMVA SĂ se abată de la cele prestabilite de noi acum!” (Internet) etc. „Noua fizionomie” n-are, însă, darul de a „șterge” caracterul agramat al locuțiunii *CĂ SĂ, în ipostaza disjunsă: *CĂ... SĂ, ceea ce va constitui obiectul de cercetare al secvenței următoare (VIII). Conformă standardului gramatical al limbii române nu poate fi decât ipostaza disjunsă CA... SĂ..., CA (nu cumva) SĂ...)16, cercetată în secvența precedentă (VI) a studiului nostru, apărută deja în numărul 44-45 (2018, p. 156-158) al revistei.

1.5. Ținem să ne informăm cititorii că nu orice alăturare alor CĂ + SĂ realizează locuțiunea agramată despre care vorbirăm până aici. Topica românească, în general foarte liberă, înregistrează și fenomenul „împletirii” unor regente cu subordonatele lor17. Astfel, cele două componente din aparenta locuțiune agramată (CĂ și SĂ) pot fi, în ciuda aparenței, conjuncții simple distincte, realizând, fiecare, pe cont propriu, subordonarea corectă și conformă gramatical a câte unei propoziții regentei fiecăreia. Simpla lor alăturare nu-nseamnă deloc încălcarea coeficientului de gramaticalitate, spre a le putea numi agramate. Înțelepciunea ne obligă (ca în orice domeniu, de altfel) să punem în lumină „și cealaltă parte”18 a oricărui fenomen studiat, ceea ce și facem aici acum. Iată exemple, urmate de o simplă analiză: (a) „’Baronii` PSD cercetați de DNA se străduie din răsputeri să probeze în fața judecătorilor CĂ SĂ faci afaceri cu statul nu-nseamnă ipso facto19, automat, corupție” (In-

ternet); (b) „Ei susțineau că țin animalele sălbatice sechestrate împotriva voinței lor și, de asemenea, au susținut CĂ SĂ pun atâtea animale într-un spațiu atât de mic înseamnă cruzime asupra lor” („Promemoria”), etc.

Conjuncția CĂ din prima frază (a) aparține propoziției CĂ… nu-nseamnă… automat corupție, propoziție (ea însăși subordonată, dar) regentă a subiectivei sale (SĂ faci afaceri cu statul), subordonată prin SĂ. Aceeași scurtă și simplă analiză se impune și conjuncțiilor cu pricina din fraza a doua (b): regenta (CĂ… înseamnă cruzime asupra lor) + subordonata sa subiectivă (SĂ pun atâtea animale într-un spațiu atât de mic). „Despletim” regentele de subordonatele lor și revenim la o topică mai firească, mai „uzuală”, învederând, astfel, relația de subordonare subiectivă, existentă între propozițiile ambelor fraze: – SĂ faci afaceri cu statul (subiectiva) + nu-nseamnă automat corupție (regenta); – SĂ pun atâtea animale într-un spațiu atât de mic (subiectiva) + înseamnă cruzime asupra lor (regenta).

Constatăm, deci, că-n structuri sintactice de tipul celor de mai sus (§ 1.5.) nu avem nici un fel de locuțiune conjuncțională subordonatoare, nici agramată, nici conformă standardului gramatical, ci două conjuncții subordonatoare distincte, ilustrând – prin fenomenul „dislocării” sau „împletirii” subordonatei cu regenta – o topică necanonică, mai liberă, mai puțin „uzuală”. Atât. Încheiem cu o metaforă: „raiul” darului din dar, o înaltă înțelepciune moral-creștină și – în același timp – neaoș românească, „împletită”-ntr-un distih: Știm cu toții CĂ – SĂ dai/ „dar din dar – se face rai”! (va urma)

15 V. Biblia, traducerea V. A. Bartolomeu, ediție jubiliară, Editura BOR, 2001.

16 „CA nu cumva SĂ: temerea CA nu cumva SĂ i se impute a nu fi recunoscut un talent îl făcea să se poarte cu multă chibzuială.

Călinescu” (ap. NDUR/08, sv. CA2, p.215/1).

17 V., în acest sens, D. D. Drașoveanu, Elemente de analiză sintactică (fraza), în vol. „Analize gramaticale și stilistice”, ed. întâi, E.Ș., 1959, passim.

18„(Audiatur) et altera pars” (lat.)

19 (lat.) ipso facto, „prin chiar acest fapt [prin însuși acest fapt]” (v. Mic Dicționar Enciclopedic, București, Editura Științifică și Encicloprdică, 1986 (inserția Citate și locuțiuni, p. 944-945).

228

ORAȘUL ● revistă de cultură urbană | NR. 46-47 – 2018 ● ANUL XII