Sintagme literare by dragos gelu

Poesis

sintagme literare

ANA MARIA GÎBU

dacă nu... mai deschide o dată uşa din stânga sunt acasă

toamna ochilor mei

dezgheţul nu vine la pachet

duce în dinți luna și câteva stele norocoase

de azi fac voluntariat cărând întrebările cât mai departe în locuri unde răspunsurile stau ascunse sau se nasc înainte de a fi întrebate

mă opresc din mersul spre nicăieri ori de câte ori mi-e dor de mine sau un gând trist tremură pe buze iar tu nu-l mai vezi

ia de mână tăcerea ascunsă după pietre îi face semn să cânte trezind drumul neștiut cu viață

îl las slobod cât vorbesc cu frunza căzută peste verdele din toamna ochilor mei

umblu doar noaptea când pasărea adevărului arde în minţile prefăcute

în cealaltă ține strâns durerea nu vrea să scape nicio așchie din ea

ultimul transport a fost cel mai rapid duceam minciuna îndoiala trădarea

înainte de culcare o aruncă între tufele de mușețel întru vindecare

spre seară o iau de mână să-mi încep diminețile indiferent prin care depărtări talpa-ți lasă urmele

pe umeri cară speranța cu fiecare pas înainte îi cresc aripi

merg te caut iubesc

chiar din zori inima îmi era uşoară s-a logodit cu adevărul în ochii unei păpădii strivite de paşii tăi cuvintele găsite în mine se clătinau la început ameţite fiind de înălţimea tocurilor impuse acum sunt bine le rotesc ca pe un titirez pe care tocmai l-am instalat pe o inimă îngheţată din rotiri curg lacrimi

peste fiecare dimineață încolțește lumina ridicându-se albastră înaintează greu de tălpile obosite s-au agățat cioburile din umbre cu zâmbet renăscut adună tot ce se mai poate salva cerul din apa mocirlită întinde primul brațele nu poate vorbi

sunt acasă de te-ai rătăcit în "oare" deschide uşa din stânga vei găsi dragoste linişte iertare şi vise clădite împreună s-ar putea să nu le recunoşti eşti în plin cod roşu de ceaţă aşteaptă până se schimbă vremea în mintea ta ieşi şi strigă strigă şi caută nu seara când rătăceşti prin zgomote înfiate de ceva timp strigă şi caută noaptea când visele mă acoperă cu aripi de lumină nu adormi nu mă trezi nu pleca stai până în zori să-mi spui că mă recunoşti

rătăcită prin gândurile tale încătușez absența salvez lumina iubirii de-o vară ferind-o de roua-mbrumată

trasee încrucișate las mintea slobodă poate rătăci cât și cum vrea mă iau cu mine unde pietrele cântă la atingerea crengilor crude tonul dat de zbuciumul apei inundă zarea cu cântec stau și ascult nemărginirea în concertul ei de gală înalță imn viselor visate pentru care nu am cuvinte vorbesc în șoaptă cu ele în fiecare zi spre seară când se adună acasă dimineața le răcorește tâmplele până-i expiră momentul de libertate încă aud în murmurul bobului de rouă rugăciunea zorilor timpul încetinește pasul imitând dansul ierbii suspinul din trilul ciocârliei tandrețea buburuzei îndrăgostite cu diploma de proaspăt absolvent poezia a luat primul intervi

sintagme literare

ANA POP SÎRBU SUBURBIILE INIMII Timpul e altul când liniștea se-mprăștie-n tine. Alunecă asemeni închipuirii.Te sprijini de fuga Ce umple alt glas. Aluneci prin suburbiile inimii. Frumoasele Serbări nu ți se mai arată. Nu blamezi. Nu ștergi. Nu te supui. Fremătătoarele versuri s-au uzat. Amiaza e tot mai grea. Niscai rânduri crestate. O tobă verzuie. Ca pâcla din întrebări. Când Ea se apucă Să demonteze, cuvânt cu cuvânt, versurile, Spulberând bezna din lucruri...

LA CINCI ANI În grădină, timpul iriza porumbeii. Cerul avea chipul tău. La cinci ani, Genunchii erau zdreliți. Cu ochii ne cățăram în cer. Ca pe-un deal. Alegeam lutul de ierburi. Firavă îmi părea lumea. O vedeam răsturnată pe deal. Dar noi tot împingeam cu palma Muchia dealului. Nevăzută, suitoare era lumea. Alături, amiaza îmi părea o poză nedefinită. Și pofta avea chipul tău, de-acum. Țineam cuvintele între degete, Ne lipeam de deal să vedem cerul, Cum mușcă din cuvintele noastre...

CÂNTEC AL PIERDERII Odinioară, tinerii se gândeau la Isolde. Scriau despre moarte și candori. Despre firavul cântec al pierderii. N-aveau habar de Platon. Îl venerau pe Scipio Africanul. În final, aparenta frumusețe le era ospățul. Rătăciți în legământ, nicicând uitați, Călătoreau în umbra năstrușnicului Poseidon...

ROBINSON Lumina cade portocalie și roșie, Aruncată de Robinson într-un pahar de apă, Pe după golfurile pierdute... Soarele ascuns încălzește doar umbre pe nisip... Poetul mângâie fantasmele împrejmuitoare...

Poesis APRILIE VIOLACEU În spatele lui aprilie violaceu stă ea. Într-o tavernă. La dreapta ei, el, în pagubă, Vorbindu-i stins despre elementul ”foc”. Ea-i zice de matrozi, galere, catarge. Și zâmbește trandafiriu. El încuviințează. Știe totul despre pescărușii, amiralii, Punțile deznădejdii. Însingurată-i ca un chiparos. El o aude, preț de o clipă. Apoi ies, împărțind hieraticul april...

LEGĂMÂNTUL Vai, legământul nu mai era legământ. O voce apocrifă. Firul amurgului desparte Arcașul de Cer. Spațiul înconjurător adie departe. Niciun cuvânt. Doar delirul ce duce la Teba. Drumul îngust. Acea-nserare ce picură-n neștire. Ce taie astrele, în zori.Ca nefericitul papirus Căzut prin veacuri în mâinile celui Ce vizitează templul, privind prada infamă.

COSAŞUL NOPŢII Mai este o noapte până la o mie de nopți. Se stinge verdele. Ca mireasma stă el în fața nopții. De mult ochii nu mai strălucesc. Rând pe rând, în inima ei, cosașul nopții Cântă ultimul marș al lumii. Bufonii o venerează. Linia vieții, ca o coamă. Glezna scaldă rubine. Își reazemă fruntea de ape sărate. Râde. Întinderea e albastră. Fuge printre iambi și trohei. Se-mpotrivește odelor. E invincibilă.

ALŢI NERVI DE PRIMĂVARĂ O, frumoase fete lingușitoare, Cezara, Manuela, Amalia! Căutați sunetele din coclauri, de prin ascunzișuri silvestre... În după-amiaza aceea citeați și crini cădeau din cărțile sacre. Învățați Istoria, orientați-vă printre notele false. Orologiile bat dezacorduri printre degetele fine ale Oliviei , Cu obrajii ei purpurii. Săruta sfânt. Înșelător. Sprințar. Împătura vântul. Trufașă ca aerul. Cum deschidea ea șnurul rochiței, tresărind că viața e vis. Un roib călărit de gândurile ei, Ca mărul desprins din trapul inimii. Ah,Victorița, și tu erai pe acolo. Un curcubeu oceanic te legăna printre țărușii lumii, Blândă ca luna și împrimăvărată, la gât cu împresurarea. Ah, Lăcrămioara, cum sabotai tu clasa cu acuzațiile tale cerești. De necrezut, ce subțire închipuire se rotea odată cu tine Și puținul acela din inimă tot cădea. Mai încet. Tot mai adânc. Până ce eu voi deveni trandafirul din clasa întâi Care se cățăra, se cățăra grijuliu să-ți căptușească Rochia de bal pe la șolduri, cu umerii lui lăsați Peste retorica zglobie. O, Manuela, blondă bălțată pe tabla de șah, Câți poeți de la han ți-au vorbit despre iambi și vocale... Iată, trandafirul ți-l dăruiesc. Eroic-cal de mare...

sintagme literare

Poesis

BIANCA DAN versetele apocalipsei (I) -începutul nu sunt o persoană atipică și uneori mă port ca și cum aș fi pământeană făcută din lemn și asezonată cu frunze iar inima o păstrez în cutia cu viermi de mătase sunt atâtea lucruri pe care mi le spun și efectul invers apare atunci când nimeni nu se așteaptă în acest univers am o mie de clone îmi pui sângele în miscare ca un efect al gramofonului toamna târziu când oamenii se iubesc prin ploaie dezbrăcându-se de piele pe linia asfaltului în octombrie toți suntem mai singuri pământul se rotește invers vine ziua morților ocrul e culoarea predominantă păstrez verdele în frigider chiar dacă mai târziu se va clătina soarele de aici nu mai e mult până vor deschide ospiciile și nebunii se vor plimba pe autostradă fără pelerina de ploaie față în față cu încălzirea globală cu fumigenele și noua ordine mondială vor recita versetele apocalipsei cântarea cântărilor și toate care nu s-au spus ne vom iubi în cămașa de forță pe pereții albi cu umbrele ce se preling pe cearșafuri vor scrie un tratat de lobotomie și ne vor păstra creierul în borcane cu cele două ventricule pentru o mai bună sincronizare alături de fetuși contaminați de prima gură de aer mamele noastre vor plânge apoi vor deschide umbrela vor ateriza ozn-uri în grădinile de pe acoperiș și ne vor strânge obiectele sacre cuptoarele cu microunde vor exploda se vor scufunda submarinele aerul va fi mai dens își vor aminti de acea vară intrată-n fibrilație de groparul care-și sufleca mânecile o atmosferă de început de lume când toți îndrăgostiții mănâncă mere coapte

versetele apocalipsei (II) – purtătorii de inimi fericirea dăunează grav sănătății am văzut atâția oameni bolnavi încât spitalele sunt pline iar câinii latră pe acoperiș de câte ori ți-am spus- în moarte nu există discriminare în timp ce-ți atingeam inima cu sfredelul în felul meu impersonal iar cerul se făcea dintr-odată roșu vitraliile explodau în grădină răsăreau îngeri – avioane sau îngeri-comete surplusul de iubire se depunea întotdeauna pe margini indiferent de substanțe sau anotimpuri piloții zburau la mică adâncime mimând expansiunea unui apus profetic poate ești singurul capabil să descifreze atâta singurătate lumea asta închipuită ca o poveste fără sfârșit atunci când dăm înapoi suntem siguri de urmele rămase și cu o reverență părăsim scena suntem purtători de inimi- busole solare

versetele apocalipsei (IV) – taifunul suprem pe strada mea nu a căzut nicio frunză deși se toarnă asfalt sistematic și în iubirea noastră au apărut greșeli de tehnoredactare serile mi le petrec la secția 9 mutând televizorul de la un canal la altul ca și cum acesta mi-ar fi unicul scop în viață abia acum îmi dau seama că s-au inversat anotimpurile dintr-odată dumnezeu și-a amintit de noi a răsărit alt soare mai înverșunat decât cel cu care eram obișnuită dar nu mă sperii atât de ușor ferestrele nu le închid decât atunci când caut unitatea de măsură a vidului și singura diferență dintre zi și noapte rămâne cantitatea de imprevizibil când îți spun că am nevoie de o inimă nouă cea veche a expirat de la atâtea bătăi pe minut incendii de pădure și prea puține resuscitări mai e o lună până la apocalipsă și totuși nimeni nu încearcă să trăiască visele mi-au înnoptat dar ard de nerăbdare să împart cu tine inversarea polilor era glaciară taifunul suprem va fi ca o vacanță de vară sau o aniversare la care e invitat dumnezeu pe crestele munților ne vom pune obrazul și vom dormi nu vor mai exista zile cărora să le spunem pe nume nopțile vor fi fără cusur ca atunci când iubești sub clar de lună și nimic nu e mai inutil decât o eclipsă

sintagme literare

Poesis

DAN CIUPUREANU

am învățat că nu trebuie să explic și nici să mă repet că e de preferat să nu aibă nicio logică și să nu fac mai mult de o comparație de care pot să mă lipsesc cum te-ai lipsi de picătura de lapte pe care o pui în cafea am învățat că nu contează mărimea unui text deși aș prefera să le pot face mai lungi parcă ziceai că te lași de poezie mă las

ultima picătură de echilibru s-a scurs prin crăpătura ce desparte subconștientul de conștient natura se descompune în milioane de particule pe care le absorb sunt undeva în preajma mea îmi privesc acțiunile necontrolate îmi privesc frica de care mă apăr atacând prin vorbe dure oamenii din jurul meu sunt undeva în preajma mea și nu mai pot interveni pe cer s-a aprins un bec roșu e stare de alertă închipuirile și scenele rupte din filme fantastice ies de sub pământ în șir indian și se poziționează iar eu îmi leg centura la brâu și-mi pun pălăria pentru ultimul duel cu delirul care mă așteaptă afară

prin amsterdam azi-dimineață așteptam trenul și mi-era frig nu îmi amintesc ce s-a întâmplat ajut un bătrân să se ridice dintr-un șanț în mâna stângă am o sticlă de bere peste stradă se vede jumătatea feței unei bătrâne care se uită de după o perdea (Mi-e rău dar mai dă-mi să trag un fum. Da, am observat că nu înțelege, nu îl atrag decât detaliile nesemnificative, de exemplu dacă zici "mă uitam din tren și am văzut o turmă de oi care alergau", va întreba dacă era accelerat.)

hora galaxiilor spațiul strâns în palmă orchestra aparatelor care vibrează mirosul lucrurilor din casă toate acestea sunt un fior toate acestea sunt marijuana

mintea mea e ca o pubelă de gunoi plină cu resturi de incertitudine și frustrare al cărei miros se înalță printre blocurile turn ale cartierului murdar de la periferia orașului unde stările mele locuiesc ca niște oameni neajutorați mintea mea e o venă cu sânge murdar care a încetat să mai pompeze mintea mea e un bolnav pe patul de moarte a cărui familie nu mai există demult și nu i-a rămas decât sunetul aparatului de la capul patului ce se aude din ce în ce mai înfundat ca sfârșitul unei melodii câteodată mintea mea e un nebun care râde și cântă spre disperarea celor din jur mintea mea e un burete care absoarbe apa poluată în care oamenii din anturajul meu se scaldă mintea mea e o femeie care plânge în fața televizorului

mi-e frică să mă gândesc la ce aș putea fi în stare să fac dacă cineva m-ar lăsa singur pe un câmp de flori

roata alerg de câteva zile în roata asta cerul se curbează și păsările înoată cântă în cor la lăsarea serii îmi ating scalpul am gura deschisă alerg și aștept să mi se aducă un topor să dau cu el în pământ păsările să urle peste corul de galaxii care cântă o halucinație să dau cu toporul în pământ până se face ziuă să-mi bag scalpul în pământ să se facă răcoare închid ochii mi se strânge pieptul sub barba ce-mi crește secerat pe trotuar am văzut că îmi curgea sânge din nas am căzut secerat și nu mai știe nimeni de mine

balonașe stau în pat și fac balonașe urcă până la vârtejul din tavan plouă cu boabe mici de cafea îngropat dau din mâini ca o râșniță stau în pat și fac balonașe de cafeaîn pereți privește umbra face valuri pe tavan se târăște spre colțul camerei să se ascundă demonii cu rotocoale în somn vibrează în pereți rime împerecheate (Plapuma are pete negre. Picură noaptea.)

Poesis

sintagme literare

GABRIELA ANA BÃLAN ÎMPĂRATUL DE CEARĂ

Te plimbi copil desenând o minge în memorie Te odihneşti moşneag savurând Mi s-a topit imperiul golul victoriei Sub braţul lung al secetei lui Dumnezeu În poarta aducerilor aminte O scară de oţel Eu caut pe firul Ariadnei Pe care îmi urc iluziile la cer Şi un pumn de piuneze colorate chinezeşti Ţesut din cuvinte Printre globulele tale îndrăgostite Atât au mai rămas din el Sparte în cristale Iubirea, o filă de carte După milenii un negustor Ruptă din moarte Îmi vinde sufletul la întâmplare De cealaltă parte a iluziei Pe un colţ de clipă CALUL DE CRISTAL Moartea lipeşte pliante Cu chipul meu de împărat de ceară Lacrimile rouă Dator către cerescul fisc Săgeata privirii încrâncenate A mia oară Fâşii de curcubeu După o noapte de galop nebun Şi zeii mi se închină sub aripă Prin rai Şi eu împart popoarelor cioburi de clipă În herghelii de fluturi străvezii Maci fără stăpân se sinucid în dorul Mirosului de infern din iubire FLUTURELE DE CRISTAL Magii fără baston transformă arborii în păpădie Nu o lăsa să plece Pe câmpul dintre noapte şi zi Ea nu crede în a doua şansă Un cal cu copite de cristal Nu se va întoarce Prin sângele meu vii Ştie să zboare Cu cât mai aproape cu atât mai departe E un fluture cu aripi de cristal Ca drumul meu înspre moarte Pentru ea nu există încă o floare Noaptea adoarme pe o lacrimă Dimineaţa dispare CĂLIMARA CU LACRIMI Rămâne o picătură de nectar Ia-o în braţe La două feluri de venin Azi eşti petală Ura şi linguşeala De piatră din apă curată Nu am antidot E ultimul ei avatar Împotriva lor nu pot lupta Cuvântul - bumerang m-ar răni Rana se vindecă greu

LABIRINTUL DE CRISTAL

Un bileţel pe norul rotund Un papirus pe norul încărcat de istorie Răvaşe pe norul de fum Pe primul scrie iluzie - nu eşti Următorul e înflorit – nu eşti de găsit Pe ultimul se înşiră săruturi Şi tot aşa prin labirintul de cristal Mesajele pe nori apar, dispar Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar

e un cer cu soare adevărat în călimara mea cu lacrimi numai sub cruce de lumină cuvântul vindecă rana voi scrie poemul curat fără minciună şi ipocrizie cu mâna lui Dumnezeu identitatea mea, un zâmbet pe coala albă de hârtie

ALT CER Aşază-te confortabil şi citeşte, tu eşti de vină Zeul mă priveşte în oglindă restul lumii plăteşte tribut Sub coada de păun a poeziei Am jurat în mileniul trecut solemn Că voi începe a scrie la un semn Pe care îl voi considera divin În mileniul care a urmat tu ai dat start Într-o zi ploioasă ai uitat o pană fermecată La mine pe masă, acuma scriu şi îmi aduc aminte Răsare soare din cuvinte.

ÎNCĂ O CARTE În cupa magică a nemuririi caut actorul, Interpretul rolului meu în cel mai important Moment al vieţii: naşterea. Vreau să îl întreb Unde sunt eu şi ce naiba caut acolo? Răscolesc arhive sentimentale, albume foto, Lacrimile mamei. Filmul durează o bătaie de aripi. A fost un an bun, pelicula este de calitate Se observă diferenţa dintre culoarea vântului Şi culoarea ochilor, dintre ziuă şi noapte, felicitări, doamnă toamnă, aţi întregit cu brio decorul! Bunicii erau prezenţi, cu păr cărunt sub frunzele gălbui Alergam spre ei să le arăt pantofiorii curaţi. Tata cânta din frunza timpului la poarta bazarului Împărţea bilete de intrare copiilor: „Luaţi, Curând veţi părăsi şi voi raiul, veniţi Să vă jucaţi!” Atunci s-a hotărât mama Să îmi dea nume de înger Avea pregătit unul de floare… a, da, actorul… l-am găsit după un timp, rătăcit, unde mă aşteptam mai puţin, în oglindă m-a recunoscut, mi-a spus senin că a interpretat doar rolul din scena primului scâncet, Dumnezeu, regizorul l-a înlocuit cu o clonă, una destul de abilă, a trecut pe lângă iubire şi moarte lăsând în urmă, abia întrezărite câteva litere, inima mea pe încă o carte…

Poesis

sintagme literare

IOAN BARB argument inutil iubito iarăși îți spun așteptarea nu are nici o logică în zadar caut un nou argument care să mă determine să te uit ai putea să mă demolezi ca pe o casă cărămidă cu cărămidă în vremurile acestea tulburi până când n-ar mai rămâne decât ultimul gând o sobă în care am ars ultimele pagini de jurnal despre căderea crimeei și despre tragedia din franța înainte vorbeam despre legiunea străină și ne imaginam că suntem niște eroi ne puneam mâna streașină la frunte și priveam lumea ca un nou deșert al tătarilor uitată printre frustrările noastre am fi plecat oriunde vedeam cu doi ochi acum ne este teamă să stăm față în față mai mult de un anotimp de aceea fugim în adâncul nostru parcă statul islamic ne-ar fi luat urma și ne decapitează ultimele clipe de luciditate

arginţi în lumea de sub pleoape mi-e cald adormit sub luminile degetelor tale îmi aud propriul ecou o barcă ușoară străbătând cugetul cu pânzele despletite fără şir mă ademeneşte liniştea adun în mine ca într-o scoică gândul ei de abur ziua uscată sub scoarța copacului şi inima ispitită de strălucirea perlei dar perla nu străluceşte decât în lumină în ea descifrez doar singurătatea noastră te-aș fi vândut în fiecare dimineață pentru un dram de strălucire și ce dacă în fiecare noapte aș fi regretat în zori te-aș fi trădat din nou dacă n-ar fi fost mâna Ta să mă ridice din sufletul meu pornit spre abis ca pe un pui de albatros de sub aripile păsării moarte

podul vechi Îmi plăcea să mă opresc pe podul de lemn Contemplam râul eliberat din ghețuri Sub apa străvezie pietrele tremurau Le părea rău că nu pot dansa Priveam în sufletul râului Descifram umbrele norilor Sub firele de nisip ce pluteau în aval Socoteam peștișorii strălucitori Și când îmi ieșea un număr cu soț îmi puneam în gând o dorință dacă pe oglinda apei răsărea chipul tău știam că primăvara e deja pe maluri

poate nu s-a întâmplat nimic dar tăcerea ta prevestește ceva rău ne pierdem în aceeași filozofie măruntă și nu mai văd de multă vreme roua din ochii tăi ideile ne fac cu mâna plecând ne amăgesc că vor reveni cândva ca niște rezerviști treziți din beție după ce au deschis plicul cu ordinul de mobilizare toate planurile se năruiesc iar aerul nu mai poate fi expirat urcă din piept ca un condamnat treaptă după treaptă spre eșafod deasupra lui lumea se clatină este adevărat au existat multe răscruci în istorie n-am mai trăit de o jumătate de veac un cutremur de opt grade pe scara richter Dumnezeu însă a lăsat lumea să viseze parcată în timpul ei mort și deoadată ne-am răsucit cu treisuteșaizeci de grade păsările au explodat ca niște grenade de mână deasupra orașului cenușa idealurilor noastre ne-a orbit oh cenușiul acesta predominant care începe întotdeauna mâine liziera unei păduri după care nu mai este decât o câmpie imensă mergi fără să te oprești și nu știi niciodată unde îi este capătul la rădăcinile copacilor soldații au săpat noaptea locașuri de tragere a nins când a sunat deșteptarea siluetele lor albe s-au ridicat din adânc ca niște morți la învierea de apoi

sintagme literare

LIVIU OFILEANU sindromul cotard: cazul ofileanu la ce bun să lungești viața când Ea nu te mai vrea? e clar că mult nu se traduce bine dar nici convenabil dacă pentru feline durata de viață a cancerului se calculează în 7 la 1; barem pisica ta să nu mai fumeze pasiv. trebuia să fi luat dinainte în seamă copilul care-și îngrozește părinții spunând că jucăriile n-au nici sens, grimasa vânzătoarelor de supermarket unde oferta la tigăi de inox nu include și orezul pentru sarmale, țuica și ficatul din oficiu care-și pierd tăria sângelui în două ape și pielea se apretează, halat de farmacie. pe această podea zace frumusețea ca senzație fizică dispărută ca un zâmbet reconstruit cu vată în formol. mă minunez că din gură ies cuvinte spuse în gând, vorbe ce nu se aud și nu se văd: inutilă obsesia unei utopii mai bune decât utopia în care trăiesc. și totuși e un schepsis pentru că vorbind nu ești chiar mort, fiindcă înțelegem prin sunete niște lucruri iar prin imagini altele. să trec dincolo de mirosul de urină îmi tai o mână și o leg de cealaltă, îmi scot un ochi și îl îngrop în celălalt întorc creierul pe dos/ căciulă nou-nouță, un set de certitudini: scânteia unui dialog fair-play între lenjeria docilă și petele de sânge.

vise din păr de cămilă îl mai știi pe adso, adso din il nome de la rosa, cel care tremura la toate numele de femei neștiind ce nume avea cea pe care a iubit-o? mergem abătuți, cu ochii pe blocurile gri de parcă ne apăsăm un ciob pe jugulară și pasul făcut înapoi e mai larg decât cel dinainte. s-a băut grozav și înainte de Marea Beție, însă la crâșma aia se consuma cu sfială.

Poesis aveam cu toții un loc la masă când gerul crăpa pietrele și omul plâns ținea de sobă. când spuneai că plouă, ploua; când ziceai că faci dragoste, făceai. cineva își uita umbrela în debara, cineva se ascundea în dulap... ăștia care ne dau lecții despre închizător nici n-au făcut armata. Ei văd în reluare filmele cu bruce lee și rola uzată sare de la mijloc la lista neagră cu distribuția. Ei uită atât de ușor că s-au născut ieri și se-aruncă la gâtul vorbelor cu șuriul. și-acum plouă pentru că nu plouă și se face dragoste când nu se mai face. atâta viață risipită, subțiată și smulsă dintre litere, Doamne, cât suntem de abătuți!

mi s-a stricat monologu’ dramatic alegi, mereu alegi între bine şi rău, între alb şi negru: un pic mai gri lângă alb, un pic mai gri de partea negrului. pentru mine-i foarte ușor, de copil mă pierd între linii și absentez din prezent aşa că profu’ de istorie se-ncruntă din nou și iau câte un indicator la zece minute: peste unghiile astea negre, şmaff!... și îngerii joacă ics și zero pe tăblia cerului, chicotesc și scot limbile, because is dead? arborele genealogic ne preocupă din ziua facerii: mama a fost smulsă din coastele lu’ tata și dacă era zevzecă nu-i vina lui, ce El nu era?! a pus-o să-i spele crătițile, să-i călărească absida... pe când El aducea bani cu mâinile astea goale Ea s-a făcut cât o batoză și dormea sedată cu doze pentru cai, șmaf, șmaf... însă femeile corpolente știu că vaca este un animal sfânt și femeile te iubesc dacă ai bani. şi dacă n-ai, Ele ţin la tine fiindcă eşti moluţ şi vor să-ţi dea un sens, o temniță de turtă-dulce. șmaf, șmaf... sentința de divorț. divorț, ai?! oh, da! și Ea va sta iarăși în genunchi să-și ceară iertare și El, aprinzând un pall mall the finest tobacco îi va obloji rana cu-n dos de palmă, o dă cu capul de pereți resetând ziua nunții.

Poesis

sintagme literare

LUCA CIPOLLA Il pioppo Non come bandiera che sventola al poggiolo né di canto orfico si tratta, stella anemica ti sveli e riflessa luce al pioppo... languono i ricordi d'una mente a trama larga che giusto una carezza mendica all'istante sotteso nella sua brezza.

Plopul Nu ca steag care flutură balconului nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumină reflectată plopului... lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce chiar o mângâiere cerșește momentului de sub briza lui.

Agar Ti rendi conto che il sapore suo è di antichi pini lungo il viale della stazione; la mattina

Meridiane

(lui Mihai Eminescu)

assorbivo l'amalgama del reale nel sogno di biglie tempestato, le sue gambe già s'aprivano al ricordo d'un'altra vita quando mi parlava.

Șorecarul jeluitor cuprinde cu aripi pătura destrămată a desișului, din nori aruncă o carte, paginile smulse înainte de sfârşit; a apei fiecare oglindă reflectează ochii autorului, plini de dor și turbați, departe este casa aceea și biroul din lemn unde nu plouă niciodată.

Il libertino Hagar Îţi dai seama că mireasma ei este din pini antici de pe aleea gării; dimineaţa absorbeam amalgamul realului în visul împodobit cu bile, picioarele i se deschideau deja la amintirea unei alte vieți când îmi vorbea.

Addormentò per un secondo le labbra smunte e la treccia ad un sonoro e pallido richiamo, l'unto che dalla terra cola è sterco di vacca e la sua pelle secca... al risveglio riso beffardo dei primi anni il fato, l'ora scocca, un agguato, solo passo di fado... tu e la tua collezione di donne, treno già deragliato.

Meridiani

Libertinul

La querula poiana cinge d'ali la coltre smagliata della macchia, dalle nuvole getta un libro, le pagine strappate prima della fine; d'acqua ogni specchio riflette gli occhi dell'autore, melanconici e rabbiosi, distante è quella casa e lo scrittoio in legno dove mai piove.

Adormi timp de o secundă buzele supte și cosița unei rechemări sonore și palide, unsoarea care curge din pământ e balegă de vacă și pielea ei usucă... la trezire râsul zeflemitor al primilor ani soarta, ceasul bate, o ambuscadă, doar un pas de fado... tu și colecția ta de femei, tren deja deraiat.

(a Mihai Eminescu)

Poesis

sintagme literare

LUCIAN MÃNÃILESCU Veşnicia de ieri

Şi numai visul, plăsmuind imperii, şi numai gândul, ce-a murit pe limbă, şi numai c-am simţit şi că am fost nu ştim, nu bănuim, în ce se schimbă.

Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă! Ce durere de a nu mă naşte decât în vis, decât în lacrimile ploii... Acum e târziu, e ieri de o veşnicie Fotografie utopică şi eu mă înnoptez, deja şi mi se face seară şi muţenia vine să-mi lege buricul... Vremea când bravam poveşti de dragoste moaşa mea, muţenia. aproape inexistente, de parcă între un paradis şi altul ar fi circulat podurile rulante ale infernului Jocul de-a mine şi lumea era o provincie cu ovaţii şi hârtoape şi buletine de ştiri, Desculţ, prin iarba înaltă, cu ziduri ale aparenţei în spatele cărora mă jucam de-a tristeţea cu nucul se difuza muzică rock, sânge rock, amar şi cu cântecul cucului. iubire şi singurătate cu Elvis şi Ringo, Nu ştiam, nici acum nu ştiu, vremea când, bolnavi de foşnetul altă singurătate... de lenjerie intimă al poeziei, Şi mă joc mai departe de-a vântul, printre cărţi, iluzii şi mahalale de-a copacii şi de-a fericirea, exersându-şi viitorul la acordeon, în timp ce, de sus, de pe deal beam fericiţi vinul negru al nopţii. bătrân şi singur, Dumnezeu îmi face cu mâna...

Scrisoare din staţia de autobuz Am primit pachetul de la tine, mamă, gesturi ambalate frumos în staniol, fotografiile galbene ale toamnei, borcanul cu cireşe amare şi tristeţea ta călduroasă... Eu ce să fac? Uite, vine autobuzul, vine târziul cu miros de sudoare citadină şi toţi se înghesuie să urce, lume multă pe scară, beţivi şi îngeri ambulanţi rătăciţi în mahalaua duioasă a serii.

Totul se transformă

Trandafir roşu în zăpadă Miracolele în care cred s-au lepădat de splendoare, ele sunt bucurii simple, trăite în grabă, jocuri îmbătrânite, firimituri pentru vrăbii, un fel de bube dulci care descântă durerea şi o fac omenească şi tandră, precum odinioară mâinile mamei, precum sângele roşu al trandafirului care înfloreşte zăpada.

Gulerul ploii Astă seară nu mai închei nasturele de la gulerul ploii, pur şi simplu nu mai am chef să devin nemuritor, nu mă mai sperie pielea jilavă a tuberculoşilor de profesie, tuşesc în zaţul zilei, în timp ce degetele tale prelungi ca o sonată pentru pian îmi mângâie febra.

Întâmplări de familie

Viaţa în direct

Tata a adormit sub nucul bătrân, mama îşi tricotează tristeţea la fereastra dinspre nori, bunicul a plecat să descopere America, unchiul Ion îşi priveşte viaţa netrăită într-un album cu poze, la cinematograful din sat rulează un nou război mondial, noi ne jucăm de-a păsările printre ruinele serii.

Îmi aprind viaţa ţigară de la ţigară, învăţ hărţi cu hârtoape, oceane, marile fluvii de muzică neagră şi munţii nebuniei aurifere şi te iubesc, Maria! ploaia îşi lipeşte sânii de geam, televiziunea celestă îmi transmite viaţa în direct, mă încurc printre miracole şi veşti proaste, escaladez zidurile iadului şi cred că frica e o şansă, ca şi speranţa, patefonul se învârte în gol, singurătatea mea prinde muşte…

Fotbal minut cu minut

Stadioane-n delir, strigăte improvizând emoţia şi fantezia E-un joc de molecule şi atomi şi imprevizibilul asediat pe care-l ştim, dar nu-l putem pricepe, de claxoanele nervozităţii. căci apele, curgând, se schimbă-n nori, Iar noi, jubilăm în tribună iar munţii, aşteptând, se schimbă-n stepe. pentru celebra sinucidere din serialul de sâmbătă seara, Pier fluturii-n noianul de culori, pe continentele ziarelor stele decad în pulberea astrală, morţi şi violuri şi lovituri de stat oamenii ard în flăcări de ninsori, şi mizerie şi lux şi cutremure… înzăpezind o lume ireală. Cifre uluitoare, fotbal minut cu minut,

viaţă minut cu minut, până când înserarea se prăbuşeşte peste oraşul asurzit de ovaţii.

Oraş migrator Oraşul cu iluziile lui simetrice peste care trece umbra unui soare îngenuncheat... Oraşul meu drag şi migrator care s-a mutat în ascunzătoarea unui cântec de greier... Oraşul meu, un punct de pe hartă unde supravieţuiesc doar amintirile şi melcii!

Poesis

sintagme literare

LUMINIÞA CAZAN

fluturele negru câinii copilăriei ling sarea pământului cu lăcomie înspăimântată de aburul ce se ridică închizi ochii și murmuri aici nu mai e nimic de văzut tu nu știi dar pe steaua ta se așezase un fluture negru

premoniție

ce mai vis doamne un cimitir în noapte și cruci frumoase până la cer și eu care mă plimb nestingherită precum pasărea ce nu cunoaște colivia și culeg monede de aur și mă tot mir neputincioasă ce mai vis un zid argintiu și rece și voci frumoase în spatele lui și eu care-ți vorbesc de primăvară și ghiocei și n-am ochi pentru șarpele încolăcit de la picioarele mele trezește-mă doamne trezește-mă alungă toți popii cu miros de tămâie precum alungi vântul stinge-le toate lumânările cu humă și spune-mi ce mai vis da ce mai vis...

am poate o mie de ani sau hai să-i accept pe cei 44 pe care mintea mea i-a învățat pe dinafară în fiecare zi când mă trezesc îmi plimb degetele pe obrazul pe care mă sărutai la despărțire și simt că în fiecare zi sunt alta și mereu alta am poate o mie de ani dar nu-i cunosc decât pe cei 44 de așteptare și primăvara asta ce mă tulbură în fiecare zi când mă trezesc îți netezesc buzele ce-mi vor săruta obrazul la despărțire și simt că în fiecare zi ești altul și mereu altul am poate o mie de ani sau cine mai știe poate n-am existat niciodată

spune-mi că e un vis prea târziu mai toți oamenii au plecat din orașul meu unii în cer alții în pământ unii s-au ascuns în cămară după ușă în calendarul bisericesc al mamei a mai rămas doar cuibul de barză gol și rece asemeni ochiului de argint ce se plimbă noapte de noapte prin casele noastre tu vii după atâția ani deschizi poarta și mintea ta e o curte părăsită în care cuvintele țopăiesc mofluze acum poți vorbi ai strigat acum poți vorbi copacii au plecat la război

Nufărul japonez icoana la care te-nchini ține un copil în brațe o rogi mereu să culegeți împreună brândușe din patria ta în bucătăria de vară mama curăță pești miroase a târziu și departe cineva aruncă solzii pe râu și apa curge ca un leac peste rănile tale -nufărul japonez e o întâmplare atât de albă ți-a șoptit înr-o zi copilul zâmbind

ce mai vis un cimitir în noapte şi cruci frumoase până la cer şi eu care mă plimb nestingherită precum pasărea ce nu cunoaşte colivia şi culeg monede de aur şi mă tot mir neputincioasă ce mai vis un zid argintiu şi rece şi voci frumoase în spatele lui şi eu care-ţi vorbesc de primăvară şi ghiocei şi n-am ochi pentru şarpele încolăcit la picioarele mele trezeşte-mă doamne trezeşte-mă alungă toţi popii cu miros de tămâie precum alungi vântul stinge toate lumânările cu humă şi spune-mi ce mai vis da ce mai vis

şi se gândea la ea se gândea la ea într-un fel anume închidea ochii trăgea adânc din ţigară şi intra într-o lume mică precum o rană pe care o simţi doar atunci când sângerează sunt multe feluri de a spune nu-mi amintesc dar pe ea o găsesc mereu acolo mereu melancolică aripile ei n-au învăţat niciodată să zboare

Poesis

sintagme literare

MARIANA PÂNDARU ROD AL IMAGINAŢIEI MELE Erai acolo ca o mogâldeaţă de cânepă numai cu ochii privind înspre mine Erai acolo de-abia sosit dintr-o călătorie de noapte în care ţi se furaseră toate cuvintele Stăteam sub semnul zodiei mele de foc şi nu înţelegeam nimic din prezenţa ta – umbră de abanos ce-mi vizitai încăperea pe neaşteptate Făcându-mă să cred că orice portret de prieten pierdut e numai rod al imaginaţiei mele.

IUBITORI DE FRUCTE EXOTICE Bunica vindea scoruşe în piaţa centrală a oraşului nostru Grămezi de scoruşe pe care ea cu greu le mai aduna din pomii atârnaţi pe dealul livezii În fiecare dimineaţă venea cu roua pe tălpi Îşi aşeza în tăcere marfa apoi aştepta să vină cumpărătorii – iubitori de fructe exotice şi ei, de cele mai multe ori treceau obişnuiţi fiind cu aceste grămezi de scoruşe care creşteau şi creşteau parcă invadaseră lumea

îmbrâncindu-l în groapa cu lei pe propriul lor creator Îl văd ca prin sită topindu-se încet, încet – lumânare aprinsă în toiul nopţii de vară

Numai bunica mea răbdătoare din fire îi aştepta pe cei cu gusturi alese să râvnească la grămezile ei de fructe ciudate parcă venite odată cu ea dintr-un timp al tinereţii amare.

BURG TRANSILVAN Venirea mea în burgul cu Turnul Trompeţilor a fost ca o descindere pe tărâm fabulos Oamenii – umbre sub stropii de ploaie – îmi tăiau calea grăbiţi spre casele lor – bijuterii încremenite în oglinda de apă. Paşii mei molcomi pierduţi prin labirintul cetăţii medievale simţeau o mie de ani îngropaţi în pietrele drumului Şi umbra mea creştea până departe sub lumina de miere a primăverii Liniştea, ah, liniştea îmi risipise cuvintele... Din turn – încet O singură trompetă cânta.

ARTISTUL Singur – artistul – în faţa unor tablouri abstracte din care ies ca ventuzele culori vii, agresive

Şi numai ochii – două globuri de alb chihlimbar rămân să-mi vorbească despre cel ce nu mai are cuvinte.

IARNĂ UCIGAŞĂ Închide-mă mamă închide-mă în sufletul tău şi nu-mi da drumul în gerul acesta întins peste lume. Ca o umbră ucigaşă stă noaptea să-mi macine insomniile iar eu, rătăcită în iarnă sunt gata să nu mai găsesc drumul spre tine. Alerg, alerg după fantasmele albe amăgindu-mă că voi găsi calea spre iluminare Dar pe cărarea îngustă întâlnesc o mulţime de păsări ucise de propria lor nesupunere. Şi iată-mă totuşi întoarsă spre tine ca spre o ultimă iubire de oameni.

POEZIA - COROANĂ DE SPINI Dumnezeu mi-a dat poezia -coroană de spini să pot traversa mai uşor deşertul acesta de viaţă trăgând după mine o cruce incandescentă călcând eu - nisip pe nisip.

Poesis

sintagme literare

MIOARA BÃLUÞÃ Supravieţuitori nu am mai scris demult despre oameni cu literă mare şi ei s-au pierdut unul câte unul . îţi vorbesc pentru că numai tu mă mai asculţi deşi te-aş putea urî pentru asta dar nu noi am învăţat să ne luăm în braţe odată cu distanţa pentru că suntem dintre acei curajoşi crescuţi cu frică în frică toţi ceilalţi au plecat demult cei care au încercat să se apropie ne-au împins de la spate buzele în cuvinte . fără cuvinte probabil am părea prea mici pentru umerii aceştia probabil noi suntem dintre aceia cu fluturii de partea zeilor atât de învinşi

Ne mai vedem, mai facem repetiţii

imaginează-ţi spaţiul dintre lucruri ritmul braţele mele aşteptând să apari în calea lor simplu am nevoie de aer să ajung până la capăt astăzi am sărutat o piatră apoi am îmbrăţişat un copac nepăsării lor i-am spus dragoste ani la rând am cules grâu şi am împărţit pâine mi-am născut fiii inima mea şi-a primit cuiele când voi gusta din vinul morţii voi şti cât de adânc asemeni unui

Andante ca o lumânare cu flacăra atârnând puterea mea este tăcerea atât de puţină glorie în lacrima unui cuvânt înainte de naştere

câmp pe care poţi să numeri brazdele aştept de undeva sămânţa care m-ar putea face să înfloresc

Firimituri femeia nimănui pasăre în colţul mesei un fel de cădere prin ferestre închise cu aripile în mâini zâmbeşte casei cu pereţii scrijeliţi de dorinţe semn de gheaţă trecută prin foc şi când te gândeşti că viaţa nu-i decât o lecţie de chimie după care o pauză lungă acum şi dacă ar mai vrea să-şi sprijine fruntea de pieptul cuiva ar veni îngeri să-i spună că-i prea târziu Dumnezeu nu există

primele poezii de dragoste pietre peste pietre peste pietre pietre vor veni peste nopţi de iarnă când zidul va vorbi prin piatră când părăsiţi de toate lucrurile vom privi zăpada cum dă în muguri din muguri în frunze cum spre ochiul fântânii se grăbesc în cele din urmă toate

de dragul zborului am fost vultur de dragul înălţimii nu mi-am smuls penele nimeni nu m-a cunoscut tânără acum nici atât nu mă mai tem număr unul câte unul oamenii unui timp rupt arhaică singurătate respiraţia ta mă face ceea ce sunt

încă suntem apă nu pământ și apa e stângace se apleacă și se tulbură de netrecut pentru cei ce nu-i știu mersul un loc strâmt o lumină străină când nimic nu e cum am vrea suntem cei mai bogați refugiați înăuntrul poeziei nimic mai mult doar mătase doar coapsele mele fierbinți şi în dreptul tău ape

relativitate se ia un munte râvnit şi se trec pe sub tăcere apele dezlănţuite ajung până sus tulburătoare nu se laudă cu puterea lor

însetată voi sta în moartea mea ca într-un pahar cu apă şi mă voi da ţie

numai noi închidem ochii o secundă să vedem stele dintr- o poftă nebună de a fi nemuritori falşi regi într-un regat fals

zâmbind cu zâmbetul uscat de iubire să nu ne mai gândim la nimic încerc să îmi aduc aminte

până la primul semn de îmbătrânire când aerul tare ne împinge în jos topindu-ne apele şi muntele cu noi la un loc

Poesis

sintagme literare

PETRE DON Terţina 1 Bună dimineaţa! Afară plouă cu soare, şiroaie de lumină trec prin mine, încălzindu-vă. Terţina 2 În fiecare dimineaţă soarele se trezeşte înfierbântat, transpirând rouă. Terţina 5 Pieptul meu a început să ticăie. Se crede ceas. Cred că de mâine tac. Sau tic. Terţina 6 Pleoapa-mi zburlită, gând nenuntit, aripa porumbelului pansată de noapte, întoarce timpul, oferindu-l păsărilor. Terţina 9 Am pregătit trăgaciul, ochiul clipeşte siderat: sângele ţâşneşte din petalele căzute ca dintr-un taur îndărătnic. Poemul acesta nu mai are scăpare. Terţina 11 Lui Gheorghe Schwartz

Terţina 45 Clopotul unei biserici, sunetul zgomotos şi ostentativ pentru Recreaţia Mare... Terţina 47 Lui Daniel Julean Caleaşca unui greier cumsecade trece fulgerător prin faţa mea. În urmă, aud chitara din lemn de toacă plângând de singurătate. Terţina 51 Iau teascul acela, îl fixez bine pe tâmplă şi storc în draci cuvinte pentru esenţa tare. Terţina 52 Domnicăi Pop Domniţa îmi numără iluziile, cele şaptesprezece silabe din dotare şi aburul infidel al unei prietenii ratate. Terţina 55 Memoriei lui Mihai Takacs Pictorul îmi zgârie faţa cu lumina din vârful degetelor sale, care mi-au propus odată să sărut prundişul rece al Senei. Terţina 84 De bucuria primăverii, prietenul meu Dumnezeu s-a mutat în magnolii stelare. Terţina 62 Lui Gheorghe Mocuţa

Poetul se joacă blând cu cifra opt, împletind sârguincios vieţile unor tineri care-l ascultă vorbindu-le despre cifra clepsidrei.

Poetul l-a vândut pe Baudelaire pentru un coltuc de critică rece. De atunci încoace vopsesc toate perucile în verde şi admir cuvinte hâde, spre disperarea esteticienilor

Terţina 21 Platanul odihneşte în pusta pustie. Sferele din ramuri putrezesc în etilice gaze roz. La rădăcină, vlăstarul încearcă să scoată capul din zăpadă.

Epilog Era să uit! Am nevoie urgent de voi, aşa cum închisoarea are nevoie de deţinuţi.

Terţina 33 Stare de balans... imponderabilă voinţă a tăcerii; Două muşte-mi cântă aria cadavrului.

Terţina 90 Lui Hedir Al-chalabi

Terţina 37 Plămânul mi se dilată în gol devenind un fel de clepsidră fără nisip. Scrumul ţigării neatinse, porţiunile din viaţă netrăite, sterpe ca pustiul.

Zgomotul albastru al naşterii izvorului, numele tău în arabă, fiica mea de tată încercat. Terţina 86 Vine toamna, multe ploi, ne udăm din doi în doi şi ne scurgem de nevoi.

Poesis

sintagme literare

VALI ORÞAN n-am vrut n-am vrut să mă nasc din altă femeie. ca o apă neîncepută era câmpia aceea unde am iubit prima oară. ca un pântec de mamă era pasărea aceea rănită din privirea mea de copil născut din dragostea dintre dorinţă şi absenţa pe care o umplea prezenţa mea. cu toate astea, n-am vrut să mă nasc din altă femeie.

distanţe

pentru Ina Inoan

ce distanţă între mine şi eu! ca într-un vis ce se visează singur, am învăţat ce-nseamnă Lumina... o linie încovoiată în sine însăşi... cercul.

rătăciri tu stai în cealaltă parte a oraşului şi locuieşti în liniştea mea. sunt atâtea biserici pe drumul ce duce de la mine la tine, şi atâta tăcere ce duce pe drumul de la tine la mine... îţi urmăresc tăcerea mergând din biserică în biserică. într-un final, vom învăţa să ne rugăm în tăcere.

cameleon mătasea broaştei adulmecă înălţimile fericită că nu le poate atinge. timpul, supărat de-atâta aşteptare, îmi trage palme după ceafă: „bă! inima nu e făcută pentru dragoste! inima e făcută să-ţi ofere, din când în când, câte un infarct. aşa, ca distracţie.” ce cameleon şi inima asta! şi sufletul… perpetuu candidat la titlul de amant al morţii…

logodnă e timpul să te cer de nevastă! vremea cireşelor la urechi a trecut. ce-ai zice de mere? un colier de mere putrede te-ar prinde de minune. spune „da”!, apoi vom putea muri liniştiţi. nimeni n-o să bage de seamă.

a doua zi să nu te îndrăgosteşti la beţie! a doua zi nici n-ai să mai ţii minte de ce ai un gust de cenuşă în gură, dacă e de la focul ce-a ars intens sau o simplă şi banală mahmureală. să nu faci copii la beţie! a doua zi, când îi vei fi sărutat, vor avea un gust de cenuşă şi n-ai să ştii dacă e de la focul în care i-ai procreat sau, încă, eşti mahmur. să nu te naşti la beţie! a doua zi vei fi mahmur, sânul mamei va avea gust de cenuşă şi n-ai să ştii dacă te-ai născut să arzi sau ea a ars născându-te.

mi-e somn în spatele ochilor fetiţa cu chibrituri a primit în dar o brichetă. che guevara nu mai face revoluţii, adună roua de pe ierburi să spele picioarele lumii. le-am zis ochilor să nu se închidă, să privească de dinapoia lor mâinile sfâşiate în spinii sârmei ghimpate.

amintiri aşa am cunoscut-o: frumoasă ca o persecuţie adusă liniştii, ca un fulger la care priveşti rugându-te să nu te atingă. ne-am privit în ochi, buzele noastre au făcut dragoste, gândind că putem învăţa vulturii să zboare. ea a plecat, eu am plecat, ca un tren de noapte ce lasă-n urmă un gând de fulger şi frunze răscolite. pe cărarea dintre buzele noastre s-a aşternut zăpada. buzele noastre au rămas , arse, de clipa zborului. ne plouă în suflet, amărui, ca şi când am sta, într-o cafenea, uitată de astă vară, şi-am împărţi frunze şi zboruri, în faţa unei ceşti cu ceai de crizanteme.

cocoşul de tablă să stai liniştit, tu cu tine, şi, aşa, dintr-odată, să te apuce un dor. un dor de ceva nedefinit... să te simţi ca un cocoş de tablă care habar nu are că e de tablă şi, mai ales, habar nu are că e cocoş. să-ţi treacă prin faţa ochilor fotograme, frânturi de lucruri în care te-ai întâmplat şi să-ţi fie dor. un dor, aşa, nedefinit, de o casă cu un cocoş de tablă care habar nu are că-i e dor.

sintagme literare

IOAN ROMEO ROªIIANU ÎNGERUL PĂZITOR Zăpuşeala amiezii mă alungase din casă. Îmi târam paşii pe caldarâmul prăfuit. Căldura parcă pustiise străzile. Arar mai treceau maşini sau oameni. Câţiva câini vagabonzi se aciuiseră pe lângă nişte tufe uscate de flori. Am grăbit pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede cu putinţă în Parcul Libertăţii. Gândul că nu peste prea mult timp voi sta tolănit pe una din banci, pe-o alee cât mai umbroasă şi cât mai aproape de lac, îmi da puteri, îmbărbătându-mă. Când am ajuns, eram ud leoarcă de transpiraţie. Dar, spre marea mea mirare, parcul nu era chiar atât de înţesat de lume, cum mă aşteptam, cum îmi imaginasem în timp ce-ncercam să mă strecor cât mai pe lânga blocuri şi garduri, în speranţa unei dâre binefăcătoare de umbră. Cu cât mă cufundam mai mult în răcoarea parcului, un soi ciudat de linişte punea stăpânire pe mine, inoculândumi o senzaţie de tihnă. Îmi plăcea. Mă simţeam bine în parcul de lângă Institutul de Meteorologie Filaret şi gara cu acelaşi nume. Tot căutând un loc mai umbrit, un loc în care să-mi pot răcori sufletul, m-am trezit în faţa cafenelei „Arenele Romane”. Aşa zisa „Cafenea Literară” era ticsită de lume, de parcă toată populaţia din cartier s-ar fi strâns acolo. M-am strecurat cu greu printre mesele de pe terasă, căutându-mi un loc. La o masă mai retrasă, sub un stejar parcă de când lumea acolo, era un scaun liber. Celelalte trei erau ocupate de tot atâtea puştoaice, strident fardate. - Se poate? am întrebat, ajungând lângă ele. - Sigur, sigur! a chicotit una. Chiar vă rugăm! a mai adăugat. Scaunul ăsta e liber de vreo oră. Nimeni n-a îndrăznit să vină lângă noi. De parcă noi i-am mânca pe bărbaţi! … Privindu-se complice, cu subînţeles, puştoaicele au izbucnit în râs. Ca şi cum apropourile lor n-aş fi fost eu, m-am aşezat şi am căutat din priviri pe cineva care să mă servească şi pe mine. - Dumneavoastră ce doriţi? m-am trezit deodată întrebat. Gândindu-mă că e vreuna din fetele de la masa mea, n-am răspuns. Dar, „vocea” aceea diafană se încăpăţâna: - Cu ce să vă servim?

Prozã Convins că nu poate fi vorba de-o farsă, m-am întors. Dar, spre marea mea surprindere, fetele cu care mă văzusem nevoit a-mi împărţi liniştea au pufnit în râs. Conştientizând farsa, m-am resemnat, limitându-mă la a le fixa cu privirea. - Lăsaţi-l, dragelor! le-a dojenit una mai oacheşă. Nu vedeţi că s-a fâstâcit de tot?! Puţin intrigat de atitudinea lor, mi-am scos din geanta-mi nelipsită o carte. După ce am găsit semnul pe care-l pusesem, am început să citesc, încercând să par indiferent. Spre stupoarea lor. Berea era într-adevăr rece. Ospătăriţa avusese dreptate. Am mai sorbit încă o gură din băutura înspumată şi mi-am cătat de lectură. Fetele continuau să şuşotească între ele. Cum îşi terminaseră de mult băutura, cele trei au dat să se ridice. Păreau intrigate de tăcerea mea. În treacăt, cea oacheşă mi-a aruncat o privire peste umăr. Am mai stat puţin şi m-am hotărât şi eu să plec. Razele soarelui, între timp, reuşiseră să pună stăpânire şi pe terasă. Frunzele stejarului secular nu mai ofereau garanţia unei răcori. În plus, o zăpuşeală greoaie făcea aerul abia respirabil. Cu paşi înceţi, parcă măsuraţi, de om potopit de-ale lui, am părăsit locul. În treacăt, mi-am salutat câţiva cunoscuţi. Apoi, cu gândul la o oază de răcoare şi linişte (acordurile mai înalte ale muzicii ce inunda terasa mă deranjaseră), mi-am reînceput plimbarea pe aleile parcului. Copleşit de zăpuşeala ce plutea sufocant în aer, m-am aşezat pe-o bancă, în apropierea lacului. Nicio undă nu clipocea la suprafaţa apei. Lacul părea mort. Când mă aşteptam mai puţin, o voce m-a trezit din reveria în care căzusem: - Ce faci, domnule, pe-aici? Crezi că poţi să scapi de arşiţa asta? Când am întors capul, am avut de ce să mă bucur. Un vechi prieten era lângă mine. Ne-am îmbrăţişat şi, după amabilităţile de rigoare, ne-am aşezat unul lângă celălalt. - Ce mai faci, bătrâne? l-am întrebat. Nu te-am mai văzut de-un car de vreme. Parc-ai intrat în pământ! - De toate pentru toţi fac, mi s-a răspuns. Mai exact, mai nimic nu fac. Aproape că ard gazul degeaba. Asta fac. După un răgaz de tăcere, Vasile a tresărit. - Nelu, mi-a zis el, îţi mai aminteşti cum şi unde ne-am cunoscut noi? - Cum să nu? m-am mirat eu. - Ei bine, atunci hai, să mergem ! Acolo trebuie să fie cu adevărat răcoare la ora asta. Acolo n-o să ne mai sugrume zăpuşeala asta.

sintagme literare La auzul îndemnului său, cu viteza fulgerului, ca o cometă sidefie mi-au revenit în faţa ochilor momentele primei noastre întâlniri. Era o după amiază de duminică, eram în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”… Cu pas sprinten ne-am îndreptat spre locul în care ne-am cunoscut. Îmi părea că nu mai are aceeaşi putere arşiţa, că nu mai este la fel de greu de respirat. Odată ajunşi, după cele câteva lumânări aprinse atât pentru morţii familiilor noastre, cât şi pentru cei vii, ne-am oprit să privim cupola ce strălucea în bătaia soarelui. Apoi, parcă mai evlavioşi ca oricând, am păşit înăuntru. Era o răcoare plăcută, odihnitoare, ce nu pomenea nimic despre ce era afară. Ne-am aşezat într-una din strane şi ne-am lăsat copleşiţi de liniştea binefăcătoare. O vreme ne-am mai foit pe locurile nostre. Apoi, pe măsură ce ne simţeam din ce în ce mai în siguranţă, ne-am potolit. Fiecare din noi îşi asculta gândurile. Născându-se. Încă o dată simţeam împlinirea slovei biblice: „La El toate sunt cu putinţă”. Aşa era! În lăcaşul sfânt, lângă umărul Său, găsisem ceea ce nu era cu putinţă în oraşul potopit de căldură: o oază de răcoare şi linişte. Îmi simţeam sufletul acordat la diapazonul cerului, mă simţeam copleşit de micimea propriei făpturi. Şi, parcă pentru ca senzaţia să fie şi mai profundă, cineva s-a apucat să cânte la orgă. Ca şi mine, şi celelalte câteva persoane aflate înăuntru au fost copleşite. O muzică divină inunda interiorul, spărgându-se-n înaltul cupolei. - Ce cald era afară! a exclamat şoptit Vasile, trezindu-mă din mijlocul noianului de gânduri, ce mă copleşiseră. - Cald, cald, i-am răspuns. Ca un ecou. - Cu toate astea, vezi? În biserică, aici, la picioarele lui Dumnezeu, e întotdeauna bine. - Aşa e, aşa e! i-am răspuns gânditor. L-am privit cu coada ochiului. Deoarece era neras, părea cu mult mai bătrân decât în realitate. A mai zis ceva, dar eu nu l-am mai auzit. Gândul mă purta spre prima noastră întâlnire, cu niscaiva bună vreme în urmă. El zicea în continuare ceva, dar eu nu-l mai auzeam. Însă, tot glasul lui îl auzeam. Era gâtuit de emotie: - Ştefan Vasile îmi zice. Am 42 de ani şi locuiesc în imediata apropiere a acestei biserici, a ţinut el să precizeze atunci. Sunt căsătorit cu Măndiţa din 1981 şi n-am copii. Nu mi-a dat Dumnezeu. Dar, aşa cum El I-a putut da un copil şi lui Avraam şi Sarei, de ce nu mi-ar da şi mie unul? Nici măcar nu-mi fac probleme. Muzica se spărgea-n fărâme, îmbărbătându-ne. Vasile tăcea acum. Pentru mine vorbea totuşi: - Am fost un mizerabil, omule, un mizerabil, auzi?! Mă consideram un nimic nu numai în ochii mei şi ai nevestii pe

Prozã care mi-a hărăzit-o Dumnezeu, ci şi în ochii tuturor celor ce mă ştiau. Credeam că n-am niciun preţ. Aşa credeam. În ochii mei nici nu mai încercam, de altfel, să mă privesc. Mi-era ruşine de mine, de faptele mele. Chiar silă mi-era. Şi, cu toate acestea, în pofida conştientizării greşelilor pe care le tot repetam, nu făceam nimic ca să mă schimb cu ceva. Dar, de câte ori îmi propuneam să fac asta, să mă îndrept adică, parcă făceam boacăne şi mai mari. Aşa că, de la o vreme, mă cam resemnasem. Eram cu totul nefericit. Diavolul îmi întunecase de tot mintea. Beam ca un porc şi făceam numai rele. Multe rele. O, şi de-ar fi fost numai alcoolul la mijloc! Făceam tot ce se putea mai rău pe lumea asta: beam, fumam, umblam disperat după alte femei, jucam toţi banii la jocuri de noroc, unde, se putea altfel?, pierdeam mereu. Deşi eu speram să câştig. Făceam multe scandaluri, îmi băteam şi nevasta şi pe oricine mai îndrăznea să mi se opună. Devenisem tare violent şi mă consideram nedreptăţit de toată lumea înconjurătoare.” Vasile părea că este pe altă lume. Îşi sprijinise capul în maini şi nu mai mişca. Muzica se tânguia în liniştea bisericii, înfiorând. Câteva bătrâne băteau mătănii sau aprindeau lumânări. Era mai multă lume acum. - Ştii, ca să mă înţelegi mai bine, trebuie s-o iau metodic. Să încep cu bătaia de la care mi se trage pensionarea. - Ce bătaie? m-am mirat eu atunci. - Nu ţi-am zis încă? Ei lasă, lasă că-ţi spun acum! m-a asigurat el, frângându-şi mâinile. Mă marcase atunci diferenţa dintre prezenţa lui, dintre corpolenţa lui şi zbuciumul ce-l zbuciuma. - Ţi-am zis mai devreme că eram un om de nimic. Beam mult şi făceam multe pocinoage. Aşa se face ca-ntr-o seară l-am bătut pe unul, într-o cârciumă. Mi se păruse mie că se uită urât la mine. Parcă-mi coborâse pe ochi o perdea neagră. L-am bătut crunt. Nu mai vedeam nimic de furie. Cu multă greutate au reuşit unii să mă oprească! Omul de lângă mine se oprise atunci. Părea speriat de noianul amintirilor şi-şi trecuse mâinile transpirate prin părul buclat, uşor încărunţit şi dat pe spate. - Şi, cum era normal, îşi reluase el istorisirea, omul a prins ciudă pe mine. Ciudă care a devenit ură. A purtat ura asta-n el până m-a prins la cotitură. Eram beat în seara aia, beat turtă. Omul mi-a luat urma, ca să-mi aţină calea. N-a ezitat s-o facă. Îl înţeleg. Avea dreptate. Eu mergeam bălăgănindu-mă pe stradă, lovindu-mă şi sprijinindu-mă de toate gardurile si dând în toate gropile. Mă întorceam acasă. Cântam cât mă ţineau bojocii. Omul s-a apropiat pe furiş de mine şi mi-a dat una de-am văzut stele verzi. Ăla am fost! Nici că-mi trebuiau mai multe! Dar, el nu s-a mulţumit doar cu atât. Ca să-şi descarce nervii, a tăbărât pe mine, în mijlocul străzii. M-a lăsat palancă la pământ, aşa m-a lăsat. M-am ales cu multe contuzii şi cu un

sintagme literare traumatism cranio-cerebral de ţi-era mai mare dragul. Nu ştiu cât am zăcut în mijlocul strazii. M-a găsit un şofer care era să dea peste mine. El m-a dus la spital. Au urmat nici mai mult, nici mai puţin de 13 internări. Am fost la mai multe spitale cu secţii de neurochirurgie şi neurologie. Până la urmă, aşa cum îţi zisei, am fost pensionat pe caz de boală. După ce tăcuse puţin, parcă adunându-şi gândurile, parcă mai îmbărbătat, Vasile îşi continuase povestea: - După acel incident, Miliţia mi-a cerut să le spun dacă nu cumva am recunoscut pe cineva în seara aia. Deşi ştiam cine e cel care mi-a copt-o aşa de bine, nu le-am spus. Voiam să mă razbun eu, nu să mă răzbune ei. Cum eram eu tare negru în cerul gurii, nu voiam nici să-l iert. Aşa că, încet, încet, am început şi eu să-l pândesc. L-am întâlnit de câteva ori, dar n-a prea fost loc de întors. Aşteptam doar momentul prielnic.Eram sigur că el o să se ivească, eram sigur. Medicii îmi interziseseră cu desăvârşire să mai beau. Dar, ce crezi? Eu i-am ascultat? Tot mai beam câte o duşcă-două. Şi cum le beam, iar se năruia cerul peste mine. Iar am început să fac scandaluri. De data asta , mult mai des ca înainte. Mă luam de toată lumea. Însă, fiincă mă ştiau bolnav cu capul, îmi dădeau pace toţi, nu mă mai luau în seamă. Asta mă înciuda şi mai mult. Şi, uiteaşa, a venit, deodată, vara lui 89. Atunci, în august, am fost invitat cu soţia mea, la o petrecere de familie. Cum n-a reuşit nimeni să mă facă să nu beau, în scurtă vreme eram deja beat. Şi, în starea în care eram, mi s-a părut mie că nevastă-mea îi cam face ochi dulci lui unu. Atât mi-a trebuit! Am chemat-o pe Măndiţa într-o altă cameră şi am luat-o la bătaie. Faptul că nega totul, m-a enervat şi mai tare. Ţipetele ei i-au atras pe ceilalţi. Sora ei, gazda, a încercat să mă oprească. I-am croit şi ei câteva. După asta, bărbaţii care erau acolo m-au imobilizat. Măndiţa a prins prilejul ca să fugă. Eu după ea, că mă smucisem şi scăpasem din mâinile lor. Mai şi ţipam cât mă ţinea gura. De la etajul doi şi până la parter, în graba mea, am căzut de vreo trei ori. Am mai căzut o dată şi la ieşirea din bloc. Când m-am ridicat, Măndiţa nu mai era pe nicăieri. Nervos, m-am întors în apartament. Nimeni nu mai chefuia. Eu am mai băut. Cât timp nu mi-a zis nimeni nimic, mi-am văzut de băutura mea. Dar, parcă neavând ce face, cumnatul meu s-a găsit să mă dojenească. Cuvintele lui m-au înfuriat aşa de tare, că i-am tras şi lui câţiva pumni. Mai mult, ca să fiu sigur că nimeni n-are curajul să se mai ia de mine, am luat un cuţit în mână. La un timp, fiindcă mi se cam făcuse rău, am ieşit pe balcon. Să mă răcoresc. În minte mă rodea gândul că nevasta mă înşeală. Şi că toţi îi iau apărarea fiindcă îi dau dreptate. Cum eram şi un tip tare orgolios, n-am conceput că pot să trăiesc o asemenea „ruşine”. Am încălecat balustrada balconului şi mi-am dat drumul de la etajul doi. Cumnatul meu a mai apucat să mă prindă de cureaua de la pantaloni. Dar, cum eram mai solid decât

Prozã el, eram să-l trag şi pe el în jos, după mine. Numai că, aşa a fost să fie, pe el l-a prins un altul. Mi s-a rupt, în schimb, cureaua de la pantaloni. Era una din imitaţie de piele şi s-a rupt. Am căzut sub ochii lor neputincioşi. În urlete şi ţipete au coborât scările. Eu zăceam, lat întins. M-au luat pe braţe şi m-au urcat în apartament. Cineva, din vecini, a anunţat Salvarea. Dar, spre marea lor mirare, mi-am revenit imediat ce m-au întins în pat. Nu le venea să creadă ochilor. Toţi mă văzuseră căzând. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am spus că n-am nimic. Aburii alcoolului băut până atunci parcă se evaporaseră. Nu mai aveam nimic din starea aia de beţie. Au început să mă pipăie şi să fie grijulii cu mine. Mai alea Măndiţa, care apăruse ca din senin. Asta m-a deranjat puţin. Mi-am luat nevasta de mână şi-am dat să plec acasă. Pe scări m-am întâlnit cu brancardierii de la Salvare. M-am făcut că plouă şi am dat să plec mai departe. Însă , nici n-apucasem bine să iau colţul blocului că m-au şi ajuns din urmă. Erau toţi cu ei. La insistenţele lor, am mers la spital, ca să mi se facă un control. Când au văzut că n-am nici măcar un fir de păr clintit, au înmărmurit. Dar, şi mai mare le-a fost mirarea când le-am spus că era normal să fie aşa, atâta timp cât, în timpul căzăturii, am simţit cum parcă două mâini nevăzute, uriaşe, mă ţin şi mă aşează cu grijă pe pământ. Le-am mai spus că am auzit şi-o voce care mă asigura că Dumnezeu mă iubeşte. Aşa păcătos cum sunt. Îi dăduseră lacrimile atunci lui Vasile. Ca un copil plângea, ca un copil. Apoi, recăpătându-şi liniştea, a continuat: - A mai durat agonia mea aproape încă o jumătate de an. În tot timpul ăsta, cei din jur credeau că m-am ţicnit şi mai tare. Vorbeam singur, aveam privirile goale şi cătam mereu cu ele-nspre ceruri. După ce am vorbit cu preotul de la biserica asta, parcă mi s-a limpezit mintea. De la spovedanie am ieşit cu sufletul împăcat şi plin. De-atunci n-am mai pus picătură de alcool în gură. M-am schimbat cu totul. Nevestii aproape nici că-i venea să creadă. Şi, asemeni ei, nici altora ce mă ştiuseră altfel.” Vasile îşi terminase plângând istoria vieţii, istoria împăcării lui cu Dumnezeu şi cu oamenii. Erau lacrimi de fericire, însă, erau lacrimi de recunoştinţă şi descătuşare. Ca o obsesie, imaginea bogat redată de el, cea a căderii în gol, mă domina. Dumnezeu îmi demonstrase încă odată că El e „Cel la care se poate totul”. Când am întors capul, Vasile mă privea mirat. Am dat să zic ceva, dar m-a oprit, făcându-mi semn c-a început slujba. Am tresărit când am auzit cuvintele preotului: - Şi ne iartă nouă greşelile noastre, că Tu eşti Cel care se milostiveşte de sufletele noastre, că Tu eşti Cel care ne-ai dat fiecăruia dintre noi câte un înger păzitor, care să ne aducă aminte că Tu nu ne-ai dat pre noi uitării, şi că ne iubeşti, aşa păcătoşi şi nerecunoscători cum Îţi suntem…

sintagme literare

NICOLAE STAN ÎNCHIS PENTRU EXPOZIŢIE Puncte lipsite de contur ferm, înceţoşate în lumina dilatată a după-amiezei de vară. Vietăţi fără identitate şi fără trecut, aproape gâze, da, chiar gâze. Forfotesc de colo-colo în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut: incapabili de un ţel sigur, în devălmăşie şi nesiguranţă, egoişti, orbi. Ce să-i faci la atâta suflare de lume?... ... ochii vii, intenşi până la fixitate, faţă cândva frumoasă, acum scofâlcită atâta cât să arate o băbuţă simpatică, deseori aprigă... Îi priveşti ochii întredeschişi. Senin. Fără patimă sau ranchiună. Cinstit. Da, simple puncte, astea sunt. - Băăă, ia uitaţi-vă, bă, la... Ordine! - este cuvântul cheie, îţi zici, îţi vine gândul în minte, exact în momentul când in murmurul adormitor o notă s-a înălţat rapid, scurt timp, după care s-a topit fără urmă în larma biruitoare. Da, ordine!, gândeşte mintea-ţi ascuţită, plină de soluţii şi ieşiri, genială. ... acoperită de haină uşoară, de vară, deschisă la culoare, peticită inabil; mânecile largi, lungi, ascund palmele... Căldura sufocantă, vâscoasă, te apasă, tinde să te supună - ca pe atâţia alţii, priveşte-i, slobozenii tăi... puah! să-ţi înăbuşe marile tale iniţiative, excepţionalele tale idei, care, s-ar putea spune cu deplin temei, se coc, iată, în condiţii insuportabile pentru ceilalţi. Dar tu rezişti, rezistenţa ta este bine ştiută, supusă probelor de tot felul, aşa că nu te va abate nimic de la plan, de la scopul tău prestabilit, trainic şi tainic conturat. ... ciorapi negri, groşi, din bumbac, rulaţi până la genunchi... Eşti în formă şi vei fi mereu. Te menţii. Moral deosebit de bun, motivat din plin. Exterior îngrijit atent: îţi pipăi rapid turbanul făcut atît de priceput dintr-o basma neagră, da, e la locul lui, da, e impunător, da, e solemn. Interior deosebit de aspru cu tine însăţi: totul numai fibră, numai încordare, o atenţie supusă unei direcţii copleşitoare, care captează, cu mărinimia rece a excepţiei, mulţimea de doleanţe a infinitelor vietăţi de pe pământ, pe care,

Prozã până acum, nimeni nu le-a rezolvat, nimeni nu le-a luat în seamă, cel puţin. A venit vremea ca undeva, cineva să se ridice, impunător, şi cu hotărâre să lupte cu netrebnicia şi mizeria, şi să învingă. Revii la cei aflaţi în faţa ta într-o veselie inconştientă. Te uiţi la ei rece, impersonal. Mda. Ce gândeai? Ce fulger de gând îţi sfredelea creierul? Care? Ce? Când? Unde? ăăă... Cum? Ordinea! - bineînţeles... - Ia uite-o, bă, pă Sofica! - Se uită la voi ca la... - Ce faci, şefa? Ce ai azi pe agenda de lucru? Vinişoare roşii îţi împânzesc albul ochilor, privirea s-a tulburat, obrazul s-a înăsprit, cutele au împietrit, vorbele-ţi ies rapid ca gloanţele de mitralieră: pe mă-ta, aia fac azi, nenorocitule, porcule, cretinule, lasă că v-aranjez io, fac io şedinţă cu voi, vă strâng io-ntr-o zi, şi vă dau foc, aşchii de vânt, fiindcă aşa nu se mai poate!... ... gest energic, cu dreapta despicând aerul de sus în jos, fruntea încruntată, scântei în privire ... cu voi nu se mai poate, o să crăpăm, dracu, amărâţilor, uitaţi-vă la voi: ăla are haine ponosite, ăla e năsos şi urât, ăla e roşu în obraji de beţiv ce este, ăla e curvar, ăla are neg exact în frunte, ca naiba - nişte golani pricăjiţi! ... dreapta, cu pumnul strâns, taie văzduhul oblic, de jos în sus, punctând decisiv... - Hă! râde Năsosul, auzi, bă: golani! Toată Taraba râde nestăvilită, binedispusă, cu coniacul şi vinul şi vodca şi câte şi mai câte în faţa lor. Acum cântă sau lălăie un cântec despre golanii liberi şi veseli şi fericiţi. Entuziasmul radios ţine câteva clipe, după care se dispersează într-o vorbărie măruntă şi tenace. - Adevăru‘ e că nu-ş ce dracu se întâmplă de la o vreme că mă simt sfârşit! se plânge omul cu haine ponosite. Ceilalţi din juru-i, îl tachinează, dar treptat-treptat sunt absorbiţi de povestea lui, spusă pe ton jos, impersonal, înăbuşit. ... el, de la un timp, vede peste tot gândaci, da, da, gândaci, întinde mâna speriat, să-i strivească, să-i terciuiască, mama lor!, dar nu reuşeşte să atingă vreunul, dispar, ca prin vis, este chiar vis... ... a avut ceva probleme? viaţa? lumea? ... aş! ca oricare: socrii, nevasta, scenariul zilnic râsete –, şefu’, ciondăneli mărunte...şi donşoara doctoriţă îi face trimiterea la psihiatrie, la consult, da‘ numai să se ducă! Se duce, se duce, donşoară, c-aşa nu se mai poate... gândaci peste tot şi curenţi reci în picioare, la glezne, curenţi periodici...

sintagme literare ... pe mine de ce nu mă străbat curenţii? ... păi, tu ai ciorapi din bumbac, eu am din supraelastic. Îţi faci ordine pe pledul întins: netezeşti cârpa, neagră, nespălată, pe care stai, muţi produsele dintr-un loc în altul, după principiile tale secrete: colo - gutuile, colo -morcovii, colo - ceapa, colo - gogoşarii... în fine, reclama trebuie să fie totdeauna nouă, atrăgătoare. Clienţii sunt neştiutori ca nişte copii, îi prinzi ca zeppelinul muştele. Toţi gură-cască ăştia lâncezesc de dimineaţă până seara, n-aduc un venit, numai vorbe: că liberal, că ţărănist, că democraţie; numai vorbe..., la muncă, nespălaţilor! ... sprijinită în patru labe pe pled, pentru aranjarea fructelor... mânioasă, încruntată... capul i se mişcă rapid, circular, de la stânga la dreapta... Din unghiul tău se vede totul clar: prăpădiţi, gloata, norodul; se aseamănă între ei şi put ca nişte gândaci de bucătărie. Vin, deci, la Tarabe, în Slobozia, îşi lasă soţiile - curvarii! îşi lasă copiii - netrebnicii! - şi vin aici în piaţă să-şi vânture vremea şi banii: şeptic, table, barbut - toate prostiile. Păi, asta-i treabă? ... îţi scuipi în sân, cu mirare şi năduf... Beţivanul cu obrajii roşii scoate la iveală o nouă sticlă cu rachiu. Soarbe din ea cu nesaţ, o pasează şi celorlalţi. Vorbeşte cu plăcere, vesel, povesteşte cu har... ... ce spune, bă, ce spune! ... despre Sofica... ... i-auzi! ... a fost scula dracu, bă! ha-ha - era isteaţă de mică, îi mergea bila... ... păi, d-aia... ... a-nvăţat singură, s-a ţinut singură-n şcoli, muncea noaptea... ... osu naibii... ... în fine, a ieşit învăţătoare, Şcoala normală terminată... ... avea voinţă... ... avea voinţă, avea minte, ce mai! a continuat şi-a ieşit profesoară... ... a urcat... ... meritat, era şi frumoasă, înnebuneau bărbaţii după ea, da‘ ea nimic, nu se uita, parcă n-ar fi fost pe lumea asta, privea înainte, fix - avea obiceiul ăsta -, către cine ştie ce şefă, s-a zbătut mult pentru şcoală, da‘ a venit războiu şi într-o zi au prins-o nemţii, sau ruşii, cine mai ştie...,mulţi... ... au înghesuit-o ... da, au înghesuit-o, au bătut-o bine şi-au violat-o... ... vasăzică aşa! ştie! ... şi de atunci vede numai nemţi sau ruşi, cum vezi tu gândaci, şi pe noi, acum, ne priveşte ca pe nemţi... ... ca pe fascişti... ... sau ca pe ruşi...

Prozã Aici, la Tarabe, căldura după-amiezei a ajuns la apogeu. Broboane de sudoare pe chipuri roşii, rumene, transfigurate de puterea alcoolului. Voci, întretăiate, pasionate, libere în sfârşit. Gesturi mari, largi, ieşite brusc din chinga severă a lucrului săptămânal. Cupola din plastic, care acoperă locul destinat mărfurilor, s-a încins sub biciul soarelui încă de vară. Undeva, la câţiva metri de grupul de bărbaţi asudaţi şi guralivi, aşezată pe un dâmb natural de unde poate privi oarecum de sus, mulţimea, Sofica urmăreşte vânzoleala. Stă în fund, direct pe o cârpă neagră, mototolită, pe care sunt înşirate diverse legume şi fructe vechi, scofâlcite, câteva boarfe. Cotul dreptei este postat pe genunchi, în căuşul palmei îşi sprijină bărbia. Printr-o crăpătură a acoperişului se strecoară o rază de soare care-i acoperă ochii, ca o fâşie albă, protectoare. Închide uşor pleoapele, din ce în ce mai senină, rămânând cu o parte a trupului ei la pândă, fluturând peste lume cu cealaltă... Îţi revezi, pentru a câta oară?, filmul... ... copil fricos... blând... unii puternici... răi... foarte răi... mulţi... câteodată batjocorită... nu se lăsa bătută... NU! ... prudentă: se retrăgea înainte de conflict... Fără violenţă! NU! ... erau pajişti... era iarbă... picioarele înfundate-n iarbă... ce bine!... dacă-s şerpi? NU! ... frica... fuga... mai mereu... unde?... ... flori pe mormânt, multe flori... duioasă... tristă... caldă... proteja... singura... mama... MAMA... Mâna îţi alunecă de pe genunchi, bărbia îţi fuge din căuşul palmei, deschizi ochii, priveşti înverşunată clica din faţă. Aceiaşi porci, acelaşi bălegar, aceeaşi duhoare! Nu mai scapi de ei! Sunt veşnici! Ţi-e scârbă de ei, ţi-e silă. Trebuie să faci ceva, să scapi, să evadezi. Tragi aer în piept, ridici capul înspre înalt. Raza de soare îţi mângâie faţa. Lipeşti geană de geană. Acum e mai bine... Totul s-a luminat... Pe urmă îi învăţai... Le predai... Răi. Turbulenţi. Lichele. Disciplină... cum?... fricoasă... rugămintea să stea liniştiţi. degeaba... Nebuni. Proşti. Nu ascultau... invers decât le spuneai... Şicane. Scârbe. Puşlamale! Plângeai... nu reuşeai... de atunci. Rahat.

sintagme literare Milă pentru tine. Rahat. Timpul trece... totul creşte... erai tânără... a fost noapte... şi trupuri zvârcolindu-se şi horcăituri... luptă... scrâşnet... şi gâfâituri de porci şi sânge... mamă!... şi muşcat şi lovit şi beţie şi Halt! şi turbaţi şi Haraşo!... mamă! şi nenorociţilor şi ajutor! ajutor! ajutor! şi tare şi ţipăt... mamă!... şi culcat pe spate, şi râsete, şi sleită, şi moale, şi moarte. Nimic. Nici o altă imagine. Noapte. - Tensiuni diferite, acasă şi în piaţă, zău! Inima. Mai mare-n piaţă. - Nu se găseşte nimic. Se apropie seara. Zăpuşeala de cuptor încins persistă, oamenii deschid gura mai des, lacomi să fure aer, să trăiască şi să se bucure. Sudoarea le spală faţa, iar cămăşile sunt pe jumătate ude. Mulţi le-au scos afară din pantaloni, într-un acces de libertate totală. Vorbesc şi râd permanent, într-o larmă moderată. Zarurile zornăie pe piatră sau pe lemn, cărţile se lipesc unele de altele, vâscoase, murdare, paharele devin din ce în ce mai mici, mai neînsemnate, sunt reluate cu o poftă imensă. ... norişori, deocamdată albi, se alertează uşor pe cerul încă senin Beţia a înaintat lent şi sigur, capetele vuiesc, vagul îi înconjoară, în el se pot mişca în voie, fără restricţii, fără norme, liberi faţă de orice. Vorba e mai greoaie şi mintea mai grea. Au pierdut din jovialitate. Privesc crunt, ucigător. Ei au dreptate! La locul ei aşa-zis privilegiat, Sofica s-a mai înviorat. Şi, într-adevăr, faţa i s-a luminat, e destinsă şi calmă. Ca după o odihnă îndelungată, undeva în mijlocul naturii, departe, izolat, de nimeni ştiut. Priveşte la grupul de bărbaţi şi surâde discret; s-au cam pilit, băieţii! au cam tras la măsea, să vezi certuri acasă... chit că-i duminică... Se ridică, e momentul să plece. Întotdeauna la vremea asta îi este tare foame. Golul din stomac o ameţeşte. Ştie soluţia: o gogoaşă luată degrabă până nu se face târziu, o va linişti. Numai de n-ar fi prea îndulcită. Vânzătoarea le pune prea mult zahăr. ... o adiere de vânt ceva mai insistentă anunţă o posibilă schimbare... priviri rare către cer, vag cercetătoare... Va lăsa lucrurile unde se află ele. Lumea e bună. Dumnezeu e deasupra. Caută într-o geantă burduhănoasă, scorojită, de contabil bătrân. Scoate un carton pe care-l fixează lângă marfă, pe cârpă. Acolo stă scris: ÎNCHIS PENTRU EXPOZIŢIE. Aşa va fi în siguranţă până va veni cu gogoaşa. Dacă va veni. Dacă nu, până mâine. Dumnezeu.

Prozã Dă din cap către grup: dojană şi înţelegere, sunt amărâţi şi ei... Mişcarea a devenit rapidă, gesturile - de un elan fără ţintă precisă, vorbele - repezite, semiincoerente, stâlcite. Păreţi mai mulţi în zbaterea aceasta continuă adusă de băutură, înflăcărare, dorinţă. Un aer greu vă înfăşoară ca sub o mantie comună şi încăpătoare. Vorbiţi şi tot vorbiţi. Vă aprobaţi unii pe alţii, dând din cap, mecanic, de teamă să nu pierdeţi firul, să fiţi pe fază, chiar dacă nu vă ascultaţi reciproc, importantă este expresia feţei. Aveţi de spus fiecare câte o poveste, câte un zvon asupra cărora deţineţi monopolul absolut şi acum, iată, faceţi o favoare, mărturisiţi cu mărinimie. O sumă de monologuri care, de departe, vă prezintă puternici, uniţi, rezistenţi. Ei, da, voi sunteţi rezistenţi, se ştie, în orice condiţii veţi învinge, cu toate probele de tot felul pe care le treceţi zilnic, mai căliţi, mai pregătiţi pentru victorie. Nu cunoaşteţi umilinţa, încrederea noastră este de neclintit, scopul vostru către care mărşăluiţi în cadenţă, triumfători, devine tot mai pregnant. ... deja norişorii rarefiaţi s-au adunat cu repeziciune, sunt vineţii acum, tot mai persistenţi... Fiecare clipă este trăită cu ardoare şi maximă concentrare. Iar pentru asta, vinişoare roşii vă colorează ochii, conferindu-vă forţa ei centripetă, care vă subjugă plăcut. Deodată o mişcare, un lucru străin legilor voastre vă fac atenţi. Ochii voştri devin unul singur, uriaş, perfecţionat, eficient. El priveşte într-acolo. Mda. Sofica s-a trezit din moţăiala ei, şi-a aranjat puţin turbanul, îşi întinde ciorapii din bumbac pe picior, până sus, s-a ridicat în picioare. Acum scoate vestitul ei carton din geantă, îl aşază pe pânză: închide pentru expoziţie! Se uită înspre voi, mai blândă ca de obicei, dă din mână şi pleacă. ... o umbră mare acoperă pământul: norul compact, negru, tot mai coboară... priviri mirate, lente, grele... Ochiul-cel-atotcuprinzător o fixează pentru totdeauna: un punct lipsit de contur ferm... vietate fără identitate şi fără trecut, aproape gâză, da, chiar gâză. Forfoteşte de colo-colo în fiecare zi... fără ţel sigur, în devălmăşie şi nesiguranţă, egoistă, oarbă. ... un fulger brăzdează cerul; surprinsă în mijlocul pieţei, în mers, o băbuţă cu turban din basma neagră pe cap îşi face cruce înfrigurat, cu faţa spre cer... O priviţi cu ochii întredeschişi cum se îndepărtează. Senin. Fără patimă sau ranchiună. Cinstit. Da, un simplu punct, asta este... Tunetul prelung acoperă pământul. Ploaia torenţială cade infernal.

sintagme literare

RADU-ILARION MUNTEANU INTERVIU CU UN PERSONAJ LITERAR

Degeţicăi

Cuşca semitransparentă a nemernicului de redactor şef se întredeschide şi vocea lui de zile mari mârâie cu tonul unei farfurii de tablă zgâriate cu o furculiţă de aluminiu: Laurenţiu, la mine! Când ne cheamă pe numele legal, fără a folosi prescurtări, e semn rău. Ne aşteaptă sau o praftură, sau o misiune imposibilă. E de preferat praftura, după ce-ţi scoate ochii cât ţine el spatele, ca să te acopere pe tine, vierme de teren, urmează un ultimatum, de la caz la caz, de 24, 48, mai rar 72 de ore. La zile mari, cum se anunţă a fi azi, după tonul vocii, îţi acordă 75 de ore şi 21 de minute. Facem mereu pe miraţii, ca săşi poată repeta la nesfârşit aceeaci glumă răsuflată. Mult mai rar, câte un ucenic pufos într-ale odioasei meserii de jurnalist întreabă cu bună credinţă ce drakku de termen mai e şi ăla. Gildei, armeanca de secretar general de redacţie, îngerul factotum fără de care clădirea Globul-ui s-ar descleia de 17 ori pe minut şi s-ar reaşeza sub forma Zigguratului de la Borobudur, dacă aşa ceva poate exista, i se face milă de pufos şi-i oferă înspăimântătoarea ei agendă cu calculator, apoi îi şuieră să-mpartă la 24, câte ore are ziua. Guguful priveşte nedumerit rezultatul 3.14 şi-i vine să-şi dea demisia. Aceia dintre noi care prindem momentul în direct îl luăm pe boboc la o bere, în care să-l botezăm. Aşadar, la Sfânta sfintelor. Între timp păşisem, fără grabă, pe cel mai lung drum posibil, din colţişorul meu, ce oferă halei redacţionale doar un profil parţial, până la uşa pe care litere transparente, ce dau efecte cromatice de refracţie, pe fondul sticlei mate, anunţă Globul, redactor şef, dar noi ne obişnuisem să citim lasciate ogni speranza… Laurenţiu, ce ai momentan pe şantier? Bleah, când te ia cu clişeul ăsta proletcultist (nimic nu-i e ma străin bătrânului şi briciosului scarabeu) e cel mai rău: nu numai că misiunea în care te trimite va fi imposibilă, oricum asta-i jurnalistica, ci va fi şi o ofensă adusă logicii, bunului simţ, regulilor meseriei, legilor pur şi simplu, eventual şi celor fizice. Aşa ceva s-a întâmplat numai de 3 ori în cei 7 ani de când m-am aciuat eu aici. Păăi, lungesc eu vorba, intrând în ritual, am casa poporului, mai am reconstrucţia bloclui Carlton (pentru cei tineri, prăbuşit la cutremurul din ’40) şi

Prozã pasajul aerian peste intersecţia Răzoare (duşmanul meu natural, intersecţia asta!). Bun. Le dăm suspendare de pedeapsă. Adjudecat. (Nici în cele mai negre coşmaruri nu credeam c-o să ajungă la fraza asta cod, era ca şi cum m-ar fi trimis să-i aduc un reportaj de la distrugerea flotei minoice, de tsunami născut din erupţia vulcanului Santorini şi un interviu cu dansatoarea din Atlantida. Aveam să aflu că eram pe drumul cel bun!). Uite, ia un notes nou (şimi înmână cu-n strâmb zâmbet complice un reportofon digital, cuplabil direct la calculator, cu soft imprimat de convertire a semnalului vocal în fişier editabil), ia punga asta cu galbeni (două carduri VISA, limbajul arhaic era semn că se simte vag stingherit de aberaţia născută de mintea lui perversă), dispari din faţa mea şi nu veni fără un interviu. Bun, mai schimbăşi tu placa (dacă nu-l tutuiai te sugruma), cu cine, cu infanta Prontobaziei, cu şeicul Salam Alekum, cu memoria vie a lui Bill Gates? Pocită să-mi fie gura! Maimuţa bătrână, cu pipa-nfiptă strâmb în mutră îşi modifică geografia complicată a reţelei de riduri şi glăsui: Bambino, la de-alde ăştia nu trimit nici redactorii stagiari, la ăştia îl trimit pe tizul tău. Când voia să mă monteze până la enervare, îmi amintea că avusesem tupeul să-i botez cu prenumele meu colley-ul, pe care i-l dăruisem pui la petrecerea împlinirii primului meu an în redacţie. Treptele de la rău la mai rău trebuiau să ducă în Hades, pe semne. Tăcui, aşteptându-mă de-acum la mai rău de-un interviu cu presupusa prinţesă Anastasia, când, considerând că mă perpelise îndeajuns la foc mic, piratul lăsă să cadă: Îmi vii cu un interviu de la un personaj de roman. Teaba ta care. Liber la manevră. Cum adică de la un personaj de roman? Vrei să spui să mă documentez care din personalităţile noastre publice o fi scris un aşa zis roman autobiografic? Nu, monşer (Auuu!, până aici am ajuns?). Ai o cădere de imaginaţie? Vrei un desen? Rămăsei preventiv bouche bée. Da, şefu, vreau o schiţă, o figură, ceva. Uite, de exemplu ia-i un interviu bătrânului cronicar muzical al marchizului, amantul ăla de 90 de ani. Păi ăla-i ficţiune, şefu. Sigur că-i ficţiune, dacă era simplu îl trimeteam pe tizul tău, behăi sardonic mumia zbârcită. Marş, descurcă-te, fii creativ, ce sfântu Alipie Stâlpnicu! Am închis cu neobişnuită grijă uşa de sticlă, singura practic netransparentă din coşmelie, în urma mea. Am filmat-o grijuliu, cu coada ochiului şi având grijă să privesc fix în altă parte, pe armeanca de secretar general de redacţie. Avea un suspect aer de felină sătulă, ce tocmai va fi înghiţit şoarecele bibliotecii din Alexandria. Asta-i în tamjă cu bătrânul crab, mi-am zis şi m-am înfipt, tandru şi mătăhălos, în faţa biroului ei, mârâind rutinier:

sintagme literare Acreditarea. N-ai nevoie de nici o acreditare unde ai de mers, Bambino (haiti, dacă amândoi folosesc la interval de 7 minute aceeaşi rarissimă poreclă, n-au cum să nu fie înţeleşi pe spinarea mea). Ai nevoie numai de ce-ţi lipseşte: urme vagi de cultură, de lecturi. Ia dă tu lu’ nenea un sfat colegial, nepoata lu’ Breslaşu, fata de la pagina 5 din cel mai imund tabloid e personaj literar sau nu, în ochii majestăţilor voastre serenissime? Termină cu prostiile, monşer (haiti, haiti, ptiu!), dacă nu cunoşti alt personaj decât pe son altesse serenissime printul Malko Linge, aka SAS, mai bine dă-ţi demisia şi cere transfer la tabloidu’ cu fete-n pagina 5. Tu ai citit în viaţa ta măcar o carte, afară de ghidurile de circulaţie rutieră şi de almanahul erotic? Şi Alexandria e o carte, şi Iliada, şi Armata de Cavalerie, şi Fişa de înregistrare. Du-te şi ia un interviu lui Parmenion, sau prinţesei Roxana, ciobanului Paris sau şuetarului Thersites, rabinului Ghidale, cel care voia o internaţională a oamenilor buni la suflet sau politrucului ce-şi băga sabia în gâsca unei babe ce voia să moară. Sau Vladei. În ultimul caz vezi însă s-o prinzi exact în ziua de 20 ianuarie 2004, când scria în jurnalul ei 3 chestii: 1. să nu mai iau droguri; 2. să nu mai mint; 3. să nu mă sinucid; Ai prins şmecheria. Hai, valea! Acuma, una din trei şi paişpe: ori ambii mei dragi şefi s-au ţăcănit simultan şi de acelaşi virus, ori îmi pregătesc o farsă pentru aniversarea celor şapte ani de acasă-n familia redacţiei, ori urmează să mă trezesc drakkului din visul ăsta cretin, pentru a căpăta o misiune reală şi încă mai imposibilă decât asta. Ori, pentru fracţia de peste trei, legile naturii încă în vigoare îs pe cale de a fi schimbate de cine ştie ce parlament ceresc dement. Două zile m-am răsucit pe uscat, ca peştişorul de aur în tigaia unui pescar greu de cap. Într-o viaţă de jurnalist, numărul situaţiilor în care logica să fie inoperantă e mai lung decât lista celor care behăie că ei ar fi meritat premiul Pulitzer. Mi-am amintit de o problemă ingenioasă, plină de humor, dintr-un roman SF, unde era vorba de furnici. Ţi se dădea acolo mură-n gură că trebuie să foloseşti flexibilitatea gândirii. La primele 13 vederi problema părea să nu aibă soluţie. De îndată însă ce renunţai la ipoteza implicită că sediul, sau cadrul problemei e plan, de îndată ce operai cu a treia dimensiune, soluţia sărea în ochi. Care mama drakkului o fi a treia dimensiune a contactului interactiv cu un personaj de roman? Era clar şi net ca un clanaret că draga de Gilda, mama răniţilor în campaniile de presă, mi-a dat un touyau. O kestie e clară, am de respectat 3 reguli. Simple. 1. Să nu mă droghez; 2. Să nu mint; 3. Să nu mă sinucid. Dar sfântul Toma d’Aquino spunea că Biblia trebuie citită alegoric, nu literal. Să nu mă droghez ar trebui să însemne… să nu folosesc metode care dau dependenţă şi gânduri care-mi afumă judecata, deci să rămân lucid. Să nu mint înseamnă să fiu sincer. Câtă

Prozã vreme gândesc la problema cum aş putea ajunge să discut cu un personaj, o realitate fictivă, sinceritatea are sens faţă de mine însumi. Să nu mă sinucid nu poate însemna atunci decât că soluţia problemei rămâne în realitate, nu dincolo de aceasta. Staaaai!. Drog, ideologie, creieri şamponaţi. Toate duc la evită clişeele esoterice. Gilda ştie că, dacă sunt sincer, nu suport aiurelile idealist-subiectiveneoasiatoide. Soluţia e aici, aici. Şiiii, nu-i nevoie de nici o schimbare a legilor naturii, ci doar de gândirea flexibilă în cadrul lor. …vezi însă s-o prinzi exact în ziua de 20 ianuarie 2004, când scria în jurnalul ei…. Exact în momentul ăla… Doamneeee, Operaţiunea Haos!, Iadul cu geometrie neeuclidiană…, poţi ajunge exact în ce moment vrei, dacă ai un geometru bun… Bolyai şi Lobacevski… Gilda, când mă întorc cu interviul ai o cafea la mine, ştii doar că te fentez de atâtea luni, nu vreau să-ţi ofer o cafea, mi-e teamă de sinceritatea cu care-mi vei explica, cu a şi cu be, că dacă nu încetez să mă droghez… cu nebunia tuturor capcanelor meseriei, o să mă sinucid. Moral, profesional,… În seara celei de-a doua zi, îngreţoşat de miros de creieri arşi, mi-am zis că tot atâta plătesc şi mi-am pus un film. Nu fără skepsis, evident. Visele lui Akira Kurosawa. Am reluat secvenţa când personajul călător, vizionând o expoziţie van Gogh, priveşte tabloul cu ciorile aşa de intens, că lanul de grâu se animă şi el poate păşi în cadru. Bine, dar asta-i ficţiune, şi încă cinematografică, în literatură nu cunosc echivalent. Iar eu îs real, mă doare şi spatele. Gilda nu m-a trimis degeaba la Vlada. Personajul Ioanei Baetica e năuc şi cât trebuie de rebel. Mi-e şi puţin dor de Ioana, i-am luat odată un interviu. Cine să-mi amintească asta subtil, dacă nu secretarul general de redacţie. Eroii antici nu aveau, în înşiruirea Gildei, decât rol exemplificator. Dar nu, nu numai atât, aici mai e ceva. De ce m-oi fi gândit la sfântul Toma d’Aquino? Logica fragmentului din jurnalul Vladei mi-o cerea. Ce voia, deci, să-mi transmită Gilda cu eroii antici, asociaţi reflex cu personalitatea catolică? Stai! Care fusese primul nume la care mă trezisem gândindumă, fără să vreau, închizând cu grijă uşa redactorului şef? Nu unul, ci două: marchizul de Sade şi Ignatio de Loyola. Gilda, care cunoaşte marfa, a intuit cu acuitatea ei de armeancă şi mi-a tras una peste felinare cu avertismentul. Care e cea mai mare şansă să ratezi un asemenea interviu, presupunând că ar fi posibil să-l faci? Să te arunci la personalităţi pe care nu le cunoşti îndeajuns şi, mai ales, nu eşti comensurabil cu ele. Trebuie să aleg un personaj pe măsura mea. Vlada e şi mai puţin pe măsura mea, dar de aici trebuie plecat… Am lăsat DVD-ul cu visele lui Kurosava în stand by, am făcut trei paşi până la raftul britanicilor din bibliotecă, am luat un roman pe care-l ştiu pe de rost, l-am deschis la pagina unde personajul ales apare pentru prima dată, în ipostaza unei sălbătăciuni de 13 ani, cumplit de vie,

Prozã

sintagme literare trezind flerul cititorului, ochiul de divizia A, cum spunea odată Radu Cosaşu, am pus cartea deschisă în echilibru pe monitor, acoperind cadrul din film în care lanul de grâu începe să vibreze, iar ciorile să zboare. Am repetat pasajul ce descrie fetiţa, l-am repetat ca pe o mantră, atent până la durere de neuroni să nu lunece mantra în drog. Am setat avansul filmului la 1/12 din viteza de rulare normală, ciorile începură a pluti majestuos, ca nişte albatroşi în contre jour, prin paginile de-odată transparente ale cărţii. Decorul livingului meu se schimbă ca şi cum aş fi privit un monitor 3D, cu un program de deformare, jungla verde de la fereastra prin a cărei transparenţă năvălesc, trei sferturi din an, culorile triumfătoare ale apusului, deveni parcul familiei Pentreath iar eu mă trezii, în locul studentului la medicină, cu un ciocan de cricket în mână şi cu o durere acută în tâmpla stângă. În faţa mea, în locul cărţii şi a monitorului, creţofolina Molly mă privea intens, cu ochi mari, ca nişte faruri de ceaţă, cu buzele tremurând, înspăimântată, privindu-şi temătoare mâna cu care ţinuse ciocanul pe care ţeasta mea tare fusese aproape să-l spargă. Arătarea murmură, neauzit: Doamne, sunt o fiară! Iar de sub tâmpla ce pulsa, iradie o căldură ce-mi tăie respiraţia. Eram îndrăgostit până peste urechi. Dar eu, eu însumi şi deodată, nu Kit, studentul oaspete, în pielea căruia mă trezisem. Ei, şi? Cui îi pasă? Primul căruia nu-i pasă îs eu însumi. Am de luat un interviu. Nici n-aş putea dacă n-aş iubi un pic interlocutorul, dar dacă am ales-o pe Molly Pentreath e tocmai pentru că o iubeam. Aşadar, fac trei paşi, rămâne încremenită, îi iau delicat ciocanul de cricket din mână, o iau de aceeaşi mână şi ne aşezăm în leagănul dintre alee şi liziera arborilor. În ciuda tradiţiei britanice, e de o singură persoană şi încăpem la limită, fesele de efeb ale teenageriţei vibrează, probabil chinuite de lanţul metalic. Încă nedumerită, pregătită pentru oricar alt scenariu, aşteaptă, încordată ca o arbaletă ale cărei corzi scot quinta şi octava. Trag tacticos reportofonul digital de la gât, cu lănţişorul peste freză, ei trebuie să i se pară un soi de fluier. - Domnişoară Pentreath, de ce trişezi la joc? - De ce să nu trişez, doar vreau să câştig. - Împotriva regulilor? Călcând regulile? - Tu nu trişezi? Jucai cricket cu mine şi când te-am pocnit, na, îmi pare rău, dar dacă te doare şi te plângi nu eşti nici tu decât un bleg mare ca frate-meu. În fine, de ce-ai abandonat jocul, mă chinui aici în leagăn, nu puteai să mă întrebi pe peluză? Şi drăcia asta ce mai e? - Domnişoară Pentreath, jocul ăsta e altfel, eu pun întrebări, tu răspunzi, nişte cititori, undeva, cândva, o să citească într-un ziar conversaţia noastră. Altundeva şi mâine. Să reluăm. Vrei să câştigi călcând regulile?

- Cui îi pasă de reguli când vrea, cu adevărat, să câştige? Înţepeniţilor, împăiaţilor din familia mea, poate. Eu am să câştig, cui nu-i place n-are decât să schimbe regulile. - Domnişoară Pentreath, ai auzit cumva de cuvântul morală? - Tu cine eşti, de fapt? Eşti colegul blegului meu frate? Eşti deodată parcă altcineva care mă cam sperie? Dar eşti blând cum e colegul lui Maurice. Acum de ce te prefaci deoadată în Edward Confesorul? Numai ca să te răzbuni că te-am lovit? - Ţi-am spus limpede că ăsta-i alt joc. Unul în care eu întreb şi tu răspunzi. Cum stăm cu morala? Şi-i zâmbii asigurător, cu claviatura impecabilă a lui Kit, a cărui identitate o uzurpasem. - Morala? Cui îi pasă de morală când totul se duce de râpă? Ştii (puse mâna fratern pe braţul meu, reuşind performanţa ca zâmbetu-i şerpuit să fie simultan dispreţuitor, şoltic-ghiduş-complice şi incredibil de încăpăţânat), la şcoala aia cretină ne obligă să învăţăm latină. E nesuferită şi depăşită de veacuri, dar câte un lucru sună bine. Ia-uzi: Primum vivere! - Numai atât ai reţinut? -??? - Ai citat numai jumătate. Ce urmează? - Aaa. Dar ştii că eşti chiar nesuferit? Poftim: Primum vivere... et deinde philosophari. - Aha. Deci morala şi regulile jocului mai au o şansă cu tine. - Parcă era vorba că tu nu pui decât întrebări. Nu şi comentezi răspunsurile mele. În ziarul ăla cu care cred că mă păcăleşti faptul că ai călcat propria ta regulă comentând va apărea sau taie editorul? Aşa se spune, editor? Şi atunci l-am lăsat pe Kit să explice, demn, că se lovise din greşeală de o grindă în altarul de bărci, când se prezentase seara la conacul Charneys, în faţa areopagului victorian al familiei şi să-şi încasesze amuzat bonusul: Seara, Molly îl aştepta pe scară. Ai fost grozav! Spuse în şoaptă şi-l sărută. M-am regăsit în decorul meu, în faţa monitorului, am stopat filmul, am coborât imaginea, am pus cartea deoparte, am mângâiat jungla de la geam cu privirea, apoi am înfruntat incendiul apusului. Vag nemulţumit, dacă nu chiar îndoit. N-a fost cel mai bun început de interviu iar experienţa asta despre care n-o să aflu, probabil, niciodată dacă fuse parafizică, imaginară sau halucinaţie iluzorie, era oricum mai puţin spectaculară

sintagme literare şi pitorească dect interviurile mele de top. Nu puteam exclude cu certitudine nici ultima alternativă, deoarece deşi nu mă drogasem conştient, n-aveam cum dovedi că în înţelepciunea lui, creierul meu nu secretase cine ştie halucinogene în locul endorfinelor, pentru a îndeplini aberanta misiune. Condiţionarea profesională putea fi, oare, mai intensă decât regula asumată? Iar natura acestei reguli era morală, sau doar utilitară? Gildei nu-i pot în nici un caz da telefon s-o întreb, oricum mi-ar râde sardonic şi caustic în nas, iar bătrânul scarabeu, din cutia lui semitransparentă, mă aştepta în linişte şi fără panică să-mi găsesc singur răspuns la toate întrebările, odată ce-i voi duce interviul cu Molly Pentreath. Şi totuşi nu. Orice, dar nu halucinaţie. Dar dacă a fost imaginară, artefact de ficţiune, am minţit sau nu? Categoric nu, dar nu pot decide asta până ce nu mă văd cu sacii în căruţă. Mai am atâtea etape din biografia personajului lui Deeping, draga mea afurisită, dar mai ales mai am să-i smulg măcar un secret de care cititorii romanului n-au aflat încă. Altfel ce rost ar avea interviul? Trebuie însă să schimb abordarea. E posibil ca fata de 13 ani sa nu ţină minte toate amănuntele derutante din ambigua ei conversaţie-joc cu Kit-care-parcă-nuera-tot-timpul-Kit, ceea ce ar produce o perturbare sub pragul admisibil în structura cărţii. Mai mult, faptul că peste 17 ani cititorul o regăseşte scriitoare, şi încă una cu mult înaintea timpului său ar putea fi interpretat de exegeţi inclusiv drept consecinţă îndepărtată a straniului joc de-a interviul din acel moment preadolescentin. În viaţa ei matură n-aş mai putea lua însă locul lui Kit, fără a introduce perturbări majore, care ar trebui să determine modificarea structurală a romanului al cărui personaj este. Amuzat de viteza cu care mă adaptez din mers la un context care azi dimineaţă îmi părea încă aberant, îmi spun că situaţia are humor. Deoarece Kit cel matur, care o reîntâlneşte pe Molly, fiind moralmente cu mai mult de o epocă în urma ei, decalaj al cărui tensiune pigmetează à outrance relaţia lor, va fi fost lesne de recunoscut în amintirea vagă a acelui Kit ciudat care-o întreba despre morală şi regulile jocului. Gândul ăsta mi-a amintit, prin asociaţie naturală, o frază a lui Camus: Ce que je sais, finalement, sur la morale et les obligations deh hommes, c’est au foot-ball que je le dois. Nu pot să nu mă întreb, cu humor, dacă nu cumva banditul de redactor şef nu m-o fi trimis să-i iau un interviu şi lui Camus şi nu-mi amintesc. Iar Gilda, care ştie tot şi încă destule în plus, n-o să-mi spună niciodată. Nevermore. Am decis deci să reintru în anturajul emancipatei autoare a best seller-ului Gulliver amestecându-mă printre nenumăraţii reporteri anonimi care se presupune c-or fi înconjurat-o şi de care romanul lui Deeping nu

Prozã pomeneşte explicit, ei fiind fără rol în depănarea firului roşu al naraţiunii. - Miss Pentreath, personajul dumneavoastră, Gulliver, e unul generic, rod al observaţiilor asupra vieţii britanice, sau îşi are sursa într-o experienţă personală? - My dear, dă-ţi demisia şi apucă-te de scris romane de duzină. Asemenea întrebări nu se pun. - Miss Pentreath, sunteţi deja un autor de best seller. Poate că aveţi dreptate în fond, dar publicarea ad litteram a răspunsului dumneavoastră pertinent v-ar văduvi de exact acei cititori la care ţineţi, cei care citesc Punch. Permiteţi-mi, with all due respect, să reiterez întrebarea. - Domnule reporter, întreab-o pe iubita dumitale. Dacă, ceea ce mă îndoesc, nu eşti un Gulliver, decât în măsură rezonabilă, nu rişti mare lucru. - Thank you so much, miss Pentreath. Credeţi că şansa bărbaţilor de a depăşi ceea ce am putea numi complexul Gulliver depinde doar de ei înşişi, de trecerea timpului sau de inteligenţa femeilor? - Femeile sunt mai inteligente decât îşi dau seama şi mai ales de cât li se permite să-şi dea seama. Dacă crezi că bărbaţii au nevoie de o şansă, atunci să facă bine să se gândească singuri la ea. - Miss Pentreath, în opinia dumneavoastră, doamna brună din sonete era îndeajuns de inteligentă? Dar Vittoria Colonna? Era bardul Will un Gulliver? Dar Michelangelo Buonarotti? - N-ai decât să numeri câte personaje de tip Ariel şi câte de tip Caliban sunt în opera lui, my dear. Apoi, cu temele făcute, du-te fuguţa şi meditează privind tavanul Capelei Sixtine. Domnilor, alte întrebări? Am un program încărcat. - Miss Pentrath, i-am şoptit regăsind-o la uşa din dos a clubului Femina, iată cartea mea de vizită pe care, sub semnătura dumneavoastră, scrie că-mi acordaţi un interviu în exclusivitate pentru The Globe. - Am scris eu asta? The Globe e un teatru, cine v-a dat dreptul să scoateţi o fiţuică omonimă? Hm, fie, cuvântul unei femei nu preţuieşte în nici un caz mai puţin decât al unui bărbat. Vino joi seara la magazin. Dacă te abţii să publici ştirea până atunci, află că-l desfiinţez. E o etapă depăşită, iar partenerul meu Oscar Wolfe - o moluscă. Asta e off the record, bine? Detest din rărunchi tipul Gulliver, dar Oscar, fie şi un excelent partener de afaceri, e chiar mai puţin de-atât. Vino şi cu ocazia asta scăp şi de celălalt, ştii care, dacă tot mă urmăreşti cu atâta acribie, vikingul

Prozã

sintagme literare care vine cu pieptul descoperit la asaltul cetăţii. Bătrânul Kit-bag. Dobitocul! Nici asta nu publici. Ce-o să mai vrei să ştii? Bine, pe joi. - Mulţumesc, miss Pentreath, mi-aţi răspuns deja la toate întrebările esenţiale pentru vremea de acum. Femeia făcuse deja doi-trei paşi când, auzindu-mi replica, se răsuci cu graţie, faciesul ajungându-i practic la 180 de grade de vârfurile botforilor eleganţi. Avea o supleţe de hibrid între ghepard şi antilopă, dacă aşa ceva ar fi posibil. M-a privit intens, n-a scos nici un cuvânt, şi-a răsucit bustul, gâtul şi capul la loc, aruncându-şi dintr-o mişcare şi părul căzut pe frunte. O undă de încăpăţânare, mândrie şi surprinzătoare fragilitate îi traversă trupul, de la frunte la tălpi, de unde se reflectă, probabil în antifază, căci deveni o scurtissimă clipă statuie. Statuie sau mască? În secunda în care mă privise, înregistrai mirarea mea în faţa unui chip schimbat: nu mai avea faţa albă, unghiulară, ochii şi părul negre, ci era oacheşă, ochii verzi-oliv şi părul şaten închis cu reflexe vag roşietice. Am respirat adânc şi m-am regăsit cu degetele pe tastatură, bucăţelele de interviu transcrise conştiincios. Ultima mea conversaţie cu Molly Pentreath, acum doamna Christopher Sorrel avu loc după ce cititorul cărţii al cărei personaj este ea închide ultima pagină. Bătrânul roman, aflat în metastază, primeşte de la fiul său injecţia izbăvitoare, iar cititorului i se dă de înţeles că întreaga poveste, din momentul în care Kit, la vârsta de 11 ani, se aşează pe valiza jerpelită a tatălui său, fostul căpitan Sorrel, pentru a-l ajuta s-o închidă, până la acest moment, a fost scrisă de scriitoarea care debutase furtunos cu Gulliver şi pe care spectacolul luptei tăcute şi irepresibile pentru viaţă a celor doi bărbaţi, tată şi fiu, o înţelepţise, fără a o domoli. - Mrs Pentreath, cum trebuie să mă adresez corect dumneavoastră? - Legal sunt doamna Christopher Sorrel. De comun acord cu soţul meu, numele meu de scriitoare este cel cu care publicul m-a cunoscut: Molly Pentreath. Depinde căreia din aceste persoane doreşti să-i iei interviul, moncher. - Ambelor, acesta era şi sensul întrebării. - Shoot, nu mai sta pe gânduri. - Ce v-a determinat să-l denumiţi pe Mr Sorrel senior „bătrânul roman”? - Mă urmăreşti de ceva vreme şi n-ai ajuns încă să-mi pui întrebări de fond. Pentru că lupta lui avea o demnitate dincolo de orice convenţie. Făcuse din banala meserie de

tată cu adevărat o meserie de senior, fără a fi defel spion. Altceva? - Ce părere aveţi despre feminism? - Iată o întreebare de-a dreptul inteligentă, te-am subestimat. Sub trivialitatea ei rutinieră e drapată o reală consideraţie pentru mine. Iată: o femeie puternică şi inteligentă, cum consider că mă apreciezi a fi, ca să trecem peste false pudibonderii de salon, nu numai că nu-şi pierde deloc feminitatea, ci şi-o accentuează. Prin acuitatea conştiinţei de sine şi asumarea curajoasă a propriei naturi. Astfel, nimic nu-i mai străin de aşa zisul feminism decât o femeie puternică şi inteligentă. (şi aici am tresărit; un răspuns asemănător, poate mai puţin tranşant, îl primisem de la autoarea Vladei; se mai închidea un cerc). Feminismul, ca să punem lucrurile la punct, nu-i decât cealaltă faţă a gulliverismului, chiar dacă perioadele istorice de manifestare nu coincid. În ţara ta a existat odată un curent, o mişcare, de o anume nobleţe, a cărei deviză era prin noi înşine. Ar fi unul din sloganele sub care trebuie denunţat atât gulliverismul cât şi feminismul. Alături de multe alte ...isme. Dacă n-ar necesita totuşi o anume cizelare. E corect spus, dar cam rugos. Nu conta pe mine. Eu mă afirm fără cârjele oricăror slogane. - Ultima întrebare, Mrs Pentreath. Ce loc ocupă iubirea în sfera personailtăţii unei femei ca dumneavoastră? - Dragul meu, se vede treaba că ţi-ai epuizat resursele de inteligenţă. Pune mâna şi citeşte romanul. Va apărea sub pseudonimul W. Deeping. Se va numi Sorrel şi fiul. Va fi un best seller, va împăca mai multe capre cu câteva verze, lupul y compris. Mă poţi cita, dar numai în ziua lansării. Acum du-te. Ai primit deja mai mult decât cereai. Şi oricum mai mult decât meriţi. - Vă mulţumesc, Mrs Pentreath. Datorez tocmai faptului de a fi citit romanul privilegiul de a vă fi luat acest interviu în trepte, dar asta, with all due respect, depăşeşte momentan posibilităţile dumneavoastră de înţelegere. Good luck, Mrs Pentreath. But never say Good bye. Îmi privesc cu un sentiment amestecat monitorul. Mă cunosc îndeajuns de bine ca să evaluez la un minim neglijabil probabilitatrea să fi inventat acest dialog. Înseamnă că e posibil să fi reuşit. Nu-mi mai rămâne, înainte sau după ce-i predau bărtrânului scarabeu textul, decât să-mi plătesc vechea datorie de a o invita la Gilda la o cafea. La care să ne povestim reciproc, fiecare din perspectiva lui, cum am luat eu interviu unui personaj de roman. Dacă e să fiu sigur de ceva în tot acest nexus de probabilităţi, e că Gilda posedă o versiune complet diferită de a mea şi în nici un caz mai puţin plauzibilă.

sintagme literare

RAMONA ZAHARIA ANOTIMPURI ÎN SCHIMBARE Sunt fisura dintre cer și mare peste care trec pescăruși în plutiri calme, nu există nicăieri un albastru mai senin decât cel desfășurat acum peste mine. Gânduri asemeni unor bărcuțe de hârtie mă poartă în mângâierea ritmată a întinderii, îi simt respirația până spre începuturile lumii și alunec din marginile prezentului. Se desprind la început mai mult auditiv, apoi tot mai vizual, jocurile cu pirați și indieni de pe plaja asta, pe atunci încă neamenajată. Câte comori găseam în fiecare zi în iarba înaltă și ce bătălii cu ciulini și scaieți se mai încingeau pentru ele. Intram în apă ca să ne agățăm pe degete căluți de mare pentru a dobândi puteri magice sau alergam desculți prin scoici ca să ne demonstrăm vitejia. Uneori ne întorceam seara când veneau bărcile și căutam să fim de folos cu câte ceva, vrăjiți de acele sporovăieli pescărești pe care înserarea și mirosul de alge le amplificau în imaginația noastră. Încă de pe atunci am aflat că cele mai bune midii se mănâncă directe de pe tabla încinsă, n-am retrăit în niciun restaurant plăcerea asta. Scoteam atât de multe, încât sfârșam prin a le alege doar pe cele mai mari, o cruzime din care se înfruptau în urma noastră pescărușii, cu mereu flămândele lor ciocuri galbene. Drumul spre casă strângea în prietenia noastră, ca într-un nod iansik, planuri pentru ziua următoare, pentru săptămâna care venea, sau pentru toată vara, tot anul și chiar și mai departe în viață. Ne întorceam epuizați și de cele mai multe ori pașii până la îmbrățișarea răcoroasă a așternuturilor mi se păreau provocări demne de un erou cu puteri supranaturale. Râsete ca niște spinări de delfini creionează țărmul cu ispitele lui, îmi aud numele asemeni unei fredonări îndepărtate, până când devine chemare. Ridic o mână în semn de răspuns, oare m-am evaporat în solzii unui alt timp? Nu mă grăbesc să mă rup din plutire, dar în cele din urmă trebuie să dau o direcție către restul de zi pe care îl mai am de parcurs și aleg să o fac înotând pe spate. La mal se fac glume pe seama mea, colegii sunt întotdeauna generoși la capitolul ăsta, este un soi de afecțiune între noi cei care împărțim acelaș atelier la locul de muncă. Tavi strânge să plece și rămânem trei așezați pe un singur prosop, lipiți în discuțiile pe care le întinde plictiseala. În cele din urmă hotărâm că ne-am văzut destul pe ziua de azi și plecăm și noi, fiecare spre treburile lui.

Prozã Leneveala pe plajă s-ar putea să mă întârzie, nu că mi-ar păsa în mod deosebit dar mă întreb pentru ce avem în seara asta masă rotundă, Doru a vrut să fim toți pe cât posibil. Dintr-un capăt în altul al orașului, prin viermuiala de lume, schimb de mai multe ori postul de radio și descopăr că oricum nu m-ar putea prinde ceva, ca și cum nimic de la interior nu găsește deschiderea necesară prin care să mă pună în contact cu veselia de pe stăzi. Cobor din mașină, îmi amintesc să trec prin păr cu mâinile de câteva ori și intru pe terasă, căutându-mi grupul fără entuziasm. Poate ar fi trebuit să merg întâi pe acasă, dar gândul se rostogolește lipsit de greutate și îmi continui drumul fără să mai dau importanță micilor străluciri de nisip. După ce am strâns toate mâinile întinse spre mine i-am privit pe rând din colţul meu de masă, căutând motivul pentru parada de accesorii şi detalii. Port un tricou epuizat de toată vara şi o vagă urmă de satisfacţie îşi face loc printre nemulţumirile mele – încă nu am ajuns material pentru un colaj din revistele de modă. Suntem aproape toţi, fără ca măcar să semănăm cu adunătura de pe Rândunelelor din vremurile ei bune. Nu se leagă nimic, exceptând conversaţiile despre cine cu ce se mai ocupă şi ce legături şi-a mai făcut. Din când în când se resuscitează amintiri din cartierul pe care l-am părăsit pe rând, în goana după „mai bine”. Se râde exagerat, repetate cu diverse ocazii, lucrurile astea au început să devină mai mult un fel de dresaj, menit să ne readucă în formaţie. Am senzaţia că suntem elefanţi la circ, deprinşi să execute mereu aceleaşi jonglerii când pocnetul biciului le muşcă auzul. Adrian Sima, asistent universitar la Ruhr-Universität din Bochum, nu îşi rotunjeşte realizările ca pe un pântec plin, ba chiar zâmbeşte detaşat când este analizat în ce măsură poate deveni „o relaţie”. Ar fi fost interesant să putem schimba câteva cuvinte, dar m-am aşezat lângă Teo, care se agită să atragă atenţia asupra unor poveşti cu ţâţe. Judecând după veselia disperată, încep să înţeleg de ce a rămas agent de vânzări în „firma lu tata”. Felinarele purtate discret de mica grădină cu separeuri, împrăştie lumina ca la teatru, îngroşând conturul personajelor de la masa de 12. Minute se topesc în bălăceala de vorbe ușoare, se râde mult, se bea cu generozitate. Mă simt izolat în toată această expunere de penaje, eu nu sunt „ceva” în devenire. Clipa mea este acum şi ea nu mă îmbracă în cuvinte mari. - Vlăduţ, tu?! Întrebarea a venit ca un cot primit aiurea, într-o aglomeraţie, şi mă văd nevoit să împing înainte un „nimic”, suficient de tare cât să poată fi considerat răspuns. - A expus în martie la Camden Arts Centre în cadrul unei expoziţii de fotografie!

sintagme literare Privirile se îndepărtează sau se pleacă, acum pot să mă sprijin liniştit de ideea că în gândurile celor prezenţi sunt un pozar, aşezat în agendă la rubrica „evenimente şi festivităţi”. Zâmbesc spre Doru cu mulţumire, ar fi fost ciudat să îmi lipesc singur eticheta asta. A rămas la fel de spontan, numai că s-a risipit cumva dinamismul pe care îl genera când începea o discuţie. Cât o fi trecut de când stăteam unul lângă celălalt pe acoperişul blocului, eu prins într-o situaţie cu sens unic, el în teama de o viaţă la costum? Şi iată-l acum purtând unul cam în neorânduială, dar cu eleganţă. Din când în când are puseuri de nostalgie şi ne cheamă pe toţi aici, ca să îl convingem că aşa e viaţa – cedezi fără oprire, chiar dacă mereu sub altă formă. Uneori se redescoperă liber alături de noi, spre deosebire de Dan, care zâmbeşte cu îngăduinţă celor aflaţi sub baremul lui, bine stabilit pentru oameni realizaţi. Îşi alege cu grijă cui să se adreseze, către mine niciun cuvânt de foarte mult timp. Firma de audit unde lucrează Doru are contract cu banca la care este angajat Dan, presupun că aşa au redevenit buni prieteni. Aproape că se strigă, nu se mai vorbește şi cuvinte ricoșează în toate direcţiile. Teo mă amestecă în discuţiile cu Ştefan şi de câte ori nu ştie cu ce să continue mă întreabă „ce mai fac” şi „ce mai zic”. Am parcurs deja în minte fiecare mod în care aş putea să plec de la masă, momente ca astea mă fac să mă mir cum de m-am lăsat de fumat ... Şi în fond de ce nu aş pleca chiar acum, că şi aşa trec pe lângă mine toate discuţiile şi îmi imaginez că dacă mai comand o cafea ca să o pot folosi pe post de conometru, tot voi fi primul care se ridică de la masă. - Pe mine vă rog să mă scuzaţi, am avut o zi grea şi cea de mâine nu am motive să cred că va fi altfel. - Pleci?!! Teo atrage atenţia în mod strident, este totuşi 22.45, nu sunt chiar lipsit de decenţă. Unde naiba îmi e portofelul?! - Cauţi asta? Ştefan se apleacă şi mi-l ia de pe jos, îmi imaginez că arăt ca un aiurit la care toţi se uită fără să priceapă de pe unde a picat. Spun ceva fără sens, după care mulţumesc cât pot de clar şi strâng iar mâini, numai că de data asta îmi par pelungiri ale privirilor mirate. Aleg ieşirea în bulevard, cândva iubeam oraşul ăsta cu o furtună de motive, acum am doar senzaţia de cochilie goală. Privesc ferestrele blocurilor, „mici resturi de lumină din alte lumi”, nu mai construiesc în joacă vieţile din spatele lor, cum o făceam de atâtea ori când rămâneam singur, cocoțat pe scara unui acces secundar al școlii generale. În intersecţie un cuplu se sărută pe trecerea de pietoni, pentru mine stă să înceapă toamna, în vreme ce pentru ei încă nu s-a sfârşit vara. Nu este acelaşi lucru, percepem

Prozã căldura diferit, culorile au alt sens şi nopţile ... Mă rog, nu ştiu ce mi-a venit cu nopţile, se vede că ar trebui să nu le mai pierd, cel puţin nu aşa. Dacă mai continui să mă gândesc, o să încep iar să ... „There's somethin' wrong with the world today I don't know what it is ...” - Alo, da! - Ai şters-o aşa de repede, că nici nu am apucat să schimbăm două cuvinte. - Simţeam că-mi cresc pene din cur de plictiseală! Mâine am oricum zi grea, aşa că, prietene să nu te superi! - Chestia cu penele parcă Nichita a spus-o, sau ceva de genul. Oricum, o apreciez ca fiind sinceră, dar partea cu „mâine am zi grea” ... Mâine este duminică, geniule! - Pentru tine, da, zilele au o semnificaţie în funcţie de denumirea lor. - Te rog! Am uitat că voi artiştii nu vă ghidaţi după banalităţi, ca noi, muritorii de rând. Am vrut neapărat să vorbim ... atât! - Şi Doru, pentru asta trebuia să chemi tot cartierul?! - Voiam să spun la toţi, dar nu ştiu, pur şi simplu nu îmi găseam cuvintele şi acum că ai plecat parcă nu mai are farmec. Voiam să fii şi tu aici, să fim toţi. - Despre ce este vorba, nu mă lua cu ocol! Ezită, mă întreb cum de am putut să uit că mâine este duminică. E clar, nu mai ştiu să spun o minciună decentă! - Mă însor. - Îm?! - Da, ştiu că vine cam brusc. De fapt, nu cred că pote veni altfel. - Păi ... da! Era să o iau aiurea! Acum sunt eu cel care nu poate să îşi adune cuvintele, totuşi va trebui să adaug ceva, îl aud chicotind şi parcă îmi pare rău că am plecat. - Aş fi vrut să îţi văd mutra, să îmi spui ce crezi, să discutăm şi tot ce ar mai fi urmat după. - Ce să spun, dacă ea este fata ... În vreme ce voi vi le găsiţi, eu am pierdut-o, deci prea multe comentarii de la mine, exeptând felicitările, care chiar sunt sincere ... - Poate nu ai găsit-o încă. - Ştiu, ştiu, „Nimic nu se pierde” – Antoine Lavoisier, cu toate astea şi-a pierdut capul sub ghilotină. - Ha! Ciudate asocieri mai faci. Uite, eu mă întorc la băieți și cu tine mă văd luni, că doar nu crezi că rămânem așa! - Ne vedem! Pe la 18 te aştept la mine. Hai, îmbată-i pe toţi! Am pierdut noaptea prefăcându-mă că nu mă gândesc la ce mă gândesc. Nici măcar muzica din căşti nu putea să acopere „Eşti un bou!” care din când în când dădea cu cracii în sus toate încercările mele. „Eşti un bou!” – m-am uitat lung în oglindă sperând să vibreze şi altceva: „Nu! Eşti un bou!”. Şi pe la trei am deschis laptopul cu o resemnare „încrâncenată” şi am început să trec prin milioanele de

sintagme literare poze cu ea, cu noi. Amintiri despică prezentul cu ghiarele lor luminoase, până când mi se deschide în creier un gol de borcan în care alunecă un hamster idiot, cu ochii roşii: cum am putut să mă rătăcesc atâta timp prin altcineva?! Ziua ei de naştere de acum un an am petrecut-o chinuindu-mă cu o femeie şi cu o sticlă, anul ăsta a rămas doar cea din urmă şi nici pe ea n-am reuşit să o dau gata. M-am dizolvat, nu reuşesc să mă prefac decât dacă am un public şi îmi este inexplicabil teamă că nu voi fi în stare să halesc partea mea de singurătate, fără să nu îmi rămână în gât tot restul zilelor. Am avut de câteva ori impulsul să şterg tot, să împrăștii cojile mincinoase ale unor promisiuni construite cândva pe verticală, dar sunt mult prea multe luni, trăite unele peste altele într-o neorânduială febrilă şi înghesuite în ani, ca atunci când îţi faci bagajele pe fugă. Se sufoca, orașul îi ciuntea „devenirea” şi, după un neastâmpăr cu tot felul de fâţâieli iritante, pe care multă vreme le-am considerat capricii, mi-a spus simplu şi neted că ea pleacă şi dacă nu vreau să vin cu ea, asta e! Mi-a vorbit mereu despre oraşe, plecări, prieteni realizaţi în altă parte, călătorii şi vise, dar nu m-am aşteptat să îşi fixeze o dată de la care toate astea să se întâmple. A plecat cu toate sertarele plângând în urma ei, mărgele desprinse, cursuri de reflexoterapie, sticluţe, şerveţele, cărţi de autodezvoltare pline de îngroşări şi pete de cafea, am strâns în urma ei tot felul de chestii lăsate la întâmplare. Am găsit chiar şi lucruri pe care le categorisise cândva ca fiind indispensabile. Un discurs morişcă a însoţit graba de a elibera casa, aproape că îmi cerea să nu îi port pică, eu eram vinovat că nu vreau să îmi pun viaţa în batistă şi să pornesc în urmărirea ambiţiilor ei schimbătoare. „Te rog să mă ierţi, când vei putea. Adică vreau să spun să ai disponibilitatea ca în viitor să mă ierţi, poate lucrurile se vor potrivi altfel decât bănuim, nu se ştie niciodată. Asta sunt eu, cel puţin acum şi nu pot, nu se poate altfel.” Apoi a mai îngrămădit nişte lucruri într-o sacoşă care s-a rupt, jos o aştepta Adina să o ducă la aeroport. A început să reia sub diferite forme ceea ce deja a spus, până când a reuşit să transfere totul într-o altă pungă şi s-a oprit în hol ezitând. În cele din urmă am simţit strânsoarea braţelor într-o despărțire prea lăbărțoasă, m-am desprins reflex şi atunci a izbucnit în plâns, trârâind pe hol suspine de paradă. Aveam să rămân în urmă, fără ca să pierdem legătura cu totul. Suntem prieteni pe toate reţelele de socializare, ne dăm share şi like, îmi trimie poze pe e-mail de peste tot, poze cu multă lumină, în culori şi transparenţe. La început ne-am străduit să găsim pretexte pentru extensia asta ciudată în viaţa celuilalt, ca şi cum ne căutam ecoul, să nu ne rătăcim. Acum au rămas doar cuvinte, fără vreo construcţie, chiar am căutat în urmă şi nu am întâlnit nici măcar un verb anul ăsta: „Copenhaga iarna”, „vis împlinit!”, „Forgetmenot :)”, „aprilie”, „2568 de minuni”.

Prozã În răspuns trimit poze cu obsesiile mele curente, lipsite de „îndrumări” pentru că am pretenţia ca evidenţele să nu se explice. E ca un joc de tenis la perete. O privesc, uneori radiantă, dar de cele mai multe ori doar frumoasă. Îi recunosc surâsul compus pentru poze, instantaneele sunt rare – din păcate. Știu fiecare linie a feţei, nu s-au produs schimbări, exceptând plăcerea nouă de a-şi vopsi, tunde, îndrepta şi chinui părul în toate felurile. Cu toate astea, am din ce în ce mai des senzaţia că privesc o străină care vrea să îmi spună „uite-mă, sunt aici!”, ca în reclame, pulverizând mulţumire dintr-o viaţă cu cadre perfecte. Şi totuşi nu te văd, Cris! În piaţa Sfântul Petru din Vatican apusurile îşi sporesc magia, numai că fata asta cu părul roşu e doar o replică a celei care, cu doi ani în urmă, adormea în braţele mele. Doi ani şi mai bine, dar acum am încetat să mai ştiu exact şi cât timp a trecut şi de ce ai plecat. Mă întreb ce ai să te faci când vei descoperi că lumea întreagă este încadrată în limite? După ce vei fi bifat ţări şi continente, te vei opri obosită, descoperind că nu ai încotro să fugi, nici de tine şi nici de ceea ce ai fi putut să faci. Nu, nu sunt rău, nici nu mă strădui să mă conving că „îmi trece”, pentru că probabil va rămâne undeva, strecurată, o nostalgie, numai că nu pentru tine cea aflată mereu într-o continuă vânătoare de „mai bine, mai frumos, mai profesionist”. O păstrez pentru ghemuirile din cortul pe care l-am cărat ca nebunii pe toţi munţii, pentru grozăviile pe care mă trăgeai după tine să mi le arăţi şi, în general, pentru tot ceea ce nu mă lasă câteodată să adorm liniştit. Catull îmi șoptește: “quod vides perisse perditum ducas”, apăsat şi melodios, până când sunt redat unui timp în module – este 5.45 şi „mâine” a început deja să se deruleze dincolo de vârfurile teilor, pe strada care se întinde somnoroasă către o nouă zi nelucrătoare. * * - Ia zi: cum este prietenia cu un popă? Mă priveşte sătul, ca un constrictor care tocmai a înghiţit şi nu mai vede ceva de real interes prin jur, speră doar ca discuţia să se deşire din picoteala subiectelor confortabile. Ridic din umeri pentru că nu văd puncte de sprijin pentru o discuție. -Ei, hai! Chiar nu se poate spune nimic?! Cine ar fi crezut că a început să te preocupe viaţa de apoi! Ce poate să mai licărească în lumea asta ca o mocirlă?! Aprinde a treia ţigare şi îşi schimbă privirea pe linia orizontului. Furtuna care înaintează dinspre mare prăvăleşte un „bleu gris” peste oraşul strâns în fularul de strălucire al jumătății de zi. Acolo unde contrariile se întâlnesc, lumina străpunge norii şi se transformă în luciu de apă, curând va abandona plaja, acum însă este momentul ei şi din jocul fascinant de nuanţe prind viaţă imagini pe care aş fi vrut să le pot captura.

sintagme literare - Să ştii că sunt curios! - Lumea aşa cum e ea se reflectă mult prea diferit prin fiecare fiinţă în parte, încât, indiferent de cât de mult îngustezi sau măreşti tiparul, nu poţi uniformiza. Poate fi numai o mocirlă, dar în acelaşi timp este şi contrariul şi încape de fapt în toate definiţiile posibile. - Ok, dar ca să coborâm din general, unde nu mă simt în largul meu, tu cum ai fost „iluminat”? - Mmm nu, nu poate fi vorba de aşa ceva. Să spun drept, nu ştiu unde am făcut click pe o idee sau alta. Pentru mine este foarte greu de explicat, ai mei nu s-au preocupat să îmi ofere o educaţie religioasă şi această dimensiune a rămas închisă. Am trecut senin cu un „Que serra, serra” peste toate marile întrebări, nu am simţit nevoia să mă poziţionez de o parte sau alta. Când îmi erau aduse argumente pro divinitate, mintea mea le găsea în mod firesc pe cele contra, iar când acestea din urmă erau enunţate cu multă convingere de alţii, brusc mă scuturau îndoielile şi un „dar dacă totuşi” pornea să construiască în mine ipoteze. Nu spun, nu pot spune prea multe nici din acest punct în care mă aflu acum, totul continuă să plutească prin viaţa mea, fără să caut şi fără să alung răspunsuri. - Dar, totuşi, ceva te-a modificat, nu? „Modificat” devine o săgeată înfiptă într-un alt sens: „contaminat”. Nu ştiu în ce măsură aş putea să dau un răspuns care să mă mulţumească, aşa că mă hotărăsc să întârzii, mimând interesul pentru meniu. Şirul de preţuri fuge fără să reţin ceva, în vreme ce de partea cealaltă, un zâmbet domină peste o aşteptare ca la şcoală; elevul se va prăvăli curând în groapa cu lei a ridicolului. Se joacă dint-o mână în alta cu pliculețul de zahăr și îmi caută privirea, ca să mă asigure că nu este dispus să renunțe ușor. - Da şi nu. Ce rost are să vorbim despre aşa ceva când vezi bine că nu reuşesc să mă fac înţeles? L-am cunoscut întâmplător, într-una din puţinele mele sâmbete libere când rămân până târziu în pijamale şi îmi plimb afectuos cana cu cafea prin toată casa. Citeam un material amuzant, „fără date şi citate”, când ţipătul isteric al soneriei mi-a făcut ţăndări mulţumirea. Deschid fără să mă grăbesc şi în uşă apare unul cam de-o seamă cu noi, costumat în popă. S-a prezentat ca fiind noul preot al bisericii de care aparţin şi mi-a cerut câteva minute. I-am explicat cât am putut de politicos că eu nu prea „aparţin” când este vorba de aşa ceva, totuşi i-am făcut semn să intre. A fost o disponibilitate ciudată, de moment, pentru că în mintea mea deveneam tot mai conştient de valoarea timpului, ca orice om căruia tocmai asta i se cere. I-am spus ceva de genul: “Sunt ... cred că am devenit sau sunt pe cale să devin ateu, dar asta nu mă împiedică să îmi împart cafeaua, dacă îţi face plăcere.” Mă rog, m-a ascultat fără să pară indignat şi mi-a vârât în faţă poza unui puşti de şcoală generală, pistruiat şi cu părul nisipiu, pe scurt – una din acele mutre pe care le uiți repede, cu toate că timpul le va acorda revanșa mai spre maturitate.

Prozã - Flavius Barbu, stă vizavi la ultima scară, se poate să îl ştiţi. I-am răspuns că nu îl ştiu, probabil că este un puşti cuminte şi ăştia sunt cel mai greu de remarcat. Oricum, nu îmi prea cunosc vecinii şi vieţile lor trec paralel pe lângă preocupările mele. A zâmbit dezamăgit şi mi-a explicat că băiatul are nevoie de o operaţie pe care părinţii nu şi-o pot permite şi, cum se întâmplă de cele mai multe ori în astfel de cazuri, timpul este o problemă în sine. Nu l-am lăsat să îmi dezvolte întreaga dramă, am oroare de expunerea durerii ca într-un circ, mi se pare umilitor să caşti nişte răni doar pentru ca să sensibilizezi, aşa că am scos bani, subliniind că totul se rezumă la încredere. A ţinut să îmi spună că se aflau aproape de suma ţintă, dar erau blocaţi în mod frustrant prin epuizarea mijloacelor, iar acesta era ultimul la care mai putea apela ca să ajute. Se pregătea să iasă pe uşă, dar l-am oprit cu rugămintea unei întrebări în schimbul unui răspuns. Mă intriga lipsa de interes pentru declaraţia mea de necredinţă şi i-am subliniat-o cu un fals reproş. În albastul verzui s-a descărcat o sclipire şi mă aşteptam bucuros la o discuţie cu argumente. Mi-a răspuns că a venit pentru un copil minunat şi însuşirea asta este solidă, spre deosebire de ateismul meu. „Pot vorbi şi în citate, îmi veţi căuta zonele atacabile din pledoarie şi vom porni o discuţie din care amândoi vom ieşi convinşi doar de ideile proprii. Am căutat un limbaj comun, compasiunea.” Nu aş fi dat o importanţă deosebită momentului, dar pe strada mea locuieşte o vioară, o aud uneori când mă întorc acasă şi îmi place liniştea pe care o coboară către finalul de zi. Cineva reuşeşte să strecoare muzică printre gândurile mele şi zâmbesc de fiecare dată ca unui salut. Este tocmai vioara acestui puşti, am aflat întâmplător şi am fost impresionat. Dintr-odată nu mai eram aşa de paralel cu vieţile vecinilor mei, pe cât credeam, o legătură simplă şi întâmplătoare m-a făcut să tresar şi să îl caut pe Receariu. Ceva îmi spunea că, dacă nu fac nimic pentru ca vioara să nu tacă, este foarte posibil să rămân cu o aşteptare şi asta m-a îngrozit, pentru că urăsc aşteptările atunci când nu sunt eu cel care le provoacă. Am intrat în biserică, am întrebat de el şi mi s-a arătat biroul. M-a privit surprins, îşi amintea în mod clar de mine, aşa că i-am spus direct că am venit să ajut cu mai mult. Nu mai era nevoie, deja la acel moment acţiunea se finalizase cu bine. Mi-a povestit în câteva cuvinte cum speranţele s-au materializat prin capacitatea de implicare a oamenilor, pentru care îmi mulţumea şi mie, iar la final am rămas într-o tăcere deloc stânjenitoare, cu o mulţumire senină în spaţiul îngust prin care lumina pătrundea împrumutând culorile vitraliului. - Şi din acest punct a început prietenia. - Ar fi frumos să spun că a început cu această pauză. M-a întrebat, când m-am ridicat să plec, ce m-a făcut să reacţionez şi i-am explicat simplu; mult timp după discuţia asta nu am mai vorbit.

sintagme literare - Deci a fost un proces în etape. De regulă, oamenii Bisericii provoacă impresii puternice, indiferent dacă la o extremă sau la cealaltă. - Da, sunt ca o foaie în alb de la care aştepţi să se scrie singură cu toate aşteptările tale, pozitive sau nu. Este posibil să fi fost o prejudecată. L-am reîntâlnit întâmplător în piaţă, era însoțit de o femeie cu un chip parcă aflat încă în lucru, ca și cum nimic din trăsăturile ei nu era definitiv și aștepta retușul pe planșetă, cuminte, nu cumva să devină o ciornă. Aflată în opoziție cu bărbatul ei, fără să fie totuși urâtă, părea că până și mersul alături era șovăitor și nesusținut decât de direcția pe care trupul lui o deschidea prin mulțime. Mi-am spus atunci ,,iată un cuplu care prin obiectivul aparatului ar arăta ca o suprapunere.” Când au ajuns în dreptul meu l-am salutat, era ușor schimbat, fără să pot spune exact în ce fel. Cu părul ridicat în coadă, părea mai de grabă pregătit să primească în mâini o chitară decât să deschidă o Biblie. Mi-a prezentat-o pe Corina şi am început un schimb de banalități care se legau în mod surprinzător, stăteam în mijlocul forfotei, fiecare întors către altă direcție, fără ca totuși să ne desprindem din conversaţie. Atunci ea a zâmbit amuzată şi ne-a invitat să continuăm discuţia la ei. M-a văzut încurcat şi a insistat, nu aveam motive să o refuz şi în plus eram curios. Stau într-o zonă mai veche a cartierului, umbroasă, cu grădini mari. Tăcerea se materializează acolo în pânză de păianjen, este ca şi cum ziua trece prin ochiuri de linişte, aşezate după un tipar. Casa lor mi s-a părut fascinantă prin armonia obiectelor simple, sunt complet străini de preocuparea pentru detalii, totul se desfăşoară în linii clare, fără subtilităţi şi asta face ca aerul să circule nestingherit de la un capăt la altul prin ferestrele deschise. În ziua aia am vorbit mult, fără să punem presiune pe opiniile celuilalt. Ne întâlneam pe aceleaşi idei mai des decât aş fi crezut că este posibil şi aşa am descoperit că sunt suficient de multe lucrurile pe care la avem în comun. La el totul trece prin nucleul unui singur concept: caritate. De aici se ramifică totul către indiferent ce aspect. Îşi fixează obiective pentru care croieşte planuri şi scheme şi te rog să mă crezi că munceşte mult ca să le îmbrace în oameni, posibilităţi şi de cele mai multe ori în reuşite. Am fost surprins de lejeritatea cu care se implică în vieţile celorlalţi, cunoaşte doctori, ingineri, profesori, funcţionari de tot felul şi într-o foarte mare măsură oameni simpli cu ocupaţii diverse, este o colecţie impresionantă de relaţii. Fericirea tăcută prin care contaminează, m-a apropiat în cele din urmă şi pe mine, sub acest aspect recunosc: m-am „modificat”, fără să fac însă un transfer de principii. - Şi rezultatul concret? Sau nu este vreunul. - Ba ar fi. De la o vreme ştiu precis că joi după 16 citesc poveşti, mă tăvălesc pe covoare, aşez cuburi, şterg lacrimi şi mă răsfăţ cu mirarea făpturilor mici în felurite jocuri. Este surprinzător câte „confesiuni” îţi fac, şoptind la ureche nimicuri delicioase, doar ca să îţi câştige frânturi de atenţie.

Prozã L-am adus o dată la centru, el nu conduce şi m-a rugat să vin. Aş fi putut să îl aştep în maşină, nu mi-a cerut să îl ajut, dar am vrut să văd ce lume începe dincolo de poarta cărămizie. Nu mi-au dat voie să fac poze copiilor şi am fost puţin dezamăgit, mă cercetau pe sub gene din lumea lor mică şi luminoasă cu o veselie posnaşă, gata să erupă. Exact asta s-a şi întâmplat când m-am aplecat să le arăt aparatul foto, am fost încercuit rapid şi cucerit uşor. Când m-am mirat cât sunt de sociabili, o îngrijitoare mi-spus că sunt obişnuiţi cu vizitele, mai multe persoane au încheiat contracte de voluntariat şi vin special să se joace cu ei. - Deci am în faţă un voluntar cu acte, cine ar fi crezut ... - Am timp, din fericire nu suport constrângerile unui program. Mâine trec pe la muncă să văd intrările din registrul de comenzi şi încep să dezvolt o idee, două, poate trei, timp de patru ore, opt, zece, atât cât este nevoie. Dacă e de lucru, poţi nici să nu mai pleci acasă, după cum este foate posibil să îţi termini partea şi să fii liber toată ziua. Noi la grafică ne aranjăm treaba în aşa fel încât să fie lejer pentru toţi, fireşte că sunt şi perioade de efort maxim, dar ceva mai rare în ultima vreme. - Sunteţi plătiţi la lucrare? - Exact. Baza plus lucrările, fapt ce ne dă timp suficient să fim şi altceva decât oamenii muncii. În felul ăsta, pentru mine nu este un sacrificiu o joacă de două ore cu nişte pici simpatici, ba chiar deschide un prilej să devin inspirat. - Nu mi te imaginez ocupându-te de nişte copii. Mă rog, ce pot să spun, este un lucru lăudabil, atunci când eşti în stare să-l faci. - Uneori am impresia că eu sunt cel îngrijit, în fond nu fac decât să mă joc. - Ei, vremea rea mi-a dat prilejul să aflu lucruri noi astăzi. Nu eşti deloc previzibil, prietene! Între mare şi cer nu mai există delimitare, aceeaşi culoare în diferite nuanţe pare că izbeşte tot ce i se opune, cu o furie care smulge ramuri şi pune geamurile la o grea încercare. O fi bine că nu sunt previzibil? Mă gândesc la ziua care a început cu o dimineaţă ca o şapcă purtată ştrengăreşte, iar mai apoi s-a rostogolit spre o după-amiază tulbure. Suntem prizonierii furtunii şi localul s-a umplut de o gălăgie înviorată, fără nimic pozitiv, doar o neutralitate sonoră, care dă senzaţia de simulare computerizată. Este interesant cum se modifică atmosfera printr-o singură schimbare exterioară, lumina slabă care ajută discret pe cea naturală creează jocuri calde pe suprafeţele lucioase, ospătarii şi-au accelerat ritmul de lucru, în vreme ce clienţi zgribuliţi continuă să intre pe uşă, aduşi de ploaia care acum spală totul. - Eu de aici nu ies! Mamă, ce îi dă ... Gabi face semn ospătarului, comandăm fiecare încă o cafea şi astfel începem o discuţie despre excese, nu foarte convinşi de subiect. Se pare că timpul din această duminică se va acumula într-o leneveală amorfă şi probabil că momentul actual este punctul culminant al acestei zile: noi doi, foști colegi de liceu agățați într-o prietenie secvențială.

sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU PROFIL

MARIN SORESCU, „REVIZITAT” Mai degrabă ignorat acum decât contestat, deşi, cândva, nu cu multă vreme în urmă, se bucura de o largă popularitate (audienţa întreţinând, inevitabil, suspiciunea facilităţii), cu un bun instinct al pieţei literare (observa N. Manolescu), făcând o figură aparte în cadrul generaţiei, şaizecistul Marin Sorescu s-a bătut pentru reinventarea / „democratizarea” poeziei. Congenerii, în contextul neomodernismului nostru, redescopereau, cu entuziasm, filoanele liricii interbelice; mânat de impulsul înnoirii („Am vrut să mă schimb pe unul mai bun”), antitradiţionalistul Sorescu, considerând că poezia noastră este „volatilă”, „declorofilizată” etc., voia să o apuce pe alt drum. Dincolo de versificaţia circumstanţială (la începuturi), oferta sa, permeabilă, depoetizând motive care au făcut şcoală, reîmprospătând vocabularul poetic „umil”, folosind masiv oralitatea şi narativitatea, îl defineşte drept poet de avangardă, e drept, fără furii demolatoare. Încât, marca Sorescu, regenerând lirismul, stârnind febra imitativă, cultivând prozaismul, intertextualitatea, cotidianitatea, banalul etc., ne obligă să recunoaştem în prolificul autor un optzecist avant la lettre. Cu observaţia, esenţială, la îndemână, că avem de-a face cu un caz aparte, refuzat de optzecişti! Celui „mai bun scriitor postmodern” (cum opina Ion Buzera) îi datorăm un precursoriat nerecunoscut, ceea ce ar explica (nicidecum justifica) tăcerea care îi însoţeşte posteritatea, scriam cu ceva timp în urmă. Iată că un tânăr critic clujean (Cosmin Borza) mă contrazice, oferind, recent, o substanţială carte, rod al unor lecturi proaspete, neconcesive, realizând ceea ce Paul Cernat, inspirat, numea revizuirea revizuirii. Fiindcă Singur printre canonici (Editura Art, 2014) îl reconfirmă pe contemplativul sceptic Marin Sorescu ca mare poet, C. Borza poposind – cu acribie – asupra textelor soresciene, spulberând indiferenţa optzeciştilor. Să nu uităm, un Mircea Cărtărescu, dispreţuind revoluţia poetică a Liliecilor, recuperând, epopeic, o lume matricială, în numele unui „postmodernism rural”, strecura, maliţios, o observaţie care s-ar fi vrut nimicitoare: „te întrebi dacă e şi poezie”. Să ne amintim că junele Sorescu trezise interesul marelui Călinescu, notând insolitul acelor texte, devenit normalitate (v. Un tânăr, în Contemporanul, 1964).

Atelier critic Această „ştampilă augustă” (cf. Alex Ştefănescu), evident, l-a consacrat ca poet. Bizareria intra în coerenţa unei lumi de idealism pulverizat. Aruncânduşi ochiul pe încercările soresciene, „divinul critic” – cu o intuiţie de zile mari – descoperea fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune; să recunoaştem, observaţii de uz obştesc acum, prefigurând acea nouă formulă lirică, ieşind din negurile dogmatismului, subminând convenţiile şi înviorând lirismul autohton. Adevărat, debutul său nu a fost strălucit. Cum primul volum (Singur printre poeţi, 1964, cu o Prefaţă de Marcel Breslaşu) era o colecţie de parodii în registru minor, reconstituind („caricatural”, sesiza Ion Pop) stilurile unor poeţi în vogă, persiflând uzanţele confortabile, securizante, veritabilul debut se va consuma un an mai târziu (Poeme, 1965). Dar poetul se exprimase deja ca epigramist (Viaţa studenţească, 1957) şi era angajat al secţiei de critică de la Luceafărul (19631965); mai mult, un manuscris (schiţe) fusese retras de la o editură, anterior apariţiei volumului de parodii, trecând în revistă o deconcertantă paradă de stiluri. Deşi Singur printre poeţi rămâne, prin titlu, o promisiune nerespectată (cf. Mihaela Andreescu), tocmai poetul absentând (ca voce singulară), Sorescu a fost de timpuriu aproape de el însuşi, ne asigura Marian Popa, cercetând, în masiva sa Istorie, poeziile de început (îndeosebi, în Iaşul literar). Astfel de digitaţii stilistice, sub aparenţa facilităţii, bucurându-se de complicitatea publicului au impus, prin pana soresciană, critica parodistică. Fiindcă parodia, negreşit, rămâne un exerciţiu de critică literară (surâzătoare), vestejind stiluri, ticuri şi convenţii. Interesat de răspunsul publicului (feed-back), obsesiv preocupat de a (se) comunica, poetul se va adapta din mers, propunând ingenios volume „în schimbare”. De unde şi mulţimea etichetelor aplicate: neomodernist, antitradiţionalist, postmodernist, experimentalist, deconstructivist etc. Oricum, distanţându-se de „jocul demiurgic” al congenerilor, el foloseşte texte anterioare (hipo-texte) pentru a savura, în ipostază deconstructivistă (cf. Maria-Ana Tupan, M. Ene), mimo-texte, pe suport parodic. Spiritul parodic, fie el şi respectuos, „de încurajare”, caracterizează, de fapt, întreaga literatură soresciană. Iscodelnic, proiectându-se în Altul, poetul îşi devoalează temperamentul nonconformist, repudiind autoritatea convenţiilor literare. Şi impune, parodierea fiind, reamintim, o practică intertextuală, o direcţie polemică, cu o o dublă raportare: faţă de text / autor, dar şi faţă de „lume” (context), inclusiv sub unghiul recepţiei. Avea, indiscutabil, „geniul relaţiilor” (cf. Marian Popa), foarte grijuliu cu existenţa externă. Jubilativ, digresiv, vervos, Sorescu se manifesta liber, chiar dacă – mărturisea într-un interviu – relaţia autor-cenzură a fost „o relaţie permanentă”. Citit, adaptabil, permeabil, imprevizibil,

sintagme literare neceremonios, taciturnul şi timidul Sorescu brusca, trecând graniţa antipoeziei, tabieturile de percepţie. Curios, întrebător (neavând timp de răspunsuri), inventiv şi derutant, spiritul sorescian nu iubea fixismul / fixarea; iubea comunicarea, cultiva dialogul complice, prezidat tiranic de „voinţa efectului” (poanta). Fireşte, sub masca aparentei simplităţi, a ironismului sprinţar, surdinizat, insolit, apt de regenerare; ca dovadă, şi doctoratul său târziu (Insolitul ca energie creatoare, 1992), explicând, astfel, sursa creaţiei sale. Acest „cinic al poeziei” (cum l-a văzut Mircea Martin), pictor de succes (confundat chiar cu Picasso!), avea să ne surprindă, iarăşi, prin ciclul La lilieci (1973-1998), tras în şase volume, fructificând experienţa „rurală” a autorului. Ne întâlnim cu o lume văzută „din pântecele ei”, preciza poetul, prezentând realist-naiv, ca într-un veritabil documentar etnografic, spectacolul vieţii. O poezie orală, epicizată, aglutinată, concretă, limbută, antilirică, purtând ecouri biografice; o narativitate pletorică, „plebeiană”, cu iz evocator, invitându-ne într-un univers muzeistic (expresii idiomatice, obiceiuri, porecle), închipuind o monografie sentimentală. Unii i-au reproşat lingvistica „pestriţă”, stilul oral-auditiv (Gh. Istrate), alţii, dimpotrivă, au purces la un demers dialectologic (Marian Barbu), încercând o „desfoliere de sensuri” a subgraiului oltenesc. Bizara serie are o istorie ciudată. Dacă e să-l credem pe Eugen Negrici, un „amănunt” financiar (la sugestia lui Mircea Ciobanu) l-a motivat pe Marin Sorescu „să treacă în versuri” prozele scurte dedicate sătenilor din Bulzeşti. Poetul însuşi oferea o explicaţie. Bursier la Iowa City timp de şase luni (1971-1972), a luat contact cu poezia concretă şi programul autenticist, descoperindu-l pe Edgar Lee Masters cu a sa The Spoonriver Anthology. De unde poeticitatea orală, anecdotistă, explicită, cu enumerări fastidioase, monografiind satul-cetate, aducând la suprafaţă „lava nevalorificată” a Bulzeştiului. Sunt poveşti înflorite, meliţate, zeflemitoare (pomeni de viu, „pulsul modei în adânc”), când bulzeştenii „stau la taină”. Poezul, străin de jubilaţia demiurgică, priveşte lumea „ţărăneşte”, oferindu-ne autobiografia unei colectivităţi; o lume suficientă sieşi, în care moartea (cu lumea ei invizibilă, cimitirul) nu înspăimântă, iar viaţa satului oltenesc, transcrisă aici, fremătândă, colcăitoare, gălăgioasă (în care ţaţa Veta preluase comanda) aduce a pictură naivă, contrapusă universului convenţionalizat, inautenticului, vieţii „tipărite”. Şi poate că Mircea Iorgulescu, survolând integrala soresciană, avea dreptate: ea nu e atât expresia unei lumi, ci „a unui fel de a privi lumea”. Pe care Sorescu, sedus de succesul reţetei, era dispus să o exploateze interminabil, prelungind deruta criticii. Ne întoarcem, astfel, la opinia Mihaelei Andreescu, care descoperea (1983) o „pecete genetică a atitudinii faţă de lume”, asigurând coezivitatea corpusului sorescian, de o mare diversitate, perceput secvenţial, cu un lirism estompat, camuflat, prozaificat, expediat

Atelier critic de folclorul critic sub eticheta ironismului sprinţar, golit de metafizică. Or, încă Moartea ceasului (1966) anunţa puseele anxioase, iar Descântoteca (1976) vorbea despre o domesticitate potolită. Şi Poezii alese de cenzură (1991), invitând – mai degrabă – la o lectură „politizată”, şi Traversarea (1994) şi, îndeosebi, Puntea (1997, adunând postumele) evidenţiază schimbarea dramatică de accent; în pofida asigurărilor („mă întorc repede”), poetul ştia prea bine că intră în „peştera fără sfârşit a nopţii”, adulmecând „o planetă nouă a durerii / Sfârâind prin eter tăciune” (v. Rugăciune). El a schimbat „condeiul pe un toiag” şi, spectator îngrozit, pregătit de marea călătorie, află în poezie puntea spre lumea din afară, ultimele zile oferindu-i o „esenţă de tortură şi chin”. Sunt versuri de o sinceritate nudă, vorbind cu economism şi religiozitate despre iminenţa morţii; totuşi, cu o ultimă grimasă ironică, poetul contemplă neputincios Scara la cer (o capodoperă, acest text minuscul), aşteptând ca sufletul să „o ia înainte”, „pâş-pâş”... Traversarea (1994) indica şi astfel de episoade, dar – mai cu seamă – transparentizează stările de alarmă; poetul, rătăcind în labirint, îşi contemplă rănile şi anunţă profetic „un destin bolborosit”, în care absurdul existenţial ne invadează. Sunt aici, în vecinătate argheziană, spunea E. Simion, psalmi laici, îmbibaţi de tragism. Ceea ce va agrava volumul postum Puntea (Ultimele), ivit în 1997 şi dedicat „celor care suferă”. Deşi răcan „în ale durerii”, poetul, acuzat de excesivă flexibilitate, măcinat acum de suferinţă, face „scufundări în durerea pură”, urmând a trece puntea („scândura şubredă”) care leagă pământul de cer. Insolit, paradoxal, inventiv şi aluziv, Marin Sorescu n-a agreat stilul înalt. Dar sub coaja ludică, în pofida oboselii şi repetiţiei, parodiind, pe suport „filosofic”, însăşi realitatea, el se autoparodiază, descoperind mereu, sub alte faţete, fondul grav. Ultimul Sorescu, „diferit”, traversând ani grei de vrajbă scriitoricească, pus la zid, este un observator ţintuit la pat; îşi narează agonia, încât Puntea poate fi o carte a morţii, de un tragism integral (cf. G. Dimisianu). Boala se „încuibase” şi, în plină solitudine, captiv al suferinţei, poetul, sperând într-o zi „mai blândă”, renunţă la pletorism, pitoresc, suculenţă. Inserturile reflexive încearcă a esenţializa imaginarul, comprimând existentul, nota Daniel Cristea-Enache. Faţă de Nichita Stănescu, incontinent, sedus de abstractizare, împingând poezia în ininteligibil, Sorescu reprezintă celălalt pol al generaţiei, dorind „democratizarea” liricii prin colocvialitate, epicizare parodică, transparenţa simbolurilor, dezvăluind articulaţiile şi mecanismele textuale etc. Altfel spus, sperând în „înzdrăvenirea” versurilor, ca „spectatori sănătoşi ai lumii”, însoţindu-ne trecerea. Revizitat, adică re-citit, scutit de etichetări grăbite, cu iz revizionist, colocvialul Marin Sorescu confirmă strălucit că nu este un „expirat”.

sintagme literare

ALEXANDRU CÎRÞU O RADIOGRAFIE A GÂNDIRII POETICE: NICHITA DANILOV

"...nu numai cu pâine trăieşte omul ..." Luca 4,4

Radiografia este, după DEX, "fotografierea interiorului unui corp opac, în special a unor regiuni din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul unor radiaţii de tip special". Deschisă printr-un pseudomanifest poetic (Odată cu timpul şi apa), poezia lui Nichita Danilov e marcată de o dublă structură: a imaginii şi a conceptului, care se împletesc într-o măsură limitată. Imaginea pendulează între simbolism şi expresionism pur – care prin şocul administrat privitorului îl obligă să-şi schimbe modul de a privi şi, mai ales, de a percepe lumea. O lume împărţită în fragmente pur vizuale, aidoma unei oale ce s-a spart. Rezultatul e o reconstituire sau o reconstruire a universului primar. Atenţia este acordată elementelor primare, descrise atât de expresiv de Heraclit: "odată cu timpul şi apa/ toate se vor scurge într-una", după cum a fost scris: "panthá rhei". Iar dacă toate curg într-un sens al mişcării aristotelice, se vor aduna şi "se vor scurge într-o singură inimă". Acesta e momentul intim al descoperirii fiinţei, momentul trecerii şi transformării filosofiei antice în creştinism: "inima mea şi inima ta/ şi toate inimile noastre/ se vor scurge într-o singură inimă/ atoateiubitoare/ [...] şi toţi ochii noştri/ se vor scurge într-un singur ochi/ atoatevăzător". Din "lacrima care aleargă pe ape" spre "tu cel care mă strigi din adâncuri/ şi mă chemi în adâncuri!", o analiză antitetică a chipului străbate umbra, pentru că această reprezentare a sinelui se află, sau se constituie pe sine, întrun spaţiu static: "căci chipul meu/ nu-l vei putea tulbura niciodată!". Desprinsă, deopotrivă, din psalmii Vechiului Testament şi din cei creionaţi, cu atâta sudoare, de Tudor Arghezi, imaginea propusă de N. Danilov impresionează prin intensitatea rugăciunii: "Cum se sprijină nourii negri de cer,/ aşa se sprijină/ sufletul meu / de umbra ta, Doamne!". Rămâne de stabilit dacă, într-adevăr, acel "chip" se va afla într-un asemenea echilibru, "de netulburat". Un amplu poem, Suflete la second-hand – un titlu excepţional – lămureşte, prin dimensiunea sa profund epică, demersurile lirice anterioare. Acumularea hainelor în tramvaie: "paltoane, fulare, pălării, mănuşi" înlocuieşte imaginea persoanelor pe care aceste veşminte nu par să le acopere. E o degradare a erosului – degeaba "fecioare albastre alunecă prin înserare/ cu picioarele subţiri, ca de iezi"!

Atelier critic O scurtă privire aruncată spaţiului sacru ar ridica, în aparenţă, multe întrebări; nu e necesar să mai fie puse: "În biserici icoanele stau lipite de pereţi/ sfinţii se rotesc cu capul în jos:/ cu hainele însângerate/ acoperindu-ţi umerii goi/ aleargă ultimul Cristos" [am respectat ortografia autorului]. Iar dacă sfinţii îşi modifică poziţia în icoanele în care chiar ei sunt reprezentaţi, la ce ne putem aştepta? La ocrotire din partea aceloraşi sfinţi care coboară spre noi, cei plini de păcate, şi ne trântesc, peste "umerii goi", "hainele [lor] însângerate"? "Aleargă ultimul Cristos". De ce ar fi ultimul? A existat şi primul? În fond "pe străzi seara curge lent/ ies sufletele toate de la second-hand". În Anotimp, versuri de mare valoare se scurg, rapid, într-o structură complexă, nu neapărat "adevărată”, ci marcată, îndeosebi, de marea valoare estetică. Aici se împletesc vechi obsesii ("acest sfârşit de secol/ împroşcat spre pereţi!" – care trimite spre secolul XX, poezie malefică, într-un expresionism inacceptabil, împănată de referinţe culturale care nu pot defini, în nicio măsură, hulitul secol "numărul XX"). Între Marquez, Nietzche şi pasul pe lună nu a existat, niciodată, ceva comun. "Einstein murise/ şi Dumnezeu era deja mort!". O viziune oribilă, de un expresionism pur, asumat, se află, pe deplin exprimată în Gânduri. Amestecul lumilor, amestecul visului cu aşa-zisa "realitate", "ca în tablourile lui Brugel", sperie prin viziunea delirului împletit cu împlinirea faptei: lui Danilov nimic nu-i este străin, pentru că el umblă prin sine "ca printr-un anotimp bolnav", prin timpul geografic, al anotimpurilor anului, care trec printr-o "mie de capete retezate/ aşteaptă ce anotimp?". Unul singular, al morţii privite ca o regăsire în spaţiu: "braţele cui vor fi semănate pe câmp,/ dinţii cui vor răsări din iarbă?". A descrie, întrebându-te, "Cine ne-a zidit în frunte aceste ferestre,/ cine ne-a zidit în piept/ aceste scunde uşi?". Răspunsul e dat prin "glasul mamei" auzit "prin zidul întunecat": "De ce ai venit aici,/ pentru ce te-ai întors?/ Pleacă, ieşi cât mai ai timp". Într-o invocaţie a Dumnezeului Tată, definit prin atribute esenţiale, enumerate succesiv, se ajunge la concluzia că omul se situează "singur în faţa morţii". E îndeajuns. Întreaga enumerare a atributelor expuse în această "invocaţie" nu foloseşte nimănui – nici sub raportul cunoaşterii, nici în ceea ce priveşte esteticul. Despre semnificaţia numelui atribuit, nomen, -is, mulţi şi-au dat cu părerea, aparent împliniţi prin ce au crezut că semnifică punctele cardinale ["La temelia casei mele/ am îngropat patru zaruri/ unul la răsărit, unul la apus,/ unul la miazăzi, unul la miazănoapte"]. Meditaţia asupra propriei condiţii reprezintă asumarea unei stări de fapt: "Dragostea ei tot tu ai stins-o. Cândva". Dacă nu există o evadare prin eros ("nu ştii pe care umăr capul să-l pleci/ îl culci pe umărul trist al iubitei"), peisajul exterior se va regăsi la suprafaţa memoriei, dar nu neapărat în acele profunzimi inegalabile. Într-un peisaj nocturn – marcat de mecanicism şi de pseudofiinţe, un poet se întreabă: "Am fost, mai sînt?". Acelaşi poet realizează un "autoportret încrustat pe o lacrimă", terminat prin exclamarea, provenită din Ecleziast:

sintagme literare "Eu/ mortul!". Dacă din Evanghelii "liniştit creştea cenuşa", spaţii închise se deschid de-asupra lucrurilor şi fiinţelor, într-o deplină înţelegere a condiţiei umane: "acest drum nesfârşit/ ce se sfârşeşte în toate..." Aurul lumii descrie o altă Cină cea de Taină, în care cel care trădează "îşi vinde patria", de "la loc de cinste [...] aşezat în capul mesei şi acolo lăsat e să petreacă". Urmarea, previzibilă, e succint exprimată: "poporul" vede "că e fericit" conducătorul. Tot din Vechiul Testament se desprinde şi întâmplarea, admirabil descrisă, "pentru aur şi-a vândut patria,/ cu aur a fost răsplătit!". Iar ce urmează e, firesc, "ghilotina", de un expresionism pur: "ghilotina cade pe gât,/ capul se rostogoleşte în coş,/ ochii se holbează,/ gura se cască./ Mulţimea aplaudă./ Trupul se cabrează,/ sângele ţâşneşte din gât şi împroaşcă fereastra". Obsedanta descriere a morţii e transcrisă de cel numit "bărbatul [care] scrie atent [...]" iar "apoi se şterge pe mâini/ şi închide registrul". Dacă "în spatele fiecărui om/ stă de veghe un înger", separaţi, dar împreună, ce determină omul, privind "aceste mâini fine ca nişte aripi" să-i "acopere ochii"? Acel spaţiu deschis a rodit, a existat sau nu? Sufletul se întoarce spre cosmos ("sufletul meu se întoarce la sine/ tot mai singur şi mai bolnav"), parcurgând un spaţiu mort, "negre privelişti". Salvarea, ipotetică, nu stă în eros, deoarece "nici depărtatul ţipăt de dragoste [...] nu mai tulbură înăuntru nimic"; nici în thanatos, în "chemarea nostalgică a morţii". Peste toate pluteşte "neîndurătoarea rază a lucidităţii", puterea conştiinţei de a judeca obiectiv. O imagine neverosimilă a Mântuitorului este cea între "deşert şi pe ape": "Veniră şi-i făcură/ cruce de nisip pe tălpi,/ îi ziseră apoi:/ Acum du-te-n deşert/ şi umblă pe ape ...". Situat într-un spaţiu închis ("am înconjurat mari ziduri, mari porţi"), cel care îşi transcrie propria existenţă pendulează între timp, estetică şi spaţiul trupului. Peisaj cu ziduri şi uşi trebuie citit invers, de la sfârşit spre început: "O mulţime de uşi se deschideau/ în corpul nostru. Umbra lor ne acoperi cu încetul". Într-un spaţiu deschis, dar nonspecific, în care "doar zidurile se arătau livide în mijlocul câmpului ars", cresc alte "ziduri drepte de piatră, neobişnuit de înalte". Un spaţiu plan, o câmpie aridă, deschisă privirii, se delimitează (faţă de cine?), prin ziduri înalte, crescute din pământ. Aflat, prin voia întâmplării, înăuntru, omul creat de N.D. se îndreaptă spre un altfel de timp, interior măsurat prin bătăile propriei inimi: "Inima ni se auzea bătând din umbră./ Apoi veni liniştea. Noaptea". Femeile "tinere cu urne în mână" (purtând a căror cenuşe?) sunt cele care poartă bărbaţii întrun alt spaţiu, al dezorientării: "[...] Ni se părea/ că mergeam spre interior, că nu sîntem/ departe de centru. Noi însă ne îndepărtam mereu/ într-un veşnic şi nesfârşit exil". Drumul rătăcit, instabilitatea şi necunoaşterea spaţiilor parcurse, porţile care trebuie deschise pentru a fi trecute, "aceeaşi larmă creştea dinăuntru: ostaşi ce-şi izbeau de piept scuturile/ Şi caii ce-şi arătau nerăbdarea", ne duc spre un singur spaţiu, esenţial, al Cinei cea de Taină, acolo unde "erau doisprezece. Mâncau un bob de grâu,/ din cel de-al treisprezecelea strălucea doar aura./ Bobul de grâu îl împărţeau în/ douăsprezece părţi. Beau un strop de vin./

Atelier critic Asta le era hrana şi băutura". Amplă descriere metaforică a tainei euharistiei, Doar aura se constituie într-o asumare: "Ei beau sângele lui/ şi mănâncă trupul lui. Zi de zi, bob cu bob./ Picătură cu picătură: din el a mai rămas doar aura." Chiar dacă nu sunt de acord cu această viziune, nu-mi rămâne decât să admir marea frumuseţe a versurilor. Totuşi e uimitor ceea ce urmează, în Contemplaţie: sufletul se regăseşte pe sine, prin durere ("ziua mă dori/ şi seara mă dori"). Pornind din acelaşi Vechi Testament, modelul omului e închipuit după chipul şi asemănarea Creatorului său, prin încercarea identificării sufletului cu psihicul: "Nu ştiu cine eşti şi care ţi-e înfăţişarea/ şi nu ştiu dacă semeni cu chipul meu/ aşa cum seamănă omul/ cu chipul divin". Suferinţa, acel sentiment determinat de pierderi, duce spre alte spaţii: "îmi pare că eşti/ însuşi spaţiul de dincolo". Spaţii necunoscute, spaţii ale trecerii. Printr-un vers de o mare sensibilitate, poetul se raportează la Dumnezeu, pe care-L descrie dincolo de spaţiu şi de timp, din adâncurile sufletului: "te simt în adânc cum răsuni ca un clopot plin de singurătate". E singurătatea celui ales, pentru că omul, asemenea Creatorului, se simte "la fel de singur", "înăuntrul meu şi în afara mea". În ultima poezie – Peregrinări – "Gonesc [şi eu, umăr la umăr cu poetul] pe străzi lăturalnice/ sub clădiri bântuite de umbră". Încercăm să ne situăm acolo unde credeam că suntem, "sub chipul celui răstignit sub măslini înroşiţi/ după fiecare colţ". Disoluţia eului este urmată de disoluţia spaţiului perceput: "acesta nu sînt eu şi aceasta nu este faţa mea". Degeaba fuge cel căruia apa-i răspunde: "acesta eşti tu şi aceasta este faţa ta/ pe care o ascunzi în claruri de lună". Cel care nu s-a identificat cu cine trebuia nu poate spera la nicio mântuire, nici teologică, nici estetică. O mare problemă se deschide, prost definită în următoarele versuri: "pun un zlot de argint/ în gura cerşetorului mort/ şi strig:/ acesta nu sînt eu şi aceasta nu e faţa mea". A cui faţă este? Ultima strofă, colorată şi declamativă, nu face decât să confirme autenticitatea rândurilor de mai sus: "În faţa bisericii vechi/ mă prăbuşesc pe treptele roşii/ năpădite de muşchi şi de ierburi/ roase de paşi şi de vreme şi strig:/ aceasta nu sînt eu/ şi aceasta nu este faţa mea/ în timp ce cîinii latră sub clarul de lună: acesta eşti tu/ şi aceasta este faţa ta/ pe care o ascunzi în claruri albastre de lună". În Anotimp se află o cheie ascunsă, poate recunoaşterea unui vechi păcat; cunoaşterea poetică, de la conştientizarea sentimentului morţii, în spaţiul câmpiei ("Braţele cui vor fi semănate pe câmp,/ dinţii cui vor răsări din iarbă?"), spre meditaţia prinţului Danemarcei, pe marginea mormântului proaspăt deschis. Metafora morţii e un fragment al unei gândiri care s-a spart, al condiţiei umane. Mai mult, prin el "trec ca printr-un ciudat anotimp" cele adunate – prin seceriş – degeaba. Simpla întrebare: "dacă am secerat/ unde şi ce am secerat?" e marca unui întreg destin, atât de expresiv disimulat într-o altă întrebare: "Şi dacă adun, când şi pe cine adun?". Poezia lui Nichita Danilov se deschide, desfăşurându-se pe marile spaţii, a căror amplitudine este egalată doar prin sondarea adâncurilor, numai pentru a se închide în alt spaţiu plan, cel al conştiinţei.

sintagme literare

DANIEL MARIAN O BINEVENITĂ ALTFEL DE INTERFAŢĂ ALCHIMICĂ A REALULUI Undeva în ghemul multelor cărări pe care dacă nu le vedem, nu înseamnă că n-ar exista, ni se recompune în permanenţă întru complexitate şi până la urmă desăvârşire, trăirea, trecerea prin formele subtile, dar în acelaşi timp ample. De ce oare ne-am speria, chiar şi a ne mira ar fi prea mult, când putem foarte bine, în loc să ne ghidăm exclusiv după simţurile îndeobşte omologate, să ne lăsăm purtaţi de însăşi frumuseţea misterului… Ancoraţi în propriile, superbele noastre dorinţe, acelea care ne justifică şi ne întăresc încrederea în conjuncţie cu certitudinea de a fi, de fapt în singurul lucru bun ce ni s-a dat, până una-alta, şi care nu prea cred că ar putea însemna pură întâmplare. Armonizarea cu angrenajul energiilor care susţin întreagă lumea în mişcare, spre a nu cădea în derizoriul unei simple umbre, ca efect primar deja consumat, aceasta ar trebui să ne ofere cea mai înţeleaptă raţiune. Felul în care ne putem raporta la marele tot ţine numai de noi, e parte a unui şir de experienţe ce tinde la un infinit personal, reglat în rezonanţă intrinsecă, deloc iluzorie, cu timpul şi locul nostru. Mă voi opri în ce priveşte considerentele pornite ideatic, pe cât se poate logic, din proprii convingeri, spre a încerca să desluşesc un univers literar clar exotic, cu care nicidecum nu eram familiarizat până acum; poate doar dacă e să mă duc departe mult în amintire la inegalabilul Mircea Eliade… Foarte de curând, mi-a făcut plăcere şi onoare să primesc de la Daniela Voiculescu volumul său de poezie „Chandra”, o construcţie surprinzătoare ajunsă în concret, mă gândesc, drept urmare a unui demers premeditat îndelung, venit dintr-o atentă, consecventă observare a extra/parafizicului, trecută prin filtre fine ale imaginii, fapt posibil doar prin taina minunată a poeziei. Copleşirea în faţa acestei inedite apariţii editoriale este o stare inevitabilă, pornind chiar din titlu, pe care, dacă nu l-ar fi deconspirat în înţelesul său, în prefaţă, Cristina Cîrstea-Danilov, alături de autoare în cuvântulînainte, mi-ar fi fost greu-greu să pot găsi un punct ţintă de la care să pornesc într-un cât de modest comentariu. Pentru a fi cât mai succint în lămurire, voi cita din explicitarea introductivă a Danielei Voiculescu: „toţi avem trei ochi. cel cicoplian nu se vede, dar mulţi dintre noi nu sunt conştienţi de existenţa lui. al şaselea centru energetic, Ajna, chakra celui de-al treilea ochi, este un receptor extrasenzorial, te ajută să prevezi anumite situaţii, să înţelegi cum sunt cei din jur dincolo de aparenţe, să te descoperi pe tine cu adevărat şi să faci conexiunea cu ancestralul (…). ochiul al treilea are, similar celor două emisfere cerebrale, celor doi lobi, două componente: cea masculină, simbolizată de Soare, responsabilă de conştientizarea activă, şi cea

Atelier critic feminină, simbolizată de Lună, responsabilă cu accesarea intuiţiei, încrederea în ghidarea din interior, claritatea la nivel intuitiv, inconştientul. elementul feminin al lui Ajna se numeşte Chandra…” Revenind strict la excursul liric, se poate ca autoarea să fi găsit un alt fel de curgere a stării poetice, definită printr-o acumulare din cei/cele ce pot intra în considerare ca afluenţi aducând lumină, culoare, arome fine, ajungându-se astfel la o unitate de expresie aidoma unei lacrimi prelungi scăldate-n magia curcubeului. Mai în glumă, mai în serios, m-a străbătut, aşa, o îndoială despre pe unde am fost până acum, nefiind să-mi fie o simţire atât de limpede, de directă… „noapte bună, bucătarule!/ „te acoperi cu plapuma de nori,/ fără să ştii ce e deasupra lor…/ poate fi Sf. Ilie, cu alaiul lui răsunător!/ sau îngerii, cântând un psalm despre/ măreţie şi omnipotenţă…”/ trece o barză şi luna oftează violet!/ şi ametistul e jadul din lapis lazuli!/ bucătarul visează smarald moale,/ cu aromă de pară!/ e mereu toamnă/ în strachina făcută din piatra filozofală!/ linguriţele de argint caută greieri ce cad/ pe nopţile tăcute… libelule, ochi de colibri,/ smochine, frunze de papaya, margarete!/ foaie verde, siminoc… destin de ghimbir/ confiat, zâmbind! poftă multă şi adâncă!/ noapte bună, „să o ţii minte toată viaţa"! (ei sânii… ea, inima!). O reverie convingătoare, părând prin măiestrie parcă iniţiatică, de-a binelea realitate, te însoţeşte pe tine cititor, de un capăt la altul al unui fir de suflet de poveste, te poartă-n caruselul fermecat de unde nu mai vrei să pleci; e multă deschidere, multă îndrăzneală, multă diferenţă de ceea ce ai la îndemână în mod obişnuit… „miroase a zahăr…/ „cum miroase zahărul?”/ a dulce, a casă în orgasm!/ sânziene şi săgeţi de chihlimbar!/ zahăr portocaliu! sunt nişte amintiri,/ e ceva, undeva… şi lupoaica şopteşte!/ „te simt regină… te văd învăluită de/ un voal violet, din dantelă brodată/ cu perle… aşa te face el să te simţi?”/ acoperişul e gata… un pahar plin/ cu o băutură efervescentă, şampanie/ scumpă, caviar şi stridii într-un bol/ cu gheaţă… şi încă ceva! fluiere/ ultrasonice… el fierbinte, colorat,/ elegiat, şuierat în arabă…/ „vreau să te ţin în braţe, goală!” (şi mă uit înainte!). De unde vin toate acestea? Din care nebănuită şi de neoprit corespondenţă cu un pare-se altceva, putem doar presupune; să fie însă nu altceva, ci tot ceea ce există dintotdeauna, dar impregnat în eleganţa minţii, drept pe faţa perfect luminată a sufletului cel mai de preţ diamant? pentru că, iată, „sufletul e ceva”: „fardul violet din cele trei/ triplete ale lui şapte…/ când renunţi, nu mai poţi visa!/ numărul pe care-l poartă singurătatea/ seamănă cu nebunul cu ochii închişi!/ „nu mai vreau iluzii prinse de linii/ curbe!” miez curat de nucă, întregul/ din sânge… unde suntem? suntem/ toate anotimpurile… de Vivaldi…/ leit it be… „light!” sufletele noastre,/ îngemănate, pe marginea cercului,/ dulcea nebunie… cântând încet,/ despre mentă, trezind seria şi/ numărul din buletin! cine e/ în cămară? E vară şi valoare,/ canarul galben, ca un gălbenuş!” Motto-ul ales de Daniela Voiculescu pentru „Chandra” îmi pare cum nu se poate mai nimerit pentru ceea ce se regăseşte aici: „Nicio carte, nici un poem/ nu schimbă lumea, dar arată un drum” – Daniela Zeca Buzura; ne aflăm înăuntrul unei splendori, pe care sincer vreau s-o văd dusă mai departe!

sintagme literare

IONEL BOTA POEZIA, EVOCARE A BLAZONULUI FIINȚEI. SOLEMNIZĂRI ALE REVERIEI SAU NOSTALGIA GENEZEI ÎN LIRICA LUI GEO GALETARU Geo Galetaru, poet consacrat și cu un loc al său, binemeritat, în evoluțiile postbelice ale literaturii, s-a lăsat „corupt” de provincie, refuzând onorurile universitare la terminarea studiilor superioare. Dar destinul său cultural a răsplătit, nu numai prin triumfuri editoriale, o biografie respectabilă. Poetul, e drept, nu a rezistat tentației unor experiențe ale colegilor de generație și multe împrejurări i-au fost prielnice să-și dea seama care este drumul corect. A fost insensibil la răutățile unor comentatori, știind că „dirijismul” funcționează și în această castă perfect, dar mai ales nu s-a retras în orgolii de grup și nici în asumări ale calpului, câtă vreme pentru prietenul nostru poezia este cel mai la îndemână port-visite, visa lui Schengen pentru ascensiunea binemeritată. Recent a apărut „Mesagerul obscur” (Editura Eurostampa,Timişoara, 2015, 240 p.), poeme substituind un proiect al cărui candidat unic e autorul lor. Registrul grav-diafan, subminat doar de obsesia scurgerii timpului, eleganța caligrafierii metaforei, iată parte din proba marilor evidențe, desigur. În prima secvență a cărții, „Trăiesc într-o ficțiune”, personalizarea poemului are loc în această atmosferă, în care anotimpuri ale elegiei desferecă lacătele ireversibilului, schimbă sensurile convenționalului și imaginarul, solemnizare a ceremoniilor eului migrând în himeric și aduce un efect nescontat, metamorfoza lentă a reveriei. Eul nu e solitudine marcată, e scribul și regizorul, laolaltă, el pune la punct, până la ultimul detaliu, tablourile, scenele, actele spectacolului. Poezia întreține farmecul, rezonanța notațiilor și cel mai adesea, cum ar fi spus Nichita Stănescu, tandrețea e ridicată la puterea măreției. Pentru Geo Galetaru, poemul înseamnă regenerativul celebrat ca descifrare perpetuă a voluptăților melancoliei. În acest fel, se spune că utopia poate fi revândută, fiindcă monumentul iubirii este singurul durabil: „Niciodată n-am fost mai aproape de tine/ Niciodată nu ți-am simțit ca acum/ Respirația frenetică pe obrazul bântuit de iarnă/ Și vine un timp/ Al colinelor reci/ Al uzurpării de sine/ Când caut cu disperare pasărea pe

Atelier critic cerul inexistent/ Când dau la o parte șuvița albastră a zilei/ Cu mâini care nu mai știu decât alfabetul singurătății/ Niciodată n-am fost mai apropiat de tine/ Te contemplu ca pe o floare a dezastrului/ Arunc cheia în urmă și alerg/ În brațele tale care mă sufocă în vis” (Mai aproape de tine, p. 60). Dar miza freneziei lirice nu are deloc panteismul între agenții generatori/generativiști, iar exaltarea visului, fragment din marea călătorie, mai îngăduie multe etape solidarități contaminate de nostalgia mitului. În regimul cărții se radiografiază tema refugiului, temă a umbrei, introspectivul eu sugerează, deodată, un „gestalt”, lumeavis scrutează cea dintâi „încarnările” realului. Undeva, în fapt, poetul își evocă blazonul: „Realitatea trece pe străzile pavate cu flori/ Împarte indulgențe în dreapta și-n stânga/ Sărbătorile se cuibăresc în colțul ochiului/Și așteaptă un semn să declanșeze prima ninsoare/ O femeie își numără anii în sângele tău/ E ca o cădere înaltă de păduri fără stăpân/ Cândva ai ascuns o piatră roșie la tâmpla luminii/ Ai amanetat anotimpuri la ferestrele celui plecat/ Dar cine visează noaptea pe un mal albastru/ Cine se logodește în zori cu umbra dintre cuvinte” (Umbra dintre cuvinte, p. 120).

Poezia lui Geo Galetaru este, totuși, captiva unui simbolism „extern”. Imaginarul, continuu/discontinuu, reprimă exerciții ale ființei pudrate cu roua dimineții unice, „după geneză” eminența surâzătoare e poemul acesta ca o paradigmă a propensiunii către realitate. O navigare ciudată, într-o arcă fără catarg pe mările realului se întâmplă pe tot parcursul celui de-al doilea ciclu, „Doar liniștea fără timp”, o evadare insolită, deci, din fantastic în numele și strălucirea zilei supreme. Eul angajează funcții cathartice, exprimă un crez, e în periplu mesianic, anunță

sintagme literare poezia ca pe singurul adevărat triumf al vieții: „vreascuri plutind/ într-o sorginte caldă/ o rumoare pe deasupra lucrurilor/ condamnări în asprele apeducte ale timpului/ când pășește ființa privilegiată/ deschide uși care nu se văd/ îmblânzește voci/ iată amurgul pereților/ și ea va veni/ va duce sintaxa într-un atol interzis/ din când în când/ cineva ne face un semn și-l urmăm” (Cineva ne face un semn, p. 191). Mesagerul obscur denunță confesivul, cartea întreagă vorbește de depersonalizarea lumii și tragicul vieții, eul liric este contaminat de aporiile proiectului inițial. E un spectacol în care nimeni nu trage cortina, experiența lumii a fost clonată pervers, etica orgoliului susură peste tot, e de acord poetul. Poezia, însă, înlătură spaima de discontinuu, ea leagă totul în chingile mitului uranic, un mit cathalitic, este identitate lumii: „tăcerea e acolo/ se vede aproape fără să vrem/ spunem: plopii și noaptea/ ochiul atinge margini fără ferestre// cât cântărește trecerea/ o respirație departe în oglinzi/ să fie mai ușoară mâna/ la fel cu gândul cu înserarea// dimineața nu ne vorbește/ deasupra glasul își face drum/ un chip să asculte/ să nu se piardă ce a rămas// cine se mută în locul din care-am plecat” (Cine se mută, p. 230). Noua carte ne arată încă o dată în Geo Galetaru un poet sigur de destinul său curat în literatura noastră contemporană. Cum siguri suntem și noi că poezia lui, mai mult decât în alte cazuri, definește o stare a liricii de azi, poemul senzorialului vizionar, puțin explorată azi, dar de neevitat de către criticii noștri competenți.

Atelier critic conduitei moral-civice din rubrica atât de gustată de cititori în „Dilema veche”, hotărât lucru „O boierească găzduire pentru care îi rămân dator (o dată mai mult) lui Andrei Pleșu. Și o colaborare de perfectă civilitate (plus veche amiciție) cu Mircea Vasilescu.” (p. 7). Asta nu înseamnă că ne mișcăm, împreună cu autorul, într-un ținut al ipotezelor. Dimpotrivă, sub semnul (altă urgență!) condiționalului, toate aceste minunate încarnări textuale poartă nimbul unui singur blazon, al reflexivului care, între continuu și discontinuu, caută altminteri răspunsuri tocmai în îndoială și în omisiune, în pericolele eunucării spiritului și al amânărilor cu titlul de refuz speculativ al inițiativelor de reformă.

VIAȚA, CARTEA, LECTURA… DESPRE O FILOZOFIE JOVIALĂ A TEXTULUI LA DAN C. MIHĂILESCU Privirea nu e chiar exagerat piezișă, ceea ce se întâmplă nu sunt exagerările orgoliului nevindecat al intelectualului postdecembrist, iar luciditatea cronicarului, care dă și aici în clocot, întreține plăcerea unei lecturi în care intime resorturi ale ființei asociază caracterul introspectiv al unui interes special pentru textele lui Dan C. Mihăilescu din această carte. Fiindcă, în adevăr, Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziș (București, Editura Humanitas, 232 p.) e o carte a unui elegiac meditativ, un autor cu idealuri și credință, conștiință civică în anii noștri confuzi, intelectual de rasă într-o societate în care tocmai convergențele spiritului, marile sinestezii din care să câștige ethosul colectiv lipsesc. E o carte a unei bune organizări mentale a materialului, o temeinică analiză cu multă iubire aplicată unei societăți bolnave, față cu care spiritul critic încearcă să-i re-definească, măcar ideatic, imperativul unui parcurs al terapiei de șoc și redobândirea căii așa-zicând durabile. Desigur, textele acestea sunt argumentul intelectualului

Și totuși, astfel de texte, cu tot ritualul ivirii lor respectând, deci, genetica editorialistă, au nuanța lor unică, surâzătoare, îndeplinesc această estetică adiacentă a evocării, sunt complice cu noi, cititorul, ne sunt călăuză sadea prin hățișul de complexe și prejudecăți, ne obligă să ne sfătuim cu el, cu textul care ne harponează cadențele propriului cotidian, dar ne și instruiesc, ne învață că doar clasificările radicale nu justifică decât jumătăți de măsură, că trebuie să ne re-gândim până și visul. Dar, desigur, autorul este un ambasador perfect al realității în care spiritul protestant conviețuiește cu fatalitățile și idealitatea angoasantă a mioritismelor din seria „lasămă să te las!” și în care doar scrisul, cartea mai pot înlesni imperativul adaptărilor la tipurile de discurs într-o societate a tuturor plăcerilor, mai puțin a plăcerii de a te păstra, autoexaminator pentru tine și pentru ceilalți, lucid, sensibil, determinat, responsabil.

sintagme literare

LIVIU OFILEANU TAIFASURILE UNEI PĂPUȘI DE HÂRTIE COLORATĂ (SILVIA BITERE) Încă din volumul de debut (De-a Coraline, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012) autoarea își confecționează un alterego (Coraline), o ființă fantastă desemnând o stare de poezie care îi oferă mai ușor o adresabilitate coerentă în prezența unei imagini-oglindă. Este cert faptul că poeta a frecventat diverse cenacluri, că a trecut prin raftul suprarealiștilor pentru a calchia sumar modelul care-i conferă certitudinea unei accepții comune. Urmărind, de exemplu, sintaxa naumiană ea ar fi putut să-și tragă un fir de inspirație împletindu-l pe canavaua unui cotidian sufocant care se cere explicat: „totul este un elogiu adus vieţii coraline/ prezenţa ta vânzătoarea de la magazinul cu dulciuri/ taximetristul din gară cerşetorul din vitrină/ totul un elogiu că trăim şi ne explicăm fiecare gest în decor/ de la micul secret nedescifrat în piatră/ până la simpla atingere a degetelor între ele/ mai e un pas până la cunoaştere şi e păcat/ e păcat că omul nu ştie şi nu vede prin el pasărea din metal/ am să caut în tot acest timp o soluţie (...)”,(elogiu lui coraline, p. 12). Există și alt fragment citabil pentru modul în care poeta își definește structura ghidușie a unei ars-poetica, e vorba de volumul Gri Kamikaze (Ed. Eurostampa, Timișoara, 2013): „...am câteva chestiuni importante de rezolvat/ cum ar fi capul acesta pe care îl port cu mine zi de zi/ ar mai fi pisica vecinului/ care în fiecare dimineaţă îmi dă/ fireşte bună dimineaţa/ îi răspund politicos printr-un miau (...)”, (divertisment, p. 9). Aflată la cea de-a treia carte (S-Via del Mar, scoasă în Cluj la fel ca prima), Silvia Bitere nu-și dezminte talentul probat în volumele anterioare, semn de consecvență cu sine și nevoia de autodepășire. S-Via del Mar poate fi un eufemism pentru conturarea unui eu poetic oscilant între voioșie și melancolie (într-un tărâm al păpușilor numit Feritopia), un indicator al lirismului produs în locul în care a fost exilat autorul Artei iubirii. Ceasul poeziei se întoarce la motivele firești ale facerii binelui, la întreținerea strălucirii estetice, refuză șocurile de limbaj propunând o acalmie eliberatoare de spații lăuntrice: „iubirea nu are nevoie de

Atelier critic glorie/ de trâmbițe ori trompete/ pentru că așa vom ucide în noi frumosul/ copacii nu ar mai sta în floare/ iar sufletul plăpând unde să mai rodească iubirea (...)”, (poem pentru ea, p.31). Despre un exil se poate vorbi și aici, înțeles ca o simplitate a rostirii, și care împinge ființa în straturile unui real neîmpărtășit întrutotul de congeneri, dacă onestitatea și idealismul sunt pilonii acestui edificiu textual extrem de fragil. Stările sufletești și efectul lor grafic sunt ingurgitate cu nonșalanța începuturilor la poeții romantici, obsesiile se fixează în grila unui fantezism etic: „și eram atât de minunată în turnul meu de fildeș/ pe de o parte cum vă spuneam/ pe de alta dată-n soarele cerului/ precum grâul la moară// aveam elanul omului veșnic tânăr/ credeam în dreptate în naivitate până la prăbușire/ căci prăbușirea era aproape ideală/ unde să mai fi întâlnit un asemenea ideal/ dacă nu în dreptate ori în naivitatea dreptății mele”, (dată-n soarele cerului, p. 50). Autoarea se mulțumește cu amendarea moralei defazate, a falsului în orice

domeniu și reia conceptele în răspăr pentru o mai bună înțelegere pe viu a determinărilor precedente, se află totdeauna în căutarea emoției alunecând pe toboganul existențialist, scrie cam despre tot ce-i cade la îndemână începând cu relațiile umane, personajele reale sau mitice, viețile anterioare, despre scris ca o invitație la sinceritate, nu fără un dram de ironie: „jocul de-a fi/ de-a fi mut și onest cu cei din jur/ clipele de fericire ca un ghem în gâtlej/ când declari din sentimente/ tinere ești minunat te ador(...)”, (Ești minunat, p. 55). Ea este încrezătoare în sonoritatea cuvintelor, lucru remarcat de Al. Cistelecan: „Farmecul poeziilor (căci au ceva farmec) vine, de fapt, din ton, din felul în care existențialismul e coborât la nivelul unei sporovăieli de puștoaice (...)” și de A. I. Brumaru: „...o strategie subtilă a comunicării: a nu spune deci direct și circumstanțial, dar a ocoli spusa, rostirea,

sintagme literare cântul adică, printr-un obstacol (...)”. Procesul identificărilor eului continuă și când se trece la tușarea generalistă a penuriei sociale, aluziile la muțenia vinovată a semenilor se precipită într-un lanț de cauzalități reprobabile, tonul devine când grav când ghidușiu, este poza puștoaicei amintită de criticul Cistelecan: „mă inspiră tot ce nu am/ pantofii selecți cu toc ai vecinei de la doi/ geanta de voiaj a navigatorului dornic de casă/ poezia suavă cu iz de păpădie a unui necunoscut poet/ pot fi chiar eu!/ lipsa mijloacelor de transport din țara mea dragă// dar ce tot spun/ nu am nevoie/ pot să merg am picioare/ urc munții privesc vacile cum pasc/ din palma lui dumnezeu liniștea/ de ce aș căuta mai departe// mă inspiră bolata de struguri a tatei/ țuica lui de 45 de grade/ tocana de legume care căptușește beciul/ omul bun care mai bea din când în când cu tata// nu am pian dar știu să fluier cu două degete/ prezent mă cheamă S-Via și sunt deosebit de tânără/ inspirația îmi trece prin urechi odată cu marfarul”, (mă inspiră tot ce am și nu am, p. 72). Pentru Silvia Bitere foaia de hârtie este asemenea unui șevalet, acolo ea reflectează la intensitatea culorilor, la nuanțarea fulgurantă a impresiilor asupra sinelui și mediului înconjurător. O mirare continuă dublată de o negare a aptitudinii creatoare fac din scriitura acestei poete fragile un scutde-cuvinte, natura reală sau imaginată fuzionează cu laconismul premeditat la limita receptării. De multe ori realul se suspendă, este înlocuit cu o distilerie a imaginației în aventura semnificanților pentru a „aduce un suflu de prospețime și exuberanță” (după Geo Galetaru). Sunt, însă, și alte registre. Hărțuită de iluminări, poeta ne oferă mostra unui lirism al diafanității bruscate de iminența crepusculară: „nu-ți face griji pentru mine/ o să fiu așezată în patul cu mușchi verde/ cu păsările cum zboară aievea prin vis nemărginit/ ochiul nostru cuvânt înainte de plecare/ somn viu prins de coastele unui cal înaripat// cerul este viața noastră paralelă/ în care dacă plutești țărâna nu mai are sens aici/ povestea dacă o pierzi într-un buzunar/ se regăsește în ființa ta într-o scorbură departe// existența nu este simplă/ reprezintă o parte din ce nu ai găsit pe drum/ când ai pornit din pas căutarea/ și chipul ți-a încremenit în prag (...)”, (omul din buzunar, p. 76). Joaca de-a poezia este o joacă serioasă a vieții. Pe cât este de directă

Atelier critic și simplă, tot pe atât se avântă în creionarea unor atmosfere de clar-obscur, cu o limbuție și un spirit de observație caracteristice femininului, dar și exagerărilor acestuia, însă nu lipsite de înduioșare: „din moviliță apare un om gri care așteaptă/ parcă să te întorci cu o scrisoare de adio de pe front/ sau ce spuneai tu de un telefon în noapte/ unde războiul e veșnic treaz/ și copiii joacă înr-un film mut/ Marlon brando îmbătrânește în scenariu și dispare// în lipsă de efecte speciale/ femeile construiesc tancuri/ și grenadele ni se aduc pe o tavă de mere/ le servim// simt cum afrodisiacul îmi inundă ființa/ moartea se așterne cu aripi de fluture în stomac/ la prima dragoste/ la primul mers pe bicicletă/ și nu mai știi/ și nu mai apuci să spui te iubesc/ te iubesc rămâne un secret între lacrimi/ fără stop cadru/ se trage cortina cu inițiale/ ăștia suntem”, (vă mulțumesc!, p. 98). Acesta este și poemul de final al cărții, destul de sugestiv pentru modul în care se descriu agresiunea asupra ființei și mecanismele ei de rezistență. Autoare și al unui volum de proză scurtă (Povestiri cu scaun la cap, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2014), întâmpinată de critici și poeți al căror cuvânt este o parafă și un reper, după imersiunea în trei volume de poezie, și după indubitabile dovezi că Silvia Bitere își trage sevele din filonul unei fantezii și sensibilități de bun-gust (așa cum bine-i șade unui poete pentru care pudoarea nu este un artificiu), putem concluziona că eforturile ei de a-și personaliza percepția sunt constante, și că ele se vor concretiza, desigur, și mai clar în cărțile viitoare.

sintagme literare

Universalia

AI OGAWA (FLORENCE ANTHONY) CONVERSAȚIE Ne zâmbim unul altuia și mă înclin către sofaua de răchită. Cum se simte să fii mort? spun. Mi-atingi cu degetele tale albastre genunchii. Și când îți deschizi gura, o minge de lumină galbenă cade pe podea și arde până face o gaură. Mie-mi zici, spun. Nici nu vreau s-aud. Oare vreodată, începi tu, ai purtat un singur rând de haine proaste și doar prin accident, atât de inconsecventă că nici nu iei în seamă degetele tale zdrelind acea haină încât auzi sunetul unui cuțit de tăiat hârtie, vezi de asemenea și realizezi cum acea imagine este simpla extensie a unei alte imagini, astfel viața ta personală e un lanț de cuvinte care într-o zi va ceda. Cuvinte, spui, fete tinere într-un cerc, ținându-se de mâini, și începând să se ridice spre cer în hainele de confirmare, precum albele baloane cu heliu, cununa florilor se-nvârte pe capetele lor, și deasupra a toate acestea, acolo unde plutesc eu, este de zece ori mai clar, de zece ori mai oribil. Ar putea cineva supraviețui acestora?

TRECÂND PESTE „Pământul dă naștere blues-ului”, cânta Galbena Bertha, de parcă ar fi tăiat bumbacul alături de Mama Rose. Era atât de cald ca-n orice zi de vară, când s-a decis să fugă de-acolo. Lumea zice că ea și-a făcut o avere stăpânind un bordel din New Orleans, dar alții spun că-i îngropată undeva înafara vestului, mormântul fiind nemarcat

și călăresc un tip anume de coșmar, nu o pot răbda. Se tem că vor să o încerce, ei nu vor mai fi niciodată la fel. Singurii care o doresc sunt albii. Ei o privesc zi și noapte, dar îl poți găsi pe întuneric dar ei știu că John se jurase să ucidă orice om după parfumul iasomiei și al mentei, care ar fi atins-o, iar eu ajung acolo înaintea mea. pentru că într-un fel sau altul Dacă nu era făcut pentru iad, el are drepturi asupra ei. noi toți ar fi trebuit să dansăm cu diavolul, El e mândru de ea. Nimeni obișnuia Mama Rose să zică, nu poate să creadă asta. însă așa cum e, noi doar stăm și privim, El este prezent chiar și la botezul ei. în vreme ce altcineva se mistuie-acolo sus Îi cumpără haine ieftine și bomboane înaintea salvării. de la prăvălie. „Oamenii doresc damnarea, Bertha”, spune ea I le înmânează din tocul ușii, dezvelindu-și cârpa de pe cap pentru că ea nu poate intra înăuntru. să lase dulceața să-i curgă El nu vrea, nu vrea să-nceteze să o privească peste rândurile de porumb, de parcă s-a născut dintr-un soi de miracol împletite așa de strâns încât noaptea coboară semănând atât de mult cu el și oamenii lui. pe înalta și posibila zi a judecății. Este un avertisment, sau altceva. Ei spun că ea știa ce va să urmeze, „E rău să-ntorci spatele cuiva”, a spus duminică pentru că azvârlise câteva oase-n acea dimineață. predicatorul tăind curat prin adevăr, Ea s-a înclinat ca să-și ridice cârpa care-i căzuse cu dovada vieții, încât Bătrânul John se ridicase-n biserică și când a îndreptat-o, galbena ei fată și s-a mărturisit puternicului Dumnezeu, s-a pierdut pe drum. care-i vorbise lui în acea dimineață, „Hai du-te”, vorbise ea, „Nu te-am dorit spunându-i că și el a fost un păcătos. știu eu cum”. El a murit în iarna aceea. Atunci a-nceput să-și vorbească sieși Groaznică suferință, spun ei. cum anume Bătrânul John Albul A avut parte de-o lovitură în drumul spre oraș. i-a prins vacile-de-lapte. Mașina lui a gonit înafara drumului „S-a luptat cu mine pe jos și el s-a înecat. și a săvârșit nărozenia.” Ei spun că Bertha l-a găsit. Zicea el, „tăticuțul tău era un sclav, Tot ei spun că ea alergase-n tot orașul și tăticuțul lui, după un doctor, iar eu îmi iau înapoi ce-i al meu.” care i-a și spus, „Nu sunt un doctor de culoare”, Era-n iulie. Țin minte artificiile așa că ea s-a dus până la șerif. stingându-se departe. El o ascultă un pic, apoi o închide Când vine Bertha, atât de albă într-o celulă. încât mă sperie de moarte, Zicea că a bănuit el că ea ascunde vreo vină. o las la pieptul meu și o alăptez, Ei bine, după o vreme, Rose s-a dus acolo jos și-i spun, „E-n regulă, puișor, Și jur că ea chiar avusese o învoială. poate că te iubesc. Poate.” „Scoate-mi fata afară de-aici”, zisese ea. Mama Rose spune că și-a dat toată silința, „Cum de poți încuia chiar copilul fratelui tău?” dar nu-i ușor să crești o fată ca asta „Ia-o și nu-ți voi mai călca pragul vreodată”. iar toți să gândească că le-ai dat o pălărie înaltă, Când Bertha a trecut pe lângă el spre ieșire, încât ea este atât de subțire, El a-mpiedicat-o cu piciorul. și cu acești ochi verzi, Când ea s-a trezit pe podea, a zis, privirea aia trece prin tine. „Fiecare câine are ziua lui”. (…) Ea îngrozește oameni. Traducere de LIVIU OFILEANU Chiar și oamenii care-și doresc să fie dominați

sintagme literare

PETER JUNG

Universalia DOMURILE GOTICE Aşa cum turla vi se ’nalţă-n stele, A cutezat şi-a oamenilor minte, Clădind cu greu graniturile sfinte, Ca Domnu-ntre coloane să pogoare Şi să troneze-n voi peste altare. Iar dacă-s putrezi printre halebarde, Cerescul dor din inimi le mai arde: Întinde mâini aici şi-l ţii în ele.

ICOANE

THAIS

Oare liniştea îngână-n spaţii, Noaptea, când colind cu paşii rari, Ori aud cum cântă constelaţii Hăt departe, la distanţe mari? Văd cum tot alunecă icoane Pure, neatinse, licărind... O, câţi ani mai am de mers, de goane Pân’ la punţi ce către ele tind?

La semnul ei pieri o lume-ndată, Splendoarea-i s-a topit în vâlvătăi, La porţi la Persepolis, când, odată, Chemase focu-n rătăcirea ei... Cu nobil trup, făcut pentru delicii, Frumoasă, dar lipsindu-i inima, Să-1 vindece pe rege de capricii, I-a fost blestem, i-a fost şi piază rea.

SFINXUL

DISTRUGEREA IERUSALIMULUI

Că ţi-a pătruns un om enigma bine, Spre a ne spune ce şi cine eşti, Ce-i adevăr aici şi ce-s poveşti? Au fost pe lumea asta răsădite Făpturi asemeni ţie plăsmuite? – Nisipul tace, iar pustiu-i mut; Ciulesc urechea... tu rămâi tăcut... Dorinţa cine mi-o-mplineşte?... Cine?.

Moloz şi praf e mândrul cuib de regi, Şi templul Domnului – făcut ruine, Copii sleiţi şi mame şi moşnegi, Nu-i pâine, numai temniţi şi ruşine! Duhori de hoituri te izbesc în nări; E foc şi sânge; şi călăi şi hiene... La Roma – chiot de triumf, serbări, Dar pe Sion nu seacă plânsu-n gene.

ICAR

GEISERICH

PUNTEA SUSPINELOR

Pe muritori nu-i iartă zeii, dacă Făgaşu-ntunecat şi-1 părăsesc, Desprinşi din lanţul humei şi din cloacă, Şi-n zbor se-avântă pe un drum ceresc. Stârnesc furtuni în aspra lor mânie Şi-i prăbuşesc de unde-s duşi de dor, Râzând, ’napoi în hău, ’napoi pe glie: Lumescul n-are voie-n lumea lor.

Imperiul tău ţinu o clipă doară; Fiind ’nălţat pe ţărnă şi pe valuri, Întâiul vânt l-a sfărâmat de maluri, L-a scos îndată din ţâţâni, de parcă Voia să vadă forţa-i cum se-ncearcă... Poveste spusă de-o măiastră gură Sau vis ce ne îmbată şi ne fură – Aşa s-a dus, ca grindina de vară.

O! punte-a osândiţilor la moarte, Nu te-a muiat suspinul celor mulţi – Mireni sau nu – răufăcători desculţi, Ducându-i din palat de dogi în carceri De plumb, în iadul fără de întoarceri, De unde viu nici unul n-a ieşit, Căci timpul lui aici a luat sfârşit, Pe când, pe boltă, stele-ardeau departe.

DANTE Să vezi Durerea, apoi Bucuria: Un zeu ciudata poftă ţi-o-mplini. Văzuşi Infernul: bezna, grozăvia; Şi Cerul: cuibul de euforii. Te-a dus prin hăuri pe tărâmul Morţii, Spre centrul lumilor te-a pus pe drum Imaterialul călăuz al Sorţii; Dar Beatrice ţi-a rămas tot fum.

GUTENBERG Atâtea lucruri, care celorlalţi Li se ascund, i-s carte larg deschisă Vreunui suflet dus spre aştrii ’nalţi... Doar el arată lumii căi spre stele, Spre-a Graiului cetate, ce, înscrisă În aurori, e ultimul lui dor... Tu ai ajuns la porţile acele, Şi ce-ai aflat ni-e nouă de-ajutor.

ASALTUL BASTILIEI EDIP

ŞEHEREZADA

Să mor, să mor, să mor - mi-aş vrea eu soartea! Tartarul să mă-nghit-acum în foc! Nu-nclină să-mi ademenească Moartea Muncitul suflet fară de noroc? – Coroana de-aur – vai! –cum fruntea-mi strânge! Iar vinul din potir mi-e plumb topit: Căci am vărsat al tatălui meu sânge Şi mamei mele fiul i-am răpit.

Din suflet ia-ţi şi-nşiră mărgărite, O salbă! – Nu mă satur să te-ascult... Ce blânde-s adierile stârnite! Privighetori, sub lună, cântă mult Un dulce cânt cum daruri poţi să sameni. O, taci! Şi vino-alăturea să fim! O vorbă să te-nvăţ, ce, vouă, oameni, N-o să vă ţină loc de basm sublim.

E demn de libertate doar poporul Ce nu se dă bătut sub asupriri Şi nu se-mbată lesne cu-amăgiri Ce pâlpâie de neatins în zare, Ca stelele eterne-n depărtare. Doar dacă drepturile-şi ia-ndrăzneţ, Sortite lui la cel dintâi judeţ, Îşi poate rupe lanţul şi zăvorul. Traducere de SIMION DĂNILĂ

sintagme literare

La curtile dorului ,

ION CÃLIMAN Poezia riturilor de însănătoșire (NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE) – II – Urmând secvențele descântecului, Sfânta Maria pornește să-și caute fiul: „Șî Maica Domnului Se lua Pe dealuri ascuțite Ca tăișele de cuțite; Tot plângând Șî suspinând, Grele lacrimi vărsând Șî căutând pe Fiul Sfânt…”6 și în varianta a doua: „Ea pleacă pe cale, Pe cărare, Tot plângând Și suspinând; Până lacrimi pică, Țâțele se beșâcă; Păstrăvi burați răsărea, Lumea se creștina…”7 În variantele din zona Făgetului, Maica Precista se întâlnește pe drumul căutării ei, pe rând, cu un maistor de lemn, cu unul de fier, cu „broascaroasca”, cu Ion Sântion sau cu un înger. Mergând mai departe, Fecioara Maria întâlnește „un maistor de lemn în cale”, pe care îl întreabă dacă știe ce s-a întâmplat cu fiul ei. Acesta îi răspunde că a meșterit, pentru răstignirea Lui, o cruce mare, mai mare decât i s-a cerut, așa încât Maica Sfântă îl blestemă: „Mult să lucrezi și puțin să hăznuiești”; („Mult să cioplești / Da’ puțân s-agonisești”; „Mult să lucri / Șî puțân preț să ai”). Iată versurile din varianta întâi: „Șî să-ntâlni C-un maistor de lemn în cale:

- Bună zâua, maistor de lemn! - Mulțămim, Maica Sfântă-a noastă! De ce plângi, De ce te tânguiești? - Cum să nu plâng, Să nu mă tânguiesc, Că de când am pornit, Toți fiii de maică i-am găsit Șî i-am cetit Șî i-am odresât, Da’ p-al meu Fiu Sfânt Nu-l mai găsesc pe pământ? Nu cumva l-ai văzut? - De văzut, nu l-am văzut, De-auzit, am auzit Că L-or prins cânii de jâdovi Șî L-or pirolat Pe cruce de brad. Ș-or zâs cătă mine Să-i fac crucea mai mică, Da’ io, Maică, I-am făcut-o mai mare… - O, maistor de lemn, Afurisit să fii Șî de mine șî de Fiul Sfânt! Mult să cioplești Da’ puțin s-agonisești!...”8 În varianta a doua se întâlnește cu maistorul de lemn, după ce îl întâlnește pe Ion Sântion, care o sfătuiește să se întoarcă din cale la mănăstire și să îmbrace „țoale negre călugărești”: „Maica Sâmtă Mărie Mare Năpoi sucea Șî țoale negre Călugărești lua Șî pă cale, Pă cărare pleca, Șî măi tare plângea Șî să cișcola. Să-ntâlni cu un maistor De lemn în cale: - Bună zâua, Maistore de lemn! - Mulțămesc dumitale,

Maică Sâmtă Mărie Mare. Ce plângi, Ce te cișcolezi? - Cum să nu plâng, Să nu mă cișcolez, Că numa’ un fiu am avut Șî mi l-or furat cânii, Șî mi-l chinuie?!... - Maică Sâmtă Mărie Mare, Ce-aș grăi Naintea dumitale? Îi la zâlele lu’ Pilat, Răstignit P-o cruce de brad, Baș eu I-am făcut crucea! - O, maistore de lemn, De-i fi făcut Crucea mare, Să lucri mult Șî să ai puțân preț! - O, Maică Sâmtă Mărie Mare, Ce-aș grăi Naintea dumitale? Eu am făcut crucea Cât m-o dat măsura! - O, maistore de lemn, Mult să lucri Șî puțân preț să ai!...”9 Pornind mai departe, „Sâmta Maica Maria Mare” se întâlnește cu un „meșter de fier” în cale. La întrebarea dacă nu cumva L-a văzut pe Fiul Sfânt, „maistorul de fier” îi răspunde că el îi făcuse cuiele mai mici față de cum i se poruncise. De aceea, Sfânta Maria îi urează să „dea cu ciocanul și să capete banul” („Puțân să ciocănești, / Mult s-agonisești”; „Puțân să lucri / Șî mult preț să ai! / Fier să furi / Șî păcat să n-ai!”). Specificăm faptul că înaintea fiecărui episod se reia secvența laitmotiv, inclusiv dialogul introductiv: – Continuare în numărul viitor – Note: 6 Ion Căliman, Pragurile lumii albe (Trilogia vieții și riturile însoțitoare). O viziune descriptiv-monografică, Ed. Nagard, Lugoj, 2011, p. 187 7 Ibidem, p. 196 8 Ibidem, p. 187 – 188 9 Ibidem, p. 197 – 198