Ultima teza de Traian Oros by dragos gelu

TRAIAN OROS ULTIMA TEZÄ&#x201A; ROMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ţ ionale a Romaniei OROS, TRAIAN Ultima tez ă / Traian OROS. - Cluj -Napoca, Grinta: 2006 ISBN (10) 973-7651-33-2; ISBN (13)978 -973-7651-33-4 821.135.1-31

Tehnoredactare: Fibia Corina OROS

Editura Grinta Cluj -Napoca, Str. Primaverii 22/23, c. 400536 GSM: 0744-777.883, Tel.fax 0264-592777 E-mail: grinta@email.ro Director: Gabriel Cojocaru Redactor ş ef: Vasile Gogea Echipa tehnic ă : Ioan Negru Alina T ă nase Vladimir Negoi ţă

Adevăratele prietenii şi iubiri înfloresc în adolescenţă

În amintirea nepreţuitei mele soţii care s-a stins precum o stea înainte de răsăritul soarelui...

PARTEA ÎNTÎI VIAŢĂ DE LICEU

I Liceul „Avram Iancu” sau L.AV.IAN., cum obişnuiau to ţi elevii să-i spună şi nu numai ei, după o regulă proprie mai tuturor şcolarilor de -a prescurta şi combina cuvintele şi denumirile prea lungi din nu se ştie ce pornire juvenilă, de -a consuma dintr-odată totul, liceul acesta cu trei etaje înalte, de forma unui careu deschis, impunător şi frumos de la stradă, construit de curînd după cerinţele unui învăţămînt modern de largă perspectivă naţională şi europeană, prevăzut cu ateliere, laboratoare, două săli de gimnastică şi patru clase de informatică, n -avea numai o curte acolo în spate, - un spaţiu restrîns pentru joaca elevilor, împrejmuit de garduri şi ziduri înalte, inespugnabile - ci o curte imensă, cu bănci şi alei de beton şi trei terenuri amenajate în vederea practicării celor mai diverse sporturi: fotba l, handbal, baschet şi volei. Şi nu era un spaţiu rezervat exclusiv Liceului „Avram Iancu”, pentru că veneau copii şi din alte părţi, de la alte şcoli din oraş: de la cele învecinate în primul rînd, dar şi de la „Octavian Goga”, celălalt liceu teoretic; c el de chimie şi cel agricol fiind prea departe. Şi nu veneau doar aşa să se uite, deşi veneau şi din ăştia, pentru că aici aveau loc cele mai multe şi cele mai importante competiţii interşcolare; ci pentru plăcerea sportului, pentru petrecerea timpului lib er în aer curat, de dragul întrecerii, de dragul mişcării. De aceea se poate spune că locul acesta constituia un complex de formare a tineretului şcolar, de creştere şi afirmare în domeniul sportului, adică o mică pepinieră a sportului romînesc, de unde marile cluburi din regiune, nu doar din judeţ, îşi recrutau campionii. La drept vorbind, nu atît campionii, cît talentele, elementele promiţătoare, în măsura în care ca seniori, aceştia ar fi dorit să facă sport de performanţă. Dar de cînd cu succesele răsunătoare ale mustăciosului Ţiriac şi ale năbădăiosului de Năstase care făceau să se vorbească de Romînia pe tot mapamondul - la radio, televizor şi ziare - ca despre o nouă descoperire geografică aflată nu se ştie unde prin Europa de răsărit şi la nord „du Danube”, autorităţile oraşului Sursa şi mai cu seamă conducerea liceului, întrezărind virtuţiile sportului alb, aderenţa noilor generaţii la el şi dorinţa de afirmare în lume cu mijloace ieftine şi puţine, au hotărît să răspundă interesului general de-acum evident, construind şi un teren de tenis. De fapt, „construind” e mult spus, pentru că terenul exista, mingi şi rachete la fel, le aveau copiii, iar ceea ce rămînea de făcut era numai delimitarea terenului, turnarea betonului şi instalarea unui fileu, aşa cum s-a şi întîmplat cu ajutorul elevilor din clasele mari, care atît aşteptau. Din clipa aceea n -a mai fost zi lăsată de Dumnezeu, oră de linişte şi odihnă pentru locatarii blocurilor din împrejurimi. Din ziua aceea, terenul de tenis a devenit cel mai important loc, cel mai solicitat după fotbal. Aici era lume tot timpul, căci veneau şi în pauze şi în orele libere, dar mai ales după lecţii; şi nu veneau doar băieţii, ci şi fetele: unele doar aşa, să se uite, să facă galerie cuiva, iar altele chiar să joace. Mai ales în ultima vreme, numărul lor crescuse simţitor şi tot creştea mereu de la o zi la alta. Veneau şi jucau între ele, iar cele mai curajoase şi cu băieţii. Problema era doar terenul permanent ocupat. Liana nu era o jucătoare pasionată ca altele, c a Steluţa de pildă, ea avînd alte preocupări şi alte gusturi mai elevate, mai serioase: pentru literatură, filozofie şi limbi străine. Dar, pentru că era la modă şi toţi prietenii şi colegele ei erau zilnic acolo în preajma băieţilor, într -o zi se văzu obligată să înveţe şi ea. Şi după primele ore luate cu un instructor de tenis, specialist în materie, înţelese că nu era chiar atît de stîngace pe cît se temea; şi de la o oră la alta, odată cu tehnica, începu a deprinde şi gustul. Evident că se cereau exerc iţii, ore şi ore de stat pe teren, ustensile adevărate şi adversari pricepuţi. În primăvară îşi procură de toate: şi rachetă, şi mingi, şi trening, şi bascheţi. Dar din motive strategice numai de ea ştiute, evita cu grijă terenul liceului, păstrînd doar pe ntru ea şi părinţii ei secretul acesta. In septembrie însă îşi făcu curaj şi chiar în prima zi de şcoală schimbă cîteva mingi cu 6

Tomina şi cu Steluţa. Putu să -şi dea seama că amîndoi erau mai buni decît ea. Totuşi, reuşi în două săptămîni să le smulgă cîte va ghem-uri. Azi avea de gînd sa -i ia unul şi lui Silvian. Ocoli clădirea liceului felicitîndu -se singură că renunţase la primul ei gînd de-a intra pe uşa din faţă, pe unde intrau şi ieşeau doar profesorii, pentru că ar fi dat nas în nas cu scîrboasa aia de Negulici pe care n-o putea înghiţi nici cu toată apa Arinişului, cu toate că nu -i displăcea franceza şi nici felul ei de predare. N -o putea înghiţi şi pace, din aceleaşi motive din care n -o putea înghiţi nici o fată: pentru că pe toate le făcea „gîşte”, „maimuţe” şi „proaste”. Pe Ancuţa şi pe Steluţa mai puţin; dar pe colegele celelalte, aproape la fiecare oră. De cum intră în curte, îi şi reperă. ”Eram sigură că sunt aici,” îşi spuse Liana cu satisfacţie. Aş fi jurat c -am să dau peste ei. S -ar fi putut altfel? Unde ar fi putut fi dacă nu la tenis?” De fapt ar mai fi putut fi la Potaissa, Mocca sau la film; dar pe o vreme ca asta ar fi fost o prostie, o mare prostie… La ora aceea a după-amiezii, soarele era undeva spre asfinţit şi razele lui aproape orizontale nu mai aveau nici o putere. Scăpă racheta din mînă. O ridică repede, iuţi şi mai mult pasul zîmbind tuturor şi cînd fu destul de aproape, îşi înălţă instrumentul clamînd ascuţit: - Hai, băieţii! Atacă, Silvian! Nu te lăsa, Tomina! Aşa, bravo! Bun forehand-ul 1, Ilie. Bine, Ţiriac, bun şi backhand -ul tău. Bravo! Bravo! Se opri la marginea terenului. Băieţii erau leoarcă de transpiraţie, semn că jucau de mult. „Ăştia jucau - nu se jucau - cu îndîrjire, cu pasiune, cu nerv”, îşi spuse Liana cu admiraţie. Şi ei îi plăcea. Cui nu -i plăcea?! Dar ăstora, peste măsură. Ar fi jucat şi noaptea dacă s-ar fi putut. Îi vedea mereu, totdeauna împreună, cînd la fotbal, cînd la baschet; cînd pe un teren, cînd pe altul; dar cel mai adesea, la tenis. Ii urmărea de mult de undeva de sus, de la un geam anume. Ii plăcea să privească, să se uite la ei, la felul cum returnau, cum scoteau orice minge oricît de grea ar fi fost, la deplasările iuţi de pe stînga pe dreapta, la schimbul de mingi la fileu, la zelul copilăresc cu care căuta fiecare să realizeze punctul. Savura spectacolul, dar dincolo de aspectele tehnice şi de jocul în sine, urmărea constituţia lor fizică: feţele arse de soare, încordarea braţelor, arcuirea muşchilor, mobilitatea picioarelor, întinderea apoi relaxarea lor generală, pentru ca în secunda următoare totul să înceapă din nou. Privea şi se tot minuna văzîndu -i fandînd, alergînd, înălţîndu -se cu racheta deasupra capului ca nişte zei puternici, tineri şi frumoşi. Şi era mîndră de ei, de vlăjganii aceştia superbi cu părul în ochi la fiecare răsucire de trunchi. Îi admira şi -i iubea, pentru că erau colegii şi prietenii ei. - Nu-i valabilă. Second service! 2 – spuse Tomina categoric, returnîndu -i mingea cu un şut precis la semi -înălţime. - De ce? Pentru că nu vr ei tu? – întrebă Silvian rînjind. - Pentru că a atins fileul. - A atins rahatul. Nu -i adevărat, n-a atins nimic. Ţi s -a părut de frică, a trecut la zece centimetri de fileu. - A atins fileul. Ce mai? - Ai văzut că pierzi şi ce ţi -ai zis mata? Hai să mai furăm un p unct, că doar n-o fi foc! - Mă Silvian, de ce nu joci cinstit? De ce aştepţi pomană? Aşa te -au învăţat părinţii şi profesorii tăi? Silvian explodă: - Auzi cine vorbeşte! Pomanagiul pomanagiilor, pleşcarul pleşcarilor, ruşinea clasei muncitoare, a clasei a XII -a şi a tuturor claselor… - De ce pleşcar, mă? Pentru că nu mă las păcălit? Pentru că ţin cu dreptatea? - Pentru că te caci pe tine pentru o minge. De -aia! - Uite, să spună Liana dacă n -a fost aşa! 1 2

Lovitură din dreapta (la tenis) Al doilea serviciu (la tenis) 7

- Aşa e, a atins fileul. - se pronunţă Liana cu obiectivitatea cel ui de pe margine. - Ea n-a văzut sau n-a fost atentă. - se împotrivi Silvian respingînd arbitrajul Lianei. - Dar mai ai un serviciu, ce dracu! - Nu, nu admit. Punct şi de la capăt! Atunci interveni Liana: - Ilie, vrei să te dau afară? Silence, please! 1 Second service! Dar Silvian nu cedă. - Tu cu cine ţii: cu adevărul sau cu Tomina? - Cu tine, bineînţeles. Ai mai văzut tu arbitru să ţină cu adevărul? – răspunse Liana întinzînd racheta spre el. - În cazul acesta, eu nu mai joc. - încheie Tomina ieşind din teren. Îşi lăsă jos racheta şi începu să -şi şteargă faţa de transpiraţie şi să -şi aranjeze părul aflat în dezordine. Liana întinse mîna, mîngîindu -l uşor pe obraz: - Haide, „nu te supăra, / Că -ţi dau coada mîţii să te joci cu ea!” - Nu mă supăr, dar nu vreau să mai joc. - Lasă-mă pe mine şi-ai să vezi ce bătută îi dau eu! Ridică bucuroasă mingea şi luă poziţie pe linia de fund. - Fiţi atenţi la Chris Evart! Ia să vezi cum are să te răzbune ea chiar acum… Ilie, ia poziţie de primire! Ready! 2 Servesc. Silvian sta inert, repet înd mişcările lui Tomina. - Nu mai joc, îmi ajunge. Liana se apropie de el, îi puse racheta în mînă rugîndu -l frumos: - Hai, Sil ! Te rog eu, din sufletul meu! Doar cinci minute; numai atît; nici un minut mai mult. Hai, vrei? Silvian sta în cumpănă. - Cîteva mingi, Sil. Vreau să-ţi arăt o figură absolut nouă. Silvian cedă. Intră pe teren, dar moale de tot, fără nici un chef. Luă poziţie de primire, dar în aceeaşi clipă se răzgîndi: - Treci tu aici, că eu am stat destul cu ochii -n soare! Şi schimbară terenul. Liana n-avea nici o preferinţă. Acolo sau dincolo, pentru ea era totuna. Soarele o incomoda oricum mai puţin. Avea o rachetă grea, cu cordajul bine întins, ceea ce făcea ca mingea să plece ca din puşcă la cea mai slabă atingere, şi un mîner grosolan cu împletitura de plastic care nu -i venea tocmai bine la mînă. De aceea, începu foarte slab, cu multe mingi afară, cînd nu se opreau în fileu. Asta îl nemulţumi pe Silvian, pentru că era obligat să alerge mereu după ele. - Li, - spuse el serios – tu-ţi baţi joc de mine sau nu te ştii? - Ba mă ştiu, cum să nu mă ştiu? Imi pare rău, mă jigneşti dacă vorbeşti aşa. Doar m-am uitat toată vara la televizor... - Şi vrei să pui în practică ce-ai văzut acolo? Mersi! Unul mai odihnit n -ai găsit? Şi Silvian lovi mingea cu atîta pute re încît aceasta trecu ca o ghiulea pînă departe, în spatele ei. Liana alergă după ea. O prinse, reveni în teren şi de pe linia de fund o expedie atît de precis în umărul adversarului, încît acesta nici nu avu cînd să clipească. Izbucni în rîs. Chicoti ves el la început, apoi se îngrijoră uşor ca toţi copiii cînd fac cîte o năzbîtie. - Excuse-me! 3 N-a fost cu intenţie. - Ştiu, a fost cu bolovanul, dar nu face nimic; am să te ţin eu minte. Nu era urîtă Liana… dimpotrivă, chiar foarte drăguţă în bluza aceea verde, frumoasă ca irisul ochilor ei sidefii, cu tenul puternic bronzat şi părul lung, împletit în două Engl. Linişte, vă rog! Engl. gata 3 Engl. Scuza-mă! 1 2

cozi mari, lăsate pe spate… Încet-încet, jocul începu să se lege, passing -shot-urile 1 ei în lungul liniei şi returul de stînga căpătînd precizie. Tomina îşi luă ghitara, se aşeză jos, direct pe beton şi începu să cînte melodios: „Cînd clopoţelul a sunat, / Frumos în bănci ne -am aşezat. / Mi-am pieptănat părul discret / Cu inima -mi bătînd în piept.” Şi în momentul acela se auzi sunînd clopoţelul. - Vă place? – întrebă Tomina zdrăngănind mai departe. - Excelent! Excelent! – veni prompt răspunsul Lianei, dar fără să fie clar dacă se referea la cîntec sau la figura lui Silvian care izbutise să scoată o minge aproape imposibilă şi s -o trimită în fileu. - Una mai leşinată nu ştii? – întrebă Silvian un pic iritat. Tomina cîntă mai departe, acum pe un ton mai înalt, mai liric, cu vocea lui caldă şi frumoasă de tenor format, cu lirismul şi eufonia ghitaristului exersat ce era şi care ştia să obţină din instrumentul său cea m ai deplină armonie: „Şi-ntr-o oglindă de doi lei /M-am aranjat de dragul ei, / Ştiind că ea va apărea / Frumoasă ca o viorea…” Şi înainte de-a relua refrenul, un val de elevi se năpusti spre ei, care cu mingi, care cu mingi şi rachete, hotărînd categoric: - Gata, gagiilor! Pînă aici v -a fost. Mai lăsaţi -ne şi pe noi! - Carramba! Carramba! – mai spuse şi Lenard venind drept spre ei. - Mai lăsaţi-vă şi pe noi, că ne-ajunge! Silvian renunţă bucuros. Aveau dreptate. De la patru îi ajungea. În plus, era destul de obosit. La urma tuturor veni şi Dorina. Avea o pată pe uniformă, o arsură mai veche de la fierul de călcat; cordeluţă albă pe cap şi nişte tenişi mai vechi în picioare. Il zărise de sus de la geam. Silvian o trase deoparte. Tomina şi cu Liana o luară înainte. - Dor, nu cumva ai ceva - money la tine? M-aş duce să beau un suc cu Tomina. Dorina se scotoci îndelung, deşi ştia bine că n -are. Ea era mai econoamă şi nu de puţine ori, din ce aduna în cursul săptămînii îi mai dădea şi lui de -o cafea, de-un suc sau de-un film. - Aşteaptă-mă un minut că mă duc să caut! Nu apucară să iasă din curte cînd reveni: - Ai avut noroc, am găsit. - La cine? - N-are importanţă, banii n -au miros. - La Lenard. - răspunse Tomina potrivindu -şi ghitara pe umăr. – N-am dreptate? - Dacă-s de la Lenard, nu-i iau. Ia-i şi dă-i înapoi! - Nu fi copil! Sînt bani curaţi, munciţi de mă -sa şi de tată-su, nici o grijă! - Nu, de la el nu vreau. - Dar ce au? - Banii nu au nimic. Se îndrepta spre ieşire cu Liana şi Tomina alături. Înainte de -a ajunge la colţ, Liana îl luă de braţ: - De la mine primeşti?

Eng. minge din dreapta, lovitã din rever sau datã în diagonalã (la tenis) 9

II La capătul străzii, Liana îi părăsi. Era prea sportiv îmbrăcată şi pe deasupra, foarte transpirată. Tomina s -ar fi luat după ea dacă Silvian nu l -ar fi apucat hotărît de braţ. - Tu vii cu mine. Bem un suc, mai frecăm un pic menta la Potaissa şi pe urmă vedem noi. N-avea motive să se grăbească spre casă şi un suc i -ar fi căzut numai bine. După statul în soare, un ceas la Potaissa, printre colegi şi arome, nu era de colo. Se răsuci pe călcîie hotărîndu -se într-o clipă. - Bine, gagiule, viu, dar te previn că n -am nici un chior. - Te-am întrebat dacă ai? Eu fac cinste. Şi fără să mai aştepte alte explicaţii, Silvian îl trase după el spre centru. Transpiraseră abundent şi apa pierdută se cerea înlocuită. Un Cico rece, era tot ce poate fi mai bun după o partidă de tenis. Pe urmă, cum să treci prin oraş fără să semnezi condica la Potaissa şi fără să vezi toate mutrele alea pe care nu le -ai văzut tocmai de ieri? Uşa cofetăriei îi aştepta larg deschisă. La ora aceea încă nu era plină, deşi lume era peste tot, la fiecare masă cîte unul sau doi. Şi nu mult mai încolo, pe partea cealaltă a străzii se mai afla o cofetărie, Mocca, frecventată şi ea mai mult de copii şi elevi, mai ales primăvara, vara şi toamna, cînd veneau să -şi astîmpere setea. Dar locul cel mai des căutat era totuşi Potaissa. Aici era locul de întîlnire, sîmbăta, duminica şi în toate zilele săptămînii de pe la şase încolo, a celor de la L.AV.IAN. şi L.M.V. în primul rînd, dar şi a celor de la şcolile profesion ale. De ce la Potaissa? Pentru că aşa se statorniciseră lucrurile de -alungul anilor. Sau, poate, pentru că „profesioniştii” făceau mai uşor un ban şi aici se puteau da mari printre fetele de liceu. Şi astfel, dintr-un motiv sau altul, Potaissa îi aduna pe toţi, fete şi băieţi de la a VIII-a în sus, care veneau în grupuri mai mici sau mai mari şi ocupau o masă pentru o oră sau două, lîngă un suc, o prăjitură sau îngheţată. De aceea, găsirea unui loc era o problemă cam totdeauna, dar mai acută de la ora şase în sus, cînd tot puhoiul acela vesel de adolescenţi gălăgioşi se revărsa pe Corso. - Du-te şi caută o masă, – spuse Silvian, intrînd cel dintîi – că de suc mă ocup eu. Tomina se îndreptă cu paşi mari spre obiectiv, masa de lîngă geam, cea din fund, locul lor preferat, nefiind încă liberă. Tocmai atunci ridicau ancora Pîrnău şi Rîjală, doi indivizi dubioşi care puteau fi văzuţi deseori prin oraş învîrtind mîţa de coadă. Trase cu zgomot scaunul cu picioare metalice şi se lăsă greu ca un sac de cartofi. În clipa următoare Sosi şi Silvian cu două sticle de Cico. Împinse ceştile mai încolo, trase şi el un scaun de partea cealaltă şi se aşeză răsuflînd uşurat. Luă o gură bună de suc plescăind mulţumit. Sucul era într -adevăr minunat, dulceacrişor, foarte aromat, de la frigider. Aici era totdeauna rece şi bun. La Mocca, mai rar. De aceea, cînd veneau de la tenis sau ieşeau în oraş şi aveau „argumente puternice”, adică bani destui, se opreau aici. Doi -trei lei era o sumă îndestulătoare pentru a lua un suc, o prăjitu ră, o cafea, orice. Dar era nevoie de mai mult? Nimeni nu lua mai mult. Poate, cei de la şcolile de meserii îşi permiteau un răsfăţ cînd erau cu o fată; dar şi ei, foarte rar. La masa învecinată mîncau îngheţată trei colegi de la L.M.V. Între Silvian şi Tomina, pe de o parte, şi băieţii de la Liceul „Mihai Viteazul” pe de alta, se încinse o vie discuţie pe tema meciului de fotbal proiectat pentru toamna aceea, întîlnire tradiţională şi de cel mai viu interes pentru cele două licee concurente. Terminaseră de pus la punct componenţa echipelor şi locul desfăşurării – ziua şi ora nefiind o problemă la ordinea zilei – cînd sări ca picurat cu ceară Tomina: 10

- Ni mă, ni la Bardaşu! Silvian întoarse repede capul în direcţia indicată de colegul său. Pe trotuarul din faţă, de partea cealaltă a străzii, profesorul lor de mate se întreţinea cordial cu o blondă. Mai exact, cu o tînără blondă cu geanta pe umăr şi părul pe gît. Nu -i putea vedea faţa, dar văzută din spate, în rochia aceea de culoarea crinilor regali, părea o afrodită locală mai albă ca spuma mării şi mai rară ca floarea de colţ. - Ia uitaţi-vă la el, oameni buni şi lume dragă! Cine şi -ar fi închipuit ce face Bardaşul pe Corso, ce tipe agaţă profesorul nostru atît de sobru şi de indiferent la farmecul feminin? Şi asta, în plină stradă, în plin centru. Îţi dai seama? Vestea are să facă deliciul tuturor fetelor din liceu. În clipa următoare, secvenţa fu brusc întreruptă. La drept vorbind, esenţialul se consumase, iar ceea ce mai era de văzut nu mai prezenta interes. - Domnişorule, nu vrei să -ţi caute baba în cărţi? Hai să -ţi spună baba partea şi nărocu’, că te văd învăţat şi frumos! Băieţii îşi întoarseră repede capul să vadă cine era ăla, şi frumos şi învăţat; şi nedumerirea se lămuri pe loc. „Baba” era în realitate o ţigancă destul de îngrijită şi de bine îmbrăcată şi departe de -a fi o femeie bătrînă. Ţinea în mînă, într -un fel ferit, un pachet de cărţi zoioase şi rupte la colţuri, din acelea cu care jucau ei şeptic şi filcăi. Fereala ei era de înţeles fiindcă toate j ocurile de noroc erau interzise, iar miliţia, la doi paşi mai încolo. Ghicitoarea se uita precaut împrejur, cînd la ei, cînd spre uşă, gata în orice moment să o şteargă din loc. - Să vă ghicesc în cafea sau în cărţi? Tomina o preveni: - Dar să ne spui adevărul ! - Adevărul adevărat, domnişorule; să chiorăsc dacă mint! Şi fără să mai aştepte altă invitaţie, luă una din ceştile de pe masă, o examină sumar, cu concentrare prefăcută şi începu poezia ştiută: - D-apoi domnişorule, să ştii că te -aşteaptă o mare cumpănă pe care mata ai s-o treci cu bine pînă la urmă, fiindcă se arată un drum greu: nici prea lung, nici prea drept şi care se desparte la capăt în două. Partea şi nărocu', să ştii mata că ţine de ăla din stînga. La capătul lui te aşteaptă o mare bucurie. - Ce fel de bucurie? - Ei, asta nu ştie baba să -ţi spună. Atîta se vede, atîta îţi pot spune. - Dar dinspre inimă, ce se vede? – o iscodi Tomina curios să vadă pînă unde-i merge fantezia. Silvian zîmbi a neîncredere. Ghicitoarea trecea deseori prin cofetărie şi pe cine putea îl tapa de un leu sau de doi. Cu toate ca se îndoia de priceperea ei, cînd avea destui bani, o mai încerca şi el de dragul distracţiei, aşa cum o încercau şi alţii. Ghicitoarea ridică din nou ceaşca. O aşeză în lumină, schiţînd acelaşi gest de concentrare profundă: - E una cu „a” care se ţine de dumneata. De pîine şi sare s -ar putea lăsa, dar de mata ba. - Cu „a” la început sau la sfîrşit? Silvian pufni în rîs. În timp ce Tomina scotocea prin memorie după aia cu „a”, Silvian o zări pe tînăra afrodită aşt eptînd la coadă cu banii în mînă. Acum o vedea din profil: sprîncenată, bronzată frumos. Semăna cu cineva... Cu cine? Cu o actriţă celebră, desigur. Cu Claudia Cardinale sau cu Brigitte Bardot?... O văzu plătind, luînd coşuleţul cu îngheţată şi ieşind în s tradă. O luă la dreapta, în direcţia lor. Se opri un moment să-şi aranjeze părul în vitrina cofetăriei şi acum o vedea din faţă. Da, semăna perfect... Avea ochii mari, luminoşi şi buze trandafirii. Parcă o mai văzuse el undeva... Tînăra îşi trecu mîna prin păr, duse îngheţata la gură şi în aceeaşi clipă, întîlnind ochii lui care o fixau insistent, scăpă îngheţata fără să fi apucat să guste din ea. Atunci o luă din loc, îndepărtîndu -se repede. Silvian sări de la masă, se duse la casă, ceru un alt cornet de î ngheţată şi alergă după ea. - Şi prietenul tău are de trecut o cumpănă mare. - spuse ghicitoarea după ieşirea lui Silvian. 11

- De unde ştii? Se vede în cafea? - De văzut nu se vede, dar are; ştiu eu. - Atunci cum poţi să ştii? Umbli cu minciuni, ghicitoare. Nu -mi place. - se răţoi Tomina la ea, sătul de palavrele ei. – Ai promis să spui adevărul şi tu vii cu poveşti ţigăneşti. Piei din faţa mea! - Să mor io dacă mint! Să nu mai văd soarele dacă spun minciuni! - Cum poţi să spui adevărul cînd tu te uiţi într -o ceaşcă din care a băut altcineva? Hai, şterge-o şi lasă-mă-n pace cu textele tale, că m -am lămurit! - Ştiu, domnişorule, ştiu că nu e cana mata; că i -am ghicit şi celui care a fost înainte; dar îţi spun adevărul adevărat; poţi să mă crezi. - Du-te şi păcăleşte-i pe alţii că eu m-am prins: umbli cu gogoşi. - Pe lumina ochilor mei, domnişorule! Să n -am parte de mama dacă te mint! - Fugi şi lasă-mă-n pace, că m-am săturat de ghicit! - Dă-mi şi mie doi lei, să iau o prăjitură la copilaşi! - N-am nici un leu. Valea! - Un singur leu, domnişorule, numai un leu, dacă te lasă inima! - Fugi că chem miliţia să -ţi dea ea! Ţiganca aruncă o privire rapidă în jur. Luă sticla lui Silvian cu ce mai rămăsese în ea, o goli dintr -o singură înghiţitură şi se făcu nevăzută.

III Familia Egri, mama Iustina şi cei doi copii locuiau undeva la marginea oraşului, într-o casă de curînd construită, nu mult mai mare şi nici mai arătoasă decît cele din jur, dar nici mai prejos decît ele: o casă cu dependinţe alături, grădină de zarzavat şi legume în spate ş i curticică la stradă - prea puţin îngrijită după plecarea bărbatului - o curticică plină de pui şi răţuşti, primăvara, de măcăieli şi cotcodăceli, toamna. Cîteva straturi de flori însoţeau o alee îngustă de beton pînă la poartă şi de-a lungul gardului. Toate împreună şi fiecare în parte confereau locuinţei Egri o notă aparte, un specific al ei, singularizînd -o discret de toate celelalte atît ca întreg cît şi ca parte a unui întreg mai complex, mai greu de văzut, mai greu de înţeles la prima vedere. Cît p riveşte casa ca atare, dintr -un antreu foarte strîmt, rămas neîncheiat, la mijlocul facerii lui, în unghiul format de cele două alcătuiri locative, se putea intra în bucătărie suind două trepte mari de beton, şi pe o uşă glasvand, direct pe domeniul copiil or. Partea aceasta sau „Casa de jos”, cum obişuiau ei să-i spună, se compunea din trei odăi mobilate modest, după nevoile şi puterile unei familii cu venituri reduse: o canapea, o masă, un dulap de haine, preşuri de cîrpă pe jos, un calendar de perete, un tablou de familie, o icoană, o etajeră cu cărţi şi încă unul sau două lucruri mai puţin importante; ambele etajere purtînd marca autorului: „E.S., CLS. A VI -A”. Ce mîndră fusese Dorina, elevă în clasa a IV-a, şi chiar el, constructorul lor, descoperind ac eastă comoditate neaşteptată, această nouă şi nevinovată plăcere atît de aproape: să stai lungit pe spate şi să întinzi numai mîna după o carte sau un caiet. Etajera lui avea trei rafturi. A soră -sii doar două; dar nici n -avea nevoie de mai multe. Pe raftul de sus erau înşirate într-o ordine exemplară: – în această privinţă Silvian era un model, grozav de meticulos şi de grijuliu cu lucrurile lui, excesiv încă de mic – manuale, caiete, mai vechi şi mai noi; unele dintr -a IX-a, altele dintr-a VII-a; mai multe culegeri de probleme şi exerciţii de fizică şi matematică pentru clasele gimnaziale şi de liceu; două „Tabele Matematice”, „Manualul Electronistului Amator”, „Sfaturi Practice pentru Depanatorii de Aparate ElectroCasnice” – o cărţulie verde, de buzunar - graţie căreia învăţase să dibăcească o priză, un fier de călcat, o veioză şi orice motoraş electric care nu trebuia rebobinat. Pe raftul al doilea erau cărţi şi reviste mai ales literare, cumpărate de el 12

şi de tatăl său. Clasicii literaturii romîne în pr imul rînd: Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Goga, foarte dragi celui de-al doilea; şi cîteva romane poliţiste şi de aventură, apropiate celui dintîi; unele primite de la colegi, altele luate de la bibliotecă. Pe raftul al treilea, un teanc de discuri de 33 şi 45 de turaţii şi patru sau cinci benzi de magnetofon, toate înregistrate de el şi Tomina. Aici, în camera asta scriau şi învăţau, se hîrjoneau şi se jucau, rîdeau şi plîngeau el şi Dorina. Aici i -a făcut el prima păpuşică şi tot aici i -a smuls părul din cap într-o zi. Aici, în camera lui, la masa aceasta au învăţat amîndoi să ţină creionul în mînă, să facă o hartă şi să rezolve atîtea şi atîtea probleme şi exerciţii, formule şi definiţii, care de care mai complicate şi mai abstracte; aici, la masa aceasta, sub geamul acesta îşi făceau temele de cînd erau mici: Silvian la un capăt şi Dorina la altul. El rezolvînd o problemă, ea întocmind o compunere; Silvian rezolvînd o ecuaţie, ea alcătuind o planşă; el studiind electromagnetismul, ea legile mişcării. Aici erau ei, numai ei, în toate zilele săptămînii, ziua şi noaptea, de cînd se ştiau, cu masa încărcată mereu de ustensile şi rechizite şcolare. Se întîmpla uneori să nu le ajungă spaţiul şi să înceapă gîlceava. Silvian era drastic şi necruţător deseori. Cînd îşi vedea teritoriul ameninţat, lua foc imediat: cu un singur bobîrnac, îi trimitea creionul sau radiera pînă la uşă, aşa ca să înveţe minte... Dorina era mai îngăduitoare şi mai diplomată. Ea încerca să rezolve conflictul glumind. Îi spunea doar atît: „Nu te-ntinde broască-n tău, că nu-i tăul tot al tău!” de zece ori, de douăzeci de ori, de cîte ori era cazul; pînă cînd formula a fost preluată şi de partea cealaltă. Pentru că obiectul acesta dreptunghiular era mărul discordiei cel mai des, „spaţiul lor vi tal” de fiecare zi, pentru care se consumau timp şi nervi uneori mai mult decît pentru găsirea tuturor rădăcinilor şi discriminanţilor celor mai grele ecuaţii. Dorina găsi într -o zi şi soluţia. Ideea îi veni schimbînd faţa de masă cu una în dungi: „Vezi du nga asta? – îi arătă ea mijlocul mesei – Pînă aici democraţie. De -aici încolo, Mănăşturul.” Dar linia de demarcaţie se dovedi curînd instabilă şi înşelătoare, pînza fugind cînd spre el, cînd spre ea. De data aceasta atmosfera începuse bine şi promitea să rămînă calmă. Fiecare îşi vedea liniştit de lucrul lui: Dorina colora o hartă, iar Silvian se lupta cu nişte probleme făcute anul trecut. Era vorba de găsirea ecuaţiilor tangentelor la parabola y 2 -2px=0, în punctele care se proiectează pe axă, în focarele M şi M’. Mai rezolvase el destule probleme de genul acesta, dar acum ceva nu -i ieşea. Avea nevoie de manual. Se duse la etajeră şi dintr -o ochire puse mîna direct pe el. Se aşeză din nou, răsfoind concentrat, fără să vadă spaţiul furat de Dorina cu creioan ele ei colorate, cu acuarelele, colile de desen şi restul. Şi astfel, în timp ce rolele se învîrteau şi banda trecea de pe stînga pe dreapta, copiii lucrau tăcuţi, acoperind pătrăţelele, înlocuind repede albul cu negrul. În timp ce Dorina trasa un contur, o linie nouă pe care o haşura sau îngroşa pe alocuri, lărgind pata de culoare după ştiinţa desenului, Silvian analiza, compara, calcula, întorcea pagina sîsîind satisfăcut. După mai multe piese cu Celentano şi Don Bachi, de pe magnetofon începu să curgă o muzică nouă, americană: nişte voci guturale, nazale, de solişti şi trupe rock, cu acompaniament de ghitară. Unele se auzeau mai bine; cele mai multe, rău: înfundat, cu distorsiuni enervante. - Ce părere ai? – întrebă Silvian foarte mîndru de achiziţia lui. – Ieri le-am înregistrat. - De unde? - De la R.E.L.I. - Şi ea se ocupă cu lucruri slabe? - Despre cine vorbeşti? - Despre Aurelia. N-ai spus tu că le-ai înregistrat de la ea? Reli era una din colegele lui de clasă, o fată lălîie şi proastă, afoană sută la sută. - De la Radio Europa Liberă, isteaţo. Aşa -i spunem noi, Tomina şi cu mine ca să nu priceapă proştii. Apoi iar se aşternu tăcerea. Uneori în timp ce lucrau, mai comentau cîte -o întîmplare la ordinea zilei, un eveniment de la şcoală sau ultimul film. Niciodată c ărţi, Dorina fiind o foarte slabă 13

cititoare. Afară de lectura obligatorie cerută la clasă, nu răsfoia decît „Cinema” -ul şi rar de tot, „Magazin”-ul. În schimb era foarte silitoare la şcoală şi conştiincioasă cu temele. Nu se mulţumea să obţină rezultate fr umoase numai la anumite obiecte, ca Silvian care arăta interes doar pentru ştiinţele exacte. Dorina era o elevă de nota zece la toate, o mare „tocilară”, după părerea lui Silvian, deprinsă cu notele mari chiar din clasele mici. Mai rîdeau şi acum amintindu -şi cum într-o zi, cam pe la începutul clasei a II-a, s-a întors acasă dezamăgită: „Azi am fost degeaba la şcoală.”, s-a plîns ea scoţîndu -şi ghiozdanul din spate. „De ce?” „Pentru că n -am primit nici o notă.” „Atunci nu te mai duce!” - i-a spus el serios. Dar Dorina s-a dus; şi în ziua următoare a venit cu două. O avertizase şi el într -un rînd, în felul copiilor mai mari, cu experienţă mai multă: „Tu crezi că la şcoală se dau note zilnic, pentru oricerahat? Cînd ai să fii şi tu într -a IV-a ai să vezi că nu.” Dar n-a fost nevoie să ajungă într-a IV-a şi a văzut că cei ce mergeau cu temele nefăcute primeau totdeauna. În schimb, cei ce mergeau cu ele făcute, uneori primeau, alteori nu. De unde concluzia că important e nu să primeşti note multe, ci note mari, numai de nouă şi zece sau numai de zece dacă se poate. Şi a văzut că se poate dacă înveţi conştiincios şi-ţi faci temeletotdeauna. Astfel s -a deprins cu o disciplină a muncii pe care o respecta cu sfinţenie şi acum. Silvian însă nu. El, ca băieţii: mai com od, mai speculativ: cînd le făcea, cînd nu; cînd le făcea numai pe jumătate, urmînd să le termine la şcoală sau cînd se va întoarce de la joacă; adică „la Paştile cailor”, cum spunea mama l or. El n-a fost niciodată un elev numai de zece. Dimpotrivă, pentru unele discipline cum era caligrafia, desenul şi toate cîte cereau creionul sau stiloul, avea o adevărată oroare; oroare atenuată cu timpul, dar fără să dispară total. Explicaţia era următoarea: pedagogia părintelui său care ţinea morţiş să arate că Silvia n îi întrece pe Nicu şi pe Fănel, verişorii lui mai mari care umblau deja la şcoală. Şi la aritmetică chiar că -i întrecea, ştiind ca pe apă tabla înmulţirii şi tabla împărţirii şi reuşind să adune şi să scadă din minte, uşor şi rapid orice număr pînă la o mie. Nici la citire n -avea probleme, ştiind să citească aproape cursiv pe orice ziar. La scris însă da. Acolo s -a dovedit inabil de la început. Nu putea scrie cifrele 1 şi 2 oricît ar fi vrut. De silit, se silea el nici vorbă. Transpira ca un cosaş. Urmăr ea traiectoria creionului încordat, cu toţi nervii întinşi la maximum, dar nici un rezultat pozitiv. Nu -l asculta mîna şi pace. Tatălui i s-a părut la început că e vorba de neatenţie. Apoi, de lipsă de voinţă şi de ambiţie. Poate, şi de încăpăţînare... Şi i-a ars două scatoalce peste ochi, de i -a sărit creionul cît colo şi -ar fi sărit şi el de pe scaun dacă spătarul acestuia n -ar fi fost destul de solid. Iar cînd a fost pus să scrie după model, să meargă pe urma trasată de dînsul, din cauza mîinii care -i tremura puternic sau poate că din aceea a lacrimilor care îi umpluseră deja ochii, n -a mai fost chip să scrie nimic nici atunci, nici mai tîrziu. La şcoală a reuşit, dar nu dintr -o dată şi nici prea uşor, pragul inhibiţiilor iniţiale fiind mare şi greu de tr ecut. Şi Dorina luase destule curele în primul trimestru şi chiar în al doilea din cauza aritmeticii: pentru că nu era în stare să socotească din minte ca el. De aceea copiii n-au plîns cînd tatăl lor s -a dus de la ei. Ba dimpotrivă, s -au bucurat. Dorina era deja într-a III-a, iar el într-a V-a şi nu-i mai bătea de mult. Dar ei s -au bucurat ştiindu-se liberi, cu un cui în talpă mai puţin. Numai ea, mama lor a plîns. Îşi frîngea mîinile şi plîngea, stîrnind în mintea lor de copii o mirare greu de înţeles: d e ce oare şi cum se putea? Pentru că şi cu ea era dur şi se purta grosolan. Veşnic certuri, înjurături şi lacrimi... După mai multe piese cu Harry Belafonte, Nat King Cole şi Frank Sinatra urmă o piesă sud-americană cu sunet de trompetă şi ritm antrenant; apoi un solist vocal, cîntînd ca pe stradă: cînd la ghitară, cînd la muzicuţă. - Ăsta e Bob Dylan. Îţi place? – o consultă Silvian relaxat. Dorina nu le prea avea cu muzica pop -rock. Nu urmărea nimic cu atenţie şi interes special. Afară de cîţiva cantautori italieni ale căror discuri le aveau şi ei şi ale căror melodii le auzea mereu la radio, nu cunoştea mai nimic din muzica apuseană şi cu atît mai puţin din cea americană. Auzise desigur vorbindu -se despre „Beatles”, „Rolling Stones” şi „Bee Gees”, Humperdi ng, Tom Jones şi Cliff Richard, dar n-avea o idee mai clară despre ei şi nu -i recunoştea auzindu -i cîntînd. 14

De aceea, răspunse cam în doi peri: - Aşa şi-aşa. - Ei, să-l auzi tu pe Ray Charles sau pe Elvis Presley! Aia muzică adevărată. Vrei să ţi -i pun? Şi fără să mai aştepte consimţămîntul ei, sări de la masă în aceeaşi clipă. Pe lada de la capătul patului avea un aparat de radio Darclée cu două difuzoare şi pick-up deasupra şi lîngă el, un magnetofon marca Tesla, tot timpul în priză şi permanent conectat la aparatul de radio. Era proprietatea lui Tomina, dar ca şi cum ar fi fost a lui: sta mai mult la el decît la stăpîn. Şi astfel, toamna şi primăvara, dar mai ales toamna, cînd ploua ca acum şi n -avea ce face afară, deschidea aparatul de radio, sau mai punea un disc, dar cel mai frecvent, o bandă. Şi timpul trecea, trecea liniştit şi temele se făceau aproape de la sine. Derulă rapid, ascultînd fragmentar mai multe melodii. Dorina găsi necesar să se pună la adăpost de orice reproş: - Te avertizez că răguşeli, beh ăieli şi zdrăngăneli de cobză nu înghit, să ştii! - Dacă eşti proastă… - Bine că eşti tu deştept. - Păi, află că sînt! N-ai citit ziarul? De fapt, nu era vorba de nici un ziar. Era numai o vorbă de -a lui, o „goangă” pentru ocazii diverse, cum îi spunea Tomina. În momentul acela intră Iustina cu două cutii de carton în braţe. - Ce faceţi aici? Învăţaţi sau vă jucaţi? - Cum să ne jucăm, mamă? Învăţăm. Nu simţi miros de creierîncins? – răspunse Silvian serios. - Eu văd că pierdeţi vremea ascultînd droanga aia de manitof on, bătu-o-ar focu s-o bată de muzică! Atunci interveni şi Dorina: - Învăţăm ascultînd sau ascultăm învăţînd. În felul acesta mai economisim şi noi timp sau mai exact, folosim timpul mai bine. E o metodă mai nouă de -a învăţa pe fond muzical. N-ai auzit de ea? Iustina zîmbi înţelegător: - Cum să nu? Toţi vecinii vorbesc numai de asta. Nu ştia să rîdă pe seama cuiva, să facă glume sau să ia peste picior pe cineva; dar avea un şfichi uneori, un răspuns tăios, ascuţit, absolut natural. - Iar tu, dragul mamii, lasă manitofonul ăla deoparte şi pune -te cu burta pe carte dacă vrei să intri la cafultate! Nu vreau să ajungi ca Nelu lui Maxîn, toată ziua pe stradă, pe deal şi la fotbal. - La fa-cul-ta-te, mamă, nu cafultate! Ţi -am spus de-o sută de ori. - D-apăi că nu pot să-i zic ca voi. Şi dacă nu i -oi ştii zice, nu-i putea intra? - Voi intra, nici o grijă! C -au intrat ei şi alţii mai proşti decît mine. Mama era pe bună dreptate îngrijorată de soarta băiatului, fiindcă, în loc să tragă tare, să stea toată ziua cu burta pe carte , cum spunea ea, Silvian învăţa ca înainte: fără eforturi suplimentare şi nu cu destulă tenacitate. Venea de la şcoală, îmbuca ceva, mai frunzărea un caiet sau o carte şi… la tenis, băiete! De parcă asta îl aştepta. Chiar dacă n -avea şcoală deloc, de înţeles tot înţelegea ea că bacul bate la uşă şi Silvian habar n-are. De aceea îl pisa mereu la cap cu ideea asta. De numeroasele trebi pe lîngă casă îl mai scutea pe cît se putea, dar cu facultatea nu -l slăbea deloc. Dorina îşi contempla opera. Îi reuşise harta şi acum o privea mulţumită. - Dar cu patru ăla de la chimie ce faci? – se interesă ea direct. - Îl scot eu; nu te mînce grija! – răspunse el înţepat – Sîntem la începutul trimestrului şi nici măcar n -am intrat în materie. - Dar cum ai reuşit performanţa? Ştiind faptul că Dragomir este pîinea lui Dumnezeu şi că nu-ţi dă un şase nici să i-l ceri. - M-a prins strecurîndu -i un bileţel lui Tomina, dacă vrei să ştii. Nu o fiţuică, un bileţel împuţit. - Mira-m-aş. 15

- Află că la chimie nu mă întrece nimeni! - Nici chiar profesoara, te pomeni. - Nici chiar ea, dacă te întreabă cineva; dar nu -i musai să-i spui. - De aia n-ai nici o notă mai mare de nouă la ea? Silvian sări ca picat cu ceară: - Care vasăzică tu eşti aia care-mi cotrobăie prin geantă. Vezi, mamă? Şi mai zici să n-o bat. - Ba s-o baţi de să-i sară colbul dacă umblă cu minciuni şi poveşti! Dorina puse harta în blocul de desen. - Stai să-ţi explic! - Lasă, nu-mi explica nimic! N-am nevoie. - Stai să vezi! - Ce să-mi explici? Am înţeles perfect. Şi ţi -am spus de nenumărate ori să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! De ce nu pricepi? Dorina încercă să schimbe tonul: - Dă-mi voie, stimabile! Dă-mi voie! Dar Silvian, roşu de ciudă, nici nu voia să audă. - Nici eu nu umblu într-ale tale, nici tu să nu umbli într -ale mele! Scurt pe doi. Îşi strînse repede lucrurile, opri magnetofonul, îi puse capacul şi ieşi bombănind: - Ia te uită, domnule, cine-mi face mie ordine-n geantă!

IV Iustina îşi puse cutiile pe masă şi se aşeză liniştită în locul băiatului. Îşi trase basmaua peste urechi ca să n-o ia curentul, fiindcă aici era totdeauna un curent „estraordinar”... apoi îşi schimbă poziţia, trăgîndu -şi scaunul mai aproape; se aşeză din nou, acum mai temeinic, ca una care ştia că nu era treabă de -o clipă. - Scumpa mamii, - începu ea cu glas numai miere – ia caută-mi şi mie o reţetă din astea, că nu ştiu unde am pus -o şi tare mi-i hia 1 de ea! Iustina era o femeie încă frumoasă la cei patruzeci de ani ai săi, în ciuda nenumăratelor boli şi necazuri abătute puhoi asupra ei din chiar primele zile de căsnicie. De multe ori se simţea ca o trestie izbită din toate părţile de vînturi şi ploi, de viscole şi furtuni; o trestie subţire, fragilă, gata oricînd să se rupă. Se clătina, se îndoia, se zbătea, dar nu se frîngea. Era lovită, dar nu dărîmată. Pără sită, dar nu deznădăjduită. Ca una care venea de la ţară dintr -o familie numeroasă, femeia avea o tărie de stîncă în faţa tuturor încercărilor vieţii şi o credinţă nezdruncinată în Cel de Sus care, simţea ea că n -are s-o lase în ceasul nenorocirii, cum n -o lăsase nici pe mama ei. Era un exemplu de tenacitate şi forţă morală pentru toţi cei din jur, care o admirau şi o încurajau cum se pricepeau ei mai bine. Era harnică şi cinstită, dar mai presus de toate, avea o fire mîndră care n -o lăsa să se umilească, s ă primească mila cuiva. Nu cerea de la nimeni nimic şi nu se ruga niciodată de nimeni, oricîte lipsuri şi trebuinţi avea; şi nu sînt puţine cînd ai de ţinut şi crescut doi copii mărişori. Lucrase o vreme la cantina liceului, apoi la căminul pentru copii or fani, iar acum, de la o vreme, la strînsul recoltei pe ogoarele Staţiunii de Cercetări Agricole. De copii era însă cel mai legată. Trăia de cînd se născuse în mijlocul lor, robotind deseori toată ziua. Se simţea uneori plictisită, alteori obosită, dar nici odată de poznele şi ghiduşiile lor. Dimpotrivă, contactul cu cei mici, cu viaţa la începuturile ei, o stimula, îi da noi puteri. Învăţase o mulţime de lucruri în legătură cu ei, cu hrana şi cu regimul lor general; dar ce folos? Copiii ei erau mari, iar ea, trecută la 1

a-i fi hia – a-i trebui, a avea nevoie 16

pensie. - Tocmai acu ţi-ai găsit şi dumneata. Mai tîrziu nu se putea? Mîine am extemporal la chimie şi uite cît am de învăţat! Şi Dorina îi arătă unul din manualele de pe masă, care era mai gros. Iustina era o femeie simplă, fără ştiinţă de cart e. Preţuia totuşi cartea şi făcea totul pentru copiii săi, pentru ca ei să poată merge la şcoală şi să -şi croiască un alt drum în viaţă. Cînd era vorba însă de treabă şi mai ales de reţetele ei, aceasta trecea deseori pe locul al doilea sau al treilea, şco ala putînd oricînd să aştepte. - D-apoi că ieri, estemporal; azi, estemporal; mîine, teză; poimîine, teză sau mai ştiu eu ce. Atunci cînd mai învăţaţi şi voi? Că, cu atîtea estemporale şi teze, îţi uita să scrieţi şi să cetiţi. Dorina ridică ochii spre ea rî zînd argintiu: - Ha-ha-ha!... Ai dreptate, mamă, să ştii! Cînd naiba să mai înveţi cu atîtea extemporale şi teze? Ha -ha-ha!... Asta-i bună. Să ştii că am să vorbesc cu diriga şi am să-i spun ce-ai zis. Să vezi ce are să mai rîdă şi ea. Ha -ha-ha!... Iustina vorbea serios şi nu vedea ce era de rîs aici. De aceea răspunse convinsă: - Ba n-o să rîdă deloc, că doar n -o fi şi ea într-o minte cu voi. Luă o cutie, scotoci îndelung şi îi întinse o foiţă îngălbenită de vreme pe care Dorina o descifră anevoie, silabisind şcolăreşte: - „Dis-chi-ne-zi-e bi-li-a-ră”... - Nu-i asta. - „Gastroduodenită cu colită de fermentaţie”... Doamne păzeşte! Că au şi doctorii ăştia un scris, de parcă n -ar fi umblat la şcoală niciodată. Reţeta următoare era mai recentă şi scrisul ceva mai citeţ: - „Cardiopatie ischemică dureroasă”... Iustina nu era pe fază. Din cauza vitezei cu care Dorina citise sau din aceea că între timp ea scotocea după alta, nu izbutise să reţină cuprinsul celor citite. - Cum, cum? Cum ai zis? Mai c eteşte o dată! - N-ai auzit? „Cardiopatie ischemică dureroasă”. Ce n -ai înţeles? Iustina se supără: - Scumpa mamii, ori citeşti ca lumea ori lasă -mă-n pace şi nu mă mai năcăji şi tu! Că sînt eu şi -aşa destul de năcăjită! Asta era Iustina: de cîte ori avea nevoie de o reţetă, de o chitanţă sau de vreo factură venea cu cutiile ei burduşite de hîrtiuţe şi foicele, unele vechi de zece cincisprezece ani. Le punea pe pat, lîngă ea, sau pe masă şi i le înfăţişa pe rînd, una cîte una, zeci şi zeci de reţete şi de chitanţe; care scrise cu mîna, car e la maşină, pînă ce le verifica pe toate cu cel mai adînc interes, fără să obosească sau să se plictisească o singură dată. Şi asta se întîmpla foarte des în ultima vreme; pînă cîndfata, oricîtă bunăvoinţă arăta la început, ajungea în cele din urmă la sat uraţie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, răbufnea: „Da, dă-le odată la mine, să ţi le caut mai repede, că n-ajung să le termin nici mîine!”. La care Iustina avea întotdeauna acelaşi răspuns: „Da, că şi ştii tu ce -mi trebuie.” Mama îi întinse un petic de hîrtie cît o etichetă de carte, zdrenţuit pe margini. - Asta-i o chitanţă A.D.A.S. de 567 de lei... Chitanţa asta trebuia să fie în cutia cealaltă. Cum ajunsese oare printre reţete? - Tare-ţi mai place să le cînţi şi descînţi; că, de -ai ştii scrie şi citi, ai sta toată ziua cu nasul în ele. - Da’ nu vezi ce mestecate sînt? De gîndeşti că le -o pus cineva cu furca. Cu toate că le punea separat, chitanţele cu facturile şi reţetele cu ieşirile din spital, făcea ce făcea şi iar le amesteca. - Ba văd, dar cine le-o mestecat? Nu dumneata? Şi a cîta oară le tot rînduieşti şi tot rînduite nu -s? Neîndoios că-i plăcea să le vadă mereu, să audă limbajul lor încifrat iar şi iar, să le sufle şi să le şteargă de gălbeneală şi praf, să le sorteze după mărime şi după culoarea cernelii, singurele criterii la îndemînă; fără îndoială că spiritul ei de ordine şi grijă o făcea să le schimbe locul cam des şi să le mute în alte cutii, de parcă asta i-ar fi ajutat la ceva, i -ar fi alinat suferinţele. Dar adevărul adevărat nu era cel intuit de Dorina, căci în afară de asta, mai era ceva cu mult mai important, de care fata era 17

prea puţin conştientă: îi plăcea să stea lîngă ea, lîngă ei, să -i vadă scriind, desenînd, făcîndu-şi temele. De multe ori venea şi ea jos, se rezema de perete cu ghemele -n poală şi andrelele-n mînă, şi pe măsură ce lucrul sporea, sporea şi bucuria ei văzîndu-i cum se înţeleg, cum cresc şi înfloresc ca nişte „ruji de cîmp”, înalţi şi frumoşi. Şi n-avea bucurie mai mare decît aceea că -i vedea lîngă ea teferi şi cuminţi, aceiaşi ochi mari, luminoşi, acelaşi păr negru, frumos ca al ei. Era greu, foarte greu uneori, dar nu -i părea rău. Adormea liniştită şi se scula la fel, mulţumind Celui de Sus; şi cînd se ducea pe la şcoală, la cîte -o şedinţă cu părinţii şi auzea că ai ei au numai note frumoase, în timp ce alţii fumau şi furau sau lipseau de la şcoală, atunci era mai mult decît mulţumită: era mîndră şi fericită, pentru că Dumnezeu îi dăruise şi ei ceva: nişte copii frumoşi şi cuminţi. Iustina îi întinse o nouă reţetă. - Dar asta ţi-am mai citit-o o dată. - Da cum să mi-o ceteşti? Nici vorbă. Că cele citite le -am pus uite aici, în cutia asta. Şi Dorina fu nevoită să i -o citească din nou, acum mai rar, mai scandat, accentuînd fiecare silabă: - „Ga-stro-du-o-de-ni-tă cu co-li-tă de fer-men-ta-ţi-e…” - Arde-le-ar focu hîrtii să le ardă, că mi -or mîncat sănătatea, nu alta! Cînd în sfîrşit fu găsită reţeta mult căutată şi pe faţa Iustinei se aşternu o lumină de mulţumire, Dorina se gîndi să profite de noua ei dispoziţie: - Mamă, nu vrei să-i facem o surpriză lui Silvian? - Ce să-i facem? - O surpriză. - Da ce-i aia? - Adică un cadou frumos, neaşteptat; că tare s -ar bucura să aibă şi el ceva nou de sărbători. Iustina se gîndi un moment, după care răspunse: - Ba da... O paletă la fund.

V Pentru că soneria electrică se defecta mereu, bătrînul şi anacronicul clopoţel nu se da scos încă la pensie. Dimpotrivă, continua să -şi facă şi acum datoria la fel de conştiincios şi de vesel ca mai demult; şi ori de cîte ori tehnica se arăta îndărătnică din cauza curentului sau din alte cauze mai puţin cunoscute, rudimentarul şcolii instrument intra din nou în funcţie, scoţînd elevii în recreaţie sau trimiţîndu-i la clasă. Mai greu era pentru elevul de serviciu care trebuia să alerge de-a lungul tuturor coridoarelor, d e sus pînă jos, dînd şi prin curte o raită, de mai multe ori pe zi. Nu se stinsese de tot zvonul lui argintiu cînd se ivi la capătul coridorului silueta profesorului Bardaşu, un om negricios, uscăţiv, cu un cap mai înalt decît toţi cei din jur, oriunde sa r fi aflat. Liana, Steluţa şi Ancuţa îşi disputau undeva lîngă geam ultimele două locuri disponibile în echipa de volei a clasei pentru confruntarea cu echipa similară a Liceului „Octavian Goga”. La vederea lui, fetele o zbughiră în clasă ca iepurii, lăsînd ciorovăiala pentru pauza următoare. - Hannibal Ante Portas. - spuse Liana ocolind repede şirul de bănci. - Vine, vine… - spuse şi Steluţa. - Calcă totul în picioare... – o completă Ancuţa ca în jocul lor cunoscut, „Continuă propoziţia”! În timpul acesta Tomi na, cocoţat pe catedră, o făcea pe sultanul: - „Tu eşti Mircea?” - tună el declamativ, întinzînd un braţ înainte. Şi fiindcă „Mircea” nu -i acorda nici o atenţie, continuînd să rămînă cu nasul în carte, „Baiazid” mai reluă o dată apelul, de data aceasta şi m ai imperial, şi mai 18

energic: - „Tu eşti Mircea?” Bardaşu se opri în cadrul uşii; apoi mai făcu doi paşi pînă la primul rînd de bănci. Fetele rîdeau pe înfundate. Atunci se ridică în sfîrşit Silvian, încetişor, bătrîneşte, cu o mînă la piept, adeverind umil: - „Da-mpărate.” - Dă căcatul la o parte! – veni replica lui Tomina, punctînd neaşteptat o scenă din „Scrisoarea lui Eminescu”. Şi în aceeaşi clipă îl văzu pe Bardaşu la doi paşi de el. - Vă rog să continuaţi! Matematica mai poate aştepta. Toată clasa izbucni în hohote mari de rîs. Tomina se zăpăci de tot: să sară?... Să nu sară? Sări. - Pregătiţi ceva pentru serbare? Tomina profită de rumoarea produsă şi îngăimă cîteva scuze banale, sugerate chiar de profesor. Şterse cu propria -i batistă urmele paşilor de pe cated ră şi de pe scaun şi prin aceasta, şi cutezanţa de a fi făcut pe împăratul cam buruienos la gură. Apoi trecu la locul lui şi rămase cuminte pînă la sfîrşitul orei. Bardaşu se sui la catedră, puse catalogul pe masă aruncînd o privire învăluitoare peste clas ă, ca pentru a vedea dacă totul este în ordine. Nu făcea niciodată prezenţa, avînd o memorie cu totul excepţională în privinţa aceasta. Îşi amintea locul fiecărui elev chiar şi după foarte mulţi ani. - Vă rog linişte! – ceru el tuşind, mai curînd din obişnui nţă decît dintr-o nevoie reală, pentru că era o tăcere aproape desăvîrşită. Aici trebuie spus că Bardaşu obişnuia să vorbească încet, chiar foarte încet din păcate, şi astfel te obliga să faci linişte ca să -l poţi auzi; şi numai în situaţii rarisime, cu totul excepţionale, cînd venea nervos de acasă, îşi mai pierdea şi el cumpătul şi începea să ridice glasul; dar nici atunci nu se zborşa la ei ca Rusalim sau Grama, al căror răgnet făcea să zumzăie geamurile. Ci se uita numai aşa pe deasupra lor, vultureşte, apostrofînd şi ameninţînd nu se ştie pe cine: „Care vorbeşti acolo, mă? Scoală-te-n picioare, hotentotule! Nu se aude?”. Îi plăcea lui vorba aceasta cum sună şi o folosea ori de cîte ori simţea nevoia unui cuvînt mai greu; evident, fără nici o relaţie c u semnificaţia lui etimologică. În asemenea situaţii, toată suflarea clasei încremenea pe loc. Nu se mai auzea nici musca. Era semn că profesorul se sculase cu faţa la cearşaf şi se cerea atenţie mare. În rest, era un tip mucalit, cu simţul umorului foarte ascuţit. - Deşi mai e ceva timp pînă la Buna -vestire, - începu el potolit - vreau să vă dau o veste bună; mai exact, două: una care să ne bucure pe toţi şi alta, numai pe mine. Toţi îşi ciuliră urechile şi holbară bine ochii. - Poate c-aţi auzit, poate că nu. De luni, toată lumea pe cîmp, la porumb! S-a înţeles? De auzit, cam auziseră ei ceva, dar nu dintr -o sursă oficială. Era însă lucru îndeobşte ştiut că toamna, după primele două sau trei săptămîni de şcoală, - uneori mai devreme, alteori mai tîrziu, după starea recoltei şi situaţia vremii - se sistau toate cursurile şi, printr-o vastă acţiune organizatorică şi politică, elevii tuturor şcolilor din oraş, de la a V-a în sus, erau scoşi pe cîmp să ajute la strînsul recoltei de pe ogoarele Intreprinderii Agric ole de Stat şi ale Cooperativei Agricole de Producţie aparţinătoare. Activitatea aceasta era o distracţie mare pentru toată lumea. De aceea, era aşteptată cu încîntare şi nerăbdare. Aşa că vestea produse oarecare rumoare. - Vă bucuraţi? Bucura-ţi-vă! Dar vestea cea mare abia acum urmează... – şi Bardaşu îi mai ţinu un minut în şah. Oare ce mai era? Ce mai putea urma?... Se întreba fiecare cu sufletul la gură. Profesorul se ridică de la catedră ca pentru a da şi mai mare greutate vorbelor lui. - Şi pentru că nici o bucurie nu vine singură, - continuă el rar, schiţînd un zîmbet viclean în colţul gurii – vă rog să scoateţi caietele de „sărbătoare” şi penele cu picurici albastru, ca să vedem cu ce -am rămas în sacoşă după o lună de căutare 19

pe ogoarele ştiinţei! - Să scriem „extemporal”? – întrebă Liana foarte atentă la aspectele formale. - Scrie-ţi numai numele şi data, dacă scrieţi pe foi volante! Asta, pentru posteritate, desigur. S -ar putea întîmpla, - De ce nu? - ca unul dintre voi să ajungă om mare şi cineva să dorească să-i facă biografia. Efectul fu clar de surpriză şi dezamăgire totală. Fuseseră ei avertizaţi că săptămîna aceasta se încheie perioada de recapitulare şi că de luni urmează să treacă la materie nouă; dar nimeni nu luase avertismentul în seamă, şi nimăn ui nu-i trecuse prin minte că s-ar putea încheia cu extemporal, fiindcă extemporal era, chiar dacă nu-i spuneau pe nume. Smulseră din caiet două foi duble, deşi le -ar fi ajuns şi una. Dar mai bine să fie decît să n -ajungă... Bardaşu se apropie de tablă şi începu să scrie mare, ordonat, chiar de sus: 1. Să se determine vîrfurile, focarele şi asimptotele hiperbolei: 2x 2 -5y 2 -1=0. În liniştea grea, de mormînt, se auzea numai creta lunecînd uşor pe întinderea neagră ca un ochi de balaur, punctată din loc în lo c de cîte o apăsare mai grea şi vocea înceată, bolborosită cu care obişnuia profesorul să -şi însoţească scrisul. 2. Fie M un punct pe elipsa de semiaxe A şi B, F 1 şi F 2 focarele sale, iar O centrul său. Să se arate că avem relaţia!... Abandonă creta albă şi luă una roşie. Nu era bună creta ori trebuia schimbată culoarea?... Bardaşu folosea deseori jocul acesta de culori care dădeau tablei aspectul unui desen. Apoi continuă tot aşa încă unul sau două minute, înflorind suprafaţa neagră cu cifre şi litere, cuvinte şi semne care trebuiau rezolvate. La urmă de tot, delimită subiectele de restul tablei printr -o bară orizontală pînă la extremitatea negrului, indicînd astfel într -un mod discret uşa. Era un fel de a glumi cu lucrurile serioase, de-a menţine pe cît se putea atmosfera destinsă. Profesorul avea în această privinţă filozofia lui personală pe care o rezuma cam aşa: „Matematica e o hrană greu digerabilă. Dacă mai e şi profesorul un C nesărat, atunci chiar că devine de neînghiţit.” De aceea se străduia s -o facă cît de cît tolerabilă. După ce termină de scris, se îndepărtă de tablă spre a vedea cum arată din perspectivă îndepărtată. - Am greşit undeva? Aveţi vreo neclaritate? Sper că nu. Bineînţeles că nu. Ca să existe vreo neclaritate însemna ca totul să fie cît se poate de clar; şi pentru unii era. - Atunci puteţi începe. Aveţi treizeci de minute la dispoziţie. „Treizeci de minute?…” - se auzi un murmur aproape general. - Vi se pare mult? Mă rog! Cine termină mai repede, poate ieşi. Nu ţin pe nimeni în clasă cu forţa. După această primă operaţie urmă un moment de respiro, de destindere generală. Oricît de ciudat ar părea, faptul intra în logica lucrurilor. Unii îşi schimbau peniţa, alţii îşi umpleau stiloul, iar cei mai mulţi priveau neajutoraţi împrejur. - Ce are oare Bardaşu cu mine? – se întrebă Steluţa în şoaptă. – Că eu nu i-am făcut nimic... nici măcar tema. Lenard se simţea şi el la strîmtoare: - No, c-am pus-o la mămăligă! – şi făcu un gest sugestiv cu stiloul. Nici Liana nu făcea nimic. Copiase scrupulos ex erciţiile şi acum se uita pe fereastră. Numai Silvian îşi vedea netulburat de treabă. În treizeci de minute avea timp să rezolve şi exerciţiile de geometrie şi cele de algebră. Dacă începea cu cele mai uşoare, cîştiga puţin timp... Şi începu să lucreze pe ciornă. Procedeul acesta cu ciorna tot de la Bardaşu îl ştia, şi el se dovedea util din mai multe puncte de vedere. - Vreţi să v-ajut eu? – întrebă Bardaşu plimbîndu -se printre bănci ca un zmeu de treabă. - Dacă s-ar putea, – răspunse Ancuţa încet, numai pentr u ea. - n-ar fi rău. 20

- Pot să vă spun doar atît: că matematica nu se învaţă nici la Mocca, nici la Potaissa. Nu mă refer la cei de faţă şi nici la cei morţi, despre care, nimic decît bine… Ancuţa era o elevă bună, dar fără să strălucească. Prietena ei, Stelu ţa, la fizică scîrţîia, la matematică şchiopăta, dar în rest se descurca. Mai bătător la ochi era altceva: că veşnic era văzută cu cineva pe Corso. Steluţa se ridică în picioare. - Vrei să întrebi ceva sau vrei să protestezi? Stai jos, că ţi se răceşte locul ! Tomina se simţea şi el vizat. „Oare la el se referea Bardaşu?... Să -l fi văzut ieri la Potaissa? Nu era bineînţeles imposibil dacă te uiţi mai atent. Dar de pe partea cealaltă, cam greu”... Pentru că nu vedea nici un capăt de unde să înceapă, scrise un bileţel pe eticheta unui manual şi, cînd Bardaşu le întoarse spatele, i -l strecură colegului din stînga, via Silvian. Aceeaşi manevră pe rîndul din mijloc şi în mai multe bănci. Şi în foarte scurt timp, pe adresa lui Silvian sosiră mai multe răvaşe care cereau ajutor: „S.O.S.!”, „Om la apă!”, „Singur pe lume!” - toate fără semnătură, dar cu autori cunoscuţi. Silvian făcu la repezeală două bileţele: unul cu probleme rezolvate şi altul cu sugestii generale; şi la momentul oportun, le pasă colegului din spate. Bardaşu se răsuci pe călcîie: - Am auzit foşnind o fiţuică sau mi s -a părut? - Vi s-a părut, vi s-a părut. - răspunse Tomina încet. – Cine să umble la noi cu fiţuici?... - Cum vă puteţi imagina una ca asta? – se întrebă şi Steluţa trecînd fiţuica mai departe. - Să nu vă împingă păcatele, că v-aţi ars! Ştiţi că am ochiul ager şi pasul sprinten... La mine nu ţine nici o metodă, oricît de modernă şi de subtilă ar fi ea; afară de aia pe care o ştiţi: pregătirea temeinică, serioasă, de fiecare zi. Încerca şi el să sperie lupul cu blana oii şi nici atît, pentru că în realitate nu era deloc ce voia să pară şi elevii ştiau asta de mult. Dimpotrivă, era un om bun şi avea toată înţelegerea pentru ei, fiind pe deplin conştient că înclinaţiile şi aptitudinile lor speciale sînt tot atît de diferite pe cît sînt perii din cap şi culoarea ochilor şi că datoria dascălului e una singură: să le încurajeze şi stimuleze pe unele şi să nu le slăbească pe celelalte. Bardaşu îşi cunoştea bine elevii şi nu le cerea mai mult decît puteau ei s ă dea. De aceea nu lăsa niciodată pe nimeni repetent sau corigent şi nici nu-i împărţea în „oi” şi „capre”, cum proceda colegul lui de la L.M.V. Pe toţi îi trata la fel, cu simpatie şi exigenţă părintească. Bardaşu se afla la catedră. Răsfoia catalogul, cî nd Silvian se auzi strigat: - Ce-i asta, domnu’ Silvian?... „Am împupistat-o...” - îşi spuse Silvian ridicîndu-se împovărat la marginea băncii. - Ce-i cu patru ăsta la chimie? Cînd auzi de chimie, îi mai veni inima la loc. - Am făcut un henţ în careu, domn’ prof esor. O lăsase pe Liana să copieze de la el. - Ai văzut că se poate, că nimeni nu e scutit de surprize? Liana se mulţumi cu puţin. Îşi strînse stiloul şi caietul, depuse foile pe catedră şi ieşi. Bobanga Liana era o elevă eminentă, foarte silitoare şi foarte ambiţioasă, numărîndu -se de la începutul şcolii printre premianţii clasei. Şi asta, nu fiindcă mama ei era profesoară. Mai spuneau ei, copiii de felul lui Reli şi Suzi, părinţilor lor, cînd erau întrebaţi: „Tu de ce nu iei premiu? Tu nu poţi fi ca Liana? ” „Da ce, eu mă pot pune cu ea? Mă -sa e profesoară şi tată-su ceva ştab pe la Secu’ ”. Era o explicaţie infantilă desigur, rezultatele şi poziţia ei datorîndu -se muncii perseverente şi eforturilor mari, susţinute, şi nu datorită părinţilor ei. Încă din cla sa a II-a fusese numită în diferite funcţii pe clasă şi mai tîrziu, pe şcoală. La început, responsabil, comandant de pionieri pe detaşament, iar dintr -a IX-a, secretar U.T.C. mai întîi pe clasă, şi mai tîrziu pe liceu. Poate că şi datorită părinţilor, dar mai ales ei, rezultatelor deosebite la învăţătură şi la purtare, şi în primul rînd, dinamismului ei nativ şi simţului de răspundere cu care înţelegea să ducă la îndeplinire orice sarcină i se încredinţa. Ar fi putut să umble cu nasul pe sus, „să se dea mar e”, cum spunea cîteodată Reli, cînd îi făcea observaţie. Dar nu umbla deloc, nu se da 21

niciodată; îşi făcea numai datoria, ceea ce îi cerea funcţia. Dimpotrivă, era prietenoasă, deschisă, curajoasă şi liberă în gîndire. Deschise fereastra, se propti cu coat ele de pervaz şi inspiră adînc. Zări jos în curte un grup de fetiţe care jucau şotron: aruncau o pietricică într -unul din pătrăţelele făcute cu creta, apoi încercau să sară dintr -unul într-altul cînd cu dreptul, cînd cu stîngul. La jocul acesta o întreceau toate fetele, chiar şi Steluţa, care despărţea sufixul „ţi” ca şi cînd ar fi fost pronume. Pietricica ei rareori rămînea în pătratul dorit. De cele mai multe ori se rostogolea fie în celălalt, fie afară; iar cînd se întîmpla să rămînă, ori călca linia, or i se dezechilibra şi punea jos celălalt picior. Exersa ea la şcoală, o făcea şi acasă, în faţa blocului, uneori şi în casă, dar rezultatele se lăsau aşteptate. Asta pînă într -o zi cînd Steluţa i -a spus să arunce pietricica cu stînga. Atunci surpriză! A văz ut că piatra începe s -o asculte, să se oprească în pătrăţelul dorit, şi astfel a înţeles că era stîngace; că, deşi făcea totul cu dreapta, mînca şi scria cu dreapta, cu stînga le făcea mai uşor şi mai bine. Şi a început să treacă peste părerea părinţilor ş i învăţătoarei şi să-şi utilizeze stînga. N -a fost o simplă descoperire, ci o mare eliberare, o regăsire a sinelui, a unui potenţial pînă atunci reprimat, inhibat din cauza unor interdicţii şi prejudecăţi pedagogice. Atunci a înţeles că poţi fi stîngaci di n naştere, dar şi din educaţie, din neştiinţă şi nepricepere; din neştiinţa şi nepriceperea celor care cred că toată lumea trebuie să fie şi să facă la fel, să gîndească la fel şi să se poarte la fel. Ceva mai încolo, văzu alte fetiţe sărind coarda şi îşi aduse aminte că nici la capitolul acesta nu stătuse mai bine; că şi aici o întrecea Steluţa. Auzi uşa trîntindu-se şi se întoarse automat. Era Silvian. Într -o clipită fu lîngă el. - Îţi mulţumesc foarte mult, mult -mult de tot, din tot sufletul. - Din care suflet, păcătoaso? - Din sufletul meu personal. Îl luă de braţ şi-l trase după ea lîngă geam. - Ai reuşit să faci tot? Liana îl privi drept în ochi. Era frumos colegul acesta, inteligent şi bun! Şi avea o lumină copilărească în ochi!... - Primele două, în întregi me; iar al treilea, pe jumătate. N -ajunge? De la una ca mine nu te poţi aştepta la mai mult. Bardaşu ştie lucrul acesta. - Dar nu era greu deloc. Nu trebuia decît un pic de intuiţie. - Intuiţie? Dar nu sînt în stare să desluşesc nici linia dreaptă şi tu vrei s ă-ţi calculez o hiperbolă? Nu ştii oare că elipsă rimează cu lipsă şi cu eclipsă? Silvian rîse. - Sil, ce vrei să faci acum? Nu vii să mergem la film? La Arta rulează un film american super-ţuţ, cu Natalie Wood şi Warren Beatty, „Splendoare în iarbă”. - L-am văzut. - Sau, la Steaua... e un film romînesc cu Florin Piersic şi Toma Caragiu, un film mortal, pe cuvîntul meu! Silvian reflectă un moment, după care răspunse cu precauţie: - Să lipsim de la bio şi filozofie? Ce -are să spună mama ta? - Lasă că vorbesc eu cu ea! Nu-ţi face tu probleme! Şi fiindcă Silvian mai sta încă în cumpănă, Liana avansă altă propunere: - Sau, dacă vrei, mergem la Columna, la „Mihai Viteazu”. - Li, nu te supăra! Dar azi n -am nici un chef de film; şi -apoi îl aştept pe Tomina, am o chestie cu el. Parcă l-ar fi auzit. În secunda următoare apăru şi Tomina. - Urra, gagiule! Un şapte sau un opt sînt sigur c -am împuşcat. - Numai atît? Doar ţi -am transmis ciorna cu toate rezolvările. Tomina îşi trecu mîna prin păr. - De abordat, le-am abordat eu pe toate, dar ştiu eu ce hotărăşte Bardaşu? Mai întîi că nu ştiam de unde să scot vîrful... Pe urmă, cum să rezolv coarda... În general mă descurc la capitolul ăsta, ştii foarte bine. Dintr -o privire pot să-mi dau seama dacă e coardă sau nu şi dacă admite mai mulţi dia metri în cercul ei... - Dar era foarte simplu: trebuia să găseşti distanţa de la centru la coardă din 22

triunghiul dreptunghic care se formează acolo şi să aplici teorema lui Pitagora. - Pitagora? Cine-i ăsta şi la ce echipă joacă? - apoi deveni serios: - Ai dreptate, nu era nu ştiu ce complicat dacă ştii de unde să începi şi cum să continui, vorba lui Bardaşu. Dar să nu mai vorbim de lucruri neplăcute! Nomina odiosa 1... Mergem la un tenis? - Bineînţeles! Trebuie să ne destindem un pic. O luară de-a lungul coridorului, umăr lîngă umăr: la fel de înalţi, la fel de pletoşi, discutînd amical. Liana îi urmărea cu invidie traversînd curtea, gesticulînd abundent, rîzînd zgomotos ca doi copii mari. Se aplecă peste geam, ducînd palmele la gură: - Să nu uitaţi că de luni ieşi m la păscut, fraţilor!

VI M. Gheorghe mai ambală o dată motorul, după care se hotărî să renunţe. Drumul era mult prea rău: îngust şi brujos, plin de hîrtoape şi denivelări la tot pasul, o încercare anevoioasă chiar şi pentru un tractor, darămite pe ntru un autoturism nou-nouţ, făcut să ruleze pe şosea, pe un carosabil urban cît de cît amenajat. - Eu zic să lăsăm tiriboanţa aici şi s -o luăm pe jos! - propuse el întorcînd spre tovarăşul său o pereche de ochi mai albaştri ca cerul acelei zile de toamnă. Bărbatul din dreapta volanului ieşi cel dintîi, bucuros că putea să calce din nou pe pămînt. Nu-i prea plăcea lui voiajul acesta cu Dacia din cauza spaţiului foarte strîmt care-l silea să-şi ţină picioarele strînse, într -o poziţie total incomodă. Bucureşteanul era un proaspăt lansat autor de scenarii şi proză scurtă, reflectînd viaţa nouă, clocotitoare de pe ogoarele patriei, ziarist şi foto -reporter la „Scînteia Tineretului” şi venea să facă un reportaj despre activitatea elevilor din această parte de ţară. Picase de dimineaţă, după o lungă şi obositoare călătorie cu trenul - vagon de dormit, clasa întîi, trei inşi în compartiment, toţi sforăind îngrozitor şi vorbind toată noaptea prin somn. - Cum să dormi şi să te odihneşti în asemenea condiţii? Cui îi pă sa că el avea treabă a doua zi? Că, în calitatea lui de ziarist şi reporter la un ziar central, trebuia să fie odihnit şi să aibă capul limpede?... Îşi duse mîna la buzunarul de sus al bluzonului pentru a se asigura o dată mai mult că cele de trebuinţă, pi xul şi carneţelul de însemnări erau acolo. Da, erau acolo şi aparatul Zenit îi atîrna de gît ca la reporterii americani. Ceva mai încolo, la poalele unui morman de ştiuleţi aurii, mai multe femei între două vîrste şedeau jos, direct pe pămînt, şi mîncau; iar de partea cealaltă a drumului, nu departe de ele, se vedea un pîlc de elevi, fete şi băieţi, unii în trening, alţii în tricou, în jurul unui jăratic încins ca o felie de soare la asfinţit. - Aveţi porumb mult aici, tovarăşe secretar; mult şi frumos, dar oameni puţini. Chiar aşa şi era: de jur-împrejur pînă departe în zare, de o parte şi de alta a drumului de acces, numai şi numai porumb, lanuri ruginii de porumb, care culcat, care în picioare, foşnind uscat şi aromind a mămăligă caldă. M. Gheorghe făcu un gest larg cu mîna de la stînga la dreapta, mîndru că putea face pe ghidul. - Aici ne găsim în „împărăţia cucuruzului”, cum s -ar zice, cum ar zice amicul meu Scrieciu, corespondent voluntar al ziarului judeţean, un scriitor de mare talent, prieten bun cu Sil e Rebreanu şi D.R. Popescu, doi stîlpi înalţi ai lite raturii romîne contemporane, dacă se poate spune aşa. 1

Lat. Nume care evocă locuri sau lucruri neplăcute 23

M. Gheorghe absolvise de curînd liceul, cursuri la fără frecvenţă, şi reuşise să intre din prima la „Ştefan Ghiorghiu”. Citise şi el o carte sau dou ă din autorii citaţi – „Setea” şi „Moromeţii” le cunoştea de la şcoală din manualul de -a XII-a - şi era bucuros să-şi dea cu părerea într-un domeniu în care cu greu te poţi pronunţa dacă nu cunoşti problemele. E drept că -şi luase bacalaureatul cu cinci şi admiterea cu şase; dar avea importanţă? N-avea de dat socoteală nimănui. Pe urmă, la istoria P.C.R. şi Socialism Ştiinţific, pe mulţi ziarişti i -ar fi putut băga în cofă... - Aveţi desigur dreptate: ne cam lipseşte mîna de lucru. De aceea am scos tineretul şcolar. Ca jurnalist şi scriitor, cred că cunoaşteţi problemele agriculturii romîneşti. Bucureşteanul confirmă cu plăcere. Ultima lui carte era o dovadă mai mult decît grăitoare. Asta spunea el, asta spunea şi critica. Adică o parte a criticii, fiindcă cealaltă parte era de părere contrară. - Fără îndoială că le cunosc. Ca ziarist şi foto -reporter, bat drumurile ţării de cincisprezece ani. Cunosc toate colinele şi hîrtoapele plaiului mioritic de la est la vest şi de la nord la sud. Totuşi mă miră, fiindcă n -am văzut nicăieri atît de puţini lucrători. Din faţă venea un tractor cu remorcă supraîncărcat. Lăsară drumul în stînga, suiră costişa şi în curînd ajunseră la elevi. - Acesta este comandamentul U.T.C. pentru strîngerea recoltei. - spuse M. Gheorghe pe ton reţinut. - La timp şi fără pierderi. - veni completarea elevilor. - Bună ziua, tovarăşi! Merge treaba, merge? - Merge, tovarăşe secretar. De ce să nu meargă? – ciripi vesel Angela. - Bravo, tovarăşi! Mă bucur şi vă urez succes pe toată linia! Angela zîmbi. Steluţa şi Ancuţa scormoneau în foc, iar Liana şi Lenard ronţăiau porumb copt. Furaţi de activitatea desfăşurată în jurul focului, nimeni nu observase apropierea celor doi. Nu erau pregătiţi să primească vizita lor, dar nici să se lase cuprinşi de uimire şi tulburare din cauza asta. Cu M. Gheorghe se cunoşteau de mult; n-aveau motive de stinghereală. Cît priveşte străinul, o cunoştinţă sau un prieten de-al lui, de ce s-ar sinchisi? - Uitaţi de ce v-am convocat aici! – începu M. Gheorghe ceremonios. – S-a ivit o problemă nouă, cu totul deosebită, pentru organizaţia noastră şi care ne cere din nou să fim la înălţime. Secretarul comitetului U.T.C. pe oraş era cunoscut şi arhicunoscut de mult ca un consumator de cuvinte, ca unul din reprezentanţii de fru nte ai genului de discurs găunos, sforăitor, de preluare şi folosire necritică a tuturor formulelor şi clişeelor verbale puse în circulaţie de însuşi secretarul general al partidului şi devenite hilare şi adesea vulgare prin lipsa lor de acoperire şi de ut ilizare repetitivă, fără măsură, ca şi din cauza sonorităţii lor bombastice, preţioase. Cînd începea M. Gheorghe să vorbească, toţi ascultătorii începeau să -şi facă semne, să se ascundă de rîs unii după alţii sau pe sub bănci. - Uitaţi despre ce este vorba! Tovarăşul ziarist a venit direct din capitală, de la presa centrală, ca să facă un reportaj despre noi. A venit special în mijlocul nostru ca să vadă ce facem, cum trăim, cum gîndim şi cum acţionăm în condiţii deosebite; să vadă cum se îmbină la noi teoria cu practica, învăţămîntul cu producţia, şcoala cu viaţa. Într -un cuvînt, a venit să ne cunoască. În timp ce reporterul da mîna cu ei, M. Gheorghe făcea prezentările: - Dînsa este tovarăşa Angela, noua noastră profesoară de Filozofie şi Socialism Ştiinţific, îndrumătorul U.T.C. pe liceu şi membră în comitetul U.T.C. pe oraş… Iar dînsa, Bobanga Liana, secretara organizaţiei U.T.C. pe liceu, fiica tovarăşei profesoare Bobanga şi a tovarăşului… Bobanga; o elevă cu rezultate excepţionale la şcoală şi pe linie de organizaţie. Ea e Chiorean Ancuţa, iar ea e, Aghini Steluţa, fiica… - voise să spună „fiica uneia din femeile de mai jos”, dar se răzgîndi şi spuse numai atît: - fiica unor părinţi muncitori, o elevă foarte bună la învăţătură şi mai ales la dans. El este Le nard Levente, reprezentantul minorităţii naţionale, cîştigătorul olimpiadei de fizică de anul trecut şi de anul acesta, spe răm; băiatul tovarăşului preşedinte Lenard. 24

Levente îl corectă imediat: - Cîştigătorul olimpiadei de educaţie fizică. - De educaţie fizică sau de fizică pur şi simplu, n -are nici o importanţă. Important e că eşti sufletul tuturor acţiunilor patriotice şi sportive din liceul vostru. - Mă bucur, dragii mei, mă bucur. Înseamnă că voi avea ce scrie. Ziaristul îşi scoase imediat carneţelul şi pi xul şi începu să-şi noteze numele lor. - Care va să zică voi sînteţi comandamentul U.T.C. pentru strîngerea recoltei. - La timp şi fără pierderi. - adăugară elevii în cor. - Am înţeles. - reluă jurnalistul bucureştean titulatura completă: „Comandamentul U.T.C. pentru strîngerea recoltei la timp şi fără pierderi”. - Exact, exact. - Atunci voi începe cu voi. - Dar nu înainte de-a gusta împreună cu noi ceva din recolta anului acesta. spuse Angela întîmpinîndu -l cu un porumb bine copt pe o pănuşă albă, încă crudă. E tot ce vă putem servi mai cald şi din toată inima noastră la ora actuală. - Poate că nu-s de cea mai bună calitate, pentru că puţini sînt de lapte, dar nouă ne plac oricum, fiindcă sînt ultimii. - adăugă Liana pregătind altul pentru M. Gheorghe. Apoi luară şi ele cîte unul şi puseră alţii pe jăratic . - Serviţi fără grijă, că este destule! – spuse şi Lenard mărinimos. – În zece minute e gata şi tranşa următoare. - Cît aţi recoltat pînă azi? – se interesă ziaristul, mînuind porumbul ca pe o muzicuţă chinezească, ciugulind adică selectiv doar grăunţele bine coapte. - De la începutul campaniei pînă azi… - începu Angela nesigură, căutînd ajutor în toate părţile. – De la începutul campaniei… s-au recoltat… Unde-i operativa, Liana? Că nu le ştiu pe de rost chiar pe toat e. - Pe mine mă-ntrebi? Lenard a umblat cu ea. Dar Lenard habar n-avea. Nici Ancuţa nu ştia mai mult, iar Steluţa n -o văzuse nici ieri. Unde naiba putea fi?… Să fi rămas la şcoală?… - N-aş putea să vă spun cu precizie, dar oricum, o cantitate apreciabilă. Nu-i aşa, tovarăşe secretar? - Desigur, desigur. - încuviinţă acesta crănţănind din măsele. – Datele sînt la mine la comitet. Vi le pot da cînd doriţi. Reporterul aprobă din cap. - Dar azi? Angela se holbă la M. Gheorghe. „Ce naiba voia mîzgălitorul de hîrtie? Cî nd mai mîncase el asemenea fel de bucate? Atunci de ce nu -şi vedea de muzicuţă?”… - Pînă la ora aceasta, - continuă ea îndepărtîndu -şi părul din ochi - o cantitate egală cu cea de ieri, ceea ce ne permite să apreciem că pînă deseară vom realiza o depăşire a planului zilnic cu cîteva procente bune. M. Gheorghe azvîrli coceanul peste cap, se şterse cu palma la gură şi preciză molfăind: - Elanul şi spiritul de întrecere… Iată trăsăturile tineretului nostru revoluţionar! - Şi cu ce efectiv se lucrează? „Pe toate voia să le afle sîcîitorul bucureştean” - îşi spuse tînăra profesoară de socialism ştiinţific. - Ia mai răspunde şi tu, că tu eşti cu evidenţa, după cîte ştiu eu! – se răţoi ea la Lenard. Lenard rămase cu gura căscată. Nu se aştepta să fie scos în faţă chiar acu m. - Cu marea majoritate desigur, deşi s -ar fi putut cu mai multe. - spuse el precaut, făcînd un dezacord gramatical obişnuit pentru el, care stîrni zîmbete împrejur. – Avem însă un număr cam ridicat de scutiri medicale. Apoi se lăsă pe vine lîngă colegele lui, semn că mai mult nu ştia. Steluţa şi Ancuţa se tot moşmondeau împrejurul focului, găsindu -şi mereu cîte ceva de făcut: ba răscolind jarul, ba învîrtind porumbul. 25

- Avem şi cartofi dacă doriţi. - spuse Liana scociorînd jăraticul pentru a vedea dacă era sau nu cazul să-i scoată afară. Liana se ocupa special de resortul acesta încă de la debutul campaniei. Cartofii erau preferinţa ei numărul unu şi ori de cîte ori putea să aleagă între ei şi porumb, alegea cartofii. M. Gheorghe zărise coji împrejur şi cîţ iva cartofi sub spuză, dar nu se gîndise că are să guste şi din felul acesta şi exclamă încîntat: - Cartofi? Ia te uită, domnule! Tovarăşe ziarist, aţi auzit? Avem şi cartofi. Bravo, copii! Sînteţi de milioane. Aşa ceva n -am mai mîncat de anul trecut. Rosti „anul trecut” ca şi cum ar fi spus „secolul trecut”, deşi mîncase numai demult de săptămîna trecută. Liana îl servi cu noul produs aşezat tot aşa, pe foi de porumb. - Luaţi, tovarăşe ziarist! Luaţi şi gustaţi! Sînt un deliciu, pe cuvîntul meu! Determinat de entuziasmul şi insistenţa însoţitorului său, dar şi mai determinat de propriile sale imbolduri, - el chiar că nu mai gustase de mult soiul acesta de bunătăţi - jurnalistul luă unul fără să facă multe fasoane. Erau cam negri şi cam plini de funingine, în ci uda eforturilor de a-i aduce la o culoare mai acceptabilă. - Mai luaţi unul! – îl îndemnă Liana amabilă – Nu acela! Acesta, că e mai copt… E ars un picuţ pe deasupra, dar încolo n -are nimic. - La una ca asta chiar că nu ne aşteptam. Nu -i aşa, tovarăşe ziarist? Bravo vouă, copii! Bravo vouă! Ne-aţi făcut o surpriză „cît roata carului”, cum zice crainicul acela de la radio. Tovarăşul ziarist n -are să uite treaba asta curînd, vă asigur. Cartofii erau încă fierbinţi; abureau. Şi M. Gheorghe îi mai şterse un timp d e funingine, mai suflă de cîteva ori asupra lor, amintindu -şi cu nostalgie de vremurile nu foarte îndepărtate, că la capitolul acesta era neîntrecut. Ca fost lucrător pe ogoare, cunoştea bine deliciile pămîntului, bunătăţile lui în tot cursul anului. Ştia că un om lipsit de pretenţii, nepervertit de viaţa cheltuitoare de la oraş poate trăi liniştit hrănindu-se numai şi numai din roadele lui. - În privinţa absenţelor, olimpicul nostru cam exagerează, pentru că în realitate nu sînt chiar aşa de multe. Dacă dor iţi cifre exacte, vi le dau eu mai tîrziu. Dacă sînt mai puţini aici, asta e pentru că ceilalţi lucrează în altă parte, la alte culturi: în timp ce unii ajută la re coltarea sfeclei de zahăr, alţii ajută la strînsul cartofilor, strugurilor etc de pe ogoarele patriei. etc. Avem elevi peste tot, unde nevoia o cere. Aici secretarul comitetului U.T.C. pe oraş avea dreptate; căci oriunde se cerea mînă de lucru şi toamna e treabă, nu glumă, pe cîmp; oriunde trebuia strîns ceva, şi cîte nu sînt de strîns cînd anu l e rodnic şi I.A.S. -ul bogat? Erau scoşi elevii. Erau organizaţi metodic pe brigăzi şi echipe, şi trimişi să ajute unii într -o parte, alţii în alta; unii aici, alţii dincolo, după necesarul de braţe şi urgenţa lucrărilor. Un comandament operativ, constitu it din membrii biroului U.T.C. pe clasă, respectiv pe liceu urmărea situaţia zilnică după cifrele raportate de tractorişti sau de şefii lor mai mari. - Să ştiţi că noi, comitetul U.T.C. pe oraş combatem absenteismul cu toată energia; la fel şi metoda scutiri lor medicale. La noi aşa ceva nu ţine şi tinerii oraşului Sursa ştiu foarte bine lucrul acesta. Reporterul frînse cartoful în două, suflă puternic asupra lui, gîndind că ar fi fost bună puţină sare. Dar dacă nu -i, era bine şi aşa… Apoi continuă profesional : - Puteţi să-mi daţi cîteva nume de elevi fruntaşi care s -au remarcat în acţiunea de strîngere a recoltei? Angela ezită. Considera ca n-are nici un rost să dea nume pentru a nu stîrni invidia şi nemulţumirea cuiva. - Nume nu-i greu de dat, pentru că la noi to ată lumea lucrează eficient. Fiecare elev e o combină pe două picioare. De aceea nu ştiu la cine să mă opresc, pentru a nu face cuiva nedreptate. M. Gheorghe îi sări în ajutor: - Hărnicia şi modestia… Iată trăsăturile tineretului nostru revoluţionar! 26

- Evident, evident. Totuşi vă rog să -mi daţi şi cîteva nume, pentru că va trebui să facem şi nişte poze. Şi zicînd acestea, îşi răsuci trunchiul de la stînga la dreapta pentru a imprima aparatului foto puţină mişcare. M. Gheorghe explodă încîntat: - Aţi auzit, copii? Tovarăşul ziarist vrea să ne facă poze, să ne arate ţării. Mobilizarea, vă rog! În doi timpi şi trei mişcări, toată lumea să fie gata! Liana era de altă părere. Considera că se pot da exemple destule şi încă din cele mai elocvente. - Eu cred că s-ar putea menţiona brigada condusă de Egri Silvian şi Tomina Emil din clasa a XII-a. Rezultatele lor sînt de departe cele mai bune. - Unde sînt zmeii? Să-i văd! - Sînt pe tarla mai la deal. - răspunse tot ea, arătînd cu mîna undeva înainte. - Departe? - Un pic mai încolo. - Atunci, să mergem la ei! - Tovarăşe reporter, - interveni M. Gheorghe cu oarecare reţinere - timpul este de aur, cum zice un vechi proverb romînesc. De ce să umblăm noi pe coclauri după potcoave de cai morţi, cînd am putea sta pe loc şi să -i chemăm pe ei aici? Sau şi mai bine, – se încumetă el să-şi ducă gîndul pînă la capăt – dacă n-aveţi nimic împotrivă, am putea încerca ceva fără ei. Ştiţi cît de greu se dau unii la treabă. Tineri avem, porumb cît cuprinde. De ce ne -am mai trambala nu ştiu unde? Scoateţi bliţul şi clic! Că tot aia e. Pentru reporterul „Scînteii Tineretului” nu era însă tot aia. - Deh! Ştiu eu? Poza unui fruntaş la ziar e o recompensă şi un stimulent important, mai grăitor uneori decît o mie de cuvinte. M. Gheorghe ridică din umeri a resemnare . - Ei, am făcut şi eu o propunere. Nu se aprobă, nu se aprobă şi gata. Ne supunem centralismului democratic... - apoi, confidenţial, ducînd mîna streaşină la gură: - Am pregătit o întîlnire cu membrii comitetului orăşenesc undeva mai la deal, cu iepuraş la proţap şi agheasmă de zece ani din pivniţele mitropoliei de Alba Iulia. - Păi, de ce nu spui aşa, fratele meu şi laşi presa să rătăcească în neştiinţă pe ogoa-rele rele I.A.S.-ului ? Uite ce zic eu: facem două fleşuri şi am întins -o urgent. În regulă? O luară cu toţii în pas vioi spre deal, printre tulei şi ştiuleţi depănuşaţi. Din loc în loc se vedeau pîlcuri de elevi din clasele gimnaziale frigînd cartofi şi porumb. După cîţiva paşi, ziaristul se răzgîndi: - Să meargă cineva după ei! Cine -i mai iute de pici or? Să-l văd! Undeva, nu departe se vedeau Silvian şi Tomina. Tomina fugea ca dracu de tămîie. Silvian după el, înarmat cu un tăciune de toată frumuseţea, ameninţînd să i -l bage sub nas. După mai multe chemări şi fluierături din degete, băieţii catadixiră să se apropie. Erau prăfuiţi şi cu părul vîlvoi. - El a-nceput. Eu n-am nici o vină, vă rog să mă credeţi! - încercă Silvian să se disculpe. Liana îi zîmbi complicitar. - Tovarăşul ziarist vrea să vă ia în chip. - De ce? Ce-am făcut? - Pentru că sînteţi frumoşi, - răspunse tot ea oferindu -i un cartofbine copt. - Să-l ia pe el, că-i mai frumos! - se eschivă Tomina cu neîncredere. - Ba să te ia pe tine, că tu ai început! - Am să vă iau pe amîndoi ca să nu vă certaţi. - îi linişti ziaristul. - Aşa cum arătăm? - Chiar aşa. E mai veridic pentru cititorii ziarului şi oricum, autentic. - Nu veţi strica pelicula? - Care e grămada voastră? - Aia de colo. - Nu merge, e prea mică. Elevii se uitară unii la alţii, fără să înţeleagă. 27

Atunci sări şi M. Gheorghe: - N-aţi auzit? E prea mică. Puneţ i repede mîna, faceţi ce ştiţi şi în doi timpi şi trei mişcări să fie cît casa! Se aude? Angela întrezări dificultatea. - Pentru asta e nevoie de timp şi tovarăşul ziarist se grăbeşte. Mda, asta cam aşa era: membrii comitetului U.T.C. îi aşteptau desigur impacientaţi şi fără îndoială cam aghezmuiţi… Simţea deja în nări mirosul fripturii sfîrîind şi M. Gheorghe avansă o nouă propunere: - Aia de colo ar merge? – făcu el din cap către porumbul femeilor. Ziaristul părea mai catolic decît papa şi se temea să nu fie respins din nou; dar se arătă înţelegător de data aceasta: - Aceea da, corespunde. - răspunse el cu jumătate de glas. - Foarte bine. Atunci să mergem acolo! Şi o luară spre ea cu secretarul U.T.C. în faţă şi cu fruntaşii la urmă. M. Gheorghe păşi hotărît înai nte: - Bună ziua şi poftă bună la toată lumea! De fapt, femeile cam sfîrşiseră de mîncat şi tocmai îşi strîngeau merindele. - Nană Măriucă, rogu-vă, un pic mai încolo, că vrem să facem o poză! - Ce fel? – întrebară femeile ridicîndu -se anevoie. - N-aţi auzit? Vrem să facem o poză. - Doamne, păcatele mele! Dar în altă parte n -aţi găsit loc? - Ba e loc destul, dar aici e soare mai mult. – îi explică M. Gheorghe glumind. Şi în timp ce femeile se retrăgeau, membrii comandamentului U.T.C. le luară locul în jurul mormanului de porumb. Reporterul nu era mulţumit. - Nu. Voi, fruntaşii, mai în faţă! Iar voi mai în spate, lîngă tovarăşul secretar! Aşa, acum este bine. Dumneavoastră puneţi la punct ultimele măsuri pentru strîngerea recoltei în cele mai bune condiţii. - La timp şi fără pierderi. - veni răspunsul elevilor. Reporterul era pregătit. Cîntărea situaţia prin obiectiv, gata în orice moment să apese pe declanşator. - Ochii la porumb toată lumea! Iar voi uitaţi -vă la mine! Aşa... Mîndri şi mulţumiţi de realizările obţinute… Femeile păreau să fi înţeles ce se întîmplă. - Dar cucuruzul e al nostru, noi l -am adunat,- spuse cea mai învîrstă. - Fii liniştită, mătuşă, că nu vi -l ia nimeni. - Aşa, perfect! Atenţie la mine! Un, doi şi… Bliţul făcu de două ori clic şi porumbul începu a scîntei a auriu.

VII Iustina spăla rufe la lighean. Avea ea chiuvetă şi apă în casă, dar prefera ligheanul pentru că era mai mare şi mai comod şi putea sta deasupra lui din orice parte şi mai cu seamă putea freca fără să -şi mai zdrelească mîinile de gura „ ţăjii”. Vărsa apa cînd trebuia, punea alta în loc din cazanul de tablă care fierbea pe sobă, mai punea rece cînd se cerea şi, cu unele mici sincope şi accidente normale, în două-trei ore rufele ajungeau pe sîrmă. Era o femeie simplă, născută şi crescută la ţară; fapt pentru care se şi purta şi gîndea ca la ţară. Învăţase de copilă că viaţa e trudă şi renunţare sau, cum spunea ea, „numai chin şi dîrvală cît îi ziulica de mare”, dar nu se da -n lături de la nimic: de la nici o muncă, de la nici un efort, oricî t de mare şi greu ar fi fost. Îşi lucra singură grădina de lîngă casă, lucra pe ogoarele Staţiunii Experimentale cînd putea, uneori pe la oameni, că nu-i era ruşine de mătură şi făraş, iar de preşuri şi rîze, cu 28

atît mai puţin. Copiilor da, lor le era, mai ales de vecini şi colegi. De cîte ori nu le spunea ea: „Munca nu -i o ruşine, să ştiţi! Pentru că vine de sus, de la Dumnezeu ca o poruncă sfîntă, ca o pedeapsă şi ca un blestem. De la începutul lumii omul a fost făcut să trăiască din sudoarea frunţii lui. Trîndăvia da, e un păcat şi o ruşine, o nelegiuire pentru cel fără credinţă, stăpînit de Satan.” Primăvara şi toamna era mai uşor: mai lua cîte -un ceai, o pilulă sau un sirop şi viaţa mergea înainte fără mari poticniri. Iarna era mai greu şi cîteodată var a pe căldurile cele mari care îi da năduşeli şi sudori de gheaţă. Dar nici atunci nu se lăsa doborîtă. O vorbă mai veche a mamii spunea: „Să nu te dai bolii!”, şi nu se dădea. Duminica şi-n zilele de sărbătoare, scotea un scăunel afară să ia aer, un strop de lumină şi un bob de hodină. Sta şi se uita împrejur: la pui, la răţuşti, la boboci şi la ce mai avea în ogradă; la cîte erau de făcut şi nu le putea face din pricina neputinţei; dar mai ales la flori: la crăiţe, bujori, lalele şi crini, puse toate de mî na ei şi a copiilor ei. În locul tufelor de tuia şi buxus, uscate după plecareabărbatului, plantase cîteva fire de trandafir. De partea asta se îngrijea Dorina; lui Silvian revenindu-i grădina din spate, cu morcovi, ceapă şi varză. De fapt se ocupau tustre i, ea fiind peste tot şi cu mîna şi cu gura, fiindcă nu -i prea plăcea treaba copiilor care „făceau totul de mîntuială, fără nici un temei, fuşerind şi la lucru ca la şcoală”. Acum, la ora aceea tîrzie a după -amiezii, Iustina spăla rufele adunate în timpul săptămînii, după ce aranjase de dimineaţă nişte ghivece cu flori, schimbînd pămîntul epuizat şi vasele foarte mici. Era leoarcă de transpiraţie şi avea mîinile pline de spumă pînă la cot cînd auzi portiţa trîntindu -se, ceea ce însemna că venea Dorina. Dorina era la liceu, într-a X-a, şi cînd venea ea, parcă venea primăvara plină de forţă şi de mişcare: toată casa se zguduia, toate lucrurile intrau în vibraţie începînd cu grilajul metalic de la intrare. Nu deschidea bine uşa şi o auzea strigînd: „Mamă! Unde eşti? Ia-mi geanta, că fac pe mine!” La fel procedă şi acum. Încă din antreu strigă: - Mamă! Unde eşti? Hai să -ţi arăt bomba! - Ce să-mi arăţi? - Bomba, n-ai auzit? - Ce boambă? - Aia atonică. - răspunse Dorina imitîndu -i pronunţia – Silvian a fost dat la ziar. - La ziar?! Vai de mine şi de mine! Doamne Iisuse Christoase şi tu, Maică Precistă! Da ce păcatele lui o făcut? Lăsă ligheanul în pace, se îndreptă de spate, ducînd mîna la piept. Dorina scoase ziarul şi începu să caute. - Să vezi bomba secolului, care face liceu l să urle şi pune vecinii pe jar!... Fii liniştită, că n-a făcut nimic! Nimic rău, vreau să zic. - Cum, n-o făcut nimic? Trebuie să fi făcut el ceva, de l -or dat la ziar; că nimeni n-are treabă cu tine dacă eşti om cuminte şi la locul tău. - Ei, de făcut o făcut el ceva, dar nu ce crezi dumneata. Dorina îi întinse ziarul cu poza elevilor adunaţi în jurul mormanului de porumb. Prin ceaţa ochilor obosiţi, întunecaţi de durere şi teamă, Iustina izbuti cu greu să-l identifice: un chip pîrlit de soare, înalt şi subţ ire ca un lujer de floareasoarelui toamna după cules; ciupos şi prăfos, cu Tomina alături. S -ar fi putut altfel? „Unul mai ticălos decît altul…” - îşi spuse femeia în gînd, încercînd să înţeleagă sensul acelei strînsuri în jurul cucuruzului. Aşa rufoşi şi dezhămaţi cum arătau, păreau doi infractori surprinşi asupra faptului… Cu cît se gîndea mai mult, cu atît pricepea mai puţin. Cu cît se uita mai atent, cu atît vedea mai rău. Un lucru era totuşi clar: îi spunea inima că ceva nu era tocmai în regulă. Însuş i faptul de-a fi dat la ziar nu era a bună. - Doamne, copilul ăsta mă bagă cu zile -n pămînt. Toată viaţa am semănat şi cules, am udat şi săpat cît îi ziulica de mare, vara şi toamna, primăvara devreme, pe cîmp şi acasă, pe arşiţă şi ploaie, pe vînt şi furtun ă, ca toţi oamenii cinstiţi şi de treabă, ca toţi vecinii noştri pe care -i cunoşti; dar eu la ziar n-am ajuns niciodată şi nici pe careva dintre ei n -am văzut. - Stai să vezi ce scrie! 29

Dorina îi smulse ziarul şi începu să citească. Citi rar, accentuînd fieca re cuvînt important: „Lunganul acesta modest şi timid, cu ochii fixaţi pe ariile geometriei neeuclidiene, cu coama lui de leu pus pe fugă prin vastele teritorii ale algebrei superioare, - după ce a bătut toate recordurile judeţului mai mulţi ani la rînd la olimpiadele de fizică şi matematică, obligînd comisiile de examinare să -i recunoască talentul şi pregătirea excepţională, - pentru că nu era de-ajuns să fie primul numai la şcoală, a vrut să arate că este primul şi la culesul recoltei ...” - No, vezi de ce l-or dat? Din cauza coamei de leu şi a bătăii cu corturile judeţului… Şi de cîte ori nu i -am spus: „Mă copile, du -te şi tunde-ţi odată claia aia de păr, că te-or prinde şi te-or tunde alţii cu foarfeca de tuns oile, ca pe ăla lui Maxîn!” Ce-mi tot împuiezi tu capul cu olimpiada aia de fizică şi matemantică? Că ştiu eu mai bine cine mi -i Silvian: cît îi ziulica de lungă, numai la tenis şi fotbal şi la carte defel; de gîndeşti că de acolo ne vine nouă pita. - Ei, se mai distrează şi el, mamă, ca toţi băieţii. – o linişti Dorina, ridicînd prosopul de pe farfuria cu plăcinte şi făcînd repede un sondaj printre ele pentru a vedea care-i cu brînză şi care-i cu varză. - Da eu cînd mă distrez? Că toată viaţa am trudit ca o roabă ca să aveţi voi ce vă trebuie şi să nu vă l ipsească nimic. Şi care mi -i răsplata? Iustinei i se umplură ochii de lacrimi. Era o mamă căznită, mîncată de griji şi nevoi, şi repede se da plînsului, cînd auzea vorbindu -se rău de copiii săi. Alerga, se zbătea, tremura pentru ei. O durea inima, ardea, s uferea pentru ei. Dar asta se întîmpla rar, din ce în ce mai rar de cînd erau mari. - Silvian n-a venit? – întrebă Dorina muşcînd dintr -o plăcintă cu varză. Plăcinta cu varză era preferinţa ei şi ori de cîte ori punea de plăcinte, Iustina nu uita să facă şi cîteva cu varză. - Ba o venit. O mîncat şi s-o dus. - Unde? - Ştiu eu? La fotbal sau la tenis… c -aşe făcea şi tată-tu, mînca-l-ar jernii pămîntului să-l mînce! Venea, mînca şi se culca. Pe la 4 sau 5 se scula, mai îmbuca ceva, se îmbrăca şi se ducea din nou, de ziceai că acasă n-are aer destul. „Da unde te duci iară?” – îl întreb într-o zi nemulţumită că iar s -o pus strechea pe el. „D-apoi că am o şedinţă urjentă.” – zice, netrebnicul, de parcă el era popă acolo şi nu se putea să lipsească. Altă dată zice că :„M ă duc la Mureş, la pescuit.” „Da ce -i la Mureş? Arinişul nu-i bun?” – zic tot aşe, înciudată că fuge de -acasă cînd aveam mai multă treabă. „Ba-i bun, da nu-i ca la Mureş.” - zice ticălosul rînjind cu toţi dinţii, arde-l-ar focu să-l ardă cu Mureş cu tot! P înă într-o zi cînd aflu că acolo se întîlnea cu rapandula aia de Bimbor, cu care trăieşte şi azi... În punctul acesta, Iustina nu se mai putu stăpîni şi izbucni în plîns, într -un plîns nervos, scuturat. De cîte ori venea vorba de el şi de Bimbor, i se făce a roşu pe dinainte şi izbucnea în plîns. Din cutele cele mai adînci ale sufletului ei mîncat de necazuri şi suferinţi, de temeri şi îndoieli necurmate, răbufnea nefericirea, singurătatea şi umilinţa femeii înşelate, deznădejdea şi indignarea soţiei abandonate, bătută de Dumnezeu şi de soartă, înjosită şi umilită de el şi de Bimbor. Şi pentru toate era de vină doar el, numai el, „ticălosul, criminalul şi curvarul”... - Lasă, mamă, nu plînge! C -ai fost dumneata vrednică şi -ai scos-o la cale şi singură! - Aia-i, c-am fost. Că de nu, ne mînca cînii pe toţi: şi pe voi şi pe mine. Da numa eu şi Bunul Dumnezeu ştim cu ce preţ. Îşi şterse ochii cu colţul şorţului, schimbă apa din lighean şi se puse din nou pe spălat.

VIII Ca unul din exemplarele cele mai r euşite din generaţia nouă a liceelor de profil, Liceul „Avram Iancu” era prevăzut încă din faza de proiect cu tot felul de clase, ateliere şi laboratoare: de fizică, de chimie, de biologie şi de informatică. Dacă la cele dintîi, activităţile erau structura te perfect, în laboratorul de informatică încă nu ştia nimeni ce fel de lecţii se vor face, deşi se vorbea mult în ultima vreme despre domeniul acesta. De aceea, încăperea a fost transformată de la început într -o sală polivalentă cu întrebuinţări multiple, mai ales că era destul de încăpătoare. Aici aveau loc şedinţele organizaţiei de partid şi de U.T.C., activităţile corpului profesoral, toate serbările şi festivităţile şcolare, cînd nu se puteau ţine în curte. Şi tot aici aveau loc reuniunile tovărăşeşti ale cadrelor didactice şi petrecerile elevilor, aşa-numitele „joi ale tineretului”; săptămînalele proiecţii de filme şi diafilme, iar cine dorea putea juca şah, remi sau biliard. Oficial însă figura ca sală de festivităţi şi toată lumea o cunoştea ca atare . Era o încăpere la parterul clădirii, cu mese lungi şi înguste, puse cîte trei cap la cap şi care, la nevoie, puteau fi scoase afară şi înlocuite cu scaune, după cerinţele acţiunii. Adunarea generală U.T.C. fusese conv ocată pentru ora 17, urmînd ca după ea să înceapă petrecerea. Prin grija membrilor din biroul organizaţiei, Liana şi Lenard în primul rînd, sala era gătită ca de sărbătoare: masa prezidiului acoperită cu o faţă de catifea roşie, cu franjuri pe toate părţil e, iar la mijloc, o vază mare cu flori. Pe toţi pereţii se puteau citi fragmente extrase din cuvîntările secretarului general al partidului, amintind slujitorilor şcolii sarcina patriotică de înaltă răspundere a formării omului de tip nou: „Şcoala este principalul factor de cultură, civilizaţie şi progres. Şcolii îi revine sarcina socială de mare răspundere a creşterii noilor generaţii în spiritul comunismului; de -a le ajuta să se ridice la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, să-şi însuşească chintesenţa ştiin ţelor moderne, fără de care nu poate fi conceput astăzi progresul societăţii; să devină specialişti de înaltă competenţă, să asimileze o vastă cultură generală umanistă, să -şi însuşească concepţia materialist dialectică despre lume şi viaţă” … şi alte asemenea pasaje extrase din cuvîntarea ţinută la Congresul al X -lea. Pe peretele din faţă atîrnau tablourile clasicilor marxism-leninismului: Marx, Engels şi Lenin. Elevii veniţi mai devreme, pierzîndu -şi răbdarea, începură să aplaude, să fluiere şi să tropăie din picioare. În cele din urmă se deschise uşa şi în pragul ei îşi făcu apariţia profesorul Bardaşu urmat de M. Gheorghe, secretarul comitetului orăşenesc U.T.C. Toţi cei prezenţi se ridicară instantaneu în picioare. În timp ce Bardaşu rămase în spate, M. Gheorghe se duse în faţă, ca unul care ştia unde -i era locul, şi se aşeză lîngă Angela. Cînd se restabili tăcerea, Liana începu cu glas tremurat, îmbujorată de emoţie: - Dragi colegi… Simţea ea însăşi că-i tremură glasul şi că nu se poate concentra. De ce? D oar nu era prima dată că deschidea o şedinţă şi că vorbea în public… Il văzu pe Silvian întors spre Steluţa şi continuă mecanic, după tipicul şedinţelor de U.T.C.: - Adunarea noastră generală fiind statutar constituită, majoritatea membrilor aflîndu-se în sală, declar deschise lucrările ei cu următoarea ordine de zi... Şi în cîteva cuvinte bălmăjite în grabă, reuşi să înşire cele patru puncte care alcătuiau ordinea de zi şi care se repetau, cu mici variaţii de fiecare dată: prezentarea dării de seamă, discuţ ii pe marginea ei, diverse şi alegerea noilor organe de conducere. - Dacă sînteţi de acord cu ordinea de zi propusă, trecem la vot. Cine este pentru? Cine-i împotrivă? Cine se abţine? 31

Şi ordinea fu votată automat în unanimitate. N -avea nici un rost să te pui împotrivă, dacă majoritatea era pentru. Principiul statuat în viaţa organizaţiei că minoritatea se supune majorităţii era bine cunoscut de toţi membri şi încălcarea lui însemna lipsă de disciplină şi putea să se lase cu sancţiuni. De aceea, peste etapa aceasta se trecu foarte repede. - Pentru buna desfăşurare a lucrărilor adunării noastre generale – continuă Liana aruncînd o privire iscoditoare în direcţia lui Silvian – trebuie să procedăm la alegerea organelor ei de lucru şi să alegem un prezidiu format din cinci tovarăşi, o comisie de propuneri din cinci membri şi o comisie de redactare a procesului verbal din trei membri. Dacă sînteţi de acord cu numărul acesta?... Atunci se trezi Silvian ridicînd două degete... Silvian şi Tomina sosiseră ceva mai tîrziu. De obicei se aşezau mai în spate ca mai toţi băieţii de -a XII-a, evitînd cu foarte mare grijă primele rînduri rezervate în general fetelor şi celor întîrziaţi. De data aceasta însă, venind prea tîrziu, nu mai găsiră loc în spate şi fură nevoiţi să vină în faţă, lîngă Steluţa, Ancuţa şi Reli. - Nu înţeleg de ce trebuie să alegem o comisie de propuneri. - începu el, uşor iritat. – Noi nu sîntem în stare să propunem? Vreau să zic, noi cei din sală… N-avem destul discernămînt sau sîntem cam soni la cap? După el se ridică imediat Tomina: - Nici eu nu înţeleg de ce e nevoie de trei suflete pentru redactarea unui proces verbal. Unu n-ajunge? Sau, dacă trebuie cineva să -i ţină de urît neapărat, nu ajung doi? Intreaga sală pufni în rîs. Într-adevăr, se ridicau două probleme noi, absolut valabile şi cît se poate de logice… Curios era numai faptul că nimeni nu sesizase pînă atunci neconcordanţa aceasta flagrantă, elementară, dintre principiul democraţiei şi centralismul atotputernic, impus din afară şi instalat confortabil la toate nivelurile organizaţiei; dintre nevoia reală şi norma formală, aplicată mecanic, fără motivaţie şi în dispreţul particularului. Liana întoarse capul către M. Gheorghe. Acesta şuşotea cu Angela. Să nu fi înţeles?… Să nu fi auzit?… Ba auzise şi se gîndea. Oricine putea fi surpins; chiar şi el; dar nu şi descumpănit, fără replică. De aceea răspunse tăios, voit în acelaşi fel: - Nici eu nu înţeleg de ce unii vor cu tot dinadinsul să ne bage beţe în roate. Uniunea Tineretului Comunist este o organizaţie de masă, solidă, întemeiată pe nişte structuri şi principii organizatorice proprii şi pe o disciplină internă de fier, fie că ne place, fie că nu. Şi cine nu e cu noi, e împotriva noastră; şi celor ce sînt împotrivă, va trebui să vedem lor ce cuc le cîntă. Băieţii aveau dreptate, căci se vorbea mult de democraţie internă şi centralism democratic, două noţiuni abstracte, fără nici un conţinut precis, şi prezentate cam prea dialectic, pînă la încuscrire, în ciuda esenţei lor vădit contradictorii; căci, din moment ce toate propunerile veneau de sus, de la direcţiune şi de la comitetul orăşenesc sau, poate şi mai de sus, atunci unde era democraţia şi care era rolul membrilor organizaţiei? Acela de a lua pur şi simplu act că există şi de -a le îmbrăţişa cu toată căldura, ca şi cum ar fi fost ale lor?… Dar şi M. Gheorghe avea dreptate: că totul era statornicit de mult, prin ele exercitîndu -se rolul organelor superioare. Dacă structurile acestea n -ar funcţiona impecabil, ca o maşină bine reglată, supravegheată şi dirijată de sus, cine poate şti unde s -ar ajunge? Cum ar arăta democraţia şi organizaţia însăşi? Dar avea cineva curajul să le schimbe sau să se întrebe măcar dacă funcţionează cum trebuie? Putea cineva să se încumete să abandoneze modelul şi să gîndească alt fel? Nu spunea oare tovarăşul acela de la Radio Europa Liberă că „cine va îndrăzni să schimbe o singură cirtă din Biblia Comunismului fi dat pe mîna judecătorului şi aruncat în focul Gheenei?”… Şi -apoi erau necesare cu adevărat? Fiindcă X făcea o propunere , Y făcea alta, şi nu din afară; tot dintre-ai lor: dintre cei meritoşi şi cu realizări importante. Niciodată tembelii şi indolenţii… Eliminîndu -se astfel bîjbîiala, nesiguraţa, timpii morţi şi spiritul de gaşcă. Supărător putea fi doar faptul că cei puşi în pîine erau cam aceiaşi. Şi astfel organele prevăzute fură alese în cel mai scurt timp posibil şi chemate 32

în faţă la masa prezidiului: comisia pentru propuneri la un capăt al mesei, iar comisia pentru redactarea procesului verbal la celălalt capăt, lîngă profesoara Angela. Abia reuşiră să se aşeze, că Liana se ridică din nou: - Propun ca din prezidiu să facă parte şi să conducă lucrările adunării noastre generale, tovarăşul secretar M. Gheorghe. Propunerea era fireşte o simplă formalitate, un lucru de l a sine înţeles şi, fiind ceva de rutină, nici nu mai era nevoie să fie pusă la vot. După aceste măsuri organizatorice, fu rîndul lui M. Gheorghe să dea dreptul la cuvînt, ca oaspete şi invitat de onoare, ca grangur mai mare, situat pe o cracă mai sus. Şi prima care se bucură de privilegiul acesta fu chiar Liana pentru prezentarea dării de seamă. Ea începu ca de obicei: cu o privire generală asupra conţinutului epocii contemporane în lumina cuvîntării secretarului general al partidului la Congresul al X-lea şi care definea acest conţinut prin revoluţia tehnico -ştiinţifică fără precedent, prin explozia informaţională extraordinară a zilelor noastre şi prin trecerea rapidă de la capitalism la socialism şi comunism pe plan mondial. Apoi făcu o apreciere generală asupra situaţiei economice şi politice din Romînia în lumina aceleeaşi cuvîntări, încheind această parte introductivă cu sublinierea rolului deosebit ce -i revine şcolii, învăţămîntului de toate gradele în creşterea şi formarea noilor generaţii. În partea a doua se opri pe scurt asupra situaţiei membrilor la învăţătură şi disciplină, pentru a insista în final asupra contribuţiei organizaţiei la acţiunile voluntar-patriotice de interes cetăţenesc, cum erau: amenajarea şi îngrijirea parcului central, a spaţiilor din jurul liceului, a curţii şi terenurilor de sport, cu accent special pe participarea in corpore la campania pentru strîngerea recoltei. La discuţiile pe marginea dării de seamă luară cuvîntul mai mulţi vorbitori – cîte unul din fiecare clasă – pregătiţi evident dinainte, pentru evitarea îngheţului obişnuit în astfel de împrejurări, precum şi a refuzului şi stîngăciei celor solicitaţi să vorbească ad hoc. Toţi vorbitorii au făcut referiri la darea de seamă, elogiind caracterul ei succint şi concis şi felicitînd raportorul „pentru că în cuvinte puţine a spus aproape tot ce era de spus” sau, după expresia reprezentantului clasei a XI -a, „pentru că în minimum de formă, a prins maximum de conţinut”, o exprimare aleasă, foarte elevată, care plăcu mult ad unării. La urma tuturor, ceru cuvîntul Bardaşu. În calitatea lui de diriginte al clasei a XII-a, dar şi ca profesor de matematică la clasele de liceu, Bardaşu îi cam ştia pe toţi. Aşa că ieşi din rînd, dar fără să se ducă în faţă, şi începu fără nici o int roducere politică: - Se ştie că matematica ne învaţă cu cea mai riguroasă disciplină a gîndirii şi economiei de cuvinte. De aceea am să fiu foarte scurt. Pe urmă, n -am venit aici să vă spun că unu şi cu unu fac doi şi cu unu, mai mult. Presupun că asta se şt ie. Ceea ce vreau eu e să vă atrag atenţia asupra unui lucru foarte important… sau cum spuneţi voi, f.f. important… Mai mulţi elevi începură să se foiască pe scaune, toţi aşteptîndu -se la ce era mai rău: să fie făcuţi cu ou şi oţet în mijlocul adunării. U nii, pentru rezultatele slabe la geometrie sau algebră; alţii, pentru cine ştie ce păcate mai mari sau mai mici, ştiute numai de ei: pentru fumat sau băut, pentru absenţe repetate de la şcoală şi frecventarea unor locuri mai puţin ortodoxe. - Darea de seamă – continuă Bardaşu dregîndu-şi glasul – a ilustrat cu cifre situaţia voastră şcolară şi concluzia că majoritatea elevilor noştri se situează în zona mediocrităţii este pe cît de reală, pe atît de îngrijorătoare. De asemenea, s -a arătat foarte bine rolul organizaţiei în rezolvarea unor probleme ale oraşului şi liceului, ca cele menţionate mai sus: amenajarea parcului, a curţii liceului şi a terenurilor de sport, participarea elevilor la strînsul recoltei, etc. etc. Prezentarea acestor contribuţii a fost cît se poate de analitică şi concretă, înfăţişînd situaţia pe zile, ore, număr de elevi, volum de muncă şi natura activităţii desfăşurate. Un singur lucru ar mai fi fost de spus şi despre care nimeni n -a suflat un cuvînt, un lucru esenţial de alfel, şi anume: cîte probleme de geometrie, ecuaţii şi exerciţii a rezolvat fiecare în perioada aceasta; cîte cărţi şi reviste a citit fiecare; cîte articole şi poezii aţi scris şi 33

trimis la revista liceului şi la celelalte reviste şi publicaţii din ţară; la ce concursuri aţi participat şi cu ce rezultate concrete; cum şi cu ce v -aţi îmbogăţit universul spiritual într-un an şcolar. Dragi elevi, sînt acestea aspecte minore, lipsite de importanţă? Sau sînt probleme care ar trebui să vă dea tuturor de gîndit? Pentru că înainte de toate, este şcoala şi cartea. Voi sînteţi elevi şi sarcina voastră de căpătîi este învăţătura, acumularea unui bagaj cît mai mare de cunoştinţe, pregătirea temeinică pentru ziua de mîine şi pentru examenul care bate pentru unii la uşă. Bardaşu avea desigur dreptate şi mulţi gîndeau acum ca şi el. Şi cînd termină de vorbit, fu puternic aplaudat. Le ură succes în continuare, încredinţat că vor şti pe cine să aleagă în noile organe de conducere; şi cu promisiunea că are să revină în mijlocul lor, ieşi grăbit să ajungă unde era aşteptat. Pe urmă se ridică Angela: - Pentru că lista celor înscrişi la discuţii s -a încheiat, - ciripi ea subţirel cred că sînt în asentimentul vostru, al tuturor, să -l rugăm pe tovarăşul secretar să ia cuvîntul şi să facă unele aprecieri asupra activităţii organizaţiei noastre, să ne arate ce a fost rău şi ce a fost bine în munca de pînă acum şi să ne traseze liniile directoare pentru perioada următoare. Se aşeză mulţumită la locul ei, surîzînd încura jator spre cel de alături. Angela îndruma fetele însărcinate cu întocmirea procesului verbal, mai şuşotea cu M. Gheorghe, din cînd în cînd îşi aranja părul care -i venea mereu în faţă şi se uita prin sală. - Vă rog să-mi permiteţi şi mie să spun două cuvinte . - începu secretarul comitetului orăşenesc U.T.C. rar, cu solemnitatea cerută de importanţa momentului. – Aş dori mai întîi să mulţumesc, în numele comitetului orăşenesc şi al meu personal, organizaţiei U.T.C. din liceul d -voastră pentru modul cum aţi răs puns la chemarea noastră de-a lua parte la acţiunile iniţiate pe plan local şi mai ales pentru participarea la strîngerea recoltei… - La timp şi fără pierderi. - adăugă Tomina la urechea lui Silvian, dar suficient de tare ca să poată fi auzit şi de alţii, ce ea ce îl făcu pe M. Gheorghe să bată cu pumnul în masă. - Tovarăşe şi tovarăşi, - continuă vorbitorul mărind debitul verbal – sîntem la ora bilanţului, la ora cînd, adunînd plusurile şi minusurile, putem trage linie ca să vedem ce-am realizat şi ce mai avem de făcut în continuare… M. Gheorghe era un tip pedant: costum la trei nasturi, cămaşă albă şi cravată la gît, tuns scurt, soldăţeşte. Umbla totdeauna bărbierit şi curat, mirosind a săpun bun, pentru că îi plăcea să arate stilat, fără să epateze însă, din t eama de-a nu se îndepărta prea mult de trăsăturile omului de tip nou care nu putea fi prea departe de felul cum arăta el. - Foarte bine au arătat unii din d -voastră că participarea la strînsul recoltei este o îndatorire cetăţenească şi patriotică de mare răs pundere pentru fiecare membru al organizaţiei noastre, pentru că, luînd parte la această campanie, ne ajutăm în fond părinţii şi fraţii mai mari în dubla lor calitate de producători şi consumatori. Prin aceasta nu facem decît să arătăm că ştim să muncim, s ă legăm învăţămîntul cu producţia, şcoala cu viaţa. Şi pe urmă, activitatea pe ogoarele patriei este educativă şi formativă, utilă şi sănătoasă totodată. În realitate, nimeni nu făcuse nici o remarcă în sensul acesta şi nici n -ar fi putut s-o facă. De aceea afirmaţia lui era mai curînd un reproş indirect la adresa celor care ar fi trebuit să spună şi n -au făcut-o. Dar şi un mod personal de -a se exprima de sus, ca unul care trebuia să vorbească totdeauna la urmă şi să tragă concluziile. M. Gheorghe era unul dintre cei ridicaţi direct din producţie, după ce arătase ca tractorist şi mecanic cîteva însuşiri remarcabile: ambiţie, perseverenţă, spirit de întrecere cu sine şi cu ceilalţi, dovedind nu numai hărnicie şi iscusinţă, ci şi disciplină şi o vie dorinţă de autodepăşire. Era capabil să înţeleagă diferenţa dintre proprietatea de grup şi proprietatea privată, dintre progres şi stagnare, interes personal şi interes colectiv, dintre contradicţiile antagoniste şi cele neantagoniste şi alte subtilităţi filozofice ca acestea. Şi cu un mic efort suplimentar se silea să înveţe din mers, în faţa unui pahar de iaurt, neavînd nici o îndoială că va putea să recupereze din urmă ce-i mai lipsea. 34

- Nimeni nu are voie să se sustragă de la aceste activităţi, oricîte certificate şi scutiri medicale ar putea prezenta. În sală se produse oarecare rumoare, pentru că erau mulţi cei vizaţi şi vehemenţa tonului său nu -i făcea să se simtă în apele lor. Se scuteau ei şi de la ore mai importante, ca educaţie fizică şi P.T.A.P., darămite de la culesul porumbului şi cartofilor? - Încă două minute şi -am terminat! Se încruntă mînios la cei zgomotoşi, ameninţîndu -i cu scoaterea lor afară, după care continuă: - Tovarăşi, sîntem la o adunare generală de analiza muncii, unde se discută probleme importante care ne interesează pe toţi sau care ar trebui să ne intereseze pe toţi, fiindcă sînt problemele organizaţiei noastre şi problemele liceului nostru. Şi totuşi, se pare că nu toată lumea priveşte lucrul acesta cu suficientă răspundere, ceea ce denotă un fapt foarte grav: că pe lîngă lacune, mai avem şi numeroase lipsuri… M. Gheorghe deprinsese şi el obiceiul acela, adus nu se ştie de cine, de -a mai uza pe alocuri de cîte o glumiţă sau un calambur, pentru efecte artistice sau pentru captarea atenţiei. Unii membri ai comitetului orăşenesc, precum Călinoiu, îşi permiteau şi cîte o anecdotă sau chiar un banc politic, pregătite anume pentru asemenea întîlniri. M. Gheorghe nu era dintre aceia. Nu-i lipsea umorul şi cu atît mai puţin, bagajul de anecdote şi bancuri. Totuşi nu o făcea, considerînd locul acesta nepotrivit şi adunarea generală, un lucru prea serios pentru a-şi etala asemeneacunoştinţe. - În primul rînd, organele de conducere, comitetul şi biroul, care nu sînt destul de exigente cu cei ce nu înţeleg să se încadreze în viaţa de organizaţie. De aceea, întreb: ce atitudine a luat comitetul faţă de cei ce se fac ecoul decadentismului şi descompunerii capitalismului mic-burghez? Ce atitudine a luat biroul faţă de membri care, nesocotind toate cerinţele cond uitei şcolare, pot fi văzuţi la orice oră din zi şi din noapte pe stradă, la cinema şi uneori la şcoală, cu pantalonii aceia albaştri spălăciţi, plini de fermoare şi buzunare pe toate feţele, netunşi de cine ştie cîtă vreme, de nu le mai poţi ghici sexul nici cu buletinul în mînă. Nu ştii dacă sînt deţinuţi sau scăpaţi de la balamuc… Din nou se iscă rumoare. Unii rîdeau, alţii îşi făceau semne, cei din spate căutînd adăpost îndărătul celor din faţă. - Tovarăşi, trebuie să fim vigilenţi; să nu ne lăsăm amăgiţi de nu ştiu ce modă şi curente venite din occident, căci „ ce e val, ca valul trece”, aşa cum ne spune un vechi proverb romînesc… Nu uitaţi că viitorul este al nostru, al socialismului şi comunismului! Rumoarea începu să crească din nou, deranjînd evident v orbitorul. De aceea, Angela se simţi datoare să intervină: - Vă rog să faceţi linişte! – spuse ea energic, şi scîrţîitul scaunelor şi şuşotelile conteniră pe loc. - Vă atrag atenţia că, după şedinţă, urmează să facem discotecă. Aşa că vă rog să mai aveţi înc ă puţină răbdare, ca să putem termina cît mai repede şi să începem reuniunea! Argumentul se dovedi suficient de convingător pentru a -l lăsa pe M. Gheorghe să spună ce mai avea de spus şi să se treacă la ultimul punct, alegerea noilor organe de conducere. Aici îşi arătă rostul comisia de propuneri care, fără să stea mult pe gînduri, enumeră rapid numele celor meniţi să facă parte din noile organe de conducere, după instrucţiunile primite dinainte, şi astfel, în cinci minute numai, după epuizarea tuturor punctelor de pe ordinea de zi, adunarea generală ţîşni entuziast în picioare într -o furtună de aplauze colegiale, sfîrşind apoteotic, în ritmul vioi şi înălţător al cunoscutului imn utecist „Tineret, mîndria ţării, hai la luptă -nsufleţit !”…

IX Imediat după încheierea lucrărilor adunării generale, soldate cu alegerea noilor organe de conducere, în realitate, tot cele de anul trecut şi din ceilalţi ani, cu unele schimbări neînsemnate în rîndul membrilor supleanţi, lucru care nu deranja însă niciodată pe nimeni, mai ales cînd urma să înceapă bairamul. Dimpotrivă, mulţi găseau nimerit să rămînă tot ăia, pentru că îşi cunoşteau deja sarcinile, se cunoşteau între ei şi puteau să colaboreze mai bine. De fapt era bine oricum, numai să se termine odată comedia… Aşa că imediat după intonarea imnului tineretului utecist şi lansarea semnalului „start”, sala de festivităţi a liceului trecu prin cea mai rapidă prefacere cu putinţă. Scaunele fură scoase afară pe coridor şi stivuite unele peste altele, în vîrful meselor scoase la începutul şedinţei. Masa prezidiului, eliberată de flori şi de catifeaua cea roşie, fu dată şi ea de perete şi, adus un magnetofon Tesla B -5, din cele cu care era dotat liceul. Tomina şi Lenard instalară boxele, iar Silvian verifică amplificarea numărînd de mai multe ori patru -patru-patru… zece-zece-zece… şi constatînd că mergea, - cam bîzîia el un pic, dar n-avea importanţă - puse o bandă cu muzică romînească pe prima pistă şi străină pe cealaltă, ca să le poată schimba uşor la nevoie. Ei erau cei ce asigurau muzica totdeauna. Banda începu cu melodia „Linişte”, o piesă mai veche, din anii ’60, dar încă gustată şi azi de liceeni şi folosită în general ca semnal de „atac”. Sunetele trompetei lui Nini Rosso, cînd foarte înalte ca ţipătul unu i pescăruş disperat, cînd stinse şi grave ca o destăinuire şovăitoare de dragoste, comunicau un fapt foarte simplu: că sala era gata şi se putea începe bairamul. Şi înainte ca instrumentul să fi ajuns la tu-tu-tuu, încăperea se şi umplu de tineri nerăbdăto ri să înceapă dansul… Aceasta era joia tineretului, o distracţie pe cinste cu muzică, dans şi antren, un fel de discotecă mai aşezată, educativă şi distractivă în acelaşi timp. Era o zi mare de bucurie şi sărbătoare înaltă pentru tot tineretul patriei, pen tru toţi liceenii şi elevii şcolilor de meserii, organizată lunar în toate liceele, casele de cultură şi căminele culturale, de cele mai multe ori, în prelungirea unor activităţi politice sau culturale, cum era o şedinţă de U.T.C. sau un ansamblu coral. Ac este petreceri aveau rostul lor: ca mijloc de -a se asigura prezenţa la ele şi ca recompensă pentru participarea la numeroasele acţiuni voluntar -patriotice, desfăşurate în perioada precedentă: amenajarea unui teren de sport, curăţarea şi îngrijirea parcului central, plantarea unor arbuşti ornamentali de -a lungul trotuarelor, în faţă şi printre blocurile de locuit, ca şi în zonele periferice, lipsite de vegetaţie. Oriunde era nevoie de o bază sportivă, de un teren de fotbal sau de un parc de joacă pentru copii, comitetul orăşenesc U.T.C. n -avea decît să lanseze chemarea şi comitetele de la nivelul de jos ale organizaţiei îşi mobilizau numaidecît membri şi treaba era ca şi făcută. Astfel că joile acestea veneau ca o recompensă pentru timpul şi efortul depus, dar şi ca un mijloc perfid de constrîngere şi sancţionare pentru refuzul participării la ele. Conţinutul lor era totdeauna acelaşi: divertismentul în grup, controlat, cunoaşterea reciprocă şi întărirea sentimentului de prietenie colectivă; forma lor concretă deosebindu-se de la liceu la liceu şi de la cămin la cămin, după priceperea şi inspiraţia organizatorilor. - Şi acum, – urlă Lenard ducînd mîinile pîlnie la gură – destrăbelareaa! - „Destrăbelareaa!” – repetă toată lumea, stîlcind cuvîntul în felul lui Lenard. - Destrăbelarea mai încolo. - îl corectă Tomina, declanşînd infernul – Deocamdată, balamucul!… Şi deodată, din cele două boxe plasate la extremităţile sălii, ţîşniră cu forţa sutelor de decibeli toate sunetele posibile, ca nişte duhuri malefice ale văzduh ului, ţinute prea mult în strînsoare şi lăsate deodată să zburde după natura şi pofta inimii lor. În primul moment, toată lumea fu buimăcită, paralizată de forţa aceasta 36

surprinzătoare, copleşitoare, căzută asupra lor din toate părţile; şi toţi îşi duseră instantaneu mîinile la urechi dintr -un reflex natural de protecţie. Dar în clipa următoare volumul fu redus şi dezmeticirea, consecutivă. Cît ai cînta o dată gama de la do la do şi înapoi, se şi formă un cerc de băieţi şi de fete, cu Lenard la mijloc. Liana se prinse între Tomina şi Silvian, grăbită ca totdeauna să -şi fixeze locul de la început. Pe Ancuţa o plasă lîngă Tomina, iar pe Dorina, după Silvian. - Lărgeşte cercul, Suzi! Şi tu, mai în spate, Reli! Încă puţin! Aşa… Îi dirijă ea pe toţi încercînd să cî ştige cît mai mult spaţiu. Dar lucrul era greu, chiar foarte greu, pentru că alături se mai formase un cerc, şi încă unul mai mare decît al lor. - Drepţi, tată! Trage burta, mamă! Alinie -te, soră! – o ajută Tomina în stilul lui cunoscut: jumătate cazon, jum ătate golănesc. - Aşa, acum e perfect… - spuse Liana satisfăcută. Nu se simţise bine deloc toată ziua şi spera ca mişcarea s -o binedispună, să o relaxeze puţin. Îşi simţea amorţită pînă şi limba, darmite mîinile şi picioarele? Încercase o oră să-i lămurească pe Angela şi pe M. Gheorghe că dorea să fie eliberată din funcţie, că nu mai putea, că avea nevoie de timp să se pregătească de bac şi admitere, că trebuia pus un om nou dintr -o clasă mai mică, etc. Dar argumentele ei n-avură nici o putere în faţa simplei lor justificări, că era singurul membru în stare să facă ceva pentru organizaţie. De aceea aştepta momentul acesta ca pe o descătuşare. Îşi simţi degetele reci, nervoase, în mîna lui Silvian, caldă şi puternică şi avu pe loc un sentiment de confort, de li nişte şi siguranţă cuminte. Singurul neajuns erau pantofii cei noi care o cam strîngeau. Lenard se învîrtea, se bîţîia la mijloc ca apucatul. N -avea probleme păcătosul în această materie. Ai fi zis că numai asta făcea toată ziua, că toate marile lui succese sportive se datorau dansului şi ticului acela nesuferit de -a-şi bălăngăni încontinuu braţele şi trunchiul. În faţa acestui spectacol sportiv şi artistic, serios şi comic totodată, oferit gratuit în ultima joi a lunii, ce mai însemnau poticnirile şi bîlbîielile, eliminările lui de la ore, de la istorie şi literatura romînă în primul rînd? Ce mai însemnau copiatul, fiţuicile şi celelalte trucuri şcolăreşti? Dar melodia se termină şi Lenard o smulse din cerc pe Dorina, o sărută şi se prinse în locul ei. Acum era rîndul Dorinei să arate ce ştie. Nu se mişca rău clasa a X -a, şi cu toate că nu era un exemplar gen Kirov, se descurca foarte bine. Nu rămase nici ea mai mult la mijloc şi îl trimise pe Silvian în locul ei. Acesta o trase şi pe Liana cu el. Rolul celui aflat la centru fiind un rol de solist, era mai complex, mai greu şi pînă la un punct, evident mai obositor decît al celorlalţi, solicitînd nu numai cunoştinţe mai multe, ci şi aptitudini fizice şi artistice speciale. De aceea, locul lui se schimba mereu. Cînd cercul era suficient de mare, ieşeau cîte doi sau trei. Se învîrteau unul în faţa celuilalt, se luau de mîini, se desprindeau, se suceau, se răsuceau, făceau ca toţi dracii, pînă se zăpăceau de tot, de nu mai ştiau unde sînt şi ce fac, dacă nu se s chimba cumva ritmul. Pentru că Silvian era deseori nevoit să -şi aranjeze părul care-i venea mereu în ochi, Tomina îi aruncă provocarea: - Cînd ai să-ţi dai odată chica aia jos, mă decadentule? - Cînd ai să-ţi dai şi tu fermoarele şi blugii ăia spălăciţi, reacţ ionar micburghez ce eşti? - veni replica lui Silvian. După următoarea piesă, Silvian găsi că -i ajunge. Se opri la Steluţa, o ţocăi zgomotos şi o trimise la mijloc. Acum să fi văzut spectacol! Steluţa fanda şi se lăsa pe vine; apoi ţîşnea drept în sus, de parcă ar fi fost o păpuşă de gumă. În timpul acesta, cercul se învîrtea uşor în jurul ei, făcînd un pas înainte şi altul înapoi, ridicînd sau întinzînd braţele, după figura şi ritmul ştiut, într -o gimnastică specială de mare rafinament. Cu ce graţie şi su pleţe se mişca Steluţa! Cu ce forţă şi dezinvoltură extraordinară! Cum îşi arcuia mijlocul şi gîtul! Cum îi jucau cozile în jurul capului, ca nişte ghirlande de aur de multe carate! Parcă era o nălucă, o arătare aeriană îmbătată de dans şi lumină… Angela o urmărea de departe. Veni mai aproape. Apoi veni şi M. Gheorghe şi după ei veniră Bardaşu şi jurnalistul bucureştean. „Incredibil! Fenomenal! Fantastic!” - exclama fiecare, cuprins de acelaşi impuls admirativ. Nici Terpsihore 37

n-ar fi reuşit mai mult… Era e a slabă la fizică şi matematică, dar aici era unică, sclipitoare. Angela era în culmea entuziasmului: - Bravo, Steluţa! Bravo, artisto! Eşti genială. Aşa ceva n -am văzut de cînd sînt, pe cuvîntul meu! Steluţa întoarse capul spre ea. Îl zări pe Bardaşu lipit de perete, aplaudînd uşurel. Închise ochii din cauza părului. Apoi îşi întoarse privirea în partea cealaltă, zvîcnind iar şi iar, cu şi mai multă forţă, cu şi mai multă artă. Ce dezlănţuire sublimă! Ce afirmare superbă a darului şi talentului în numai cîte va minute, şi totul dintr-odată, într-o banală sală de şedinţă!… Un adevărat regal de graţie şi poezie de cea mai înaltă factură… Toţi colegii o urmăreau vrăjiţi, martori avizaţi ai unui spectacol demonstrativ de mare virtuozitate. Şi cînd numărul luă sfîr şit printr-o figură splendidă de referinţă, toţi izbucniră în lungi ovaţii şi vii aplauze. Era într -adevăr un spectacol, un fenomen rarisim Aghini Steluţa! „Nimeni nu trebuie dispreţuit. Fiecărui om i -a dat natura ceva, un dar special.” – îşi spuse Bardaşu în gînd. Angela fremăta pur şi simplu. Nu mai avea răbdare. Îşi simţea cam de mult mişcarea în muşchi şi cînd piesa se isprăvi, se prinse şi ea între ei. Dorina îl trase pe jurnalist, Ancuţa pe M. Gheorghe, iar Steluţa pe Bardaşu. M. Gheorghe fu trimis la centru, dar după cîteva tentative stîngace, fu nevoit să renunţe, să -şi recunoască neputinţa şi să cedeze locul Angelei. În cercul al doilea, lucrurile evoluau la fel: mişcarea şi bucuria erau la ele acasă, pe feţele tuturor. Din cauza căldurii şi din ace ea a ritmului prea îndrăcit, mulţi din elevi se refăceau pe margini, iar alţii pe coridor, printre mese. Intrau, ieşeau, se prindeau în cerc cînd voiau, ajungeau la mijloc cînd se nimerea şi toţi erau fericiţi. Prin introducerea celor în vîrstă, dansul că pătă noi valenţe, devenind paradoxal mai deschis şi mai lansat. Angela se străduia să facă faţă cu brio rolului asumat. Şi ritmul ţinu tot aşa, cu melodii zbînţuite şi super extenuante, găsite parcă anume pentru testarea vivacităţii şi rezistenţei la efort prelungit; pînă cînd în sfîrşit Bardaşu se desprinse din cerc. Era leoarcă de transpiraţie şi roşu la faţă ca focul. N-avea copii profesorul Bardaşu şi -i plăcea să stea printre ei, să petreacă în mijlocul lor. Cînd nu era în clasă, era pe terenul de spor t. Juca fotbal şi volei cu ei. Îi ducea la Grădina Botanică şi muzee, uneori în excursie, el însuşi fiind un iubitor al naturii. Curînd se desprinse şi jurnalistul. Apoi, şi M. Gheorghe. Îi ieşise cravata afară şi unul din nasturii de la veston sta cît pe aici să se rupă. După şaizeci de minute compacte de ritmuri şi sonorităţi infernale, Angela găsi necesar să introducă o pauză. Dansul era frumos şi plăcut, dar programul era program şi trebuia respectat, pentru că mai erau puncte ce se cereau parcurse. Ie şi din rîndul elevilor luînd -o şi pe Liana cu ea. Se strecură cu greu pînă la masa unde trona instrumentul de „tortură”. Îl închise şi începu zîmbăreţ: - Dragi elevi, după lupte seculare care au durat şaizeci de minute şi şaizeci de secunde în care v-aţi demonstrat din plin talentul şi cunoştinţele în materie de dans, pînă vă mai trageţi sufletul şi vă refaceţi forţele pentru bătălia finală, vă propun o scurtă şi bine meritată pauză. Dar vă rog să rămîneţi pe loc şi să ne urmăriţi în continuare, pentru că ma i avem în program şi alte momente la fel de frumoase. Mai întîi vom face decernarea premiilor „Nobel” pentru anul acesta; adică evidenţierea celor mai buni dintre cei buni, şi care au obţinut rezultate deosebite în domeniile prevăzute de regulament. Vom continua cu două concursuri de cultură generală, cea mai bună pereche la dans, „Miss Liceum” şi altele, dacă mai rămîne timp. Luă lista cu cei nominalizaţi pentru premiere şi începu să citească pe un ton şugubăţ: - Pentru schiţa aruncată la coş şi poezia în că nescrisă, i se acordă premiul III cu coroniţă, CAIETUL MEU DE TEME FĂRĂ CAP şi CELE MAI NEFERICITE BASTONAŞE, elevei Bobanga Liana… - Pentru descoperirea unor procedee originale privind protecţia 38

vieţuitoarelor, - îmbrăcarea fluturilor în foiţă de celofa n ca să nu-şi păteze aripioarele cu polen şi a peştilor în foiţă de staniol ca să nu -şi ude corpul şi să facă reumatism - se acordă premiul II, PEŞTIŞORUL DE ARGINT, elevei Chiorean Ancuţa din aceeaşi clasă… Şi Liana îi înmînă premiul anunţat, un peştişor de plastic. - De asemenea, se acordă premiul I, PICIORUL DE SCAUN, elevei Aghini Steluţa, pentru ritm şi simţ artistic remarcabil. Iar elevei Bochiş Aurelia, premiul I, TĂRTĂCUŢA ZGUBILITICĂ pentru utilizarea creionului ascuţit la ambele capete şi a manualului de algebră superioară la stîrpirea muştelor din clasă. Din pricina zgomotului prea ridicat, cei aflaţi mai în spate nu auzeau ce se spune şi începură să vocifereze în cor: „Pss! Pss! Linişte, că nu se aude nimic!…” Angela citi în continuare, trecînd acum la băieţi: - Pentru merite deosebite în stabilirea diferenţei specifice dintre porumb şi tăciune, se acordă premiul I, CUCURUZUL DE AUR, elevului Egri Silvian, clasa a XII-a… Liana îi înmînă pe loc un ştiulete frumos, bălăngănindu -l deasupra capului de două pănuşi încă albe. Şi lumea izbucni în aplauze furtunoase. - Elevului Tomina Emil i se acordă premiul II, ALĂUTA FERMECATĂ, pentru aptitudini speciale în domeniul muzicii uşoare... Şi Liana îi înmînă o cutie de conserve peste care erau întinse trei fire de sîrmă. De îndată ce obiectul ajunse în mîna premiantului, laureatul îl azvîrli drept în stradă, pe lîngă jurnalistul care fuma la fereastră, stîrnind o cascadă de rîsete şi aplauze; nu atît din cauza gestului imprevizibil şi el, cît din aceea că ar fi putut să il arunce în cap. - Pentru rezultate excepţionale la tenis de masă în clasă, baschet şi fotbal cu capul, se acordă premiul III, BOSTANUL DE SMARALD, elevului Lenard Levente. Şi jocul numit „Decernarea premiilor Nobel” continuă tot aşa încă o vrem e cu cei din clasele următoare. Era bineînţeles un amuzament, un mod de distracţie colegială, făcînd haz unii pe seama altora, dar şi pe seama lor proprie. Răvaşele acestea erau opera Lianei la sugestia profesoarei Angela. Şi odată declanşat, el reuşi să antreneze toată suflarea prezentă în sală; mulţi dintre ei găsind ei înşişi cîte un premiu şi motivaţia umoristică necesară. După aceste glumiţe uşoare, veni rîndul concursului de proverbe şi zicători pe tema muncii. Aici putea fiecare să -şi aducă partea lui de contribuţie, de cunoştinţe şi de umor personal. Dorina se lansă cea dintîi: - Nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă. - spuse ea mîndră de frumuseţea acestui dicton cunoscut şi pe care Tomina îl tălmăci numaidecît: - Nici friptură fără gură, nici g ură fără friptură. Lenard se simţi îndemnat să spună şi el ceva: - Cine nu munceşte, ne mănîncă… Şi toată adunarea izbucni în rîs. Lenard avea un umor natural, înnăscut. De cîte ori deschidea gura, de atîtea ori te făcea să rîzi. - Munca l-a creat pe om. - spuse şi Liana, măsurîndu -l pe Lenard cum ai măsura un brad de sus pînă jos. - Dar nici lenea nu-l omoară. - veni replica lui Tomina care avea varianta lui pentru orice dicton. Ancuţa nu se lăsă nici ea mai prejos: - Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce -i trebuieşte. Dar Silvian o corectă numaidecît: - Cine-i harnic şi munceşte, ori îi prost ori nu gîndeşte.După care, interveni din nou Tomina: o - Eu ştiu altă variantă: "Cine -i şmecher şi ciupeşte, are tot ce -i trebuieşte. Cine-i şmecher şi voinic, are tot şi -ncă un pic... o Latinistul clasei a XI-a, un ins sfrijit şi pipernicit, de -ai fi zis că ăsta nu mînca decît ceai cu biscuiţi şi zeamă de urzici toată ziua, nu se lăsă invitat şi ţîpuri 39

din fundul sălii: - Cine lucră mult şi bine, bea şi mîncă des ca mine. După care adăugă: „Nihil sine labore.”. Era el mic şi sfrijit, dar ştia de toate şi cam în toate limbile liceului. Asta îl făcu pe colegul lui dintr -a X-a să adauge: - Nulla axa sine praxa… Şi o nouă cascadă de hohote şi hi -hi-uri se revărsă peste capetele lor . Angela găsi că era de ajuns, că se putea trece la concursul următor şi ca urmare, trecu lista în mîna Lianei şi ea se retrase în fund, lîngă M. Gheorghe. Silvian era cu ochii pe ea. O urmărea cum se strecoară printre elevi, uşor, graţios, întorcînd din cînd în cînd capul şi ridicînd din umeri, ca o silfidă verde. Oare cu cine semăna? Cu Claudia Cardinale sau cu Brigitte Bardot?… Liana încercă să ducă bolovanul mai departe, dar fără prea mare succes. Reproduse chiar ea cîteva anecdote din cele pregătite în prealabil, dar nici un rezultat, nimic. Ce naiba?… Secase izvorul? Se instalase plictiseala sau ce?… Atunci, profitînd de această sincopă, interveni Bardaşu. Urmărise cu toată atenţia replicile elevilor – genul acesta de divertisment îl amuza şi pe el – şi nu voia să rămînă dator. Strivi ţigara de pervazul ferestrei şi începu potolit: - Am să vă spun şi eu una, dacă nu vă înghesuiţi prea tare… Şi îndată se făcu tăcere. Bardaşu era cunoscut şi printre elevi şi printre colegi drept sacul cu anecdote, epigrame şi bancuri pe care le spunea cu un farmec aparte, cu un zîmbet poznaş în colţul gurii, că te făcea să rîzi cu mult înainte de venirea poantei. - După o şedinţă ca asta, să zicem, vine la Aristip un negustor înstărit care voia să-şi dea odrasla la învăţătură. „Prea cinstite Aristip, începe el flatarisindu -l negustoreşte, ştiu că eşti om învăţat şi că ai ştiinţa lucrurilor înalte. N -ai vrea să iei pe băiatul meu lîngă tine ca să se învrednicească şi el de ştiinţa ta?” „Cum să nu? zice filozoful. Îl iau bucuros ; dar te costă 500 de drahme.” „500 de drahme? se miră negustorul. Nu-i prea mult? Cu banii ăştia îmi cumpăr un bou.” „Foarte bine, - zice filozoful. Atunci, ţine -l acasă şi vei avea doi!”. Hazul fu general. Silvian se ţinea cu mîinile de burtă. La fel şi Tomina. Elevii ştiau multe anecdote de la profesorul lor, mai ales anecdote cu oameni de seamă. De pildă, aia cu Newton şi pisicile sau aia cu Einstein şi paltonul cel vechi. Tot de la el ştiau anecdota cu Wagner şi biletul de tren sau aia cu Rossini şi c ontesa. El le inoculase microbul „rebus” şi -i deprinsese să guste umorul de calitate, citindu -le anecdote şi epigrame din ziare şi din reviste, folosind calamburul şi paradoxul, aluzia, echivocul şi ironia fină. El le vorbise întîia oară despre sofismele l ui Eubulide, despre Cincinat Pavelescu şi Păstorel Teodoreanu, autori despre care se vorbea prea puţin în manualul de literatură. De la el auziseră ei prima dată de „gheaţă fierbinte” şi „apă uscată”, de „cerc pătrat” şi „paralele concurente”. Cînd îl scotea pe careva la tablă şi-l punea să traseze un cerc, îl întreba doar atît: „Ce-i ăla, cerc sau poligon?” „Cerc.” - răspundea acela. „Perfect! N -are nici o importanţă cum arată. Important e să ştim la ce să ne gîndim.” La această veselie generală, se simţi dator să ia parte şi M. Gheorghe. Îşi făcu loc pînă la masă şi începu zîmbitor: - Doi tovarăşi curcani văd un pletos pe Corso. Îl umflă pe sus, îl bagă -n dubă şi hai cu el la secţie! „Ia spune, bă, rahatvopsit! zice unul din ei. Pe cine ai văzut tu să umble aşa de ciupos ca tine?” „Pe Eminescu.” zice pletosul intimidat. „Lasă-l tu pe Eminescu, că l -om tunde noi şi pe el! Eu te întreb despre un om mai de vază, aşa ca tov. plutoner sau ca mine.”. M. Gheorghe pufni primul în rîs, şi cu atîta poftă, că îi făcu ş i pe ceilalţi să-l urmeze. Dar imediat după aceea, plimbîndu -şi privirea ca un reflector pe deasupra cîmpului minat, adăugă schimbînd tonul: - Stimaţi tovarăşi, să nu uităm totuşi că sîntem utecişti! Că şi rîsul, ca şi plînsul, trebuie să aibă o limită. Să n u uitaţi că decenţa şi măsura stăpînesc mîna şi gura! Observaţia lui fu percepută ca o manevră de scurtare a hăţurilor, ca un semnal ce impunea un pas înainte. Şi Liana făcu semn lui Tomina, indicînd noua direcţie a 40

programului. Iar acesta clamă sus şi tar e, reluînd formula lui Lenard: - Şi acum, destrăbelareaa! Puse microfonul pe masă, eliberă banda, potrivi nivelul emisiei şi se retrase undeva într-un colţ împreună cu ceilalţi colegi, continuînd distracţia într -un cerc mai restrîns. - Apropo derîs şi plîns! Să vă spun ultimul banc auzit chiar azi. Şi Tomina începu relaxat: - Doi prieteni... „Te văd în doliu. Ce s -a intîmplat?” „Mi-a murit soacra.” „Cum aşa? Doar nu era bătrînă.” „Păi, voiam să facem plăcinte cu brînză şi s -a dus în beci după făină. Văzînd că n u mai vine, mă duc să văd ce s -a întîmplat. Cînd colo, o văd căzută pe trepte şi moartă.” „Şi voi n -aţi făcut nimic?” „Ba da. Mămăligă cu brînză.” Şi izbucniră cu toţii în rîs. Încurajată oarecum de Tomina, de figura şi poziţia acestuia, Ancuţa se lansă şi ea: - Ăla cu ţiganii şi cincinalul îl ştiţi?… Unii îl ştiau, alţii nu. De aceea, primi încuviinţarea să -l spună. - După încheierea adunării generale de analiză a muncii în lumina directivelor Congresului al X -lea, la urma tuturor fu luat la întrebări bulibaş a: „Ei, voi ce faceţi? Vă angajaţi să faceţi cincinalul în patru ani şi jumătate sau nu?” „Cum să nu? De bună seamă.” răspunde bulibaşa răsucindu -şi mustaţa – Şi aici, Ancuţa îşi făcu glasul gros, încercînd să imite accentul şi tonul bulibaşei. - „Dacă nu l-om putea în patru ani şi jumătate, l -om face în zece; şi de făcut, tot îl facem.” Fetele izbucniră într-o cascadă de rîs argintiu. Nu era numai poanta, ci şi talentul şi farmecul Ancuţei, schimonosirea vocii avînd rostul ei. Dorina nu le prea avea cu bancurile. Ştia destule, dar nu -i plăcea să le spună. De data aceasta însă, se încumetă şi ea: - Cunoaşteţi Legea lui Ohm?… Dacă eşti om cu mine, şi eu sînt om cu tine… - Bunăă! – exclamă Lenard plin de admiraţie. – Excelent! Excelent! Liana era de aceeaşi părer e cu toate că-l ştia. Îl mai auzise odată, spus de Tomina, dar pentru ea, orice banc era nou. - Ăla cu renii, îl ştiţi? - se lansă din nou Tomina. Tomina era izvorul de glume şi bancuri al clasei. Nimeni nu -l întrecea în domeniul acesta; nimeni nu ştia cîte ştia el. Care era sursa lui, greu de spus. Dar, de informat, era informat şi pînă la recreaţia mare, le ştia toată clasa. - Gheo' are doi reni slabi, amărîţi, vai de mama lor. Unul numai coaste, altul numai coarne. Pe unu îl cheamă Costel, iar pe celălalt, C ornel... Silvian şi Steluţa rîdeau. Ancuţa îl ştia, iar Liana şi Dorina se uitau una la alta şi amîndouă, la Silvian. Numai Lenard strîmba din nas: - Banc sec… nesărat… Nu gust asemenea bancuri. Observaţia aceasta îl făcu pe Silvian să riposteze imediat: - Sec îi capul tău, bostanul tău cel verde pe care -l ţii între urechi. Nu era nimic special între ei, dar nu -l putea suferi să-l audă exprimîndu-şi părerea în felul acesta despre spusele lui Tomina. Acum era rîndul lui Silvian să spună. Dar lui îi plăcea mai mu lt să asculte. Îi urmărea cu plăcere pe Steluţa, Tomina şi Ancuţa, toţi trei bancurişti renumiţi. Zîmbea, rîdea cu gura pînă la urechi, se ţinea cu mîinile de burtă cînd bancul era bun, ştiind să se bucure de fiecare poantă, de fiecare schepsis. - Ăla cu Bulă la Secu’ îl ştiţi? Lenard era la post. De cînd aştepta el să -l dribleze? - Ăla cu partidul comunist din opoziţie? - întrebă el anticipînd finalul. Este vechi. S-a fumat; miroase de mult. - Eu nu-l ştiu. - spuse Steluţa. - Nici eu. - i se alătură Liana. – Hai, spune-l, că noi nu-l ştim! - Spune-l, dacă vor ele! Dar vă previn că e naşpa de tot; cel mai naşpa banc. - Ia mai du-te-n 3,14! – îl sictiri Silvian, folosind o înjurătură codificată, foarte răspîndită printre elevii liceului. 41

Liana îi ţinu isonul: - Ia mai ţine-ţi pliscul acasă! - spuse ea moale, acoperindu-i gura cu palma. – Iar tu iartă-l, că-i mic şi nu ştie ce spune! Vorbele ei aveau tîlcul lor, Lenard fiind cît un stîlp de medie tensiune. Liana era şi ea o mare amatoare de glume şi bancuri; cu atît mai m are, cu cît bagajul ei în această materie era mai sărac. - Hai Sil, spune-l, te rog, pentru noi! Şi lasă -l pe Levi în 3,14! Din nou izbucniră cu toţii în rîs. Felul cum spusese Liana „lasă -l pe Levi în 3,14!” avu atîta haz, că şi să fi spus un banc, şi n -ar fi avut mai mult succes. Silvian nu se lăsă mult rugat şi la insistenţele fetelor, răspunse şiret, clipind cu subînţeles spre Tomina: - Bine, vi-l spun… la următoarea adunare generală... Băieţii pufniră în hohote, iar fetele, în exclamaţii de nemulţumire ş i dezamăgire totală. Jurnalistul bucureştean îi urmărea de departe. Aruncă mucul de ţigară pe geam şi se apropie de ei. - Cu ce vă distraţi acolo, frumoşilor? Ia spuneţi tare, să rîdem şi noi! Grupul primi cu rezervă apropierea lui. Unii, cu indiferenţă, alţ ii, cu ostilitate de-a dreptul. Tocmai acum, cînd se distrau mai bine?… Ce naiba voia ziaristul bucureştean? De ce se tot vîra printre ei, în activităţile lor? Ce voia să afle? Ce -l interesa pe el?... Încerca uneori să -i tragă de limbă, să-i descoase cu fel şi fel de tertipuri, dar fără să insiste cu adevărat. Sta mai ales pe margini şi -i urmărea de la distanţă. Scotea uneori pixul, alteori bliţul; făcea cîte o poză, îşi mai nota ceva, dar cu discreţie mare, fără să -şi dea în vileag adevăratele intenţii şi arătîndu-se totdeauna bine dispus şi cordial cu toată lumea. - Ştiţi care-i cea mai dulce fată? – continuă Steluţa ca şi cînd ar fi fost numai ei. – Dana, pentru că ea spune şi „da” şi „na”. Lenard deschise gura să spună şi el ceva, dar chiar în momentul ac ela interveni Angela: - La dans, toată lumea! Lăsaţi poveştile pentru mîine! Nu se mulţumi cu atît şi, luîndu -i pe fiecare de cîte o aripă, le făcu vînt în direcţia cercului. Curînd avea să se termine programul şi ei nu găseau nimic mai bun de făcut decît să stea locului şi să se hlizească unii la alţii… Ce distracţie era asta? - Hai, fetelor, luaţi iniţiativa şi nu -i lăsaţi să stea aşa lîngă joc ca butucii lîngă foc! – spuse Angela pe un ton serios. Tomina şi Silvian nu păreau să fi înţeles dispoziţia ei. De a ceea, îi apucă de braţ pe amîndoi şi se prinse în cerc cu unul la dreapta şi celălalt la stînga. - Lărgeşte cercul Liana! Mai în spate, Dorina! Aşa… Dar abia făcut cercul, că melodia se şi termină şi începu un tangou argentinian. După un şir mai lung de mel odii antrenante şi super antrenante cu Beatles, Holliday şi Chuby Chaker, urmă un colaj de tangouri şi valsuri celebre. Tomina înregistrase el însuşi banda, anume pentru împrejurări ca acestea, după modelul programelor de la radio: după o piesă vioaie, una mai lentă; după mai multe ritmate, cîteva potolite. Nemulţumită de ritmul prea lent, Angela se duse ea însăşi să schimbe pista; dar şi pe cealaltă era tot un tangou. Atunci lăsă melodia să curgă hotărînd pentru toţi: - Dame-tangou! Şi pentru a da chiar ea un exemplu, se şi lipi de Silvian. Fetele o urmară întocmai, fiecare alegîndu -şi partenerul dorit şi perechile începură să se mişte uşor în ritmulbine cunoscut. „De cîte ori ascult / Tangoul de demult, / Aud cum cheamă -n noapte / Cu vechile lui şoapte / Neş terse amintiri…” Era un tangou romînesc cu Ilona Motica, marele ei succes de la festivalul Mamaia. Tangoul nu era ritmul cel mai îndrăgit în momentul acela, tinerii preferînd ritmuri mai săltăreţe, mai zbînţuite, dar, din motive lesne de ghicit, nici cel mai urît. Angela era minunată, mobilă şi uşoară; se unduia ca o trestie în mîinile lui 42

murmurînd cu solista: „De-atunci sînt multe primăveri. / Cînd au trecut? Parc -a fost ieri...” Rochia verde de catifea o făcea şi mai uşoară, şi mai diafană. Silvian îi sorbea respiraţia, parfumul părului mătăsos. „Ce putea fi? Liliac sau trandafir?”… Niciodată nu mirosise un parfum ca acesta. Simţea căldura trupului ei în podul palmei; şi un simţămînt puternic, necunoscut pînă atunci, începu să pună stăpînire pe el. Se lăsă cuprins de fior, de fluidul acela magnetic care venea din ochii ei cenuşii, pe jumătate închişi, şi deodată i se păru că şi el pluteşte uşor, sideral, printre fiinţe celeste. După tangoul lui Motica, începu valsul lui Ivanovici. Îl auzi pe Tomina foar te aproape: „Barca pluteşte pe dealuri uşor ”… Tomina valsa cu Steluţa, Liana cu M. Gheorghe, iar Dorina cu jurnalistul. Sala se învîrtea, atmosfera pulsa, dînd o senzaţie stranie de ridicare şi coborîre. Parcă ar fi fost într-o barcă pe coama aceluiaşi val . Angela zîmbea; plutea ca o foaie de lotus pe apele lacului lor. Se vedea că era o dansatoare adevărată… Realiză că avea palmele umede, că mîna cu care -i ţinea mîna transpira nesuferit şi se simţi jenat. „Ei, fir-ar să fie de treabă! Ce era de făcut? Nu m ai putea continua aşa”… - Ţine-mă, dragă, mai strîns, sau te dor mîinile? Şi nu sta aşa de rigid ca un stîlp de beton la marginea drumului! La fel dansezi şi cu gagica ta? Şi în secunda următoare, fără nici o pîlpîire avertizoare, se stinse lumina în sală, ambele candelabre lăsîndu-i în bezna cea mai adîncă. Reacţia fu colectivă: ţipete, fluierături, înjurături, care de care mai groase, mai ascuţite şi mai stridente, mai pline de spaimă, de groază, de indignare, de protest. „Ce e? Ce e? Ce s -a întîmplat?” - Se întreba fiecare în sine şi unii pe alţii. - Să vină Maja la mine! – porunci Bardaşu nu se ştie cui. Cam bănuia el ce poate să fie, dar pînă una, alta… Portarul veni numaidecît cu o lanternă mică de buzunar. - Nu-i nimic, domn’ profesor; o cădere de tensiun e de la uzină.

X Doamna Cornelia trebăluia prin bucătărie. Îmbrăcase şorţul albastru de in, adus din Ungaria, şi boneta cea albă din supraelastic, ca să -i ţină părul buclat, proaspăt coafat şi, în compania unui aparat mic de radio adus din Germania, pe fondul unor melodii de muzică populară, se străduia să pregătească cina. Nu era o femeie frumoasă, după care să întorci capul pe stradă şi în ţinută de casă, nu arăta mai bine decît vecinele ei. Numai pe coridoarele şcolii, cu geanta pe umăr şi catalogul sub braţ sau cînd mergea cu Liana la film, îmbrăcate amîndouă la fel, aceeaşi statură, aceeaşi înfăţişare care făceau din ea un fel de soră mai mare, numai atunci avea oarecare distincţie, un farmec al ei personal. La patruzeci şi trei de ani mai avea încă talia suficient de subţire, încît să -i scoată în evidenţă pieptul bogat şi bazinul bombat de matroană romană. Deşi trăise mai mult la oraş decît la ţară şi trecuse prin două medii universitare ca studentă la Cluj şi la Iaşi, doamna Bobanga reuşise să s e păstreze în limitele bunului simţ: deschisă şi simplă în relaţiile cu colegii, apropiată şi înţelegătoare cu elevii, în ciuda unor bîrfe colegiale care făceau din ea „madam Bobanga”… Îi plăceau lucrurile noi şi frumoase, ca tuturor femeilor. Îşi făcea ro chii noi de cinci ori pe an: de Anul Nou şi de Paşti, de ziua ei de naştere şi bineînţeles, pentru serbarea sfîrşitului şi începutului de an şcolar. Mergea o dată pe lună la coaforul din centru şi la manichiuristă, dar n -avea răbdare să stea ceasuri între gi în faţa oglinzii, să se împopoţoneze ca altele. Şi aşa o deprinsese şi pe Liana. Nu era o femeie mărginită, uscată ca cele mai multe dintre colegele ei care, în afară de manuale şi de caiete, nu mai puneau mîna pe alte cărţi. Dimpotrivă, mama Lianei cit ea mult: literatură, istorie, cărţi de ştiinţă; urmărea toate filmele de la televizor şi cinematograf, fireşte, cu discernămîntul vîrstei şi 43

moderaţia necesară. Aşa fusese ca şcolăriţă şi ca studentă, aşa era şi acum. După terminarea Facultăţii de Ştiinţe Naturale, fusese repartizată la Vatra Dornei, unde l-a cunoscut şi s-a măritat cu Iacob Bobanga, şeful miliţiei raionale. Nu din dragoste, dar nici din calcule meschine. Aşa s -a nimerit. Aşa voise viaţa şi părinţii lor care se cunoşteau de mult. S -au luat fără nuntă şi fără cununie religioasă. Apoi a venit Liana ca o răsplată neaşteptată, ca un dar de la Dumnezeu. A fost o mică mare minune care venea să -i răsplătească răbdarea şi cuminţenia de liceană şi de studentă şi să-i umple viaţa cu ceva important. T ot nu avusese ea niciodată păpuşi şi răsfăţuri ca fetele popii şi ale notarului. Dar acum, că venise ea, nici n-avea nevoie de mai mult şi nu se mai gîndea la nimic: la carieră, la situaţie, la bogăţie. Nu mai avea nici o dorinţă. Liana era totul: sufletul şi inima ei de femeie, viaţa şi lumina ochilor ei. Era boţul de aur pentru care ar fi dat orice, ar fi făcut orice. Se uita la ea uneori cum îşi face lecţiile şi se vedea pe sine cînd era mică. O urmărea la şcoală cîntînd sau spunînd poezii cu o caldă şi vie emoţie totdeauna, cu sentimentul cu care te uiţi la un pom înflorit primăvara, la un crin pregătit să-şi deschidă corola. Cînd era micuţă de tot, o ducea de mînuţă la creşă şi grădiniţă; iar la amiază se ducea după ea. Tot aşa şi la şcoală, pînă în cla sa a IV-a, cînd singură s-a smuls de sub tutela ei: „Nu mai vreau să vii cu mine. Toţi copiii merg singuri. Eu de ce nu m -aş duce?”... Acum era mare şi frumoasă; semăna cu ea, mai ales cînd rîdea sau cînd ieşea din baie în halatul acela moale de bumbac fla uşat, adus din Polonia. Se împlinise bine la trup şi rochiţica aia roşie cu volănaşe mărunte nu-i mai venea de mult. Profesoarei Bobanga nu i -a fost greu să înţeleagă că viaţa în fond este simplă dacă nu vrei cu tot dinadinsul tu însăţi să ţi -o complici. Că, în mare văzută, se compunea din două drumuri importante: unul la şcoală şi altul la piaţă; şi era fericită văzînd-o cum se dezvoltă, cum îi calcă pe urme, sensibilă şi ambiţioasă. Curînd avea să fie studentă şi asta îi dădea altă fericire. - Bună, mami! Am venit şi-s aci. - spuse Liana intrînd în bucătărie şi înşfăcînd o felie de pîine prăjită, bine rumenită. - Mă tem că n-are să fie prea bună. - răspunse mami, frecînd cu usturoi o altă bucată de pîine abia scoasă din prăjitor. Plecase de acasă cam pe la tr ei şi acum era opt, opt şi ceva şi avea o foame de lup. - De ce? - Pentru că nu vrea el. - A venit? Iacob Bobanga era şeful Securităţii din Sursa, adică un om cu răspundere mare în instituţia lor. De aceea venea rareori mai devreme de ora patru acasă, iar cînd venea, se închidea în camera lui ca ursul în bîrlog, totdeauna cu un ziar în faţă sau cu un teanc de hîrtii pe care le capsa şi clasa în nişte dosare speciale. Nu spunea niciodată ce face, ce e cu hîrtiile acelea, fapt pentru care celor din casă activitatea aceasta li se părea fără noimă, un fel de birou pentru mişcarea hîrtiilor. - Da, e în camera lui, destul de nemulţumit. - S-a întîmplat ceva? - Zice că se teme să n -o iei razna. - „Razna”? Cum adică? – întrebă Liana mirată, muşcînd cu poftă din pîinea crocantă. - Zice c-ai ajuns mare „latifundiară” şi nu -ţi vezi de carte cît trebuie. - Şi ce e rău în asta? Semăn cu tine, mami. Nu -i aşa? Şi-apoi, la vîrsta mea e şi normal. Toate fetele sînt aşa. „Tel arbre, tel fruit”, cum zice Negulici. Sau, mai exact: „Telle mère, telle fille”. Ar trebui să mă complexeze? - Dimpotrivă, trebuie să fii bucuroasă. Ideea este că, în pofida maturizării biologice, te comporţi de parcă ai fi tot copil. - Şi tu eşti de părerea lui? - Eu sînt de părerea mea; dar nu -ţi ascund că mi-ar place şi mie să fii mai prudentă şi mai reţinută. „Mai prudentă?”… „Mai reţinută?”… Nu prea înţelegea ea ce vrea să spună mami din moment ce lucrurile mergeau foarte bine. Era elevă în clasa a XII -a, adică o clasă la finele căreia venea bacul şi se cerea stăruinţă mare, efort susţinut şi 44

concentrare supremă pe ultima sută de metri. Nu asta le spunea Bardaşu mereu şi ceilalţi profi? „Trageţi tare! Trageţi tare! Nu vă lăsaţi tocmai acum!”… Dar asta nu înseamnă să te închizi în casă toată ziua şi să adormi cu cartea în mînă. Îşi şterse mîinile de grăsime, după care, spuse onctuos: - Mami, nu vrei să faci ceva pentru mine? Pentru fetiţa ta asta mare şi rea, care mai întîrzie uneori prin oraş? Doamna Cornelia simţi că era ceva important şi se codi să răspundă imediat. Ce-şi mai putea dori: o rochiţă nouă? încă o bluză? alţi pantofi?... Le cam avea pe toate şi încă ceva pe deasupra. - Ceva scump? - S-a hotărît să facem o excursie cîmpenească şi comitetul orăşenesc U.T.C. a promis să ne sprijine dacă găsim autocar. - Şi eu ce pot să fac? - Să vorbeşti cu tati să ne ajute. Doamna Cornelia răsuflă uşurată. De multe ori făcea pe intermediarul, aplanînd neînţelegerile dintre ei sau aranjînd cîte un proiect de vacanţă cu prietenii şi colegii. - De ce nu vorbeşti tu? Nu cred că te -ar refuza. Poate că nu; dar după cele relatate de mama ei, nu se simţea în stare s -o facă. La el nu prea ţinea procedeul utilizat cu mami. Domnul Bobanga era un tip ursuz şi ca om şi ca tată, absorbit pînă peste cap de problemele muncii desfăşurate. Rareori puteai vedea pe faţa lui înflorind un zîmbet frumos. De rezolvat, rezolva el orice problemă, deşi niciodată nu spunea un da hotărît, ci totdeauna o făcea cu precauţie şi rezervă. În plus, o supunea unui tir de întrebări despre şcoală, despre colegi şi profesori, întreb ări care o cam agasau în ultima vreme. Nu se iubeau, era clar. Nu exista comunicare între ei, cum se întîmplă în alte familii sau cum era între ea şi mami, de pildă. Era el un mare ştab acolo la Secu', dar asta îi aducea numai dezavantaje ei. Nu era convinsă că procedează bine, dar putea încerca. În definitiv, n -avea nimic de pierdut. Se duse să -şi schimbe rochiţa şi, după un moment de reflecţie, îşi luă inima în dinţi şi ciocăni la uşă, aşa cum pretindea el de cînd era încă mică. Bineînţeles, tatăl ei era la birou cu ziarul în faţă. - Mă întreb ce s-ar întîmpla dacă într-o bună zi n-ar mai apare nici un ziar, cu ce ţi-ai mai umple timpul? - Mai bine te-ai întreba dacă purtarea ta este destul de cuviincioasă. De unde vii la ora asta? – întrebă el morocănos, punînd o palmă grea pe ziar ca un teribil semn de carte pe momentul zilei. - De la bucătărie. - încercă Liana să o dea pe glumă. - Ştii cît arată ceasul acum? Ai avut curiozitatea să vezi cît timp ai pierdut umblînd fleaura prin oraş? Liana evită un nou răspuns şu gubăţ. Cu el nu se putea glumi prea mult. - Nu ţi-a zis mami? Am avut o şedinţă de comitet. - răspunse ea evaziv, uitîndu-se într-o parte. De fapt, nu minţea prea mult, fiindcă pe la patru avusese într -adevăr o şedinţă; dar cum şedinţa fu foarte scurtă, de l a cinci se dusese la film cu alde Tomina şi Silvian. Şi-apoi, nici nu era chiar aşa de tîrziu… - Ce fel de şedinţă? - De comitet. - Ieri, şedinţă; azi, şedinţă; săptămîna trecută la fel. De unde atîtea şedinţe la voi? Parcă voi aţi fi Consiliul de Miniştri. - Săptămîna trecută a fost adunarea generală, iar ieri, şedinţă de birou. - Încearcă să le mai răreşti, totuşi! Şi seara, cînd vin eu acasă, să te găsesc învăţînd. Ne-am înţeles? Altfel, nu văd cum ai să intri la facultate. Pe urmă, să ştii că noi avem o poziţie i ncomodă în societate: nu ne putem permite prea multe libertăţi. Înţelegi? Înţelegea şi nu prea. Adică de ce nu putea purta şi ea blugi, cercei şi mărgele de plastic? părul tuns scurt şi ochii făcuţi cu creion ca celelalte fete? Faptul că el era cineva la Secu' şi mama ei, profesoară, ar fi fost normal să se bucure de mai 45

multe drepturi, de mai multă libertate. În schimb, numai renunţări şi constrîngeri. - Acum pot să te întreb şi eu ceva? – îndrăzni ea să-l întrerupă după o predică foarte lungă. Era învăţată cu predica asta şi cu tonul lui categoric, care nu admitea contraziceri şi cu privirea lui fixă care te îngheţa pur şi simplu. - N-am terminat. Ai fost văzută de mai multe ori în compania unui pletos deşirat; fără îndoială, o puşlama şi un golan ordinar. Cin e e? Liana ezită un moment, nemulţumită de clasificarea aceasta grăbită, vădit maliţioasă a tatălui ei şi răspunse direct: - Nu-l cunoşti? M-aş mira. E prietenul meu, colegul şi prietenul meu, Egri Silvian. - Zău? Unul mai spălat n -ai găsit? - Dar nu-i o puşlama, cum spui tu. Dimpotrivă. E un băiat foarte corect, un elev eminent, cu note numai de nouă şi zece la disciplinele fundamentale, locul întîi la toate olimpiadele de fizică şi matematică pe judeţ. În ce priveşte părul, aşa e moda acum la băieţi şi dacă pe el nu-l deranjează, nu văd de ce te-ar deranja pe tine. - Lasă, nu-i lua apărarea, că-l ştiu eu mai bine ca tine! – Apoi o lăsă mai moale. – Bine, am să verific eu ce şi cum. Un lucru însă ar fi de dorit: să te ţii mai departe de el şi de toţi pletoşii din c lasă, care nu-ţi fac cinste deloc, iar mie nu -mi plac. Pur şi simplu nu -mi plac. - Poţi să-mi spui şi mie cine te informează pe tine despre toate acestea şi ce treabă ai tu cu pletoşii din clasa mea? - Despre ei sau despre tine? Am şi eu iscoadele mele, sistem ul meu informativ; dar nu asta este problema. Că, de informat, mă pot informa şi singur. Important e să n-ai puncte negre la catastif, să nu -ţi bîzîie musca pe căciulă. După muştruluiala asta chiar că nu mai avea motive să se îndoiască de nereuşita apelului ei. Totuşi încercă. - Acum pot să vorbesc şi eu? - Vorbeşte!Te-ascult. - S-a hotărît să facem o excursie la Chei dacă se poate şi am avea nevoie de un autocar. Era greu de găsit un autocar din cauza solicitărilor numeroase, dar şi din aceea a combustibilului şi a costului personal ridicat pentru unii. - Cine a hotărît? - Noi, comitetul U.T.C. - Şi cînd v-aţi propus să aibă loc acţiunea? - Cît mai curînd posibil. Pînă nu se strică vremea. - Bine, voi încerca. Nu promit însă nimic. În clipa următoare intră doamna Cornelia . Terminase de prăjit pîinea, de feliat salamul şi telemeaua, iar apa clocoteaîn ibric. - Mai lasă şi tu ziarul acela nenorocit şi hai la mîncare odată, că se răceşte ceaiul! – spuse ea, iritată de obiceiul acesta nesuferit de -a sta toată ziua cu ziarul sub nas şi lăsîndu-se invitat de mai multe ori. Liana gîndi că acum e momentul să -şi aranjeze ploile şi spuse: - Dacă tatii îi place să se cultive, lasă -l în pace! Ce-ai tu cu el? Cît timp citeşti, nu faci nici un rău nimănui. Nu -i aşa, tati? Dar domnul Bobanga nu găsi necesar să răspundă. - Nu eşti curioasă să vezi ce citesc? Cornelia veni mai aproape şi el îi întinse ziarul. Din pagina lui zîmbeau optimist chipurile arse de soare ale elevilor adunaţi în jurul mormanului de porumb. - Ia te uită ce frumos ai ieşit! Parcă ai fi o libelulă care pluteşte deasupra rondului de flori… Liana se uită şi ea. Mda! Jurnalistul făcuse o treabă de calitate… - Dar ăştia cine mai sînt? - Colegii mei. Nu-i recunoşti? Ancuţa, Tomina şi Egri Silvian. - Parcă sînt nişte extratereştri... Exc elent! Excelent! – exclamă mami, în consonanţă cu fiica ei. - Nu mi-l dai mie? Aş vrea s -o decupez şi să mi -o pun în ramă. 46

- Fii serioasă, femeie! Ăştia-s buni de pus în ramă? Poate, la gazeta de perete. - Îl am şi eu, nu-i nevoie. - Ai auzit? Îl are şi ea. S -ar fi putut altfel? - Mi se pare normal. E o poză cu ea şi colegii ei într -un decor absolut natural atît de frumos şi de expresiv c -ar fi de-a dreptul păcat să se piardă. Peste ani valoarea ei sentimentală va fi extraordinară. - Ei, motivul e altul: lunganul acela pletos... - răspunse Iacob Bobanga aruncînd o privire sfredelitoare asupra fetei. - Care din ei? - Egri Silvian, prietenul ei. - Adevărat? Liana nu răspunse. - E un elev serios şi foarte inteligent. - se pronunţă doamna Cornelia, nu atît pentru a-i face plăcere Lianei, cît pentru a-l contrazice pe el. - Ciuposul acesta? Nu ştii ce vorbeşti. Face parte dintr -o familie dezorganizată, nenorocită. - „Dezorganizată”, poate; - interveni Liana vexată - dar de ce „nenorocită”? Mama lui lucrează cu braţele pe ogoarele Staţiuni i de Cercetări Experimentale, după ce a fost silită să se pensioneze anul trecut de la Căminul pentru Copii Orfani, unde lucra pînă atunci, cîştigînd o pîine cinstită; iar tatăl lui, la o fermă zootehnică. Atunci, de ce „nenorocită”? Nu înţeleg. - Măi, da multe mai ştii tu despre familia asta! - se minună Bobanga cu vădită nemulţumire. - Despre „Programul partidului” ştii ceva? Liana zîmbi compătimitor. Întrebarea nu era numai stupidă, ci şi ridicolă; de un ridicol grotesc, imbecil. Se răsuci pe călcîie şi pără si încăperea fără nici un cuvînt.

XI Noul comitet U.T.C. din care făceau parte Liana, Ancuţa, Tomina şi Lenard, hotărî în unanimitate în chiar prima lui şedinţă de lucru necesitatea organizării unei excursii în afara oraşului, fie ca recompensă pent ru rezultatele obţinute în acţiunea de strîngere a recoltei, fie ca obiectiv pur şi simplu al comitetului, unul din multe altele prinse în planul de acţiuni pe anul în curs, alături de cele cu caracter sportiv care ţineau de resortul lui Lenard. Tineretul şcolar din oraş şi chiar din judeţ se deprinsese să organizeze astfel de ieşiri cîmpeneşti la anumite date cu semnificaţie politică: 1 Mai, 8 Mai, 11 Iunie, 23 August şi alte zile însemnate cu roşu în calendarul organizaţiei şi în memoria liceenilor. Uneor i se făceau şi mai des. Începînd din aprilie, de cînd înverzea natura, şi pînă toamna tîrziu, sîmbăta şi duminica puteai vedea fete şi băieţi în grupuri mai mari sau mai mici, cu corturi şi rucsacuri în spate, luînd drumul Cheilor pentru a petrece o zi sau două în mijlocul naturii. Obiectivul vizat şi aproape totdeauna acelaşi era Cheile Muntelui. Frumuseţea împrejurimilor, pîrîiaşul cu apă limpede şi rece, păduricea de fagi şi mesteceni, muntele calcaros şi pleşuv suind drept în sus, peştera aflată în pînt ecul lui, cabana-restaurant şi spaţiul verde, suficient de întins, erau numai o parte din farmecul şi punctele de atracţie pentru iubitorii ieşirilor în natură. Pentru Liceul „Avram Iancu” devenise de mult o tradiţie organizarea unor asemenea acţiuni cu sa u fără semnificaţie. Deplasarea se făcea de obicei cu autobuzul sau autocarul şi uneori pe jos cînd obiectivul era mai aproape. Discuţiile duse în jurul acestui punct au scos la iveală următoarea concluzie îmbrăţişată de toţi membri. Pentru ca acţiunea să se bucure de succes se impuneau 47

trei condiţii de bază: 1. ca deplasarea să fie lesnicioasă; 2. oboseala să fie aşa şi aşa, şi 3. distracţia, cît se poate de mare. Cît priveşte obiectivul, de la început s -au conturat mai multe păreri: ca naturalistă a clasei, Ancuţa a propus Peştera Urşilor. Auzise ea că era ceva fantastic acolo şi care merita să fie văzut. Lenard s -a gîndit la vizitarea Doftanei, iar Tomina, ca unul prin venele căruia curgea sînge moldovenesc, la mănăstirile din nordul Moldovei, despre care auzise vorbindu-se numai la superlativ. Liana s -a declarat de acord cu ei, arătînd totuşi că o excursie de asemenea anvergură ar fi greu de organizat repede fără sprijinul comitetului orăşenesc şi al şcolii. Ca urmare, ea a propus o ieşire la Cheile Mun telui, ceea ce în final s -a şi convenit, apreciind că era de departe cea mai realistă propunere, păstrînd obiectivele celelalte pentru trimestrul al III-lea, ca excursie de sfîrşit de an, cînd i se puteau aloca şi timp, şi mijloacele materiale necesare. Deplasarea la Cheile Muntelui nu era o problemă, pentru că se putea mergeoricum. Dar, dacă se putea obţine un autobuz, cu atît mai bine. De fapt, lucrurile se cam legau în viziunea Lianei. Şi pentru ca reuşita să fie asigurată, tot ea propuse lărgirea bazei de organizare prin cooptarea profesorului Bardaşu şi a secretarului U.T.C., M. Gheorghe, lucru cu care se însărcina chiar ea. Ca secretar de organizaţie pe clasă şi pe liceu, se îngrijea să rezolve cele mai dificile probleme, cum era şi aceea a găsirii u nui mijloc de transport. O mai făcuse şi altădată şi în definitiv era singura în stare s -o facă. Aşa că încrederea pusă în ea se justifica pe deplin. Şi pentru că amînarea nu stătea în firea Lianei, chiar a doua zi vorbi cu Bardaşu şi cu M. Gheorghe care, afară de acordul lor de principiu, nu puteau promite deocamdată nimic. De aceea, lucrurile au trenat o vreme, nu mult, pînă cînd s-a adresat tatălui ei. O mai făcuse şi anul trecut, dar de data aceasta n -ar fi vrut să-l mai implice şi pe el. Negăsind însă nici un sprijin la nimeni, n -avu încotro şi într-o zi i-l ceru. Maiorul Bobanga s -a mişcat repede. S-a întîmplat să aibă nevoie de nişte informaţii de la direcţia Oficiului Judeţean de Turism în legătură cu şoferul unui autocar care efectua deplasări cu st răini. Se deplasă el însuşi la cabinetul directorului şi astfel nu i -a fost greu să obţină promisiunea acestuia că acţiunea elevilor va fi sprijinită cu maximă operativitate, aşa cum s -a şi întîmplat, problema autocarului, a şoferului şi a combustibilului nefiind o problemă reală în cazul de faţă. Şi în sîmbăta următoare, un autocar Icarus cu însemnele Oficiului Judeţean de Turism se opri la opt fix la poarta liceului. Bardaşu se trezi pe neaşteptate în faţa unei situaţii dilematice: să trimită autocarul la bază sau să întrerupă cursurile? Directorul lipsea. Era chemat la Cluj, la inspectorat. Aşa că hotărîrea rămînea în sarcina lui. Un lucru era sigur: mîna întinsă nu trebuie refuzată… Un sprijin ca acesta nu ţi se oferă de două ori. Dar nici aşa nu mergea: copiii nu erau pregătiţi. Ce era de făcut? Singura rezolvare părea a fi suspendarea cursurilor şi asta, cît mai curînd. Ca diriginte al clasei trebuia să decidă şi se decise. Intră numaidecît în clasă peste profesoara Negulici. La tablă era Tomina, iar în picioare, Ancuţa. Le comunică hotărîrea luată şi ieşi grăbit. Cînd le spuse şi ea: „Liber! Toată lumea acasă şi pregătirea pentru excursie, fiindcă la nouă este plecarea!”, toată clasa explodă de entuziasm. Dar cel mai tare şi mai tare se bucură Ancuţa şi mai ales, Tomina. Ei au fost primii la uşă, cu geanta pe umăr, gata de plecare: - Ciao, ragazzi! Ne vedem cînd ne întîlnim. Banca din fund e a noastră… Sil, ţine-mi şi mie un loc! Zbor. Nici avionul nu mă întrece dacă prind autobuzul. La nouă şi jumătate, autocarul Icarus demară uşor, lăsînd în urmă liceul, străzile asfaltate, apoi cele pietruite de la marginea oraşului şi în sfîrşit, ultimele case. Odată înscris pe drumul naţional, bolidul căpătă rapid viteză. Timpul şi spaţiul intrară concomitent într -un proces miraculos de prefacere, de contractare cinematografică. Cine n -a văzut un autobuz cu şcolari plecaţi în excursie nu poate înţelege. E o lume aparte, un fenomen singular, greu de imaginat şi de prins în cuvinte atmosfera aceea de film, sugerată de c locotul unui cazan în fierbere sau de locomotiva unui tren cu cincisprezece vagoane, care zboară nebună pe şine, şuierînd şi ţipînd prin halte şi gări, lăsînd în urmă oameni şi cîmpuri, oraşe şi sate. E viitorul impetuos care dă buzna peste prezentul anchi lozat, moleşit, spărgînd formele şi 48

tiparele, echilibrul obişnuit, tot ce se ştie şi se poate imagina. Pe fiecare banchetă, o fată şi un băiat, un trening albastru şi altul verde sau galben, reproducînd în chip natural aşezarea din clasă. Cam pe la mijloc, Lenard cu Dorina; Dorina fiind o excepţie printre ei, captată şi acceptată ca electronul de pe ultimul strat. Lenard fuma. În spatele lor, doi băieţi plimbau o sticlă de jumătate de la unul la altul ca într-un cunoscut joc de cărţi. Mai în spate, aproape de fund, Silvian şi Liana, iar pe partea cealaltă, Tomina cu Ancuţa. Tomina cînta la ghitară: „Să trăiască nea şoferu, / Că-ntrece helicopteru!”… Pe ultima banchetă, Gicu şi Ghiuri, Suzi şi Reli, veniţi mai devreme, îşi disputau norocul la şeptic. În faţă , lîngă şofer, profesorul Bardaşu, ca un căpitan de vas ce era; iar în spatele lui, Angela cu M. Gheorghe. Bardaşu se străduia să încălzească atmosfera şi aşa destul de încinsă; şi în acelaşi timp, să menţină ordinea şi disciplina la bord. - Stinge ţigara, elev! N-ai citit afişul? Fumatul şi alcoolul strict interzis… Bardaşu făcea bineînţeles trimitere la un afiş abstract, presupus, pe care elevii oricum l-ar fi ignorat; şi nu atît din viciu, cît din dorinţa de -a face altfel decît li se cere şi de-a se da grozavi. - Ştiţi c-am ochiul ager şi pasul sprinten. Pe cine l -am prins, s-a ars: nu mai pupă bacul anul acesta… Avertismentul lui nu era chiar o glumă, deşi o făcea cu zîmbetul pe buze, cu zîmbetul acela înşelător prin care era cunoscut, că nu puteai şti nicio dată cînd glumeşte şi cînd vorbeşte serios. Aici trebuie spus că scăderea notei la purtare era o măsură disciplinară foarte frecventă, acordată destul de uşor pentru orice abatere de la regulament şi o notă mai mică de zece, în clasa a XII -a însemna suspendarea dreptului de prezentare la bacalaureat în sesiunea iunie. Din perspectiva deceniului încheiat însă, cînd păcatele cele grele precum: fumatul, consumul de băuturi alcoolice, folosirea unui limbaj vulgar, pornografic şi orice alt gest care putea fi int erpretat ca indecent, imoral sau antisocial, se pedepseau cu scăderea notei sub şase, eliminarea elevului din şcoală şi ridicarea dreptului de înscriere la examen pentru totdeauna; din perspectiva acelui regulament, noile prevederi păreau mai mult decît blînde, floare la ureche, dar nu de ignorat. - Cine are de spus ceva, să vie la microfon, să-l auzim cu toţii! Elevii mai curajoşi începură să se perinde prin faţa microfonului şi să se producă cu ce ştia fiecare: unul să cînte, altul să spună o poezie, o ep igramă, o anecdotă, un banc – după talentul şi dorinţa fiecăruia. Apoi urmă o pauză după care începură să cînte în cor, pe două voci sau la unison, cîntece din repertoriul obişnuit al acestor ieşiri cîmpeneşti. Cînd corul păru să dea semne de oboseală, dup ă un lung şir de piese de rezistenţă printre care se numărau: „De-ar fi mîndra-n deal la cruce”, „Aseară vîntul bătea”, „O, ce ploaie vine de la Cluj!” ş.a., cineva se auzi strigînd: „Să cînte Tomina! Să cînte Tomina!”… Şi propunerea lui fu sprijinită imed iat de alte voci: „Să cînte Tomina! Să cînte Tomina!” Tomina nu era din rîndul celor timizi, lipsiţi de curaj; dar nici din rîndul celor înfigăreţi. Cînta frumos din gură şi la ghitară, dar fără aere de vedetă. Şi cînd Bardaşu îl pofti la microfon, îl mai îmboldi şi Ancuţa, nu se lăsă rugat a doua oară. Îşi luă instrumentul şi se duse în faţă. Ciupi mai întîi fiecare coardă, după care încercă un acord pe toate cele şase, murmurînd ca pentru sine cîteva sunete slabe. Apoi începu domol, gen Adriano Celentano: „Noi ştim, domnule profesor, / Că n-aţi fost bătrîn totdeauna, / Că altă dată fetelor/ Le-aţi dăruit şi stelele şi luna...” De la primele cuvinte, autocarul deveni un ansamblu armonios, un cor închegat pe două voci, repetînd după Tomina atît de vechile, d ezgropatele versuri făcute de cine ştie cine, cîntate de atîtea generaţii întregi de elevi şi reluate acum de ei - Pentru a cîta oară? - pentru profesorul lor evident, cu anume intenţie, dar mai ales pentru că suna bine. „De ce, domnule profesor, / De ce nu vă daţi bine seama, / Că eu la cap nu am motor, / Să ştiu eu cîte ştie Dalai-Lama.” Era în ritmul şi versurile lui tristeţe şi nostalgie, candoare şi ironie, farmec şcolăresc şi frumuseţe adolescentină – toate deodată şi una în toate, acoperind parcă golul dintre generaţii, dintre elevii de azi şi cei de ieri şi din totdeauna şi măturînd 49

lîncezeala de pînă atunci, dacă lîncezeală se poate numi atmosfera creată de cunoscutele cîntece: „A ruginit frunza din vii” şi „Ciobănaş cu trei sute de oi”. Lenard strigă: - Tomi, Tomi! „Ieşi afară, profesor!”… Şi pentru că Tomina nu-l auzea ori se făcea că n-aude, ieşi de la locul lui şi din doi paşi fu lîngă el. Se ancoră cu o mînă de bara de sus şi începu puternic, pe un ton foarte înalt: „Ieşi afară, profesor, ca să -mi pot citi romanul! / Lecţia o -nvăţ la anul / Lecţia o-nvăţ la anul...” Tomina mai zdrăngăni de două -trei ori ca şi cînd ar fi vrut să -l acopere şi nu ştia cum să facă. Apoi se opri. Cunoştea cîntecul, doar el îl adusese în şcoală şi pe acesta; dar nu voi a să-l urmeze pe Lenard şi se întoarse la locul lui. Ceilalţi însă se alăturară solistului, acompaniindu -l la unison: „La umbră de nuc, / Învăţ de mă rup, / Învăţ la vară...” Pronunţa bine al naibi Lenard, accentuînd pasajele importante cu anume ştiinţă şi repetînd cu plăcere refrenul agresiv: „ Hai ieşi afară! / Că-nvăţ la vară! / La umbră de nuc / Învăţ de mă rup, / Învăţ la vară” . „Atmosfera era în încălzire uşoară”, cum se exprima renumitul meteorolog Topor, tinzînd rapid spre cele mai înalte cote, ceea ce îl făcu pe M. Gheorghe să intervină şi să mai potolească spiritele. Ştia din experienţă că tractorul fără frînă este greu de strunit şi cînd e s -o ia la vale, apoi se duce şi se tot duce orice i -ai face. Se desprinse de lîngă Angela, îi făcu semn lui B ardaşu că vrea să vorbească, trase aer în piept, îşi aranjă cravata la gît, îşi pipăi nasturii să vadă dacă erau încheiaţi, aşteptînd să se facă linişte. Gălăgia era mare, nimeni nu -avea chef de predica lui: - Linişte, vă rog! - îi atenţionă Bardaşu. – Tovarăşul secretar vrea să ne spună ceva. Să-l ascultăm cu atenţie! - Numai două cuvinte să-mi permiteţi şi mie! – începu el cu formula introductivă bine cunoscută de toţi, luînd o poză marţială, de -ai fi zis că era la tribuna Congresului al X-lea. - Linişte! – repetă şi Tomina, întorcîndu-se spre Silvian şi ridicînd un deget în sus într-un gest obscen. – Ascultaţi vorbitorul, tovarăşi! - Stimaţi tovarăşi, U.T.C.-ul este organizaţia tineretului comunist, nu o adunătură de bitnici şi hipişti fără căpătîi; iar autocarul de care ne bucurăm, locul concret de manifestare a trăsăturilor lui fundamentale. Să nu uităm lucrul acesta!… - Cînd îl aud pe Caţavencu ăsta, îmi vine să mă iau cu mîinile de cap. - spuse Silvian, înfigîndu-şi degetele lungi în părul Lianei. - Şi lui îi vine. Nu vezi ce des îşi trece mîna prin păr? Ai zice că vrea să -şi aranjeze frizura aia grozavă, nu mult mai mare ca periuţa de dinţi, de parcă s -ar teme să nu-i cadă-n ochi. - Aveţi datoria morală şi cetăţenească să vă îmbogăţiţi orizontul de cultură generală şi specială, ochii şi mintea cu aceste frumuseţi ale patriei, pe care le vedeţi defilînd prin faţa voastră, pentru a deveni ceea ce partidul şi statul vă cere: nişte constructori harnici şi pricepuţi ai socialismului şi comunismului de mîine… Ancuţa chiar asta făcea. Privea pe fereastră şi nu se mai sătura admirînd peisajul şi înregistrînd pe retină aspectele coloristice autumnale atît de variate. - Ce-ai rămas aşa ca la dentist, fără chef şi fără grai? – o întrebă Tomina lăsîndu-şi capul pe umărul ei. - Tu nu vezi ce minunat e totul? Ce jos e cerul şi ruginii copacii ? Deoparte curgea Arinişul. De cealaltă, fugea cuprinsul galben -arămiu şi peste toate, domnea un soare blînd, tomnatic. - Într-adevăr, e splendid, dar mai frumoşi sînt ochii tăi... Şi Tomina–i picură în urechi un crîmpei ilustrativ din cel mai recent şlagăr romînesc. Tomina şi Ancuţa locuiau întîmplător pe aceeaşi stradă neterminată într -unul din cartierele muncitoreşti ale oraşului, un cartier nou de blocuri cu patru etaje, de oameni modeşti, lucrători la fabrica de ciment şi de sticlă, un cartier cunoscut mai ales sub porecla de „lumea a treia”. Greu de spus dacă sintagma voia să desemneze o stare de fapt, o diferenţă faţă de cartierele celelalte, sau era numai un reflex, o preluare a 50

celor văzute şi auzite la televizor. Fapt e că locul era cunoscut sub denumirea aceasta şi că porecla se împămîntenise atît de natural, că nimeni nu ezita să spună că locuieşte sau că merge în „lumea a treia”. Cînd i -a întrebat Bardaşu la începutul clasei a IX -a, unde locuiesc, amîndoi au răspuns în acelaşi fel: „în lumea a treia, pe strada Speranţei, aproape de Dallas”, Dallas şi Texas fiind nişte bufete sordide de mahala, pline de ţigani slinoşi şi scandalagii renumiţi. Ce legătură o fi făcut „naşul” între Dallas şi „lumea a treia”, e tot aşa de greu de ştiut. Poate, o persiflare prin contrapunere, o tandră ironie la adresa serialului american ce rula pe micile ecrane tocmai atunci. Important e că locuiau pe aceeaşi stradă, că mamele lor erau prietene, iar taţii lor, tovarăşi de muncă; că făcuseră grădiniţa şi şcoala generală împreună, că circulau cu acelaşi autobuz, cumpărau din aceleaşi magazine, vedeau aceiaşi oameni şi păsări, că şi umpleau ochii de aceeaşi lumină, respirau acelaşi aer poluat de emanaţiile Uzinelor Chimice şi acum frecventau acelaşi liceu, avînd aceiaşi colegi şi profesori, că stăteau în aceeaşi bancă şi foloseau aceeaşi călimară şi radieră, acelaşi echer şi compas. La ei, toate erau aceleaşi, toate erau în comun. - Tineretul nostru de azi, - continuă M. Gheorghe să-şi desfăşoare discursul său emfatic şi moralizator – educat şi format la şcoala înaltelor principii morale şi politice… Tomina ieşi pe interval. - Mă duc să-i bag ghitara-n gură. - şi se deplasă cîteva locuri mai în faţă. Cînd se întoarse, Liana îl opri. - Nu i-ai spus să mai lase ceva şi pentru mîine? - Ba i-am spus, dar a zis că mai are o singură problemă şi gata. - Problema naţională sau?... După M. Gheorghe veni la microfon Angela şi după ea, Liana care recită unul din poemele proprii, de natură uşor pesimistă şi care mai coborî puţin temperatura. După ea, fu invitat Silvian. Acesta încerca să se fofileze în spatele celor dornici de afirmare, nedorind să se producă şi el. De voie, de nevoie, mai tras, mai împins, ajunse în cele din urmă la micro fon. Ce să le spună şi el?… În probleme de fizică sau matematică s-ar mai fi descurcat cumva; dar în altele… Începu totuşi timid: - După atîţia colegi care v-au încîntat şi descîntat cu talentul lor, mie nu -mi mai rămîne decît să iau pîinea cuiva de la gură … Aluzia era la profesoara Angela care schiţase un scurt itinerar istoric şi geografic al regiunii prin care treceau. - Aş putea să vă prezint traseul pe care -l străbatem. Să ştiţi că pămîntul pe care rulăm este sfînt, pentru că pe -aici au trecut odinioară dacii, tracii şi acuma, dracii… Aflaţi apoi, că din punct de vedere oricum, ne deplasăm înainte, - dinspre trecut spre viitor - lăsînd în spatele nostru şoseaua, iar în stînga şi dreapta, ceea ce se vede. Nu apucă să termine şi auzi mai multe voci: „Unguraşul cel isteţ! Unguraşul cel isteţ! Unguraşul cel isteţ!”… Solicitarea colegilor viza o poezie hazlie despre un tînăr ungur care, primind ca moştenire de la tatăl lui un baston mai lung decît trebuie, se duce la un meşter ca să -i ceară sfatul: cum să facă, ca să-i vie tocmai bine? La îndemnul omului, de-a-l scurta tăind din el o palmă de la capătul de jos, tînărul se înfurie: „Cum să taie? Cum să taie? Să taie de-aici de jos?! Mergi de-aici, tu meşter prost! La pămînt, el bun la mine; Numai sus el lung a fost. Cînd se scurtă jos, nu ajunge la pămînt. Cum să stau cu el în mînă? Cum să merg cu el în vînt?” Era o piesă comică, de tot hazul şi pe care Silvian o ştia de la tatăl lui şi o spunea cu atîta talent actoricesc, gesticulînd şi mimînd mersul cu bastonul în aer, încît stîrni şi acum ca în atîtea dăţi o cascadă de hohote şi aplauze. Se înclină ceremonios şi o luă spre locul lui. Dar la doi paşi de el, Angela şi M. Gheorghe. Secretarul comitetului orăşenesc 51

U.T.C. privea undeva, peste umărul ei. În timp ce cu dreapta îi arăta ceva în zare, cu stînga o ţinea de mijloc. Braţul lui, strecurat pe sub braţul ei, îi cuprindea parcă sînul, iar feţele lor se atingeau într-un gest de intimitate nedisimulată. Acelaşi lucru se repeta mai încolo cu Lenard şi Dorina. Silvian văzu negru în faţa ochilor. Reuşi să ajungă la locul lui împleticindu-se şi sprijinindu-se cînd de un scaun, cînd de altul, ca un om beat, şi să se trîntească lîngă Liana. - Sil, ce ai? Eşti galben ca ceara. Nu ţi-e bine? - N-am nimic. Stai liniştită! - Nu vrei puţină apă? Mai e puţin Pepsi. - Lasă, că-mi trece! - N-ar trebui să spun să oprească? - Stai cuminte şi nu te mai agita atîta! Corul revigorat puternic după acest repaus cam lung, se lansă din nou cu o piesă de mare succes: „Bade, pălărie nouă, / Tu mi-ai rupt inima-n două”… Tomina ieşise pe interval. Ţinea ritmul bătînd cu piciorul, în timp ce cu dreapta lovea toate corzile: „Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coasă / Cu fir roşu de mătasă! / Ş-ai diri-diridida…” Silvian se lipi de Liana ascunzîndu-şi faţa în părul ei. Îi luă mîna între mîinile lui strîngîndu-i-o dureros: - Ei, Li, dac-ai ştii ce-i în inima mea… - Poate că ştiu, dar nu vreau să spun.

XII Autocarul îşi micşoră treptat viteza şi după o sută de metri pufăi scurt şi se opri. Povîrnişul care urma era mare, greu de coborît încărcat cu elevi. Avea ceva probleme la sistemul de frînare şi cu atîtea suflete în el ar fi fost cam riscant. De aceea, cînd Bardaşu dădu comanda „Jos, toată lumea!”, toţi primiră semnalul cu urale şi chiote de bucurie. Întîi, fiin dcă erau la capătul drumului şi al doilea, fiindcă puteau pune din nou piciorul pe pămînt. E plăcut să călătoreşti cu autocarul, dar şi mai plăcut e să mergi pe jos. O luară cu toţii la vale cu Silvian şi Tomina în frunte, cu Bardaşu, Angela şi M. Gheorghe la urmă. Panta era cum era, dar drumul în sine, cum nu se poate mai rău. Pentru nişte adulţi, pensionari sau nu, ar fi fost o încercare greu de trecut. Pentru nişte liceeni însă, porniţi să ia muntele -n piept, era un drum oarecare, ceva mai greu, mai puţin distractiv, dar un drum şi atît. Atîrna puţin cortul în spate şi rucsacul cu alimente şi ustensile pentru gătit, dar nu cine ştie cît. Dacă n-ar fi fost chilipirul oferit de Oficiul Judeţean de Turism, s -ar fi dus pe jos, direct peste deal. Şas e sau şapte kilometri, poate că nu sînt o mare fericire, dar nici o dificultate care să sperie un elev. Cînd mergi în grup, nu există plictiseală şi cele mai mari neajunsuri dispar. Pe urmă, oricît ar fi fost de greu, frumuseţea locului avea darul să alung e orice oboseală. Drumul era străjuit la început de cîteva semănături, păşuni întinse, şi mai încolo, de arbuşti spinoşi: păducei rămuroşi, porumbari şi măceşi perfizi, ale căror fructe îţi fac cu ochiul încă de la sfîrşitul lui septembrie. În stînga, după o rîpă prăpăstioasă, o ia la vale grăbit Arinişul. Iar la dreapta, după un pîrîiaş minuscul, un firicel timid de apă verde, ascuns de tufe şi sălcii, suie încet o costişă frumoasă, acoperită de vii şi pomi roditori toată vara; goală acum, la ora aceasta t îrzie din an, de poţi vedea totul ca -n palmă. Din aprilie şi pînă la surechi, peisajul e splendid, aproape de vis, în lumina soarelui auriu şi a aerului bogat înmiresmat. Deasupra capului, cerul albastru. Jos, la picioare, covorul verde, smălţuit cu flori, iar în depărtare, despicătura muntelui calcaros. Ai impresia că te afli într-o altă lume, că păşind înainte, l -ai putea întîlni pe Dumnezeu. De aceea, sîmbăta şi duminica, foarte mulţi tineri preferau s -o ia pe jos. Tomina ducea într-o mînă cortul şi în cealaltă, ghitara. 52

- De n-aş avea balalaica la mine, m -aş da de-a dura pînă jos. - spuse el glumind, amintindu-şi că o făcuse cîndva. Nu aici şi nu pe un relief ca acesta, desigur. Ca unul care trăia printre blocuri, printre grămezi de cărămizi şi beton, cî nd ajungea pe cîmp, îl apuca un soi de buiecie inexplicabilă ca pe mînjii aceia sirepi, ţinuţi multă vreme legaţi şi, odată eliberaţi, nu ştiu ce să facă cu libertatea lor. Era printr-a V-a cînd a pus pariu că are curajul să se rostogolească de sus pînă jo s cu ajutorul unei anvelope de tractor. Şi a făcut -o, spre hazul şi distracţia celor din deal care, la urmă s-au speriat ei înşişi văzînd că nu se mai ridică de jos, că se făcuse la faţă mai negru decît pămîntul şi nu mai contenea să vomeze. - Nu văd nici o piedică. - răspunse Silvian, rînjind mînzeşte. – Te sui pe ea, eu te împing de la spate şi, pîrtie deschisă… ne întîlnim în vale. - Aş face-o, te rog să mă crezi, dacă nu m -ar încurca cheile. - Asta-i problema? Dă balalaica la mine şi te scap eu de ele! Sau, d acă n-ai încredere nici în prietenul tău cel mai bun, uite bolovanul de colo! Păleşte -l cu nădejde şi cu cheile şi cu restul şi treaba e ca şi făcută. Dar eu zic că nu -i nevoie, fiindcă pot să fie de ajutor: te ţii de ele ca de frînă şi cînd vezi că viteza e prea mare, mai strîngi o cheie, mai frînezi cu piciorul şi pînă la urmă ajungi unde trebuie. Dar Tomina îşi iubea instrumentul şi oriunde mergea, îşi lua şi ghitara cu el. Ancuţa spunea că chiar şi atunci cînd o strînge în braţe, are impresia că -şi strînge ghitara. - Pentru treaba asta ar fi mai bună tigaia adusă de tine. - Nici o problemă. Ţi -o împrumut bucuros. Care te-ar satisface mai bine, aia roşie sau aia neagră? - Aia cu coada mai lungă. - Perfect! Atunci păstrăm cetera ca rezervor pentru apă. Şi tot tachinîndu-se astfel, în cinci minute se treziră în vale. Lepădară avutul din mîini şi din spate, care pe unde se nimeri, şi fuga la pîrîiaş. Unii se lăsară pe burtă, sorbind direct din unda lui, în timp ce alţii sorbeau din pumni, făcîndu -şi palmele căuş. Era o apă limpede şi bună, să nu te mai saturi de ea. Era cea dintîi plăcere şi cel mai uşor de satisfăcut. Al doilea pas important fu instalarea corturilor. Locul cel mai potrivit părea a fi în liziera pădurii, nu departe de apă, pe învelişul de frunze usc ate. Treaba începu cu rîvnă, în echipe de cîte doi sau trei. În timp ce unii înfigeau ţăruşii, alţii întindeau pînza, ancorau cortul sau grămădeau frunziş înăuntru, străduindu -se ca lucrul să meargă repede şi temeinic. Silvian se asocie cu Tomina. Liana, c u Ancuţa şi cu Dorina. Liana avea sac de dormit, Ancuţa, cort, iar Dorina, cartofi şi slănină şi cîteva cunoştinţe de bucătărie mai mult, foarte utile în astfel de împrejurări. Organizarea aceasta după principiul celor doi „s” – sentimental şi sexual – îşi dovedi în curînd eficacitatea: băieţii mai pricepuţi şi mai iuţi ajutîndu -le şi pe fete. Şi în cel mai scurt timp posibil, tabăra fu gata. Privită mai de departe, de dincolo de pîrîiaş, părea o aşezare de nomazi din cauza coloritului felurit, a dispunerii cam haotice şi a calităţii materialelor. Altfel n -arăta rău şi în plus, toată lumea părea mulţumită. După instalarea corturilor, ce era de făcut? Puţină mişcare. După imobilismul din autocar, jocul şi mişcarea se impuneau de la sine. Şi astfel, în timp c e fetele începură să joace volei cu Bardaşu, Angela şi M. Gheorghe, băieţii se pregăteau să pună de-un fotbal. Lenard era cu iniţiativa, pentru că era singurul care avea o minge adevărată. Iubitorii de muzică se grupară în jurul lui Tomina şi făceau să răs une cuprinsul de chiote şi bătăi din palme, de armonie şi veselie, ispitind nimfa locului care le răspundea cu sunete reluate şi modulate măiestru de mai multe ori. Tomina era un izvor nesecat de cîntece romîneşti şi străine mai vechi şi mai noi pe care le culegea naiba ştie de unde. Le mai zicea din gură, mai zdrăngănea din ghitară şi cheful era gata. În acelaşi timp, era un bun jucător de tenis şi de fotbal şi în confruntările cu liceele concurente, unul din pilonii de bază: numărul unu la tenis, nu numai indispensabil, dar şi omul de neînlocuit, punctele făcute de el fiind totdeauna hotărîtoare. La fotbal însă era mai slab. Se mişca mai greu şi cu oarecare 53

teamă în lupta directă, cap la cap. Ca urmare, în ultimul meci cu echipa liceului „Goga”, liceul lor a pierdut la un scor incredibil de şapte la cinci, dacă vă puteţi închipui ce înseamnă lucrul acesta pentru palmaresul unei echipe invincibile pînă atunci; el fiind considerat cauza înfrîngerii şi calificat ca urmare drept „trădător”, ceea ce avu ca efect îndepărtarea lui de fotbal pentru o vreme şi mai ales în meciurile cu miză mare. Băieţii începură doar aşa într -o joacă, cu şuturi la o singură poartă, pentru mişcare şi încălzire. Primul luă locul în poartă Silvian. Ca portar, nu se ilustra prin nimic, cu toate că avea înălţime şi reflexe deosebite. La drept vorbind, nici nu -i făcea plăcere postul acesta. Îl acceptase numai aşa ca să poată trage cu ochiul la fete. Şi după ce scăpă mai multe mingi uşoare, părăsi poarta în favoarea lui Lenard. Lenard era incomparabil mai bun. Pe deasupra, îi şi cam plăcea să facă paradă de aptitudinile lui speciale. De regulă, locul lui era în teren, dar cînd se ivea prilejul, nu rezista ispitei de-a face pe Răducanu ş i ca urmare, trebuia, nu trebuia, sărea pe fiecare minge din orice poziţie, de parcă ar fi ţintit postul de la naţională. Dar Silvian nu-şi găsi locul nici în teren. Îl trăgea sforicica spre fete. Şi cînd văzu intrînd şi alţi băieţi, se hotărî pe loc: - Mă duc să joc volei. - spuse el aranjîndu-şi părul rebel. Şi se îndreptă în direcţia lor. - Mă primiţi şi pe mine? – întrebă viclean, făcîndu -şi loc lîngă Liana. Se juca în cerc, relaxat, fără miză. Toate fetele erau în ţinută sportivă: în bluză şi pantaloni de trening. Bardaşu se echipase şi el potrivit. Angela era în pantofi de baschet, pantaloni scurţi şi tricou galben. Avea mîini şi picioare frumoase, chipul îmbujorat şi părul pe gît. „Nu, nu semăna cu nici o artistă. Semăna cu Arthemis”… Numai M. Gheorghe venise nepregătit, în costum de oraş, cu cămaşă albă şi cravată la gît. Îşi dezbrăcase în cele din urmă vestonul, fiind oricum foarte cald; îşi suflecase şi mînecile cămăşii şi părea să se simtă bine, deşi mişcarea în pantofi îl făcea niţeluş cam rigid. Lărgindu -se cercul mereu prin venirea unuia şi a altuia, se impunea de-acum o schimbare. Şi Bardaşu luă iniţiativa, dispunînd jucătorii în două echipe; una de partea lui şi alta de partea Angelei. De partea lui veniră în special fetele, iar de partea Angelei, băieţii. Apoi împărţi şi terenul, după o linie trasată din ochi şi un fileu fictiv. De-acum jocul căpătă alt aspect: acum se cerea ambiţie şi concentrare, acumulare de puncte. Ca un adevărat căpitan ce era, Bardaşu se întindea cît putea, se lăsa pe spate, fanda, îndemnîndu-şi coechipierii la treabă: „Hai! Şi! Acum… Bagă-te! N-o lăsa!”… Îndemnuri la care fetele se străduiau din tot sufletul să răspundă pe măsura aşteptărilor lui. Profesorul le acorda tuturor calificative şi note pentru a face angajamentul lor şi mai total: - Aşa, foarte bine! Excelent, Aurelia! Ai un zece pe ziua de azi, să ştii! - La Analiză sau la Algebră? – întrebă Reli întinzîndu -se ca un arc. - La intuiţie şi execuţie. Cînd nu le reuşea ceva, îşi exprima dezamăgirea aşa: - Ce faci, domnule? Dormi în papucii statului? La fel proceda şi Angela, ambiţi a şi tinereţea ei ştiind să se pună frumos în valoare. Intenţionat sau nu, toate mingile o căutau pe ea, numai pe ea, şi pe jos şi pe sus, de parcă ar fi fost punctul slab al echipei. Dar profesoara se descurca de minune. Se înălţa, ridica la fileu, salvîn d orice minge din poziţii aproape imposibile, pasînd cînd la unul, cînd la altul şi însoţind fiecare minge cu icnete scurte şi ţipete înalte ca la karate. Din păcate, băieţii nu erau la înălţimea căpitanului lor: nu se mişcau suficient de repede şi nu love au destul de precis. Silvian, de pildă, era bun la tenis şi foarte bun la fotbal, dar nu şi la volei. Steluţa şi Dorina îl solicitau mereu. La fel şi Jeni. La mingile înalte, se descurca foarte bine, nu-i venea greu să returneze nimic; dar la cele foarte joase, trimise de Reli, parcă anume pentru a-l pune în dificultate, rareori reuşea să le scoată. Şi asta o făcu pe Angela să se înfurie în setul următor şi să -l admonesteze sever: - Dacă nu te pricepi la volei, du -te la fotbal şi lasă-ne-n pace, că mai mult ne încurci decît ne ajuţi! 54

Ceea ce şi făcu un minut mai tîrziu. Fără să arate vreo supărare, ieşi din dispozitiv şi se îndreptă spre fotbal. Auzi în treacăt cîntecul lui Tomina: „Dar clopoţelul a sunat, din vise dulci m -am deşteptat”... Jocul se încinsese şi aici. Se juca de-acum la două porţi şi, pentru că scorul înclina mult în partea lui Lenard, echipa lui Ghiuri fu bucuroasă să -l primească în rîndurile ei. Şi într-adevăr, intrarea lui Silvian conferi jocului şi mai mult dinamism, şi mai multă determinar e. Ca jucător de cîmp, Silvian se făcea remarcat prin forţă şi incisivitate; înălţimea fiind şi ea un atu important în lupta pentru mingile la cap. Dar cum orice lucru are două feţe, ceea ce poate fi considerat un atu, într -un alt context poate fi un neajuns, o slăbiciune. Mai precis, uneori înălţimea poate afecta echilibrul, stabilitatea în jocul purtat în viteză. Şi asta se dovedi curînd. Imediat după intrarea lui şi în bună măsură din cauza lui, echipa lui Ghiuri mai primi un gol, cam disputat, ce-i drept, contestat vehement de Silvian; dar în cele din urmă, acceptat. Asta îl făcu şi mai nervos. În loc să devină mai calm, mai atent la pasele lungi, deveni mai nestăpînit, imprimînd jocului o duritate şi o înverşunare extremă. De îndată ce intra în posesia mingii, o lua spre poartă ca un bolid, fără nici o prudenţă, fără nici o atenţie, călcînd pe picioare pe toţi adversarii, trecînd peste cel căzut, peste tot ce-i ieşea înainte. După un corner executat rău, primi o pasă frumoasă pe dreapta şi, fără să se mai uite în altă parte, o luă hotărît cu mingea la picior spre poarta adversă. Dar, deodată, Lenard, care venea din urmă, îi vîrî stîngul în faţă. Asta făcu ca Silvian să cadă pe neaşteptate în faţa careului de 16 metri. Se ridică în aceeaşi secundă şi se repezi la Lenard şi -i arse un şut în fund cu stîngul; iar cînd acesta surpins se întoarse cu faţa, îi aplică şi două scatoalce zdravene peste ochi. Lenard ripostă şi el cu un şpiţ la ţurloaie şi un pumn în barbă. - Ce-ai mă? Te-ai turbat? Silvian se repezi din nou; de data aceasta, cu capul. Lenard încerca să se apere retrăgîndu-se puţin cîte puţin, dar şi lovind pe măsură. - Vrei să te dai zmeu? Află că nu mă tem de mine!… În alte împrejurări, replica lui ar fi stîrnit cel puţin zîmbete, dar acum atenţia tuturor era îndreptată asupra altui aspect. Lenard era la fel de înalt ca şi el, dar mai bine făcut. Avea o figură atletică, bine clădită, cu umeri laţi şi picioare puternice. Nu era un tip încrezut şi cu atît mai puţin arţăgos, deşi unora – lui Silvian, de pildă - li se părea că figura lui cere pumni. - E vinul meu că te-ai împiedecat ca un bleg şi -ai căzut? Silvian nu zicea nimic. Strîngea numai din dinţi şi lovea orbeşte, fără să audă protestele colegilor. Şi cînd Lenard îi strigă: „Hai sictir în P.M.R.!” îşi pierdu cumpătul de-a binelea. Trimiterea aceasta cu veşminte algebrice era în realitate o banală înjurătură foarte frecventă în rîndul elevilor de liceu; dar însoţită şi de cîteva cuvinte ungureşti, ea căpătă noi valenţe şi forţa unei formule iniţiatice, avînd darul să-l incite şi mai rău. Tomina se ridică în picioare: - Numa-numa-num’aşe, măă! Bateţi-vă, nu vă certaţi! Spargeţi -vă capetele, nu vă-njuraţi! Strigătul lui fu auzit de fete şi în aceeaşi clipă, Dorina şi Liana alergară spre ei. - Sil, te rog! Potoliţi-vă! Ce v-a venit? Dorina insistă şi ea: - Levi, te rog, fii cuminte! - Dar nu i-am făcut nimic. Absolut nimic, pe cuvîntul meu! Eram cu mingea la picior cînd numai ce văd că tabără asupra mea ca un leu. - Ce, mă? Ce-ai zis? – se înfurie şi mai rău Silvia n. Am ajuns să mă facă bou un bozgor tîmpit ca tine? Şi din nou încercă să se repeadă în el. Dar fetele se interpuseră protectoare, încătuşîndu-le braţele. - Sil, te rog, fii cuminte! N -are nici un sens. 55

Dorina era roşie de mînie. - Silvian, nu ţi-e ruşine? Vrei să ne strici toată ziua? În clipa următoare sosi şi Bardaşu. - Mi s-a părut că vă bateţi, dar voi jucaţi fotbal. Nu -i aşa? Se opri la doi paşi de ei. - Ia veniţi încoace, hotentoţilor! Aici lîngă mine! Lenard se apropie. Silvian însă făcu doar un pas. - Mai aproape,berbecule! Mai aproape! Îi luă de cîte o ureche pe fiecare şi împingîndu -i foarte aproape unul de altul, ca şi cînd ar fi vrut să -i bată cap în cap, îi sili să se privească ochi în ochi. - Am văzut ce-aţi făcut. Să vă fie ruşine! Ce faceţi voi, fac toate dobitoacele. Ceea ce fac însă numai oamenii e mai greu: se împacă. Cel mai bun o face primul. M-aţi înţeles? Şi acum, strîngeţi -vă mîinile şi împăcaţi -vă! Stăteau unul în faţa celuilalt ca nişte cîini în lesă, parcă n -ar fi înţeles ce li se cere. - Egri, cere-i scuze! Silvian era încă roşu de furie. Sîngele îi pulsa impetuos prin toţi porii. „Să -i ceară scuze? De ce? Pentru care motiv? S -o facă el, fiindcă el era de vină!”… - Lenard, întinde-i mîna şi cere-i iertare! Lenard ezită un moment,după care î i întinse mîna stîngă. - Cu toate că nu te ştiu cu nimic vinovat, te rog să mă scuzi! Silvian se uita într-o parte, şovăind între gîndul lui şi îndemnulprofesorului. - Întinde-i mîna! Nu vezi? Silvian se supuse şi i -o întinse, dar aceeaşi mînă stîngă, inertă, fără viaţă. Bardaşu zîmbi. - Ştiu că ţi-ar face mai mare plăcere să i -o strîngi la uşă. Şi acum, puteţi relua partida. - mai adăugă el, îndepărtîndu -se cu paşi mari, aşa cum venise. Dar jocul nu se mai reluă. Băieţii mai stăteau încă răsfiraţi; unii în p icioare, iar alţii, pe vine sau direct pe pămînt. Parcă i -ar fi răsleţit furtuna. Silvian le întoarse spatele, luînd -o încet în direcţia pădurii, cu Liana alături.

XIII Era pauză şi elevii se aflau care în curte, care în clasă, îndeletnicindu -se fiecare cu ce se îndeletnicesc toţi elevii în timpul recreaţiei. Reli copia o temă, Steluţa îşi citea lecţia la istorie, Lenard înşireta o minge, iar Silvian copia un cîntec. Avea un caiet studenţesc plin cu tot felul de formule şi însemnări de interes personal: formule de calcul calendaristic pentru aflarea numelui unei zile din an, a vîrstei şi a numărului de la pantofi, însuşirile fizico chimice ale pietrelor semipreţioase, cîteva date privind populaţia şi teritoriul ţărilor europene în anul 1939, dimens iunile piramidei lui Keops, numărul lui Avogadro, ş.a. Aplecat asupra lucrului său, copia concentrat din caietul de cîntece împrumutat de la Tomina versurile unui cîntec ciudat cu iz plăcut de romanţă: „Dar clopoţelul a sunat. Din vise dulci m-am deşteptat. Prin rama mare de la uşă S-a dus un chip ca de păpuşă, Lăsînd în urma-i parfumată O inimă îndurerată Care regretă tăinuit Că ora iarăşi s-a sfîrşit.” Ciudat i se părea nu atît cîntecul, cît mai ales situaţia oglindită, coincidenţa aceea bizară pe care o vedea repetîndu-se ca la indigo. 56

Era un tangou suav, de genul celor interpretate de Jean Moscopol şi Cristian Vasile, un tangou inedit pe care Tomina îl ştia de la tatăl lui, un moldovean de prin părţile Iaşului, venit în Ardeal odată cu foametea. „Angelica, părul tău de Afrodită mă îmbată. Angelica, sînii tăi albi ca zăpada mă desfată”... Nu apucă să termine de copiat tot refrenul, cînd se deschise uşa şi năvăli val vîrtej Tomina: - Sil, vrei să mergi la Phoenix? Phoenix era o trupă timişoreană de mare succ es în domeniul muzicii pop -rock şi poposirea ei într-un oraş mai puţin însemnat era un eveniment extraordinar, o sărbătoare a cîntecului tînăr, capabil să polarizeze interesul tuturor iubitorilor de muzică nouă şi mai ales al adolescenţilor. Silvian sări drept în picioare. - Mai întrebi? Sigur că vreau. - Atunci vorbeşte cu Liana! Nu putea să se ducă la toate concertele trupelor care se perindau prin oraşul lor din ce în ce mai des şi mai multe. Dar la cele mai mari, cum erau: Mondial, Roşu şi negru, Sincron şi altele, făcea ce făcea şi tot se ducea. - Moni Bordeanu şi Nicu Covaci… îţi dai seama? - Cînd vin? - În zece, dacă nu s -or răzgîndi pînă atunci. - Tu te duci? - Bisztos 1 că mă duc. Să lipsească tocmai E. Tomina? Ţi -ai găsit. Mai degrabă lipseşte marţi din post de cît Tomina de la Phoenix. Mergem cu toţii; numai să găsim bilete. Şi dacă nu găsim, intrăm cu hei -rupul şi tot intrăm. Atunci se auzi clopoţelul sunînd de intrare şi odată cu el năvăliră în clasă şi ceilalţi. La urma tuturor intră şi Liana. Silvian îi ieşi înainte. - Li, şi eu vreau. - Ce? Luna de pe cer? Ţi -o aduc în pauza următoare. - Ceva mai important: un bilet la Phoenix. Să nu zici că nu poţi! Ştiu că poţi. Trebuie să poţi… Liana încercă să reziste: - Şi tu, fiul meu, Burtus 2?... - Da, Doamne! Şi păcătosul de mine, spre ruşinea mea şi a colegilor mei care m-au învăţat cu răsfăţuri diavoliceşti. - Dai o cafă cu frişcă dacă -ţi fac rost? - Dau, că nu mă doare gura. - Poate găseşti la M. Gheorghe, că ăsta deschide toate uşile. - Am să-ncerc. Nu promit. Dar de ce nu încer ci tu la Angela? Şi ea deschide destule, să ştii! Nu mai apucă să deschidă gura, că se deschise uşa şi intră Angela: fără catalog, fără geantă; cu o sacoşă de rafie pe umăr – ultima găselniţă în materie de sacoşe. Liana şi Ancuţa făcură ochii mari, mirate că o vedeau pe ea în locul lui Bardaşu. Era fără îndoială o greşeală… îşi spuse Liana în gînd; căci se mai întîmpla uneori ca un profesor să intre la altă clasă. Dar nu. Angela îi salută ca pe nişte cunoştinţe vechi şi se urcă la catedră cu aerul acela uşo r superior pe care îl au tinerii profesori la începutul carierei lor… Angela Lujerdean era cel mai tînăr cadru didactic din şcoală, în primul ei an de profesorat. Se brodise să aibă şi azi o fereastră şi să poată veni în locul lui Bardaşu. Nu-l putea refuz a chiar pe el. Şi ei îi fusese profesor şi doi ani, diriginte. Şi chiar de nu i-ar fi fost, ar fi putut zice „nu”? Ştia încă din facultate că vrînd nevrînd ca slujitor al şcolii îţi asumi nu doar un rol, un singur rol, cum se crede în general, ci mult mai multe şi foarte diverse; că eşti un fel de soldat care gîndeşte şi acţionează disciplinat şi merge acolo unde partidul şi şcoala i -o cer. Pe urmă, înţelesese ea de la început că profesorii debutanţi erau de regulă puşi să suplinească 1 2

Lb. Maghiara. - Sigur, precis Stîlcire intenţionată a numelui Brutus 57

pe cei ce lipseau, să facă de serviciu pe şcoală de mai multe ori, chiar şi în zilele cu ore puţine; să completeze condica şi pentu alţii, să dea o fugă la inspectorat după cîte o hîrtie şi alte asemenea exerciţii începătoare, ca unii care erau mai tineri şi mai plini de energi e… - Nu vă speriaţi! – începu ea surîzătoare, observînd nedumerirea de pe chipul lor. – Ştiu c-aveţi dirigenţie… - Şi coborî de la catedră asigurîndu -i că nu e nici o greşeală, că venise în locul domnului Bardaşu, chemat la inspectorat. – Nu vă fie teamă că nu vom face filozofie şi nici nu vom discuta despre „bătălia de la Rovine” dintre cei doi colegi de clasă! Evenimentul ţine deja de istorie şi nu mai interesează pe nimeni. De acord, Silvian? Cu toate că era nouă în şcoală, Angela îi cunoştea pe cei mari c a profesoară în primul rînd, ca îndrumător U.T.C. din partea cadrelor didactice, în al doilea; dar mai ales ca una care sta mult în mijlocul lor, jucînd tenis şi volei cu ei. De aceea, multora le zicea pe nume. Şi ei o simţeau aproape şi îi ziceau la fel. Iar unii dintre băieţi se uitau la ea ca la o colegă mai mare şi încercau s -o curteze atrăgînd-o în jocul lor cît mai des. Cu toate că n -avea experienţă, ştia ce riscuri comportă această apropiere: să-ţi pierzi autoritatea şi prestigiul de profesor. Ştia c ă elevului, dacă-i întinzi un deget el îţi apucă toată mîna. De aceea avea grijă să -şi apere statutul de cadru didactic, dar nu prin severitate extremă şi sobrietate forţată, străine şi nepotrivite cu felul şi vîrsta ei, ci într -un mod mult mai simplu şi m ai eficient: prin seriozitatea îndeplinirii sarcinilor profesorale şi prin bogăţia cunoştinţelor de specialitate pe care le exprima limpede şi frumos, într -un limbaj îngrijit, elevat, ceea ce dovedea un creier bine mobilat şi calităţi pedagogice remarcabil e. Cu aceste arme încerca ea să-şi ţină „tigrişorii” la distanţă şi pînă acum n -avea de ce să se plîngă. - Ce vreţi să facem ora aceasta?... Despre ce aţi dori să vorbim? – îi consultă ea, venind în faţa catedrei. Silvian îşi strînse caietele şi le vîrî în p upitru. Se rezemă cu spatele de bancă, fixînd-o lung cu doi ochi apoşi. Mmî! Era superbă Angela cu părul ei scurt, înalt coafat şi buzele roşii ca două petale de trandafir… Era ea frumoasă şi săptămîna trecută, dar azi era mai drăguţă şi mai frumoasă ca ni ciodată… Avea ochii mai luminoşi şi dinţii mai albi ca zăpada. Ochii -i aruncau văpăi şi faţa -i strălucea ciudat, de parcă i -ar fi văzut pe Moise şi Sînt -Ilie. De ce? Ce se întîmplase cu ea? De unde venise şi ce văzuse acolo?… Cînd trecu pe lîngă el, îi asp iră parfumul acela suav, de trandafir sau de liliac, care -i învăluia fiinţa atît de discret. Angela se duse în fundul clasei, se opri la ultimul geam să cerceteze o floare. Îi smulse foile uscate, o răsuci cu faţa spre soare şi se întoarse agale pe partea cealaltă. - N-aveţi nici o idee? Atunci, să stăm reculeşi şi să ascultăm pietrele! - Să vorbim despre fotbal! – propuse Silvian netezind ziarul cu acelaşi titlu. Nu era pasionat de vreun sport anume şi în orice caz nu mai mult decît alţii. Juca fotbal şi baschet oricînd şi oriunde, tenis de masă şi tenis de cîmp cu prietenii şi colegii, cu Tomina şi Lenard în primul rînd, dar nu cu plăcerea şi dăruirea celui dintîi şi nici cu talentul şi pasiunea celui de -al doilea, interesele lui îndreptîndu -se către alte domenii: către fizică, matematică şi chimie. Publicase mai multe probleme şi demonstraţii în revista liceului şi unul sau două articole despre savantul Grigore Moisil în Revista de Matematică. De aceea era văzut de pe acum ca una din speranţele liceului, înt reptăţit să aspire la recunoaştere şi celebritate locală. Deocamdată era însă elev, un elev ca oricare, cu înclinaţii şi aptitudini ce -i drept speciale, dar şi cu disponibilităţi reale pentru mişcare şi sport. Ca urmare, era nelipsit din echipa liceului şi prezent la toate competiţiile acestuia cu liceele concurente. Ca foarte mulţi băieţi din clasă şi din oraş, avea o şepcuţă roşie cu însemnele clubului universitar U -Cluj, dar nu şi microbul inoculat ani şi ani de Bardaşu şi Negulici, o şepcuţă pe care o p urta cu distincţie şi mîndrie la toate festivităţile şi mai ales la întîlnirile inter -şcolare din cadrul judeţului şi din afară, ca semn al opţiunii făcute şi al apartenenţei spirituale la cunoscuta elită clujeană. Angela răspunse: - Despre sport vorbim toat ă ziua. Unii îl şi practicăm transformîndu -l în kick-box şi nu ştiu dacă e cazul să -i facem reclamă şi noi. Dar dacă doriţi, eu n -am nimic împotrivă: „Vox populi, vox Dei”. 58

Atunci se ridică Liana: - Eu propun să vorbim despre prietenie. - Chiar aşa! - i se alătură Ancuţa. - Să vorbim despre prietenie! Angela primi cu plăcere sugestia fetelor. - Uite o propunere excelentă! Să vorbim despre prietenie, despre cel mai generos şi mai nobil sentiment uman. Foarte bine! Sau, dacă vreţi, am putea să extindem tema şi să vorbim despre dragoste şi prietenie, două sentimente superioare, învecinate. Orele de dirigenţie erau nişte ore deosebite: instructive şi formative în acelaşi timp. Educative în primul rînd. Nişte ore în care elevii ajung să conştientizeze şi să pună în practică cele învăţate la clasă; să facă adică din noile cunoştinţe nişte bunuri personale, nişte achiziţii atitudinale şi comportamentale cotidiene. Teme ca: respectul şi politeţea faţă de cei mari, părinţi şi profesori, faţă de colegele şi colegii de şcoală; grija şi atenţia faţă de cei mici, de cei bătrîni şi bolnavi; cum ne îmbrăcăm, cum vorbim, cum ne comportăm în societate? Erau tot atîtea lecţii cu finalitate directă, imediată, preluate şi aprofundate mereu de la un ciclu la altul, de la un an la altul, la un nivel superior. Tema avansată de Liana era una obişnuită: nici mai nouă, nici mai veche decît altele. Mai discutaseră ei şi cu Bardaşu despre prietenie: prietenie şi tovărăşie, prietenie şi colegialitate, prietenia adevărată şi falsa prietenie. Şi nu numai o dată în ultimii trei ani; dar totdeauna în mod schematic şi fără nici o legătură cu ceea ce le propunea Angela. Astfel că, reluată acum cu o tînără profesoară şi cercetată în corelaţie cu dragostea, tema putea deschide noi orizonturi, alte pers pective interesante, mai ales că şi ei erau alţii: mai mari şi mai copţi decît anul trecut. - Bine, atunci să vorbim despre dragoste şi prietenie! – şi fără să mai aştepte acordul lor, profesoara începu să contureze problematica generală, ca una deprinsă cu astfel de discuţii. - Cred că avem la îndemînă cel puţin două moduri de abordare: unul, să pornim de la nişte exemple concrete pe care le ştim din istorie, literatură şi film şi să ajungem treptat la esenţă prin analiză, comparaţie şi sinteză; să ne ridicăm adică de la senzorial şi particular la general şi abstract. Şi al doilea, să pornim de la definirea lor, arătînd ce înţelegem prin dragoste, respectiv prietenie, şi să ilustrăm cele spuse cu ceea ce ştim, pentru a desprinde notele generale şi cele particul are, cele comune şi cele specifice fiecăreia. Poftim! Cine vrea să înceapă? Obosită pesemne de statul prea mult în picioare sau de tăcerea care se instalase în clasă, profesoara se urcă la catedră şi se lăsă moale pe scaunul scîlciat, cu spătarul nesigur şi aerisire la fund. Îşi întinse braţele lungi şi frumoase într -o poziţie relaxată, odihnitoare, în pata de lumină pe care soarele o desena pe catedră. Şi în aceeaşi clipă, Silvian înţelese. Pe degetul mîinii drepte strălucea verigheta mare, de aur curat, cu reflexe intense. Deci, asta era… îşi spuse el dezamăgit. Se logodise... I-ar fi plăcut să se înşele, ca vederea să -i fi jucat un renghi. Poate că era doar un capriciu, o simplă întîmplare şi atît…. Multă lume purta verighetă. Unii pe stînga, alţii pe dreapta, şi nu numai pe un deget. Profesoarele lor mai ales, unele dintre ele aveau mîinile pline de aur, de inele şi verighete de toate mărimile şi modelele. Pentru că nimeni n-avea curajul să înceapă, Angela se văzu nevoită să -i provoace chiar ea. Şi pentru că Silvian se uita la ea ca soldaţii lui Napoleon la marele Sfinx, se opri la el: - Hai, Silvian, sparge tu gheaţa! Nu pentru că-l ştia mai locvace, mai interesat de problemele abstracte; doar îl ştia de la filozofie ce soi era. La tenis era insistent, comb ativ, foarte greu de bătut, deşi reuşea uneori să-i smulgă şi ea cîte un set. Se aştepta însă la bunăvoinţă şi cooperare. Silvian se ridică anevoie la capătul băncii, obosit, fără nici un chef. - Nu cunoşti nici un exemplu? Gîndeşte -te bine! Sînt atîtea în viaţa noastră, istorie, literatură şi film… - Nu cunosc. - răspunse el sec, privind într -o parte. - N-ai auzit de Tristan şi Ysolda, Romeo şi Julieta, Pilade şi Oresthe? 59

Silvian răspunse din nou negativ. - Bine, atunci s-o luăm altfel: tu n-ai un prieten sau o prietenă cum au toţi băieţii? Nu iubeşti pe nimeni? Nu te iubeşte nimeni? Sau nu vrei să ne spui? - Nu. La toate întrebările ei, răspunsul lui era „nu”, nu şi nu. „Nu voia să coopereze; era clar.” - se gîndi Angela şi o numi pe Liana: - Spune tu, Liana! Ai un prieten, o prietenă foarte bună printre colegii de clasă sau printre vecinii de bloc, pentru care ai fi gata să faci orice? Să mănînci şi două prăjituri dacă s -ar cere? Intenţionat formulă întrebarea astfel, ca să mai relaxeze discuţia, ştiind că de la elevul inhibat sau încăpăţînat nu poţi scoate nimic. - Eu… - se bîlbîi Liana – Eu am treizeci şi cinci de colegi, multe cunoştinţe printre vecini şi prin şcoală; dar un prieten adevărat, ştiu eu... greu de spus... - Tomina, ia spune tu! Cu tine cum e? Ai un prieten sau o prietenă foarte bună? Nu-ţi cer să mi-i arăţi cu degetul. Te întreb doar aşa ca să pornim discuţia. Să nu spui şi tu că nu ai, că nu te cred! Tomina era tipul acela de om care zice totdeauna „da”, repede şi cu toată gura, fără să facă atîtea delimit ări ca Liana, care împărţea lumea în prieteni şi neprieteni, prieteni buni şi mai puţini buni, vecini şi colegi, cunoştinţe apropiate şi cunoştinţe îndepărtate. Se ridică şi el în picioare la capătul băncii, dar tot aşa, anevoie, de parcă l -ar fi ţinut Ancuţa de fundul pantalonilor. Se uită spre uşă, apoi spre Silvian care sta cu ochii pe geam, şi răspunse nesigur: - Da, cred că am. Cel puţin, aşa îmi place să cred... Angela simţi că începe să -şi piardă răbdarea, că reticenţa lor nu venea numai din nepricepere şi inhibare, şi răbufni reţinut: - Ce-i aşa greu de spus? Nu pricep. La vîrsta voastră aveam o droaie de prieteni. - spuse ea, de parcă ar fi avut cincizeci de ani. - Mîine, poimîine ieşiţi de pe băncile şcolii şi încă nu ştiţi ce se întîmplă cu voi, cu se ntimentele voastre. Se poate? Atunci se anunţă Lenard. Vedea bine că discuţia stă pe loc, că el era ocolit cu bună ştiinţă şi nu voia să rişte mai mult. În plus, nu -i plăcea atmosfera aceasta de apatie şi nesiguranţă în jurul unei probleme atît de simple. - Răspund eu, răspund eu… Şi Lenard se slobozi optimist, ca un pîrîiaş de munte peste pietricelele întîlnite în cale: - Eu am numai prieteni, şi printre fete şi printre băieţi. Eu sînt prieten cu toată lumea. Prietenii prietenilor mei mi -s prieteni şi mie. Cred c-aşa este bine şi nu văd nici un bai în feleşagul meu. Ighen bizo! Angela vru să-l ispitească : - Chiar şi Silvian? Răspunsul lui veni prompt şi din toată inima: - Bistoş că da! El, cea mai bună. Silvian continua să se uite pe geam; Tomina la el, iar Liana, drept înainte. Văzîndu-l atît de absent şi de indiferent la problemele clasei şi într -un fel şi la ea, Angela se gîndi să-l mai sîcîie niţeluş: - Tu ce părere ai, Silvian? - Nici una. - răspunse laconic, fără să se mai ridice de data aceasta. Un răspuns atît de scurt nu merita un efort mai mare. - Şi totuşi, - insistă ea - ce-ai face pentru prietenul tău aflat la strîmtoare, într-o situaţie limită, să zicem? - Nimic. - Tomina! - Nu ştiu. În orice caz, n -aş sta cu mîinile în jeb. - Liana! - Mai puţin decît s-ar cuveni. - Ancuţa! Cum a început prietenia voastră şi în ce condiţii ar putea înceta? Ce-ai face tu pentru stoparea demolării ei? 60

Pentru că Ancuţa nu dădea semne c -ar vrea să răspundă, Angela puse altfel problema: - Cunoaşteţi celebrele cupluri: Tristan şi Ysolda, Paul şi Virginia, Oresthe şi Pilade, Eminescu şi Veronica. Ce le apropie şi ce le separă? Sînt două serii învecinate, foarte apropiate una de alta; nu identice, dar nici cu totul disjuncte. Cine vrea să-şi dea cu părerea? Fiindcă nimeni nu schiţa nici o intenţie , Angela se văzu nevoită să continue ea. - Sînt marile cupluri ale iubirii şi prieteniei. Este vorba de două sentimente puternice, de nişte trăiri de mare intensitate, profunzime şi stabilitate şi care se referă la: admiraţie şi preţuire, ataşament şi devot ament, stimă şi consideraţie, simpatie, confort sufletesc, plenitudine spirituală, stare de fericire şi altele şi care se definesc mai clar prin raportare la opusul lor. Steluţa adăugă: - Eu cred că dragostea e un sentiment între o fată şi un băiat, în timp ce prietenia e între doi băieţi sau între două fete. - Numai atît? Să nu existe prietenie între băieţi şi fete? Ar fi cel puţin trist dacă nu tragic. - replică Angela, complicînd problema. Avea ea plăcerea şi obiceiul acesta de -a complica lucrurile mereu, d e-a problematiza orice pentru a pune elevii în dificultate şi în situaţia de -a reformula răspunsul, de-a-l face mai nuanţat, mai precis. Lenard simţi nevoia să spună şi el ceva. Dar tot frămîntînd în minte lucrul acela greu de exprimat frumos, nu mai avu c înd s-o facă, fiindcă se auzi uşa scîrţîind şi în prag apăru M. Gheorghe cu paltonul pe el şi căciula pe cap. Angela se ridică în picioare automat: - Îmi pare rău că trebuie să plec, dar rămîne ca temă de casă pentru joia tineretului, pentru concurs, vreau s ă zic; ca fiecare din voi să caute un dicton, un proverb, un gînd frumos, ceva despre prietenie – ca să ne limităm la atît. Şi ca să aveţi o idee mai clară, vă las ca exemplu următoarele spuse celebre: „Prietenia este cel mai mare dar pe care zeii l -au făcut oamenilor” şi „Sine amicitia, vitam esse nullam”. Îşi luă sacoşa pe umăr, le spuse „Bună ziua” şi se făcu nevăzută. Silvian îşi scoase la repezeală caietul, smulse foaia pe care copiase tangoul lui Tomina , o mototoli mai întîi, o făcu mici bucăţele şi o aruncă la coş. Apoi luă caietulcolegului, i-l aruncă pe bancă şi ieşi cu paşi mari. În timpul acesta Steluţa şi Lenard murmurau în surdină: „Prin rama mare de la uşă S-a dus un chip ca de păpuşă Lăsînd în urma-i parfumată O inimă îndurerată...”

XIV După terminarea orelor, Liana se gîndi să treacă pe la bibliotecă, să vadă dacă nu va găsi măcar una din cărţile sugerate de Angela şi o luă de -a lungul coridorului, biblioteca fiind la celălalt capăt al labirintului, la etajul al doilea. Dar orarul d e pe uşă, scris cu litere mari de tipar suna cît se poate de clar: „Luni, miercuri şi vineri: de la 13 la 14”. Iar ceasul arăta 14 şi 10. Apăsă totuşi pe clanţă şi uşa se deschise. Profesoara Vlad încă nu plecase. Mai avea cinci copii de servit şi nu putea să-i amîne din nou. O făcuse săptămîna trecută şi acum se simţea obligată să mai rămînă. Din motive pur economice, găuri în buget, liceul n -avea om angajat pe funcţia de bibliotecar. Aşa că sarcina lui era dată unui cadru didactic peste numărul orelor din catedră. Fiind remunerată mai slab, nimeni nu se înghesuia s -o ia. Profesoara 61

Vlad o luase, dar nu atît din plăcere cît din obligaţie, fiind vorba de o sarcină trasată de consiliul profesoral la recomandarea organizaţiei de partid. Pe urmă, era ea o sarcină, dar şi o dovadă de preţuire şi de încredere din partea conducerii şi n avea cum se sustrage. Pentru că elevii care doreau să ia cărţi erau din clasele mici, Liana i se adresă direct, sărind peste rînd: - Tovarăşa profesoară, nu cumva aveţi „Tristan şi Ys olda”, „Paul şi Virginia”, „Pilade şi Oresthe”? M -ar interesa în vederea pregătirii unei teme pentru joia tineretului. Ana Vlad era o femeie blîndă şi bună, pîinea lui Dumnezeu nu alta. Se uita şi vorbea frumos cu toată lumea, dar mai ales cu cei mari , cu fetele şi băieţii de-a XII-a. Pentru ei îşi găsea totdeauna timp. Îi servea peste rînd şi uneori, şi prin pauze. Avea şi ea două fete de vîrsta lor şi învăţase să aibă răbdare şi înţelegere cu elevii, să dea sfaturi şi vorbe bune oricui; iar din trimestrul acesta, şi cărţi, peste program. - Din păcate sau din fericire, n -avem nici una. – răspunse profesoara binevoitoare. - Pe urmă, din cîte ştiu eu, toate sînt cărţi de dragoste şi în bibliotecile noastre şcolare n -ai să găseşti nicăieri, cred, asemenea titlu ri. Pe unele le cunosc, le-am citit şi eu. Pe altele însă nu, şi nu ştiu cum te -aş putea ajuta. Ana Vlad era profesoară de fizică şi era de înţeles să nu cunoască ce cunoştea Angela. - Te sfătuiesc să cauţi la biblioteca orăşenească. S -ar putea să ai noroc, fiindcă fondul lor de carte este incomparabil mai mare decît al nostru şi pe deasupra, dispun de o varietate de titluri şi genuri în stare să satisfacă cele mai diferite gusturi. Liana nu mai insistă. Mulţumi şi ieşi. Evident că la biblioteca oraşului ave a şanse mai multe… Asta o ştia şi ea, doar nu lua cărţi de azi, de ieri… Avea fişă la ei tocmai din clasa… Oare din ce clasă? Din clasa a VI -a sau a VII-a?… Şi nu le lua numai aşa, de dragul împrumutului sau ca să -i sporească fişa, cum procedau alţi elevi. La început, poate că mersul acesta la bibliotecă să fi fost o joacă şi un fel de întrecere colegială, cum se întîmplă în toate şcolile cu elevii dornici să se remarce. În curte erau o droaie de copii numai în uniformă; fără fular şi fără mănuşi. Unii se dădeau pe gheaţă, iar alţii se bulgăreau. Era o larmă şi o veselie de nedescris. Cînd să iasă pe poartă, auzi ţipete şi hohote mari de rîs: unul dintre băieţi, căzuse pe gheaţă, antrenînd după el un lanţ întreg de căderi. Era o scenă demnă de pelicula unui aparat fotografic, numai bună de pus la gazeta de perete şi chiar la revista liceului. Ea n -a ştiut niciodată ce înseamnă să te dai pe gheaţă sau cu patinele. Mama ei interzicîndu -i de mică să pună piciorul pe ea. De bulgărit însă da, n-a scăpat nici ea. Nu era chip să scapi de Silvian şi Tomina, mai ales cînd da prima zăpadă şi toţi se roiau în curte în chiar prima recreaţie. În special de Tomina nu te puteai ascunde, oricît ai fi vrut. Căci, pînă nu reuşea să bage tuturor fetelor un pumn de zăpadă în sîn, nu era liniştit. Ningea frumos, abundent încă de dimineaţă. Îşi trase capişonul de lînă pe frunte, îşi puse mănuşile şi, la capătul străzii , o coti în direcţia bibliotecii. Avea să-şi ia cărţile şi s-o întindă acasă cu primul autobuz… Ştia că mami o aştea ptă cu masa întinsă, că nu mînca niciodată fără ea, oricît de tîrziu ar fi venit. Şi -apoi avea o foame de-ar fi mîncat şi pietre… La intersecţie, cînd să traverseze strada, puse piciorul pe o fîşie de gheaţă şi în secunda următoare se trezi la pămînt. Pîrn ău sări numaidecît s-o ajute: - S-a întîmplat ceva, tovarăşa Liana? Zăpada era multă şi moale. Ce putea să se întîmple? Ar fi putut să se sperie, poate; dar nici atît. - Nu s-a întîmplat nimic. Am căzut şi gata. Nu erau băieţi să rîdă de ea şi chiar de -ar fi fost, nu era iarnă? Nu cad atîţia? - Nu vreţi să vă duc cu maşina? - Poate, la întoarcere. Şi ei îi venea să rîdă cît de uşor poţi să cazi. Şi cînd o văzu pe partea cealaltă pe madam Negulici cu roţile -n sus, nu se mai putu stăpîni şi rîse de -a binelea. Ce minunat era totul în jur, alb şi uşor! Ce minunat era să fii tînăr, să n -ai 62

nici o grijă, să nu te apese nimic decît şcoala! Şi aia, doar aşa ca un titlu, ca o compunere… Îşi aminti liedul lui Beethoven şi murmură în gînd: „O, lume, ce frumoasă eşti!”… Nu-i mai era foame, nu -i mai era sete şi cu atît mai puţin, frig. În cîteva minute numai, totul se transformase în alb şi frumos: într -un alb existenţial, diluvian. Numai geanta îi atîrna pe umăr ca o piatră de moară. O mai săltă o dată pe treptele biblioteci i şi, după ce închise uşa cu grijă, lepădă povara lîngă perete, lîngă geanta lui Silvian. De cum a deschis uşa, l -a şi zărit: examina atent, concentrat belşugul de cărţi rînduite frumos de la stînga la dreapta, pe cinci sau şase rînduri; cînd ridicîndu -se pe vîrfuri, cînd lăsîndu -se pe vine. Se strecură printre rafturi pînă la el şi -l atinse uşor: - Aşa care vasăzică, umbli după comori ascunse. Te -am prins. Ce cauţi? - Comoara din sertarul gol. - răspunse el serios. Deşi trecuseră cîteva zile de -atunci, mai păstra încă o urmă de supărare în glas. Liana cunoştea motivul. Nu -i scăpase secvenţa aceea, cum nu -i scăpaseră nici altele mai nainte. Urmărea episodul cu oarecare nelinişte, dar îngerul ei păzitor îi spunea: „Ai răbdare! Toate lucrurile la timpul lor”… Şi uite că vremea s-a împlinit şi lucrurile s-au lămurit. - Vrei să te ajut şi eu? Poate că împreună o s -o găsim mai uşor. - Comoara sau sertarul? - Ce s-o nimeri. Ştii cîntecul: „Unde-s doi, puterea creşte / Şi duşmanul nu sporeşte”. - Nu cred s-avem şanse mai multe. Sertarul e prea gol şi comoara, prea bine ascunsă. Ar trebui s -o căutăm toată viaţa. - Nimic nu e imposibil dacă perseverezi. Una din cunoştinţele mele, ce crezi c-a făcut? A pornit în căutarea timpului pierdut… - Şi l-a găsit? - Bineînţeles că da, şi încă cu ce succes! Ţi-am spus doar că izbînda e răsplata căutătorului. - Bine, atunci am să insist mai mult. Silvian scoase un volumaş din şir: „Poveste de iubire” de Erich Segal. Văzuse filmul de două sau trei ori. Îl răsfoi fugitiv ca şi cum ar fi căutat ceva şi negăsind ce dorea, i-l pasă Lianei. - Hai, zău! Ce cauţi? „Romeo şi Julieta” sau „Tristan şi Ysolda? - Cozonac cu pîine! – răspunse Silvian scîrbit. – Nu caut un lucru anume. Mă uit şi eu ca prostul la stele şi dacă văd una mai strălucitoare, cu mai multe colţuri, o iau. Dacă nu, nu. Mă duc şi plec… - Dar cum îţi dai seama dacă merită sau nu? - Foarte simplu: după mărime şi după culoare. Culorile vii, ţipătoare îmi spun imediat: „Aici n -ai să găseşti nimic”. La fel şi mărimea. Fiindcă o carte mare şi groasă înseamnă poliloghie de doi bani jumate, sau, cum spune Bardaşu: „desfrîu verbal legalizat”. - Şi Lenard se orientează ca tine: după titlu şi după format. Zice că n -are nevoie de altă recomandare. - Da, e un criteriu la fel de valabil. Şi cînd îţi spun „la fel de val abil”, nu spun şi autentic, să ne înţelegem! Dar tu ce cauţi aici, în templul neştiutorilor? - Una din comorile sugerate de Angela. - N-ai ce face? Ia „Ramayana” şi „Mahabharatha”! Sau „Iliada” şi „Odissea” şi vei afla mai mult folos! - Tu le-ai citit? - „Paul şi Virginia”? „Tristan şi Ysolda”? „Suferinţele tînărului Werther” 1? Nişte exemple nenorocite de tineri cu capul în nori. Literatură siropoasă, scîrboasă. Nu înghit aşa ceva. - Ai ceva împotriva îndrăgostiţilor sau consideri că dragostea e un sentiment înjositor, indecent? - Mai mult decît indecent: execrabil, detestabil, periculos, inuman pur şi 1

J.W. Goethe, Ed. Pentru Literatură, 1960 63

simplu. - Vorbeşti despre dragoste? – se minună Liana stupefiată, nevenindu -i să-şi creadă urechilor. - Mai ales despre ea. - My God! Ce-mi auziră ochii şi ce-mi văzură urechile?! Cum poate gîndi aşa ceva, un tip aşa de înalt şi de frumos ca tine? Se poate? - Am spus eu că gîndesc? S-avem pardon! Am reprodus şi eu părerea cuiva. În privinţa asta, nu mă duce capul atît de departe. Dar, dacă vrei să afli ceva serios de la mine, atunci află şi învaţă că dragostea nu trebuie căutată în cronici vechi şi studii cu prefaţă… Poate, printre colegi sau printre vecini. Dar nici într -un caz, pe rafturile bibliotecii orăşeneşti. Scoase un alt volum şi citi: „Amintiri despre viitor” 1. - Uite un titlu care spune ceva! Cu toate că nu ştiu nimic despre el, sînt sigur că merită să fie citit. Îşi notă cota de pe cartonaşul alăturat, îşi luă şi ea cărţile găsite şi se duseră cu ele la înregistrare. Liana îşi luă geanta pe umăr, o luă şi pe a lui şi ie şiră în stradă. - Nu-ţi ajunge bolovanul tău? - Habar n-ai ce puternică sînt. Aş putea să te duc şi pe tine cu amintiri cu tot… - Mă rog! Dacă ţii atît de mult, ţi -l cedez. Nici o problemă. Cu condiţia ca eu să preiau „bolovanul” tău. Şi schimbul se făcu pe loc ca între colegi. Mapa lui era mai puţin burduşită; mai scorojită, dar mult mai uşoară decît a ei, pentru că Silvian nu -şi lua decît două sau trei manuale cu el, iar caietele lui erau din cele subţiri, cu 48 de file. O porniră agale spre staţie, rîzînd şi glumind amical; ea luîndu -l de braţ uneori, cînd simţea că alunecă. Cernea frumos peste oraş, cu fulgi mari, împărăteşti. Toţi oamenii erau albi, trotuarele la fel şi totul părea ca de basm. În staţia de autobuze, Silvian se gîndi c -ar fi bine să-i facă o vizită lui Tomina. Lipsise şi ieri, şi azi de la şcoală, şi poate că avea nevoie de ceva… Liana era de aceeaşi părere şi nu pentru că nu mai putea de Tomina. - O durea-n cot de el şi de Lenard, Ancuţa şi ceilalţi… Cît din dorinţa de -a prelungi o plăcere şi de-a fi împreună mai mult. Ca urmare, nu se urcară în primul autobuz, ea prefăcîndu -se că nu-l vede; şi nici în al doilea, din cauza aglomeraţiei. Dar plăcerea n -avea cum să dureze prea mult nici aşa. Pînă la destinaţie nu erau decît douăzeci de minute ş i de n-ar fi fost iarnă şi drumul acoperit, n-ar fi ţinut nici atît. În plus, familia Bobanga nu locuia prea departe; cam la cinci minute de staţie, într -unul din blocurile construite aici în anii '60. În faţa blocului ei, Liana îşi luă în primire „bolovan ul”, eliberîndu-se de-al lui. „Nici o bucurie nu ţine destul, dacă nu faci nimic s -o reţii” - îşi aminti ea un aforism util, înregistrat nu de mult, şi spuse: - Nu urci la mine să bem o cafea? Sînt singură acasă. De fapt, nu era. Ştia că mami e sus, că azi n -avea şcoală. Dar cînd urmăreşti ceva, orice mijloc e permis. Nu asta spunea şi „nemuritorul Gambeta”... 2 ? - Nu pot acum, te rog să mă scuzi! Mă grăbesc să ajung la Tomina. Poate, mîine sau răspoimîine… Sau şi mai bine, săptămîna viitoare, dacă nu ne dă af ară de la Potaissa. Lasă că găsim noi o zi, nu -ţi face probleme! – şi întinse o mînă consolatoare spre ea, vrînd să -i alunge un fulg de pe gene. În aceeaşi secundă, Liana i-o prinse şi şi-o lipi strîns de obraz. - Bye-bye! 3 – spuse el şi se îndepărtă rapid, cu paşi mari. Liana rămase pe loc ca un pom încărcat deomăt, cu crengile grele, întinse spre el, petrecîndu-l din ochi pînă la colţ.

Erich von Deniken, Editura Politica, 1970 Persiflare a unui personaj caragialean 3 Lb. Engleza - Pa! La revedere! 2

XV Încă de la uşă o izbi mirosul dulce -vanilat al clătitelor şi gogoşilor şi, de îndată ce păşi în vestibul, bănuial a i se confirmă. Doamna Bobanga era la bucătărie, în „laboratorul ei culinar”, cum obişnuia ea uneori să -i spună. Uşa era larg deschisă şi mirosul ingredientelor aromitoare răbufnea cu putere în toată casa. - Mami! Am venit. – se anunţă sec Liana, lepădînd g hiozdanul lîngă cuier. - Ştiu, „am venit şi -s aci”. - răspunse doamna Cornelia, reluînd formula cu care Liana îşi anunţa de obicei sosirea. - De unde ştii? - Ei, de-acum am învăţat şi eu poezia. - Ei bine, nu. De data asta ai greşit, fiindcă am venit şi atît. - Singură? - Ca-ntotdeauna: eu şi cu mine, una, întreagă şi nedespărţită pînă la capătul zilelor şi chiar mai încolo, oriunde aş fi şi orice s -ar întîmpla. - Atunci, te poftesc la masă. Am făcut nişte clătite, de să te lingi pe degete, nu alta. - Nici să n-aud de crăpelniţă. Nu vreau papa, nu vreau apa, nu vreau nimic, pentru că am altceva mai important de făcut: pace cu mapa… - Cum, nu ţi-e foame? – întrebă doamna Cornelia surprinsă. Faptul era oarecum de mirare, pentru că, de regulă, nici nu închidea bine uşa, şi întreba: „Ce-ai făcut de haleală? Că mi-e o foame de lup obligat să postească opt zile pe săptămînă”. - Ba mi-e o foame de nu te văd bine nici cu ochelari; dar am de lucru şi apoi vreau să văd cît rezist. - Foarte bine, porumbiţa mamii. Trage -ţi sufletul mai întîi, că clătitele pot aştepta! Doamna Cornelia avea tactica ei: ca orice mamă din lume, îşi cunoştea bine odrasla şi ştia că n -are nici un rost să insiste, fiindcă oricum nu venea. Cînd nu -i ardea ei de ceva, - de învăţat, de mîncat, de dormit, de orice - degeaba o pisa la cap, că, pînă nu-i treceau toate hachiţele, nu era nimic de făcut. Liana îşi luă ghiozdanul şi intră în camera ei. Răsturnă conţinutul lui pe masă, clădi un teanc de manuale şi cărţi şi altul distinct, de caiete. Extrase din primul „Suferinţele tînărului Werther” şi „Poveste de iubire”, îşi luă pixul cu patru culori şi caietul de însemnări cu gîndul precis de -a citi şi nota „perlele” întîlnite. Problema încă neclară era cu ce să înceapă? Cu Werther sau cu Oliver Barrett? Pentru că ambele trebuiau citite pînă dimineaţă. „Dama cu camelii” mai aştepta şi acum pe etajeră să-i vină rîndul. Simţi că -i e sete şi se duse la bucătărie. Adică tocmai acolo unde n-ar fi trebuit să se ducă sub nici un motiv. Şi deodată se pomeni în faţa celei mai mari ispit e: farfuria cu clătite. Aceasta trona pe mijlocul mesei ca luna plină pe cerul senin. Unele răsucite, altele pliate pe jumătate sau în patru; toate calde şi moi, toate rumene şi frumoase, mirosind grozav de ademenitor. Gogoşile şi clătitele cu dulceaţă de zmeură şi căpşuni erau slăbiciunea ei cea mai mare. Făcu un pas de pisică spre ele. Apoi, încă unul. Nu venise cu intenţia să mănînce. Dar tentaţia era irezistibilă. Are să-şi ia totuşi una, că doar n -o fi foc… - îşi spuse Liana în gînd ochind bine. O alese pe cea mai rumenă şi mai burduşită. - Du-te şi dă-ţi uniforma jos! Ştii că n -ai voie să te aşezi la masă cu uniforma pe tine. - Dar nu mă aşez. - replică Liana, molfăind tacticos. – Ţi-am spus că nu vreau să mănînc. Gust numai una şi gata. Mă duc să -mi văd de lucru, că am de citit două cărţi şi mai am de făcut şi teme la patru obiecte. Şi rămase aşa, în picioare, proptită de masă, întorcîndu -se cu clătita în gură 65

după mama ei ca un capitul de floarea -soarelui după discul solar. Şi numai la a doua catadicsi să spună ceva: - Mami, vrei să-ţi spun o taină? Tu faci cele mai bune clătite din lume… Nu era hulpavă la mîncare. Dimpotrivă, muşca mărunt, mestecînd îndelung ca într-o desfătare a dinţilor şi a limbii. Mami o urmărea şi ea printre piruetele -i scurte dintre aragaz şi masă, minunîndu -se cît de bine sta sarafanul pe ea, peste cămaşa aceea albastră cu guleraş alb, scrobit. - Du-te şi dezbracă-te şi te aşază la masă ca oamenii! – îi mai spuse o dată doamna Cornelia poruncitor, dar fără să ridice glasul la ea. Aşa că Liana mai muşcă o dată, după care fugi în camera ei, lepădă uniforma, îmbrăcă un capot, - de fapt, o rochiţă mai veche pe care o folosea drept capot - şi se întoarse în bucătărie. Trase taburetul de sub masă şi se aşeză temeinic ca omul care n-are de gînd să plece curînd. Înşfăcă exemplarul cel mai fierbinte, suflă puternic asupra lui, apoi începu: - Mami, tu ce crezi că e prietenia? Întrebarea căzu brusc, fără nici o conexiune cu discuţia de pînă atunci şi cu ceea ce ar fi fost logic să vină în clipa următo are. Şi pentru ca uluirea doamnei Cornelia să fie totală, Liana continuă imediat: - Dar dragostea? Ce înseamnă să fii iubit, să iubeşti, să te îndrăgosteşti? Doamna Cornelia tresări. Cît pe -aci să scape polonicul din mînă. - Pe mine mă-ntrebi? - Dar pe cine? Nu eşti tu mama mea, fiinţa cea mai apropiată din lume, datoare să-mi arate şi să-mi explice totul? Să mă înveţe binele şi răul? Cum să desluşesc albul de negru, primejdiile şi capcanele de tot soiul, problemele complicate ale vieţii? Mami luă din compoziţia cremoasă cu polonicul cel mic, turnă porţia în tigaie, întinzînd-o uşor cu dosul instrumentului. - Se-nţelege că unele din problemele vieţii, nu ştiu dacă cele mai importante sau cele mai intime, poţi să le afli în primul rînd de la mama ta. Întrebarea e: dacă ştie şi dacă poate; dacă se pricepe s -o facă. Fiindcă nu e lucru uşor să-i explici unui tînăr nişte lucruri despre care tu însăţi nu ai o cunoaştere suficient de bună. Dar mi se pare că am mai atins noi odată problema aceasta. - Şi ce mi-ai spus? Că nu mai ţin minte. - Ţi-am spus s-o întrebi pe Angela. Ca profesoară de filozofie şi faptul că e încă tînără, ar putea să -ţi explice mai bine unele dintre ele. - Am discutat şi cu ea. - Şi ce-a zis? - Că e una din temele mari ale artei şi literaturii, că e o problemă de viaţă şi moarte, că sînt două sentimente umane superioare, un ansamblu complex de trăiri de maximă profunzime şi stabilitate, bla -bla-bla, bla-bla-bla. Dar eu vreau altceva: ceva mai concret, ceva mai simplu dacă se poate. Profesoara Bobanga n -avea obiceiul să facă filozofie în doi şi cu atît mai puţin, cînd făcea clătite. Ca orice profesor de ştiinţe naturale, n -avea gustul ideilor generale, gustul discuţiilor înalte de dragul discuţiilor, pe care le considera sterile şi fără nici un rost. Pentru ea avea sens doar ceea ce are un statut concret, definit precis, în limitele senzorialului; adică: tot ceea ce are rădăcină, tulpină şi frunze, sau cap, trunchi şi membre. Aruncă rapid o privire în sufletul ei, căută ceva auzit sau citit undeva, dar nu descoperi n imic nicăieri. Nu-i era ei gîndul acolo şi absorbită total de concretul acela vîscos, aproape fluid, şi care putea să se ardă în orice moment, nu putea să se concentreze suficient. De aceea, începu nesigur: - Nu ştiu ce să-ţi răspund, pentru că nu m -am gîndit niciodată la subiectul acesta. Aş putea spune că la lecţia asta am fost absentă sau că n -am fost atentă, ceea ce e cam acelaşi lucru. - De ce? E un lucru minor, lipsit de importanţă? Un lucru la care nu merită să te gîndeşti? - Nu-i vorba de asta. Pur şi simplu nu m-am gîndit. Ştiu eu de ce? Poate, fiindcă n-am fost obligată să mă gîndesc sau pentru că n -am avut destule motive s-o fac. Ştiu foarte bine că e o temă despre care s -a scris şi s-a spus în toate limbile 66

pămîntului, din cele mai vechi timpuri şi pî nă în zilele noastre, în toate registrele şi cu toate mijloacele, în nuanţe şi tonuri infinit mai bogate decît despre orice altceva; în raport cu ştiinţa şi cu vibraţia sufletească a autorului respectiv, că s -ar putea face biblioteci întregi numai pe tema asta. Un scriitor sau un poet, nu mai ţin minte, a spus că toată arta din lume, de la un capăt la altul, nu e altceva decît un cîntec fără sfîrşit al iubirii, al fericirii şi nefericirii omului atins de aripa ei; că dragostea e o stare specială a inimii şi sufletului nostru, o stare de graţie divină, o dulce şi sfîntă otravă ce-ţi inundă celulele şi aprinde sîngele; un foc care arde frumos, dar poate şi pîrjoli uneori şi să-ţi facă scrum fiinţa. Dragostea, după alţii, e un sentiment puternic, poate, cel mai puternic din toate; o trăire la mare intensitate a nevoii de dăruire şi de primire, de risipire şi contopire cu lumea, cu fiinţa iubită în primul rînd, într-un sens serafic, fundamental; dar şi într -un mod concret, acum şi aici, exclusivist, egoist. E ceva care ţine de latura afectivă a omului, de temperament, de hormoni, de cultură, de ceea ce are el mai frumos şi mai nobil, şi care se regăseşte în forma ei pură, nepervertită, doar la copii şi la tineri. - Vrei să spui că ţine de o anumită vîrstă? Că pe cei mai copţi nu-i mai vizitează Eros? - În principiu, da. În forma ei ideală se poate întîlni numai la tineri şi nici la ei la toţi. Oamenii copţi, cei maturi, vreau să zic, pierd această facultate sufletească dacă au avut -o cîndva. Ei devin mai raţionali, mai puţin dominaţi de afecte. Acţiunile şi relaţiile lor ajung mai conştiente, mai clare sub toate aspectele: şi sub aspectul finalităţii, şi sub acela al mijloacelor. De aceea se spune că marile iubiri le trăim la tinereţe. După cinci sau şase clătite înful ecate uşor, fără nici o pauză, Liana se potoli, mulţumindu-se să ciugulească în continuare pentru a nu sta degeaba. - Apropo! E posibil să te scrînteşti la cap şi să mori din cauza asta? Nu mă refer la Romeo şi Julieta, la Tristan şi Ysolda, la eroii şi eroi nele de roman şi film. Eu cred că dragostea e ceva pozitiv: e darul unei zîne bune, că ea îţi dă aripi, te înalţă, te face mai bun, mai frumos. Mă înşel? Doamna Cornelia luă o linguriţă de dulceaţă din borcănelul de alături, o întinse uniform peste clătita frumos rumenită, răsuci apoi foaia cu gesturi dibace şi o puse peste celelalte. Reflectă un moment ca pentu a pătrunde sensul ascuns al problemei, după care răspunse cu precauţie: - Ţi-am spus să vorbeşti cu Angela. Ea ar putea să te lămurească mai bine. Eu nu pot să-ţi spun decît lucruri banale, foarte generale, citite sau văzute la film. Eu sînt o biată profesoară de ştiinţe naturale şi o cititoare fără imaginaţie, care a reţinut prea puţin ca să poată da lecţii cuiva în această materie. Dar Liana nu era dintre cei ce renunţă uşor. Conştient sau inconştient, simţea că venise ora întrebărilor şi voia să le pună pe toate, să le afle pe toate, şi asta, acum, fără nici o amînare. - Dar între noi ce e: prietenie sau dragoste? Între mine şi tine sau, între mine şi tata, să zicem, că nu -mi dau seama. Doamna Cornelia luă şi ea o clătită, muşcă adînc, mestecînd îndelung, apoi răspunse ca la şcoală: - Ce e între noi? Ar fi putut fi un simplu grad de rudenie, o simplă afecţiune instinctuală, maternă, ca aceea dintre cloşc ă şi pui, de pildă. Dar e mult mai mult: e sînge şi carne, prietenie şi dragoste la un loc, pentru că noi ne iubim; pentru că creştem şi ne formăm una lîngă alta, pentru că ne creem reciproc stări de confort sufletesc suprem, necondiţionat şi altruist, pen tru că sîntem una alteia raţiunea de -a fi şi trăi, cauză şi scop în acelaşi timp – spus aşa scurt şi puţin încifrat. - Atunci, unde este prietenie, este şi dragoste? - Fără-ndoială. Ele se presupun reciproc. Nu se poate una fără alta. Fără liantul iubirii, prietenia ar fi o simplă apropiere, o vecinătate întîmplătoare ca între doi tovarăşi de călătorie sau doi vecini de apartament care se văd cînd şi cînd pe scări, se salută cordial şi atît; sau ca între elevii aceleaşi clase pe care -i leagă spaţiul şi faptul că au aceiaşi colegi şi profesori. Adică, numai factori exteriori, nimic sufletesc. Ori de cîte ori prietenia e susţinută de simpatie, de admiraţie, de preţuire, etc. mediul şi anturajul sînt doar un cadru, ceva secundar care se adaugă 67

din afară şi care aju tă precum decorul, acţiun ii principale. Poate că doamna Cornelia ar fi continuat încă multă vreme, dacă Liana ar fi avut răbdare să asculte. Dar ea mai avea ceva de aflat, nu -şi golise încă sacul cu întrebări. Aşa că se şterse la gură cu şerveţelul aflat l a îndemînă şi-o întrerupse: - Dar tu ai iubit? Ai fost îndrăgostită vreodată? Voi doi, tu şi tata, vă iubiţi? V-aţi iubit cîndva? Doamna Cornelia se străduia să întoarcă clătita pe partea cealaltă şi nu reuşea. Se arsese puţin şi se cerea întoarsă, dar cuţitul n-o asculta. Atunci se înfurie oarecum şi cu un gest violent, inabil o săltă mai mult decît trebuie, izbutind s -o răstoarne jumătate în tigaie, jumătate afară. Simţea cum începe să -i bată inima bumbum, bum-bum, tot mai repede şi mai repede, tot ma i tare şi mai tare, de parcă pînă atunci ar fi stat. Căută să prelungească momentul cît se poate de mult; interogatoriul era aspru şi necruţător, fără nici o milă. Cu atît mai necruţător şi mai penibil, cu cît trebuia să dea seamă de viaţa ei, de viaţa lor . Ca profesoară de ştiinţe naturale, avea destule discuţii cu elevii mai curioşi despre organele genitale şi mecanismul reproducerii la om, tema cea mai delicată din toată anatomia, dar niciodată n -a avut de înfruntat asemenea dificultăţi. Niciodată nu s -a simţit atît de strîmtorată ca acum, ca în faţa acestui chestionar mai mult decît agresiv. Cum să răspunzi aşa deodată la atîtea întrebări, toate grele?… - Ce s-a întîmplat, scumpa mea? De unde marea asta de întrebări fără rost? S-a întîmplat ceva? Spune-i direct mamii tale! N-o lua pe după vişin, ca să nu pierdem vremea! - Nu s-a întîmplat nimic. Ce putea să se întîmple? Am discutat şi noi la diriginţie şi vreau să ştiu. N -am dreptul săîntreb? E un subiect tabu sau nu sînt destul de matură ca să pricep asemene a complicaţii? - Nu-i vorba de asta. Se înţelege că ai. Şi de la cine le poţi afla dacă nu de la mama ta? Dar nu cred că sînt destul de pregătită pentru o discuţie de genul acesta. Pentru că, - vezi tu? - Cînd vorbim despre dragoste, vorbim despre noi, despre viaţa noastră, despre ceea ce are omul mai delicat şi mai puţin dispus să -şi expună, mai personal şi mai intim în viaţa lui. Atît de personal şi de intim, încît lui însuşi nu-i face plăcere să intre prea des în cămăruţa asta. Din cauza emoţiei sau din c auza şfarei, începu să-i tremure glasul şi să tuşească mai des decît ar fi fost necesar. Trînti tigaia în chiuvetă, dădu drumul la apă şi începu să frece la ea cu spălătorul de sîrmă. - De ce nu i-ar face? Nu înţeleg. E ceva jenant, stînjenitor în ea? Să aib ă adică şi părţi neplăcute, urîte pe undeva? Discuţia părea să alunece pe un făgaş mai larg, mai puţin personal şi deci, mai convenabil. - În principiu, n-are nimic jenant, ignobil în ea. Cel puţin, aşa ar trebui să fie. Dragostea şi prietenia sînt sentime ntele noastre cele mai frumoase, cele mai nobile şi cele mai înalte, dacă sînt sincere şi curate. Întrebarea e dacă sînt? Că şi aurul e de mai multe carate: mai strălucitor, mai fin; de 18, 20 sau 24 de carate; şi mai puţin strălucitor, mai comun: de 14, 1 2 sau 9 carate. Aşa şi cu sentimentele noastre: uneori pot să fie de 20 sau de 24 de carate; şi atunci n -ai de ce te jena. Dimpotrivă, ai toate motivele să fii mîndră şi chiar fericită pînă la un punct. - Şi tu eşti? Doamna Cornelia avu din nou senzaţia ace ea de duritate, de lovitură directă în plex; dar se stăpîni şi răspunse cu calm: - Aş putea spune că sînt. Sînt mîndră pentru că te am pe tine şi cînd nu mă sîcîi cu atîtea întrebări ca acum, n -aş avea motive să spun că nu sunt uneori şi fericită. Pe urmă, am o profesie frumoasă şi -mi ajunge. Vezi tu? Omului nu -i este dat să le aibă pe toate. M -ai întrebat: ce e între mine şi tata? La lucrul acesta îmi vine greu să răspund pentru că nu m -am gîndit niciodată. Ştiu că tu ai să întrebi de ce. E un lucru minor, l ipsit de importanţă?… Şi -ţi răspund: e un lucru important, esenţial pentru unii, fără nici o îndoială; dar nu şi pentru mine. În ce mă priveşte, pot să-ţi spun că sînt lucruri în viaţa noastră la care nu ne gîndim, pentru că nu ne face plăcere să ne gîndim ; şi lucruri la care nu ne gîndim, pentru că fac parte dintr un c firesc al vieţii; aşa cum nu ne gîndim de ce curge apa la vale şi n -o ia în sus, 68

sau de ce, după duminică, vine totdeauna luni şi nu marţi sau miercuri. Sînt lucruri care fac parte dintr-o ordine firească, naturală şi n -are nici un sens să ne întrebăm mereu de ce aşa şi nu altfel. Tot aşa şi cu relaţia noastră: aceasta există, este reală şi ca urmare eşti tu. Nec plus ultra! - Bine. Înţeleg că lucrurile pot ajunge cu timpul aici. Dar eu te într eb: cum a fost la început? Dacă l -ai iubit? Dacă el te-a iubit? Sau cu voi a fost altfel? În clipa următoare se auzi cheia în uşă şi discuţia încetă.

XVI În faţa cantinei Fabricii de Ciment era lume multă: şi oameni mai copţi, trecuţi de mijlocul vî rstei, dar mai ales tineret: elevi din şcolile tehnice, liceale şi profesionale – tineri muncitori şi ucenici din fabricile şi şantierele oraşului. Unii, îmbrăcaţi gros, cu pufoaice şi pulovere de lînă, dar cei mai mulţi în scurte de fîş matlasate. Cu toat e că era frig, - sufla un vînticel tăios dinspre Cheile Muntelui, de l simţeai pişcîndu-ţi nasul şi urechile - toţi aşteptau cu stoicism încă de la trei deschiderea uşii pentu spectacolul anunţat să înceapă la cinci. Cei mai înfriguraţi îşi frecau mîinile şi bărbia, băteau din picioare sîrba pe loc, fără să iasă însă din rînd şi fără să lase pe cineva să se aşeze în faţă. Singura lor mare îngrijorare şi care plana ameninţător asupra multora era teama că nu vor găsi un bilet în plus; iar asupra celor ce aveau, teama că s-ar putea să întîrzie sau că nu vor veni deloc, cum se mai întîmpla uneori cu trupele cele mari. Era parcă un dat al oraşului, o fatalitate inexorabilă ca toţi marii artişti veniţi să dea un spectacol aici, să se lase mai mult sau mai puţin aşteptaţi, dacă nu şi mai rău. Phoenix ajunsese şi ea o trupă en vogue, îndrăgită şi aşteptată cu nerăbdare de tineretul avid de schimbare şi nou, gata să se calce în picioare pentru un bilet, să ia cu asalt orice sală pentu a -şi vedea idolii de aproape: to ţi ghitarişti şi cant -autori renumiţi, cei mai mulţi încă adolescenţi a căror faimă şi rezonanţă artistică erau în relaţie direct proporţională cu lungimea părului şi cu puterea incintelor acustice. Modul lor de-a cînta, de-a se îmbrăca şi de-a se mişca pe scenă, invitînd spectatorii să cînte cu ei, atrăgea ca un magnet puternic. Oriunde cînta Phoenix, cozile se făceau cu două, trei ore înainte; iar melodiile lor, „Canarul galben ca un gălbenuş” şi „Vechiul şeic îndrăcit ca un berbec”, erau pe buzele tuturo r. De aceea, organizarea unui concert cu astfel de trupe presupunea două condiţii sine qua non: ca sala să fie încăpătoare şi forţele de ordine suficient de puternice. Organizatorii concertului, comitetul orăşenesc U.T.C. în principal şi de regulă, se orie ntase just de data aceasta optînd pentru cantina Fabricii de Ciment, pentru că aici puteau intra o mie de oameni şi la nevoie, o mie cinci sute. Forţele de ordine erau şi ele prezente prin doi lucrători de miliţie care, cu autoritatea instituţiei reprezent ate, izbuteau cu brio să ţină în frîu potenţialul energiilor debordante, în stare în astfel de situaţii să creeze multe probleme disciplinare. La ora cînd sosi Silvian, uşa era deschisă şi lumea începuse să intre. Tomina şi Ancuţa se aflau destul de în faţ ă. În schimb Liana nu se vedea nicăieri. Silvian înconjură mulţimea de mai multe ori, sperînd s -o descopere undeva. Îl zări pe Tomina ajuns pe ultima treaptă şi -l apelă peste rînd printr -un semnal fluierat: - Tom, Liana nu e cu voi? Vedea bine că nu e, dar spera să afle ceva mai precis. - Vine şi ea. Ţine-i rîndul! Dar Silvian se retrase deoparte, evitînd îmbulzeala. Şi în timp ce omul de la intrare lua şi rupea biletele ca un robot bine reglat, difuzorul de deasupra uşii pregătea şi el atmosfera din sală, r eproducînd în mod repetat una din piesele de rezistenţă ale formaţiei: „ Canarul galben ca un gălbenuş, / Cu pene moi şi ochii duşi, / Plîngea de după sîrmele de -argint”… 69

În cele din urmă apăru şi Liana. Avea obrajii ca focul şi eşarfa albă din jurul gîtului îi făcea şi mai roşii. - N-am găsit, îmi pare rău. M -am zbătut cît am putut, dar a fost imposibil. Am aranjat însă o şustă cu cineva. Să vedem dacă ţine. - Cu cine? - Persoană importantă. Nu spun. - răspunse ea teatral, clipind şiret din ochi. - Cu M. Gheorghe ai vorbit? - Am. - minţi Liana senin. Îl căutase, dar negăsindu-l nicăieri, putea spune şi aşa. - Şi? - Ce se vede: adică nimic. Tomina şi Ancuţa erau de -acum lîngă uşă. Liana le făcu semn cu mănuşa: - Să ne ţineţi loc şi nouă! Silvian privea dezamăgit: - Dar ăstora cum le-ai găsit? Era convins că, dacă s-ar fi străduit mai mult ar fi reuşit. Totdeauna reuşea. Comitetul orăşenesc fiind forul suprem care aviza asemenea spectacole, eliberînd şi repartizînd biletele pe instituţii şi organizaţii mai mici, îşi reţi nea şi el un număr din ele, pentru a le distribui unor invitaţi speciali, agreaţi de unul sau altul din membri. - Eu le-am găsit? - Dar cine, mama? - Nu ştiu. Cred că Ancuţa. Tipa asta face ce face şi se descurcă. Într-adevăr, nu era spectacol, concert de muzi că uşoară şi populară la care ea şi Tomina să nu se ducă. Uneori îl luau şi pe Silvian cu ei; dar acum fusese mai greu din cauza numeroaselor cereri. Pe urmă, ca secretar U.T.C. pe liceu, avea şi Liana destule p.c.r. 1, fiind mereu în contact cu Angela şi M . Gheorghe. Silvian însă ştia una şi bună: că de-ar fi vrut, ar fi putut. - Rămîi un moment aici, că mă întorc imediat! – spuse ea îndepărtîndu -se repede pe lîngă clădire. Exact în acelaşi moment, din direcţia opusă, venea Macrinici săltînd uşor ca un prinţ. Era îmbrăcat elegant, într-un costum de piele maro, otteri nemţeşti şi cu capul gol. Călca apăsat pe caldarîmul pavat, curăţat de zăpadă, conştient de marea lui valoare personală. Întrebă de departe: - Ce se dă aici, tipule? Salam sau cafea? - Rahat pe băţ. - răspunse Silvian, întorcîndu -i automat spatele. În vreme ce pielosul părea să -şi fi găsit locul lîngă o fată cu mantou de blană, de care se lipi numaidecît, sosi şi Liana foarte dezamăgită: - Nu cred să mai vină. Ar fi venit pînă acum. Îmi pare rău. Coada se micşorase vizibil. Se apropie de rînd, şi întrebă formal, ştiind că o făcea inutil: - N-are nimeni un bilet în plus? Macrinici îi răspunse cu o privire piezişă: - Ba da, la budă. Liana ripostă imediat: - Eu vorbesc cu oamenii, nu cu căcănarii. Macrinici era secretarul organizaţiei U.T.C. de la Liceul „Octavian Goga”, băiatul directorului Fabricii desticlă. Era un tip încrezut şi foarte enervant. - Nu răspund unui cîrnat împeliţat. - mai spuse ea. Şi hîrîiala continuă tot aşa, pînă ce băiatul ajunse la intrare. Întinse biletul, dar cînd să treacă de uşă, controlorul îl reţinu: - Biletul acesta e fals. De unde-l ai? Pîrnău, ia vezi şi tu! Pîrnău sta şi fuma lîngă perete. Scund şi insipid, mutră de ţărănoi parvenit, părea că aşteaptă şi el un bilet. Rîjală aştepta ş i el ceva mai încolo, cu şapca pe ochi şi gulerul ridicat. Liana îi cunoştea pe amîndoi. Nu ştia ce hram poartă şi ce făceau ei acolo; dar ştia că sînt oamenii tatălui ei. Pîrnău ieşi în faţă şi îl apucă de guler ca pe o pradă de mult aşteptată: 1

Pile, Cunoştinţe, Relaţii 70

- Ia hai tu cu mine, şmechere! Dar Macrinici nu se lăsă. Ripostă violent fizic şi verbal, negînd, contestînd acuzaţia şi încercînd să se smulgă din pumnul de fier încleştat pe gîtul lui. Atunci sări şi Rîjală şi apucîndu-l şi el de aripa cealaltă, îl îmbrînciră pe tre ptele lunecoase către dubiţa miliţiei. În timpul acesta, difuzorul de deasupra uşii ilustra în chip ciudat dramatismul situaţiei: „Sărman canar, ţi s -a părut / Că zările ţi s-au deschis; / Dar n -a fost doar decît un vis. / Rănit tu ai căzut ”… Liana asista cu satisfacţie. Silvian, cu indiferenţă, iar ceilalţi cu neîncredere. Bilete falsificate erau, se făceau deseori. N -ar fi fost primul şi desigur nici ultimul. Nu era greu de făcut douăzeci de bilete la fel dacă puteai obţine ştampila comitetului orăşenesc U.T.C. Dar avea oare nevoie pielosul de aşa ceva? Era el în situaţia de-a recurge la falsuri? - Sil, te rog să nu fii supărat! Zău că m -am străduit… Lasă că intrăm de la şapte la spectacolul următor. Îţi promit. Pînă atunci, hai să mergem la Potaissa, să bem o cafă cu frişcă! Mai luăm o prăjitură, mai bem un Cico, ne mai învîrtim oleacă pe Corso şi nici nu simţi cînd se face şapte. Cînd să părăsească incinta cantinei, dădură nas în nas cu Rîjală. - Ce s-a întîmplat, tovarăşa Bobanga? Renunţaţi la concert? Rîjală era omul a cărui nume se potrivea perfect cu expresia feţei şi care arbora tot timpul un fel de rînjet canin. - Am fi dorit, dar n-am găsit bilete. - Nici o problemă, tovarăşa. Vă rog să intraţi!

XVII

„Nu ştiu dacă e sau nu adevărat ce se spune: că f iecare îşi are obsesia lui. Tot ce ştiu sigur e că eu am, şi anume, lumina. Nu m -am întrebat niciodată de cînd şi-n ce chip, dar aşa e. De ce tocmai ea, nu ştiu. Probabil, fiindcă este prima evidenţă clară şi distinctă de cum deschidem ochii şi pînă ce -i închidem; de cum se face ziuă şi pînă se-nnoptează. Probabil, pentru că lumina e elementul cel mai aproape de gîndul şi de inima noastră; probabil, fiindcă este simbolul măreţiei şi -al zborului spre culmi, simbolul cutezanţei şi preţul biruinţei; pro babil, de zece ori probabil, fiindcă în noi, în jurul nostru, pretutindeni, nu văd decît lumină. Oricum, mă urmăreşte întruna cînd scriu şi cînd citesc. O ştiu şi o simt atît de mult a mea, încît nu pot concepe caş putea s -o mai pierd vreodată. Poate c-ar trebui să scriu ceva despre ea. Ştiu o mie de lucruri frumoase numai şi numai despre lumină. Dar ce şi cum să le spun? Şi apoi ce pot să aduc eu în plus la cîte s-au scris şi s-au spus de şapte mii de ani încoace? Să scriu ca despre unul din elementele pri mordiale ale lumii, creat şi necreat totodată? Ca despre una din cele mai de seamă perechi de opoziţii? Poate c -ar trebui să scriu despre natura ei ciudată de undă şi corpuscul în acelaşi timp. Dar asta, toţi şcolarii o ştiu. Aş scrie ca despre elementul c el mai viu, mai imaterial şi mai subtil din toate, de n-ar sări în sus fizicienii. Şi cîte încă aş mai scrie de m -aş putea în fine hotărî s-o fac? De-aş fi faraon, aş pune poeţii s -o cînte în imnuri de slavă tot anul. Pe meşterii mari, iscusiţi, să -i ridice altare şi temple din raze de carte şi slove de soare. Pe marele preot, s -aprindă tămîie pentru lumina ce este şi va să rămînă, să ne scalde imperiul de-a pururi. La drept vorbind, nici nu ştiu bine ce este. Mai mult chiar: că tot vorbind şi trăind în lumină, am cam uitat cu toţii. Am cam uitat sau n -am băgat de seamă că ea e adevăr şi poezie, pace şi iubire, ştiinţă şi progres, condiţia vieţii, poate, viaţa 71

însăşi. Şi de-am uitat, ce rău vedeţi în asta, de vreme ce -am scăpat de spaime şi ntuneric, de spaimele din noi şi din afara noastră, de vreme ce trăim şi construim în lumină? Un lucru mi-a rămas şi-mi stăruie în minte: că-n cele de pe urmă clipe ale sale, marele patriarh de la Weimmar ceruse lumină, „mai multă lumină”… Nu -i curios? Nici aer, nici apă, nimic. Numai şi numai lumină: mai multă lumină…” Mai reciti odată rîndurile scrise şi se semnă dedesubt. Era tableta promisă pentru revista liceului. Dar acum, că o vedea aşternută frumos pe hîrtie, avea sentimentul reconfortant că era ceva reuşit şi că pu tea încerca s-o trimită şi la „Tribuna” sau „la Steaua”. Liana era poeta liceului, o poetă adevărată, sensibilă şi profundă, despre care autorul rubricii literare din „Scînteia tineretului” vorbea ca despre un talent viguros, autentic, de mare perspectivă , de un lirism modern, cu influenţe clar labişiene… Scria poezie de mult, însemnări şi recenzii la cărţi, iar mai recent, tablete şi interviuri cu oameni de cultură. Cîteva poeme mai reuşite văzuseră lumina tiparului în două reviste din capitală, cele cluj ene, mai elitiste, fiind de departe mai puţin permisive condeelor tinere. Răspunsul primit la poşta redacţiei: „Încercările d-voastră nu satisfac pe deplin condiţia poeziei. Mai încercaţi!”, nu reuşi s -o descurajeze de tot. Înţelegea foarte bine c ă nu toate uşile se deschid la prima bătaie; că erau oameni acolo care trăiau din scris, monopolizînd o rubrică aici şi alta dincolo, aşa cum ocupi un apartament sau un post, pentru foarte mulţi ani; şi că, publicînd numai ei şi ai lor poezii şi romane în serial, articole derizorii cu titluri pompoase, materiale de propagandă ideologică agasante, sforăitoare, nu era loc şi pentrutineri. Aruncă o privire spre ceas şi constată speriată că era patru şi jumătate. Ori ea la cinci avea întîlnire cu Silvian şi înc ă nu era îmbrăcată. Aşa că lăsă totul baltă pe masă, lepădă la repezeală capotul, îmbrăcă o bluză, fusta cea nouă, se privi în oglindă, îşi luă mantoul şi după zece minute se găsea în staţie. Norocul părea să -i surîdă. Dar al naibi şofer! Deşi văzuse că se grăbeşte, că aleargă spre el, cu toate că era gol, o mînă de oameni, cu el cu tot, cînd să pună piciorul pe scară, uşa se închise şi autobuzul o luă din loc. Reuşi să se urce în următorul. Găsi un loc liber chiar lîngă uşă, dar cînd să se aşeze, văzu că e ra Negulici şi rămase în spatele ei în picioare. Coborî în centru şi o luă spre piaţă, pentru că nu îi plăcea să aştepte şi fără îndoială că nici lui nu -i plăcea... Vremea era albă şi moale ca o vacanţă de iarnă. Încetase de mult să mai ningă şi trotuarele erau curăţate, iar zăpada frumos troienită la marginea lor. Nu era încă cinci, şi oamenii ieşiseră roi la plimbare. Tinerii, singuri sau doi cîte doi, cu prietenii sau colega de clasă. Vîrstnicii, cu nepoţii de mînă. După gerul cumplit din ultima vreme, puteau în sfîrşit să se bucure de cîteva ore plăcute de aer curat, să -şi dezmorţească picioarele şi să admire în voie uriaşul om de zăpadă, ridicat în faţa Consiliului Popular, spre amuzamentul tuturor trecătorilor, dar mai ales al copiilor. Odată cu prima zi de vacanţă şcolară, piaţa oraşului deveni peste noapte un punct de atracţie sigur. Se lucrase la el cu rîvnă şi grijă deosebită, sub îndrumarea comitetului orăşenesc U.T.C. care -l plasa totdeauna aici, în spaţiul cel mai deschis, lîngă bradul mult mai înalt şi mai frumos decît anul trecut, adus direct de la munte şi ancorat în caldarîmul pieţii pentru serbarea pomului de iarnă de pe 1 ianuarie, cînd zeci şi zeci de copii din clasele mici şi din unităţile preşcolare, selectaţi dinainte după nu se ştie c e criterii, aveau să cînte şi să spună poezioare pentru Moşul cel darnic, venit de departe cu sacul plin de jucării şi cofeturi. Dar asta avea să fie ceva mai tîrziu. Omul de nea şi bradul de lîngă el fiind pînă atunci un decor minunat şi poate că nici atît, dacă vremea nu contenea să se încălzească mai mult. Silvian era acolo şi căsca ochii la făptura cea albă în rînd cu lumea. Liana îl zări de departe. Îl văzu luînd o fetiţă în braţe cît un ursuleţ de pluş şi silindu -se s-o ridice la înălţimea aceea gre u de ajuns altfel, pentru a putea pune mîna pe coada măturoiului. - E comoara dumneavoastră? – întrebă ea zîmbind, în timp ce el o lăsa jos. - E nepoata mea. - veni prompt răspunsul celui de alături, un om mai în 72

vîrstă, modest îmbrăcat. În timp ce ea îi aranj a căciuliţa, Silvian îi promitea micuţei s -o ridice şi mîine, chiar şi mai sus, sus -sus de tot, pînă la pipa Moşului, dacă va veni din nou. Omul întări şi el spusele lui, îndemnînd -o mereu să spună frumos „mulţumesc”, ceea ce, sub impresia lumii văzute de sus, de pe umerii lui Silvian, se produse destul de tîrziu, după lungi stăruinţe şi numeroase ameninţări. Liana da semne de nerăbdare. N -avea chef de sporovăială în prezenţa străinului. Dimpotrivă, dorea să plece de lîngă el cît mai repede şi făcea tot ce se poate pentru a-l smulge din locul acela şi pe Silvian. Il lua cînd de braţ, cînd de mînă, atrăgîndu-i atenţia asupra unui alt aspect mai uşor de văzut din partea cealaltă. - Sil, te rog! Se face tîrziu şi s -ar putea să nu mai găsim locuri. Argumentul părea plauzibil şi în cele din urmă se urniră. - Cine e tipul? Îl ştii? –îl iscodi ea aruncînd o privire în spate. - Acum îl văd prima oară. De ce? - Pentru că eu îl cunosc. Mai precis l -am văzut undeva: e un fost puşcăriaş foarte primejdios. Nu de mult a ieşit de l a sing-sing 1. - De unde ştii tu că e primejdios şi mai ales de unde ştii că a ieşit de la sing-sing? - Ştiu eu. Mi-a spus tata. - Şi pentru ce motiv? Ce-a făcut? - Asta nu pot ca să ştiu. Presupun c -a făcut el ceva: a fluierat în biserică. Altfel n-ar fi ajuns acolo. - În biserica cui? - o iscodi el, bănuind ceva. Îi spunea parcă inima că în biserica lui Bobanga, care putea fi partidul, sindicatul, securitatea, statul, orice instituţie. - În catedrala republicii, presupun. Nu cunosc amănunte. - Dar cum îl cheamă? Îţi aminteşti? Liana îşi aminti. Curios, dar fără nici un efort special, îşi aminti exact. - Cred că Toma, sau cam aşa ceva. L-am întîlnit nu demult în biroul babacului, dacă vrei să ştii adevărul… Îl avea şi acum înaintea ochilor: tuns scurt, neras de cine ştie cî nd, jerpelit şi slab ca o umbră. Semnase o declaraţie sau un angajament de bună purtare şi aştepta în picioare să plece. Nu îndrăznea parcă să se urnească şi o luase spre uşă cu spatele. Cînd deodată tatăl ei îi atrase atenţia în modul cel mai serios: „To ma, băiatule, noi sperăm că şcoala urmată în ultimii ani ţi -a servit la ceva, că ţi-au trecut fumurile acelea de mare conducător şi reformator... Şi de -ar fi fost numai fumuri; dar era mult mai grav, indiscutabil mai grav: ţi se urcaseră gărgăunii la cap, cei mai mari gărgăuni… înţelegi tu? Sper că te -ai vindecat. De aceea, în perioada care urmează, de convalescenţă, să -i zicem, vei lucra la noi, la S.M.A. 2-ul nostru ca lucrător mecanic la început şi dacă te porţi bine, vei fi avansat repede şi vei fi pus în drepturile tale. Dacă nu, găsim noi un şprei şi pentru gărgăunii tăi… Oricum, noi sîntem cu ochii pe tine, să ştii! Drept care te sfătuiesc să nu fi necredincios, Paul Toma, ci credincios şi convins totodată că noi ceea ce spunem şi facem. Ai auzit tu?” Probabil că avertismentul acesta o făcuse să -l ţină minte, să înţeleagă că era vorba de un individ periculos. Silvian făcu imediat legătura cu renumitul inginer mecanic de la Staţiunea de Maşini Agricole din Aiud, închis mai mulţi ani pentru vina de-a fi strîns semnături în vederea înfiinţării unui nou sindicat şi despre activitatea căruia auzise vorbindu -se la Radio Europa Libera. - Dacă e acela de care zici tu, atunci ştiu ce -a făcut. - încheie Silvian, încredinţat că nu putea greşi foarte mult. - Serios? Ce-a făcut? - A vrut să înfiinţeze un nou sindicat. - Ce să-nfiinţeze? 1 2

închisoare Staţiunea de Maşini Agricole 73

- Un alt sindicat. - De ce? Unul n-ajunge? - Probabil că nu. Nu mă pricep şi la asta. Fapt e c -a vrut să înfiinţeze încă unul ca să fie mai multe. Ţi se pare absurd? - Nu ştiu dacă „absurd”; dar în or ice caz, curios şi într -un fel, anormal. Gîndeşte-te ce-ar însemna dacă fiecare din noi ar înfiinţa un partid sau un sindicat, după bostanul şi ideile lui? Îţi închipui ce hîrîială ar fi între oameni? Ce mîncătorie sălbatică între partide şi grupuri? M -aş simţi ca între cîini. - Poate că ai dreptate. N -aş zice c-ar înflori iubirea şi pacea universală, prietenia şi dragostea adevărată. Cred totuşi că fiecare din noi ar trebui să fie liber să înfiinţeze ce vrea, să spună şi să gîndească ce crede; să poată alege între ceva şi altceva, aşa cum poţi alege între mai multe ziare sau filme, între o şcoală şi alta, între o rochie şi alta. Nu crezi? - Ştiu eu? Poate că ai dreptate şi tu… Dar cine -mi garantează mie că sindicatul acela e bun şi ăsta e rău? Şi de unde ştiu eu că ăla cunoaşte, e sincer şi bine intenţionat? Bine, admit că n -ar fi rău să fie mai multe; dar te întreb de ce sindicatul prezent nu e bun? Răspunsul veni ca pe bandă: - Pentru că e cureaua de transmisie a partidului. - Ei, şi? Sindicatul lui ce -ar fi? Cureaua cui? A ideilor şi intereselor lui şi a colegilor lui. Nu ţi se pare logic? Trecură pe lîngă Alimentara, un magazin fără firmă, pitit în dosul pieţii. - Vezi băcănia asta? Aici se găsesc cam de toate: preparate din carne de care pofteşti: costiţă, cotlet, muşchi file, şuncă de Praga; salamuri de zecesprezece feluri; cafea din trei ţări: Arabia, Columbia şi Brazilia – boabe şi măcinată, verde şi prăjită; Black Tea of China şi India; banane Ecuador, portocale Haifa, măsline din Grecia, ananas şi ciocolată din China, ţigări la alegere: Kent, Marlboro, Rothmans, Pall Mall, Nefertiti, Chasterfield şi încă douăzeci de sorturi, ca să nu mai vorbim de băuturi. Atunci, te întreb: are vreo importanţă cine ţine cîrma? Mă rog! Poate că are, pentru că ar putea fi şi altfel. Adică din toate cîte un singur fel sau nici atît. Silvian nu răspunse. Avea ea dreptate; căci din punct de vedere oricum, se cam găseau de toate: şi crăpelniţă, şi locuinţe, şi locuri de muncă pentru toată lumea. Încă de la început, din chiar prima zi de la absolvirea şcolii, primeai repartiţie în cîmpul muncii cu contract de muncă pe termen nelimitat şi, dacă erai om de treabă şi munceai cinstit, în doi -trei ani, primeai şi apartament. Nu greve, nu şomaj, nimic. Un singur lucru lipsea: sentimentul a cela firesc de libertate, de exprimare şi mişcare liberă, neîngrădită, de asociere şi organizare după alte principii, potrivit propriilor tale convingeri, fără să fii urmărit şi pus cu botul pe labe la prima încercare de independenţă, de opoziţie. Ajunseră curînd în faţa cofetăriei şi discuţia încetă.

XVIII - Tu du-te şi ocupă o masă, că eu viu cu anti -aeriana! – ordonă Liana din funcţia ei de comandant suprem, organizator de agape cu fonduri proprii. Anti-aeriana era denumirea codificată pentru cafe aua cu frişcă, prăjitură şi îngheţată. Silvian trecu repede în sala a doua şi luă în primire masa de lîngă geam, singura masă liberă în momentul acela. Nu era încă cinci şi jumătate şi cofetăria Mocca era plină de lume. La masa din fund, în faţa unei sticle de suc sau a unei ceşti de cafea pe care le descînta ceasuri întregi, se lăfăia ca de obicei sergentul major Pîrnău în tovărăşia unei tinere. Aici era punctul lui de observaţie. De aici urmărea el comod toate intrările şi ieşirile, 74

asculta ce se putea asculta într-un local în care zgomotul şi vermuiala nu conteneau niciodată. Fiind un obişnuit al cofetăriei, consumatorii îl cam ştiau, dar fără să poată spune exact cine e şi unde semnează condica. Nu lega niciodată vorbă cu nimeni, deşi nu era mult mai în vîrstă decît unii din ei. Venea deseori însoţit de cîte cineva, o fată sau un prieten; iar cînd venea totuşi singur, îşi găsea totdeauna ceva de făcut: fuma sau citea un ziar. Niciodată, o carte sau o revistă, ci numai şi numai ziarul. Şi cînd se s ătura de stat aici, se muta la Potaissa. Silvian adună la mijlocul mesei ceştile şi sticlele goale, farfurioarele şi cupele de îngheţată care încărcau peste măsură spaţiul. Curînd sosi şi Liana cu debarasoarea cea tînără. Aceasta le ridică numaidecît, şter se faţa de sticlă, după care veni cu un platou plin de prăjituri, cafea şi îngheţată, savarina fiind slăbiciunea lui, iar îngheţata a ei. În faţa atîtor delicatese care de care mai arătoase, mai îmbietoare, Silvian se destinse. Era un adevărat desfrîu gast ronomic. Rar avea parte de aşa ceva. Atacul începu natural cu savarina: era proaspătă, bine însiropată şi cu frişcă din abundenţă. După ea urmă îngheţata. Şi ea era unică, fără egal; şi după savarină, cădea tocmai bine, ca paharul de apă rece pentu drumeţu l chinuit de sete. Cînd să atace al doilea glob, Silvian ordonă scurt poziţie de aşteptare: - Stai aşa! Nici o mişcare în plus! Se repezi la tejghea, ceru un pahar de rom, se întoarse triumfător şi îl turnă în cafea, după care urmă îngheţata. Ei, da! Acum p uteau sorbi pe îndelete, cu înghiţituri prelungi şi plescăit de limbă. - Mda! E într-adevăr grozavă. - fu de acord şi Liana. Ea nu cunoştea sortimentul acesta sau se făcea că nu -l ştie ca să se poată minuna şi mai mult. Sorbea mărunt, încîntată la culme şi e xclamînd mereu: - „E grozavă!” „Fantastică!” „Excelentă!” „Super!” – epuizînd repede toate superlativele. - Asemenea bunătăţi nici Ceau' nu gustă în fieştecare zi. Sorbea şi se tot minuna, găsind mereu altceva. Iscodindu -l asupra reţetei, Silvian se văzu nevoit să-i dezvăluie secretul. Era o descoperire recentă a unchiului Ion, o tentativă originală de ameliorare a produsului cu cele mai bune ingrediente, o variantă superioară fiind cafeaua cu coniac. Şi începu să -i explice ştiinţific de ce mixtura aceasta cu rom sau coniac, plus îngheţată cu frişcă, dă limbii cele mai plăcute impresii. - Merge şi cu coniac? Serios? – îşi arătă ea nepriceperea, gata să recupereze totul dintr-odată. - Oho! Şi-ncă cum? Chiar mai bine decît cu rom; cu condiţia ca licoarea să fie de soi. Cele mai bune sînt Vrancea, Unirea şi Milcov. Dar dintre toate, Unirea. De unde concluzia lui Tomina că „unirea e bună la orice”. - Serios? - Cum mă vezi şi cum te văd. „Pe onoarea mea de famelist, coană Joiţico!”… - Vreau să mă conving. Şi fără să mai aştepte părerea lui Silvian, se ridică imediat, se strecură uşor printre mese şi scaune, trecu peste rîndul format la tejghea şi comandă încă un rînd de cafea, îngheţată şi coniac. Silvian se arătă rezervat. - Nu e prea mult pentru azi? Nu era bine să fi lăsat ast a pentru altădată? - Ba da. Dar comanda este luată şi pofta aţîţată. Tu eşti de vină, că tu m -ai incitat. - Ba tu eşti di-vină, că nu m-ai consultat. - se apără el cu o replică de mare fineţe, cu efect imediat. - Nu vrei să-ţi ghicesc în cafea? – continuăSilvian, luîndu-i ceaşca goală. Comanda întîrzia şi situaţia se preta. - Te pricepi? - La ce nu se pricepe baba? Îşi făcu glasul piţigăiat, schimonosindu -şi în acelaşi timp şi pronunţia. - Sînt foarte curioasă. Silvian cercetă obiectul cu prefăcută atenţie, simulînd u n puternic efort de 75

concentrare: - Prezentul cred că se ştie. Trecutul se cunoaşte şi el. Rămîne viitorul. Te interesează? - În cel mai înalt grad. - Care din ele: viitorul apropiat sau cel îndepărtat? - Amîndouă. - Bine. Atunci, fii atentă la Mandea! Despre trecut şi prezent ar fi fost mai simplu. Lucrurile sînt mai clare şi se văd mai bine din unghiul acesta. În privinţa viitorului însă, - cum să-ţi iesplic eu matale ca să înţelegi mai bine? - lucrurile se văd ca prin ceaţă: mai şterse, mai estompate cumva, dacă te uiţi la ele aşa dintr-o parte; şi mult mai neclare, din partea cealaltă... - Atunci, să schimbăm locul! Sau uită -te din toate părţile! - Dacă doreşti ceva mai concret, atunci află că ţi se pregăteşte un drum… nici lung, nici scurt; ci şi lung şi scurt şi mai mult întortochiat decît drept; sau mai exact, şi întortochiat şi drept… Poate, pînă la Cluj… poate, mai departe… Şi un vehicul cu mai multe roţi… - Mai multe decît roaba? - Ar putea fi un tren, dar şi o maşină Dacia sau Volga, dacă intuiesc bine... Nu se distinge prea clar. Pe coordonata spaţio -temporală, te afli la o cotitură foarte importantă, după care drumul se întrerupe brusc, fără nici o urmă. - Şi asta ce înseamnă? - Asta înseamnă că… Nu ştiu dacă e bine să -ţi spun, fiindcă face parte din „corola de mister a lumii”… - Şi totuşi? - Ar putea însemna… Ca toţi băieţii şmecheri, care ştiu să îndruge cîteva fraze frumoase, în stare să zăpăcească mintea unei fete naive, şi Silvian ştia că totul e să te exprimi frumos şi cît mai nebulos cu putinţă; că fetele sînt mai imp resionate de ceea ce este obscur, tenebros, de ceea ce înţeleg mai puţin, decît de lucrurile clare, inteligibile. Şi continuă: - Ar putea însemna o evadare din destin, o ieşire în decor de pe linia previzibilă. Satisfăcută de explicaţia primită, Liana îl asa ltă cu altă întrebare: - Şi cît am să trăiesc, poţi să -mi spui? - Ei, asta e mult mai simplu de spus, fiindcă se vede foarte exact: ai să trăieşti… ai să trăieşti… Silvian prelungi suspansul. - Ai să trăieşti pînă la moarte. - Mersi! Eşti un ghicitor de clasă. Ce să-ţi spun? Nici oracoliţa aia din Ploscoş n-ar fi nimerit mai bine. - Şi încă nu ţi-am spus tot: nimic despre partea sentimentală. - Se vede şi aia? - Ba bine că nu. Aia se vede cel mai bine. Silvian puse ceaşca pe masă. - Hai să-ţi relatez o fază! Chiar în momentul acela li se aduse comanda. Nerăbdătoare, Liana îşi turnă coniacul în cafea, apoi îngheţata; îşi muie buzele cu mare atenţie şi constatînd că nu era nici un pericol, luă o gură bună. Într -adevăr, era delicioasă şi îngheţata de fragi îi dădea o aromă absolut specială... Silvian o urmă îndeaproape, dar cu gesturi mai lente, mai stăpînite. - Eram într-o zi cu Tomina la Potaissa. - îşi reluă el povestirea – Descîntam şi noi un suc ca băieţii de bani gata… cînd ne trezim înaintea noastră cu o gaboriţă tînără şi drăguţă, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva. Nu din alea cu fusta creaţă şi cu galbeni în păr, gen piranda Corcodel... Era ea un pic cam bărnace, dar nu cine ştie ce. Şi îmbrăcată normal: ca mine, ca tine, cu o sacoşă pe umăr şi cu cărţile -n mînă. „Nu vreţi să vă spună baba partea şi nărocul, trecutul şi viitorul, cît ai să trăieşti şi cînd ai să mori, cine te iubeşte şi cine te duşmăneşte?” „Cum să nu?” zice Tomina făcîndu-mi cu ochiul. Ştii cît ţine el la poveştile astea. „Numai să spui 76

adevărul! Să nu umbli cu cioara vopsită, că mă supăr, să ştii!” „Adevărul adevărat, domnişorule… Să chiorăsc dacă mint! Să n -am parte de mama! În cărţi sau în cafea?” zice faraoanca. „În cafea, bineînţeles” hotărăşte Tomina, întrezărind capcana în care avea să cadă ţiganca . Aveam înaintea noastră două ceşti cu zaţul uscat pe ele. Cine ştie ale cui or fi fost. În nici un caz, ale noastre. Ia ghicitoarea o ceaşcă, se uită la ea ca viţelul la poarta cea nouă şi începe cu textele ei bine cunoscute: „D-apoi, să ştii domnişorule că se lasă cu bucurie mare de tot! E una cu A care se ţine de dumneata ca scaiul de oaie şi umbra de om. De pîine şi sare s -ar putea lăsa, dar de mata ba. E tînără şi ochioasă şi s -ar putea să se lase la aşternut…” A doua sau a treia zi vine alta cu acelea şi gogoşi; de unde trage concluzia bombalăul că din moment ce toate spun acelaşi lucru, trebuie să fie ceva adevărat... Şi pufniră în rîs amîndoi. - Dar ştii care-i poanta? Că cioropinele dracului au ghicit, fiindcă A s -a lăsat la pat chiar a doua zi. - O întîmplare întîmplătoare ca atîtea altele. - Asta zic şi eu. Dar cum îţi explici că gipsanele au reuşit din prima doi „aşi”? Liana urmărea în egală măsură produsul ameliorat cu coniac şi relatarea colegului său. Tema era incitantă. Pentru unii, de -a dreptul pasionantă. Auzise şi ea, citise despre astrologie, ghicitul în palmă, în cărţi şi cafea, dar nu putea să creadă. Nu putea crede în astfel de poveşti. Prea erau toate la îndemîna oricui: a unor oameni neinstruiţi, deseori analfabeţi. Şi cu toate acestea, prev iziunea, divinaţia preocupa foarte multă lume şi nu numai din cei fără şcoală sau cu şcoală puţină. - Crezi că stă în puterea cuiva să facă preziceri în domeniul acesta sau mai exact, să scruteze viitorul cuiva? Înseamnă să crezi în soartă şi predestinare, ş i în existenţa unor oameni dotaţi cu facultăţi speciale. - De ce nu? În primul rînd, e mult mai comod să crezi decît să nu crezi. Nu spune sfîntul apostol Lenin: „Crede şi nu cerceta”? Pe urmă, uită -te la mine! Ai un exemplu în faţă. În condiţii normale de „ lucru”, pot să ghicesc orice şi oricui. Aş zice că viitorul e mult mai uşor de prezis decît prezentul şi chiar trecutul, cu condiţia să ştii cum să legi faptele între ele şi cum să aplici regula de trei simplă. E singura condiţie necesară şi suficientă. To ate celelalte complică lucrurile inutil şi nu duc nicăieri. E foarte simplu. Ţi -am spus cu lux de amănunte absolut tot şi numai bunul simţ mă opreşte să nu -ţi spun şi restul. Dovadă recipientele astea goale. - Înseamnă că poţi să-mi spui ce urmează imediat î n viaţa mea. - Bineînţeles că pot: ai să te duci acasă. - Fantastic! Fenomenal! Eşti cel mai grozav ghicitor de la masa noastră. N -apucă omul să ceară un suc şi tu ştii ce urmează să facă cu el. - Fără-ndoială: să i-l dea colegului. Dar aici puteam să -ţi răspund şi altfel. Şi asta, pentru că ştiu să leg faptele şi să scot concluzia justă. De pildă: ştiu precis că, după trimestrul întîi, vine trimestrul al doilea; că, după luni vine marţi şi după felul întîi, felul doi. Nu sînt perspicace?… - Poate, dacă ghiceşti ci ne a întrebat azi de tine. - Tomina?... - Nu. - Lenard?... - Nici. - Dracu. - Te apropii. Angela. - Angela? Ce dorea? - Voia să ştie dacă ţi -a trecut supărarea. - Ce supărare? - Necazul pe ea. - Dar n-am nici o supărare pe nimeni. Nici pe ea, nici pe altcineva. Poate, cel mult pe mine. Dar nici pe mine fiindcă nu ţin la supărare. Liana încercă alceva: - Ştii că Angela şi M. Gheorghe se întîlnesc aici foarte des? Peste fruntea lui Silvian trecu o umbră uşoară. 77

- De unde ştii? - Am şi eu antenele mele, vorba babacului. - Treaba lor. Îi priveşte direct şi personal. Mie mi -e perfect perpendicular unde se întîlnesc şi ce fac. Nu m -am angajat să le ţin socoteala şi nici nu văd de ce m-ar privi. - Ţi-am spus doar aşa ca titlu informativ. Se ridicară să plece. - Ştii că te prinde galbenul ăsta? Liana se îmbrăca aproape la întîmplare, fără să ţină seama de vreun principiu vestimentar de armonizare a culorilor. Mai puţin în galben şi verde, apreciind că verdele e o culoare ungurească. De data asta îşi luase o bluză de mătase chinezească, puf de păpăd ie, şi o fustă de stofă de culoarea ierbii. Aşa se îmbrăca doar Angela care era pentru fetele mari un model şi măsura bunului gust, mai ales pentru cele de-a XII-a, care încercau să-i imite pieptănătura, vestimentaţia, unele gesturi şi vorbe, felul cum îşi ţinea geanta pe umăr, cum îşi lăsa jerseul descheiat ca să-şi etaleze bluza, cum îşi punea mănuşile pe catedră, una peste alta. Liana băgase de seamă că Silvian se uita după ea cu alţi ochi, cu admiraţie şi plăcere aparte; şi primul ei gînd a fost de atun ci să facă tot ce făcea Angela, cu atît mai mult cu cît era mai dotată fizic decît ea. Silvian întinse mîna şi o prinse uşor deasupra sînului. - Mda, mătase adevărată, de calitate superioară… - Îţi place? - Mhî. Liana exultă de plăcere şi în aceeaşi clipă izbuc ni în rîs. - De ce rîzi? Scoase o oglinjoară rotundă cît o cutiuţă de cremă Nivea şi i -o puse sub nas. - Ia te uită şi vezi cine-mi eşti! Era mînjit de cafea şi de frişcă pe nas. Îşi scoase batista şi începu să -l şteargă chiar ea cu gesturi moi, delicate. O ba tistuţă moale, fină, parfumată... Şi deodată Silvian recunoscu parfumul suav al Angelei. - Gata, eşti gigea. Poţi să pozezi pentru orice revistă, la dreapta lui Florin Piersic. Silvian îi urmărea mişcările, expresia ochilor mari, dilataţi, şi exclamă ca -n faţa celui de-al doilea glob de îngheţată: - Stai aşa! Nu te mişca! Îi luă obrajii în palme ca s -o poată privi mai adînc. - My God! 1 Ce ochi frumoşi ai! N -am văzut niciodată un verde mai luminos, mai expansiv ca acesta. - Abia acum observi? Săptămîna trecută l -am procurat… - Ei, de observat l -am observat eu de mult, dar abia acum îmi dau seama cu adevărat. - Sil, sînt frumoasă? Îţi plac? Silvian începu să murmure uşor: - „Frumoasa mea cu ochii verzi / Ca două mistice smaralde, / Te du spre alte ţări mai calde, / Melanco lia să ţi-o pierzi!” Dar Liana aştepta un răspuns. Nu voia să renunţe, cu atît mai mult cu cît îl aştepta de mult. - Sil, sînt frumoasă? Îţi plac? - Tu nu-ţi dai seama? - Tu eşti oglinda mea. Cînd ea îi aranjă fularul la gît, Silvian îi fură un sărut. - Ştii? Dacă mă uit mai bine la tine, acum la lumina asta cam slabă, filtrată discret prin perdeaua eului tău juvenil, mi se pare că eşti dulce şi belă ca o caramelă… Şi dacă ţi -ai lăsa părul să cadă peste umeri, ai arăta ca Lorelei cînd sta pe malul Rhinului la soare. Ieşiră în stradă. Ce era de făcut? Să o ia spre casă sau să rămînă cu el? Poate 1

Lb. Engleza - Oh, Dumnezeule! 78

că tatăl ei venise… Şi gîndul i se opri aici. De ce să -şi strice ziua cu astfel de gînduri? Cum să se ducă acasă tocmai acum, cînd toţi oamenii rîdeau şi cîntau? Cînd inima îi spunea să rămînă, să se bucure împreună?… De ce să se ducă? Cum să piardă clipa aceasta atît de frumoasă?… - Sil, unde mergem? Îşi lăsă moale capul pe umărul lui. - Poţi să mă duci unde vrei. Eu nu mai am nici o voinţă. Mă crezi? - Te conduc la autobuz, iar eu mă întorc în piaţă. Vreau să-l mai văd o dată pe omul acela. - Dar ce-ai tu cu omul acela? Ce te interesează la el? - N-am nimic. Vreau pur şi simplu să -l văd; să mă uit mai bine la el şi să văd dacă are ceva special. - N-are nimic, îţi spun eu. E un om oarecar e, un ins dintr-o mie. - Ştii? S-a vorbit foarte mult despre el. - Unde s-a vorbit? - La radio. - La radio se spun multe prostii şi poveşti. Nu le da atenţie! Nu era numai straniu, dar şi cam absurd interesul lui pentru omul acela străin, un puşcăriaş nenorocit care se insinua perfid între ei tocmai acum, într -un moment ca acesta, cînd inima ei, sîngele ei îl dorea lîngă ea… Şi un fel de furie amestecată cu ciudă se deşteptă împotriva lui. - Sil, nu vii să mergem la film? Liana s-ar fi dus oriunde: la gară, în parc, oriunde, numai acasă nu. Niciodată nu mai trăise o stare asemănătoare, o nevoie mai mare de dăruire, abandonare de sine şi regăsire în braţele lui. - Nu-i prea tîrziu? Te-aşteaptă mămica gata cu păpica… - Pînă la Revelion maisînt încă zece zile. Poate să aştep te sănătoasă. - Ai dreptate: vai de omul care trage la casa lui! Dar nici la film nu se poate. N-am bani, n-am timp şi n-am chef. - Atunci, du-mă unde vrei tu!

XIX Liana urcă dintr-o răsuflare toate treptele blocului lor, sărind cîte două deodată. Se simţea atît de sprintenă şi uşoară, c -ar fi putut şi zbura de -ar fi vrut. Să fi întins numai braţele, şi -ar fi luat înălţime imediat. Cu această senzaţie stranie de imponderabilitate fizică şi psihică păşi ea în hol. În sufragerie erau aprinse toate luminil e, semn că mami era acolo. - Mami! Am venit şi -s aci. - îşi anunţă ea sosirea în stilu -i bine cunoscut, înregistrînd nu fără satisfacţie că locul unde îşi atîrna tatăl ei paltonul era gol, ceea ce însemna că nu venise încă, deşi era tîrziu şi -ar fi putut fi acasă de mult. - Bine c-ai reuşit. - auzi glasul mamii, puţin iritat. - Mă temeam să nu fi uitat cumva drumul şi să fi nimeritîn altă parte. - Cu ajutorul statului şi partidului, n -am. Şi-apoi trebuia să mă culc şi eu undeva, nu? În gară ar fi fost greu, iar î n parc şi mai şi, fiindcă nu mai sînt bănci. Îşi scoase mănuşile, mantoul şi capişonul şi le atîrnă în cuier; apoi îşi scoase botinele şi ce o mai lega de oraş, încălţă la repezeală tigrişorii de stofă aflaţi sub cuier şi năvăli în sufragerie. Doamna Cornelia aranja în bibliotecă: lua cărţile de pe masă una cîte una, le ştergea de praf, le bătea cu palma, le vîntura rapid de două -trei ori suflînd puternic asupra lor, după care le punea pe raft. Treaba aceasta se cerea făcută de mult, dar grijile casei şi problemele şcolii se impuneau mereu ca unele mai presante, mai importante, care nu suportau amînare. De azi însă gata, se afla în concediu şi 79

curăţenia generală de sărbători trebuia să înceapă de aici. Aşa că, după ce isprăvi cu celelalte treburi, lăsă uşa î ntredeschisă şi începu cu raftul de sus. Acum era la al treilea şi mai avea încă unul. Liana se duse glonţ la ea, o cuprinse cu braţele şi, sărutînd -o pe amîndoi obrajii, se lipi pisiceşte la sînul ei, mieunînd onctuos: - Tu eşti cea mai bună mamă din lume. Era genul ei, felul ei de -a obţine bunăvoinţa sau iertarea păcatelor ori de cîte ori călca strîmb şi înainte de toate, o pornire firească, lipsită de perfidie mai ales cînd era vorba de mami. Doamna Cornelia primi cu plăcere, dar şi cu oarecare suspiciune declaraţia ei, găsind că la ora aceea, nouă şi jumătate, era niţeluş cam suspectă: ochii mari de smarald aveau un licăr aparte, o lumină nouă, necunoscută pînă atunci. Obrazul rece, lipit de al său, emana o căldură şi o stare de plin sufletesc care da pe de lături. Cu flerul ei de femeie şi mamă cam mirosea ea ceva, dar nu -i venea a crede. - Unde-ai umblat pînă la ora asta, poţi să -mi spui şi mie? - Prin lume. Nu se vede? M -am dus la început să văd bradul, cum ştii. Dar acolo, ce crezi? Dau peste colegul meu Si lvian care sta împlîntat locului şi se zgîia la decor. De fapt, îl aştepta pe Tomina şi ăsta nu mai venea. Aşa că am stat cît am stat lîngă brad, dîrdîind de frig ca bezmeticii pînă ce n -am mai putut răbda şi ne -am dus să bem o cafea la Potaissa ca să ne m ai încălzim puţin măcar pe dinăuntru. N-am stat nici treizeci de minute şi cînd să ieşim, ce crezi? Dăm nas în nas cu Tomina şi Lenard. Aşa că îţi închipui, a trebuit să facem stînga împrejur şi să mai bem o cafea; pe urmă, o prăjitură şi un suc, pînă ne-am hotărît să mergem la film. Acolo dăm întîmplător sau nu, peste Ancuţa, Steluţa şi Dorina, sora lui Silvian. Ai ceva cu ele? Liana zîmbi şmechereşte. - Văd că eşti euforică. Înseamnă că ţi -a mers bine şi mă bucur pentru voi toţi. Dar de venea tatăl tău , nu ştiu zău cum ar fi fost… Liana luă şi ea un volum din vraful de cărţi de pe masă şi începu să -l bată cu palma, să-l vînture şi să-l sufle aşa cum făcea mama ei. - Aşa e: mă simt excelent şi n-are rost să-ţi ascund că e ultima noastră vacanţă de iarnă şi ne-am gîndit să ne facem şi noi un pic de cap ronţăind un strop de coniac. E un păcat chiar atît de mare? - S-ar putea să fie. - răspunse doamna Cornelia schimbînd locul mai multor cărţi puse de fata ei. – Dacă află Bardaşu, nu ştiu pe unde ai să scoţi căm aşa, că ăsta nu ştie multe. - Lasă că nu e Scaraoţchi chiar atît de negru pe cît îl fac oamenii. Eu cred că Bardaşu ştie şi vede destule, dar se preface că nu ştie nimic. Aşa că din partea aceasta n-avem noi a ne teme mai rău ca de ceilalţi. - La ce film aţi fost? Liana tresări. Avea în mînă „Poezie şi adevăr” 1, o carte împrumutată de la bibliotecă anul trecut şi rătăcită nu se ştie cum. O puse deoparte, cu gîndul s -o ducă chiar mîine. - La „Dragoste la zero grade”. Ne încălzisem prea tare cu licorile alea înghiţite la cofetărie şi voiam ceva rece… Dar nu cred că filmul contează, cît anturajul în care te afli, pentru starea de spirit cu care rămîi. Profesoara Bobanga nu era o măicuţă crescută la mănăstire. Cam cunoştea ea starea asta de spirit şi cauza ei cea mai probabilă pe care nu -i venea greu s-o identifice cu Silvian, colegul ei de clasă şi de bancă. N -avea nimic împotriva lui. Era un copil cuminte, inteligent şi cu bun simţ. Dar nu -i inspira nici o încredere. Totuşi, cît timp n-o stînjenea la învăţătură, nu vedea în el nici un pericol. De aceea, nici n-o încuraja, nici n-o descuraja, socotind că timpul şi împrejurările vor arăta dacă e sau nu ceva serios. Deocamdată era normală şi pînă la un punct, de dorit. - Bineînţeles că contează, chiar dacă nu ne dăm seam a. Fiecare factor în parte şi toţi trei la un loc au rolul lor mai mult sau mai puţin important, fie că vrem, Scriere cu caracter autobiografic de J.W. Goethe, apărută la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1955 1

fie că nu. E bine să fim conştienţi de lucrul acesta ca să nu cădem în capcana propriei noastre neştiinţe. - Nu cred că mă paşte nici o capcană. Fii liniştită! Şi-apoi anturajul nostru e unul preponderent pozitiv, benefic din toate punctele de vedere. - Sper din tot sufletul să fie aşa şi te rog să nu te asociezi cu cei răi, pentru că ştii proverbul romînesc: „Spune -mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!” Atlasul botanic era ceva mai înalt şi mai lat. Nu se încadra între celelalte cărţi. Trebuia găsit alt loc pentru el. Îl puse deoparte şi luă altă carte. - Nici o grijă! Cercul nostru e cumva special şi cu totul deosebit de ceea ce crezi tu şi de ceea ce se numeşte „turmă” sau „gaşcă”. De fapt, n -aş spune că are ceva special, fiind vorba de prieteni şi de colegi, toţi unul şi unul, care alcătuim parcă o familie, un colectiv sudat ca degetele unei mîini, cum spune Bardaşu. Ne place să fim peste tot împreună, să discutăm, să rîdem, să glumim ca unii care n -au nici o treabă. Ca unii pe care nu -i interesează nimic în afară de şcoală, sport şi distracţie. Ne-am întîlnit cum ţi -am spus: din pură întîmplare, fără să ne fi înţeles dinainte. Eu cel puţin n u ştiam nimic. Şi ştii cum e alde Tomina: plin de bancuri şi şmecherii ca w.c.-ul de hîrtii. În prezenţa lui nu te poţi plictisi niciodată. Tot aşa, Lenard: are un fel de-a fi şi vorbi haios, că te face să rîzi, oricîte corăbii ţi s -ar fi înecat. De aceea, noi fetele îi preţuim şi-i iubim pentru hazul şi prietenia lor, şi nu numai fetele. - Chiar şi tu? - Da, chiar şi eu, dacă vrei să ştii, pentru că toţi sînt colegii mei, cei mai super băieţi din liceu, cei mai faini gagii din oraş, toţi băieţi de comitet, pri eteni şi tovarăşi acasă şi la şcoală. - Tovarăşi de şcoală şi de nebunii… Am înţeles perfect. - încheie doamna Cornelia discursul ei un picuşor cam lung. – Numai să fii atentă, să n -o dai în bară tocmai acum, la încheierea partidei!… Cu toate că randamentul crescuse sensibil de cînd se alăturase şi ea, Lianei i se păru că muntele de ştiinţă şi artă scădea prea încet şi se hotărî să ridice viteza: adică să ia cîte două volume deodată, să le bată unul de altul şi să renunţe la vînturat şi suflat, ceea ce doamne i Bobanga nu-i trebui mult să observe că Liana nu insista destul asupra desprăfuirii şi mai cu seamă că nu ţinea cont de genul şi dimensiunile cărţilor. Ca urmare, găsi necesar să se dispenseze de ajutorul ei şi procedă diplomatic: - Du-te şi dă-ţi rochiţa jos! Ia-ţi capotul pe tine şi aşază-te la masă, să mănînci ceva! Dar Lianei nu-i era gîndul la masă. Ea ţinea morţiş s -o ajute. - Nu mi-e foame. Nu vreau papa, nu vreau apa, nu vreau nimic. Vreau să te ajut pe tine. Nu vezi cîte mai sînt? Şi mai e un raft. N -ai să le dai gata nici mîine fără mine. Luă altă carte mai voluminoasă, cu coperţi de carton: Charles Darwin – „Originea speciilor”... Din neatenţie sau din grabă, se întîmplă să o scape din mîini şi cartea căzu jos ca o pasăre neagră cu aripile întinse. E ra o carte la care profesoara Bobanga ţinea foarte mult. La toate cărţile ţinea mult, dar la aceasta ţinea cel mai mult, pentru că era un un cadou de suflet de la prietena şi colega ei de şcoală, Lenuş. Întîmplarea avu darul să precipite hotărîrea luată: - Du-te şi dezbracă-te! Şi lasă că mă prăfuiesc eu şi pentru tine!… Ia uită -te în oglindă şi vezi cum arăţi: ca o cloşcă ieşită din paie. De fapt, nu arăta nicicum, dar voia cu orice preţ s -o îndepărteze de cărţi. - Vezi c-am făcut nişte gogoşi cu miere, ce n -a văzut nici Parisul. - Dar nu mi-e foame, ţi-am mai spus. Şi-apoi vreau să ţin regim. Ancuţa zice că sînt cam grasă, c -ar trebui să mai slăbesc un pic. - Ai mîncat la film? Liana nu răspunse. Părăsi totuşi locul de muncă, dar nu pentru a se duce la bucătărie, ci pentru a se uita în oglindă. Doamna Cornelia nu renunţă: - Se dă şi de mîncare la cinema? - Se dă ceva şi mai bun: „hrană pentru minte, inimă şi literatură”… N -ai auzit vorba aceea: că nu numai cu gogoşi se hrăneşte omul? 81

- Atunci trebuie negreşit să mă duc şi eu, că n-am mai fost la un film de luna trecută. Liana se cercetă îndelung şi dintr -o parte şi din alta. Vedea ea ceva şi nu prea. La ce se referea mama ei? - Nu ţi se pare că sînt cam grasă? O obseda desigur remarca Ancuţei şi căuta argumente temeinice împotrivă. „Ancuţa era o fată înaltă şi dreaptă, o scîndură îmbrăcată, din rîndul celor despre care se spune: „domnişoara şnur, fără ţîţe, fără cur”. Pe urmă, mai era şi rea şi invidioasă pe fizicul Lianei…” îşi spuse doamna Cornelia sigură de aprecierile ei. Ca fizic cel puţin, Liana le întrecea cam pe toate. Dar n -avea numai amploare, forme rotunde şi pline, ci şi graţie şi căldură, tandreţe şi feminitate. Asta era sigur, atîta lucru înţelegea şi ea. La patruzeci şi trei de ani, ştii precis ce -i lipseşte unei femei, care sunt plusurile şi minusurile unei adolescente. Tot sucindu-se şi răsucindu-se în faţa oglinzii, atentă la fiecare detaliu dar şi la întreg, la unele amănunte pe care altă dată nu le -ar fi luat în seamă, un alt reziduu subconştient începu să lucreze. Începu să-şi despletească codiţele şi cu manevre abile să-şi pieptene părul, să-l perie de sus pînă jos, încet, cu atenţie, ca într -o treabă de mare migală. Îşi aruncă în faţă peste urechi două şuviţe pe care le prinse la tîmple cu clame aduse de tatăl ei din Germania. Şi tot fîţîindu -se cu pieptenul şi cu peria, aranjînd ba ici, ba colo cîte un fir, cîte o şuviţă, în zece minute reuşi să obţină o transformare neaşteptată: din apele oglinzii o priveau acum parcă alţi ochi. Era ea şi parcă nu era… Mai înaltă, mai graţioasă, mai sexy. Pur şi simplu, alta. Semăna întrucîtva cu Angela… Avea dreptate Silvian cînd spunea ce spunea… Reveni în sufragerie foarte mîndră de noua ei înfăţişare. - Cum e? Îţi place? Nu-i aşa că mă prinde, că-mi stă mult mai bine? Doamna Cornelia rămase cu volumul în mînă: „Întrebări la care s -a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns”, un dar făcut de Liana anul trecut. Bineînţeles că -i venea. Orice o prindea… Faptul că rochiţa era cam strîmtă şi en coeur -ul cam jos, îi sublinia şi mai bine linia gîtului şi simetria pieptului, ceea ce o făcea mai coaptă şi mult mai feminină. La fel fusese şi ea în liceu. Nu aşa de înaltă, dar la fel de bine făcută. - Sigur că-ţi vine: îţi alungeşte obrazul şi te face ceva mai înaltă. La un spectacol, la un jour 1, te-ar aranja perfect. Dar la şcoală nu. - Adică de ce nu? Doamna Bobanga ajunse la ultimul raft: la raftul dicţionarelor, atlaselor şi clasoarelor. Nu mai avea foarte mult, dar fiind atît de diferite ca mărime, ca formă şi gen, era greu de găsit un criteriu satisfăcător pentru toate, cu atît mai mult cu cît puţine se împăcau între ele sub două aspecte. De aceea, se hotărî să opteze pentru domeniu şi pentru dimensiune. - Vezi tu? Cît timp eşti elevă trebuie să arăţi ca o elevă. Cînd vei fi studentă, va trebui să arăţi ca o studentă. Iar cînd vei fi profesoară, ca o profesoară. Asta e legea. Liana înregistră rezerva mamei şi o luă altfel: - Nu ţi se pare că e prea lung? C -ar trebui să-l mai tai? - S-ar mai putea scurta ceva, dar foarte puţin. - Ce înseamnă „puţin”? Un milimetru? Doi milimetri? 2,5? - Atît cît să nu protesteze. - Cine? Tata sau părul? - Buna cuviinţă, măsura. Se ştie că părul e podoaba capului, coroana femeii. Fără el, nu mai eşti aia despre care vorbeşte poetul cînd spune: „iubita mea cu pă r de aur moale”… - Tovarăşa de P.T.A.P. 2 şi doamna de igienă zice că e bine să -l avem cît mai scurt. - Atunci tăieţi-l de tot, ca să nu mai aveţi probleme cu el! Şi să vă întreacă băieţii! Eu un lucru îţi spun: dacă ţi -l tai, zile bune cu tata nu mai ai. 1 2

zi aniversară Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei 82

- Nu mă interesează ce spune tata. Eu umblu cum vreau; e părul meu. Am destule modele printre colege şi profesoare. Şi -apoi, te am pe tine. Cuvîntul tău e lege. Se răsuci pe călcîie ca o păpuşă mecanică şi cînd dădu cu ochii de maldărul de cărţi de pe masă, deveni serioasă. - Mami, te anunţ că de mîine încep să recapitulez pentru bac. Cu ce mă sfătuieşti să încep? Cu Fizica sau cu Romîna? Cu ce este mai greu sau cu ce este mai mult? Doamna Cornelia zîmbi. - Eu te sfătuiesc să începi cu începutul: adică cu ce vrei tu, numai să începi odată, că timpul tace şi trece.

XX Pentru că era vacanţă şi n -avea de mers nicăieri, Liana se trezi mai tîrziu, mult mai tîrziu decît îşi propusese şi decît o făcea duminica. Ceasul ei de perete arăta ora nouă; nouă şi cinci minute, mai precis, fiindcă rabla asta sovietică nu mergea niciodată cum trebuie: cînd o lua înainte, cînd rămînea în urmă. Mai zăbovi o vreme sub plapumă, cu ochii pe geam şi cu gîndul aiurea. E plăcut să stai în pat şi să nu te gîndeşti la nimic: la teme, la l ecţii şi la cîte mai poate tulbura liniştea unui elev… Îi veniră în minte cuvintele profesorului Hulpe care le spunea uneori: „Che dolce far niente!” şi închise ochii din nou. Atunci îşi aminti că se visase cu Silvian: că erau la Potaissa, la o cafea; că e l o privea languros spunîndu-i ce bine i-ar sta dacă şi-ar mai scurta puţin părul… C -ar arăta… Ca cine? – spusese - A, da. Ca Lorelei, ca frumoasa Lorelei cînd sta pe malul Rhinului la soare. Luase chiar el linguriţa sau furculiţa cu gînd să i -l taie, dar a intrat tatăl ei şi Silvian s -a volatilizat, iar ea a rămas cu foarfeca în mînă, neştiind ce să facă cu ea… Acum era clar că trebuia s -o cheme numaidecît pe Ancuţa şi s -o pună pe ea. Se mai gîndi un moment la Silvian, apoi sări brusc din pat, lepădă cămaş a de noapte dintr-o singură mişcare, se duse la baie, dar apa caldă se oprise demult, iar cea rece abia picura. Reveni în odăiţa ei şi se opri în faţa oglinzii. Avea o oglindă mare în care se putea privi toată de sus pînă jos. Niciodată nu se privise aşa, despletită şi goală. Şi nu mică îi fu mirarea să constate, de parcă ar fi putut fi şi altfel, că avea pielea albă, şi sînii fermi, sfidători, iar părul de sub ombilic, cîrlionţat şi foarte mătăsos, conturînd precis „triunghiul Bermudelor”, cum îi spunea St eluţa. Luă pieptenul şi-l netezi grijuliu, căci şi aici se cerea coafura schimbată… Nu arăta rău nici partea aceasta, cum n -arăta nici restul… Simţi cum o pătrunde frigul şi începu să se îmbrace. Îşi luă mai întîi treningul şi peste el, capotul de casă. Îşi lăsă părul liber, în aşteptarea foarfecii. Trebuia să se deprindă cu noua înfăţişare… Apoi îşi aminti de Ancuţa şi se duse la telefon. Luă receptorul, formă numărul ei şi aşteptă. Era singurul număr ştiut pe de rost. - Hello, Anca! How are you? Nimic? Chi ar nimic? Nici măcar bine?… Atunci, dă fuga la mine, fiindcă vreau să -ţi comunic ceva f.f. important. Nu pot să -ţi spun la telefon. Hai repede şi -ai să vezi! Da, sînt singură, nici o grijă! Mama e la piaţă şi tata la scîrbici. Hai, pa! „Te -aştept pe-aceeaşi ulicioară”… Se întoarse în camera ei, după ce trecu mai întîi pe la bucătărie şi înfulecă rapid două tartine cu unt şi parizer şi o cană de lapte neîndulcit. Avea obiceiul să -şi pună două cuburi de zahăr sau o linguriţă bună de miere. Se aşeză la masa de lucru mult mai sigură de sine şi mai conştientă de importanţa acţiunii ce avea de făcut: începutul recapitulării materiei pentru bac. Îşi luă de pe etajeră mai multe cărţi şi caiete, cîteva manuale mai vechi dintr -a IX-a şi a X-a, şi începu să le frunzărească fără nici un chef, neştiind cu ce să înceapă: la romînă era mai mult; ar fi început cu ea… Dar la Fizică şi Matematică era mai greu; 83

mai puţină materie, dar mai grea. Trebuia insistat mai mult, rumegat îndelung… Parcă îl auzea pe Bardaşu spun înd: „Cunoaşterea înaintează încet, cu paşi mici: din aproape în aproape, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la senzorial la abstract. Nu uitaţi treaba asta!” Reţinuse formula cu toate că matematica nu -i plăcea. Suna frumos şi părea foart e logic. De altfel, nu -ţi trebuie multă şcoală ca să realizezi că cunoaşterea înaintează încet, cu paşi mici, din aproape în aproape, de la uşor la greu şi de la cunoscut la necunoscut. Dar dragostea? Cum stau lucrurile în dragoste? Şi aici se întîmplă la fel? Din aproape în aproape, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut… Se potrivea oare teoria şi aici?… Din aproape în aproape, se potrivea într-un fel. Nu erau ei mai întîi colegi? Ba erau de trei ani. Şi cine îi apropiase? Fizica şi Matematica? Poate că şi ele într-un fel, dar mai ales Bardaşu, dirigintele lor. Îşi mai amintea şi acum că ea stătea cu Ancuţa şi Silvian cu Tomina. Ele în banca din faţă, iar ei în banca din fund. Asta, pînă într -o zi, cînd, fără nici o explicaţie, Bardaşu s -a hotărît să facă rocada. Nu i-a venit prea bine la început. Dimpotrivă. Vedea la el o mare indiferenţă şi o răceală de gheaţă, dispreţ şi aversiune, de parcă ea ar fi fost vinovată pentru schimbarea produsă. Se uita la ea ca la un bloc de desen, fără să vadă mai mult decît vezi pe o coală albă; şi nu ca la o fată normală şi colegă de bancă, de la care poţi împrumuta o gumă, un creion, un caiet. Două sau trei săptămîni, nici un cuvînt, nimic. Apoi a fost rîndul ei să încerce să se apropie: şi a făcut -o cerîndu-i ajutorul la matematică şi la fizică, unde era ea mai slabă şi rugîndu-l să-i împrumute compasul sau raportorul pe care ea le uita uneori acasă sau nu le găsea în hăul acela plin de cărţi şi caiete. Şi el i le da, dar tot aşa, mînios şi îmbufnat, fără să rid ice ochii spre ea. Pînă într -o zi din noiembrie, cînd a ieşit în curte şi băieţii de -a X-a au început să rîdă şi să arunce cu bulgări în ea. Numai el nu rîdea. Numai el a sărit să -i ia apărarea: „Încetaţi! Nu mai daţi! E colega mea”, a strigat el cu glas g ros, hotărît. N-o dureau bulgării lor, dar nu putea suporta hăhăitul neisprăviţilor ălora care făceau mare haz pe socoteala ei. „V -am spus să încetaţi. Nu s-aude?”… Atunci s-a uitat prima oară la ea ca la o fată. N -avea ochi răi, ci o altă privire. Şi în v orbele lui era şi grijă, şi mîndrie pentru colega lui, pentru care putea să facă ceva. Atunci a văzut ce plăcut e să te simţi protejată, să ai lîngă tine un coleg puternic. Ce întîmplare hazlie! Ce răsturnare de situaţie după ieşirea aceeaîn curte! Atunci a înţeles că are alături un coleg serios; poate, un pic cam timid, dar deloc arogant ori rău. Şi lucrurile au prins să se schimbe rapid: să -i împrumute ea deacum cerneală, cărţi şi caiete. Iar mai tîrziu să -l invite la cofetărie şi film. Şi astfel, lucrurile au prins să se lege. Abandonă manualele şi trecu la caiete. Dădu peste însemnările aşternute aseară, după emisiunea de la televizor şi le reciti pentru a vedea cum sună acum la lumina zilei. Îşi luă pixul cu patru culori şi începu să citească atentă la ortografie şi la structura frazei. * Scrisoare pentru Claudia „Demult nu mai am zece ani pentru a mai fi un copil, dar nici destule toamne pentru a mă erija într -un adult îndreptăţit să dea poveţe şi îndemnuri de viaţă cuiva. Aş spune mai degrabă că inima mea bate alături de cei tineri, de tineretul nostru studios, în rîndurile căruia îmi place să mă prenumăr şi eu. De aceea mă bucură toate succesele şi aspiraţiile lui generoase către frumos şi mai bine. Dar mă întristează în aceeaşi măsură poticnir ile şi rătăcirile lui de tot felul: pasivitatea, apatia, indiferenţa, lipsa de reacţie în faţa vechiului şi răului, în faţa fenomenelor perimate, condamnate de istorie; superficialitatea, nehotărîrea, instabilitatea, necunoaşterea şi ignorarea valorilor ad evărate, graba cu care adoptă tot ce vine din occident. Într-un cuvînt, mă mîhnesc şi mă dor toate căderile lui. Iată de ce doresc să aştern pe hîrtie cîteva gînduri stîrnite de tema pusă în 84

discuţie în emisiunea dumneavoastră de aseară. Am auzit cele spus e de învăţătoarea Claudia şi n-am mai găsit linişte după aceea. Nu ştiu de ce, dar strigătul ei ascuţit de durere mi-a pătruns adînc în inimă, iscînd sentimente de teamă şi de revoltă. De teamă, fiindcă astfel de cazuri din păcate există şi se înmulţesc co ntinuu. Cine citeşte presa noastră scrisă, e avertizat. Cine priveşte în jur e convins. Fiindcă e greu să nu bagi de seamă cîţi tineri şi mai ales tinere, rămîn neîmpliniţi, înafara unui cămin al lor, înafara liniştii şi căldurii pe care ţi le oferă cuibuş orul tău drag, locul unde eşti aşteptat şi unde îţi surîd, de cum te -arăţi în prag, doi ochişori strălucitori de abanos şi două braţe mici, întinse. Cîţi tineri nu rămîn în afara unei familii, fiindcă se gîndesc doar la plăceri uşoare, efemere? Sau, poate , tocmai pentru că nu se gîndesc la nimic niciodată. Şi -i vezi încărunţind spre patruzeci de ani încolo, în căutarea vreunei tinere codane, şi dînsa amatoare de astfel de plăceri. Şi nu ştiu cum se face că mai totdeauna, cînd ai apartament, maşină, se află cîte una. Sărmana fată uită ce vîrstă îi desparte, că tinereţea zboară ca vrabia din palmă, şi se mîngîie cu gîndul că dragostea e o floare exotică ce nu -i e dat oricui s-o culeagă… Alţii aşteaptă ocazia cea mare: se uită, se tot uită, aleg şi iar aleg ca nana Floare la piaţă. Şi ei, îmi pare, uită că timpul nu iartă şi cad fără să ştie victima nehotărîrii lor. Dar sînt şi unii dintre aceia, întotdeauna au fost, ce şi -ar dori să aibă căminul lor tihnit, un cuib călduţ şi moale în care să -şi găsească pe cît e omeneşte cu putinţă fericirea. Ei singuri, ca ciumaţii, păşesc pe lîngă rînduri cu sentimentul unei nedreptăţi imense, cu sentimentul neîmplinirii chemării naturale. Revoltă, fiindcă cei din urmă, cei ce au mai multă nevoie de dragoste şi căldură, tocmai aceia care tînjesc după ele ca beduinul după paharul de apă, tocmai ei rămîn pe din afară, însetaţi şi flămînzi… Secera naturii taie fără milă cele mai plăpînde spice. Nu ne învaţă oare Darwin că în regnul animal, femela îşi alege din mulţii pretendenţi pe cel mai tare? Că cel mai slab rămîne aproape totdeauna fără pereche? De ce această îndoită înfrîngere? De ce să fie unii biruitori în toate, iar alţii doar învinşi? De ce această lege oarbă şi nedreaptă să hotărască şi între oameni? Şi cum este posibil să mergi de unul singur fie înainte fie în spatele celuilalt, niciodată împreună, niciodată alături, de parcă am avea fiecare traiectoria noastră şi numai a noastră, ş -am fii predestinaţi să gravităm toată viaţa pe unul şi acelaşi strat? Dacă această rămînere pe dinafară nu e o fatalitate, atunci cauza e în noi şi nu ne rămîne decît s -o găsim. Există desigur mai multe forme de însigurare. Eu aş distinge două mai importante: o formă de însingurare voluntară, ceva ce s -ar putea numi şi claustrare, izolare, retragere din lume şi închidere în sine, şi care survine în urma unei adînci decepţii în planul vieţii afective. Eşecul trăit din pricina unei alegeri greşite, cînd ai un un vis frumos de împlinit, un ideal în care crezi şi care se dovedeşte o himeră tocmai în clipa cînd eşti mai aproape de el, gata -gata să-l atingi, poate genera în sufletul nostru o dramă puternică. Forma aceasta e mai puţin dureroasă şi oricum, pasageră, pentru că toţi sîntem mai mult sau mai puţin ambiţioşi şi cu timpul ne trece supărare a. Dar există şi o formă de însingurare forţată, la care te împinge viaţa, anumite împrejurări sociale şi personale, obiective şi subiective, cum se spune. Dintre care, aş enumera aici: o educaţie severă în familie, toate interdicţiile părinţilor, educator ilor şi profesorilor, concepţia despre bine şi rău, urît şi frumos, moral şi imoral – grefată cel mai adesea pe false precepte de înţelepciune; jena produsă de anumite posibilităţi vestimentare limitate, teama de eşec şi ridicol, stinghereala determinată d e contactul interuman, ca şi invidia stîrnită de succesul unei colege; la care aş mai putea adăuga: temperamentul, caracterul, profilul psihologic, nivelul cultural al persoanei şi altele. Efectul acestei însingurări este unul cert demolator: este efectul picăturii de apă care macină încet dar sigur, pînă ce stînca se prăvale într -o bună zi în sine şi în afară. După ani şi ani de izolare, de însingurare silită, în preajma unei anumite vîrste, totul ne apare clar. Şi astfel, teama, grija, neîncrederea, îndoi ala, etc. etc. furişate în suflet treptat, ani şi ani de -a rîndul se dezlănţuie dintr -odată, cu toate spaimele cărnii şi minţii şi nimeni nu poate şti pînă unde va merge dezastrul. 85

Ce putem face? O reţetă este greu de găsit. Totuşi, un prim demers ar putea fi renunţarea la prejudecăţi, la false idealuri şi precepte de conduită, ajustarea nivelului de aspiraţii la cotele vieţii reale, abandonarea trăirilor negative: de stînjeneală, de jenă, frustrare, complexe de inferioritate, etc. etc. Şi intrarea în „horă” după modelul celor mai tupeişti dintre noi, sub deviza modernă: „nu aştepta să fii invitat!” sau, după dictonul latin: „Se vis amari, ama!” 1 E greu fără îndoială să schimbi un comportament însuşit în cursul mai multor ani şi o mentalitate venită poate di n strămoşi. Dar numai aruncînd totul la coş şi eliberîndu-ne de tirania lor cumplită, vom fi făcut un pas înainte pe drumul fugii de singurătate şi însingurare.”

Cu unele mici schimbări adnotate cu roşu, scrisoarea părea bună şi pute a fi trimisă. Poate că n-ar fi fost de prisos un citat sau două dintr -un autor celebru, pentru rezonanţă şi autoritate sporită… Lăsă caietul şi se duse la bibliotecă. Scoase volumul „Din poezia de dragoste a lumii” 2. Îl răsfoi, citind selectiv mai multe po eme. Unele, scurte; altele, vechi, foarte vechi, din primele secole ale evului nostru şi chiar mai vechi; din literatura mai multor popoare africane, asiatice şi europene. Fu surpinsă să vadă ce frumos se scria într-o vreme cînd pe la noi abia de se ştia v orbi romîneşte. Unele erau slabe bineînţeles, fără nici un ecou în inima ei; dar cele mai multe surprinzătoare, de o frumuseţe nebănuită. Ce curios! – cugetă Liana şi această neaşteptată descoperire o umplu de un entuziasm optimist, creator. Închise volumu l şi-l puse deoparte, gîndind să-l reia mai zîrziu. Luă alta, o cărticică de buzunar şi citi la întămplare: „Băiatul iubeşte o fată. / Ea pe altul alege din toţi. / Acela iubeşte o alta / Şi iată -i soţie şi soţ!” 3 O mai citi odată, zăbovind îndelung asupra primelor versuri şi le găsi minunate sub aspectul ideii generale a căutării şi neîmplinirii perpetue. Le mai citi o dată, încercînd se le memoreze. Apoi se hotărî să le copieze. Trebuiau neapărat copiate şi învăţate pe dinafară… Avea mai multe caiete cu a stfel de perle, la care ţinea foarte mult şi pe care le revedea deseori: aforisme, proverbe, replici spirituale, vorbe de duh, imagini, metafore, comparaţii neaşteptate, cuvinte de aur culese din cărţi şi din filme; versuri, poeme întregi sau strofe numai, toate alese şi dragi inimii ei. Pe unele le ştia pe de rost; pe altele se străduia să le înveţe, şi asta, din pură şi nevinovată plăcere, din dorinţa de -a-şi mobila mintea şi sufletul; dar şi dintr -un alt motiv mai practic: de-a le utiliza în compoziţiile proprii şi în temele de la şcoală. Pe la zece şi jumătate se auzi soneria. Nu putea fi decît Ancuţa, îşi spuse Liana şi se duse imediat să -i deschidă. Ancuţa era plină de zăpadă. Pînă şi -n păr avea fulgi. - Ninge? - Fulguie uşor. - răspunse Ancuţa înaintînd cu reţinere. Era o tipă frumoasă „mîndruţa” lui Tomina. Nu destul de bine dotată fizic, dar bună la suflet şi foarte prietenoasă. Nu ştia ce este invidia şi cu atît mai puţin, gelozia. În plus, era una din fetele cele mai bine înţolite din clasă: mantou de urson şi cizmuliţe de piele cu toc înalt şi fermoar pînă la genunchi, ca ale ei. Tatăl Ancuţei era muncitor în Maroc şi -şi putea permite. - Dar nu eşti gata încă? - Cum să nu? De 18 ani şi jumătate. În cinci minute fără un sfert, facem ca trenul. lat. Dacă vrei să fii iubit, iubeşte! Vol. antologat şi prefaţat de Maria Banuş, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1965 3 H. Heine, Poezii, Din ciclul „Intermezzo Liric”, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968 1 2

- Atunci nu mă mai dezbrac. - Ba da. Fă-te comodă! - Comodă? M-aş face mai curînd divan, dacă ar fi după voia mea. Dar un divan de lux, odihnitor, drapat cu catifele şi mătăsuri orientale. Ancuţa se descheie la palton, pentru a -şi pune în evidenţă puloverul roşu de mohair, îmbrăcat acum prima dată. Liana remarcă însă altceva: - Hai tu, gagico, ce boi ţi-ai făcut! Cu ce te-ai feştit? Ia zi-mi şi mie, de unde fardul acesta superb? Ancuţa zîmbi mulţumită. - Dar n-am nici un fard. Nu obişnuiesc să recurg la dresuri, să ştii! Ăsta -i naturelul meu, pe onoarea me! „Herbac adevărat”, cum zice Silvian. - Anca, nu vrei să mă tunzi şi pe mine? De fapt, nu vreau decît să mi -l scurtez un pic, ca al tău. Hai, please 1! Patru degete, nu mai mult. Şi fiindcă Ancuţa nu zicea nimic, neştiind dacă L iana glumeşte sau vorbeşte serios, Liana se şi uşchi după foarfecă. - Dar bine, tipeso, ce eşti tu? „Mioriţă laie -laie, bucălaie”?… Şi eu, baciul ungurean sau cel moldovean?… Fii cuminte, drăguţă! N -am eu curaj să intru cu foarfeca pe tarlaua ta, nici măcar în aia de jos. Dar dacă ţii cu tot dinadinsul să ţi -l scurtezi, te duc la meşteriţa Reli. Ea mi l -a scurtat şi mie. Realiză că era inutil să insiste şi renunţă. - Bine, atunci îţi propun să ieşim în tîrg, că n -am fost tocmai de ieri şi mi -e dor să văd starea naţiunii: să văd cu ce se îndeletnicesc concetăţenii noştri înainte de prînz, în prima zi a săptămînii, să văd cine ce bea pe la Mocca şi Potaissa, să mai ciugulim şi noi o cafă cu rom şi să ne umplem mintea şi ochii cu figuri şi culori noi făcînd în acelaşi timp cunoştinţă cu urbea şi gimnastica de înviorare necesară unui elev aflat în vacanţă. Într -un cuvînt, să ne vînturăm oleacă pe Corso ca două viitoare absolvente ce sîntem. Vrei? Lăsă foarfeca pe măsuţă, cărţile înşirate pe masă, şi cît ai conjuga un verb franţuzesc de grupa a III-a, Liana se şi gătă de şpaţir. Luară autobuzul de lîngă biserică şi pe la 11 şi 10 intrau la Potaissa, unde zicea ea că dorea s -o vadă pe gaboriţa aia cu ghicitul. În realitate, cu gîndul secret de-a-l întîlni pe Silvian. Pe ntru a prelungi cît mai mult şederea la Potaissa, după cafea, mai comandă o spumoasă şi un suc; dar n -avu noroc nici aşa. Căci pe la 11 şi jumătate, Ancuţa se scuză elegant, explicîndu -i că trebuia să plece neapărat, că nu mai putea rămîne nici un minut în plus, fiindcă o aştepta Tomina la patinoar. Avea să vie şi Silvian?... Nu. De Silvian, Ancuţa nu ştia nimic. Şi în faţa pieţii se despărţiră. Singură şi îmbufnată, Liana intră la Mocca. Cercetă rapid toate figurile şi negăsind nici un coleg, nici un cunos cut mai apropiat, - ar fi plătit oricui o cafea sau o prăjitură, cu condiţia să rămînă cu ea măcar treizeci de minute… - se văzu nevoită să iasă şi să caute în altă parte. Pentru că nu era prea departe biblioteca, se gîndi c-ar putea fi acolo şi intră la b ibliotecă. Se învîrti un timp printre rafturi, evident fără nici un scop, apoi întrebă de noile apariţii în colecţia „Bibliotecă pentru toţi” şi „Clasicii literaturii universale”. Întrebă de nişte culegeri de exerciţii şi texte în spriijinul candidaţilor l a admitere şi la bac şi neaflînd nimic nou, ieşi şi de acolo. Trecu prin faţa teatrului în pas uşor, de plimbare, că timp avea din belşug şi vremea era frumoasă şi străzile pline de liceeni. Atunci îi veni ideea să treacă şi pe la cinema. Ora nu era însă p otrivită, căci la Arta lumea intrase demult, iar de la Columna încă nu ieşise. Se gîndi să plece, dar în clipa următoare o zări pe Reli şi se bucură. Era prima oară că se bucura văzînd -ope Reli, că aştepta ceva de la ea. - Vrei să intri la film? Reli se uită la ea ca la felul patru, nevenindu -i să-şi creadă urechilor. Ei i se adresa? Ce-i venise? Liana era o colegă cu care nu schimba într -un an zece cuvinte… Se opri şi răspunse laconic: - Nu. - De ce? Se spune că-i un film mişto. 1

Lb. Engleza - te rog 87

- Se poate. Nu mă interesează. - Plătesc eu. Reli amuţi pur şi simplu. Ce putea însemna chestia asta? De ce ţinea cu tot dinadinsul s-o bage la film? Ce imbold filantropic o împingea spre ea?… Erau întrebări la care căuta un răspuns, tocmai pentru că ştia cine e şi nu putea înţelege această subită bunăvoinţă. Din interes? Din milă? O apucase mila de ea? De situaţia ei deplorabilă? Voia să facă un gest mare sau ce?… Nu, nu putea accepta. Nu se putea umili tocmai în faţa ei. În nici un caz acum… - Am fost. - minţi Reli fără convingere. – Nu mi-a plăcut. Şi pe urmă, am un rendez-vous 1 cu „trecutul”. - mai adăugă ea zîmbind ghiduş şi se îndepărtă cu paşi mari. Liana rămase pe loc, urmărind -o cum piere în depărtare. Reli era una dintre colegele cele mai slabe din clasă, un exemplu de indolenţă şi neglijenţă, pe care nu suporta nici s -o vadă. Mai exact spus, nu se suportau reciproc. În calitatea ei de secretar U.T.C., fusese de mai multe ori în situaţia neplăcută să-i transmită observaţiile şi mustrările comitetului pentru rezultatele slabe la învăţătură, absenţe nemotivate repetate de la ore şi ţinută vestimentară care lăsa de dorit. Se ştia că Reli crescuse fără părinţi; că mama ei o lăsase de mică în grija unei bunici necăjite. Dar, din moment ce umbla la şcoală, la un liceu ca acela, ce importanţă avea? Trebuia să înveţe şi să se poarte reglementar… Se luă după ea. Avea ceva misterios fata asta… şi trebuia să vadă cam ce învîrtea ea prin oraş, să se convingă dacă spune adevărul sau nu, şi cu cine se întîlnea. În faţa librăriei, Reli îşi domoli pasul , apoi se opri. Liana rămase şi ea pe loc, în spatele chioşcului de ziare. În clipa următoare, văzu un bărbat ieşind din librărie şi îndreptîndu-se spre ea. Părea să şovăie. N -avea curaj sau n-o recunoştea? Dar cînd Reli se întoarse spre el, bărbatul o cup rinse în braţe, acoperind -o de sărutări paterne. Liana trecu pe partea cealaltă şi cînd ajunse destul de aproape, îl recunoscu: era Paul Toma, puşcăriaşul întîlnit nu demult. Te -ai fi putut gîndi vreodată ce fel de tipi agaţă Bisisica noastră?…

XXI Silvian urmărea de pe margine evoluţia celor ce patinau mai încolo pe luciul de sticlă al gheţii. Sta şi se uita jinduind împreună cu alţi spectatori, fete şi băieţi, mame şi bunici venite cu copiii sau nepoţii să facă puţină mişcare. În stînga terenului patinau începătorii şi cei foarte mici. În partea cealaltă, tineretul adolescent şi grupul avansaţilor care făceau adevărate demonstraţii de virtuozitate, tăind gheaţa cu vîrful patinelor printr -o întoarcere bruscă, aproape pe loc, de -ai fi zis că ăştia se pregăteau pentru campionatele mondiale de la Moscova. Printre ei, Tomina şi Ancuţa, obişnuiţii patinoarului. Amîndoi în pantaloni de trening şi pulovere de mohair. Pe urmă, Angela şi M. Gheorghe. Era prima dată că -i vedea şi pe ei aici. Angela era într -un jerseu galben de lînă şi pantaloni verzi de fîş. O bentiţă albă, îngustă îi ţinea părul strîns; iar, M. Gheorghe în costumul lui gri de oraş. Toţi aveau chipul îmbujorat şi zîmbetul pe buze, semn că patinau de mult, că se aflau în elementul lor. Angela o f ăcea cum le făcea ea pe toate: cu eleganţă şi graţie desăvîrşită. În timp ce M. Gheorghe, mai ţeapăn şi mai stîngaci, se străduia din toate puterile să facă faţă unui domeniu total instabil şi deci mai nesigur. Patinajul era una din activităţile recreativ e şi distractive ale tineretului şi copiilor de toate vîrstele, de îndată ce da bine frigul şi se putea menţine gheaţa; iar patinoarul, un loc minunat, întreţinut şi administrat de forurile locale în sarcina 1

întîlnire 88

cărora sta cultura şi sportul de masă. „Întreţin ut” este un fel de-a spune, pentru că tineretul era factorul principal şi aici, elementul care -i da culoare şi-l făcea să existe; ceea ce la drept vorbind nici nu era foarte greu, patinoarul fiind de fapt un lac artificial în parcul oraşului, avînd la mijl ocul lui o insuliţă frumoasă cu lebede şi vegetaţie luxuriantă şi pe apele căruia se învîrteau vreo douăzeci de bărcuţe cu vîsle, începînd de prin mai şi pînă toamna tîrziu, prin septembrie sau octombrie, dacă timpul o permitea. La sfîrşitul sezonului, era golit şi curăţat de vegetaţie şi de obiectele aruncate în el toată vara; şi cînd da bine frigul, era alimentat cu apă în mai multe reprize succesive pentru o îngheţare masivă. Astfel, în locul bărcuţelor, iarna veneau patinele şi luciul lui se păstra mai departe sub altă formă mai consistentă, mai dură, dar la fel de plăcut şi util ca şi vara. De aceea, patinajul nu era numai o distracţie oarecare, ci cea mai ieftină şi mai frumoasă distracţie în tot timpul iernii. Dacă aveai patinele tale, nu era o proble mă; puteai să intri pe gheaţă la orice oră din zi şi din noapte, cel puţin într -o anumită zonă a ei, fără să dai socoteală cuiva şi fără să datorezi nimic nimănui. Asta, desigur, cînd nu se organizau întreceri şi partide oficiale; pentru că lacul era folos it pentru tot felul de acţiuni interşcolare, aici incluzînd evident şi marile partide de hochei dintre cele patru licee pretendente la titlu. Cine n-avea, împrumuta de la chioşcul alăturat. Cu numai cinci lei primeai o pereche de ghete cu care puteai să te dai cît pofteşti; uneori, toată ziua dacă era la bilete beţivanul acela de Cristea, în stare să -ţi vîndă tot patinoarul pentru o sumă ceva mai mare. Dacă nu era el, două ore oricum aveai dreptul şi dacă nu -ţi ajungeau, cu încă cinci lei, distracţia se put ea prelungi pînă la saturaţie. Silvian n-avea patinele lui şi cu atît mai puţin, patine pe ghete. Dar de ştiut se ştia da, şi încă foarte bine. Învăţase de mic pe şanţul de scurgere de la marginea drumului, iar mai tîrziu, pe malul Arinişului, împrumutînd de la alţii sau rostuindu şi-le el singur din doaga unui ciubăr, din tabla unui cazan stricat sau din orice altceva care putea servi ca atare. Prin clasa a VII -a a început să vină şi el să ajute la curăţatul lacului şi la măturatul gheţii împreună cu alţi colegi şi elevi de la şcolile din oraş, drept care primea ca răsplată o pereche de ghete pe patine cu care zburda fericit pînă la sfîrşitul programului. Atunci i -a cunoscut el pe Tomina, Ancuţa şi Lenard. Şi tot atunci a legat prietenie cu ei. Pentru unul ca el, obişnuit cu suprafeţele dure, accidentate, gheaţa aceasta părea ca oglinda, deşi nu era aşa totdeauna şi nici pe departe oglindă şi uneori nu arăta mai bine decît maidanul înzăpezit de la marginea oraşului. După ce a intrat la liceu şi putea să mai rupă de la alte capitole – cofetărie sau film, rechizite şcolare în primul rînd – a început să vină la patinaj mai des, să se învîrtă o oră sau două în jurul insuliţei, jucîndu -se împreună cu ei de-a prinsa ori vulturul şi porumbeii şi încercînd tot felul de figuri imposibile, de jocuri şi fiţe care cer măiestrie, fineţuri şi abilităţi speciale. Cînd n-avea destule mijloace, venea doar aşa să se uite, mai ales sîmbăta şi duminica. Îl atrăgea parcă gheaţa, spectacolul în sine, aşa cum s -a întîmplat şi azi. După ce s-a spetit toată dimineaţa curăţind zăpada dinaintea şi din jurul casei, croind poteci de acces spre coteţ şi grădină cu o lopată mare şi grea, c -ar fi ajuns numai ea pentru porţia zilnică de mişcare, a ridicat din materia adunată un om de zăpadă de mai mare dragul: cu un ochi spre casă şi altul spre stradă. Era o operă atît de măreaţă şi de comică, încît Dorina s -a simţit obligată să contribuie şi ea cu ceva la reuşita ei. Cu ce? S -a uitat împrejur şi -a găsit: avea ochelari, avea pipă în gură, măturoiul în mînă şi geantă în spate. Un singur lucru îi mai lipsea: pălăria. Ligheanul cel roşu era numai bun. A luat ligheanul şi i l -a pus în cap. Iustina se uita din prag neştiind ce atitudine să adopte: dacă ar trebui să se înfurie sau să nu bage de seamă? Sfîrşi pînă la urmă prin a se binedispune, dar fără s -o arate pe faţă. După ce s-a istovit mai apoi în lupta cu cifrele şi problemele în stilul lui cunoscut, adică pe fond muzical, încercînd s -o convingă şi pe Dorina de farmecul muzicii americane, a sărit brusc de la masă, de parcă s -ar fi ars cu ulei: - Gata! Aici miroase a creier încins. Nu mai suport. Mă duc să mă aerisesc, să schimb aerul şi fraierul… Şi-a luat scurta de fîş din cuier şi pe -aici ţi-e drumul. N-avea o ţintă precisă. Aşa că, după ce a străbătut tot oraşul, intrînd ba ici, ba colo, oriunde putea întîlni vreun chip cunoscut, a ajuns în cele din urmă la patinoar. 89

Nu venise de mult şi nici cu gîndul să facă pe spectatorul. Dînd însă cu ochii de Tomina şi de Ancuţa, de Angela şi de M. Gheor ghe, rămase proţăpit locului. Îşi vîrî mîinile în buzunar şi căută împrejur. O văzu ceva mai încolo pe nepoţica lui Toma. Erau mulţi prichindei în preajma ei şi toţi făceau un hai cum numai cei mici ştiu să facă. Îl căută şi pe el şi -l găsi ceva mai retras, pufăind din ţigară. Era cît pe-aci să nu-l recunoască. Îşi schimbase costumul, se bărbierise şi arăta mult mai bine. Nu mai părea aşa de bătrîn şi nici marcat de detenţie. Privit de la distanţă şi fără să ştii cine e, n -ai fi zis că era inginerul acela despre care vorbise şi mai vorbea încă Radio Europa Liberă, curajosul şi neînfricatul Paul Toma, reformatorul sindicatului şi partidului. Dimpotrivă, părea un om foarte simplu, slab şi cam scund, cu obrazul puţin alungit şi nasul obraznic. Mutră incoloră, insignifiantă. „Pe ăsta l-a băgat Securitatea la pîrnaie?” – se întrebă Silvian parcă nevenindu -i să creadă. Ce pericol putea prezenta individul acesta pentru siguranţa statului? Fără îndoială că nici unul. Era o teamă absurdă, nejustificată. Dacă statul se teme de cineva, înseamnă că ceva nu-i în regulă; că grangurii ăia de sus nu -s hepeni la minte… Şi ce rău ar fi putut el să facă cu ideile lui trăsnite?... Convins de adevărul presupunerilor lui, de netemeinicia acuzaţiilor aduse inginerului, Silvian aba ndonă „obiectivul” şi se fixă exclusiv asupra patinoarului. În clipa următoare, Angela se agăţă de braţul lui M. Gheorghe care, luat pe nepregătite, din cauza stabilităţii precare, execută mai întîi o piruetă scurtă, ridicînd un picior în aer, apoi se pră buşi la pămînt ca un buştean secerat de furtună. Întîmplarea stîrni rîsul Angelei şi hohotele lui Silvian. Noroc că buşteanul nu era foarte greu şi reuşi să se ridice imediat fără nici o intervenţie. Silvian mai rîdea încă de comicul situaţiei cînd apăru Liana. - Te-am prins, privitorule! - spuse ea strecurîndu-şi mîna pe sub braţul lui. – Ce faci aici? - Mă uitam. - La cine? - La aia îngheţată… - La care din ele? - La aia în mini-jupă. Liana examină rapid toată suflarea din jur, dar nu văzu decît fete în pantaloni. - Şi-ţi place? - Mi-ar place. - răspunse el vag, fără complement. Era felul lui de-a susţine un dialog prin răspunsuri vagi, în doi peri, aluzive, echivoce, care, pe unii îi enerva, iar pe alţii îi scotea din sărite de -a dreptul. Liana se învăţase cu el. Găsea chiar că are farmec şi se amuza deseori incitîndu -l în felul acesta. Aruncă o privire pe gheaţă şi -i descoperi pe Tomina şi pe Ancuţa făcînd olandeza şi exclamă surprinsă: - Mamma mia! Fii atent la ei, ce fain patinează colegii noştri! Gîndeşti că -s ăia de la Moscova. Sono la coppia piu bella del mondo 1… - mai spuse ea reluînd cuvintele unui cîntec la modă. - Mai sînt şi alţii care patinează ca ei. Poate, chiar şi mai bine. - o asigură Silvian ca un cunoscător ce era şi care ţinea la echilibrul entuziasmului. - Dar tipa aia în galben cine e? Angela era dincolo de insulă şi sta cu spatele la ei. - N-o recunoşti? E Angela. - Ma’m’selle Angèle? Mamă, ce le mai croşetează şi ea! Parcă ar fi rusoaica aia de la europene, Ludmila Suscracinskaia, în stare să facă şi dragos te pe gheaţă… Nu ţi se pare? - Nu-ţi place? - Cum să nu? Mă topesc după ea, după stilul ei, vreau să zic. O, dar uite -l şi pe tovarăşul M. Gheorghe! Bravo, tovarăşe secretar! Bravo U.T.C. -ului! Nu m-aşteptam să-l văd şi pe el aici. Mă -ntreb doar a cui o fi fost ideea şi cum de nu s-a gîndit c-ar putea compromite comitetul orăşenesc? 1

Sînt cea mai frumoasă pereche din lume 90

În timp ce Liana continua să -l ţină de braţ, Silvian se tot bîţîia întruna, relatîndu-i cu plăcere şi lux de amănunte trînteala mîncată de tovarăşul secretar, cu reproducerea figurii de cascador, a piciorului ridicat mult în aer şi prăbuşirea pe mîini. Povestea cu atîta poftă şi haz copilăresc, încît o făcu şi pe ea s -o guste. Şi nu se potoli decît atunci cînd o văzu pe Ancuţa arborînd o mănuşă albă ca un semn de pace. - Uite că vin spre noi! Chiar că sînt o pereche potrivită, cea mai frumoasă de pe teren. Nu ţi se pare? „ El, înalt şi ea, micuţă / El, deştept şi ea, drăguţă ” 1… La un metru şaptezeci şi doi, cît măsura Ancuţa, nu era chiar micuţă; dar, din necesităţi prozodi ce, se putea spune şi aşa, mai ales că Tomina era cu un cap mai înalt decît ea. Într-adevăr, cei doi se îndreptau spre ei. Patinau în viteză, ţinîndu -se de mîini. - Bravo, campionilor! Bravo vouă! – rosti Liana tare, exprimînd un entuziasm uşor exagerat. - Habar n-aveam cu cine stau în clasă şi nu lipsea mult să nu aflu niciodată. Mă bucur pentru voi, să ştiţi! Mă bucur mult şi vă admir cu adevărat. Liana era străină de sportul acesta. Nu ştia să se dea nici pe picioare, dar’mite cu patinele? Şi atunci ce sens avea să vie să caşte gura la cei ce ştiau? Se mai uita cîteodată la televizor, dar fără nici un interes special. În afara patinajului artistic care le plăcea şi părinţilor ei, restul o lăsa de gheaţă, total indiferentă. Ancuţa vorbi cea dintîi: - Cu un instructor ca Emi, nici nu-i de mirare, să ştii! Afară de faptul foarte normal la patinaj, ca din cînd în cînd să mai dai cu fundul de planetă, nu se poate întîmpla nimic. Tomina strînse mîna lui Silvian. - Ţi-l prezint pe colegul meu de bancă dacă nu -l cunoşti. - Cred că ne cunoaştem de undeva. Nu -i aşa? - Da, din profil şi de la teză. - E un mare admirator al sportului pe gheaţă şi al Angelei, despre care crede că seamănă cu rusoaica aia de la europene. Tomina rîse mînzeşte. - Adevărul e că face ce vrea pe gheaţă. - răspunse Ancuţa cu admiraţie. Ancuţa îşi iubea profesoara, toate fetele o iubeau; pînă şi Reli vorbea frumos despre ea, cu toate că n-avea note mai mari decît la alte materii. Numai Liana avea un dinte împotrivă. Cam pricepea ea de ce, dar găsea că n -are dreptate, că atitudinea ei nu se justifica prin nimic. - Nu exagerez deloc. Din păcate, n-are patine ca lumea şi nici gheaţa nu se prezintă cum trebuie. Liana ripostă imediat: - Îmi dau seama că toate sînt sub nivelul ei, că nu se află gheaţă şi patine pe măsura talentului ei în oraşul ăsta. Nu-i nevoie să insişti atît, că asta se vede şi cu ochii închişi. - Poţi să spui tu ce vrei, dar să ştii c-a fost campioană în anii studenţiei. - Zău? La ce? La popice? S-ar putea ca bilele ei să fi ridicat popicele unora mai uşor decît altele; dar de la sportul acela şi pînă la patinaj, cred că mai e ceva. - E dotată, ce mai? Degeaba nu recunoşti. - încheie Tomina plictisit, dorind să pună capăt unei discuţii care ameninţa să se prelungească mai mult decît trebuie. - Nu fi chiar aşa de sigur, că nu e vorba de Ancuţa! Atunci interveni şi Silvian. Nici lui nu -i făcea plăcere discuţia aceasta dar nu voia să se amestece. - Şi merge, gagiule? Merge? - Merge, tipule. De ce să nu meargă? În toate poziţiile şi în toate direcţiile dacă nu eşti un bou încălţat: proporţional cu f(P), dacă ştii nemţeşte. Dacă nu, îţi traduc eu: proporţional cu forţa picioarelor şi cu ascuţişul patinelor. Important e să ai lunecuş pe talpă. - Apropo! – începu Silvian, aruncînd o privire în direcţia copiilor. - Hai să 1

Cîntec popular 91

vă spun o nostimadă drăguţă, o poantă absolut autentică! Toţi ochii se fixară asupra lui. - Mă uitam într-o zi pe gheaţă ca acum; cînd numai ce aud o pruncuţă ca aia de colo. Să fi tot avut vreo cinci, şase ani, nu mai mult… „Buni, de ce alunecă copiii cei mari aşa tare?” „Pentru că au patine”, zice buni. „Nu de aia. Vrei să -ţi spun eu?… Pentru că au lunecuş pe talpă”… Aţi auzit? Pentru că au lunecuş pe talpă… Şi toţi izbucniră vesel în rîs. Tomina îşi aminti şi el una: - Treceam într-o zi cu Ancuţa pe lîngă un gr up de copii mai mari. Îţi aminteşti, Cuţa?… Toţi se dădeau pe gheaţă, afară de o prichindică drăguţă care sta deoparte şi se uita cu jind la suratele ei mai mari. Cînd deodată o aud mieunînd: „Simo, mă laşi şi pe mine să mă dau pe lunecoasa ta?” Şi din nou izbucniră în rîs. Tomina ar fi vrut să mai spună ceva, dar Ancuţa îl trase de mînă: - Hai să mergem, că ne expiră timpul! Voi nu veniţi? De ce nu intraţi şi voi un minut? Vă mai dezmorţiţi picioarele şi vă puneţi sîngele în mişcare. - Nici dacă mă duci în braţe, nu viu. - De ce? Nu-ţi place în braţele mele? - Pentru că, contrar lui Anteu, de îndată ce ating pămîntul, - vreau să zic, gheaţa - mă fac baltă şi la propriu şi la figurat. - Nici tu, gagiule? - N-ajunge că-mi lungesc gîtul uitîndu -mă după voi? Am venit doa r aşa să mă uit. De fapt, eram numai în trecere. Mai stau cinci minute şi mă uşchesc. Cei doi o luară din loc aşa cum veniseră, ţinîndu -se de mînă. Liana zîmbi ghiduş: - Nici tu n-ai lunecuş pe talpă? - Ba am şi încă pe amîndouă, dar n -am chef. - De ce? N-ai patine? - Cam aşa ceva. - Dar poţi împrumuta, dacă vrei. - Poţi dacă poţi… - Şi nu poţi? - Astăzi nu, nu mă ţin curelele. - Ce număr porţi? - 41, 42… N-are importanţă, fiindcă trebuie money 1. - La care, 41 şi la care, 42? - Bineînţeles, 41 la primul şi 42 la celălalt. - Perfect! Atunci rămîi pe loc, că mă întorc numaidecît! – şi Liana se strecură prin mulţime în direcţia chioşcului. Reveni curînd cu o pereche de ghete albe, aflate în cea mai perfectă stare de conservare. Ceara era intactă şi oţelul lucea sticlos. - Ia-le! Vreau să văd ce ştii. - Şi tu? - Eu ce? Nu ţi-am spus că n-am lunecuş pe talpă? Silvian o sărută fericit. Luă ghetele, se aşeză pe o bancă şi le încălţă cît ai clipi din ochi, fără să treacă şireturile prin toate găurile. - Eu rămîn să-ţi păzesc bărcuţele. Şi ai grijă să nu faci cratere în patinoar! Intră voios pe gheaţă, înaintînd rapid în direcţia grupului. Ghetele erau numai bune şi patinele ascuţite ca briciul. Lunecau trăznet. Hehee! Să fi avut el nişte scule ca astea, ar fi ajuns de mult campion… Intră direct în circuitul format, înconjurînd insuliţa pe porţiunea mai bună. Luneca uşor ca un peşte, mergînd cînd alături, cînd înaintea lor; cu ochii într -un singur punct. Angela încerca o figură nouă cu M. Gheorghe. Dar acesta, fie că nu putea, fie că n avea destul curaj după buftaia luată, se lăsa greu: mai mult tras decît împins, ceea ce făcea imposibilă figura. Şi după mai multe tentative nereuşite, Angela îşi abandonă partenerul şi 1

lb. Engleza - bani 92

se cuplă cu Silvian. Cu Silvian lîngă ea, jocul deveni un adevărat spectacol, o demons traţie clară de artă şi măiestrie: se prind de mîini şi se desprind; se învîrtesc scurt pe loc, tăind gheaţa cu un hîrşîit elegant; se iau de mîini pe la spate într-un fel de îmbrăţişare perfidă; se lasă pe vine, merg într-un picior; se schimbă din mers, alunecă în spate la fel de uşor şi frumos ca în faţă; sar peste mănuşa lăsată, ridică batista de jos cu aceeaşi uşurinţă cu care alţii o fac pe uscat. Patinele zboară, Angela rîde, Silvian străluceşte. Mîinile lor se strîng, trupurile lor se ating ca într-un fel de joc pregătitor, de ritual al iubirii. Contactul acesta fugar cu mîinile ei, cu veşmintele ei îl aţîţă, îi dă aripi: pe toate le ştie, pe toate le face uşor, totul îi reuşeşte dintr-una, de-ai fi zis că era Serghei, celebrul campion mondial, nu amărîtul acela care patina nu demult pe marginea drumului cu patine de lemn. Spectatorii se buluceau pînă la limita gheţii, întîmpinîndu -i cu aplauze şi ovaţii: „Bravo! Bravo! Ura, campionilor! Ţineţi-o tot aşa!”, strigau cei mai entuziaşti. Tomina şi Ancuţa îi urmau îndeaproape, încercînd să imite figura ca nişte şcolari conştiincioşi, stimulaţi de modelul avut dinainte, dar şi înţelegînd totodată că, oricum ar face, nu vor putea atinge perfecţiunea lui. Pentru toţi era clar că ei impuneau ritmul şi figura, că se găseau în centrul atenţiei generale. Un singur spectator se uita cu alţi ochi, fără să aplaude şi fără să se bucure: Liana. După intrarea lui Silvian pe gheaţă, ea rămase o vreme pe loc, găsindu -şi de lucru cu una dintre fetiţe: legîndu-i adică şireturile de la ghetuţe. Apoi o luă încet printre oameni spre grupul colegilor, ocolind pe departe o porţiune din patinoar. Nu putea sta mai aproape din cauza mulţimii adunate pe marginea gheţii, ca şi din aceea că ei se mişcau repede pe o suprafaţă întinsă. Astfel că se văzu nevoită să rămînă departe şi să privească la jongleriile lor puerile, aşa cum te uiţi la ceva neînsemnat: cu indiferenţă, cu răceală; adică fără a savura frumuseţea jocului şi aspectele lui artistice de spectacol adevărat. Şi după o jumăta te de oră de aşteptare cuminte, rebegită de frig, dar şi obosită, mai mult plictisită decît obosită, lăsă lucrurile în seama chioşcarului şi o luă spre casă.

XXII De revelion, profesoara Bobanga hotărî să se ducă la ţară, să facă Anul Nou la părinţi, unde era nespus de frumos şi de bine, chiar mai frumos şi mai bine decît în anii copilăriei şi studenţiei, pe cît îşi putea ea aminti, şi unde obişnuiau să se ducă în fiecare an de Paşti şi de Crăciun pentru a mai schimba decorul şi aerul poluat din oraş. Cum însă Crăciunul trecuse şi nu s -au mai dus din cauza soţului reţinut de probleme la sediu, doamna Cornelia se gîndi s -o facă acum, fiindcă tot nu aveau unde merge, iar şcoala nu mai voia să organizeze şi anul acesta asemenea acţiuni. De obicei cadrele didactice făceau revelionul în şcoală. Bărbaţii îşi aduceau nevestele, iar femeile, soţii, şi se încingea o petrecere ca între profesori, nişte oameni serioşi cu gust de chiolhan, cu chiote, rîsete şi pupături didactice pînă dimineaţa tîrziu, cînd aburii alcoolului fecundaţi de cei ai cafelei duceau la cele mai diverse forme de moleşire şi surescitare, de cocoşeală euforică şi lirică behăială pe toate vocile şi tonurile posibile; pînă cînd profesorul Teuşan, misogin declarat, se ridica în două picioare la capătul mesei proclamînd abjecţia şi caracterul profund animalic, absolut degradant al sexualităţii care violentează spiritul în substanţa şi formele lui de manifestare superioară… după care se lăsa jos şi începea să mîrîie răguşit „Călugărul din vechiul schit” şi „Mîndro, cînd mă uit la tine, plînge inimioara-n mine”. Adică, o petrecere reuşită cu deznodămînt aşteptat, mai mult înnodat decît descurcat şi despre care se vorbea şi pe dos şi pe faţă aproape tot anul. Pentru evenimente de felul acesta, sala d e festivităţi era numai bună. Se aranjau mesele de-a lungul pereţilor ca să se poată dansa, se aducea un televizor pentru momentul de vîrf, cuvîntarea şefului statului şi partidului de la miezul nopţii, iar mîncarea şi băutura erau aduse şi servite de pers onalul cantinei. Cum însă ultimele 93

dispoziţii venite de sus prin inspectorat şi O.B. 1 interziceau de-acum înainte introducerea şi consumarea în instituţiile de învăţămînt a băuturilor alcoolice, sub ameninţarea desfacerii contractului de muncă, majoritatea celor nelipsiţi de la astfel de întruniri începură să se retragă treptat, motivînd că soţia sau soţul nu mai putea veni, că erau invitaţi în altă parte, etc. etc. pînă ce, la sfîrşitul trimestrului s -a ajuns la concluzia că numărul celor înscrişi fiind fo arte mic, liceul nu mai putea face nimic anul acesta. Decizia fu primită evident cu părere de rău, dar şi cu destul stoicism, fiecare profesor găsind o soluţie proprie. Pentru profesoara Bobanga, soluţia se impunea oarecum de la sine. Ideea petrecerii revelionului la ţară era benefică pentru toată lumea, dar mai ales pentru Liana care, în ciuda faptului că se găsea în vacanţă şi ar fi trebuit ca atare să fie mai relaxată şi mai bine dispusă, se dovedea a fi din zi în zi mai nervoasă şi mai irascibilă şi de cîteva zile încoace, inexplicabil de tristă şi de recalcitrantă. Nu spunea niciodată ce are, dar se vedea bine că nu i -s boii acasă, că se întîmplase ceva cu ea; că orice făcea şi oricît se străduia, nu -i putea intra-n voie nicicum. Cînd a auzit că vor m erge la ţară, a sărit în sus de doi coţi, exprimîndu -şi nu numai nemulţumirea şi dezaprobarea totală, cum o făcea de obicei, într -un mod cuminte, potolit; ci începu să ţipe şi să protesteze plîngînd: De ce să meargă la ţară tocmai acum cînd avea de citit ş i învăţat aşa de mult, de mers la bibliotecă şi la şcoală pentru consultaţii la fizică şi matematică? Nu se putea altădată? Nu mai erau zile? Dacă dorea cineva cu tot dinadinsul să se ducă acolo, să se îngroape în purecii şi mizeria de la ţară, n -avea decît să se ducă, dar fără ea; ea neavînd nici un chef să părăsească oraşul. La toate argumentele mamei, că noaptea Anului Nou e bine să -i găsească împreună, că la bunici e cald şi frumos, că şi ei aveau de -acum telefon şi televizor, că are să cunoască noi d atini şi obiceiuri, Liana ripostă vehement: - Ştiu că au aragaz şi frigider, nuci şi slănină, mere şi prune uscate în pod, vin şi ţuică în pivniţă, putoare şi gunoi în ogradă; ştiu toate astea foarte bine, dar îţi spun şi repet că m-am săturat de bunici şi d e ţară ca de mere acre, că nu pot să -i mai văd cum îşi şterg gura cu palma şi cum scuipă în mijlocul casei. Cunosc toate datinile şi obiceiurile lor mai bine chiar decît ei şi mi s -a făcut lehamite să tot aud de fiecare dată: „Ţa-ţa-ţa, căpriţă, ţa! / Te-am adus din Africa”… şi „Ia mai mînaţi, măi flăcăi! Hăi! Hăi!”… Ştii foarte bine că pe mine m -aşteaptă bacul şi admiterea la facultate şi n-am timp acum de toate tîmpeniile astea. Cînd auzi că nu vor rămîne decît două zile, se mai potoli întrucîtva, părînd să caute noi argumente şi motive de împotrivire. Iar cînd i se spuse că vor merge cu sania la pădure, că vor merge la schi, tăcerea se prelungi şi mai mult. Ideea de sanie şi de schi se lega natural cu aceea de gheaţă şi patinaj. Şi în mintea ei se aprinse o luminiţă. Îşi aminti că grădina bunicilor era mărginită în spate de un pîrîiaş mititel care îngheţa toată iarna şi nu mai spuse nimic. Nici doamna Cornelia nu mai găsi necesar să continue, ştiind foarte bine că asta era Liana: cînd nu accepta o idee, nu era nimic de făcut. O nega, o respingea categoric, protestînd vehement împotrivă. Dar cînd i se părea valabilă, se închidea în sine, reflecta, cîntărea argumentele pro şi contra, ceea ce însemna că ideea lucrează, că erau şanse să răspundă afirmativ, aşa cum s-a întîmplat şi acum. Şi nu mai tîrziu decît a doua zi începu să ia parte la împachetare, să pregătească geamantanele şi cutiile cu cadouri pentru bunici. Desigur, fără euforie şi fără entuziasmul de altă dată, dar cu bunăvoinţă şi împăcare cu sine. Astfel că pe la zece, cînd veni Pîrnău să le ia cu maşina, totul era gata demult. Pîrnău era şoferul maiorului Bobanga, unul din oamenii lui de încredere. El le ducea şi tot el le aducea înapoi. Şi cînd nu era el, o făcea Rîjală, colegul lui mai în vîrstă. Şi astfel, după cîteva ore de mers, cu doamna Bobanga în spate şi cu Liana în faţă ca să poată admira peisajul, din păcate, cam unul şi acelaşi tot drumul din cauza zăpezii căzute din abundenţă, pe la orele unu, Pîrnău le depuse întregi şi nevătămate, îmblănite şi coafate frumos, împreună cu tot calabalîcul luat, în faţa căsuţei pe care o cunoştea de -acum ca pe propria lui casă. 1

Organizaţia de Bază (a Partidului Comunist) 94

Imediat ce sosiră, Liana o şi luă pe după şură în direcţia pîrîiaşului, printre butuci de vie, pruni şi nuci bătrîni, peste care omătul se aşezase compact, de un alb bacovian, definitiv. Nu mai arătau ca la Paşti: rotunzi şi verzi, bogat înfloriţi; ci albi şi uscaţi, ca de zahăr, parcă făcuţi de mîna unui meşter cofetar. Locul ar fi fost poate trist, aproape pustiu, dacă stoluri ime nse de ciori n-ar fi însufleţit văzduhul. Liana trecu prin grădină ca o tînără prinţesă lovind cu bagheta ei magică în stînga şi în dreapta ramurile pomilor, scuturînd zahărul de pe ele. Din loc în loc se oprea, culegea din el cîte un pumn şi -l ducea la gură, fără să zăbovească însă prea mult. Avea desigur un gînd, un resort ascuns care o împingea înainte. La capătul livezii se opri. Se uită în stînga, se uită în dreapta, dar nimic. O întindere albă, necălcată de picior omenesc. Aici era un pîrîiaş minuscul , un firicel subţire de apă în care se bălăceau raţele şi gîştele satului toată vara. Pe alocuri era ceva mai lat şi mai adînc, încît atunci cînd ploua mai mult sau cînd se topeau zăpezile nu se putea sări peste el. În rest, numai bun de răcorit picioarele . Îndepărtă cu botinele pătura vătuită şi descoperi dedesubt o fîşie de gheaţă ca un ciob de sticlă alb-verzui. Începu să lucreze cu sîrg, dar curînd înţelese că era o treabă anevoioasă munca asta cu picior ul. Aşa că se duse acasă şi îşi aduse unelte. Măturoiul şi lopata făcură să crească simţitor randamentul şi astfel în mai puţin de o oră, obţinu o pîrtie de toată frumuseţea, cu zăpada dislocată îngroşînd extremităţile. Ideea era următoarea: dacă are să cadă, ceea ce era în afara oricărei îndoieli, încalt e să cadă pe moale. Şi fiindcă nici o lucrare nu e întreagă pînă nu trece proba, adică verificarea execuţiei, se hotărî să încerce, să vadă dacă alunecă. „Orice ar spune unii şi alţii, - îşi spuse Liana la capătul gheţii, cu sentimentul celui care vrînd să se scalde intră în apă, simte că apa e rece şi nu se poate hotărî lucrul acesta e totuşi cel mai greu, chiar dacă ţîncii sînt de altă părere...” Reuşi să -şi facă curaj. Nu încercase niciodată pînă acum să intre pe gheaţă şi aproape că nici nu ştia ce-i aia. Zilnic vedea copii şi mai mari şi mai mici cum se dau, dar cum e să aluneci tu însăţi, asta nu putea să priceapă. Dar trebuia să încerce odată şi odată... Dacă o fac atîţia şi nu li se întîmplă nimic, ei de ce i s -ar întîmpla?… Aşa că întinse temător un picior, sprijinindu -se de măturoi şi lopată. Dar cînd să -l pună şi pe celălalt, simţi că se duce. Nu s -a întîmplat nimic. A căzut şi atît. Nu s -a lovit deloc. Se ridică şi încercă din nou, şi din nou căzu. Apoi, iar şi iar. De ce oare?… Aşa reuşise mama ei s-o ţină departe de gheaţă, repetîndu -i mereu şi mereu că trebuie să fie atentă, să nu calce pe luciu ca nu cumva să cadă şi să se nenorocească. Îi arătase în mai multe rînduri copii cu buza ruptă sau cu capul spart. În clasa a III -a, îi arătase un film la televizor cu un copil căzut sub gheaţa unui lac... Se aşeză pe lopată, convinsă că astfel n -are cum să mai cadă. Degeaba. Nu mai avea cum să cadă, dar nici cum să alunece. Atunci se gîndi c -ar putea s-o ia îndărăt, împingîndu-se cu picioarele. Dacă panta ar fi fost mai mare, ar fi mers; dar aşa… Se ridică din nou în picioare, făcu doi paşi şi buf cu fundul de gheaţă. Ce naiba? Aici era un secret, un foarte mare secret pe care toţi puştii îl cunoşteau şi numai ei îi scăpa. Nu cumva erau de vină botine le? Fără îndoială că nu, fiindcă erau multe fete încălţate ca ea care se dădeau. Problema trebuia discutată cu cineva care ştie. Doar nu era ea cea mai bleagă fată din Sursa… Cînd ajunse acasă şi reuşi să vorbească cu bunicul, considerînd că el era în măsu ră să-i lămurească aspectele nepătrunse, fiind mai bătrîn şi în primul rînd, bărbat, acesta o lămuri numaidecît: - Trebuie să şii încălţată ca la armată; nu cu tocuri înalte şi cu vîrfuri ascuţîte. Apoi, încălţările să fie bine strînse pe chişor ca să nu poa tă juca într-o parte sau alta. Şi să intri pe gheaţă fără nici o frică! Că de ce ţi -i frică, de aia nu scapi. Dar cel mai bine şi mai bine ar fi să încerci cu istromentele alea de la oraş. Şi pentru că erau numai ei, Liana îi mărturisi că nu ştia să se dea şi că ar vrea să înveţe, dacă se poate. Ce credea el: ar putea? Moşul rîse cu gura lui ştirbă, încredinţînd-o că lucrul era cu putinţă, că şi el ar putea dacă şi -ar pune mintea. Întîmplător sau nu, a doua zi spre amiază, se înfiinţă Rîjală cu cele mai frumoase patine văzute. Pachetul era menit să fie un cadou de Anul Nou, o surpriză din partea tatălui ei. Dar s -a întîmplat aşa cum se întîmplă adesea ca Rîjală să dea mai întîi peste ea şi ca pachetul să nu treacă necercetat mai departe. Totuşi, lucrul acesta n-a făcut surpriza mai mică şi Liana primi cu aceeaşi imensă bucurie cadoul 95

cu care l-ar fi primit la miezul nopţii. Dar asta nu fu decît începutul unui alt şir de încercări şi căderi, de întrebări şi probleme care cereau un răspuns. Şi astfel echipată , cu ghetele în sacoşă şi cu sacoşa în spate, Liana porni chiar atunci spre fundul grădinii. De data aceasta n -o mai interesau nici prunii acoperiţi de zăpadă, nici croncănitul ciorilor înnegrind orizontul. „Desigur, cu patinele avea să fie altfel, - îşi spuse ea, optimistă, în timp ce îşi strîngea şireturile. Trebuie să intri pe gheaţă fără nici o teamă. - îşi aminti ea sfatul bunicului - Să intri fără nici o frică! Că de ce ţi -i frică, de-aia nu scapi”. Dar abia se ridică de jos, că se şi trezi la pămînt. Nu se dădu bătută şi se ridică din nou, acum cu mai multă atenţie. Încercă să stea dreaptă, dar picioarele -i tremurau ca nebunele; parc-ar fi fost de cauciuc. Făcu cîţiva paşi pe zăpadă. Mergea. Atunci intră pe gheaţă. Dar, cînd să ridice stîngul, simţi c ă pămîntul îi fuge de sub picioare şi se prăvale. Căzu pe spate, dar fără să se lovească prea rău. Însemna că se cere mai multă atenţie, fiindcă acum luneca mai tare. Şi mai încercă de cîteva ori. Însă acelaşi rezultat nefast de fiecare dată. Degeaba spune a bunicul ce spunea… Aici era o taină mare, dovadă că nu putea sta nici în picioare cum trebuie. Aşa că nu mai avea nici un rost să insiste… Se umpluse de frig şi de vînătăi pe tot corpul, dar nu le simţea, nu o durea nimic. Nu, nu mai avea nici un sens să continue… mai ales că începuse deja să se întunece şi undeva pe vale se auzeau clopoţei. Dădu peste bunicul la grajd şi -i mărturisi neputinţa: - Ei, draga moşului, nimic nu se face uşor pe lumea asta şi fără un pic de răbdare. Nici un lucru nu se învaţă aşa dintr-odată. Chiar şi umblătura, ridicatul copăcel în picioare se învaţă treptat: unii, mai uşor; alţii, mai greu; Unii mai repede, alţii mai încet; dar pînă la urmă, toţi pruncii -l deprind dacă nu i-o lăsat Dumnezeu nebleşnici şi neputincioşi din nă scare. Totul e să nu te dai bătută cu una, cu două. Dacă pici, te ridici. Iar pici, iar te ridici. Şi tot aşa, pînă cînd într-o zi ai să vezi că merge. Dar lucru de căpătîi nu poate fi decît învăţătura: trebuie să cauţi învăţătură la cineva care cunoaşte. Din toată sfătoşenia bătrînului, Liana reţinu un lucru: că trebuia să persevereze, că orice lucru cere efort şi răbdare, că orice obstacol poate fi depăşit cu ambiţie şi voinţă. Şi în ziua următoare alergă din nou la gheţuş. După discuţia cu bunicul şi revelionul făcut în faţa televizorului, Liana se simţea mai pregătită ca oricînd. Ca urmare, îşi puse patinele şi păşi cu prudenţă pe luciul sticlos. Dar nu făcu doi paşi şi căzu. Mai încercă o dată şi căzu din nou. Putea sta în picioare mai bine ca ieri, dar cînd să păşească pe gheaţă, parcă se risipea. De învăţat, tot învăţase ceva: să cadă în fund şi pe mîini, amortizînd întrucîtva căzătura. Şi asta îi spulbera puţin teama de pînă atunci, sentimentul acela de nesiguranţă şi de primejdie iminentă, inoculat ani şi ani de mami. Ce putea fi? Evident, un secret legat de menţinerea echilibrului... Aşa că n-avea decît să-ldescopere. Dar cum? Cine putea să i -l dezvăluie? Bunicul ar fi făcut-o dacă l-ar fi ştiut. Atunci cine?… Şi gîndul îi fugi la Silvian, la T omina şi la Angela. Desigur că ei îl ştiau. Dar nu voia să recurgă la ei. I -ar fi plăcut să fie totul o surpriză, o mare şi neaşteptată surpriză. Poate că Lenard, păcătosul de Lenard… Şi în timp ce se ducea spre casă, gîndul i se limpezi: numai el putea s -o facă. Numai lui putea să i-l ceară… Mîine are să-l sune la telefon… Dar cum intră în ogradă, se şi răzgîndi: De ce adică mîine, şi nu azi?… Căută în carneţelul ei cu adrese şi descoperi numărul lui Lenard. Ce noroc formidabil! Ce noroc!… Avea numărul ma i multor colegi şi prieteni într -o agendă, dar agenda o lăsase acasă. În carneţelul luat avea numai patru adrese şi numere. Printre ele, şi numărul lui Lenard. Găsi momentul prielnic şi îl sună fremătînd: Dacă n -are să fie acasă? Dacă are să răspundă tatăl lui? Ce bine că bunicii aveau telefon!… Şi din nou simţi că are noroc, fiindcă răspunse chiar el. - Hallo, bozgorel! Liana la telefon. Vreau să te felicit şi să -ţi urez mai întîi la mulţi ani fericite şi să ajungi ca Attilla acela al vostru de mare! Nu la fel de nebun, dar la fel de vestit ca şi el. - Şi după acela? – o întrerupse Lenard, neprietenos cu gramatica limbii 96

romîne. - Pe urmă, vreau să te întreb ceva f.f. important. - Întreabă-mă! Dar întreabă-mă repede, pînă n-apuc să mă magnetizez! Şi dacă ştiu, îţi promit să răspund şi cu gura plină. - De aceea te-am şi sunat. Aş fi putut apela la Silvian sau Tomina, dar eu am încredere în tine. Ia seama, bozgorel, să nu -mi înşeli încrederea! - Mă bucur mult şi dau din coadă des. Hai dă -i drumul! Lasă introducerea! - Ştiu că te pricepi la patinaj şi te întreb dacă eu aş putea învăţa. - Asta nu, niciodată, Franţ. Îmi pare rău pentru tine, să ştii! Pînă nu înveţi ungureşte, n-ai să ştii nici să te beşineşti cumsecade. - Hai mă, Levi! Eu vorbesc serios şi tu umbli după hîrtie ig ienică… Ce naiba? Există vreo metodă sau vreo ştiinţă pe lumea asta care să te ajute să dai cît mai rar cu dosul de planetă? Sau totul e perseverenţa şi exerciţiul continuu? - Păi, dacă asta te frămîntă, de-acum poţi dormi liniştit, fiindcă există. Dar e un lucru prea greu pentru tine şi -apoi, eu ca un jidan deştept ce sînt, pînă nu aflu ce capăt, nu pot să ţi -l spun. Liana se înfurie. Totuşi răspunse ca între prieteni: - Una peste gură ajunge? - Bistoş. Decît două sau trei, mai bine una… Aşa că am să -ţi răspund şi am să-ţi mai spun ceva: că n -ai fi nimerit mai bine nici dacă -l întrebai pe Serghei, campioana mondială de anul trecut şi de anul acesta. Nici el n -ar fi capabil să-ţi explice mai bine ca mine cum devine chestia. Dacă mi -ar pica la bac un subiect ca acesta, aş lua precis nota zece cu felicit ări. - În regulă. Atunci, vinde -mi-l şi mie! - Uite, ţi-l spun, dar să nu uiţi niciodată că -l ştii de la mine! - Promit. - Jură! - „Jur pe-ntîia zi a firii, / jur pe ultimul azur, / pe blestemul nemărginirii, / pe veşnic adevăr mă jur…” 1 - Trebe mai întîi să ştii că există totdeauna o metodă pentru orice lucru din lume. Totul e s-o cunoşti. Asta-i sarcina profesorilor şi antrenorilor. Pe scurt, metoda este următoarea: dacă nu eşti o vacă încălţată, ceea ce nu e cazul la tine, încalţă o pereche de ghete pe patine! Strînge bine şireturile! Din dinţi nu -i nevoie… Şi umblă două-trei zile cu ele prin casă! - Vorbeşti serios? - Cum mă vezi şi cum te văd… De preferat, pe parchet sau pe persane. La nevoie, se poate şi pe podele sau preşuri de cîrpă. Totul e să umbli mereu, toată ziua; să nu stai o clipă. Scopul e fortificarea musculaturii membrelor mai inferioare şi în primul rînd a gleznelor. În acelaşi timp, formarea deprinderii de -a sta pe catalige în mod natural. Ai reţinut? Două -trei zile… pînă cînd simţi că mersul acesta e numai o joacă. Cînd nu te mai bîţîi fără motiv şi calci sigur în toate părţile şi din toate poziţiile, dacă poţi juca sîrba pe loc, atunci poţi trece la exerciţiul al doilea. În faza asta, nu mai ridici chişoarele nic i dacă te vezi cu Angela şi -ţi vine să-i dai cu şutul în fund. Ci cauţi să le tîrşeşti, adică să păşeşti normal, fără să ridici patina de jos. Exerciţiul acesta e, cum s -ar spune, o mişcare continuă de translaţie, menită să te deprindă cu lunecuşul, unde p atinele trebuie să rămînă în contact permanent cu gheaţa. Şi el poate ţine o zi sau două: pînă cînd ai deprins foarte bine mersul tîrşit şi poţi intra pe gheaţă cu curaj, fiindcă mai jos de pămînt n -ai cum să cazi. - Mersi frumos! Eşti foarte drăguţ. - Cu dosul de planetă ai să mai dai un timp, ca să nu uiţi de Platon şi legea gravitaţiei. Érted? 2 Atenţie la parchet şi persane! Se pot tăia uşor, dar merită, să ştii! Pe beton şi pe piatră, interzis să calci, pentru că se tocesc. Şi scula asta neascuţită nu face doi bani. Succes! Vor fi fiind şi alte metode, nu ştiu. Dar aşa am învăţat eu, aşa au învăţat Tomina şi Ancuţa şi toţi prietenii noştri, de la profesorul Gheţău; şi cred că e cea mai prima din toate. Şi încă ceva f.f. important! M -am 1 2

M.I. Lermontov, Demonul, vol. Poeme, Ed. Cartea rusă, 1956 Lb.Maghiara - Înţelegi? 97

hotărît să fiu generos: nu te costă nimic. - Eşti un măgar de treabă. Pardon! Am vrut să spun un maghiar. Köszönöm ţepenem! 1 Liana recapitulă pe scurt punctele esenţiale pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor. - Ai reţinut perfect. Exerciţiul e totul; dar exerciţiul condus de metodă, nota bene! E un secret aici şi nu vreau să merg cu el la Miercurea Ciuc. Aşa că te rog să -l păstrezi pentru tine şi să nu -l divulgi decît colegilor, vecinilor şi prietenilor tăi! Cu condiţia ca nici ei să nu -l spună cuiva. Lenard avea chef de vorb ă. Se simţea parcă prin telefon damful de vin acrişor şi i-o reteză scurt: - Lasă că mai vorbim noi la şcoală, că mi -ai halit impulsurile pe tot anul şi sîntem abia la început. Hai szia 2!… Ce, mă?... Ai zis ceva de picsa 3?… Într-adevăr, Lenard formulase înce putul unei înjurături ungureşti cu trimitere la origine, dar nu adresată ei. Înjurătura însă fu recepţionată ca atare şi Liana replică prompt: - Mă rog, de acord cu tine, dacă e vorba de picsa mă-tii! Ei da, acum totul se lumina. Totul devenea clar. Trebui a să-şi fortifice gleznele… Şi chiar în momentul acela îşi încălţă ghetele şi începu să se plimbe prin casă, prin curte, pretutindeni numai cu patinele pe picioare, mirîndu -i, scandalizîndu-i pe toţi. Şi nu era vorba doar de podelele de brad şi de preşuril e de cîrpe, care de la un ceas la altul cunoşteau transformări nedorite, ci de faptul în sine, că era ceva nou, nemaivăzut pînă atunci. Mirată peste măsură fu doamna Cornelia cînd auzi că Liana dorea să amîne plecarea. Dar uimirea Lianei fu şi mai mare cînd, după două zile, ieşi în grădină şi porni spre locul ştiut cu patinele pe picioare; cînd se trezi pe gheaţă bine înfiptă în ghete şi fără să -i tremure gleznele. Pe cer strălucea un soare frumos, duminical, iar gheaţa se întindea drept în faţă, înşelătoare şi rece ca oglinda. Făcu un pas prudent înainte, îl trase şi pe al doilea şi constată cu surprindere că alunecă. Mai făcu unul şi cît pe -aici să cadă. Una dintre patine o luă înainte şi ea se dezechilibră uşor. Reuşi totuşi să evite căderea. O luă de la capătul celălalt mai încrezătoare şi mai plină de forţă, cu gîndul la cele spuse de Lenard: „Ai grijă! Nu ridica chişorul! Nu te desprinde de gheaţă şi mai ales, nu le lăsa să umble în voia lor!” Făcu un pas înainte ajutîndu -se de celălalt. Mai făcu încă unul şi lunecarea se prelungi pînă la capătul pîrtiei. O luă înapoi. La început, mai încet, cu prudenţă. Pe urmă, mai tare, cu mai mult curaj. Şi curînd avu certitudinea că exerciţiul şi timpul vor desăvîrşi totul. Şi faptul că într -o zi va putea patina împreună cu Silvian şi alături de ceilalţi deveni mai mult decît o speranţă: un sentiment personal. Era de-acum un lucru sigur, o convingere fermă, un fapt evident, deşi pînă atunci mai era ceva timp.

(stîlcit) Lb. Maghiara - Mulţumesc frumos Lb.Maghiara - Servus, pa 3 Lb. Maghiara – cuvant obscen 1 2

PARTEA A DOUA LIANA

I Iacob Bobanga părăsi sala de şedinţe fără să salute pe nimeni şi fără să treacă pe la bufet, deşi era ora tîrzie şi o gustare şi un strop de coniac franţuzesc nu i -ar fi stricat nici lui. Dimpotrivă, i -ar fi potolit puţin nervii prea surescitaţi. Coborî treptele Instituţiei şi o luă la dreapta spre locul unde îl aştepta Pîrnău. Poate că totuşi, nu procedase bine… Poate c -ar fi trebuit săplece ochii, să -şi însuşească critica venită de sus şi să -şi ia angajamentul obişnuit… Pîrnău îl aştepta la volan cu cheia în contact. Se trînti în fotoliu, trase violent portiera şi ordonă scurt: - Dă-i drumul! Şoferul demară rapid înţelegînd dintr -o privire că şeful nu era în apele lui. Ce putea să-l fi şucărit aşa rău? Şedinţa cu ştabul de la judeţ sau una din problemele lui personale?... Toată dimineaţa îl văzuse zbătîndu -se ca leul în cuşcă, umblînd de la un birou la altul, de la un fişet la altul şi urlînd la ei ca la boi. N-avea de unde să ştie că toată noaptea se zvîrcolise în pat fără somn din cauza unor nenorociţi de lăutari: ţambalagii şi gurişti împuţiţi, ţopăitori şi măscărici de duzină, oameni fără căpătîi şi fără conştiinţă patriotică, în stare să -ţi dea şi dureri de dinţi, nu numai de cap. Presimţise el parcă ceva, c ă are să se lase cu muştruluială. Şi de ce? Ce vină avea el că golanii erau tot golani, nişte trîntori neghiobi din oraşul său? Îi mai răsuna şi acum în urechi glasul lui Gorcea mîrîind fonfăit, schimonosind sunetele b şi d: „Pine mă, Popanga, se poate? Înţeleg şi eu să mai rămînă cîte unul sau toi rătăciţi de turmă: unul în Franţa, altul în Germania sau Italia. Tar un ansamblu întreg, e posibil? Se duce autocarul plin -plinuţ şi se întoarce gol. Atică nu, nu chiar gol. Cu şoferul. Pine că n -a rămas şi şoferul, o să-mi zici tu. Aşa e? Pine că n -a rămas şi el. Unde ţi-au fost minţile, Popanga? Cum nu ţi -ai dat seama ce-are să se-ntîmple?… Cum de n-ai văzut că toţi aveau acelaşi gînd?... „De unde să ştiu eu că vor rămîne acolo?” O să -mi răspunzi tu. Este? Instituţia noastră are nevoie de oameni capabili, Popanga, de oameni inteligenţi, larg vizionari, care să citească nu numai „Sportul” , ci şi gîndurile oamenilor; şi cine nu corespunde, cine simte că nu poate ţine pasul cu noi, să iasă din rînd! Să se dea laoparte, că găsim noi înlocuitori! Partidul şi statul ne cere trei lucruri: abnegaţie, competenţă şi devotament. Înţelegi tu? Fără competenţă n -ai ce căuta printre noi. Prea mulţi emigranţi, prea mulţi transfugi pentru un singur judeţ, pentru judeţul nos tru, vreau să zic…” Aici maiorul Gorcea cam avea dreptate: din '68 încoace, numărul celor fugiţi sau rămaşi peste graniţe crescuse mereu, ajungînd în ultima vreme scandalos de mare. Profesori, doctori, ingineri, actori, cîntăreţi, artişti de tot felul. Car e cum se ducea la vreo manifestare ştiinţifică sau artistică - congres, expoziţie sau concert - din trei, unul rămînea acolo şi numai ce auzeai la Radio Europa Liberă: că „Popescu a ales libertatea... că Georgescu s-a săturat de raiul comunist din Romînia. .. sau, că Ionescu a uitat să se întoarcă la autocar...” Dar aprobarea era venită de sus cu toate dispensele necesare. Lui i se cerea doar o simplă formalitate: să verifice efectivul, identitatea şi cazierul fiecăruia şi cam atît. „Tacă vrei avansare, gr ade şi retribuţie mare, fă -ţi datoria, Popanga! Nu dormi în cizmele statului!” Maiorul Gorcea era nou venit la judeţ, un tip ironic, maliţios şi dur cu toată lumea, dar mai ales nedrept, înfumurat şi nedrept în special cu el, cu toate că era mult mai tînăr şi-ar fi putut să-l trateze ca pe un coleg cel puţin. Îl privea de sus ca pe un grad inferior, fulgerîndu -l de la înălţimea funcţiei şi staturii lui uriaşe cu 100

ochii aceia verzi, penetranţi, de reptilă puternică. Tocmai el vorbea de datorie, puţangăul ace sta lipsit de respect şi bun simţ, aterizat aici nu se ştie de unde şi pentru ce bravură şi merite personale? Pentru că avea niscaiva ani de şcoală în plus? Hehee! Pe cîţi infractori şi trădători de ţară nu -i dovedise el? Pe cîţi duşmani ai poporului şi cl asei muncitoare nu-i demascase el cu şcoala aia puţină şi veche pe care o avea? Putea spune Gorcea ce vrea acum, cînd lupta de clasă se încheiase de mult şi lucrurile erau pe calea cea bună. Atunci să fi fost el, atunci să fi văzut şi luptat amărîtul de el , în perioada aceea de trecere de la capitalism la socialism, cînd te păştea primejdia la tot pasul, cînd problemele luptei de clasă şi cele organizatorice se ridicau cu duiumul! Atunci să fi arătat el cîtă brînză face… Era copil de oameni sărmani, Iacob Bobanga, venit în Ardeal din Moldova odată cu foametea. De unde şcoală, caiete şi cărţi, cînd nici de -ale gurii n-avea totdeauna? Mulţi din neamul lui, din apropiaţii familiei lui, - rude îndepărtate şi mai apropiate, cunoştinţe şi prieteni - plecaseră demult, se mai duceau şi acum spre „pămîntul făgăduinţei” sau în America. El însă nu, n -avea ce căuta acolo. Se născuse pe plai romînesc şi prefera să rămînă aici, în inima Ardealului, să pună o cărămidă la ridicarea noii societăţi, la construirea socialismul ui pe pămîntul vechii Dacii. Ce-l lega pe el de „ţara sfîntă”? Pe el, nici măcar limba şi cu atît mai puţin istoria şi geografia ei. Dimpotrivă, era şi se simţea legat trup şi suflet de glia din care ieşise şi nu-şi dorea să plece nicăieri. Pe urmă, nu mai era la vîrsta primelor elanuri, cînd poţi s -o iei uşor de la început, cînd totul ţi se pare posibil. Dar lucrul cel mai nesuferit şi mai greu de îndurat era altul: „Noua etapă istorică prin care trece societatea romînească de azi, toate instituţiile statului şi deci şi a noastră, - declamase Gorcea bătînd tactul cu pumnul în masă – cere oameni noi, bine instruiţi, cu o înaltă pregătire ştiinţifică şi ideologică. La vremuri noi, oameni noi. Edificarea noii societăţi socialiste multilateral dezvoltate nu se poate face cu cadre incompetente, fără o pregătire temeinică de specialitate. De aceea este imperios necesar, - subliniez lucrul acesta – imperios necesar ca toate cadrele de conducere de la toate nivelele Instituţiei să -şi perfecţioneze metodele şi stilu l de lucru şi să-şi completeze studiile în cel mai scurt timp posibil. Sînt directive precise, venite de sus, de la cel mai înalt nivel, şi asupra cărora n-avem ce discuta. Ai reţinut ideea, Popanga?…” Fireşte c-o reţinuse; doar nu era tîmpit. Dar de ce i se adresase tocmai lui, numai lui, că nu era singur acolo în sala aceea tixită de lume? Şi ce şcoală să facă acum la cincizeci de ani? „Ştefan Ghiorghiu”? Nu ajungea că făcuse liceul renunţînd la tovarăşi şi prieteni şi neglijînd deseori chiar familia, num ai şi numai să corespundă situaţiei, funcţiei şi sarcinilor încredinţate de stat şi partid? Dacă ar fi fost mai tînăr, încă s -ar fi prins. Dar acum, la vîrsta aceasta, ce şcoală să mai facă?... Simţea el bine că de la Congresul al X -lea încoace începuse să bată un nou vînt mai aspru şi mai rece împotriva vechilor militanţi şi care urmărea eliminarea acestora de la conducere şi în general, din fruntea organelor puterii de stat şi partid. Nu, lucru hotărît: Gorcea voia cu orice preţ să -l înlăture, să scape de el. Dar nu se va lăsa dat laoparte, trecut pe linia moartă. Aici avea şi el un cuvînt de spus. Mai avea şi el nişte proptele pe la judeţ şi chiar mai sus, dacă trebuie… Pe Leonte Răutu îl cunoştea de mult. Are să meargă la dînsul. Doar nu poţi arunca la g unoi un om care a muncit pe brînci treizeci de ani, aşa cum dai un scaun de care te saturi şi hotărăşti să-ţi iei altul. Asta nu, niciodată, chiar de -ar fi să-i crape capul de atîta învăţătură… Ajunse la sediu. Sui fără nici un efort treptele întortocheate şi strîmte, străbătu coridorul îngust, slab iluminat, cu paşi grei de statuie înfuriată. Deschise uşa cu un şut năpraznic şi intră în birou. Simţea o nevoie acută să urle, să spargă, să bată pe cineva. Toate erau aşa cum le lăsase: pardesiul în cui şi rev ista pe masă. Se prăbuşi istovit pe scaunul grosolan din lemn de stejar, cu ochii la marele dascăl al omenirii. Acesta parcă -i şoptea binevoitor: „Stîngismul, boala copilăriei comunismului”... „Un pas înainte, doi paşi înapoi”... Oare ce naiba voia să zică învăţătorul omenirii? Că de tangou nu putea fi vorba şi nici de un verdict medical. 101

Se duse la fişet, luă o sticlă şi două pahare. Le umplu ochi pe amîndouă, vărsînd un pic şi pe masă. Scoase un pachet de ţigări Philip Morris şi aprinse o ţigară lungă şi subţire, cum numai ei ştiu să facă... Şi gîndul îi zbură din nou la tablou: „Stîngismul, boala copilăriei comunismului”... „Un pas înainte, doi paşi înapoi”... Suna bine, aproape frumos. Va trebui să le citească odată şi odată. Citise cu mulţi ani în urmă, răsfoise mai exact „Caiete filozofice” şi „Materialism şi empiriocriticism”, dar cată de pricepe ce vrea să spună! Învăţătorul vorbea prea savant, nu vorbea pentru el. Poate, pentru profesorii şi studenţii de la filosofie... Îşi mai turnă un pahar, ultimu l, ca să nu mai rămînă nimic. Băgă „Apărătorii gliei strămoşeşti” în sertar, închise uşa cu yala şi o luă spre casă pe jos. Avea chef să meargă ca toţi muritorii de rînd, cu mijloacele Întreprinderii de Transport -Auto. În staţie aştepta o mare de lume: fem ei şi bărbaţi obosiţi, prăfuiţi, cu feţele palide, cu privirile stinse şi cozorocul pe frunte; mame vlăguite, îmbrăcate pestriţ, cu sacoşele pline în mîini şi cu copii smiorcăiţi lîngă ele. Cîţi oameni pe care nu -i cunoştea, pe care nu-i văzuse niciodată p înă atunci! Trăia demult, de douăzeci de ani mai exact în oraşul acesta şi totuşi nu cunoştea pe nimeni, aproape pe nimeni. Oare pe el îl cunoştea cineva?... Sosi în sfîrşit autobuzul şi lumea se buluci la urcare. Erau cam mulţi pentru un singur transport. Dar nimeni nu voia să rămînă pe din afară, să ia următorul. Toţi voiau să urce în ăsta, să ajungă acasă mai repede. Bobanga reuşi să pună piciorul pe scară, să se prindă de bară şi aştepta să se facă loc ca să poată urca mai sus. La strigătele insistente ale celor de jos, „Avansaţi mai în faţă, vă rog! Avansaţi mai în faţă!”, simţi un ghiont în coaste şi un umăr în spate. Apoi auzi un glas: - Mai cu inimă, împărate! Că şi popa vrea să ajungă acasă! Întorse capul şi-l recunoscu pe Paul Toma. Acesta îi zîmb i prietenos: - Bună ziua, tovarăşe maior! Nu v -am observat. Şi după aceea: - Să nu vă supăraţi, vă rog, că şi noi sîntem fiii clasei muncitoare! Dar Bobanga nu-i acordă nici o atenţie. Autobuzul porni cu uşile deschise, cu Toma pe treapta de jos, abia ţinînd u-se de bară. Oamenii stăteau ca sardelele: atît de înghesuiţi unii în alţii, că nu puteai să mişti un picior. Împins puternic din spate, Bobanga ajunse în cele din urmă pe interval între două femei planturoase, mirosind a usturoi şi a transpiraţie. Aşa ce va nu şi-ar fi putut imagina că se poate petrece în Romînia, în oraşul lor. Şi totuşi oamenii suportau. Se mai zborşeau ei unii la alţii, dar în general răbdau. Ba unii dintre ei povesteau, rîdeau şi glumeau. Auzi o femeie adresîndu -se unui copil: „Stai odată locului! Ce te tot foieşti atîta, de parcă ai avea limbrici în fund?” Apoi, un bărbat undeva mai în faţă: „Nu te băga fă în mine, că mă bag şi eu în tine!” Şi mîrlănia asta ţinu pînă la coborîre. Cînd se făcu destul loc şi vigilenţa Întreprinderii de T ransport Auto putea să-şi facă datoria, Bobanga văzu venind spre el un vlăjgan smolit cu mutră serioasă. La solicitarea lui, „Legitimaţia de călătorie, vă rog!” toţi călătorii îşi scoteau abonamentul sau biletul. El n -avea bilet şi cu atît mai puţin abonam ent. Nu fiindcă uitase să-şi ia sau fiindcă se baza pe autoritatea instituţiei al cărei şef era, ci pur şi simplu fiindcă nu era învăţat cu lucrul acesta. De douăzeci de ani venea şi se ducea de-acasă cu maşina Instituţiei, iar mai recent, de cînd Uzinele DACIA începuseră să scoată pe piaţă autoturisme romîneşti, cu maşina lui personală, obţinută cu forme legale direct de la fabrică în ordinea de priorităţi în care intra ca ofiţer de securitate şi ca un şef mai mare de la nivelele inferioare. Aşa că de unde să ştie el cum se călătoreşte cu mijloacele de transport în comun? „Legitimaţia dumneavoastră de călătorie, vă rog!” – spuse vlăjganul oficial. Abia acum realiză Bobanga în ce belea intrase. După tot calvarul acela insuportabil, acum venea şi ăsta… Ar mai fi avut o staţie şi -ar fi scăpat fără probleme... - Abonamentul sau biletul dumneavoastră! Bobanga ridică din umeri. - N-am. - îngăimă el cu glas s căzut. 102

- Atunci vă rog să prezentaţi Buletinul de Identitate! - N-am nici un act la mine. Inspectorul I.T.A. începu să se agite şi să ridice tonul: - Tovarăşe, vrei să te dau jos, să ajungi pe mîna miliţiei? Nu ţi -e ruşine să umbli fără bilet pe autobuzul statul ui? Ia-ţi autobuzul dumitale, dacă nu -ţi convine să iei bilet! Bobanga se scotoci prin buzunare şi scoase o legitimaţie de serviciu. Inspectorul I.T.A. se uită la legitimaţie, se uită la Bobanga şi spuse neîncrezător: - Domnule, şi eu aş putea să -mi fac o legitimaţie că sînt Dalai -Lama sau Pius al XX-lea. La ce mi-ar folosi? M-ar crede cineva? Cine-l cunoaşte pe Dalai Lama? Cine ştie ce fel de oi paşte el acolo la stîna lui? Scoateţi Buletinul ca să vă putem identifica şi gata! Controlorul se duse la şofer, îi relată situaţia cu călătorul fără bilet şi care se dă drept ofiţer de securitate. Curios să vadă cum arată un personaj ca acela, Surugiu opri autobuzul, lăsă oamenii să coboare pe uşa din faţă, după care se apropie circumspect de Bobanga. Îl măsură rapid de sus pînă jos. Un om gri, un chip şters, fără nici un semn distinctiv… Îşi aminti de cartea pe care tocmai o citea: „Omul de lîngă tine, spionul cenuşiu” şi reflectă: „În fond, de ce nu? Ăştia chiar aşa umblă, ca fantomele: incolori, inodori, insipiz i şi anonimi.” - Arată, domnule, Buletinul şi gata! Asta e dispoziţia. Bobanga – acum erau numai ei în tot autobuzul – scoase o sută de lei. - Ajunge? O împărţiţi între voi cum vă place şi gata. Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc şi drum bun! E bine? Cînd văzu atîta bănet, şoferul se îndepărtă suspicios, lăsîndu -l pe controlor să se descurce singur. - Unde pleci, nea Surugiu? Stai domnule să rezolvăm problema! - Nu e sarcina mea. Rezolv -o tu singur! Dacă e ceea ce spune? Eu unul nu mă bag şi te sfătuiesc şi pe tine să faci la fel. Lasă-l în dubală 1, că n-a sărăci I.T.A. dintr-atîta lucru! – şi deschise toate uşile. Inspectorul I.T.A. nu se lăsă convins. Era nou angajat şi înţelegea să -şi facă datoria cum trebuie. Adică, să fie exigent cu toţi oamenii. Bobanga coborî numaidecît. Vlăjganul se ţinu după el cu aerul unui copoi care nu vrea să-i scape prada. - Domnule, mă pui într-o situaţie foarte grea: după ce călătoreşti fraudulos pe mijloacele de transport în comun, nici nu vrei să te legitimezi în faţa organelor de control şi mai încerci şi să mă mituieşti, ştiind bine că o sută de lei e o sumă frumoasă, mai puternică decît orice legitimaţie. Ce să fac? - Să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi în pace. Tînărul controlor se găsea în mare încurcătură. Se citea pe faţa lui zbuciumul conştiinţei morale şi profesionale: Să ia suta? Să n -o ia?… Şi poate c-ar mai fi stat încă mult în cumpănă, dacă n -ar fi trecut sublocotenentul Gherman care să -şi salute şeful cu mîna la chipiu: „Să trăiţi!”, ceea ce avu darul să -l hotărască pe loc şi să-i restituie suta. Bobanga se urni în sfîrşit condamnîndu -se singur: „Aşa-ţi trebuie, Bobanga, dacă te bagi în lăturile porcilor...”

Lasă-l naibi 103

II Iacob Bobanga intră în camera Lianei cu gîndul precis de -a vedea „ce-i mai fătase mintea fetei lui” în ultima vreme, cum obişnuia el să spună. Pentru că o făcea mereu, n-avea deloc impresia că făcea un lucru nedemn şi urît. Dimpotrivă, calitatea lui de tată şi de cap al familiei îl obliga s -o facă, să intre în tainele ei cele mai adînci şi să-i controleze viaţa sub toate aspectele: mişcările, anturajul, relaţiile cu colegii şi profesorii; să -i urmărească interesele, preocupările, pasiunile de tot felul. Şi pentru că era singur acasă, - Cornelia era dusă la şcoală, iar Liana la tenis trebuia să profite de această ocazie pentru a cerceta totul în linişte. Nu căuta ceva anume. Voia numai aşa să se asigure că lucrurile evoluau firesc, fără înfundături şi deviaţii comportamentale grave, cu atît mai mult cu cît era ultimul trimestru şi relaţia cu Egri Silvian îl nemulţumea profund. Aruncă mai întîi o privire generală de copoi bătrîn, învăţat să adulmece, să identifice repede prada şi locul primejdiei: uniforma şi ghiozdanul zăceau aruncate pecanapea. Pe masă, mai multe caiete, manuale şi cărţi, toate într-o relativă orînduială. Se aşeză la birou. Descuie sertarul cu propria lui cheie şi cercetă hoţeşte: printre agrafe şi riţi -piţi 1, gume de şters, creioane şi peniţe de tot felul, găsi o agendă cu numere de telefon, adrese de colegi şi prieteni, date an iversare, locuri şi întîlniri cu colegii, date şi însemnări curente, repere orare privind consultaţiile la matematică şi fizică, programul bibliotecii orăşeneşti, zilele de mers la dentist, croitor şi încă o mie şi una de alte nimicuri. Într-un caiet cu coperţi de vinilin, citi următoarele: „Recitind nu demult capodopera shakespeariană, „Hamlet”, după spectacolul actorilor clujeni, nu ştiu de ce mi -a reţinut atenţia strigătul regelui ucigaş în faţa actorilor aduşi la palat de Hamlet: „Aduceţi lumini! Să s e facă lumină!” De ce chemarea asta a luminii? Să fi avut într -adevăr nevoie de lumină? De ce-i era în fapt mai teamă: de întuneric sau de lumină, de lumina în care îl proiectau actorii? Pe mulţi i-am auzit zicînd: „Mi -e frică să umblu noaptea pe stradă” . Sau: „Mi-e groază să rămîn pe întuneric chiar şi în casă.” Mie însămi mi -e frică şi groază şi foarte probabil celor mai mulţi dintre noi. N -am auzit însă niciodată pe nimeni să-i fie groază de neadevăr şi minciună, de ignoranţă şi neştiinţă, de plafonare şi mediocritate şi de toate cîte mai sînt consecinţe mai mari şi mai mici ale unei iluminări interne insuficiente. De ce ne-am teme aşadar de absenţa luminii, a becului electric, de întunericul nopţii cel mai adînc? De vreme ce acesta nu vatămă nici ochi i, nici alt organ al nostru? De vreme ce acesta e nu numai o lipsă necesară, naturală, ci şi una adesea pozitivă? De ce nu ne temem, cum e firesc să fie, dacă omul e cu adevărat o fiinţă raţională, un prinţ al luminii, de întunericul minţii? De bezna din noi, de ceea ce e tenebros şi opac în fiinţa noastră? De ce ne temem de ceea ce e firesc, natural, şi ne creem noi înşine noi spaime? Cînd vom înţelege că răul nu vine din afară, ci din lăuntrul nostru? Să nu fi sosit încă timpul raţiunii?” „Nu era scris rău.”, cugetă Bobanga. Dimpotrivă, era scris filozofic, cu conţinut ştiinţific, văzut dialectic… Dar nu asta îl interesa în momentul acela pe el. Şi trecu mai departe la un alt caiet, un fel de culegere de maxime şi gînduri frumoase, idei şi pasaje reţinute din cărţi şi de-aiurea. N-avea el multă şcoală, dar contactul cu oamenii, activitatea perversă de anchetator îl învăţase că omul se proiectează pe sine în tot ceea ce face, în ceea ce spune şi scrie; că dintr -o scrisoare şi un caiet ordinar poţi să -ţi cunoşti odrasla mai bine decît dintr-o mie de referinţe şi note biografice. 1

Accesorii de legat părul 104

Liana avea un caiet studenţesc în care se confesa sigură de discreţia lui. Caietul acela îl căuta el. Avea ea destule caiete în masă: de fizică, matematică, de chimie şi altele, subliniate cu roşu, cu verde sau cu alte culori, cuvinte şi fraze încercuite odată sau de două ori; dar acestea nu -i spuneau mare lucru. De aceea nici nu se uita la ele niciodată. La cele de romînă, istorie şi geografie se mai uita uneori. Le lua la el şi le frunzărea pe îndelete, încercînd să -şi verifice cunoştinţele, dar şi să-şi completeze cultura generală, făcută în fugă şi cam pe apucate. Îl găsi numaidecît: „DESPRE DRAGOSTE ŞI PRIETENIE”. Era scris cu pixul albastru şi anumite pasaje erau subliniate c u roşu. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n -aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii şi n -aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi -aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu -mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; acoperă totul, crede totul, n ădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (Apost. Pavel, Întîia Epistolă către Corinteni, cap. 13 ). „Iubitul meu este al meu şi eu sînt al lui [...] Căci dragostea este tare ca moartea şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa mo rţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi rîurile n -ar putea s-o înece.” (Cîntarea cîntărilor, cap. 8) „A iubi înseamnă a înţelege, a fi îngăduitor, a nu băga în seamă toate cele şi a ierta” (M. Gorki, Universităţile mele ) „Lumea fără iubire e ca o lanternă magică fără lumină” ( Goethe, Poezie şi adevăr ) „Omnia vincit amor” ( Vergilius ) „Mai bine să ai un singur prieten de mare preţ, decît mulţi fără valoare” (Anacharsis ) „Sine amicitia, vitam esse nullam ( Cicero ) Înţelegînd că pagina aceasta şi următoarele o ţineau tot aşa, Bobanga sări peste restul, reluînd mai încolo: Angela spune că „dragostea e o trăire de mare intensitate, profunzime şi stabilitate”. După Mama: „dragostea e parf um şi balsam, o dulce otravă şi un foc nestins care preface totul în aur de multe carate sau în cenuşă şi scrum; e un înger frumos de lumină sau un diavol întunecat şi rău”. Pentru Ancuţa, „dragostea e sublimare spirituală, uitare de sine şi contopire cu fiinţa iubită; existenţă transfigurată, întreagă, fără de care eşti ori mineral ori zeu”. Extraordinar! Excepţional! unde ştie ea lucrul acesta?… Pentru Steluţa, dragostea „e primăvara vieţii, grădina cu pomi înfloriţi şi soare cald, luminos”. Dar pentru mine ce e? Pentru mine, „e singurul lucru care dă sens vieţii şi pentru care merită să trăieşti sau să mori.” Aforismul acesta era subliniat cu roşu, ceea ce îl făcu să -l mai citească odată: „pentru mine e singurul lucru care dă sens vieţii şi pentru car e merită să trăieşti sau să mori.” „Doamne, cîte tîmpenii mai pot spune scriitorii ăştia! Cum pot zăpăci minţile celor necopţi! C-ar merita să fie bătuţi cu vîna de bou la fund pînă li se urcă mintea la cap”… Trecu mai departe la următorul capitol. Acest a era ceva nou: un fel de jurnal personal de însemnări discrete, legate de anumite discuţii cu profesorii şi colegii, de observaţii asupra limbajului şi comportamentului lor, în care subiecţii erau desemnaţi doar prin majuscule, ceea ce îl nemulţumea profu nd, pentru că îl obliga să facă investigaţii speciale, eforturi suplimentare, să -şi pună adică imaginaţia la încercare, mai ales cînd aceeaşi literă desemna persoane diferite. 105

„T. şi A. se iubesc. A. mi -a spus. Oare, şi fizic? Cum e?… A. şi M.G. s -au logodit. Mă bucur nespus. O dată pentru ei şi de zece ori pentru mine… Dar S.A. şi S.E.? O fi ceva între ei? Poate că da. Nu m -aş mira deloc. S. se învîrte demult în jurul lui ca un fluture în jurul lumînării. Oare n -are să-şi ardă aripile cîndva?… Dar facem oare ce vrem sau facem ceea ce putem?... S. e un tip serios, cu capul pe umeri? Cu toate că A. s -a fixat, el încă mai stăruie… Tragic e că L. nu poate face nimic; că tot ceea ce poate e să aştepte şi să spere în zile mai bune… Ieri m -a uluit pur şi simplu!... Nu pot să spun cum a fost, fiindcă nu vreau „să strivesc corola de minuni a lumii”... Mi -a spus doar atît: „Iubire, bibelou de porţelan...” Cum să interpretez cuvintele lui: ca o declamaţie sau ca o declaraţie? S. nu spune nimic niciodată necugetat, aşa cred. Cred că era sincer, fiindcă îi tremura glasul şi ochii îi străluceau. Să mă fi înşelat? Tot ce ştiu sigur e că -l iubesc şi că n-aş mai fi eu fără dragostea lui.” Flecărelile acestea pe tema iubirii – cugetă Bobanga – e ceva jenant, necuviincios, absolut indecent; un semn de decădere morală; şi pe plan imediat, o mare pierdere de vreme, de sleire a forţelor sufleteşti cu probleme generale, inutile; adică o diversiune abilă de la aspectele sociale esenţiale ale vieţii… Plictisit şi scîrbit de aiurelil e ei, închise caietul, aşezîndu -l cu grijă la loc, ca şi cînd n -ar fi umblat nimeni la el niciodată. Îşi spuse totuşi că va trebui să urmărească atent evoluţia fenomenului pentru a nu se trezi mai tîrziu în faţa unei surprize de proporţii. Se ridică de la masă încredinţat că nu mai avea nimic de văzut; dar în clipa următoare dădu cu ochii de volumul lui Silvian, „Răzbunarea victimei”. Titlul suna mai mult decît incitant, perfid... Şi -l luă la răsfoit. Era o carte poliţistă oare?... Genul acesta de literatu ră era ceva nou în peisajul spiritual romînesc, apreciat şi gustat mai ales de cei tineri. Din motive profesionale sau din altte motive mult mai puţin clare, nici el nu -l ocolea cînd sarcinile de serviciu îi permiteau. Deschidea romanul, citea patru -cinci capitole şi dacă promitea ceva, îl citea. Dacă nu, îl lăsa. Cam pe la mijlocul cărţii descoperi un petic de hîrtie îndoit în două. Îl desfăcu şi citi: „Domnule Cornel Chiriac, înainte de -a vă prezenta clasamentul întocmit de mine, aş vrea să vă povestesc ceva despre noi, tinerii liceeni din oraşul Sursa... aşa ca să aflaţi şi d-voastră ce mai facem şi cum o mai ducem de cînd aţi plecat. În ciuda impresiei generale că multe s -au schimbat, să ştiţi că viaţa tineretului nostru a rămas la fel ca atunci: şedinţ ele noastre de U.T.C. sînt la fel de agasante şi de plicticoase ca ieri, ca anul trecut şi ca de cînd le ştiu. Nu pot să vă spun ce mult ne distrează aceste întruniri tovărăşeşti şi toate discursurile secretarilor noştri care nu contenesc să ne împuieze ca pul cu toate binefacerile socialismului şi comunismului multilateral dezvoltat, cu înaltele şi drăguţele principii ale eticii şi echităţii comuniste şi celelalte baliverne asemenea, foarte frumoase şi foarte amuzante de altfel, dacă n -ar fi şi mincinoase. Nu vă pot spune cît ne-am săturat de aceste discursuri sforăitoare, de jenantele lor linguşeli la adresa „genialului conducător”, „cel mai drept şi mai iubit fiu al acestui popor”, „strălucitul şi încercatul conducător al statului şi partidului nostru” şi -alalalala, şi-alalalala… Întrebîndu-l odată pe tov. Secretar dacă socialismul s -ar prăbuşi fără sprijinul nostru, drept răspuns am fost pus imediat la colţ şi etichetat ca „oportunist, mentalitate înapoiată, spirit mic -burghez, duşman al poporului”. Nu vă puteţi închipui cît s-au rîs şi s-au amuzat pe socoteala mea toţi colegii: un licean amărît care nu ştie bine ce-i ăla burghez şi al cărui frigider e mai totdeauna gol.” Din reţinut şi apatic pînă atunci, Bobanga se învioră pe loc, arătînd cel mai viu interes. Reluă întreaga scrisoare de la un capăt la altul, zăbovind acum asupra unor amănunte mai puţin luate în seamă la prima lectură: aspectul grafic, estetic al textului, la modul exprimării, felul propoziţiilor. Evident că era ceva serios, cît se poate de serios… Liana s-o fi scris? Nu părea. Scrisul ei era altfel. Acesta era total diferit: un scris de mînă, cursiv, foarte îngrijit, ca al ei; dar forma caracterelor era alta. Cercetă cu atenţie cartea şi descoperi dedicaţia: „Colegului şi amicului meu, Silvian, la a 19-a aniversare, cu urări de bine şi de succes la bac şi admitere! 106

Levi”. Să fie scrisul lui Lenard sau al lui Egri?… Examină din nou dedicaţia şi scrisoarea. Nu semănau deloc. Ambele erau scrise cu cerneală albastră, dar caracterele lor erau d iferite: în timp ce unele erau drepte şi subţiri, celelalte erau grosolane, înclinate spre dreapta şi scrise parcă în grabă… Dar asta nu era o problemă. Se putea lămuri uşor. Auzi uşa de la intrare şi -şi strecură scrisoarea în buzunar, păstrînd numai cartea. - Bună, tati! Ce cauţi printre lucrurile mele? – întrebă Liana trîntindu -se ostenită pe canapea. - A cui e terfeloaga asta? - A mea. A cui ai vrea să fie? - Te întreb de unde o ai. Nu unde se află. - Şi eu îţi răspund exact: e a mea. De ce mă întrebi? Ai ceva c u ea? Nu căuta timp de gîndire, formule convenabile de răspuns, ci nu pricepea pur şi simplu ce vrea, ce avea cu cartea aceeea. - Vreau să ştiu adevărul. - De la bibliotecă, cred. - Gîndeşte-te bine! La bibliotecă nu sînt astfel de cărţi. - De ce nu? La biblioteca oraşului sînt cărţi de tot felul. Doar ştii foarte bine că am intrat în epoca dezgheţului. - Ce-ai zis? - Că ne găsim în epoca dezgheţului. - Cum adică? - Aşa se spune. Nu mă pricep prea bine, dar din '68 încoace sîntem liberi să facem şi să gîndim altfel. - Totdeauna am fost. Totul e să faci ce trebuie şi să gîndeşti responsabil. - Nu ştiu dac-am fost totdeauna. Am auzit că în trecut era interzis să citeşti anumite cărţi şi anumiţi autori şi că erai suspectat de înaltă trădare dacă te încumetai totuşi s-o faci. Acum gata, s -a zis cu epoca aceea. - Cine v-a spus asta? Tovarăşu secretar? - O, nu, Nici vorbă. M. Gheorghe n -a reuşit încă să iasă din îngheţ şi nici nu cred că va reuşi curînd. - Lasă pălăvrăgeala! Spune de unde ai cartea! - De la un coleg. - De la Egri? - Nu-i o carte interzisă, după cîte ştiu eu. - Toate cărţile sînt mai mult sau mai puţin interzise dacă nu se găsesc la biblioteca şcolii. Bobanga ieşi nemulţumit: „Ce ţi -e şi cu tineretul acesta! Să nu -i dai puţin frîu, că o şi ia razna la vale”…

III Plutonierul Bătălan ar fi trebuit să fie acasă de mult, lîngă nevasta şi copilaşii lui, dacă treburi importante de serviciu nu l -ar fi reţinut la sediu: nişte „ciori” împuţite ca tălharii şi bandiţii ăştia doi, fiul şi tatăl lui, cior diseră un cîrlan din turma C.A.P.-ului „Mihai Viteazu” pentru a-l hali de Paşti. Problema de rezolvat era să afle dacă e vorba de un furt ordinar sau un furt sistematic, adică o acţiune individuală sau una de grup, condusă şi organizată de ei sau de altcin eva; dacă operaseră prima oară sau nu, şi cine erau ceilalţi infractori? Adică o problemă al naibi de grea şi pe care colegii de la Serviciul Economic, după anevoioase şi zadarnice cercetări, i-au pasat-o lui, ca unuia care mai rezolvase asemenea probleme şi care avea o metodă sigură pentru stabilirea adevărului, întregului adevăr aşa cum 107

era şi cum trebuia să fie. În clipa cînd auzi ţîrîind telefonul, plutonierul Bătălan tocmai îşi ştergea fruntea de sudoare după efortul şi sîrguinţa cu care îşi încercase metoda stabilirii adevărului, bumbăcindu-i pe cei doi ţigani cu pumnii şi cu picioarele, pînă la epuizare. Aşa că ţîrîitul lui cădea tocmai la timp, ca o pauză bine meritată, ca un gong după a zecea repriză de box. Bătrînul zăcea deja la podea nevoind sau neputînd să se mai ridice, în timp ce băiatul, înalt şi uscat ca o scîndură, sta lipit de perete, gata şi el să se prăbuşească în orice moment. Avea faţa plină de sînge, de bale şi lacrimi ca şi bătrînul, şi hainele flendurite pe el. - Da, să trăiţi! Am înţ eles, să trăiţi! Grade inferioare... Ridică receptorul telefonului pentru uz intern. - Trimite-l pe Pîrnău la mine! Ordin de la tov. Bobanga. N-avu timp să-şi continue opera, că intră Pîrnău mirosind ca o cisternă şi negru ca dracu pe mîini. - Ia dricu, ia-l şi pe Rîjală şi trap, fuga -marş la tov. Bobanga! - De unde mama dracului să -l iau, că nu mişcă nici o rotiţă cum trebuie? Iar Rîjală este liber. - Nu cunosc, nu mă priveşte. Din pămînt, din iarbă verde. Executarea! Nemulţumit de funcţionarea maşinii, dar şi mai nemulţumit de faptul că trebuia să renunţe la conversaţia plăcută cu Luminiţa, fata de la centrală, Pîrnău trase şi el un picior în cel căzut la pămînt şi o scatoalcă zdravănă puiului de cioară, aşa ca pentru a-şi dezmorţi mădularele, şi ieşi trîntind uşa. Duba de serviciu sau „dricul” - cum îi spuneau toţi colegii - funcţiona ca dracu: bubuia şi scotea fum ca o locomotivă pe cărbuni. Încercase el s -o cîrpocească cumva, dar toba era terminată şi se cerea aruncată demult la gunoi. Toată maşina era terminată, un morman de fiare vechi, bune pentru D.C.A. 1, trepidînd şi scrîşnind ca un hîrb ce era din toate încheieturile ei. Trebuia casată demult, dar tovarăşul maior le ceruse răbdare, să aibă grijă şi milă de ea, că mai trebuie; s -o descînte, s-o gîdile, fiindcă afară de caroserie, motor şi transmisie, restul e bun; mai ţine o mie de ani... În faţa liceului se opri. Trînti portiera cu zgomot şi apucă pe aleea de la intrare. Trecu pe lîngă portar fără nici o explicaţie. Dacă nu era aici?... Îl sunase acasă ş i nu-l găsise. Ce mîndră se simţea Lenuţa că bărbatul ei era la liceu! Ce dracu căuta bivolul la liceu cu mintea lui de oaie creaţă? Zău că nu putea pricepe. Bine, îşi completa studiile ca şi el, ca şi alţi colegi, cărora tovarăşu Bobanga le cerea diplomă de bacalaureat, pentru a fi în rînd cu vremea, pentru că aşa se cerea, de parcă pumnii şi picioarele n -ajung ca să descoperi adevărul. Intră direct în clasă şi -l găsi copiind sîrguincios nişte formule de pe tablă. S -a nimerit să-l găsească în recreaţie; d ar ar fi intrat oricum, pentru că treaba nu suferea amînare. Îi transmise ordinul şefului şi Rîjală nici nu crîcni. Ca mai vechi lucrător în Instituţia lor, poate că şi mai disciplinat decît mulţi alţii, ştia foarte bine că ordinul este ordin: nu se discut ă, ci se execută. De aceea îşi strînse cărţile şi caietele, le vîrî în geantă şi se uşchiră urgent, ca doi şcolari înţeleşi să chiulească. De altfel, la cursurile serale veneau numai cei angajaţi în producţie. După orele lor de program, veneau de la cinci la liceu şi rămîneau pînă la opt sau nouă. Pentru că toţi erau oameni maturi, oameni în cîmpul muncii, mulţi dintre ei cu copii şi neveste, profesorii erau mai îngăduitori. Altfel spus, deşi prezenţa era obligatorie pentru toţi, ea nu era urmărită de nime ni, nici de profesori, nici de elevi, ca la cursurile de zi. Şi chiar să fi fost, la chemarea şefului se putea răspunde „nu”? Pe urmă, era vorba de tovarăşul maior Bobanga. Nu se putea sustrage. Cine -l scosese din sat la lumină? Sau, cum spunea Bobanga: „d in căcat la soare”? Nu tov. maior? Fără el ar fi fost un simplu ceapist 2, cu mînecile suflecate pînă la umăr, ars de soare şi bătut de vînturi şi ploi; un cucuruz uscat pe ogoarele C.A.P.ului, adică un nimeni. Rîjală era conştient că lui îi datora situaţia actuală: faptul că era cineva, un om văzut printre colegi şi un ştab la el în sat. Şi după absolvirea liceului se putea 1 2

Depozitul de Colectare a Ambalajelor Lucrător la C.A.P. – Cooperativa Agricolă de Producţie 108

aştepta să fie avansat în grad şi mîine, poimîine, transferat la Cluj. Aşa că nici nu era nevoie de ordin. Era destul să gîndească ceva , că el şi Pîrnău îi şi ghiceau gîndul şi pînă la împlinirea lui era doar un pas. „Credinţă pentru credinţă”, zicea cîteodată Rîjală, mîndru de şeful lui, dar şi mai mîndru de gîndul acesta spus atît de frumos şi de simplu. Maiorul Bobanga îi aştepta în fa ţa blocului. La drept vorbind nu -i aştepta. Auzise răpăitul motorului şi coborîse în cea mai mare grabă. Pîrnău coborî din maşină, lăsînd locul din faţă liber. Ţinu respectuos portiera ca să urce maiorul, după care trecu în spate. Îşi încheie tunica la toţ i nasturii, îşi aranjă cravata la gît aşa cum îi plăcea şefului şi cum umbla de altfel şi el: totdeauna curat, îngrijit, foarte serios în costumul acela gri cu dunguliţe albastre, subţiri, care -l făceau parcă şi mai înalt, şi mai sever. Şi totuşi era un ti p mai degrabă simplu, de o sobrietate impunătoare şi pentru unii de -a dreptul apăsătoare, ceea ce îl făcea şi temut, şi respectat totodată. Nimeni nu l -a văzut rîzînd vreodată, dar nici înjurînd birjăreşte, cum obişnuiesc mai toţi cei însărcinaţi cu menţin erea ordinii şi liniştii publice. Maiorul Bobanga era un exemplu de conduită şi de ţinută în faţa colegilor şi subordonaţilor săi, un exemplu de devotament şi abnegaţie în muncă, de grijă şi perseverenţă pentru problemele celor tineri şi mai puţin tineri, pe care îi supunea deseori unor rigori insuportabile. Îi făcea atenţi la pantofi şi cămaşă, la mers şi la postură, ca pe nişte recruţi neglijenţi. Cu aspectele disciplinare era şi mai drastic decît cu ţinuta: nu absenta niciodată şi nu permitea nimănui vr eo absenţă, sancţionînd prompt cea mai mică întîrziere. Pentru că era un om generos, ştiind să sancţioneze dar şi să acorde gratificaţii şi recompense de tot felul, mai ales celor apropiaţi, era văzut cu ochi buni de mai toată lumea. Pîrnău şi Rîjală se ex primau cam aşa: „E un domn, ce mai? Un domn adevărat, tov. maior.” După douăzeci de minute, rulînd prudent printre grămezile de pietriş şi nisip adus încă din toamnă pentru plombarea străzii, ajunseră la obiectiv. Instructajul necesar li-l făcuse pe drum, aşa ca să ştie fiecare ce avea de făcut. Asta era maniera lui de lucru. În faţa casei Egri, zugrăvită de Paşti, duba se opri. Pîrnău sări jos cel dintîi. Curtea şi casa erau parcă pustii la ceasul acela tîrziu, cînd soarele însîngera orizontul undeva deasupra Cheilor Muntelui. Bobanga păşi lung peste şanţul de scurgere de la marginea drumului, deschise el însuşi portiţa de fier şi o luă hotărît înainte. În urma lui veneau tropăind plutonierul Rîjală şi sergentul major Pîrnău. În antreu, le făcu semn să intre în odaia de sus, în timp ce el avea să intre în cea de jos. Prin perdeaua subţire se vedea că era cineva înăuntru. Deşi nu părea foarte clar, ghici că era Silvian şi intră de -a dreptul, fără să mai bată la uşă. Aici se găseau într-adevăr doar copiii, Silvian şi Dorina. Işi făceau lecţiile pentru ziua următoare; amîndoi la aceeaşi masă acoperită de cărţi, caiete şi rechizite şcolare. Magnetofonul în spate, pe lada de la capătul patului, lîngă aparatul de radio, îi răsfăţa cu „Hey, Jude”. - Tu eşti Silvian? - întrebă Bobanga cu profesionalismul lui exersat în cursul nenumăratelor interogatorii luate. - Egri Silvian din clasa a XII-a? - îşi rotunji el întrebarea, deşi îl cunoştea îndeajuns pentru a se mai îndoi de identitatea lui. Silvian îl ştia şi el pe t atăl Lianei. Cine nu -l cunoştea pe tovarăşul Bobanga? Auzise că lucrează la Securitate şi -l văzuse chiar el de cîteva ori intrînd sau ieşind din curtea Miliţiei în duba aia neagră închisă sau în Volga cea nouă cu numere mici. Auzise că era ceva ştab acolo, motiv pentru care Liana rezolva uşor orice lucru pe linie de şcoală şi organizaţie. Apoi, faptul că umbla numai în maşină şi totdeauna la costum, îi spunea ceva, dar nu foarte mult şi nimic precis. De aceea nu găsi nici un motiv să se sperie. De mirat, îl mira fireşte; îl intriga chiar vizita asta neanunţată, intempestivă. Probabil că venea în legătură cu Liana... se gîndi şi răspunse uşor încurcat, neştiind dacă trebuie să se ridice sau nu în picioare: - Da, numele meu este Egri Silvian şi sînt elev în cl asa a XII-a la Liceul „Avram Iancu”. - Dar ea cine e? Pe Dorina o cunoştea prea puţin. 109

- E sora mea, Egri Dorina de la acelaşi liceu. - Tatăl vostru unde e? - Nu locuieşte cu noi. - Dar mama? - Mama e sus în bucătărie. - Aşa deci, mama e sus, iar voi învă ţaţi, vă faceţi temele, nu -i aşa? - Ne pregătim pentru teză. - preciză Dorina, aşa ca să spună şi ea ceva. Nici ea nu-l ştia pe Bobanga mai mult decît fratele ei. Niciodată nu -l văzuse de aproape şi nu-l auzise vorbind. Acum era prima oară şi n -ar fi putut spune de ce îi făcea o impresie neplăcută. Să fi contribuit la asta chelia dusă pînă în creştetul capului sau ochii mici, viezureşti pe jumătate închişi? Şi ea bănuia că venise în legătură cu Liana şi aştepta curioasă să vadă ce vrea. - Aşa, deci, învăţaţi pe fond muzical. Nu vă deranjează? - Dimpotrivă. - răspunse din nou Silvian, neştiind dacă trebuia să -l închidă sau nu. - Înseamnă că vă stimulează gîndirea. Dorina zîmbi. - Ar fi exagerat să spunem că ne stimulează, deşi sînt unii care afirmă şi lucrul acesta. Bobanga se aplecă peste masă şi examină caietulbăiatului, pe care se odihnea stiloul la mijlocul unei fraze abia începute: „Liceu, cimitir cu lungi coridoare...” (George Bacovia: Liceu). Scrisul era frumos, îngrijit, literele subţiri şi înal te, întocmai ca cele din documentul găsit... Era limpede, cum nu se poate mai limpede că el era autorul... şi se bucură. Poate, pentru că intuiţia lui se confirma şi pentru că vedea în acţiunea avceasta încă o demascare, încă un duşman pus cu botul pe labe . Mai luă un caiet şil răsfoi tot aşa, insistînd ici şi colo, fără vreun interes special. În timpul acesta, întrebările curgeau ca pe bandă, cu exclamaţii scurte, însoţite de trecerea paginii. De pe magnetofon venea acum un alt cîntec ceva mai vioi, mai r itmat. - Îţi place muzica englezească chiar atît de mult? - Bineînţeles că-mi place. - Şi cîntecul acesta? - La fel de mult ca oricare. Bobanga dorea să cunoască şi gusturile Dorinei şi o testă şi pe ea. - Şi ţie îţi place? - Aşa şi aşa. - răspunse Dorina cam în doi peri. Nu pentru că ar fi simţit ea ceva în interesul lui, ci pentru că într -adevăr nu-i plăcea. Îl lăsa ea pe Silvian să -i tot pună şi să-i explice că ăla e primul în top... că aia e cea mai cea din toate... Ea îşi vedea de -ale ei şi nu-i acorda mai multă atenţie decît muzicii. Pe o ureche îi intra şi pe alta -i ieşea. Singurele melodii pe care le cunoştea erau două cîntece romîneşti, cîntate de Margareta Pîslaru şi formaţia Mondial, singurele pe care le ştia fredona în timp ce spăla vasele o ri mătura prin casă şi din pricina cărora avea dese conflicte cu Silvian care cînta în bătaie de joc: „Două rîndunici, patru mari şi şase mici, cuibul şi -au făcur unde au putut.” - De ce? E o piesă frumoasă, o muzică excelentă. - Probabil. Nu mă intereseaz ă. Interesele mele sînt altele. - Nici tu? Silvian nu răspunse. - Ştii că-i pe locul trei în TOP -TEN? Bucuros că putea să-şi etaleze cunoştinţele în materie, Silvian replică prompt: - A fost săptămîna trecută. Acum e pe cinci. - Serios? Silvian schiţă un gest involuntar, ca şi cînd ar fi vrut să -i demonstreze imediat cu ajutorul înregistrărilor făcute, dar se reţinu. - Ştii care-i acum pe unu? - Rolling Stones cu celebra lor „Satisfaction”. - spuse el mîndru de accentul lui englezesc bine şlefuit. - Consideri că merită? Mie nu mi se pare. 110

- Aveţi dreptate. Nici mie. La ora actuală, Bob Dylan e mai bun şi chiar Donovan pînă la un punct. Şi nu numai ei. Mai e şi Presley, Ray Charles, Tom Jones, ca să nu mai vorbim de Frank Sinatra, Humperding şi John Rawls. - După părerea ta sau după Cornel Chiriac? Auzind de Cornel Chiriac, Silvian tresări. De unde ştia Bobanga de Cornel Chiriac? Nu cumva asculta şi el Radio Europa Liberă?... - După părerea mea, bineînţeles, dar şi a unor reviste de specialitate. Bobanga se întoarse spre canapea. Pe etajera aflată deasupra, alături de cîteva zeci de volume broşate, descoperi un vraf de discuri şi benzi de magnetofon şi patru sau cinci reviste în limba engleză, franceză şi italiană. Le luă şi le cercetă fugitiv. - De unde ştii? Revista Billboard de pildă, e de altă părere. - Aveţi dreptate. Billboard îl consideră mai bun pe Elvis Presley. - Fantastic! - exclamă Bobanga, simulînd cel mai sincer entuziasm. - Numai muzică de prima calitate; tot pop -rockul englez şi american contemporan... Bravo, băiete! De unde l-ai procurat? - De la radio şi prieteni. Ca şi cînd s-ar fi lămurit, Bobanga puse materialul deoparte, se uită la ceas, era ora 19 fix. Se întinse spre radio şi -l deschise. Era un aparat mai vechi, cu două difuzoare şi pick-up deasupra. Alunecă uşor pe claviatura lui pînă cînd auzi: „Aici, Radio Europa Liberă... aici, Radio Europa Liberă, ziarul vorbit al romînilor de pretutindeni...”. Silvian avu o nouă tresărire. De fapt, ce căuta omul acesta la ei? După ce umbla? Venise în legătură cu Liana sau cu muzica rock? Atunci, de ce nu deschidea discuţia? De ce ocolea problema? Şi pentru Dorina se ridica un semn de întrebare. Era ceva suspect în tot comportamentul lui: îl interesa caietele, revistele, benzile şi acum radio ul... Profită de momentul următor şi ieşi afară. Sui repede treptele spre bucătărie strigînd de la uşă: - Mamă, hai pînă jos, că a venit cineva! Atunci îi văzu pe cei doi care -i luau o declaraţie şi încercau astfel să o ţină departe. Alarmată de tonul Do rinei, în contextul în care o chestionau cei doi, Iustina intui ea că trebuie să se fi întîmplat ceva. Îi lăsă pe Pîrnău şi Rîjală şi coborî în odaia de jos. - Bună sara! - spuse ea pe o voce joasă, gîtuită de spaimă. Îngrijorarea i se putea citi pe faţă. - Ce doriţi? Bobanga se aşezase pe canapea, avînd aerul că venise în vizită. - Vrem să vedem cum se pregătesc copiii dumitale pentru teză, - răspunse el ironic, schiţînd un zîmbet canin, apreciat de cei doi. - Eu sunt dirigintele lor. Lecţia trebuia să î nceapă cu mama... trebuia să afle şi ea că nu se glumeşte cu Securitatea şi cu organele puterii de stat... Şi într -un fel de gest teatral, se ridică brusc, ordonînd scurt: - Percheziţie! Şi în timp ce Pîrnău şi Rîjală răscoleau totul fără nici o alegere, - dulapul cu haine, lada cu lenjerie de la capătul patului, - aruncînd grămadă în mijlocul casei tot ce era, el luă cărţile de pe etajeră şi fluturîndu -le bine una cîte una, făcu acelaşi lucru. Apoi luă mapa lui Silvian şi o răsturnă pe masă ca pe un sac d e cartofi. Luă fiecare caiet şi manual, le răsfoi incitat, înfierbîntat, doar -doar va mai găsi ceva, şi le azvîrli peste celelalte. Copiii asistau înmărmuriţi la nebunia dezlănţuită în faţa lor, la haosul generalizat, produs în cîteva clipe de nişte forţe oculte, satanice. Priveau neputincioşi şi fără să înţeleagă nimic. Iustina se lipi de perete şi mai zăpăcită, şi mai neputincioasă ca ei. Nu putea scoate o vorbă. Privea cu ochi tulburi, febrili, nereuşind să-şi vină în fire. Căutau ceva? Ce anume? Ce pute a fi în mapa lui Silvian? Să fi furat el ceva?... Erau ei săraci, dar îi ştia cinstiţi, îi învăţase să fie corecţi şi cinstiţi. Nu le spunea ea mereu: „Să nu puneţi mîna pe un vîrf de ac dacă nu e al vostru! Mai bine sărac şi curat...” Îşi duse mîna la ini mă: - Ce căutaţi? ce vreţi de la noi şi cine sînteţi mă rog, dumneavoastră, de 111

intraţi aşa peste noi ca peste nişte tîlhari? Ieşiţi afară, că chem vecinii! Afară din casa mea! Afară! - Securitatea statului, tovarăşa Egri, maiorul Bobanga; ş -am venit să ascultăm muzică americană şi Radio Europa Liberă. Dar fiindcă ne dai afară, o să mergem la noi. De îndată ce harababura fu desăvîrşită, adică totul întors cu fundul în sus, Bobanga schimbă ordinul: - Luaţi magnetofonul, benzile şi discurile! Revistele le iau eu. Şi mergem la sediu! Apoi i se adresă lui Silvian: - Ia ceva pe tine şi vino şi tu! Silvian nu se dezmeticise încă şi răspunse firesc: - Nu pot, mîine am lecţii grele şi teză la romînă. Şi fiindcă băiatul sta locului, interveni Rîjală. - N-ai auzit ordinul? Executarea! Pîrnău văzu un pulover de lînă pe jos. Era un jerseu gros de iarnă, făcut deIustina. Îl luă din grămadă şi i -l puse în braţe. - În noaptea asta vom asculta muzică englezească, iar mîine vorbesc eu cu cine trebuie. - spuse Bobanga ieşind cu revistele în mînă. Silvian sta pe loc cu puloverul în braţe. N -avea de gînd să-l urmeze; dar Pîrnău îl îmbrînci hotărît spre ieşire. Şi în timp ce Dorina şi mama ei se uitau paralizate din pragul uşii, cu ochii holbaţi înspre stradă, Silvian fu luat p e sus şi împins în dubiţă.

IV După o cursă de treizeci de minute pe toate străzile oraşului cu viraje scurte la stînga şi la dreapta pentru derutarea arestatului care, în afară de timp, dacă putea să-l aprecieze cumva, nu mai avea nici un alt reper obiectiv pentru a şti unde se află şi încotro se duce, duba Securităţii alunecă uşor pe aleea pardosită cu dale de piatră şi la capătul ei se opri. Plimbarea aceasta în compartimentul obscur al maşinii era un procedeu folosit deseori de maiorul Bobanga şi nu la întîmplare sau pentru distracţie; ci din motive temeinice, foarte bine gîndite. Era un artificiu prin care se urmărea atît derutarea arestatului, cît şi, sau mai ales, întinderea nervilor lui la maximum, fierberea lui la foc mic, sugerîndu -i-se astfel că este dus undeva departe, poate la judeţ sau şi mai departe după împrejurări şi după cheful maiorului; cu atît mai mult, cu cît sediul Securităţii era destul de aproape. Mai exact spus era una şi aceeaşi clădire în care se afla şi Miliţia. Adică o cons trucţie nouă, îngustă şi lungă cu două nivele, pe frontispiciul căreia scria sec: „MINISTERUL DE INTERNE, MILIŢIA ORAŞULUI SURSA”. La parter şi în faţă era sediul Miliţiei, iar la etaj şi în spate, sediul Securităţii. În rest nimic, nici un semn. De aceea, cînd ajunse să pună piciorul pe caldarîmul acela necunoscut, Silvian se trezi în spatele unei clădiri cenuşii, fără nici o identitate. Asta îi spori şi mai mult sentimentul acela straniu de izolare şi teamă, amplificat de neputinţa de -a şti la ce să se aş tepte. Cînd păşi înăuntru şi urcă cele două rînduri de trepte, mai spera încă într -o rezolvare rapidă a situaţiei. Doar avea teză a doua zi şi n -avea timp de pierdut. Înregistrase avertismentul maiorului Bobanga că are să vorbească el cu profesorul Teuşan, dar îl înregistrase şi atît, fără să pună vreo bază pe spusele lui. Înaintă de-a lungul culoarului strîmt şi atît de slab iluminat, încît îţi făcea impresia că eşti în beci sau că ăştia erau orbi şi n -aveau nevoie de lumină. Totuşi, după cîte putea să-şi dea seama, de o parte şi de alta erau uşi, din spatele cărora însă nu răzbătea nimic la ora aceea. Undeva mai încolo, poate la capătul lui, auzi ţipete şi gemete sfîşietoare, de om torturat. I se zbîrli pielea pe tot corpul. Ce putea 112

fi?... O luă la stînga şi din nou la stînga cu Pîrnău în faţă şi Rîjală în spate, pînă ce labirintul îşi făcu efectul scontat - o altă inovaţie a maiorului Bobanga care îşi tortura arestaţii plimbîndu -i de mai multe ori pe aceleaşi coridoare - pînă cînd sătui ei înşişi de comedia jucată, intrară într -un birou tot atît de puţin ospitalier. Lumina diurnă intra bine filtrată printr -un geam mic cu gratii groase de fier. Era o încăpere modestă, inexplicabil de strîmtă şi ea. În faţa geamului se găsea un birou de stejar masiv, un fi şet de metal de un gri murdar şi două scaune simple şi grele. Pîrnău puse magnetofonul şi benzile pe masă şi ieşi. Rîjală nici nu mai intrase. Silvian fu lăsat să fiarbă aşa o oră întreagă. La capătul intervalului îşi făcu apariţia maiorul Bobanga înviorat , destins, de parcă abia ieşise din baie. Îşi trase scaunul, se aşeză liniştit, fără nici o grabă, ca şi cînd timpul n -ar fi curs şi pentru el. Descuie un sertar şi scoase un dosar albastru plin de hîrtii. Îl răsfoi îndelung, în timp ce pe sub ochelarii cu rame subţiri, argintii, îşi spiona victima care stătea nemişcată lîngă perete. „Nu era urît năpîrstocul: buze subţiri, nas drept, ochi pătrunzători. Semăna cu mă-sa...” - De ce stai în picioare? Stai jos! - îi spuse Bobanga amabil, de parcă abia atunci l-ar fi observat. Dar Silvian nu se mişcă. Continua să rămînă pe locşi să privească undeva pe geam, peste capul maiorului. Unde să stea jos? Pe parchet? Singurul scaun liber era la masă... - Apropie-te! Vino şi ia loc! Silvian se urni, dar fără prea multă co nvingere. Trase scaunul de sub masă şi se aşeză pe marginea lui. Bobanga aruncă o privire către magnetofon şi Silvian avu impresia că are de gînd să pună aparatul în funcţiune; dar maiorul rămase numai cu gestul. Se gîndi să-l mai fiarbă un timp; poate că mai află ceva înainte de -a-i pune scrisoarea în faţă. Ipoteza era de-acum o certitudine şi recunoaşterea faptului, o condiţie necesară în cursul anchetei, din raţiuni de procedură mai puţin importante încazul acesta. - Am văzut că asculţi Radio Europa Liber ă şi nu mă îndoiesc că asculţi şi alte posturide radio: poate, Vocea Americii, B.B.C., Deutsche Welle, şi altele. Aparatul era fixat pe Europa Liberă, ceea ce înseamnă că e un post preferat, ascultat mereu. Poţi să-mi spui ce emisiuni urmăreşti şi care îţi plac mai mult? Silvian ştia că posturile de radio menţionate erau considerate duşmănoase, suversive, nişte posturi reacţionare, pentru că făceau o intensă propagandă anticomunistă împotriva tuturor regimurilor din ţările lagărului socialist; pentru că transmiteau pe unde scurte şi medii la diferite ore din zi şi din noapte emisiuni culturale, ştiri, comentarii economice şi politice, muzică şi sport, cu ajutorul unor persoane ca: Nestor Rateş, Mircea Carp şi Dan Vîlceanu de la Vocea Americii; Monica Lovinescu, Noel Bernard, Max Bănuş, Ioana Măgură şi Cornel Chiriac de la Europa Liberă, nişte transfugi plecaţi mai demult, unii imediat după război, alţii, foarte recent. Toţi făceau programe şi emisiuni cu adresă precisă, fiecare avînd în vedere un anume segme nt din publicul romînesc, căruia se străduiau să -i cîştige interesul cu mijloace simple, directe, încurajînd intelectualii şi mai ales tineretul la opinie proprie şi atitudine civică, alimentînd spiritul critic, dar şi nemulţumirile celorlalţi. Atît Max Bănuş cît şi Cornel Chiriac vizau cu precădere acest segment de populaţie prin nişte emisiuni foarte atractive ca „Tinerama”, respectiv „Metronom 71” emisiuni în cursul cărora cei doi citeau scrisori sau fragmente din scrisorile venite de la ascultătorii di n ţară; răspundeau unor solicitări muzicale, difuzînd anumite piese pe adresa unor persoane cu nume fictive: „Stejarul din Borzeşti”, „Capra Neagră din Sinaia” sau „Agentul 002” etc, etc. Organizau concursuri de poezie şi reportaj, alcătuirea unor clasamen te din melodiile transmise în săptămîna sau luna curentă avînd ca recompensă difuzarea celor mai bune, ceea ce aţîţa imaginaţia şi interesul multor tineri care se lăsau antrenaţi în jocul acestor întreceri aparent inofensive. Silvian încercă să respingă ideea insinuată perfid de Bobanga. - Nu încerca să negi, fiindcă te-am prins şi nu-ţi aduc nici -o învinuire. Fiecare om are dreptul să asculte ce vrea; doar trăim într -un stat democratic, în 113

epoca dezgheţului. Nu -i aşa? Sau eşti de altă părere?... Totul e scopul şi intenţia cu care o faci; ce vrei să faci cu informaţia primită. Pe mine de pildă, mă interesează emisiunile economice şi politice. Dar pe tine? - Pe mine, „Metronom 71” şi „Tinerama”, dar mai ales „Metronom” -ul. - Cunosc. Sînt două emisiuni foarte interesante pentru tineret. Cred că sînt urmărite de mulţi colegi ai tăi. - Nu ştiu. Pe mine mă interesează doar muzica. - Numai atît? Emisiunea „O melodie pe adresa dumneavoastră” nu -ţi place? - Nu ştiu, n-o cunosc. Emisiunea menţionată se transmitea d imineaţa, la Radio Bucureşti, cînd tineretul era la şcoală sau ocupat în producţie. Şi chiar profilul emisiunii era conceput pentru adulţi: pensionari şi casnice. Aşa că Silvian avea dreptate. - Şi ce-ţi place mai mult la ei? - V-am spus: muzica. - Lasă muzica! Asta am înţeles. Altceva. - Eu ascult numai muzică. - Şi ce apreciezi mai mult? - Faptul că se dau numai piese noi, interpretate de cîntăreţi foarte tineri. - Textul nu te interesează? - Ba mă interesează şi textul, dar mai ales muzica. - Cunoşti limba engleză? - Limba engleză e destul de uşoară şi textele sînt simple, foarte accesibile. - Repetitive şi contestatare, nu? - Multe din ele sînt într-adevăr contestatare: înfierează războiul, mizeria morală, viaţa de lux, fără nici un ideal. Altele au un c aracter militant, vizînd pacea, dragostea şi prietenia. - Am înţeles: lipsa de respect pentru orînduirea socială, nesupunerea şi revolta. Şi tu pentru care eşti? - Eu urmăresc linia melodică. Nu urmăresc ideea. - Adică nu te interesează mesajul? - Îl înregistrez şi atît, înţelegînd că la ei e o situaţie şi la noi este alta. - Adică cum? Că la ei e democraţie şi libertate, iar la noi, constrîngere şi lipsuri? - De fapt, nici nu ştiu cum e la ei. - Dar aici? - Aici e socialism, învăţătură şi muncă susţinută. - Şi mai ce? Silvian nu răspunse. Ce era să spună? Ar fi avut el multe de zis, dar nu se putea lansa tocmai acum în critica regimului, cu toate că erau multe de îndreptat. - Şi asta e rău sau e bine? - Eu cred că e bine. - Eşti sigur? - Cred că da. - Şi cui i se datorează situaţia asta? - Statului şi partidului. - Eşti convins? - Bineînţeles. - Atunci de ce nu scrii aşa în scrisorile tale către posturile de radio occidentale? - Dar eu nu scriu nicicum, nici de rău, nici de bine. - Serios? - Serios. - Şi dacă eu îţi dovedesc că minţi? Silvian nu răspunse. Bobanga părea să ştie ceva... Cunoştea oare adevărul?... De unde l-ar fi aflat?... Şi pentru că începuse să nege, se simţi obligat să persiste pînă cînd, sătul de jocul acesta, Bobanga îi citi un fragm ent din scrisoarea găsită în cartea de pe masa Lianei. - Recunoşti textul acesta? 114

Silvian se uită într-o parte. Da, era textul lui, una din ciornele întocmite în vederea redactării acelei scrisori. De unde naiba o avea?... - Recunoşti textul? - Nu prea. Atunci, Bobanga i -l puse sub ochi. - E scrisul tău, nu-i aşa? Silvian primi peticul acela de hîrtie ca pe o lovitură de ciocan în moalele capului. Da, era scrisul lui, una din variantele scrisorii către Europa Liberă... Ce era de făcut?... - Da, este scrisul meu, recunosc; dar nu l -am trimis nicăieri. - Din ce cauză? I se cerea deci o explicaţie. Ce putea spune?... - Te sfătuiesc să fii sincer şi să nu umbli cu cioara vopsită, fiindcă nu ţine la noi! Se mai gîndi un moment, apoi îngăimă: - Tovarăşe Bobanga, mă jur să vă spun tot adevărul, absolut tot, să nu ascund nimic, mai ales că ce era mai important cunoaşteţi: am vrut să particip la un concurs, la întocmirea unui clasament privind topul celor mai bune melodii pe luna aprilie, pentru a-mi verifica cunoştinţele şi priceperea în domeniul acesta şi pentru a-mi auzi numele la radio. Dar, pentru că nu ştiam cum să fac, adică cum să -l trimit, am tot aşteptat pînă cînd a trecut timpul potrivit şi n -am mai reuşit să-l expediez. Ăsta e adevărul adevărat. - Şi care e pseudonimul tău? Fiindcă nu le semnezi cu numele tău propriu. - Bineînţeles că nu. - De ce? - Pentru că... puteam să fiu prins. - Şi uite că n-ai scăpat, cu toate că n -ai semnat-o nicicum. - Mă gîndisem la „Chiriaşul grăbit”, dar nu m -am putut hotărî. - De ce „Chiriaşul grăbit”? - Nu ştiu de ce. Aşa mi-a venit mie. Ştiţi, e o poezie de Topîrceanu care mi-a plăcut. Bobanga căută printre hîrtiile lui şi întrebă: - Cunoşti numele acesta: „Căprioara neagră din Sinaia”? - L-am auzit, dar nu ştiu al cui e. - Dar „Corigentul la purtare”? sau „Locomotiva zburătoare”?... Hai mă, recunoaşte! Ce dracu!? Nu cred că nu ştii pe nici unul. - Vă dau cuvîntul meu de onoare. N -am nici cea mai vagă idee. - Dar pseudonimul lui Tomina care e? - Nu cunosc. - Spune-mi atunci unul pe care-l ştii! - Nu ştiu pe nimeni. - Bine, dacă nu vrei să spui, eu nu te silesc. Ai să spui tu pînă la urmă, dar va fi prea tîrziu. - Dacă aş şti, v-aş spune, vă jur! Ce rost ar avea să v -ascund? - Bine, acum va trebui să dai o declaraţie scris ă despre tot ce ştii. - Şi-am să pot pleca acasăpe urmă? - Bineînţeles. - răspunse Bobanga şiret, gata să exploateze sinceritatea băiatului. - Fă ce ţi-am spus şi ai să pleci imediat. Îi puse în faţă mai multe coli de hîrtie şi un stilou proaspăt alimentat . Încredinţat că va scăpa în sfîrşit, Silvian apucă stiloul şi începu să scrie de pe la mijlocul colii: „Subsemnatul Egri Silvian, clasa a XII -a A, recunosc că...” (Oare cînd să fi fost?... Nu-şi mai amintea exact.) „ Pe la începutul lunii mai am compus o scrisoare pentru Radio Europa Liberă, în scopul obţinerii dreptului de a participa la concursul organizat de redactorul emisiunii „Metronom 71”, Cornel Chiriac.”... Şi în cîteva minute declaraţia fu gata, datată şi semnată cu numele întreg. Şi mai înainte ca Bobanga să fi apucat să -şi închidă sertarul, Silvian îl înştiinţă bucuros: - Sînt gata. - Aşa repede? 115

Anchetatorul nici nu catadicsi s -o citească. O cîntări numai din ochi şi spuse: - Prea puţin. Ţi-am spus să nu te grăbeşti şi -ţi repet: nu te grăbi! Scrie tot, absolut tot ce ştii, cu lux de amănunte! Tot ce mi -ai spus şi ce nu mi -ai spus încă: de cînd asculţi Europa Liberă, Vocea Americii şi celelalte voci; ce programe urmăreşti îndeosebi, care -ţi plac mai mult şi de ce; cu ce sînt ele superioare altor emisiuni; care este părerea celorlalţi colegi din grupul vostru; ce le lipseşte şi ce au în plus anul acesta faţă de anul trecut; ce părere ai despre organizaţia U.T.C. din liceu, despre tovarăşul secretar, despre mai marii regimului şi despre mine chiar; despre principiile moralei şi eticii comuniste, adică absolut tot. Şi nu te grăbi deloc, că timp avem berechet. Trebuie să faci o declaraţie completă. Înţelegi? Trebuie să -ţi aduci aminte de toate amănuntele, pentru că fiecare lucru contează în situaţia as ta. Ai aici hîrtie de scris un roman şi mai primeşti dacă n -ajunge. Foloseşte timpul cum trebuie, înţelegînd că e vorba de cea mai importantă teză din viaţa ta. Şi Bobanga ieşi din birou, de parcă s -ar fi dus numai aici, nu departe, şi are să revină curînd. Silvian pricepu că nu va scăpa uşor, că trebuia să aştearnă cu de -amănuntul absolut tot ce ştia, că ăsta era în stare să -l ţină aici toată noaptea... Luă o nouă coală, scrise deasupra „ DECLARAŢIE” după care se aşternu pe gînduri, aşa cum făcea şi la teză, pentru a-şi pune ordine în amintiri. Şi cînd crezu că putea scrie fără să amestece lucrurile şi datele, începu sîrguincios să depene firul acelei întîmplări, zăbovind cînd şi cînd pentru a -şi clarifica lui însuşi anumite aspecte, pentru a găsi explicaţii, determinări cauzale şi conjuncturale. Se puse cu hărnicie pe treabă şi pentru a creşte numărul colilor, hotărî să facă literele mai mari şi aliniate mai multe, socotind că asta are să-i facă plăcere maiorului. Cînd lăsă stiloul din mînă, avea dinainte pe masă patru pagini mari şi late, scrise frumos, ortografic, cu conştiinţa faptului corect îndeplinit. Se duse la geam. Luna răsărise undeva, întreagă, galbenă ca un obraz bolnav, amplificînd şi mai mult sentimentul singurătăţii locului. Încercă să străpun gă penumbra, dar nu desluşi nimic. În faţă se ridica un zid înalt de beton şi de la nivelul lui în sus, coroana plopilor uriaşi. De ce nu mai venea tovarăşul Bobanga? Oare uitase de el?... Auzi paşi grei pe culoar şi se aşeză din nou pe scaun. Dar în locul lui Bobanga îl văzu intrînd pe Pîrnău. - Ce faci mă, clonţanule? În loc să -ţi faci temele, tai frunze la cîini? Silvian îi întinse hîrtiile. - Am terminat. Pîrnău le luă la numărat: „una, două, trei, patru...” - Numai atît?! Tu-ţi baţi joc de mine, mă, rahat presat? Pune mîna şi scrie! Scuipă tot ce ştii, că nu ieşi de aici aşa cum crezi tu! Ai auzit? Îi trase un pumn după ceafă şi se făcu nevăzut. Luminiţa îl aştepta cu cafeaua pe masă. Pe Silvian aproape că-l podidi plînsul. Cîteva lacrimi grele îi umplură ochii. Nu pentru că l-ar fi durut pumnul lui Pîrnău; nu. Ar fi putut tăia lemne pe el şi tot n-ar fi plîns. Dar umilinţa la care era supus de cîteva ceasuri încoace era greu de îndurat, insuportabilă de la un troglodit ca Pîrnău. Acum era sigur că Bobanga plecase, că-l pusese să scrie numai aşa ca să -şi rîdă de el, ca să-i frîngă voinţa, aşa cum faci cu un elev cînd îl pui să scrie aceeaşi definiţie de o sută de ori. Pricepu deci că va rămîne aici pînă mîine dimineaţă şi se hotărî să nu mai scrie nimic. Îşi puse coatele pe masă şi capul în palme, pregătit să aştepte ziua de mîine; dar un gînd îl muncea fără milă: cum ajunsese Bobanga să pună mîna pe ciorna aceea? Cine ar fi putut să i-o facă? Liana sau Lenard? Tomina era exclus. Bozgorul n -avea cum iar Liana îl iubea. N-o vedea capabilă. Să fi fost gelozia? Greu de crezut. Era aici un mister. Se cerea dezlegat... Şi gîndul îi zbură în urmă, la ziua cînd îşi serbase aniversarea.

116

Casa de jos era în fierbere mare: unii intrau, alţii ieşeau, cîntau, rîd eau, vorbeau tare; cauza şi mobilul fiind ei, Silvian şi Dorina; mai exact Silvian. Robotiseră toată după-amiaza ca să transforme odăile lor într -un spaţiu de dans şi mişcare, de cîntec şi voie bună pentru mai multe persoane. Nu era lucru uşor să deplasezi cîţiva centimetri nişte piese de mobilier mari şi grele precum dulapul de haine şi canapeaua masivă, darmite să le duci şi să le găseşti loc în altă parte, să scuturi atîtea preşuri şi preşuleţe, să speli geamurile şi uşile şi să dai faţă nouă, de sărbătoare unui spaţiu restrîns şi impropriu, unei încăperi de dormit şi învăţat. Dar ce obstacole pot sta în calea unei voinţe puternice, în faţa unor tineri dinamici şi hotărîţi? Dorina mai ales se întrecuse pe sine prin hărnicie şi spirit gospodăresc, rîvnă şi imaginaţie creatoare, confecţionînd din hîrtie creponată colorată nişte ghirlande de toată frumuseţea, pe care le înşirase de jur împrejur pe toţi pereţii şi de la unul la altul, ca pe nişte bolţi de verdeaţă; iar la geamuri şi deasupra uşii, flori de liliac albastru care creau o impresie estetică de mare efect. Un eveniment aşa de important cum era ziua lui Silvian trebuia sărbătorit cu fast, cu mîncare şi băutură, dar mai ales cu colegii şi prietenii. O parte din ei veniseră deja şi în aşteptarea debut ului, fetele se admirau între ele, dansau, în timp ce băieţii jucau cărţi şi rîdeau făcînd un haz nebun de colegul lor Ghiuri care era şi lipsit de şanse, dar şi victima coaliţiei celorlalţi. Nu reuşea niciodată să scape de cărţi şi chiar atunci cînd spera să pună valetul şi să termine victorios, venea următorul cu valetul lui, obligîndu -l să ridice de două ori mai multe. Mai erau de venit Tomina, Ancuţa, Liana şi Lenard, piesele cele grele, fără de care nu putea începe bairamul. Silvian ţinea cu tot dinadi nsul să fie de faţă Tomina, care întîrzia naiba ştie de ce, şi din păcate şi ceilalţi. Primii veniţi îşi cam pierduseră răbdarea. Silvian simţi asta şi încercă să -i amăgească: - Sfertul academic, tovarăşi. Sfertul academic... Nu vă neliniştiţi! Mai aşteptăm cincisprezece minute şi gata. Şi pentru că trebuia schimbat ceva, schimbă muzica: opri pick -upul şi deschise magnetofonul, ceea ce pe fete le nemulţumi profund, fiind vorba de un disc cu cîntece la modă. Dorina mai venea şi ea printre ei, pe la băieţi în primul rînd, îndemnîndu -i să treacă la dans, să nu stea ca butucii pe lîngă foc. Se mai oprea şi la fete, dar numai o clipă, şi iar dispărea. Umbla Dorica sărmana ca -n ciur: cînd sus, cînd jos; după şerveţele, pahare, apă şi ce mai vedea că lipseşte. Îmb răcase un sarafan subţire şi pe deasupra o bluziţă cu mîneci trei -sferturi, pentru că jos era destul de răcoare. Îşi prinsese părul în două cozi groase, lăsate pe spate. Era modestă şi cam simpluţă, dar arăta minunat mai ales cînd sărea de pe trepte sau în torcea capul brusc şi cozile îi fluturau împrejur ca nişte împletituri frumoase de abanos. Silvian însă, ca totdeauna: era slab îmbrăcat, dar şi puţin neglijent, cu nişte pantaloni de uniformă prea scurţi, semn că erau cam vechi, şi o bluză de trening şi m ai veche; aceeaşi bluză cu care mergea la tenis şi fotbal de cel puţin un an, cu mînecile suflecate pînă la cot. Degeaba îl atenţionase Dorina: - E ziua ta, măi frate-meu. Ar fi cazul să te îmbraci şi tu mai bine. - Ai dreptate. Ar trebui să cer un costum de la Muchi, dar n-am chef să mă duc pînă acolo. Muchi era cel mai sărac şi mai necăjit om de pe strada lor. - Sînt curate? Sînt călcate? Ce mai? Curate erau într-adevăr. Dar călcate, poate, în picioare... - Nici nu trebuie călcate, fiindcă stofa e bună, i ar bluza s-ar simţi jignită. Şi-apoi oamenii de geniu nu pierd vremea cu fleacuri de felul acesta. N -ai auzit anecdota cu Einstein şi paltonul cel vechi? Şi începu să-i reproducă anecdota respectivă rîzînd el mai întîi de hazul acesteia. - Ei da! Dar tu nu eşti Einstein. - S-ar putea să ajung. Şi pe urmă, măcar în privinţa asta să semăn cu el... 117

În clipa următoare se auzi Laika lătrînd. În sfîrşit, venea Mahomed, adică Tomina şi trupa. Îi aducea Liana cu maşina ei. - Păi, cu „Drăcia” v-aţi găsit să veniţi? - întrebă Silvian bucuros, zîmbind cu toţi dinţii. - M-aşteptam să veniţi cu helicuptorul... Primul coborî Lenard. Sări sprinten şanţul plin de apă cu un buchet de flori în mînă şi o carte. - Cartea e pentru tine, iar florile, pentru Dorina. E ultimul ex emplar, pe cuvîntul meu! Şi după greutate, titlu şi grosime, pare să fie ceva de valoare. I -am spus librăresei să-mi dea ceva uşor şi de valoare şi ea mi -a zis: „De ce? Te temi că n-ai s-o poţi duce?”. Silvian îşi aruncă ochii pe copertă: „Răzbunarea Victi mei” şi-şi spuse în gînd: „Al naibi bozgor...”. Titlul suna incitant, „promitea”, cum spunea Tomina. Era fără îndoială o carte poliţistă, un gen de literatură mai nouă ce se vindea ca pîinea caldă. Tomina îl îmbrăţişă bărbăteşte: - Să-mi trăieşti, gagiule, definitiv şi fără reparaţii capitale măcar trimestrul acesta, pînă scăpăm de Bardaşu! Şi îţi urez să -l întreci în fericire pe Einstein şi în virtute pe Thales! Ancuţa îl sărută colegial, oferindu -ivolumul „Tabele matematice”. - E alegerea ei, te previn. Îţi place, nu-ţi place, eu n-am nici o vină. I-am spus doar: „Terfeloaga asta o are în două exemplare cel puţin”. - M-am gîndit să fie ceva potrivit cu interesele tale. - E o carte din biblioteca mea personală, să ştii! - La care ţine cel mai puţin - adăugă Tomina zîmbind. - Nu vă faceţi probleme! E o valoare sentimentală. Şi ca să arate cît de mult o preţuieşte, o duse demonstrativ la piept. - Numai să nu-i simţi lipsa, că înapoi nu ţi -o mai dau nici mort. De vîndut da, mai vedem noi. Izbucniră cu toţii în rîs. Atunci se apropie şi Liana. - La mulţi ani, fericitule! La mulţi ani frumoşi şi buni! Sper ca ursitoarele să fi fost generoase cu tine şi să rămîi sub puterea simbolurilor: 1, 7, 8 şi 10 1 şi să te văd la toamnă cu bursă republicană! - Să fie! - Şi fiindcă ai fost băiat cuminte, uite ce ţi -a adus tanti! - Un disc? - Mai mult decît un disc. Silvian desfăcu ambalajul: „Puica Igiroşanu: INIMA MEA -I A TA”... Rolling Stones sau Beatles ar fi fost o surpriză frumoasă. Dar Puica Igiroşanu... Înghiţi în sec. - Serios? Dar ce să fac cu două, cînd nu mă descurc nici cu una? - Să intrăm înăuntru! - spuse Dorina cu braţele pline de flori. - Hai, avanti! Că sînteţi aşteptaţi de mult! Tomina intră cel dintîi. - Saluti a tutti amici! - spuse el tare din pragul uşii. Sărută fetele, strînse mîna băieţilor, apoi întorcîndu -se spre ele: - Excelent, fetelor! Excelent! Mă uit şi nu -mi vine să cred ce bine arătaţi; ce dulci şi frumoase sînteţi azi cu toate! De două ori mai dulci decît tortul acela din vitrină de la Mocca. Sau, poate că nu văd eu bine. - Ba vezi foarte bine, cu toate că lumina e niţeluş cam slabă. - răspunse Dorina căutînd un loc potrivit pentru flori. - Ceea ce mă miră e că nu vezi lucrul acesta şi ziua. Dorina aşeză florile într -o sticlă de lapte, acum pe post de vază, examin înd totodată toaleta celor din urmă venite. - Ia uitaţi-vă fraţilor, oameni dragi şi lume bună, ce bine arată Liana! Ce rochie superbă! Liana era de departe cea mai aranjată, cea mai elegantă şi mai stilată dintre fete. Toate erau îmbrăcate de gală, în ţinu tă de seară, aleasă precis şi cu gust pentru 1

Aluzie la semnificaţia numerelor în concepţia lui Pitagora 118

asemeneaocazii, ca la un fel de repetiţie generală înaintea banchetului; dar Liana le întrecea pe toate. Avea o rochiţă de catifea vişinie, încheiată cu nasturi de sus pînă jos. Îşi ondulase părul la coaforul di n centru în bucle mărunte. Se rujase discret, îşi rimelase ochii şi în pantofii aceia cu tocuri înalte, arăta ca o artistă. Poate, un pic cam prea serioasă şi ostentativ de gătită, ceea ce putea s -o şi dezavantajeze puţin. - Te felicit cu toată invidia care mă roade şi-mi face inima scorbură. Sînt sigură că ai să fii regina petrecerii... O, şi bluza Ancuţei, e splendidă! Trebuie să fi costat o avere. - Două salarii bune. - îşi dădu cu părerea Steluţa, sincer impresionată. - Mi-a adus-o tata din Maroc. - Bineînţeles. Se cunoaşte că -i străineză. Silvian aşteptă un moment, pentru ca fetele să termine cu admiratul şi băieţii cu partida de cărţi, după care începu puţin jenat: - Prieteni, luaţi şi gustaţi! Nu vă lăsaţi îmbiaţi! Iar cine vrea băutură mai tare, să spună, fiindcă robinetul albastru funcţionează pînă la ora zece! Nu părea să fi fost auzit. Gălăgia era încă mare şi impresiile tari, greu de stăpînit. Fiecare avea de spus ceva, de făcut o remarcă, o observaţie la adresa cuiva. Atunci încercă din nou, l uînd o poziţie teatrală, serioasă şi comică totodată: - Fraţilor, dragilor, vreau să vă spun doar atît: că azi mi s -a întîmplat un lucru extraordinar, ceva ce nu mi s -a întîmplat niciodată... Atunci se auzi: „pss! pss!” şi zumzetul încetă pe dată. - Azi mi s-a întîmplat ceva ce nu mi s -a întîmplat de cînd mama m -o făcut... Toţi băieţii se ridicară imediat în picioare, venind mai aproape, curioşi să audă ce i s-a întîmplat tocmai azi. Şi Silvian continuă melancolic, aproape în şoaptă: - Azi am împlinit 19 ani, nouăsprezece anotimpuri de acelaşi fel. Vă daţi seama? Izbucniră cu toţii într-un rîs zgomotos. - Li s-a mai întîmplat şi altora. - spuse Lenard. - Iar mie, două luni mai încolo. - adăugă Liana. Tomina se postă în cadrul uşii cu aerul unui dirijor în faţa orchestrei. - Atenţie, copii! Comanda la mine: „ Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască!” Un, doi, şi!... Şi la semnalul lui Tomina, vocile fetelor şi băieţilor se îngemănară într -o urare atît de puternică şi de înălţătoare, încît atunci cînd Tomina în trebă: „Şi cine să trăiască? Cine să trăiască?” , şi corul răspunse: „ Silviu să trăiască! Silviu să trăiască! La mulţi ani!”, sărbătoritul se văzu nevoit să le întoarcă o clipă spatele pentru a-şi ascunde înrourarea ochilor. Dar în clipa următoare, toate fe tele şi nu numai ele se îmbulziră să -l sărute şi să-l felicite din nou. Vădit emoţionat, îşi aranjă „coama de leu”, se şterse cu palma la ochi şi la gură şi glăsui din nou: - Prieteni, vă mulţumesc tuturor, vă mulţumesc din suflet! Şi fiindcă nu sînt în stare să născocesc ceva mai frumos, vă invit să vă simţiţi ca acasă! Sau mai exact, ca în clasă cînd lipseşte Bardaşu! Pe masa din colţ erau două farfurii cu pişcoturi, biscuiţi şi fursecuri, pahare, sticle de suc şi sirop de zmeură. Băieţii în primul rînd, dar şi fetele tăbărîră asupra lor ca albinele, luînd fiecare din toate. Nu erau sandvişuri, prăjituri şi Pepsi ca la Tomina şi Lenard, dar ăsta era meniul şi gata. Fără farafastîcuri şi mofturi. Sărăcia şi simplitatea nu trebuie să scandalizeze pe nimeni. - Gata, la dans toată lumea! Nu se mai poate aşa. - preluă şefia Dorina. Avea ea ceva în cap şi nu se lăsă pînă nu -i văzu înşiraţi. Şi fiindcă băieţii se mai codeau, Dorina insistă: - Hai, Levi! Tomina! Nu vă lăsaţi invitaţi! Aşa... Nu -i frumos şi nu vă şede bine, în primul rînd. De pe banda magnetofonului, Celentano începu să mîrîe gros: „Una festa sui prati; una bella compagnia. Panini, vino, sacco di risate e luminosi sguardi di ragazze innamorate...” după care intră puternic ghitara: „ Ma che bella giornata! Siamo tutti buoni amici...” După cincizeci de minute de zbînţuială continuă, timp în care se derulară mai 119

multe piese puternic ritmate, Dorina închise magnetofonul, aşeză pe platan discul adus de Liana şi lăsă acul să cadă pe el. - Atenţie, schimbăm ritmul. Şi vă propun cel mai frumos twist romînesc... Fetele îmbrăţişară ideea aclamînd ascuţit: - Bravoo! Bravoo! Puica Igiroşanu începu alert: „Inima mea-i a ta şi-ntreaga mea iubire. Pe o rază de stea, versuri dragi ar vrea să înşire...” - Cel mai mişto twist romînesc de la cucerirea Daciei încoace. - ţipă Lenard cu vocea lui de trompetă crizată, scoţîndu -şi cămaşa din pantaloni, un gest pe care Dorina nu l-ar fi văzut cu ochi buni în altă parte. Nu era el obscen, dar cam prea îndrăzneţ. Ea îl avea ca etalon pe Silvian care ştia să rămînă totdeauna în pielea lui, adică modest, rezervat, în limitele bunului simţ, în ciuda părului lung şi a preferinţelor muzicale cam extravagante. Tomina nu se lăsă nici el mai prejos: lepădă rolingul de pe el şi rămase numai în cămaşă, într-o cămaşă albă de poplin, cu mîneci scurte. - Atenţie! Comanda la mine: dame -twist! - exclamă el tare, descheindu -şi doi nasturi. Vreau să văd şi eu o dată în viaţă cine mă iubeşte. Dar abia de sfîrşi comanda, că Ancuţa se şi repezi la el. Tomina era cu un cap mai înalt decît ea, dar se potriveau atît de bine amîndoi, încît să fi tot căutat şi n -ai fi găsit pereche mai potrivită. Liana se lipi de Silvian, dar atît de timidă şi de uşoară, de parcă s -ar fi temut să nu-l spargă. - Sil, te supără c-am venit? - Cum să mă supere? Ce vorbă-i asta? - Dar te uiţi la mine, de parcă nu m -ai vedea. - Ţi se pare! Mă uit ca la toată lumea. Şi apoi ce vrei să văd? Că eşti cea mai înţolită fată? Că ai un cap de oaie caracul? Că te -ai boit peste măsură? Am văzut. Ai pus atîta fard pe tine, că nu te mai recunosc. Asta -i tot, dacă vrei să ştii adevărul. - Dar toate fetele şi-au pus. Tu nu vezi? Liana se simţi profund dezamăgită. Se îmbrăcase cu cele mai bune haine alese cu grijă chiar de mama ei. Se machiase tot cu ajutorul ei, care o asigurase de o sută de ori că era foarte bine, că va avea succes şi uite că lui nu -i plăcea... Îşi sucea gîtul după Steluţa şi Jeni, iar pentru ea n -avea ochi. - Uite la Steluţa şi Ancuţa ce bine arată! Ele de ce nu s -au feştit? - Dar şi ele au ochii făcuţi şi obrajii fardaţi. - Poate, dar atît de puţin, că nici nu se observă. De fapt se observa; se observa chiar foarte bine. Numai el nu voia să observe. Toate fetele apelaseră la rimel, la creion, la fard şi la ojă, pentru că toate voiau să fie frumoase şi să placă. La unele din ele, din cauza transpiraţiei abundente, începuseră să se cam întindă. Şi pentru ca nemulţumirea aceasta să nu degenereze cumva, anunţă chiar el: „Ca la Timişoaraa!”, ceea ce însemna schimbarea perechilor. Tomina o luă pe Dorina, iar Silvian pe Steluţa. Profitînd de înghesuialacreată, Silvian se lipi de partenera lui mai mult decît era necesar, trăgînd -o mereu spre el şi oferindu-i chipurile protecţie. Iar cînd era el îmbrîncit decareva, nu se ferea să intre în ea. Ce-i drept, erau cam mulţi pe metru pătrat. Atît de mulţi, că de -abia te puteai mişca. Dar adevărul adevărat era altul: că îi plăcea de Steluţa, o fată trupeşă, foarte mobilă, care ştia să se mişte într -un fel anume, provocator. Era singura care ven ise în mini-jupă şi nu din sărăcie, cît din cochetărie şi din dorinţa de -a fi altfel decît colegele ei. În plus, avea picioare frumoase şi puţine motive să le ţină ascunse. Silvian îi spunea Strela sau Strelka, după eroina unui film sovietic, Strelka fiind o dansatoare frumoasă care sfîrşeşte în braţele unui consomolist beţivan. - Măi vecine, sobă nu sînt; perete nu sînt. De ce te bagi aşa în mine? Vrei să intri în sufletul meu sau în inima mea? - Şi una şi alta. - Te rog să te astîmperi, că ne vede Liana ! Şi-apoi, ce crezi tu, c-am chef să mă înghesui şi la ora opt? N -am. Nici la opt, nici la nouă. Clarisimo? 120

Steluţa îl admira, îl plăcea oarecum pentru inteligenţa lui sclipitoare, pentru felul cum patina şi juca tenis. Dar nu putea suferi felul lui dur, arogant şi uneori bădăran pur şi simplu. Aici împărtăşea şi ea părerea celorlalte fete, că era un băiat deştept şi frumos, dar prea încrezut şi deseori necioplit. Nu era egoist ca Liana şi cînd putea, le şoptea, le ajuta la teză. Dar în acelaşi timp îi plă cea să le ia în băşcău şi să-şi rîdă de ele, arătîndu-şi toţi colţii ăia albi de lup tînăr. De aceea, cînd se simţea încolţită, şi în prezenţa lui se simţea mai totdeauna, îi spunea doar atît: „Hai să ne rînjim puţin!” - Mă priveşti aşa de intens de parc -ai vrea să mă mănînci. - Chiar asta şi vreau: vreau să te mănînc cu suc de portocale. - Numai atît? Atunci m-am liniştit. Credeam că vrei mai mult. - Ei, aş vrea eu... - Serios? Mai puneţi pofta -n cui! - Invers nu sar putea? - La mine nu, niciodată. - De fapt, voiam să-ţi spun ceva. - Numai să nu-mi spui vreo măgărie! - Fii liniştită! Din astea nu spun decît la şcoală. Dar în momentul următor, Tomina hotărî schimbarea perechilor. Silvian ieşi în antreu şi Dorina ieşi după el. - Mă, de ce eşti neam de traistă? Liana a venit pentru tine, nu pentru mine. De ce te porţi aşa cu ea? - Toată lumea a venit pentru mine şi nu pot neglija pe nimeni sau trata preferenţial pe cineva. - Şi totuşi... - Şi totuşi, ce? Tu nu vezi cum arată? Cum stau ţoalele pe ea, de parcă sînt puse cu furca. - Nu-i adevărat, stau foarte bine. Şi -apoi te iubeşte. Nu vezi? - Mă iubeşte? - se arătă Silvian mirat, de parcă era prima oară că auzea aşa ceva. - Cine ţi-a mai vîrît în cap tîmpenia asta? - Se vede cît de colo, dacă ai ochi s ă vezi. - Fii cuminte, fătucă! Are ea pe cine iubi. Nu -i duce tu grija! Făcu un semn din mînă ca şi cum ar fi spus gata, ajunge cu subiectul acesta! Şi se îndepărtă în spatele casei. Cînd reveni în mijlocul invitaţilor, nu -i fu greu să observe că atmosf era începuse să lîncezească. Se impunea deci o schimbare. Şi hotărî numaidecît: - Stop! Ajunge. Trebuie să luăm o pauză. Făcu volumul muzicii mai mic, schimbînd totodată şi discul. - Vă propun să jucăm ceva... - Ce? Şah?... - Table? - Fotbal? - întrebă Ancuţa ştergîndu-şi faţa cu un şerveţel parfumat. - Tenis? - întrebă şi Steluţa zîmbind îmbujorată. - Nu, n-aţi ghicit. Vă propun să jucăm gajuri... „Aş mînca o portocală”. - De ce una şi nu două? - veni răspunsul din mai multe părţi. Şi toată lumea izbucni în aplauze entuziaste, semn că erau de acord. Jocul acesta era îndeobşte cerut de băieţi şi cînd grupul nu depăşea numărul util necesar, se recurgea totdeauna la el; în primul rînd, pentru că pedepsele distribuite îi obliga să facă ceea ce în mod normal nu şi-ar fi permis să facă în public: s-o sărute pe una, s -o strîngă în braţe pe alta, fără teamă de împotrivire şi supărare. Şi în al doilea rînd, pentru că aducea hazul şi gluma pe buzele tuturor. Regulile lui erau demult cunoscute. Aşa că trecură rapid la organizare. Fiecare participant îşi alese un număr şi un obiect care putea servi drept gaj. Apoi fu ales judecătorul şi limitele pedepselor permise. Cînd să înceapă jocul se auziră bătăi în perete. - Odrica, nu te duci tu să vezi ce dor are mama? Dorina se duse. Ce era să facă? Trebuia să meargă cineva.

121

Iustina era bolnavă demult, dar acum se simţea şi mai rău din cauza aerului umed şi din aceea a vîntului rece care suflase puternic alaltăieri toată ziua şi o prinsese trebăluind prin grădină. Îi curgeau ochii şi nasul şi pe deasupra avea şi ceva febră. Dorina o găsi rezemată cu spatele de tăblia patului, cu sertarul bufetului pe genunchi, un sertar plin de reţete, sticluţe şi cutioare cu doctorii. Căuta un medicament, greu de găsit într -un spaţiu atît de ticsit ca acela. Şi fiindcă nu găsea ce căuta, lua fiecare flacon, fiecare cutie, se uita la ele din toate părţile aşa cum te uiţi la un obiect pe care nu -l recunoşti. - Ce-i, mamă? Ce cauţi? - întrebă Dorina răstit, cu aerul copilului deranjat de la joacă. - Caut ziua de ieri. - Atunci de ce baţi în perete că aia s -a dus. ? - Pentru că-n casa asta poţi striga pînă -i muri, că nu te aude nimeni. - Ba tocmai că te aude, şi încă foarte multă lume. - Ia uită-te şi vezi ce-i asta! Şi dă-mi o cană de apă! - Ăsta-i Fiobilin. - Dar ăsta? - Ăsta e Pasifloral. Iustina mai scotoci încă mult printre flacoane şi cartonaşe fără să nimerească ce căuta. - Dar spune-mi mie ce vrei, că-ţi caut eu! - Da, că şi ştii tu ce-mi trebuie? - Ăsta e Veropirin, iar ăsta, Rudotel. - Ăsta e... arde-l-ar focu să-l ardă de rodotel! În antreu, Dorina dădu peste Liana. - Dor, n-ai nişte apă? - Caldă sau rece? - Cum o fi, numai să fie. Vreau să dau jos zugrăveala. - Ce să faci? - se miră Dorina ca de felul patru. - Să dau varul jos de pe mine. - De ce? Doar arăţi foarte bine! - Silvian spune că nu mă mai recunoaşte. - Serios? Nu i-ai spus că pictura ajută natura?... Fii cuminte, dragă! Tu te uiţi în gura lui Silvian? Crezi că el ştie ce spune? Dimpotrivă, eu zic că te prinde foarte bine; îţi mai accentuează puţ in trăsăturile feţei, atenuînd paloarea tenului şi impresia de ochi obosiţi. - Poate că totuşi are dreptate. Şi pe urmă, cred că mi -a intrat un pic de rimel în ochi, fiindcă mă jenează grozav. Dorina o duse în bucătărie. Iustina sta întinsă, acoperită pînă la gît. - Nu te simţi bine, tanti? Sau eşti bolnavă? Liana era o fire sensibilă; nu putea îndura suferinţa. Nu era obişnuită să vadă oameni bolnavi. Mama ei rareori se simţea rău, iar ea, niciodată. - Da cum să mă simt bine cînd unu' mere, altu' vine? Buf o uş ă, buf alta, de parcă am fi în gară la Teiuş. - Lasă, că mă duc eu şi le spun să termine, că şi aşa e destul de tîrziu. În realitate, nu era chiar aşa de tîrziu. Dar femeia avea dreptate: era bolnavă şi nu se putea odihni. Pe urmă, atmosfera aceea de muzică şi veselie cam zgomotoasă poate c-o obosea peste măsură. - Udă o cîrpă şi dă-mi să mă leg la cap! - spuse Iustina tuşind. Liana îşi muie batista, o stoarse puţin şi, pînă să găsească Dorina cîrpa potrivită, veni ea şi i-o puse pe frunte, întinzînd -o cu grijă. 122

- Mulţămăsc, scumpa mamii! Dumnezeu să -ţi dea sănătate! Că ăstora poţi să le spui de o mie de ori şi tot nu te -aud. Dorina era cu mîna pe clanţă. N -ar fi vrut să piardă tot jocul. - Ai luat hapul? - Luat. - Atunci închide ochii şi fă nani! Că termină m şi noi acuş. Liana deschise uşa şi rămase în prag. În momentul acela Silvian o săruta pe Steluţa. O strîngea în braţe şi o săruta repetat. Steluţa rîdea eschivîndu -se formal, ferindu-şi gura cînd într-o parte, cînd în alta... Era o joacă bineînţeles, o s ancţiune dată de judecător; dar o pedeapsă dorită, plăcută fără îndoială. Silvian sta cu spatele la uşă şi nu o vedea. Şi de -ar fi văzut-o, n-ar fi fost tot una? Închise uşa pe din afară, hotărîndu -se într-o clipă: - Dor, eu nu mai stau. E destul de tîrziu şi-ai mei ştii cum sînt. Dorina se împotrivi categoric: - A, nu. Nu-ţi dau voie. Mai stăm o jumătate de oră şi ieşim cu toţii. - Nu mai stau nici o clipă. M -am hotărît. - Şi vrei s-o ştergi englezeşte, fără să ştie nimeni? Nu se poate. - Nu vreau să deranjez pe cineva ş-apoi nu cred să se observe lipsa mea. - Dar Silvian are să se supere. Nu te gîndeşti? - Eh, că mult îi pasă lui Silvian dacă plec sau rămîn. Liana o luă încetişor spre poartă. - Dar eşti singură. Cum să mergi aşa? - Sînt cu maşina. Dorina deschise larg uşa: - Silvian! Liana vrea să plece. - Şi ce să-i fac eu? Nu pot reţine pe nimeni cu forţa. - răspunse el nepăsător. Jocul se încinsese şi n -avea nici un rost să se întrerupă pentru atîta lucru. - Nu fi prost crescut! Fugi după ea şi reţin e-o! Spune-i ceva: un cuvînt, un salut! N-o lăsa să plece aşa! Ancuţa ceru lămuriri: - Ce s-a-ntîmplat? - Liana vrea să plece. Zice că e tîrziu şi ai ei nu -i îngăduie mai mult. - Atunci trebuie s-o ştergem şi noi. Hai, Emi! Sus ancora! Altfel rămîne să mergem pe jos. Se ridică repede, trăgîndu -l şi pe Tomina după ea. - În regulă, băieţi! E timpul să ne uşchim cu toţii. - şi din doi paşi fu la uşă. Steluţa şi Lenard se repeziră şi ei. Şi într -o clipă se uşchiră şi ceilalţi, lăsîndu-l pe Silvian tablou: rătăcit, n ăucit, fără grai.

- Îţi place cum s-au cărat şi ne-au lăsat ca cîcatu-n iarbă? - spuse Dorina nemulţumită, ducînd preşurile afară. - Şi asta, numai şi numai din cauza ta, frate meu; din cauza neghiobiei tale... Pentu că nu ştii cum să te porţi în so cietate. Silvian mai sta şi acum zăpăcit, ca un semn de mirare pe mijlocul colii albe, neputînd să înţeleagă ce s -a întîmplat: cît de greu au venit, ce frumos se distrau şi cît de repede s-au împrăştiat, de parcă nici n -ar fi fost. Poate că se ocupase cam mult de Steluţa şi prea puţin de Liana, stîrnind invidia şi gelozia acesteia. Contribuise într-o oarecare măsură şi atmosfera la bosumflarea ei, făcînd -o să-şi pună coada pe spinare şi s -o ia razna peste coclauri, trăgînd după ea toată turma. Dar ce-ar fi vrut mamzel: să-i sufle-n fund sau ce? Doar nu era numai ea acolo... Erau atîţia de faţă şi toţi cereau să fie trataţi cu atenţie şi prietenie. - Ne-am fi putut distra încă mult şi bine dacă n -ai fi fost ţăran. 123

- Comportament de turmă proastă. Ce să -i faci? Se duce una în rîpă, se duc toate după ea. - O turmă care-şi cunoaşte păstorul şi care ştie că dulăul nu -i behăitoare. - Din cauza Bisisicăi, dacă nu te superi mata. Ce vină am eu că Bisisica pică în butoiul cu melancolie şi în loc să pască şi ea flori cele şi iarbă verde ca celelalte, preferă să stea deoparte şi să contemple păşunea gîndind la iarba care nu există sau nu-i aşa cum o vrea ea? - Ba din cauza ta, Făt-Frumos. Bisisica n-are nici o vină aici. - i-o reteză scurt Dorina dînd rapid cu mătura. - Lasă, nu-i lua tu apărarea, că ne cunoaştem noi feleşagul! - Adică, ce crezi tu: că ea n -are ochi să vadă? Nu vede cum te uiţi la Steluţa? - M-ai zăpăcit pur şi simplu cu Steluţa asta a ta. Dar cum mă uit la ea? Ca la Tomina, ca la Ancuţa, ca la toată lu mea. - Vrei să-ţi spun eu? Te uiţi la ea ca la film, ca la tabloul lui Da Vinci: cu admiraţie şi dorinţă. O clipă n -o scapi din ochi. Silvian răspunse flegmatic: - Haida de! Ai vedenii, fătucă. Îmi pare rău că trebuie să -ţi spun tocmai eu, dar ţi se năzare. Da, da. Ţi se năzare, aşa cum i se năzare desigur şi ei. - Să ştii că Liana nu -i proastă. Cam înţelege ea filmul tău şi încă foarte bine. - La urma urmei, nu mă interesează ce înţelege Liana, cum nu mă interesează ce înţelegi tu... Mai bine, hai prind e şi tu de dulapul ăsta, că nu pot să -l tîrăsc numai eu! Acum că petrecerea se spărsese, se cereau puse toate la locul lor: strînsă şi dusă vesela, adus dulapul şi canapeaua, masa pusă la locul ei, etc. Adică, refăcut aranjamentul pentru culcare. Preşuril e se puteau pune şi mîine, fiindcă trebuiau scuturate şi asta cerea mai mult timp. Celelalte însă nu sufereau amînare. - Eu una îţi spun: că Steluţa e o colegă ca oricare, nici mai proastă, nici mai deşteaptă; nici mai frumoasă, nici mai urîtă. Ce -ar putea să mă atragă la ea? Poate, „balcoanele” şi „parterul” singurele lucruri mai de valoare la una ca ea.... - Măi, frate-meu, pe mine vrei tu să mă duci, tocmai pe mine care ştiu şi ce visezi noaptea? - Vorbeşti prostii, Fodrica. Nu zic că nu -mi place. Toţi băieţii o plac. Dar de la asta şi pînă la ce crezi tu e cale lungă. Atît de lungă, că mii de ani i -ar trebui Steluţei să ajungă... Nu, drăguţă. Departe de mine sentimentul acesta care nu se vîjeşte cu Silvian, un bădăran necioplit cu fetele, insensibil la farmecul colegelor lui. - Nu te silesc să faci mărturisiri complete. Dar nici aşa toantă, te rog să nu mă crezi! Diagnosticul sare -n ochi de la prima vedere. Dar eu, ca o viitoare medicinistă ce sînt, nu m -am grăbit totuşi să-l pun înainte de-a studia bine cazul. Silvian ripostă prompt. - Ce vorbeşti, domnule? Nu ştiam că ai asemenea preocupări. Dar apropo! Pe tine te studiezi? Te cercetezi vreodată? Te uiţi din cînd în cînd în oglindă ca să vezi cum arăţi şi cine eşti? - Bineînţeles că mă uit. Dar să nu de plasăm discuţia! - De ce să n-o deplasăm? De ce să nu discutăm şi despre tine? Pentru că nu-ţi convine? - O să vorbim şi despre mine, dar ceva mai încolo. Acum subiectul eşti tu şi isprăvile tale. - De ce „mai încolo”? Oglinda nu e microscop şi cînd o cump eri, o cumperi şi pentru tine; în primul rînd pentru tine. Dorina nu se lăsă nici ea. - O cumperi evident pentru tine, dar o mai bagi şi altora sub nas. Pe urmă, n-o scoţi doar pentru a te admira, cum faci tu. - Ia te uită, domnule! Cine -mi ţine mie oglinda... - Eu ţi-o ţin ţie, tu mi-o ţii mie şi amîndoi, altora. Aceasta e calea dialectică a cunoaşterii adevărului... Citat, V. I. Lenin, Opere complete... Dar eu voiam să -ţi spun altceva, dacă-mi dai voie: să te fereşti de ridicol! Silvian deveni serios. 124

- A, asta era. Săracu Silvian a căzut în oala de noapte şi Dorina vrea să -l salveze. Am înţeles bine? - Cam aşa ceva. - Nu cumva îţi asumi o sarcină prea grea? - Încerc să te previn, atîta tot. Las-o baltă!Nu mai încerca! Te osteneşti degeaba, oglinjoara mea. - Mă bizui pe bunul tău simţ şi pe amorul tău propriu. - Nu te mai bizui! Nu există. - Totuşi, aş vrea să pricepi că Steluţa nu e o fată potrivită pentru tine; că te străduieşti zadarnic şi ea nici nu te bagă în seamă. Observaţia asta îl înfurie şi mai rău. - S-o ia dracu şi pe Steluţa şi pe tine şi să mă laşi în pace cu tîmpeniile astea! Stinse lumina şi se trînti nervos în pat.

La vreo două săptămîni după aniversarea lui Silvian, în prima recreaţie după teza la fizică, grupul acestuia, To mina, Liana, Lenard şi ceilalţi luă hotărîrea să iasă cu toţii a doua zi după-amiază în curtea liceului, pe terenul de fotbal, tenis şi volei, la Potaissa şi Mocca, să facă poze pentru imortalizarea acelor momente şi locuri cunoscute şi trăite împreună şi de care se simţeau sufleteşte legaţi pentru totdeauna. Ideea venise de la Liana, dar fu repede îmbrăţişată de toată lumea. Condiţia era una singură: ca vremea să ţină cu ei; adică să nu le facă figura soarele. Aparate aveau şi Tomina şi Lenard, iar film av ea să cumpere Liana. Vremea începuse a se strica încă de ieri. Dintr -un albastru frumos, fără nici un nor, cerul devenise peste noapte posomorît şi vîntul sufla puternic în rafale prelungi, încreţind fustele şi rochiţele fetelor. Soarele cînd apărea, cînd dispărea ascunzîndu-se undeva sub un nor. Dar, după primele fleşuri luate cu blitzul, în faţa meselor pline de ceşti şi pahare, farfurioare şi cupe de îngheţată, ameninţarea cu stropitoarea de sus deveni iminentă şi deci se cerea mare grabă sau amînarea pe ntru ziua următoare. Şi pentru că lucrurile stăteau oarecum în cumpănă, nefiind gata nici unul să ia o hotărîre mai fermă, cînd ajunseră la liceu, începu să picure de -a binelea, făcîndu-i pe mulţi să regrete că n -au rămas la cofetărie. Lenard fu de părere să se întoarcă, să mai aştepte o vreme acolo. Mese erau. Chef aveau şi nici banii nu lipseau. Tomina se declară de acord. Liana la fel. Numai Steluţa şi Silvian ezitau. Tocmai erau pe punctul să facă stînga -împrejur, cînd se hotărî. N-avea nici un rost să se ducă cu ei... Era în cămaşă şi pînă la Potaissa, ploaia l -ar fi făcut ciuciulete şi apoi nu mai avea nici un chior la el... Cafeaua cu îngheţată şi rom i -o plătise Liana şi nu mai avea chef să primească nimic pe deasupra. Modestia îşi spunea şi de data asta cuvîntul. Dacă el nu s -ar fi simţit prost, n -ar fi fost bineînţeles o problemă, fiindcă se găsea totdeauna cineva să plătească: Liana, Tomina şi uneori Lenard cînd era de faţă. S-ar fi găsit şi acum, dar nu-i convenea situaţia asta ingrată, care -l făcea să se simtă îndatorat cuiva, mai ales că rareori putea face şi el pe galantul cu ei. Degeaba insistă Tomina: - Hai mă, ce dracu! Doar sîntem între prieteni. - Cu clipurile astea nu ne mai întîlnim noi veci -pururea. - adăugă şi Lenard. Silvian nu se lăsă convins. Dimpotrivă, le făcu semn cu mîna, îndepărtîndu -se repede. Liana se luă după el. - Sil, te rog eu! Ai încredere -n mine! Uite, am 10 lei. Ba nu, 15... Ţi -i dau ţie să ne faci cinste la toţi. Picăturile începură să se îndesească, obligîndu -i să se refugieze în primul gang. - Dar nici prin cap nu -mi trece. Nu mai îndatorat destul? 125

- De ce? - Pentru că nu ştiu cînd aş putea să ţi -i dau înapoi. - Dar nu-ţi fixez nici un termen. Eu ştiu c -ai să mi-i dai şi gata. La primul salar de director, la prima p ensie, cînd ai să poţi. - Li, nu crezi c-aş putea să mă simt prost? - Dar eu ţi-i dau din toată inima tocmai ca să nu te simţi prost şi te rog să -i primeşti ca pe un împrumut perfect aranjat. Silvian se simţea stînjenit. Înţelegea el bine ce înseamnă îm prumutul acesta fără scadenţă precisă: o poliţă în alb, un contract cu inima şi cu sufletul lui. Şi tocmai de aceea nu putea accepta. - Li, tu eşti un „bibelou de porţelan, un obiect de preţ cu smalţul nepătat”, iar eu, un catîr încăpăţînat, un măgar fără cruce. Ce legătură vezi tu între măgar şi porţelan? Eu nu văd nici una. Liana zîmbi. - Eu văd una, şi încă una foarte strînsă. - Serios? Arată-mi-o şi mie! - Am să ţi-o arăt, dar nu aici... Îi şterse obrajii şiroind de ploaie cu mîinile ei. Nu cu batis ta, nici cu eşarfa, ci cu palmele goale. Îi era drag colegul acesta înalt şi frumos şi -ar fi făcut pentu el orice; nu numai asta, orice prostie, orice nebunie, numai să -l ştie aproape de ea, să-l ştie al ei, deşi simţea foarte clar că el rămînea departe în spate şi pe undeva, străin. - Bine, atunci nu mai merg nici eu. Şi îţi propun să mergem la P.D.U.! P.D.U. era un bufet sordid aflat la marginea oraşului, unde se mai duceau uneori elevii cei mari la o bere. Numai aici erau siguri că nu riscă să fie văzu ţi sau recunoscuţi de vreun profesor şi astfel să piardă o parte din demnitatea lor de oameni-elevi... iniţialele lui însemnînd chiar lucrul acesta: „pierderea demnităţii umane.” - Doamne fereşte! Li, ce-ţi veni? Ăsta-i un loc al perzaniei, al viciului şi degradării. Nu se poate. - Cu tine se poate. N-am fost niciodată, dar cu tine aş merge, m -aş simţi în siguranţă deplină. Pe urmă, sînt curioasă şi eu să văd unde se duc băieţii. - Bine, dacă vrei să umpli şi golul acesta din cultura ta generală, am să t e duc, îţi promit. Dar nu acum. Poate, sîmbătă sau într -o altă zi mai frumoasă. Văzînd că nici asta nu merge, Lianei îi veni altă idee: - Atunci hai să mergem la Reli! - La cine?! Silvian rămase ca la dentist. Orice şi -ar fi putut închipui, la orice se putea aştepta: la o plimbare în parc sau pe deal, la o chemare la film, la orice. Dar în vizită la Reli, asta nu, niciodată. În primul rînd, fiindcă Reli nu făcea parte din cercul lor; nu erau în relaţii de prietenie cu ea şi în al doilea rînd, fiindcă n -aveau nici un motiv s-o viziteze. - La Reli? Vorbeşti serios? Ce să căutăm noi acolo? - Să stăm de vorbă cu ea sau cu tatăl ei. Ştii că puşcăriaşul acela e tatăl ei? - Da, am aflat şi eu, dar nu mă mai interesează la ora aceasta. - Credeam că vrei să-l cunoşti, să discuţi cu el. - Nu mai vreau. Am fost curios să -l cunosc atunci, pentru că se vorbise mult despre el. Dar între timp m -am lămurit şi nu mai am chef. Iar pe Reli o văd la şcoală. Nu mi-ajunge? În momentul acela trecu prin dreptul lor Volga Securităţii cu Pîrnău la volan şi Bobanga în dreapta. Liana mai spera încă să nu -i fi văzut. Dar în clipa următoare, tatăl ei sări din automobil, veni direct la ei, o luă de păr şi o împinse cu fermitate spre maşină. Silvian mai aşteptă o vreme în gang, dar văzînd că ploaia n-are de gînd să înceteze, o luă iute la picior, întinzînd compasul la maximum. Ajunse acasă bine murat şi cu o foame de lup. Îşi schimbă veşmintele ude şi intră în bucătărie. Mirosul apetisant de pîine coaptă îl anunţa că mama lor făc use în cuptor. Pîinea şi cocorăzile bine rumenite aşteptau aburind sub prosop. Înşfăcă o cocoradă cu brînză pe care o devoră cu lăcomiestînd în picioare. Mai luă una cu varză şi coborî cu ea jos, în 126

camera lui. Dorina îşi făcea temele fericită că era singu ră şi că putea să-şi întindă cărţile şi caietele pe toată masa. - Nu te-ntinde, broască-n tău, că nu-i tăul tăt al tău! - o avertiză el, muşcînd hulpav din coltucul crocant. Deschise aparatul de radio şi imediat auzi semnalul ştiut şi vocea Ioanei Măgură Bernard: „Aici, Radio Europa Liberă, ziarul vorbit al romînilor de pretutindeni... Aici, Radio Europa Liberă... Ascultaţi ştirile!” Ascultă ştirile, dar fără nici un interes. De fapt, ştirile şi programul politic nu -l interesau cîtuşi de puţin. Altceva aştepta el: Metronomul. Şi curînd auzi vocea bine cunoscută repetînd de mai multe ori: „Metronom 71... Metronom 71...” Era vocea lui Cornel Chiriac, un redactor foarte informat şi pe care îl urmărea încă din clasa a X-a. Cornel Chiriac fusese redactor la Ra dio Bucureşti, unde ţinuse o rubrică muzicală, intitulată „Metronom 69”, şi care, ajuns în Germania, uitase să se mai întoarcă la autocar sau, după cum spuneau alţii, „se transferase la Radio Europa Liberă”, unde ţinea aceeaşi emisiune. „Astăzi vom asculta hiturile Marii Britanii de anul trecut şi în continuare, locurile 11-20 din top-twenty 1. Apoi vom citi cîteva din scrisorile venite de la ascultători şi vom da amănunte despre concursul privind alcătuirea topului lunii aprilie.” Fantastic! - exclamă Silvian cu gura plină, bucuros că se brodise totul aşa de bine. - Excelent, excelent! De cînd aştepta el lucrul acesta?... Pregăti urgent magnetofonul, se concentră la maximum şi cînd găsi momentul oportun, declanşă înregistrarea. Şi cît ţinu emisiunea nu făcu decît asta: să pună stop şi să ridice stopul, foarte atent la începutul şi la sfîrşitul melodiilor ca să prindă totul. Nu era o treabă uşoară deloc, pentru că orice secundă de întîrziere putea să compromită înregistrarea, luînd un sunet sau două în plu s sau în minus. Dar Silvian era demult exersat. Lucra aproape ca un profesionist. Evident, în condiţiile în care se putea face o înregistrare de calitate de la un post de radio ca Europa Liberă, bruiat sistematic şi plin de paraziţi aproape tot timpul; iar cînd era vreme rea, condiţii atmosferice grele ca acum, recepţia acestor frecvenţe pe unde scurte era o treabă nasoală de tot fără un aparat foarte bun şi o atenă la fel. El le avea pe amîndouă. Antena şi -o construise personal. Şi de cele mai multe ori reuşea să facă ceea ce alţii şi -ar fi dorit cu ardoare. „Şi acum, dragii mei, vorbi Cornel Chiriac, după Mary Hopkins cu „Timpul Florilor”, vă propun să ascultăm o altă piesă care a stat în vîrful topului nouă săptămîni în anul 1968, iar anul trecut n -a coborît niciodată mai jos de locul 10. Aţi ghicit: este vorba de Beatles cu „Hey Jude”.” Silvian era pe fază. Eliberă banda şi rolele începură să se rotească sub ochii lui, una mai harnică decît alta, culegînd toate sunetele receptorului. Mînca şi fredona odată cu Beatles. Şi astfel rămase lîngă aparat, cu o mînă pe codrul de pîine şi alta pe butonul magnetofonului, fericit că putea să înregistreze cele mai frumoase piese ale muzicii englezeşti cu cei mai mari interpreţi ai timpului: Beatles, Tom Jones, Engelbert Humperding şi ceilalţi. Muşca din bucata de cocoradă şi mai lua un cîntec, notîndu-şi concomitent titlul şi interpretul melodiei. La sfîrşitul emisiunii se putea declara mulţumit, fiindcă avea ce să -i arate lui Tomina. Făcuse o treabă de milioane, şi totul într-o singură oră... Acum se punea problema dacă să participe şi el sau nu la concurs, la întocmirea topului celor mai bune melodii ale lunii aprilie... De ce nu? - îşi spuse ascultînd ultima piesă. În fond era o chestie foarte simplă. Participau la el atîţia agiamii şi afoni care habar n -aveau ce-i aia muzică de calitate. El de ce n-ar încerca? Ar fi putut alcătui orice top, cunoaştea toată muzica folk şi pop-rock transmisă la ora aceea, cel puţin la fel de bine ca ceilalţi... Smulse o foaie din caietul de romînă şi înşiră pe ambele feţe cele mai bune 40 de melodii cunoscute, aşa cum îi veneau lui în minte. Apoi reluă operaţia eliminînd zece din ele. Pe urmă, încă cinci; şi tot aşa, pînă cînd rămase cu douăzeci. Era o selecţie foarte judicioasă, după nişte considerente minuţios cîntărite. Apoi, sub impresia momentului şi a celei din urmă adunări generale de U.T.C., trecu la redactarea 1

TOP 20 din revista Billboard Magazine 127

scrisorii din preambul, fără de care clasamentul lui n -ar fi avut bineînţeles nici un succes... Smulse o altă foaie şi începu de sus, fără dată şi fără localitate: „Domnule Cornel Chiriac, înainte de -a vă prezenta clasamentul întocmit de mine, aş vrea să vă povestesc ceva despre noi, tinerii liceeni din oraşul Sursa... aşa ca să aflaţi şi d-voastră ce mai facem şi cum o ma i ducem de cînd aţi plecat...” Şi gîndurile începură să curgă uşor, unul după altul, pe un ton ironic, caustic pe alocuri, aşa cum văzuse că procedau şi ceilalţi. Evident, era numai o schiţă, o simplă ciornă de lucru pentru ceea ce avea să fie în final. Şi pentru că îi ieşise atît de bine, neaşteptat de bine, se gîndi să i -o arate şi lui Tomina. Şi asta cît mai curînd. De ce nu chiar mîine?... Dar Tomina lipsi a doua zi. Răcise din cauza ploii şi mama îl reţinuse acasă. Joi, lipsi el, aşa că se văzură abia vineri. Se sunase deja de intrare şi profesoara Bobanga era la catedră. În ziua aceea lipseau cam mulţi colegi din clasă şi printre ei, lipsea şi Tomina care intră cel din urmă tuşind ca un cîine plouat toată săptămîna. Silvian se aşeză cuminte în bancă, îşi scoase romanul şi începu să citească la adăpostul unui maldăr de cărţi şi caiete clădite expres în scopul acesta. - Astăzi vom trece la ultima noastră lecţie de biologie. - începu mama Lianei cu vocea ei moale, adormitoare, pe care i -o dăruise şi fetei şi care suna mai degrabă a cîntec decît a expunere. - Dar înainte de-a trece la recapitulare, vom vorbi despre relaţia om-mediu, natură-societate, încercînd să vedem care este locul şi rolul omului în sînul acesteia, să vedem care este înrîurirea lui asu pra naturii şi acţiunea naturii asupra noastră. Altfel spus, vom vorbi despre cunoaştere şi acţiune: despre cunoaşterea şi transformarea naturii în raport cu nevoile noastre şi cu necesităţile societăţii în continuă creştere şi diversificare... Vorbea aşa de frumos şi de calm, că te trăgea la somn. Şi unii chiar aţipeau, dacă nu-şi găseau ceva mai bun de făcut. Liana îşi pilea unghiile. Steluţa desena, iar Tomina copia ceva în caietul lui de cîntece. - E bun? - se interesă Liana cu voce scăzută. - Aşa şi-aşa. - răspunse Silvian supărat că era deranjat fără nici un rost. - Mi-l împrumuţi şi mie? - Mai am cîteva pagini şi ţi -l dau. Profesoara îi auzi şuşotind şi nu -i fu greu să observe că Silvian citeşte. Şi ca urmare, îl strigă pe nume, dar nu răstit, nu ţipînd, ci cu acelaşi ton moale, obişnuit, cu care ar fi strigat -o şi pe Liana. Silvian n -o auzi. Citea atent, concentrat. - Egri Silvian! - mai strigă o dată doamna Bobanga. Liana îi făcu semn. Silvian se ridică în picioare, dar atît de încet şi de dezor ientat încît să-l fi trezit din somn şi n-ar fi fost mai buimăcit. Se uită în dreapta, se uită în stînga, dar nici un semnal, nimic. Îngăimă nesigur: - N-am înţeles întrebarea. Suzi şi Reli pufniră în rîs. - Te-am întrebat cu ce te ocupi. Nu te interesează lecţia noastră? Că nu-l interesa era limpede, dar nu putea spune lucrul acesta deschis. Ar fi fost o impoliteţe şi nu se cădea tocmai cu ea, cu mama Lianei; şi nu pentru că era mama ei, ci pentru că era o femeie bună, una din profesoarele cele mai apropi ate de ei, de băieţi mai ales, pentru care avea o slăbiciune adevărată. Discuta cu ei ca o mamă, sfătuindu-i cum să se poarte cu fetele, cum să se îmbrace şi cum să vorbească cu ele, conştientizînd în ei răspunderea faptului că erau bărbaţi, viitori capi d e familie. De aceea era şi preţuită, şi respectată de toţi elevii... Dar nu putea spune nici „da”, pentru că ar fi putut să -l întrebe: „Atunci de ce nu eşti atent?”. Îşi lăsă privirea în jos ca un elev vinovat ce era. - Ce citeşti? - Un roman poliţist. - Captivant? - Destul de interesant. Profesoara veni lîngă el. Întoarse volumul: „Răzbunarea victimei”... - Vrei să mi-l împrumuţi şi mie? Silvian întoarse capul. Se simţea învins. Dacă l -ar fi scos la colţ, l -ar fi dat 128

afară sau dacă i-ar fi confiscat romanul ar fi fost în regulă, o pedeapsă bine meritată. Dar aşa?... - Stai jos! Se duse la catedră şi -şi continuă expunerea: - Între om şi mediu, individ şi societate, natură şi societate, trebuie să existe o relaţie de armonie, de colaborare şi participare inteligentă, de interdependenţă complexă; adică o relaţie care să asigure echilibrul şi integritatea ecosistemului. Fără o cunoaştere profundă a locului şi rolului nostru în cadrul naturii şi societăţii, echilibrul se poate rupe, se poate prăbuşi şi astfe l, să se ajungă la dezechilibre mai mari sau mai mici, la tulburări şi conflicte uneori foarte grave, cu consecinţe imprevizibile pentru om şi societate... Silvian încercă să se concentreze asupra lecţiei, să priceapă ce vrea să zică profesoara prin armonie cu mediul social şi natural, prin tulburarea echilibrului dintre om şi mediu, om şi societate, natură şi societate... cu consecinţe atît de grave şi de imprevizibile... Şi descoperi că lucrurile sînt prea complicate pentru mintea unui licean ca el. Era în stare să rezolve ecuaţii de gradul zecesprezece cu enşpe necunoscute; să calculeze limite şi integrale şi atîtea minuni greu de citit şi de scris, dar încă de rezolvat. Dar nişte probleme ca cele expuse de profesoara Bobanga nu le putea rumega nicicum. De ce? Ar fi fost bine ca profesoara să le explice mai simplu, pe înţelesul tuturor... Şi pentru că n -o putea urmări, începu să se gîndească la scrisoarea către Cornel Chiriac. Curînd auzi clopoţelul sunînd. O văzu pe mama Lianei cum îşi ia catalogul şi se îndreaptă spre uşă păşind mărunţel, în ritmul bătăilor inimii lui. Ieşi după ea, pe culoar. - Tovarăşa profesoară, vă rog să mă iertaţi! N -are să se mai întîmple niciodată, vă promit. Profesoara Bobanga îi zîmbi binevoitoare. Zîmbi şi el, înţelegînd mai tîrziu cît de caraghios fusese încercînd s -o asigure de cuminţenia lui acum, la sfîrşitul anului şi liceului. Se întoarse în clasă. Tomina era tot în bancă, copia de zor. Silvian luă ciorna şi i-o vîrî sub nas. Acesta lăsă pixul pe bancă şi citi repede t otul, exclamînd încîntat: - Excelent, gagiule, excelent! Să ştii că şi eu mă înscriu. Cînd are loc concursul?...

V Maiorul Bobanga cercetă declaraţia lui Silvian, dar fără mare interes; din punctul lui de vedere, lucrurile fiind clare de la începu t. Îşi chemă ajutoarele, pe Pîrnău şi Rîjală, apăsînd pe un buton aflat la îndemînă şi le dădu instrucţiuni precise: unuia, să pregătească dubiţa, iar celuilalt, să ia arestatul. El luă revistele şi se îmbarcară toţi patru demarînd uşor în direcţia liceulu i „Avram Iancu”. În faţa intrării, Bobanga şi cu Pîrnău se dădură jos din maşină, ceilalţi, stînd pe loc în aşteptarea ordinelor lui. Maiorul o luă înainte, iar Pîrnău după el cu magnetofonul în mînă, pînă la capătul coridorului, unde era cabinetul directo rului. Bardaşu era înăuntru; verifica condica de prezenţă. La intrarea maiorului se ridică în picioare şi rămase aşa, aşteptînd ca Bobanga să ia loc pe unul din cele două fotolii aflate lîngă perete. Dar ofiţerul strînse la repezeală cele cîteva condici şi cataloage întinse pe masă şi le grămădi la întîmplare unele peste altele pentru a face loc magnetofonului. - Pune-l aici şi aşteaptă-mă la maşină! - îi ordonă el lui Pîrnău care depuse obiectul pe masă şi se retrase docil, în felul obişnuit în instituţia lor. - Am înţeles, să trăiţi! Aştept la maşină. Pîrnău era ajutorul lui de nădejde, pe care el îl adusese în Instituţie şi -l promovase în grad. Îl luase de la secţia aceea de Miliţie, unde -l găsise într-o vară 129

jucînd table cu un alt camarad. Era în timpu l unei cercetări de caz. Îl găsi săritor şi destoinic şi-l luă cu el chiar a doua zi. Pîrnău era un subaltern foarte disciplinat şi foarte devotat Instituţiei, ca şi Rîjală, Bătălan şi ceilalţi de altfel. În privinţa lui Rîjală însă avea unele rezerve din cauza vîrstei şi a faptului că era fiu de ţăran înstărit, mai puţin învăţat să tragă la şaibă. - În şcoala dumneavoastră se petrec lucruri urîte, tovarăşe director. - începu Bobanga fără nici o introducere. - Mai mult decît urîte, aş zice chiar grave, cît se poate de grave. Îmi pare rău că trebuie să vă spun tocmai eu lucrul acesta, pentru că într-un liceu de mărimea şi prestigiul acestuia, într -o instituţie de învăţămînt liceal pentru care statul cheltuie bani grei, elevii sînt fără supraveghere, prost edu caţi, lăsaţi de capul lor. Se poate? Spunea asta într-adevăr cu o mare tristeţe şi adîncă mîhnire, după cum se putea vedea pe faţa şi din tonul lui foarte serios, îngrijorat pur şi simplu. Zadarnic încerca Bardaşu să spună şi el ceva, să mai atenueze din gravitatea acuzaţiilor aduse. - Să ştiţi că corpul nostru profesoral este foarte bine pregătit şi ca urmare, elevii noştri se numără printre cei mai buni elevi pe judeţ, cu rezultate excelente la toate olimpiadele şcolare şi la toate disciplinele de concu rs: la sport, la fizică şi matematică, la munca patriotică etc. etc. Dar Bobanga continuă săpuneala fără să se sinchisească de argumentele lui. - Se poate, dar elevii cei mari v -au cam scăpat din mînă: se poartă ca într -o şcoală fără profesori. Umblă cu claia aia mare de păr pe cap mai dihai decît fetele şi cu pantalonii ăia albaştri, strîmţi şi jegoşi, de le crapă fundu -n ei. Asta-i ţinută de elev? Vă bateţi pur şi simplu joc de uniforma şcolară. Există nişte reglementări speciale pentru învăţămînt, mi s e pare. Un regulament de ordine interioară. Unde sînt ele? De ce nu se respectă? Şi dacă ar fi numai atît. Dar sînt altele şi mai grave... Bardaşu se potoli. Tăcu şi ascultă încordat. Bobanga avea fără îndoială dreptate. Aspectele semnalate erau adevărate , dar situaţia nu era deloc alarmantă. Erau cîteva cazuri printre elevii cei mari, în rîndul clasei a XII -a în special. Asta nu însemna c-au scăpat de sub control, c -au rămas neobservaţi. Dimpotrivă. Erau toleraţi, trecuţi cu vederea, fiind vorba de premia nţii şi olimpicii liceului în primul rînd. Apoi, de faptul că erau absolvenţi în curînd. Pe urmă, numărul lor era neînsemnat, fiind vorba de copii ai căror părinţi lucrau în străinătate şi de unde îşi puteau permite să le aducă asemenea articole de îmbrăcă minte. - Dar situaţia e şi mai gravă: mulţi dintre ei ascultă posturi de radio străine; înregistrează şi difuzează muzică occidentală. Nu le mai place muzica romînească, cunoscută şi recunoscută în toată lumea pentru frumuseţea ei inegalabilă. Nu le mai place radio Bucureşti sau Cluj şi urmăresc Radio Europa Liberă, Vocea Americii, B.B.C. şi Vocea Germaniei; adică cele mai retrograde şi mai reacţionare posturi de radio din lume şi unde se pripăşesc toţi transfugii şi duşmanii Romîniei, oameni cu care intră în corespondenţă foarte mulţi tineri din ţară, că te şi miri unde le sînt părinţii şi ce fac dascălii lor. Şi în continuare, pentru a risipi total şi definitiv orice îndoială, îi înfăţişă cazul elevului Egri Silvian, arătîndu -i scrisoarea acestuia şi exp licîndu-i de ce trebuia adus şi prezentat în faţa clasei şi poate, chiar a şcolii întregi... pentru a servi ca exemplu celorlalţi elevi. Dar pînă una-alta, dorea să stea de vorbă cu Tomina. Ca urmare, elevul numit trebuia să fie chemat aici pentru cerceta re lămuritoare în aceeaşi cauză şi pentru a nu fi dus la ei deocamdată. Bardaşu ieşi numaidecît afară şi intră în sala profesorală. Aici erau ca de obicei mai mulţi profesori şi profesoare, toţi aşteptînd să se sune de intrare. - Vă rog să trimiteţi pe ci neva după elevul Tomina! - spuse el ferm, dar fără să se adreseze cuiva în mod special. Apoi se duse la tablă, luă creta cea roşie şi scrise cu litere mari: „ÎN PAUZA MARE, COMUNICĂRI IMPORTANTE!” Colegii prezenţi se uitară unii la alţii ca cioara la nucă : „Ce e? Ce e? Ce s -antîmplat?” Procedeul nu era neobişnuit în sine, căci ori de cîte ori se ivea o problemă de interes general - că venea cineva în inspecţie sau se anunţa una din 130

cunoscutele activităţi didactice pe şcoală sau în comisiile metodice - directorul de cele mai multe ori făcea treaba asta: lua creta şi scria pe tablă, atenţionînd corpul didactic asupra evenimentului, temei şi datei la care avea loc. Dar o făcea totdeauna deschis, discutînd cu colegii de faţă. Acum însă luase creta cea roşie, a ccentuînd în chip lămurit caracterul de urgenţă şi gravitatea acţiunii. Pe urmă, laconismul notei şi faptul că directorul avea o mină foarte serioasă nu lăsau nici un dubiu în această privinţă. Pentru cei ce-l văzuseră pe Bobanga intrînd la direcţiune nu e ra greu de ghicit că furtuna venea dintr -acolo; că din moment ce Tomina era chemat de urgenţă la cabinet, nu putea fi un semn bun. Şi întrebările începură să curgă ca ploaia, deşi mai mult din gesturi şi din priviri. Profesoara Bobanga fiind şi ea de faţă, nimeni navea curajul să întrebe desluşit. De altfel nici nu era vreme, căci se auzi clopoţelul sunînd de intrare şi fiecare îşi luă catalogul şi o porni spre clasă. Pînă să vină Tomina, Bobanga îşi instală magnetofonul: între cele două fotolii era o mescioară acoperită de sticlă şi dedesubtul ei, o priză. Aşeză aparatul pe ea, îl vîrî în priză, răsuci butonul play şi potrivi volumul. Apoi se aşeză la biroul directorului, sobru, întunecat, ca o statuie rău prevestitoare. Bardaşu întrebă dacă poate rămîne de faţă şi Bobanga îl invită chiar s -o facă. Nu era nimic secret aici şi pe de altă parte, era dator să rămînă. Îl stînjenea întrucîtva prezenţa lui, dar îi făcea şi plăcere totodată, fiindcă se putea afirma: fiindcă avea ocazia să dea lecţii de cercetare penală, de anchetare judiciară a unui caz neobişnuit. Avea prilejul adică să arate ce poate, de cîtă pricepere şi dibăcie trebuie să dea dovadă un ofiţer de securitate, cu cîtă ştiinţă şi viclenie trebuie să formuleze întrebările pentru a scoate la suprafaţă adevărul. Cînd ciocăni la uşă Tomina şi păşi înăuntru, reţinut şi intimidat de locul acesta, Bobanga îşi consulta carneţelul cu însemnări privind interogatoriul şi nu răspunse la salutul lui sfios de elev chemat la director. Tomina rămase pe loc aşteptînd să fie luat la întrebări. Nu ştia să fi călcat pe bec în ultima vreme, iar prezenţa maiorului Bobanga nu -i spunea nimic. Ştia cine e şi unde lucrează, aşa cum ştiau mai toţi colegii. Îl intriga numai faptul că şedea la birou în locul directorului, iar acesta, pe un fotoliu, ca un om oarecare primit în audienţă la şef. După cîteva minute bune, pe care şi Bardaşu le găsi cam lungi, în cele din urmă catadixi să ridice ochii spre el. - Tu eşti Tomina Emil? Din clasa a XII -a A? - Eu. - răspunse Tomina mi rat. Ce întrebare mai era şi asta? Desigur că nu se aştepta să -l cunoască toată ţara, cine era şi în ce clasă anume; dar el ar fi trebuit să ştie, căci era în aceeaşi clasă cu fiica lui încă din clasa a V-a. - De ce nu eşti în uniformă? Nu -ţi place sau nu ai? Ori ai ajuns profesor? Întrebarea căzu ca un trăznet. La orice s -aştepta, numai la asta nu. Tonul însă nu semăna a reproş, cît mai degrabă a curiozitate. De aceea, răspunse fără sfială: - N-aş putea spune că-mi place sau nu. Dacă trebuie, trebuie: o port şi nimic mai mult. Răspunsul era puţin cam obraznic, dar adevărat, fiindcă era în pantaloni de blugi şi haina de uniformă. Mai aveau cîteva zile şi gata cu şcoala şi cu uniforma. De aceea, atmosfera în clasă era mai lejeră acum la sfîrşitul şcolii ş i elevii îşi puteau permite să vină oricum. Chiar şi Liana venea uneori îmbrăcată altfel şi evident că nu numai ea. - Dar muzica folk şi pop -rock îţi place? Întrebă Bobanga ridicîndu -se de la masă şi făcînd volumul muzicii mai mare. Abia acum observă Tomi na magnetofonul pe masă şi husa alături. Îl recunoscu imediat. Era la Silvian. Cum a ajuns aici, în biroul directorului?... Şi dacă pînă atunci mai avea o umbră de nedumerire pentru ce fusese chemat la direcţiune, acum se risipi cu totul. - Bineînţeles că-mi place. Cui nu-i place? - Cunoşti piesa asta? Ei, asta-i bună! Îşi spuse Tomina în gînd. Era pe buzele tuturor. Cum să n -o cunoască? - Bineînţeles că o cunosc: e „Submarinul Galben”. 131

- Ştii cine-o cîntă? Ce naiba voia omul acesta cu întrebările lui pu erile? Să-i verifice cunoştinţele sau să-şi bată joc de el?... - Formaţia Beatles. - E adevărat ce se spune: că grupul acesta este cel mai bun din Statele Unite? - Din Marea Britanie. - îl corectă Tomina imediat. - Mă rog, din Marea Britanie, dacă zici tu . Eu nu mă pricep prea bine. Dar e adevărat? - Da, e adevărat. Adică aşa se spune. - Cine spune, Silvian sau Lenard? Tomina zîmbi. - Revista Billboard şi comentatorii de muzică. - Dar tu ce zici? Au dreptate? Tomina se gîndi un moment. Lui îi plăcea m ai mult Rolling Stones şi Bee Gees, cu toate că piesele beatles -şilor erau la fel de cantabile şi de frumoase. - Nu ştiu ce să vă spun. Cred că au dreptate în felul lor. - Cine ar fi, după tine, pe primele trei locuri în „Top -Ten”? Tomina era de bună credinţă şi încerca să răspundă la întrebările lui în chip firesc, fără să sesizeze capcana ce i se întindea. Bardaşu oare o sesiza?... - Păi, după revista Billboard, pe primele trei locuri ar fi The Beatles, Rolling Stones şi Bee Gees. - Asta, la formaţii. Dar la solişti? - La solişti... la solişti: Tom Jones, Engelbert Humperding şi John Rawls. răspunse Tomina mîndru de cunoştinţele lui. - Dar în Statele Unite? - În Statele Unite: Bob Dylan, Ray Charles şi Elvis Presley, cred. Nu sînt foarte sigur. - Ei, dar te pricepi la muzică, nu glumă. Unde vrei să dai după liceu? - Aş vrea să dau la Istorie. - La Istorie? - se miră Bobanga sincer impresionat. - Păi, ce legătură are istoria cu muzica pop-rock? N-am auzit ca Burebista sau Decebal să fi cîntat în v reo formaţie de genul acesta şi nu mi -l pot închipui nici pe Mircea cel Bătrîn cu saxofonul la gură sau pe Ştefan cel Mare cu ghitara în braţe. Tu poţi? Tomina zîmbi. Bardaşu la fel. Butada era savuroasă, pe gustul lor. - Prietenei tale îi place muzica? Bardaşu se ridică şi ieşi. Discuţia asta despre muzică începuse să -l plictisească. Se prelungea cam mult, şi fără nici o finalitate precisă. - Cred că da. - răspunse Tomina circumspect. - Cum vine asta: „cred că da”? Îi place sau nu -i place? Scurt pe doi! - Îi place. - Dar lui Lenard? Tomina ezită. Ce sens aveau întrebările acestea evident infantile şi care sunau ca şi cele din jocul de-a portocalele: De ce una şi nu două? De ce două şi nu cinci?... - De ce nu-l întrebaţi pe el? Ar putea să vă răspundă mai bine. - Am să-l întreb eu şi pe el, nici o grijă! Acum te întreb pe tine şi te invit să răspunzi. - De ce nu i-ar place? - răspunse Tomina tot printr -o întrebare, ceea ce îl cam înfurie pe Bobanga. - Nu ţi se pare că eşti cam obraznic? Mie aşa mi se pare . Adică sînt sigur. Aici numai eu pun întrebări. Tu eşti chemat să răspunzi, nu să pui întrebări. Ne -am înţeles? Tomina făcu semn din cap că da. Dar buna lui dispoziţie şi bunăvoinţă aşa puţină cîtă arătase pînă atunci, se subţiară sensibil. Hotărî să nu se mai uite la el şi să-i răspundă numai aşa în doi peri. - De unde ia Silvian muzica asta? - Nu ştiu. 132

- Cum nu ştii? El zice că de la tine. Nu -i magnetofonul tău acesta? - Ba da, magul e al meu. Dar de unde ia el muzică, nu ştiu să vă spun. - Sînt informat că în clasa voastră există un grup care se ocupă cu treaba asta: ascultă muzică, înregistrează şi dă mai departe. Afară de Silvian şi de tine, cine mai face parte din el? - Nu ştiu. Eu nu cunosc nici un grup. Bobanga i-o tăie scurt: - Mă, tu vrei să mergi la facultate sau nu? Noi te putem ajuta dacă eşti sincer şi răspunzi cinstit la întrebări; dar la nevoie, te putem şi împiedica dacă vrem. Alege! Ameninţarea era o altă manevră a modului său de lucru. Umbla el cît umbla cu binişorul, dar cînd vedea că nu poate scoate nimic, venea cu ameninţări. Şi dacă nici asta nu dădea rezultate, atunci recurgea la alte procedee mult mai puţin ortodoxe. Asta însă, numai în situaţii extreme, de refuz categoric şi lipsă de cooperare. - Dar v-am spus adevărul. Întreb aţi-o şi pe Liana! Şi ea are să vă spună la fel. - Dar cu R.E.LI. în ce relaţie eşti? Tomina crezu că era vorba de colega lor şi răspunse ca atare: - N-am nici o relaţie cu ea. Sîntem colegi şi atît. - Mă, nu fi şmecher cu mine! Ştii tu bine despre care R. E.LI. vorbesc. Dar să te întreb altfel: ce post de radio asculţi tu mai mult şi mai mult? - Cel mai mult şi mai mult, cînd ascult, ascult Radio Cluj şi Radio Bucureşti. - Şi pe urmă? - Şi pe urmă... - se gîndi un moment şi răspunse împleticit: - Afară de Radio Cluj şi Radio Bucureşti, mai ascult uneori Marosvasarhelyi Radio. Bobanga tresări bucuros că reuşise în sfîrşit să scoată ceva de la el. - Şi mai zici că n-asculţi posturi clandestine. - Păi, postul ăsta nu e clandestin. - Ai dreptate: nu e cland estin; e doar reacţionar şi suversiv. Un ins mai puţin conştiincios, poate c -ar fi trecut mai uşor peste informaţia asta, dar unul ca el trebuia să ducă pînă la capăt cercetarea, să descopere şi să prindă toate firele. - De unde emite? - De la Tîrgu-Mureş. - răspunse Tomina firesc. De la TîrguMureş? Mh! - făcu Bobanga dezmeticindu -se. - Ştii ungureşte? - Cît să nu mă poată cumpăra şi vinde cineva. - Dar englezeşte ştii? - Aşa ni! - Atunci cum te înţelegi cu străinii? În limba romînă sau ungureşte? Tomina tăcu încurcat. Era clar că Bobanga bătea undeva, dar unde? - Nu înţeleg întrebarea. Pentru că Tomina tăcea, Bobanga continuă pe alt ton: Noi am auzit că discuţi cu ei, trimiţi scrisori şi -i inviţi la noi - lucru foarte frumos de altfel - dar aş vrea să ştiu în ce limbă comunici cu ei. - Nu ştiu nimic. Eu nu comunic cu nimeni şi nu invit pe nimeni nicăieri. Nu scriu nimănui şi nici n -am scris niciodată. - La Radio Europa Liberă cînd ai scris ultima oară?... Dar la Vocea Americii? - N-am scris nicăieri niciodată, v-am mai spus. - De fapt, tu nici nu ştii să scrii; nu -i aşa? - Ba ştiu, dar n-am scris niciodată la nimeni, nici unui post de radio din ţară sau din afară. - De ce? N-ai chef sau n-ai cu ce? - Pentru că nu mă interesează. N -ascult emisiunile lor şi nu urmăresc nimic consecvent. - Dar Lenard? 133

- Nu ştiu, nu cunosc. - Numai atîta ştii să spui? „Nu ştiu”, „nu cunosc”... Dar ce ştii? Spune atunci ce ştii fără să te mai întreb eu! Dacă ne spui, îţi dau drumul la clasă imediat. Să ştii că noi ştim mai multe decît îţi închipui tu. Noi ştim de pildă că grupul vostru, în frunte cu Egri Silvian, trimite scrisori unor posturi străine de radio şi nu vă mulţumiţi să cereţi doar muzică, ci înjuraţi şi criticaţi regimul şi statul nostru socialist, ţara asta care vă ţine şi vă creşte cu lapte şi miere ca pe nişte trîntori netrebnici ce sînteţi, neştiind că ţine la sînul ei nişte şerpi veninoşi. Tomina simţi nevoia să se disculpe, să se delimiteze de toţi indivizii aceia care rămîneau în occident şi -şi vorbeau de rău neamul şi ţara pe toate undele hertziene. Îi auzea şi el uneori citaţi în diferite programe sub nume de împrumut, care de care mai stranii şi mai haioase; dar se reţinu. Ce rost avea?... - Dar Lenard? Întrebaţi-l pe el! Eu nu cunosc. - Eu te întreb pe tine şi te invit să nu -mi dai sfaturi! Deci, te întreb: afară de Silvian şi de tine, cine mai scrie la Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi la celelalte voci? - Am înţeles întrebarea şi v -am răspuns: nu cunosc pe nimeni. Dac -aş şti, poate că v-aş spune. Bobanga se văzu nevoit să schimbe din nou tonul şi să adopte unul mai blînd, mai apropiat: - Măi Tomina, tu eşti un copil frumos şi deştept. Păcat că nu eşti şi sincer. Nu ştii să spui decît două cuvinte: nu cunosc şi nu ştiu. De ce nu spui că e şti prieten cu ei şi nu vrei să spui? - V-aş spune dacă aş şti, doar nu e o crimă să asculţi radio sau să scrii scrisori, dar nucunosc. - Bine. Să zicem că nu ştii. Spune -mi atunci cine se ascunde sub numele „Avram din Iad”... „Mandarinul verde”... sau „Mu c cel mic”?... - N-am nici cea mai vagă bănuială. N -am auzit de ei niciodată. - Cum n-ai auzit? N-ai auzit la Europa Liberă aceste nume? - V-am spus că ascult foarte rar Europa Liberă. - Vocea Americii o asculţi mai des? Gîndeşte -te bine! - M-am gîndit. Nu cunosc. Bobanga se hotărî să facă apel la altă cheie, să recurgă la gelozie, la amorul propriu, un mijloc care în cele mai multe cazuri nu da greş. Şi spuse: - Dar faptul că Silvian o iubeşte şi se întîlneşte cu prietena ta, ştii? Peste faţa lui Tomina trecu o umbră uşoară. Ştia sigur că e o minciună, dar faptul că Bobanga o spunea aşa dintr -odată şi fără nici un înconjur, era ca şi cînd ţi ar cădea pantalonii de pe tine, lăsîndu -te în izmene. - Nu ştiu şi nu cred lucrul acesta. - De ce? Nu e capabil? - Pentru că... - şovăi o vreme Tomina. - Pentru că el este prieten cu Liana. - Îţi spun eu că aşa e. Şi într -o anumită măsură, chiar şi ea îl iubeşte. Tomina se destinse: - Asta chiar că nu pot crede. Eu îi cunosc foarte bine pe amîndoi şi ştiu că nu-i posibil aşa ceva. - Nu fi chiar aşa de sigur! S -au mai văzut prieteni infideli, abjecţi. Pe urmă, Silvian e frumos, un băiat inteligent; poate cuceri dacă vrea orice fată. - Aveţi dreptate, nu vă contrazic. Dar de sinceritatea şi fidelitatea lor sînt sigur. Iacob Bobanga era un ofiţer încercat, cu vechi state de serviciu în Securitatea romînă. Şi dacă n-avea şcoală destulă, avea în schimb o experienţă bogată care făcea cît toată şcoala celor tineri. Ştia să conducă asemenea cercetări ca nimeni altul. Deprinsese ştiinţa aceasta încă de pe cînd lucra la Miliţie şi întrebările puse de el erau cînd strînse-strînse, cînd foarte generale; cînd foarte precise, cînd ambigue; concepute anume astfel pentru a permite anchetatului să dea orice răspuns. Ştia să se apropie cu paşi mici, treptat de adevăr - de presupusul lui adevăr. Ştia să folosească o gamă largă de procedee, de tertipuri şi viclenii: să laude, să ameninţe, 134

să zgîndăre amorul propriu, să inventeze opinii contrare, să născocească intrigi şi bîrfe; să vorbească încet şi moale ca un părinte, să ridice tonul şi chiar să dojenească la nevoie; să se înfurie uneori, să schimbe procedeele între ele în funcţie de situaţie şi subiect, ca un adevărat maestru, să facă absolut totul, pînă cînd reuşea să scoată ultima mărturisire. După o astfel de cercetare, nu -ţi mai rămînea în final decît să semnezi declaraţia, faptele fiind deja stabilite şi concluziile trase. De data aceasta însă nu obţinu mare lucru în plus peste ceea ce cunoştea deja; afară, de cîteva ipoteze nedoved ite şi care nu incriminau pe nimeni. Ar mai fi fost poate o pistă de explorat, dar nici aia nu putea aduce idei noi. În momentul următor intră Bardaşu cu două ceşti de cafea aburind şi cu zvonul clopoţelului anunţînd ieşirea de la prima oră. Le depuse pe masă, sub nasul maiorului, şoptind perfid: Vă rog să luaţi! Trebuie să fi obosit de tot scormonind într -un teren nedesţelenit ca acesta. De fapt, Bardaşu urmărea relaxarea anchetatorului şi eliberarea elevului care sta smirnă de o oră întreagă, lipit de perete. Tomina fu lăsat să plece cu angajamentul că are să-i spună de azi înainte tot ce aude. Cafeaua nu avu însă nici un succes, pentru că Bobanga suferea de stomac şi n -avea voie să consume cafea şi alcool. Nostim era însă faptul că nici Bardaşu n -avea.

VI Bobanga le făcu semn celor doi să scoată arestatul şi Rîjală deschise portiera din spate urlînd scîrbit: - Afară, vită-ncălţată ce eşti! Silvian coborî uşor pe caldarîmul pavat cu piatră cubică. Îşi aruncă ochii în jur şi văzu clădirea liceul ui şi pe cei trei tartori de la Securitate privindu -l cu ochi răi, duşmănoşi, de parcă ar fi fost un borfaş odios, un criminal de temut. Nu pricepea încă ce aveau de gînd să facă cu el, dar contactul acesta cu strada şi cu clădirea liceului în care se afla u prietenii şi profesorii lui, unde învăţa şi respira de patru ani încoace, lumina aceea nespus de dulce a dimineţii de mai şi splendoarea castanilor înfloriţi îi spuneau că iadul e pe sfîrşite, că astăzi are să se lămurească totul... poate, chiar în clipele următoare... că va fi liber din nou curînd, adică un elev ca toţi ceilalţi care se hîrjoneau veseli prin curtea şcolii. Fu îmbrîncit spre intrarea din spate. Bobanga mergea înainte, Pîrnău şi Rîjală, după el, cu Silvian între ei. Momentul şi locul erau anume alese ca să fie văzut de cît mai mulţi elevi. Procesiunea aducea oarecum cu cea din evul mediu, cînd condamnatul era condus la eşafod în vacarmul mulţimii adunate să vadă şi să aclame spectacolul execuţiei; deosebirea fiind aceea că acum era vorba d e un public juvenil, de copii şi adolescenţi aflaţi în recreaţie. Din cauza lor, procesiunea înainta încet, ocolind uneori spaţiile aglomerate, pentru că trebuia să fie bine văzut de cît mai mulţi copii. În fapt, ceea ce atrăgea mai curînd atenţia erau oam enii aceia străini care n-aveau ce căuta în curtea liceului... pe urmă, lunganul acela cu părul vîlvoi, îmbrăcat în veşmintele lui ciudate şi cu mîinile legate la spate... Elevii mai mari îl cunoşteau. Alţii îl ştiau doar aşa din vedere ca elev al acestui liceu, ca unul din băieţii din clasa a XII-a şi pe care îl văzuseră deseori împreună cu alţii pe terenul de tenis sau fotbal. Un grup de elevi dintr -a VIII-a se opriră din joc uluiţi: - Ni, mă! Ăla nu-i Silvian dintr-a XII-a? O fi furat ceva de la C.A.P. s au... - O fi omorît pe cineva. Mai ştii? Ce-ar fi putut fi mai rău? Nimeni nu -şi putea închipui altceva. - Cine, mă? Silvian? - veni replica altuia - Se vede că nu-l cunoşti. Silvian simţea ochii copiilor ţintuindu -l întrebător şi ar fi vrut să le spună: 135

„Băieţi, n-am făcut nimic. Nu sînt vinovat. Să nu credeţi nimic!” Aproape toţi erau mici, din ciclul gimnazial. Nu -i cunoştea pe nici unul, deşi îi vedea zburdînd prin curtea liceului de cîţiva ani. Pe un platou de beton, chiar în faţa intrării, mai multe fetiţe din clasa a V-a se jucau şotron. O recunoscu pe Vanda. Aceasta veni spre el cu lacrimile -n ochi: - Silvian, spune-le să mă lase şi pe mine! Iar cînd să urce treptele către etajul întîi, un băieţel pirpiriu se repezi la el, îmbrăţişîndu-l cu ambele mîini: - Silvian, Petricană vrea să mă bată. Pe urmele lui, un alt băieţaş venea ca un hultan, alunecînd pe tot şirul de trepte de sus pînă jos. La etajul al doilea, o cotiră la dreapta spre sectorul claselor mari, înţesat de băieţi şi de fete. La capăt ul coridorului era clasa lui. Care cum îl vedea, îl saluta de departe, neţinînd seama de însoţitorii lui. Marius dintr -a XI-a îl întîmpină optimist: - Silvian! Le rupem gura? Interpelarea avea în vedere meciul de fotbal cu Liceul „Octavian Goga”. Gicu îl avertiză dezolat: - Eu nu mai joc, să ştii! Am o şustă la ora aceea. Nu mai pot. Cei ce veneau şi se postau înaintea lui asaltîndu -l cu diferite probleme, erau îndepărtaţi cu gesturi brutale cînd de Pîrnău, cînd de Rîjală. La capătul coridorului se opri. Refuză să intre aşa. Nu putea suporta şi încercarea asta. Şi deodată auzi un strigăt venind de departe: - Fii tare, Silvian! Galeria e cu tine. Întoarse capul instinctiv, dar nu reuşi să distingă glasul acela un pic răguşit, venit din mulţimea de uniforme b leumarin înşiruite pe tot culoarul. - Intră, pramatie! - îl îmbrînci Rîjală. - Ce, ţi-au îngheţat picioarele? Bobanga intră cel dintîi. După el, Silvian şi la urmă, Pîrnău. Tomina discuta cu Ancuţa. Lenard înşireta o minge, iar Steluţa îşi făcea unghiile. Unii erau la geam, alţii în bancă. Unul scria, altul citea. Silvian fu pus în faţa clasei cu spatele la tablă, lipit de perete. Cînd Lenard strigă: „Silvian!”, toţi cei prezenţi reacţionară ca la un semn, ridicînd ochii spre uşă. Tomina se învîrti pe loc ca un cui, cu ţipătul îngheţat pe buze. Îl văzu pe Bobanga şi pe Pîrnău lîngă uşă şi în aceeaşi clipă avu revelaţia unei nenorociri imense. Nu ştia încă ce este, dar nu -i venea greu să ghicească. Se auzi clopoţelul sunînd şi clasa se umplu de elevi. D e îndată ce da fiecare cu ochii de Silvian stînd nemişcat la perete în zadia aia ciudată de puşcăriaş, cu chipul trist, obosit din cale -afară, cu privirea pierdută undeva în gol, rămînea pe loc, înlemnit, neştiind ce să creadă: dacă era vis sau aievea ceea ce se vedea. Toată lumea sta în picioare, cu ochii pe el, nimeni neîndrăznind să zică nimic. Bobanga şi ai lui făceau şi ei parte din acest decor. Era de ştiut; se simţea din aer că ei erau cauza, forţele malefice care controlau situaţia, care stăpîneau c lasa, liceul întreg, poate că ţara întreagă, lumea întreagă - fără cuvinte, fără suflare, fără mişcare. Doar intrarea lui Bardaşu reuşi să aducă puţină schimbare, poruncindu -le să stea jos. Se lăsară în linişte, fără zgomot, fără nici un scîrţîit de banc ă, de parcă toţi ar fi fost de cauciuc. Bardaşu se retrase în spate, în dreptul unui geam, amplificînd şi mai mult întunericul instalat fără voia lui. Steluţa îşi pipăi genunchii. Erau reci, ciolănoşi, ca de gheaţă. În toată clasa se instalase aceeaşi senz aţie de frig sepulcral şi de linişte nefirească. Numai ochii păreau a fi vii. Numai ei se căutau agăţîndu -se unii de alţii ca în jocurile lor de urmărire şi pedepsire. Bobanga îl urmărea pe Bardaşu. Bardaşu îl urmărea pe Silvian, Pîrnău se uita la Rîjală ş i amîndoi la şeful lor care părea mulţumit, încîntat de efectul produs. Era chiar mai mare decît cel scontat... Tatăl Lianei se întoarse spre clasă, întrebînd retoric: - Îl recunoaşteţi? Este că nu? Şi totuşi e unul dintre voi, unul dintre ai voştri... Un element descompus, declasat, care se descompune văzînd cu ochii, pe zi ce trece... Un vînzător şi trădător de ţară care s -a înhăitat cu duşmanii şi transfugii Romîniei... Şi pentru a se face mai elocvent şi mai didactic, luă o bucată de cretă şi scrise deasupra capului celui pus la stîlpul infamiei: „VÎNZĂTOR DE ŢARĂ.” 136

Sublinierea aceasta avu într -adevăr darul să sperie şi mai rău minţile răvăşite ale elevilor. Rămase cu creta în mînă, de parcă ar mai fi avut ceva de scris, şi întorcîndu-se din nou spre clasă, continuă: - Ştiţi ce părere are despre liceul vostru? Că e un „cimitir cu lungi coridoare”... Vă daţi seama? Un „cimitir cu lungi coridoare”... Bobanga reuşise să facă un spectacol de groază, de demascare şi condamnare publică a unor infracţiuni prevăzute şi pedepsite exemplar de Codul Penal, un spectacol regizat şi condus cu ştiinţa unui mare maestru. Se vedea bine că nu dibuia, că regizase destule la viaţa lui. Urmărea efectul pe feţele subalternilor lui şi crezu că citeşte pe ele admiraţie şi mînd rie. De aceea, continuă ridicînd puţin tonul: - Priviţi-l bine şi luaţi aminte! Cine va face ca el, ca el va păţi. Are cineva ceva de spus? - întrebă maiorul emfatic, cuprinzînd din ochi tot spaţiul clasei într un arc de cerc dinamic. Liana nu era în clasă. I-ar fi plăcut să fie şi ea de faţă, să asiste la demascarea şi stigmatizarea osînditului... Dar ca şi cînd nişte forţe misterioase, oculte fac ca lucrurile să se potrivească, chemînd celelalte forţe la întîlnire, în chiar clipa aceea se deschise uşa şi intră Liana. În primul moment vru să fugă la loc ca o elevă întîrziată ce era, dar văzîndu -l pe Bardaşu la geam şi pe tatăl ei înaintea catedrei, se opri încurcată pe loc. Clasa tăcea nefiresc. Bardaşu sta ca de piatră. Numai tatăl ei era altfel, avînd aerul unui dirijor. A unui dirijor care şi -a înghiţit bagheta. Şi atunci, ca şi cînd i -ar fi căzut vălul de pe ochi, abia atunci îl văzu pe Silvian în faţa tablei, îmbrăcat în veşmîntul acela de carnaval şi cu mîinile legate la spate, lipit de perete şi reacţia ei fu una neaşteptată: de spaimă şi apărare, de rătăcire şi regăsire într-o luptă dementă cu neantul, cu marea, cu valurile şi furtuna nimicitoare. - Nuuu! - ţipă ea atît de puternic încît, pînă şi Silvian tresări. - Nu se poate! Asta-i o ticăloşie criminală... Se năpusti asupra lui ca o disperată, înlănţuindu -l cu braţele şi lipindu -se strîns de el. - Nu voi admite niciodată una ca asta. Îl răsuci brusc cu faţa la tablă şi încercă să -i dezlege mîinile. - Dezleagă-l imediat! Imediat, îţi spun. Bobanga îngălbeni de mînie. - Treci la locul tău! Fata îl înşfăcă de mîneca hainei, împingîndu -l spre Silvian. Bobanga rămase însă de piatră. Atunci, se întoarse către Pîrnău şi Rîjală: - Hai, puneţi mîna! Ce aşteptaţi? Izbi din picior furioasă şi, fiindcă nimeni nu mişca nimic, se repezi din nou la Silvian încercînd încă o dată tăria cătuşelor. Şi începu să urle şi să plîngă de neputinţă. - Treci la locul tău, căţea stricată ce eşti! Nu ţi -e ruşine? O apucă de păr şi dintr-o smîcitură o smulse de lîngă băiat. T otul se petrecu atît de repede şi cu atîta violenţă, încît Liana se dezechilibră şi căzu în faţa băncii lui Tomina. Profitînd de zăpăceala produsă, Bardaşu ieşi din clasă urgent, trecînd pe lîngă profesoara Bobanga care tocmai atunci dădea să intre. Doamn a Cornelia împinse uşa şi primul lucru pe care -l văzu fu Liana întinsă pe spate şi pe bărbatul ei căutînd dezorientat împrejur. Realiză pe loc ce s -a întîmplat şi, aruncîndu -şi poşeta şi catalogul pe prima bancă, se repezi la el ca o leoaică, cu degetele r ăşchirate, gata să-i scoată ochii. - Ce-ai făcut, ticălosule? Bestie ordinară! Mi -ai omorît copila. Împieliţatule! Ucigaşule! Ieşi imediat afară că te sfîşii cu mîinile mele ca pe un şobolan scîrbos ce eşti! Iacob Bobanga reuşi să pareze atacul prinzînd -o de mîini şi răsucindu -i-le uşor lateral. Atunci femeia ridică piciorul şi îl izbi sălbatic cu vîrful pantofului. El o împinse în spate şi ea căzu peste Liana. Sări peste ele, le făcu semn celor doi să ia arestatul şi în cîteva secunde se făcură nevăzuţi to ţi patru.

137

VII După ridicarea lui Silvian, Iustina avu o criză de inimă care o duse pe marginea prăpastiei. Cardiopatia ei ischemică, tratată ani de -a rîndul numai cu calmante uşoare şi mai ales cu linişte, şi fără supărări, se declanşă violent, cu bătăi puternice şi junghiuri dureroase în tot pieptul. Noroc că Dorina reuşi să -şi păstreze sîngele rece. Deşi tulburată şi ea peste măsură în primul moment, izbuti să -şi revină curînd, sperînd că trebuia să fie o încurcătură la mijloc, că lucrurile se vo r lămuri în cele din urmă şi Silvian are să vie acasă chiar în noaptea aceea. Acum avea fără să vrea ocazia să arate ce ştie, să -şi pună în valoare însuşirile de viitoare medicinistă. Trusa medicală şi cunoştinţele primite la şcoală nu erau de prea mare aj utor în situaţia dată. În schimb era suficient de familiarizată cu suferinţele mamei şi cu mulţimea flaconaşelor, unguentelor şi pilulelor pe care ea le lua de cînd o ştia. Sertăraşele bufetului din bucătărie erau ticsite cu astfel de produse: unele pline, altele goale, căci nimic nu trebuia aruncat, ci ţinut la îndemînă, în ordine şi cu grijă pentru nu se ştie ce ocazie. Primul ajutor e foarte important şi în astfel de împrejurări, intuiţia mai mult decît experienţa îi spunea că trebuie s -o aşeze pe pat la orizontală şi să-i stabilizeze respiraţia şi funcţia cardiacă. Ar fi dus -o desigur în bucătărie la patul ei, dar Iustina nu era în stare să urce treptele înalte de la intrare. Aşa că trecu peste harababura din casă şi o întinse pe canapeaua lui Silvian. Fugi sus după un calmant uşor şi găsi extraveral şi distonocalm. Luă cîte una din fiecare, un pahar mare cu apă şi o forţă să le ia pe toate. Pe urmă, îi desfăcu laibărul 1 şi-i aplică un masaj sedativ în regiunea inimii şi gîtului pentru relaxare, ciupind -o uşor de ici şi de colo şi netezind -o domol în direcţia abdomenului. Şi în curînd bolnava se simţi mai bine. Întinse un deget către mormanul de haine şi lenjerie trîntite în mijlocul casei, îngăimînd fără glas: - Ni ce-au făcut strigoii pămîntului! Cutrup i-i-ar Dumnezeu să-i cutrupească şi nu i-ar mai răbda pămîntul să -i rabde! Dorina o opri să vorbească, rugînd -o să stea liniştită, cu ochii închişi, că are să pună ea toate la loc. Şi chiar aşa şi făcu: în cîteva minute reuşi să scuture totul şi să aşeze hainele şi lenjeria în dulap, să pună cărţile şi discurile pe etajeră, în ordinea lor dinainte, ştergînd orice urmă produsă de barbaria maiorului Bobanga şi oamenii lui. În timpul acesta, Iustina îşi mai reveni puţin. Nu putea spune încă nimic, dar cînd văzu lucrurile la locul lor, încercă şi ea să se scoale. Se întoarse mai întîi pe o parte, apoi într -un cot şi în sfîrşit cu eforturi sporite reuşi să se ridice în şezut. Sta aşa şi se uita cu ochi tulburi în jur, încercînd să înţeleagă ce se întîmplase cu ei: cu ele şi cu Silvian al ei... De ce l -or fi luat tălharii, că nu era copil rău şi învăţa binişor, după cîte ştia ea, cu toate că toată ziua era la fotbal şi tenis... Pentru că asculta muzică ştrulubatică, oare? Şi de cîte ori nu -i spusese ea: „Lasă manitofonul acela să drongălească singur şi stai cu capul la carte!” Dorina se afla tot la masă, cu ochii în cărţi şi caiete. Nu -şi terminase încă harta la geografie şi mai avea la chimie şi fizică; apoi, de citit la istorie şi zoologie. Dar pînă la unsprezece, cînd spera ea să vină Silvian, avea vreme destulă să termine cu toate. Dar se făcu ora douăsprezece şi Silvian încă nu veni. Iustina îşi luă tîrlicii de lîngă pat şi se duse pînă la poartă. Scrută întunericul subţiat de lună şi stele, căutînd în lungul drumului, doar-doar l-a vedea venind... Auzi lătratul dulăului de peste drum şi răspunsul lui Laika, cîinele lor şi se întoarse în casă, lăsînd portiţa descuiată, fără s -o închidă cu cheia. Lăsă becul aprins în antreu, ceea ce nu făcea niciodată, şi se cu lcă îmbrăcată. Dorina se culcă şi ea căscînd obosită, cu pleoapele grele de somn. Dar în ciuda orei tîrzii şi a sfîrşelii de peste zi, nu putea să adoarmă nicicum. Liniştea asta mare, faptul că dincolo nu era nimeni şi luna care -i bătea drept în geam o fă ceau să 1

Vestă groasă de lînă 138

se simtă prea singură şi parcă lipsită de apărare. Cît timp era el în camera cealaltă, chiar dacă sta cu lumina aprinsă, citind sau scriind ori ascultînd muzică, n -avea decît să închidă ochii sau să -şi pună perna pe cap şi pînă la şapte puteai tăia lemne pe ea. De ce lăsase oare mama lumina aprinsă afară, cînd nu admitea nici în casă un bec mai mare de 40 de Waţi?... La ora şapte, cînd se trezi ea, o găsi pe Iustina îmbrăcată, gata de oraş. - Unde vrei să mergi aşa devreme, mamă? Te duci la piaţă? - întrebă Dorina punînd ibricul cu apă pe sobă. Mă duc după Silvian. Mă duc să -l caut, să văd unde e. - Păi, unde crezi dumneata c -ar putea fi? - Ştiu eu? La şcoală sau la miliţie. În altă parte n -are unde. Aflu eu; nu mi -i grija. Avea cearcăne mari şi ochii umflaţi de plîns, deşi părea liniştită. - Eu zic să rămîi acasă, că mă duc eu, s -ar putea să fie la şcoală, fiindcă are teză la romînă. Nu te porni singură ca să nu cazi undeva! Cine teajută, Doamne fereşte, dacă se-ntîmplă ceva? Nu vezi cît de s lăbită eşti? Dorina fu nevoită să ducă multă muncă de lămurire cu ea ca s -o determine să rămînă. Şi numai teama că ar putea să cadă pe stradă o mai reţinu o vreme. Dar, de îndată ce Dorina plecă, cam pe la opt începu din nou să se agite. Făcu drumul de la bucătărie la poartă şi de la poartă la camera lui de zece ori într -o singură oră. Puse apăla încălzit, încercă să îmbuce ceva, dar degeaba, nu putea înghiţi nimic. Chiar şi pilulele cele mai mărunte şi mai lunecoase i se opreau în gît, i se lipeau de ceru l gurii. Sta cu ochii pe geam şi ori de cîte ori auzea o maşină pe stradă sau vocea unui trecător, se îndrepta spre uşă cu inima tremurînd. Se mai învîrti o vreme aşa, cînd afară, cînd în casă, pînă la nouă şi jumătate, cînd îşi pierdu cu totul răbdarea. I ar cînd dădu cu ochii de mapa lui Silvian, un nou resort se desfăcu în inima ei: cum putea să fie la şcoală aşa fără cărţi? Doar avea teză la romînă... Şi într -o clipă se hotărî. Îşi luă jerseul cel gros, năframa de stambă pe cap, mapa cu cărţi şi o porni spre liceu.

VIII În recreaţia mare, sala profesorală sau cancelaria şcolii, cum îi spuneau alţii, cunoscu cea mai vie animaţie din ultima vreme. Lucrul acesta se întîmpla rar, chiar foarte rar: nu mai mult de două, trei ori pe an şi uneori nici atî t; cînd intervenea ceva neprevăzut, comunicări ce nu suportau amînare ca: luarea unui examen de grad, trecerea la o nouă categorie de salarizare sau cînd ieşea careva la pensie şi acela făcea o mică trataţie cu cafea, un păhărel de coniac şi o gustare uşoa ră cu salam şi franzelă. În astfel de situaţii, toate cadrele didactice prezente în şcoală la ora aceea erau convocate la cancelarie pentru recreaţia mare prin comunicare scrisă pe tablă sau prin viu grai, după formula următoare: „În pauza mare, şedinţă ex traordinară. Prezenţa obligatorie!” Asta, fiindcă unii mai rămîneau cu elevii pentru explicaţii suplimentare, referitoare la lecţia predată sau pentru discuţii şi comentarii pe teme sportive de cele mai multe ori. Iar alţii ieşeau în curte la soare cînd se putea, la aer şi la fumat, fumatul fiind totuşi un simplu pretext, ultimul motiv dintr -o mie de alte motive la fel, întrucît fumătorii aveau spaţiul lor, sala lor care comunica direct cu sala pentru nefumători printr -o uşă de trecere. În asemenea situaţii, uşa se lăsa deschisă, iar directorul se posta lîngă uşă pentru a fi auzit de tot colectivul. De cînd nu mai fuma, adică din trimestrul al doilea, Bardaşu prefera sala pentru nefumători; dar şi pentru faptul că era mai mare, mai luminoasă şi mai feminină. Care cum intra, punea catalogul pe masă, îşi căuta un scaun, femeile scoteau lucrul de mînă - sculul şi andrelele - şi se puneau pe treabă. 139

- Ce mai vrea şi Bardaşu la ora aceasta să ne comunice? S -a întîmplat ceva? - Ce să se întîmple? Nu -l ştii pe Bardaşu? - răspunse Negulici care abia venise. Ea n-avea oră decît de la zece şi nu auzise nimic. - Vrea să ne spună bună dimineaţa! - Ei, nu ne convoca el fără nici un motiv. - îşi dădu cu părerea Vulpe, profesorul de geografie. - Mie-mi miroase ceva urît. - li se alătură Dragomir, căreia totdeauna îi mirosea ceva. - A fost cineva de la Secu' în şcoală. N -aţi văzut duba în faţă? Şi elevul Tomina, chemat la direcţiune - mai adăugă ea ca una mai bine informată şi care văzuse totul. De îndată ce profesoara Bobanga se aşeză lîngă ea, Dragomir îşi luă scaunul şi se mută lîngă Negulici. - Cineva de la Secu'? Vorbeşti serios? Atunci să ştiţi că nu -i a bună... Ca profesoară de limba franceză, Negulici avusese şi ea de lucru cu Securitatea şi începu să-i istorisească colegei de chimie prin ce odisee trecuse în '68 din cauza unei relaţii cu nişte străini veniţi pe litoral. În momentul următor intră Bardaşu şi tot murmurul acela de glasuri şi şoapte, care înalte, care mai joase, conteni dintr -odată ca la intrarea dirijor ului. Trecu printre cele două rînduri de mese, deschise uşa de trecere şi rămase aşa în picioare, deşi în stînga şi dreapta profesoarei Bobanga locul era liber. Era o excepţie poziţia aceasta, ceea ce conferea situaţiei o notă aparte. - Stimaţi colegi. - începu el moale, pe tonul lui obişnuit. Îşi roti capul de la stînga la dreapta pentru a vedea dacă era urmărit. Nu era toată lumea de faţă, unii dintre profesori urmau să vină de -acum înainte. - Stimaţi colegi, situaţia liceului nostru e albastră de tot.. . Se opri o secundă, fiindcă profesoara Negulici nu -şi terminase povestea şi continua şopocăind la urechea colegei. - Tovarăşa profesoară, vreţi să schimbăm rolurile? Poftiţi în locul meu! Negulici se reţinu şi Bardaşu continuă: - „Situaţia e cît se poat e de gravă”.. reproduc cuvintele tovarăşului maior Bobanga. Mă adresez mai ales diriginţilor şi colegilor de la clasele mari, dar nu numai lor. Adunarea răsuflă uşurată. Bineînţeles că -i privea pe toţi. Toate problemele şcolii îi priveau şi pe ceilalţi, dar nu în aceeaşi măsură ca pe diriginţi, nu toţi aveau aceeaşi răspundere ca ei. Ca diriginte ai o răspundere precisă faţă de clasa ta sub toate aspectele, dar mai ales sub aspect disciplinar, educativ. În timp ce ca profesor, ai o răspundere generală şi numai în legătură cu obiectul predat. - Încă de la primele ore am avut vizita unor organe ale puterii de stat prin reprezentantul său local, tovarăşul maior Bobanga care, cu tactul bine cunoscut, dar şi cu severitatea autorităţii reprezentate, ne -a tras uşor de urechi, şi prin mine, cred că pe toată lumea... pentru o serie de acte foarte grave, comise de elevii liceului nostru. Îşi consultă foiţa cu însemnările făcute şi continuă: - În principal, două sînt observaţiile mai importante. Prima, referitoare la ţinuta copiilor şi a doua, referitoare la ceea ce dînsul numeşte orientarea ideologică şi profilul spiritual deficitar al elevilor noştri. Să le luăm pe rînd: mulţi dintre copiii liceului nostru au renunţat la uniformă. Vin la şcoală ca la carnaval: îmbrăcaţi în blugi şi adidaşi, în fuste şi rochii viu colorate, bluze şi tricouri cu mîneci scurte, potrivite la discotecă, la joia tineretului, dar nu şi la şcoală. Atenţie mărită la ei! Unii dintre băieţi au părul mai mare decît colegele lor. Vă rog să luaţi măsurile cuvenite pînă nu ne trezim că şi cei dintr -a V-a vor face la fel! Ştiţi foarte bine că moda e un fenomen contagios. Aveţi grijă să nu vă scape de sub control! La punerea notei la purtare, vă rog să ţineţi seama de lucrul acesta şi la consiliul profesoral următor, fiecare diriginte să ne prezinte măsurile luate! Ne -am înţeles? Consiliul profesoral nu era un organ oarecare, alcătuit din director şi cîţiva profesori acolo, ci însuşi corpul didactic în totalitatea lui, adică organul suprem de conducere în care se discutau toate problemele importante şi mai puţin importante, legate de bunul mers al liceului: începînd cu baza materială, pregătirea cadrelor, 140

calitatea actului de predare şi învăţare şi continuînd cu ordinea şi curăţenia claselor, numărul ghivecelor şi culoarea perdelelor de la geamuri; fără a neglija evident ţinuta şi coafura portarului şi chiar a tinerelor profesoare. În consiliu se stabileau notele la purtare pentru elevii „problemă”, adică cei cu abateri mai grave şi a căror notă trebuia scăzută sub şapte printr -o hotărîre colectivă. Întrunirea consiliului profesoral avea loc de regulă în sala de festivităţi, din motive de spaţiu, dar şi din alte motive care ţineau de tradiţie şi de crearea unei atmosfere deosebite, de mare solemnitate. Pînă la Bardaşu, la masa conducerii luau loc şi secretarul organizaţiei de partid şi preşedintele sindicatului, pentru ca principiul unităţii conducerii să nu sufere nici aici. Bardaşu însă n -avea numire. Era director cu delegaţie şi numai din trimestrul al doilea. De aceea, el a renunţat la unele din obiceiurile mai vechi. Ca urmare, nici nu stătea la masa din faţă, ci undeva la mijlocul sălii, la un capăt de masă. - A doua problemă şi poate cea mai gravă este aceea că unii dintre elevii noştri „ascultă posturi de radio clandestine ca: Europa Liberă, Vocea Americii, B.B.C. şi Marosvasarhelziradio... Înregistrează muzică occidentală, se îmbracă occidental şi se comportă occidental”...Am citat exact cuvintele tovarăşului Bobanga. - Adică frumos sau urît? - interveni profesoara Negulici cu jumătate de glas, prefăcîndu-se că nu înţelege bine sensul. Dar Bardaşu nu-i răspunse. Situaţia era mult prea serioasă de data aceasta pentru a mai putea glumi. - Aşa după cum cred că unii dintre dumneavoastră cunosc, elevul nostru Egri Silvian dintr-a XII-a a fost deja arestat şi curînd va fi deferit justiţiei. La auzul cuvîntului „arestat”, feţele tuturor celor prezenţi se crispară ca la auzul celei mai cumplite veşti. Era vorba de unul din elevii liceului lor... şi nu dintre cei mai năzbîtioşi. Să fie arestat?... Era posibil?... Nici să -l fi trăznit pe careva dintre ei şi n -ar fi fost mai mare uimirea, mai violent biciuiţi de vestea aceasta înfiorătoare. Anul trecut fusese bătut măr colegul lor de matematică de la Liceul „Octavian Goga” pentru că lăsase repetenţi cîţiva seralişti. Evenimentul i -a surprins evident pe toţi, i -a consternat pe mulţi, pe unii i -a revoltat pur şi simplu; dar efectul psihologic de -acum era altul: mai dur, mai brutal, mai zguduitor. Ei, da! Acum se putea înţelege vizita lui Bobanga în şcoală şi chemarea lui Tomina la direcţiune. Acum era de înţeles atitudinea lui Bardaşu de -a refuza să se aşeze lîngă profesoara Bobanga şi de ce se făcuse gol în jurul ei. Trebuia să plătească cineva oalele sparte... - Care e Silvian? - se întrebau noii veniţi care predau la ciclul gimnazial. - Cum, nu-l cunoşti? Băiatul acela înalt şi frumos, cu părul mare. - îi explică Angela colegei de lîngă ea. - Dar e un elev foarte bun, din cîte ştiu eu. Numai de nouă şi zece. - se minună profesoara Dragomir. - Da, la fizică şi matematică e un elev eminent. - o lămuri Bardaşu. - Este deţinătorul tuturor titlurilor olimpice pe judeţ din ultimii patru ani, dacă vreţi să ştiţi. Dar ce mai contează acum? - Şi-apoi, e un băiat cuminte şi cu foarte mult bun simţ. - adăugă Negulici care punea mare preţ pe latura aceasta. Ori Silvian avea pentru ea un respect deosebit şi nu i se adresa niciodată altfel decît cu „doamna profesoară”, ceea ce pe Negulici o măgulea nespus, profesoara fiind o fire sensibilă, foarte atentă la astfel de politeţuri. - Dar ce-a făcut, săracul? - întrebă alta foarte intrigată. - Parcă trebuie să faci neapărat ceva. - răspunse colega ei de franceză, ca una care avusese şi ea de lucru cu Securitatea. De atunci nu putea suferi instituţia asta şi mai ales pe Bobanga care ar fi putut fi mai înţelegător cu colegele nevesti -sii. - Păi, nu v-am spus? A scris o scrisoare către Radio Europa Liberă. - Ei, şi? Cîţi nu scriu? - Şi cine l-a turnat? - întrebă Vulpe nedumerit. - De bună seamă, unul dintre colegii şi prietenii lui. Nu cunoşti zicala: 141

„Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!” Un singur lucru pot să vă spun: că s -au făcut cercetări serioase, c -a fost anchetat elevul Tomina şi nu ştiu dacă nu vor mai fi şi alţii. - îl lămuri Bardaşu imediat, bucuros că putea arunca o piatră în grădina doamnei Bobanga. - De aceea a fost tovarăşul aici? - se dezmetici în sfîrşit Solemon. Solemon era unul din cei ce înţelegeau foarte greu şi totdeauna cu multă î ntîrziere orice. Ceea ce o făcu pe doamna Bobanga să intervină imediat: - Tovarăşul Bobanga... Spune -i pe nume, nu te sfii! În jurul profesoarei Bobanga golul se făcu şi mai mare. Conştient, inconştient, toţi ochii erau aţintiţi acum asupra ei. În mintea tuturor se făcuse lumină: toată lumea înţelegea că tartorul cel mare era Bobanga, maiorul Bobanga, şi prin reflex şi soţia lui, poate şi fiica lui... Se putea citi asta pe feţele tuturor. Ce-aveţi fraţilor cu mine? De ce mă priviţi aşa? Vă jur că n -am nici o vină, nici un rol în toată treaba asta. Şi dacă vreţi să ştiţi adevărul, aflaţi că Silvian este prieten cu fata mea şi într -un anume fel mi-este drag şi mie. Pentru ca disputa să nu degenereze cumva într -un conflict deschis, Bardaşu interveni peste replica profesoarei, pe care o presimţea izbucnind dintr -un moment în altul. Mai aduse cîteva precizări asupra subiectului, făcînd încă odată apel la diriginţii claselor mari să manifeste mai multă grijă pentru ţinuta elevilor şi să colaboreze mai strîns cu comitetul de părinţi şi chiar cu părinţii acestora. Mai sublinie încă o dată grija pentru latura educativă, răspunse la cîteva întrebări punctuale şi, împăturîndu -şi foiţa cu planul comunicărilor, se retrase strategic.

IX Ajungînd la liceu, Iustina intră mai întîi la contabilitate, apoi la secretariat, unde află că directorul se găsea în şedinţă şi că prin urmare va trebui să aştepte. Dacă trebuie, are s -aştepte. Ce putea să facă? Nici o problemă nu se rezolvă cu una, cu două. Ca toţi oamenii încerc aţi, Iustina ştia că orice lucru se face cu aşteptare, că un director e mereu în şedinţă, că de -aia e director, şi că la el nu poţi intra cînd doreşti. De aceea nu se grăbi nici să iasă. La întrebarea secretarei, „Ce treabă ai cu tovarăşul director?”, fem eia izbucni în plîns, de parcă asta aştepta ea; şi începu a i se jelui istorisindu -i cu de-amănuntul toată pătimirea ei şi a băiatului ei din pricina lui Bobanga şi a „celorlalţi doi tălhari care, după ce i-au întors toată casa cu susul în jos, l -or ridicat pe băiat şi l-or dus cu manitofon cu tot cu duba aia neagră a lor şi nu s -o mai întors nici acum, cu toate că azi avea teză de dat la romînă”... Laura Tanasievici fu atît de mişcată de povestea Iustinei, încît uită de matricola la care lucra şi refuză să răspundă la telefon. Fiind nouă în funcţie, evident că nu cunoştea toţi elevii din şcoală, dar pe cei mari, pe unii din ei îi ştia. Pe Egri îl ştia foarte bine. Cine nu -i cunoştea pe Tomina şi Egri după isprava aceea cu mersul cu biciclepa pe o singur ă roată, de s-a strîns tot personalul şcolii şi se uita la ei ca la circ? Laura Tanasievici asculta uluită, nevenindu -i să-şi creadă urechilor. Doamne, ce întîmplare! Ce grozăvie pe capul femeii!... Nu mai puţin uimită fu şi Dorina cînd, venind după cretă, - era de serviciu în ziua aceea şi avea datoria să asigure clasa cu cretă - dădu peste mama ei acolo, aşezată pe scaun cu mapa lui Silvian pe genunchi. - De ce-ai venit? Nu ţi-am spus să rămîi acasă, că mă interesez eu ce şi cum? - o luă ea la rost ieşind pe culoar. - Silvian nu e la şcoală, n -a venit încă. minţi ea senin, dorind s -o protejeze cumva. Aflase chiar atunci că fusese adus şi expus în faţa clasei. Îi relatase scena Steluţa, dar fără amănuntele îngrozitoare, ca să n -o sperie degeaba, sperînd c a şi ea că pînă la urmă, incidentul se va rezolva cu bine şi Silvian avea să se întoarcă. Dorina o văzu pălind şi se temu să nu facă o nouă criză. Aşa că se hotărî să -i dezvăluie adevărul. Nu tot. Atît cît să nu -i facă rău. 142

- De fapt, a fost un pic în pauza trecută. L-au adus Bobanga şi ai lui... Şi-i relată secvenţa cu Liana şi mama ei: cum le trîntise Bobanga în faţa clasei şi cum sărise apoi peste ele ca peste nişte saci de cartofi. Vestea o mai învioră puţin şi Dorina se bucură că reuşise s -o smulgă tristeţii pentru un timp. Rezumatul era neînsemnat, secundar; dar prezentarea faptelor, colorată, plină de nerv şi mişcare, ştiind că asta are să-i facă plăcere. Tocmai îi aranja baticul pe cap cînd apăru Bardaşu la capătul coridorului. - Vine directorul. Te las. - spuse Dorina încet şi o zbughi spre clasă cu cutia de cretă în mînă. Bardaşu o recunoscu imediat. Nu fusese niciodată la ei acasă cu toate că avea datoria s-o facă. Ca diriginte era obligatoriu să -ţi vizitezi elevii la domiciliu. Aşa cere pedagogia. Dar n-o făcea niciodată, cum n-o făceau nici ceilalţi colegi. O văzuse poate o dată sau de două ori la una din şedinţele cu părinţii. Să fi fost doi sau trei ani de-atunci... Totuşi o recunoscu numaidecît. Asemănarea cu Silvian şi Dorina era izbitoare: a ceiaşi ochi mari şi negri, aceeaşi gură cu buze subţiri, nervoase, aceleaşi trăsături regulate, frumoase, în ciuda faptului că era foarte slabă şi trasă la faţă. - Bună ziua, mamă Egri! - spuse el de departe. - Eşti mama lui Silvian, nu -i aşa? Iustina nu găsi necesar să confirme. Alt gînd o muncea pe ea. - Unde mi-i băiatu, tovarăşe director? C -or venit asară şi l -or dus şi nu s-o mai întors nici acum. - Cine l-o dus? - se prefăcu Bardaşu că nu ştie. - Eu ştiu? Unu Bobanga de la Securitate cu alţi doi tă lhari. Şi nu ştiu unde l or dus şi de ce... că n -o făcut nimic, nici un rău nimănui: n -o omorît şi n-o furat pe nimeni... - şi Iustina începu a plînge. - Or cătat şi mi-or zăhăit tăt în casă şi dacă n or găsit nimic, l-or luat pe el. Unde l -or dus? Cînd a veni? Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi noduri mari şi grele ca nişte bulgări de pămînt uscat i se opreau în gît. Încerca ea să şi le şteargă cu colţul năfrămii, dar degeaba. Izvorul părea nesecat. Bardaşu era un bărbat puternic, un om în toată firea, da r nu putea îndura să vadă o femeie plîngînd. Suferise destul în copilărie văzînd -o pe mama sa de cîte ori o bătea bruta aceea cu nasul roşu, cu mutra lui buhăită, respingătoare şi cu ochii injectaţi de alcool, şi căreia el trebuia să -i spună tată. Şi acum, femeia asta nefericită desigur, bolnavă şi fără nici un sprijin... Cu mapa aceea în mînă şi cu baticul acela pe cap, n -arăta bine deloc. Dar ce putea face el? Cum putea s -o ajute?... - Mamă Egri... - începu el consolator, după ce se gîndi un moment: apelativul „tovarăşă” nu era potrivit. Cu atît mai puţin, „tanti” sau „doamnă”... Mamă Egri, situaţia e destul de albastră... - Se feri să spună „gravă” ca să n -o sperie şi mai rău. - Silvian a scris o scrisoare către Radio Europa Liberă şi în care îi beşteleşte pe cîţiva dintre tovarăşii noştri destul de urît. Dar uite, vine profesoara Bobanga, soţia tovarăşului maior. Întreab -o pe ea! Ar putea să-ţi spună mai multe. Într-adevăr, dinspre sala profesorală venea profesoara Bobanga cu catalogul sub braţ şi geanta pe umăr. După plecarea lui Bardaşu, golul din jurul ei se lărgi şi mai mult. Rîndurile colegilor începură a se rări repede. La început ieşi Negulici, pe urmă Hulpe. După ei, Dragomir şi Angela, şi tot aşa, cîte doi, cîte trei, pînă ce rămase singură în cancelarie. Lenuş nu venise încă. Dar ce le făcuse ea? Cu ce -i supărase pe toţi? De ce fugeau toţi de ea, de parcă avea rîie? Nu -l denunţase ea. Nul arestase ea. Atunci de ce? Ce vină -i găseau ei?... - Doamna profesoară, rogu -vă spuneţi-mi unde-i Silvian! Eu sînt mama lui şi nu mai ştiu nimic de el de cînd l -or ridicat şi l-or dus soţu dumneavoastră şi cu oamenii lui. Şi Iustina îi povesti şi ei cum veniseră aseară cu maşina aia neagră la ei şi, după ce i-au scotocit peste tot şi i -au pus fain-frumos în mijlocul casei toate lucrurile, lenjeria de pat, hainele din dulap, cărţile de pe etajeră şi restul, de parcă ar fi fost nişte hoţi şi ei ar fi căutat ceva tăinuit – „l-au luat pe băiat cu manitofon cu tot şi dusu-s-au”. 143

- Dar manitofonul nu era furat. I-l lăsase Tomina, colegul şi pretinul lui. Doamna Cornelia rămase fără cuvinte. Se uita la ea, asculta şi nu -i venea să creadă. Bărbatul ei să facă una ca asta, o porcărie atît de mare? Era posibil? Auzise şi ea că se făceau descinderi la domiciliu, perchezi ţii generale şi corporale prin anii '40, '50; dar acum? Incredibil! Inimaginabil! Atunci unde era dezgheţul acela despre care se tot vorbea din '64 încoace şi mai ales din '68? În ce consta perfecţionarea instrumentelor puterii de stat, schimbarea opticii şi politicii noii societăţii?... - Unde-i acum băiatul meu şi ce face? Datu -şi-o teza oare? Că avea teză la romînă şi i-am adus cărţile, că poate să -i trebuiască; că nu poţi mere la şcoală fără cărţi... Profesoara Bobanga o urmărea cum urmăreşti un film: cu ochii mari, dilataţi şi cu gura deschisă, dar fără să poată spune o vorbă. Ca femeie şi mamă o înţelegea perfect. Era cucerită de sinceritatea şi durerea femeii. Pricepea foarte bine că -n mintea ei, şi ea era parte la crimă şi nenorocire, aşa cum desigur că gîndeau şi ceilalţi. Şi într-un fel indirect chiar era, dar ce putea face? Cum putea s -o ajute? Navea nici un mijloc la îndemînă, nici o putere asupra lucrurilor. - Rogu-vă, doamna profesoară, fie -vă milă de mine şi daţi-mi o mînă deajutor! Vorbiţi cu el să-l sloboadă! Că numai dumneavoastră puteţi; şi Dumnezeu o să vă răsplătească. Şi ochii i se umplură din nou de lacrimi. Doamna Bobanga ar fi încuviinţat cu plăcere să facă ceva pentru ea, s -o ajute cumva. Dar cum? - Măcar să-l văd, numai atît vă cer. Se sunase demult şi la capătul coridorului se ivi silueta înaltă şi uscată a directorului Bardaşu. - Ar trebui să mergi la Securitate, să vorbeşti cu el. Atît găsi ea să-i spună. Şi o lăsă locului, îndepărtîndu -se repede.

X În timp ce Silvian era d us undeva la subsol, Bobanga intră în birou trîntind uşa bombănind furios: „Auzi, să -mi facă mie una ca asta nenorocitele dracului!” Se gîndea evident la Liana şi la Cornelia, pe care le lăsase întinse în faţa clasei. „Să mă pună într-o situaţie atît de penibilă tocmai ele!” În timp ce deschidea larg fereastra ca să-i intre puţin aer curat, îşi aminti vorbele citite în caietul Lianei: „Cele mai grele lovituri nu vin de la străini sau duşmani, ci de la cei dragi, de la colegi şi prieteni.” Avea dreptate auto rul... Tocmai acum, cînd se abătuse asupra lui pacostea aia de facultate de care nu prea vedea cum are să scape. Nu era decît un mijloc: să le arate celor de la judeţ, şefului său direct mai ales, că nu -ţi trebuie facultate ca să ţi faci meseria cum trebui e, ca să ţii cît mai sus steagul partidului. Va trebui să le arate că el veghea, nu dormea cînd era vorba de lupta de clasă, de apărarea cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare, ale întregului nostru popor strîns unit în jurul Partidului Comunist R omîn, pacea şi democraţia socialistă, munca liberă de exploatare, viaţa înfloritoare de pe tot cuprinsul patriei, împotriva duşmanilor dinăuntru şi din afară; că nu -ţi trebuie nu ştiu ce şcoală înaltă ca să pui duşmanul cu botul pe labe... Trebuia să le ar ate că el este chiar mai abil şi mai capabil decît mulţi din cei tineri, chiar aşa fără studii superioare cum era; şi chiar cazul de faţă va fi un exemplu de abnegaţie şi devotament revoluţionar... Scotoci prin sertarul biroului şi descoperi un pachet de ţigări neînceput. Desfăcu maşinal pachetul, luă una şi o aprinse. Ştia foarte bine că n -avea voie să fumeze. Doctorul Puşcaşu îi interzisese cu desăvîrşire. Dar mai ştia că una n -are săi aducă moartea. Urmări fumul gri -albăstrui cum se ridică uşor în rot ocoale subţiri şi îşi aduse aminte că nu rezolvase încă problema tablourilor. Tocmai se gîndea să apese pe butonul soneriei de serviciu, cînd auzi ţîrîind telefonul cel roşu. Duse 144

receptorul la ureche şi, recunoscînd la capătul firului vocea lui Gorcea, se ridică automat în picioare: - La telefon, Bobanga, să trăiţi!... Am înţeles, să trăiţi! Şeful de la judeţ îi cerea raportul „S.C.S.R.L.”, altfel spus, situaţia cultelor şi sectelor religioase locale. Îl întrebase şi la şedinţa aceea: „Ce rost avea codific area asta puerilă, menită să zăpăcească de -a binelea minţile sănătoase?” La care, Gorcea replicase în stilul lui foarte dur: „Tocmai asta e: să verificăm minţile sănătoase şi să deprindem aparatul Securităţii cu nişte instrumente de lucru moderne. Dacă cin eva nu le poate înţelege rostul, n -are decît să plece şi să ne lase în pace.” - Da, să trăiţi! Este gata demult. Vi -l expediez numaidecît, să trăiţi!... Nu -i nevoie? Veniţi dumneavoastră la noi?... Am înţeles, să trăiţi! Vă aşteptăm cu plăcere. Problema raportului fiind lămurită, Gorcea dorea să mai ştie dacă a rezolvat cu tablourile. - Ai aranjat tablourile? Bobanga se prefăcu că n -aude. - N-am înţeles, să trăiţi! V -aud foarte slab. - Ai rezolvat problema tablourilor? - Tablourile? A, da. S -a rezolvat. - minţi el cu dezinvoltură, apăsînd pe butonul soneriei. În realitate, nu le dăduse jos şi n -apucase nici să citească raportul S.C.S.R.L. Mai ţinea încă degetul pe buton, cînd se înfiinţă Pîrnău. - Ordonaţi, să trăiţi! - Ia-l şi pe Rîjală dacă trebuie şi daţi jos toate tablourile! Adică nu. Afară de portretul lui Marx care poate rămîne! Executarea! Nu era cazul, dar se gîndi că n -are nici un motiv să-l cruţe şi zbură după el. Suit pe un scaun, Rîjală lua tabloul din cui şi i -l pasa lui Pîrnău care îl aşeza lîngă perete. „Ce i-o fi căşunat şefului azi ca să dea tablourile jos?” se întrebă Rîjală desprinzînd tabloul lui Lenin. Acelaşi lucru se întreba şi Pîrnău: „Jos marxism leninismul! De ce? Ce să se fi întîmplat? Marx, Engels şi Lenin erau dascălii omenirii... Asta o ştia toată lumea, pînă şi ţîncii de la grădiniţă. Portretele lor se vedeau pe toţi pereţii instituţiilor din Romînia: şcoli, spitale, Miliţie, Primărie, gară etc. Numai din toaletele publice şi din biserici lipseau. Bătălan era de părere că n-ar fi rău să se pună şi acolo. Acum, după operaţia aceasta de înlăturare a marilor dascăli ai omenirii, urma operaţia înlocuirii lor cu portretul secretarului general al Partidului Comunist Romîn. Era demult pregătit şi aştepta pe dulap. Problema nu era simplă deloc. Este uşor de dat jos ceva, de înlăturat cineva. Dar de pus la loc, de înlocuit cu altul e din principiu complicat, pentru că se cer satisfăcute mai multe cerinţe importante: unde să-l pui? În locul cui? În locul lui Engels sau în locul lui Le nin? Marx şi Engels erau pe un perete, iar Lenin pe altul... Pe urmă, deasupra capului sau în faţă? Pe care să-l pui în spate şi pe care în faţă?... Era o problemă complexă într -adevăr. Pînă la urmă se hotărî să -l atîrne în locul lui Lenin, iar el să -şi mute biroul în aşa fel încît să fie cu faţa la el. Mda, aşa era perfect. Acum îi venea şi lumina din stînga, iar pe tovarăşul Ceauşescu îl avea înainte a ochilor; şi nu numai ca model şi exemplu de viaţă şi luptă revoluţionară, ci şi ca înfăţişare, cumva... Î l fixă un moment cu atenţie şi constată că exprima modestie şi simplitate. Şapca aia muncitorească cu cozoroc era emblematică, rezumînd esenţa filozofiei proletare: simplitate, modestie, hotărîre şi clarviziune... Le ceru să trimită femeia de serviciu ca să şteargă pereţii şi să mai dea olecuţă cu mătura. În timpul acesta, el avea să parcurgă raportul. „După Legea cultelor din 4 august 1948 care autorizează 14 culte în Romînia, trebuie spus că opt dintre acestea sînt protestante şi neoprotestante, adică ieşite din sînul bisericii catolice între secolele XVI şi XIX. Cultele protestante tradiţionale cele mai vechi sînt: lutheran, lutheran -presbiterian, calvin şi unitarian, iar cele neoprotestante sînt: baptist (fost anabaptist), penticostal, adventist de ziu a a şaptea şi creştin după evanghelie. În ciuda emigrării saşilor lutherani, numărul 145

credincioşilor protestanţi şi neoprotestanţi a crescut continuu în ultima vreme pe mai multe căi şi în primul rînd, prin apariţia mai multor culte şi secte noi, nerecunoscute de legile în vigoare. Cum sînt: adventiştii reformaţi, neopenticostalii, martorii lui Iehova, nazarinenii, milenariştii, noua biserică apostolică, oastea Domnului ş.a.”... Erau cîteva pagini bune, scrise frumos la maşină de sublocotenentul Gherman, un proaspăt absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice, un tînăr foarte ambiţios care se aştepta desigur să fie înaintat în grad după isprava aceasta. Dacă nu acum, atunci la 23 August avea să fie fără îndoială, şi în cîţiva ani, nu mulţi, să -l ajungă pe el... Raportul era cerut de faptul că sectele şi cultele acestea începuseră să prolifereze mai ceva decît cancerul, să facă noi şi noi aderenţi şi să deschidă noi case de rugăciuni. Primele mai ales păreau să fi căpătat o pondere mare pe plan naţional şi local şi să-şi sporească legăturile cu occidentul. În afară de etnicii nemţi şi evrei, ceruţi de ţările respective, Germania Federală şi Israelul, din ce în ce mai mulţi romîni penticostali şi baptişti erau ajutaţi să plece în Statele Unite. Ca urmare, se cereau cercetate cu toată atenţia dedesubturile fenomenului: efectivul real, mijloacele materiale de care dispuneau, provenienţa resurselor băneşti, înrîurirea asupra maselor largi, compatibilitatea activităţii lor cu legislaţia în vigoare, relaţiile dintre ele pe plan local şi internaţional, situaţia celor plecaţi şi consecinţele emigraţiei sub toate aspectele şi în primul rînd, cele cu semnificaţie romînească. Firuţa terminase de şters pereţii şi de măturat pe jos şi acum se silea să dea gata şi geamul. Uda cîrpa într-o găleată cu apă, umezea bine sticla, după care freca suprafaţa cu foi de ziar. Bobanga îi urmărea mişcările repezi şi sigure, atras de foşnetul hîrtiei. Mîinile ei lunecau harnice ca nişte ştergătoare de parbriz. - Ia spune, Firuţo, care sînt mai buni: penticostalii sau baptiştii? - o consultă el aşa ca să-i audă glasul. - Şti dracu, Doamne iartă -mă! Că eu nu-i cunosc pe nici unii. Firuţa era fără Dumnezeu, adică atee, şi spunea adevărul. Altfel n -ar fi lucrat ea la Securitate. Era membră de p artid şi ea şi bărbatul ei, iar băiatul lor, membru în comitetul U.T.C. pe liceu. - Totuşi, după părerea ta, unde e mai bine, la baptişti sau la penticostali? insistă el lăsînd raportul deoparte. - D-apoi, după părerea me, mai bine ar fi la Someşu. - răspunse Firuţa rîzînd cu toţi dinţii ei albi şi frumoşi, Someşul fiind restaurantul cel vechi, renovat şi deschis nu demult chiar în centrul oraşului. Nu era o femeie băutoare şi nici din calea afară de petrecăreaţă. Spunînd că la restaurant era mai bine, nu făcuse decît să glumească un pic şi să descreţească fruntea acestui om veşnic încruntat. Bobanga îi ceru veşti despre bărbatul ei, plecat în Irak şi ea îi răspunse ca de obicei, formal, de pe vîrful buzelor. Şi cît ai bate din palme, isprăvi şi cu geamul . Nu era tocmai cum trebuia, dar deocamdată destul de bine. Îşi luă uneltele: cîrpa, mătura şi găleata şi ieşi. De acum, n-avea decît să vie, îşi spuse Bobanga mulţumit. Casa era aranjată şi aştepta oaspeţi. Şi pentru că mai avea cîteva pagini de citit, îş i reluă lectura raportului. Dar în clipa următoare se deschise uşa şi năvăli Liana ca mînată din urmă. Era aprinsă la faţă, avea o zgîrietură subţire de -a lungul mîinii şi un plasture la cap. - Am venit să te împiedic să faci o prostie de care să -ţi pară rău toată viaţa. - spuse fata pe nerăsuflate. Bobanga atacă pe alt front: - De ce nu eşti la şcoală la ora aceasta? Ar fi trebuit să fii în clasă, nu să umbli brambura prin oraş. - Aş fi fost, dacă nu m-ar fi trîntit cineva ca pe un sac de cartofi în mijl ocul clasei. Uite ce mi -ai făcut! Îţi place? - şi-i arătă capul şi mîna uşor zgîriate. - Puţin a lipsit să mă vezi oarbă; poate că şi moartă, dacă dădeam cu tîmpla de colţul băncii. - Drac mort n-a văzut nimeni. - răspunse el încercînd să glumească. 146

De fapt nici ea nu credea în posibilitatea aceasta, dar situaţia trebuia exploatată la maximum. Căzuse într-adevăr rău şi dacă n -ar fi întins repede mîinile, rezultatul ar fi fost fără îndoială altul. Dar aşa reuşise să mai atenueze şocul şi mai ales impactul cu colţul băncii. Au ridicat -o Tomina şi Lenard şi tot ei au cărat -o jos la cabinetul medical, unde a rămas cu mama ei. După vreo zece minute, văzînd că se simte mai bine şi că vrea să doarmă, doamna Cornelia a lăsat -o cu asistenta şi s -a dus la clasă. Avea oră cu clasa a X-a şi se aştepta să-i vină Bardaşu în asistenţă. Dar de îndată ce mama ei s-a făcut nevăzută, apoi a ieşit şi asistenta, s -a sculat şi ea şi -a întins-o urgent; nu acasă, nici la clasă, ci la Securitate, la el. - Unde-i Silvian? Vreau să-l văd. - spuse ea autoritar. Stăpîn pe sine, Bobanga îşi propuse să rămînă calm şi răspunse decis: - Liana, fii fată cuminte şi du -te la şcoală! Lasă-l pe golanul acela în pace, că te-ai făcut şi m-ai făcut şi pe mine de rîs pînă peste cap! Ajunge cu copilă riile astea. Liana nu se lăsă intimidată şi pentru neajunsurile pricinuite, credea că are datoria şi dreptul să fie tare şi să -şi impună punctul de vedere. - Trebuie să-l văd neapărat. - Fată dragă, bagă-ţi minţile-n cap şi ascultă ce-ţi spun! - Nu mă duc pînă nu-l văd. Nu pricepi? - Nu vreau să ştiu de nimic şi te rog să te duci pînă nu schimb foaia. - Dar vreau să-l văd mai întîi. Nu înţelegi? - mai repetă ea o dată izbind tare cu piciorul în parchet. Avea ochii injectaţi şi nasul roşu ca focul. Era o fire încăpăţînată şi voluntară din cale afară fata asta, greu de scos la capăt cu ea cînd o apucau năbădăile. De aceea maiorul îşi vîrî nasul în scriptele lui, semn că nu mai avea ce discuta cu ea. Hotărîrea lui era luată şi înţelegea să rămînă ferm pe p oziţie. Dar Liana izbucni într un plîns nervos a neputinţă şi încrîncenare. Deodată o fulgeră un gînd şi ieşi ţipînd în gura mare: - Rîjală! Pîrnău! Unde sînteţi, dracilor? Alergă pînă la capătul coridorului, unde ştia că se află biroul lor şi intră val vîrtej peste ei. Pîrnău şi Rîjală fumau amîndoi la aceeaşi scrumieră. - Rîjală, unde-i colegul meu? Rîjală era un bărbat la vreo 35 de ani şi rămase puţin surprins auzind -o zicîndu-i pe nume. - Nu v-a spus tovarăşu maior? - Eu vorbesc cu tine, nu cu tovarăşu maior. - răspunse ea scurt, aproape imperativ. - Unde-i Silvian? Zări revolverul pe masă şi se repezi la el. Însă Rîjală îi blocă mîna cu palmele lui grele de ţăran muncit. În aceeaşi secundă se ridică şi Pîrnău de la locul lui şi -i desprinse mîna care-l înşfăcase. Liana lăsă revolverul şi -i arse o palmă în plină figură cu toată puterea mîinii ei stîngi: - Imbecilule! - exclamă ea plîngînd. - Am să vă învăţ eu minte pe toţi, călăilor ce sînteţi. Bobanga auzi tărăboiul stîrnit, ţipetele ei ascuţite şi v eni numaidecît. O luă hotărît de umeri şi o conduse spre uşă. - Nu eşti în toate minţile? Ce ai? Nu m -ai făcut de ruşine la şcoală destul? Vrei să mă faci şi aici? Te rog să te calmezi şi să te duci la şcoală! Ai fost la teză? încercă el o diversiune abi lă. Liana însă nu-i răspunse. - Uite, am să-l pun pe Pîrnău să te ducă la liceu cu maşina, numai să fii fată cuminte şi ascultătoare! Pîrnău trase Volga în faţă. - Nu mă duc nicăieri. - se împotrivi ea proptindu -se straşnic de zidul clădirii. - Nu mă duc nicăieri... nicăieri. Înţelegi? Dar Bobanga o luă de mijloc şi o împinse către maşină. Liana se prinse de portieră cu ambele mîini. Iar cînd maiorul reuşi să -i desprindă cumva palmele şi o trînti înăuntru pe scaun, închizînd repede portiera, ea izbi putern ic cu pumnul în 147

geam, de se făcu ţăndări. Pîrnău întoarse repede capul şi văzu ţîşnind sîngele. Mîna îi sîngera abundent. Ieşi din maşină îngrijorat. - Tovarăşe maior, eu nu -mi pot lua această răspundere. Ar putea sări din mers şi cine mai ştie ce pocinog se întîmplă? Liana ieşi pe partea cealaltă şi se aşeză pe o piatră ceva mai încolo. Mîna îi sîngera puternic, dar ei nici că -i păsa. Nu simţea nici o durere, nimic, decît aia din suflet pe care nu şi -o putea potoli.

* După ce se asigură că Bardaşu se afla la clasă, profesoara Bobanga se hotărî să coboare la cabinet, să vadă ce face Liana. Şi nu mică îi fu mirarea descoperind că fata nu mai era acolo, că dispăruse demult. Atunci, urcă la etaj. Poate că era la clasă... Dar nu era nici acolo şi nici nu f usese. Unde putea fi? În două locuri ar fi putut să se ducă: acasă sau la Securitate. Intră la secretariat şi telefonă mai întîi acasă, dar nici un răspuns, nimic. Apoi sună la Instituţie şi află că da, se găsea acolo. Să vină după ea!... Şi doamna Corneli a coborî în stradă, luă un taxi cu toate că Instituţia nu era foarte departe. La poarta Miliţiei aştepta Iustina, mama lui Silvian. N-o lăsa portarul să intre. Atunci o luă ea de braţ şi o conduse spre interior, pe lîngă clădirea cu ziduri solide. Pietrişu l trosnea sub picioarele lor şi inima, de îngrijorare. La colţul clădirii, Iustina rămase pe loc, aproape intimidată. Acum, la lumina soarelui de mai, putu să -şi dea seama pe cine avea înainte şi cu cine avea de vorbit. Putu să remarce ochii mici, cenuşii, întunecaţi şi răi; chipul stîncos, împietrit al maiorului. Îl recunoscu şi pe Pîrnău care sta lipit de zid, neştiind ce să facă. Rămase la oarecare distanţă de ei, temîndu -se ca de nişte cîini care ar putea să o muşte. - Tovarăşe Bobanga. - începu ea tînguitor, încercînd să fie politicoasă. - Vă rog să-mi spuneţi unde mi -i băiatul! Unde l-aţi dus, că trebuia să fie la şcoală acum, la teză. - Atunci, o fi la şcoală. - încercă el o grimasă urîtă care era mai degrabă un rînjet decît un surîs ironic. - Nu-i acolo, c-am fost; dar dumneata ştii unde -i şi nu vrei să-mi spui. - Femeie, du-te acasă şi ai să afli la timpul potrivit! Acum nu pot să -ţi spun decît că se află acolo unde trebuie să fie şi unde se află toţi cei ca el. Iustina izbucni într-un plîns deznădăjduit, gîtuit, care îi schimonosea înfăţişarea, îi tăia respiraţia. - Dar eu sînt mama lui. Trebuie să ştiu unde e. Trebuie să -l văd şi să aflu cînd o să vie acasă. - Are să vină el într-o zi, nu te teme! Peste vreo zece ani, dacă nu mai mult. Şi acum, hai, cară-te! C-om avea noi grijă de el, dacă dumneata n -ai ştiut să ai. Iustina nu se lăsă convinsă şi insistă: - Dar trebuie să margă la şcoală, să -şi gate liceul şi să deie la facultate. Maiorului îi plăceau scenele acestea, cînd putea să -şi înfigă colţii în victimele lui. Le sucea, le învîrtea, le lua peste picior, maimuţărindu -le, batjocorindu-le în tot felul, ştiind foarte bine că se găseau la cheremul lui şi că putea face cu ele ce vrea, fără ca cineva să-l poată trage la răspundere; să -l acuze de maltratare sau tratament inuman şi alte baliverne burgheze, occidentale... Acum însă n -avea chef, nu era timpul potrivit, fiindcă Trebuia să sosească dintr -un moment în altul Gorcea şi nu -l putea primi astfel. Aşa că răspunse tăios: - Du-te acasă, îţi spun! Acolo e cea mai bună şcoală pentru nişte golani ca el, cea mai înaltă facultate posibilă... - Vă bateţi joc de năcazul unei femei amărîte, de durerea şi lacrămile unei mame, văd eu bine. Dar Dumnezeu are să vă plătească după cum vă purtaţi, că nu este vorbă fără răspuns şi faptă fără răsplată. Aşa să ştiţi! 148

Iustina icnea şi suspina plîngînd, de sălta jerseul pe ea. Făcu un pas se lipi de perete. Printre sughiţuri şi hohote mari de plîns reuşi să adauge: - Abată-se toate relele asupra voastră! To ate nenorocirile să cadă vostru! Putrezi-v-ar sufletul în fundul iadului cel veşnic şi arde -v-ar nestins, ardă-vă inima voastră împietrită! Atunci interveni Pîrnău luînd -o de braţ şi arătîndu-i drumul. - Hai, mătură locul! - Să ştiţi, blestemaţilor, anticriştilor şi tălharilor, că blestemul de prinde! - mai reuşi ea să spună înainte de -a ajunge la poartă.

înapoi şi pe capul focu cel

mamă se

XI Cu tactul ei de mamă şi profesoară, doamna Cornelia reuşi să mai domolească pornirea Lianei. Aici trebuie spus că nu era cu totul străină de cele întîmplate în clasă pînă la venirea ei şi cu atît mai puţin de cele petrecute la Securitate. Şi cu toate acestea, se poate spune că ea era posesorul unor rezultate finale şi cam atît, adică fără să cunoască suficient antecedent ele şi împrejurările care au dus la ele. Lucrurile se petreceau în aşa fel încît acţiunea o lua mereu înaintea condiţiilor pregătitoare, iar explicaţiile care ar fi fost utile şi necesare aici se tot amînau. Văzînd-o cu mîna însîngerată, doamna Cornelia se strădui să-i oblojească tăietura fără să-i arunce bărbatului ei măcar o singură privire. N -avea nici un rost să-l întrebe ce s-a întîmplat, înţelegînd foarte bine că vina era a lui, că oricum ar fi fost, el era singurul vinovat. Liana contribuia şi ea la neştiinţa ei. Indiferentă la suferinţele proprii, urmărea cu vădit interes dramatismul scenei şi autenticitatea rolului preluat de tanti Iustina, fiind cu totul de partea ei. Ce mîndră şi tare era mama lui Silvian! Cu ce curaj îşi înfrunta ea adversarul, a runcîndu-i în faţă cele mai cumplite blesteme! Aducea oarecum cu Hecuba... Şi cînd Iustina o luă spre ieşire, împinsă de Pîrnău de la spate, numai atunci acceptă să se scoale şi s -o urmeze pe mama ei. Degeaba insista doamna Cornelia: - Ia spune, porumbiţ a mamii, ce s-a întîmplat cu mîna ta? Eu te-am lăsat în pat. Cum ai ajuns aici? Liana nu spunea nimic. Urmărea jerseul cu dungi, care sălta mereu în spate, pînă în stradă, cînd tanti Iustina apucă la dreapta, iar ele la stînga. Nimic n -o îngrijora mai tare pe doamna Bobanga decît muţenia aceasta. Zadarnic încerca să scoată de la ea o vorbă. Închisă în sine, Liana păstra cea mai totală tăcere. Nu plîngea, nu se zbătea, nu voia să mai comunice cu nimeni. Durerea ei era atît de mare, că nu putea fi împărtăşit ă cu altcineva. Acasă, doamna Cornelia o doftorici cum se pricepu ea mai bine, înlocuindu -i batista năclăită de sînge cu un pansament steril, după ce o spălă mai întîi cu apă oxigenată şi presără pe deasupra sulfamidă pisată. Din fericire, tăietura nu era adîncă şi Liana sta liniştită, lăsînd -o să facă ce vrea. Văzînd că nu merge nimic, îşi luă boneta şi şorţul albastru de bucătărie şi prepară un aluat subţire cu multă vanilie, sperînd că mirosul ingredientelor şi clătitelor coapte va fi avînd un efect mai puternic decît vorbele. Lăsată singură, Liana se întinse pe recamier, mai rătăci o vreme cu gîndul, apoi adormi. Dormi şi visă... Doamne, ce vis îngrozitor! Se făcea că era la plantat de plopi pe malul Arinişului. Băieţii săpau gropile, iar ele, fetele, fixau puieţii aruncînd pămîntul lutos peste rădăcinile firave. Toată lumea trebăluia de zor, rîzînd şi glumind ca de obicei. Băieţii aruncau cu bruji după fete, în timp ce ele îi mîngîiau cu cîte un lăstar pe spinare. Nu era niciodată atîta chiot şi zbengu ială ca în acele zile de muncă patriotică de perdeluire, cum îi spuneau ei, de fixare a solului cu vegetaţie arboricolă. Mai multe gropi aşteptau intervenţia fetelor care se 149

hîrjoneau mai încolo. Dar material săditor de unde? Liana fugi la tractor şi înşfă că la repezeală un braţ de puieţi şi o porni îndărăt cu cea mai mare viteză, fiind la întrecere cu echipa cealaltă, condusă de Tomina. Se opri însă brusc. Pe conducta de gaz ce traversa Arinişul, la 4 metri deasupra torentului se afla Silvian călare pe conductă. Nu-i vedea faţa din cauza părului. Ce voia să facă? Să sară în apă? Doamne, ce nebunie! Cîtă inconştienţă! Ar trebui să strige la el, să rămînă aşa nemişcat... Se uită îngrijorată în jur. Unde era Tomina? El nu vedea ce se întîmplă? Ar trebui să alerge, să-l caute, dar nu se putea urni din loc. Atunci o văzu pe mama ei la marginea unei gropi, aruncînd pămînt înăuntru. Nu se uita nicăieri. Lua pămînt cu amîndoi pumnii şi -l arunca în neştire. Era chiar groapa în care trebuia fixat copăcelul ei. Îşi întoarse privirea din nou la Silvian şi îl văzu acum ridicat în picioare, înalt şi singur, în veşmîntul acela vărgat, suspendat fantomatic între cer şi pămînt ca limba unui cîntar terocosmic căutînd echilibrul central, marele echilibru dintre viaţă şi moarte... Iar la piciorul stîlpului de beton, tatăl ei în aşteptarea fenomenului ce avea să se întîmple... Îşi simţea inima cît un purice, bătînd repede repede, gata să-i spargă pieptul. Dacă are să pice?... Cîtă vreme privea înainte, avea şanse nefericitul să scape - aşa îi spunea inima. Dar dacă se uită în jos, are să fie nenorocire... Avea să-l tragă apa, să-l fure curentul. Trebuia să strige la tatăl ei, să stea locului, să rămînă ascuns, nemişcat... Dar el se desprinse de lîngă stîlp, arătîndu-le celor doi, Pîrnău şi Rîjală, cu mîna întinsă deasupra apei, punctul la care să fie atenţi. Şi chiar în acel moment, echilibrul se rupse: Silvian prinse a se bălăngăni pe conducta de gaz, la început puţintel, apoi din ce în ce mai tare pînă cînd, nemaigăsind nici un pu nct de sprijin sub el, se prăbuşi în torent cu capul în jos. Ţipă cît putu, scăpă vreascurile din braţe şi... se trezi tremurînd ca o vargă şi leoarcă de transpiraţie. Avea mîinile şi picioarele grele şi creierul stors de puteri. Se duse la baie să facă un duş. Aveau de cîteva zile o instalaţie de preparat apă caldă, un cazan Junkers adus din Germania. Ploaia asta cu presiune reglată, pe braţe, pe piept, era minunată. O învioră, îi dădu noi puteri. Îşi luă halatul de baie pe ea şi ieşi. În toată casa mirose a grozav a gogoşi şi clătite. Intră în bucătărie. Mama ei tocmai spăla tigaia. Deasupra mesei atîrna o carpetă dreptunghiulară, cusută cu aţă colorată chiar de mîna ei: pe fondul alb de bumbac se lăfăiau apetisant un capitul de floarea soarelui frumos înflorit, un mănunchi de cireşe ca focul, o felie de pepene galben şi un ciorchine de struguri albaştri, fructele preferate de Silvian. Deasupra lor scria: „Poftă bună!” Iar dedesubt, cu aţă roşie: „Pîinea hrăneşte trupul, culorile, ochii, iar cuvîntul, sufletul”. Rămase o clipă cu ochii la ea. - Eu am scris asta, mami? - Aşa mi se pare. Trase un taburet de sub masă şi se aşeză la perete. Ce frumoasă era mama ei! Bineînţeles că toate mamele sînt frumoase, dar ea era cu adevărat minunată. Ca profesoară era int eresată nu doar să pună note şi să respecte programa şi planificarea curentă, să nu rămînă adică în urmă cu materia; cît mai ales, să transmită elevilor cîteva noţiuni clare, pentru ca elevii să iasă în pauză cu cîteva cunoştinţe noi, bine înţelese, două -trei noţiuni însuşite temeinic cîntărind mai mult decît un capitol întreg, spus pe de rost ca o poezie. Ca mamă era şi mai bună: caldă şi afectuoasă, în stare să lupte pentru copilul ei şi să îndure toate privaţiunile; în stare să stea lîngă ea zi şi noapte , să zgîrie şi să muşte în stînga şi dreapta dacă era nevoie. Din fericire, nu era cazul, fiindcă Liana era o fată disciplinată şi bună la învăţătură. - Mami! - începu Liana cu glas alb. - Ce părere ai tu despre Silvian? Doamna Cornelia continua să frece tig aia. Se arsese puţin şi se cerea insistat. Vedea ea că fata îşi revenise, că somnul şi duşul îşi făcuseră efectul lor benefic; dar nu era încă în apele ei, fiindcă muntele de clătite rămînea neatins. Totuşi aştepta cu nădejde. - Te-am întrebat ceva: ce păr ere ai despre Silvian, ce crezi tu despre el? Mami încercă să mai cîştige timp. Pe urmă, nici nu prea înţelegea ce voia de la ea. De aceea începu rar, căutîndu -şi cuvintele. - Ce părere am eu? Mă tem că nu prea înţeleg ce vrei. Mai uşor mi -ar veni 150

să-ţi explic cum se fac clătitele cu dulceaţă de zmeură decît să spun ce impresie am eu despre cutare sau cutare persoană. Iar despre Silvian, cu atît mai greu. Ştiu eu? Nu m-am gîndit niciodată la subiectul acesta. Liana îşi ieşi din sărite. Cam cunoştea ea felu l acesta al mamei de-a ocoli un răspuns franc, direct, de-a scălda lucrurile în apă călduţă, de parcă i s -ar cere să taie în carne vie. - Aş vrea să ştiu ce crezi: e un băiat bun sau rău? Deştept sau prost? Frumos sau urît? Ce-i aşa de greu? - Dar la ce bun? La ce ţi-ar putea servi părerea mea din moment ce tu ai deja una formată? - Am să-ţi explic eu pe urmă. Nu vreau să te influenţez. - Păi, după mine, e un băiat cuminte, inteligent şi cu bun simţ. În orice caz, nici mai bun, nici mai rău decît alţii ş i pe deasupra, un băiat chipeş. Dar vezi tu? Aprecierea asta e foarte subiectivă, pentru că eu îl văd într -un fel, iar tu, cu totul altfel. Clătitele astea, de pildă, mie îmi par excelente, în timp ce ţie ţi se par normale, obişnuite. Un răsărit de soare p este întinsul mării, sau un apus de soare după culmea unui munte, un liliac înflorit, tot numai ciorchini viorii, sau un cal în galop cu călăreţul în şa, cu toate că sînt lucruri vizibile, cît se poate de concrete, totuşi nu toţi le percepem la fel, cu ace iaşi ochi. Pentru că nimic nu e mai subiectiv şi mai relativ decît cunoaşterea, în care intră în joc nu numai organele noastresenzoriale: ochii, nasul, limba şi celelalte, ci şi inima, cunoştinţele şi experienţa noastră anterioară; capacitatea noastră inte lectuală şi psihofizică în primul rînd, dar şi componenta afectivă. Tu le vezi într -un fel, iar eu, altfel. Poetul şi pictorul, fiecare în felul lui. Şi nici chiar ei, doi artişti ai culorii şi formelor nu le văd în acelaşi fel. Pentru că noi vedem şi cu i nima, nu numai cu ochii; şi cu sufletul, nu numai cu mintea; cu toată fiinţa noastră. - Bine, am înţeles lucrul acesta. Să mergem mai departe! - o chemă Liana la ordine, înţelegînd că mami are chef să filozofeze. - Dar cu privire la ceea ce este esenţial, nu ne putem deosebi prea mult unii de alţii, cred. Oricît de relativă ar fi cunoaşterea şi de subiectiv privitorul, nu poate spune că albul e negru sau, că pătratul cutare e rotund; că răsăritul e groaznic şi liliacul acela miroase a cucută. Trebuie să existe o corespondenţă între impresiile noastre, orice s -ar spune. Altfel nu ne-am putea înţelege. Nu crezi? - Bineînţeles, draga mea. Bineînţeles că există. N -am vrut să spun decît că fiecare om are părerile lui; că părerile noastre nu coincid totdeauna şi că nu trebuie să te bazezi prea mult pe părerile altuia; ceea ce nu înseamnă că numai tu ai dreptate şi să nu ţii seama de opinia contrară. - Deci, nu poţi spune despre cutare că este golan, tîmpit, puşlama etc. etc. - Cînd ajungi să cunoşti pe cineva foa rte bine, evident că poţi să -ţi faci despre el o părere mai adecvată, mai aproape de adevăr decît alţii care nu -l cunosc decît din vedere. Pentru mine, să zicem, care mă uit la el de departe şi fără un interes anume, Silvian e un băiat acceptabil, deasupra celorlalţi poate, dacă am în vedere rezultatele lui la anumite materii. - Atunci, tata de ce-l vede la antipod? De ce -l face „golan, nespălat, derbedeu şi netrebnic”? Cum se poate el pronunţa atît de categoric în privinţa lui, din moment ce abia de-l cunoaşte? - Ei, acum am înţeles ce vrei. - răsuflă doamna Cornelia uşurată. - Parcă nul cunoşti tu pe tata: cînd nu -i place lui ceva sau de cineva, nu poţi să -l determini săşi schimbe părerea oricît ai vrea. În privinţa lui Silvian, ce pot să -ţi spun? E un băiat fără îndoială bun, dar s -ar putea să aibă şi ceva bube în cap. Nu -l cunosc foarte bine şi nu mă pot pronunţa. - Dar pe mine mă ştii, sper că mă cunoşti îndeajuns. Ce părere ai despre mine? Sînt eu oare atît de coaptă la minte? Am atîta discernămînt ca să pot deosebi binele de rău, frumosul de urît, un caracter murdar de unul frumos, un om ticălos de unul cinstit, un golan de un băiat cumsecade? - Cred că da. Nu e prea greu. - Crezi numai? Nu eşti convinsă? Măcar tu ar trebui să n -ai îndoieli. - N-am vrut să spun că am îndoieli. De aceea am şi spus că nu e prea greu. 151

Nu numai că te cunosc foarte bine, dar am şi încredere -n tine, în puterea ta de judecată. Nuanţa pe care am introdus -o vrea să însemne tocmai ceea ce spuneam adineaori: că sîntem totuşi oameni şi ca urmare, toate aprecierile noastre sînt vrînd nevrînd subiective, că ne putem pune de acord în privinţa unui lucru sau a unui om oarecare, numai în măsura în care îl cunoaştem suficient de bine. Cînd vine vorba de lucruri abstracte, de caracter sau de suflet, operaţia se complică şi mai mult. Dar tu vrei să-mi spui ceva, dacă-mi dau bine seama. De ce te dai după vişin şi nu -mi spui direct? Ai încredere-n mama ta şi deschide-ţi inima cu nădejde! - Da, ai dreptate, vreau să -ţi spun ceva. Şi am să-ţi spun imediat. Dar voiam mai întîi să văd dacă privim cu aceiaşi ochi, din acelaşi unghi de vedere. Şi acum am să trec la particular, pentru a nu risca „să pierdem din vedere copacii din cauza pădurii”, după cum spune Angela, înţelegînd şi acceptînd de la bun început că lipsuri toată lumea are, iar alţii mai au şi lacune. Important e să ştim dacă ele îl definesc, dacă ele dau nota specifică, definitorie. Or, eu cred că Silvian e departe de-a fi un exemplu negativ, de-a putea spune ceva rău despre el ca t răsătură de caracter, aşa cum îi place tatii să -l zugrăvească. Liana făcu o pauză de gîndire. Era timpul să pună cărţile pe masă. - Mami,... Doamna Cornelia puse tigaia pe suportul de vase la uscat, trase un taburet de sub masă, îşi luă o clătită şi aştep tă curioasă. Cam intuia ea ceva, de ce discuţia asta despre Silvian. Şi cu toate acestea, era departe de a ghici adevărul. De aceea, cînd auzi introducerea: „Şi acum am să -ţi spun adevărul: adevărul adevărat, gol -goluţ, aşa cum îl văd eu şi cum îl simt cu inima mea”, încetă să mai clefăie. Întoarse ochii spre ea, aşteptînd să vadă în sfîrşit porumbelul ce avea să -i iasă din gură. După o aşa temeinică pregătire, era şi vremea. - Dar nu te uita aşa la mine, de parcă aş fi înghiţit o cămilă! N -am înghiţit nimic şi pînă nu termin ce am de spus, nici nu voi înghiţi. E vorba de ceva foarte banal, mult mai banal decît bănuieşti. Şi Liana deveni dintr-odată foarte serioasă, mult mai serioasă decît putea ea să-şi dea seama. Paloarea obrazului i se coloră intens, voce a îi tremura, pleoapa i se zbătea. - Nu te uita aşa la mine, că mă intimidezi! Mami zîmbi galeş, o sărută încurajator şi fata prinse a se deschide. - Mami, nu ştiu dacă e bine sau nu, dar mie mi -e drag Silvian... E ceva rău în asta?...Poate că nu m -am exprimat bine. Îl iubesc... Mă topesc după el. Apoi tăcu. Nu mai avea salivă în gură. Mami îşi descleştă fălcile şi începu iar să molfăie. - Ei, şi? Ştiam asta. Liana mătură cu palma cîteva firmituri de pe masă. - Mai departe! - Cum adică, mai departe? - întrebă ea intrigată. Se aştepta să fie certată, admonestată, să sară la ea şi s -o ia de cap, să se mînie, mai ştii? Se aştepta la orice, numai la asta nu. Dar mami se uita la ea blînd, netulburată, cu ochii ei verzi, luminoşi. Atunci se lăsă pe umărul ei. Ce bună şi caldă era mama ei! Ce inimă de aur avea!... Deci, ştia tot. Şi cum se mai perpelise gîndind dacă e bine să-i spună sau nu? Doamna Cornelia răspunse şi ea acestei chemări, lăsîndu -şi capul pe capul ei şi strîngînd-o la piept. - Dar e un lucru firesc, scumpa mamii, cît se poate de natural. Toate fetele se îndrăgostesc mai devreme sau mai tîrziu. Nu este una să scape de pacostea asta. spuse ea surîzînd, pentru a relaxa atmosfera. O simţea şi aşa încărcată, cu nervii întinşi la maximum, şi o glumiţ ă oricît de mică era bine venită. - Şi tu ai iubit? - Bineînţeles că şi eu. Ţi -am spus că nu scapă nimeni. Trebuie să fii oarbă sau slută de tot ca să nu iubeşti. Toată lumea iubeşte. Toţi oamenii cunosc sentimentul acesta, iar cei ce nu -l cunosc înseamnă că nu sînt normali, că le lipseşte ceva. Prietenia şi dragostea sînt cele mai frumoase daruri pe care zeii le -au făcut oamenilor. Numai cine iubeşte şi este iubit ştie ce -i fericirea. Celelalte lucruri, 152

banii, averea şi rangul, vin după aceea, pe planul al doilea sau al treilea. Cred că ţi am mai spus lucrul acesta. Da, mai discutaseră ele pe tema aceasta, dar într -un alt context şi într -o altă ordine de idei. De data asta era vorba de ea, de dragostea ei, de iubirea trăită plenar, personal, cu toată fiinţa, cu toate celulele inimii ei; şi nu doar gîndită, examinată mental în vederea unui seminar tematic. - Îţi aminteşti, mami, că te -am întrebat odată dacă poţi iubi mai multe persoane în acelaşi timp şi tu mi -ai răspuns că da. Dar eu numai acum înţeleg cum vine asta, fiindcă eu te iubesc şi pe tine, şi pe el. Pe Silvian îl iubesc însă altfel: nu mai mult, nici mai puţin. Cu teamă şi îngrijorare, cu devotament şi fidelitate totală, pînă la sacrificiu dacă s-ar cere. Poate că sînt nebună, poate că nu -s în toate minţile, cum zice tati. Tu ce zici? - Eu zic că eşti. - Nebună? - În toate minţile. Dar nu toţi avem parte de fericirea asta şi mai ales nu toţi trăim la fel de intens sentimentul iubirii. Şi el e cu atît mai puternic şi mai frumos, cu cît vine din sufletul nostru mai adînc şi mai sincer; nu atît din inima noastră, cît din sufletul nostru, din zonele cele mai adînci şi mai intime ale fiinţei noastre. Dar atenţie mare! Cu cît este mai unic, mai puternic, cu atît este mai primejdios, cu atît mai mult poate să-ţi facă inima scrum. Nimic nu este sublim pînă la capăt ca -n basmele noastre cu feţi -frumoşi şi fete de-mpărat. Pe urmă, cel mai important lucru este dacă celălalt merită dragostea ta, dacă şi el te iubeşte la fel de intens. Liana luă şi ea o clătită, cea mai rumenă dintre toate, şi muşcă mărunţel de la ambele capete. Dacă şi el o iubea tot aşa?... Poate că da, poate că nu. Fiecare iubeşte după puterea inimii lui. Dar avea oare importanţă? Nu era destul că ea îl iubea? Că ea îi aparţinea trup şi suflet? N u asta este iubirea: uitare de sine, abandonare totală, predare dezinteresată? - Bineînţeles că ştie, că mă iubeşte şi el. Deschis, nu mi -a spus-o niciodată. În mod indirect, aluziv, de mai multe ori. Dar e nevoie oare de cuvinte? N -ajunge oare impresia, sentimentul? Or, eu citesc printre rînduri. Pe urmă, n -ajunge că eu îl iubesc? Doamna Cornelia căzu pe gînduri. Vedea limpede în ce stare de exaltare se afla fata ei şi nu voia cu nici un chip să -i rănească sentimentele. Era prima oară că o vedea aşa, că îşi deschidea inima şi nu era cazul să -i înşele aşteptările tocmai ea. Trebuia totuşi s-o pună în gardă, s -o facă atentă asupra riscurilor... Şi -i spuse că dragostea e frumoasă şi bună, dar nu strică puţină reţinere, puţină moderaţie. - Cine s-avîntă în mijlocul torentului, riscă să fie luat de el, sucit şi răsucit pînă se duce la fund. Trebuie puţină moderaţie şi un pic de raţiune în toate. Vezi, tu? Băiatul acesta se află într -o situaţie foarte grea deocamdată. Nu ştiu dacă este sau nu vinovat. Nu sînt eu j udecătorul lui şi nici n-aş vrea să fiu. Dar nici nu -mi vine să cred că tati l-ar fi reţinut fără nici un motiv, doar aşa pentru că nu -i plac ochii lui. - Păi, tocmai asta e, mami: că tati are ce are cu el fără nici un motiv. De aia m-am hotărît să-ţi dezvălui taina: ca să m-ajuţi şi tu, ca să luptăm împreună pentru Silvian, pentru că este nevinovat, absolut nevinovat. Te rog să mă crezi! Tu nu poţi concepe că tati are ceva cu el, dar eu sînt convinsă. Nu ştiu de ce şi de cînd, dar în mod sigur are. Şi nu de azi, de ieri. De multă vreme. Nu -ţi aminteşti cum îl făcea în tot felul ca să mă îndepărteze de el? Şi acum vrea cu tot dinadinsul să -l nenorocească definitiv, să-l distrugă ca om, fiindcă mie mi -e drag. Înţelegi, tu? Ori Silvian nu e deloc vinovat şi n u pot admite cu nici un preţ lucrul acesta; cu nici un preţ, oricum ar fi şi orice s -ar întîmpla. Doamna Cornelia aprecie pornirea Lianei, siguranţa cu care îi lua apărarea. Avea o inimă nobilă şi frumoasă, nu încăpea îndoială. Totuşi, entuziasmul ei trebu ia potolit. - Se pare c-a trimis o scrisoare la Radio Europa Liberă în care i -ar fi înjurat şi beştelit rău pe unii din demnitarii noştri. - Nu-i adevărat. E o minciună sfruntată, o înscenare grosolană, pusă la cale de tati. Este vorba de o ciornă nesemna tă, nedatată şi fără nici o adresă şi care n -a 153

fost trimisă niciunde; un simplu petic de hîrtie pe care tati, tot scotocind după năravul lui, printre lucrurile mele, a dat într -o zi peste el. Se afla într-o carte, - ştii cartea aia pe care o citea Silvian atunci şi pe care mi-a dat-o şi mie s-o citesc după aceea.- Era deci o ciornă, nu o scrisoare. Şi ce -i o ciornă? Nimic. Un simplu exerciţiu de redactare, fără nici o intenţie clară. Căci, dacă ar fi avut de gînd s -o trimită, ar fi trimis -o demult. N-o punea într-o carte. Eşti de acord? Dar să vezi ceva şi mai important: dacă a pus -o în carte şi cartea a ajuns la mine, înseamnă că a avut încredere-n mine, în cinstea şi corectitudinea mea. Nu -i aşa? Şi chiar dacă a pus -o din neglijenţă, să zicem, e frumos şi cinstit să profiţi de lucrul acesta? Pe urmă, faptul că a ajuns acolo unde se află acum, se poate presupune că eu i -am făcut-o, căi din cauza mea. Este? Ei, bine, mami, eu nu vreau să fiu nici măcar bănuită de crima asta oribilă. Nu vreau şi nu pot să înş el încrederea cuiva în mine şi cu atît mai puţin încrederea unui coleg, a celui mai drag coleg. Înţelegi? Nu vreau să particip împreună cu tata la o porcărie abjectă de genul acesta şi care m -ar dezonora pentru toată viaţa în faţa colegilor şi a celor care mă cunosc. Tu ştii foarte bine că eu nu pot strivi o gînganie, darămite să mă ridic împotriva unui prieten ca să -l desfiinţez pentru totdeauna. Şi de ce? Ca să mă înalţ pe mine? Dar eu nu vreau să mă înalţ călcînd pe capul cuiva. Nu pot şi nu vreau. Înţel egi? Cum să mai dau eu ochii cu toţi colegii mei care ştiu cine-i tati? Cum să dau ochii cu sora lui, una din cele mai bune fete din şcoală, prietena mea cea mai bună? Cum să mai dau ochii cu mama lui, o femeie bolnavă şi bună, pe care o ştiu şi -o respect de-atîta timp şi care mă iubeşte ca pe fiica ei? De aceea aş vrea să m -ajuţi să-l convingem pe tati pînă nu -i prea tîrziu, să nu facă o prostie de care să se ruşineze şi el şi noi după el, de n -o să mai putem scoate capul din casă. Aşa că te rog să vii lîn gă mine, fiind vorba nu doar de el sau de mine, ci de noi toţi! Şi asta, pentru că ar fi o prostie acum în anii dezgheţului să umbli după trădători de ţară şi după duşmanii poporului în rîndul elevilor. Doamna Cornelia o mîngîie cu tandreţe. Da, era sincer ă, frumoasă şi nobilă. Privirile ei spuneau totul. În apele lor verzi se putea citi o voinţă fermă, de nezdruncinat.

XII Pe la opt şi jumătate, maiorul Bobanga îi ordonă lui Pîrnău să telefoneze acasă şi să-i spună soţiei să nu -l mai aştepte în noaptea aceasta fiindcă are de lucru şi nu poate veni. Nu era lipsit de curaj Iacob Bobanga; dar după cele întîmplate la şcoală şi la sediu, n -avea putere să sune chiar el. Nici refuzul de -a merge acasă nu trebuie interpretat ca o laşitate, ci mai degrabă ca o soluţie de moment, menită să atenueze asperităţile intervenite în viaţa familiei lui, ca o încercare de evitare a acutizării unui conflict cu consecinţe imprevizibile. În astfel de situaţii prefera să rămînă la sediu o noapte sau două şi să doarmă acolo cu capul pe masă. Din fericire, nu se întîmpla foarte des, deşi mai frecvent în ultimii cinci ani, şi doamna Bobanga se cam obişnuise cu retragerea lui. De aceea, la telefonul dat de Pîrnău, ea răspunse destul de pieziş: - Da-l aşteaptă dracu. Să rămînă li niştit pînă l-oi chema eu! - ceea ce pe Pîrnău, ca tînăr angajat, pe cale să -şipună pirostriile, răspunsul ei îl lăsă cu gura căscată, pentru că nu se aştepta s -o audă vorbind în felul acesta. Oricum ar fi fost, dorinţa lui cea mai vie era să calmeze apel e învolburate şi să aducă linişte în sînul familiei. Dar o învolburare atît de profundă nu se putea potoli aşa de uşor. După discuţia cu mama ei, Liana se simţi mai uşurată, ceva mai liniştită; cauza fiind faptul că pusese la cale cu mami de -o alianţă. Ea ar fi preferat ca tati să vie acasă şi să rezolve pe loc cazul lui Silvian. Aşa că amînarea aceasta de pe azi pe 154

mîine nu avea darul s -o liniştească deloc. Dimpotrivă, menţinea tensiunea deschisă într-o stare de latenţă precară care putea izbucni oricînd şi care n-o lăsa să se apuce de lecţii. Mai mult chiar, gîndurile clocite îndelung şi imaginaţia ei foarte vie nu făceau decît s-o amplifice şi mai rău. Încerca ea cumva să lupte cu închipuirile ei nebuneşti în care-l vedea pe Silvian îmbrăcat în hainele a lea oribile, dar de-asurda. Toate încercările ei, toate eforturile mobilizate în sensul acesta se izbeau ca de un zid de beton insurmontabil. Toate se învălmăşeau în mintea ei încinsă, toate se aprindeau, se subţiau, se estompau pe moment; apoi iar apăreau , se colorau din nou, mai viu, mai puternic, ca imaginile unui film de groază pe ecranul televizorului. A doua zi Iacob Bobanga veni acasă spre seară. Împachetă la repezeală cîteva lucruri de uz personal, - pijamaua, periuţa de dinţi şi aparatul de ras - îmbucă ce găsi la ora aceea în frigider şi o tuli la gară. Trebuia să fie dimineaţă la Bucureşti şi nu mai avea la dispoziţie decît treizeci de minute. Aşa că se duse fără să -şi vadă familia. Plecarea aceasta din Sursa era cum nu se poate mai binevenită. S e amînau astfel vrînd-nevrînd nişte discuţii, nişte explicaţii foarte neplăcute pentru ambele părţi. Între timp, cicatricile fizice şi morale aveau să se vindece, să se amelioreze măcar, pentru că „timpul le vindecă pe toate”, îşi spuse Iacob Bobanga mulţu mit, în ciuda drumului foarte obositor şi a surprizelor ce -l aşteptau în capitală. Dar ce sînt patruzeci şi opt de ore? Două zile trec repede. Nici n -ai cînd să-ţi dai seama. Şi vineri spre seară era din nou acasă, în mijlocul familiei lui. Acum, că se apr opia scadenţa, că trebuia să dea faţă cu ele, vedea şi el că amînarea nu însemna mare lucru, fiindcă trebuia să răspundă în cele din urmă la întrebări şi să se explice cumva. Nu se mai putea eschiva. Şi în vederea acestui moment se pregătise în toate felurile, doar era vulpe bătrînă, uns cu toate alifiile: mai întîi avea să -şi ceară iertare, să arunce totul pe seama nervilor şi caracterului său impulsiv, nestăpînit, pe importanţa momentului şi gravitatea cazului. Pe urmă, avea să deschidă sacoşa de voiaj şi să scoată cutiile cu cadouri. În faţa unei perechi de pantofi prima calitate, nici o femeie nu rezistă pînă la capăt. Apoi, aveau şi ele partea lor de vină, ce dracu?... Aici trebuie spus că maiorul îşi preţuia familia, soţia şi fiica. Ba chiar le iubea în felul lui, cu inima aceea de om şi bărbat ocupat, cu sufletul celui care, avînd mari funcţii şi răspunderi, rareori îşi găseşte timp pentru cei apropiaţi. De preţuit însă le preţuia, fiindcă ele reprezentau cultura şi ştiinţa familiei, adică superioare lui din punct de vedere instructiv. Desigur că nu -i făcea plăcere să o recunoască prea des, dar în inima lui, ştia asta şi din cînd în cînd o spunea. Atacul porni cu partea cea mai tare a redutei, adică cu doamna Cornelia care se dovedi mult mai uşor de cu cerit. Era bună şi iertătoare, dispusă să uite ce -a fost, în interesul ei şi -al familiei, imediat ce zări pantofii ieşind din cutie; mai ales că şi colega ei de franceză avea o pereche la fel. Şi cum se mai fîţîia cu ei prin cancelarie şi pe coridoarele şcolii, călcînd des şi apăsat: toc -toc, toc-toc! Ca s-o audă şi s-o vadă toată lumea... Acum că sărise hopul cel mare, Bobanga se simţea mai relaxat. Cu Liana avea să fie şi mai uşor. Liana dormea şi nu găsi necesar s -o trezească. Dar doamna Cornelia socoti că se odihnise destul şi trase pătura de pe ea: - Lianaa! Hai scoală, că n -ai să mai poţi dormi la noapte! Hai c -a venit tata şi ţi-a adus ceva. Liana mormăi ceva cu nasul în pernă. Dormise rău toată noaptea trecută şi şcoala o obosise peste măsură. - Ia uite ce ţi-a adus! Fata reuşi să deschidă un ochi. Mami ţinea în mînă nişte pantofi; iar el, în spatele ei, o cutie. Se ridică anevoie la marginea patului. - Tati, unde-i Silvian? Tati rămase blocat, cu cutia în mînă. Avusese de gînd s -o sărute, să-i înmîneze cerceii şi broşa şi să -i ceară iertare. Dar acum nu mai putea, întrebarea ei nu îngăduia o apropiere mai mare. Mami îi puse pantofii în braţe. Liana îi examină fugitiv, fără nici un interes. Erau nişte pantofi frumoşi de piele, cu toc jos, italian. - Sînt cei mai faini conduri din Bucureşti pe care i -am găsit. Sînt numai buni pentru banchet. 155

Banchetul de absolvire al clasei a XII -a era un eveniment unic, de cea mai mare importanţă; un eveniment prioritar, major în viaţa fiecărui absolvent, şi care mobiliza la maximum toate energiile elevilor, părinţilor şi profesorilor. A celor dintîi, cu mult înainte de ultimul clopoţel. Mamele şi fetele lor erau prinse în hora aceasta cu tot sufletul, cu toată imaginaţia şi mai ales cu toate economiile lor. Aşa că se cerea tratat cu atenţie. Magazinele de confecţii şi de încălţăminte, croitoresele şi coafezele erau asaltate cu întrebări şi comenzi încă din aprilie; căci, de la mijlocul lunii mai se intra în linie dreaptă, pe ultima turnantă. Toate fetele veneau deja pregătite. Toate ştiau cum au să arate în seara banchetului. Ancuţa şi Steluţa aveau deja rochii şi pantofi noi de mult. Şi ea le avea, dar acum la ce bun? Ce să facă cu ele? - Ai să fii ca o prinţesă printre celelalte fete. Nimeni nu va fi ca tine. - mai spuse doamna Cornelia dorind să -i trezească interesul. - Unde-i Silvian, tati? - reluă Liana cu obstinaţie întrebarea ei. La care, domnul Bobanga răspunse scurt: - Nu ştiu. - Ba ştii. Sînt sigură că ştii. Unde l -ai dus? Ce-ai făcut cu el? - Acolo unde trebuie şi unde se duc toţi cei ca el. Dar nu vreau să mai aud vorbindu-se despre el în casa asta şi te rog şi pe tine, o dată pentru totdeauna, să încetezi cu el. Să-ţi iasă din minte golanul acesta care nu face cinste şi onoare unei familii şi cu atît mai p uţin unei fete de condiţia ta! - Nu poate să-mi iasă. Nu vreau să-mi iasă. Vreau să-l văd. Trebuie să-l văd, înţelegi? Vreau să-i dai drumul. Trebuie să-l scapi. Atunci interveni şi mami: - Chiar aşa, omule, ce-ai tu cu băiatul acesta? Ce ţi -a făcut ţie, de eşti aşa de pornit împotriva lui? Dă drumul băiatului şi nu fi atît de cărpănos, că nu se prăpădeşte ţara dintr-o scrisoare trimisă chiar şi la Ierusalim! Şi -apoi gîndeşte-te la noi: la mine şi la Liana; la el şi la mama lui! Gîndeşte -te că astfel împaci mai multe inimi deodată! - Nu pot. E un criminal ticălos, un trădător de ţară şi un duşman al poporului. - Eh, trădător de ţară! Vorbeşti şi tu ca M. Gheorghe. Pe cine a omorît? Pe cine a trădat? - S-a înhăitat cu spionii şi transfugii din occident, de l a Europa şi Vocea Americii, care cîrtesc şi aruncă otravă împotriva regimului şi complotează împotriva statului nostru. - Nu-i adevărat. - îi luă apărarea Liana cu mai mult curaj. - Nu-i adevărat. Asta e o minciună, o gogoriţă împrumutată din arsenalul vos tru de acuzaţii şi de scorneli fără fond. Eu îl cunosc mai bine ca tine şi -ţi spun că e un elev bun, bun şi inteligent ca Tomina, ca Lenard, ca noi toţi; cu note numai de nouă şi zece la fizică, matematică şi chimie; de opt şi de nouă la celelalte. E primu l nostru olimpic la fizică şi matematică pe judeţ de patru ani încoace; cu cele mai bune rezultate la acţiunile voluntar-patriotice şi la toate acţiunile organizate de U.T.C. pe liceu şi oraş. - V-a orbit pe toţi. Nu-i adevărat. La prima vedere e un elev c a oricare. Dar la a doua e diferit, nu se poate să nu remarci profilul lui ideologic şi spiritual, clar occidental, mic-burghez: după felul cum se îmbracă, cum se poartă, cum vorbeşte şi cum gîndeşte. Nu ştie ruseşte şi n -ascultă Radio Bucureşti sau Cluj. În schimb vorbeşte curent englezeşte. Cunoaşte toată muzica pop -rock din Anglia şi America. Vorbeşte cu admiraţie nedisimulată despre toţi imbecilii din occident; cu dispreţ şi rezervă despre tot ce este romînesc: învăţămînt, cultură, literatură, muzică şi sport. Înjură şi denigrează toate instituţiile noastre şi pe toţi demnitarii statului, de la cei mai mici pînă la cei mai mari, inclusiv pe şeful statului şi partidului; dovada cea mai elocventă fiind scrisoarea adresată celor de la Europa Liberă. - Dar scrisoarea aceea nu e de fapt o scrisoare, ci o ciornă sordidă, infectă, care n-a fost şi n-avea să fie trimisă nicicînd, nicăieri, şi ea nu exprimă nimic; sînt sigură de asta. De aceea, e o aberaţie, o turpitudine ce faci tu. Trebuie să -l scapi, să-i dai drumul neapărat. Trebuie. Înţelegi? 156

Liana se exprimase cam dur. Procedase prea puţin diplomatic, ceea ce putea uşor să aprindă scînteia războiului şi să -l facă să uite bunele intenţii cu care venise la ea. Bobanga se uită la nevastă -sa, se uită la fată şi replică hotărît: - Din păcate, îmi ceri imposibilul, mai mult decît imposibilul. Şi nu vrei să nţelegi că nu pot face nimic. - Ba poţi. Ştiu că poţi. Trebuie să poţi. Tu poţi orice dacă vrei. - Ştiu eu mai bine ce pot şi ce nu. Dacă spun că nu pot, înseamn ă că nu pot şi gata. Oricum n-aş face-o, pentru că este un element retrograd, descompus, un duşman înrăit al poporului, al socialismului şi comunismului şi care nu merită să facă nici umbră pămîntului. Doamna Cornelia interveni din nou: - Poate că nu-i chiar aşa. De unde ştii tu? Eu cred că tu exagerezi un pic, îţi dai prea multă importanţă şi nu văd de ce; şi nu vrei să ţii seama de noi, de fata ta şi de mine care te rugăm ca pe sfîntul soare să fii om. Bobanga făcu doi paşi înapoi. - Asta nu e treaba vo astră şi lăsaţi-mă-n pace! Văd că nu ne putem înţelege. Eu sînt un ostaş al partidului, un gardian al statului şi societăţii, pus s -o păzesc şi so apăr împotriva tuturor răilor şi zurbagiilor, împotriva tuturor răzvrătiţilor şi nemulţumiţilor. Nu pot să m ă pup cu toţi disidenţii, opozanţii şi trădătorii de ţară. - Dar Silvian nu e un disident şi cu atît mai puţin „un trădător” sau „vînzător de ţară”, cum spui tu. Dimpotrivă, e un băiat modest, harnic şi cinstit; crede-mă Eu îl cunosc mai bine decît tine.! Încolţit din ambele părţi, domnul Bobanga se văzu nevoit să spună ceea ce n ar fi vrut să le spună tocmai acum. - Dragele mele, scumpele mele, nu mai pot face nimic, chiar dacă aş vrea să fac ceva, nu mai pot face nimic, pentru că a intrat în faza de urm ărire penală. - Ei, nu! Spui şi tu că te -ai înşelat, că ţi s -a părut, că ai greşit, că informaţiile erau false; găseşti tu ceva dacă vrei. - Din păcate, nu pot face nimic, absolut nimic, pentru că infractorul a intrat de acum pe un circuit închis. Şi pînă la proces nu mai e nimic de făcut. Pe urmă, nici nu mai e la noi. Liana izbucni în hohote mari de plîns. Se trînti pe canapea cu faţa în pernă. Ţi se rupea inima de zbuciumul şi durerea ei. - Omule, trebuie să faci ceva. Tu nu vezi ce se întîmplă cu fata noastră? Scrisoarea aceea a fost scrisă şi concepută împreună cu ea. - minţi doamna Cornelia bucuroasă că putea s-o ajute cumva, că găsise o motivaţie suficient de puternică. În primul moment, Bobanga rămase ca fulgerat. Se gîndi la Tomina, apoi la faptul că găsise scrisoarea la ea, pe masa ei şi se temu să nu fie adevărat. Ar fi fost de-a dreptul îngrozitor, o bombă cu fragmentaţie. - Nu se poate, glumeşti. Ştiu eu că v -aţi pus în minte să mă nenorociţi, să mă distrugeţi de tot, dar n -o să vă meargă. N-o să vă meargă, v-asigur! Ar fi fost o capcană al naibii de faină: odată cu victima să pice şi călăul... şi gîndul refuză să meargă mai departe. Îşi reveni şi răspunse firesc: - Dacă e implicată şi ea, cu atît mai rău, va suferi şi ea, şi poate că şi noi. Eu nu mai pot face nimic. Le lăsă pe amîndouă să fiarbă în zeama lor: pe una plîngînd, pe cealaltă consolînd-o. Şi se retrase în odăiţa lui. Doamna Cornelia se luă după el. Nu înţelegea să se dea bătută atît de uşor. Avea să insiste şi să-i deschidă ochii asupra consecinţelor multiple ce decurgeau de aici, asupra locului şi funcţiei lui, asupra prezentului şi viitorului fetei lor. Şi, după cîteva minute, secătuită de plîns şi durere, o urmă şi Liana. Aşa zdrobită şi răvăşită cum se găsea, se aruncă de gîtul lui într-o ultimă încercare disperată: - Trebuie să-l scapi, tati, trebuie. Nu cred că nu poţi. Tu poţi orice. Se lăsă în genunchi la picioarele lui, îmbrăţişîndu -i picioarele şi culcîndu-şi capul pe genunchii lui: - Tati, te rog! Te rog mult! Te implor! Eliberează-l în numele meu, pentru mine! Te rog eu din tot sufletul meu! Îi luă mîinile în mîinile ei. I le strînse vorbindu -i duios, uitîndu-se fix la el cu ochi 157

rugători şi supuşi şi implorîndu -l cu lacrimi fierbinţi, de -ar fi putut îndupleca şi pietrele. - Nu pot, scumpa mea. Îţi repet că nu pot. Nu pot şi nu vreau. Gata! Să încheiem capitolul acesta. Îmi ajunge! De cîteva zile numai asta aud: Silvian şi iar Silvian. Silvian în sus, Silvian în jos. M -am săturat de-acum, nu mai pot. - Trebuie să poţi, pentru că Silvian este prietenul meu... iubitul meu... - Nu mă interesează. Nu vreau să mai aud de el. Plecaţi şi lăsaţi -mă-n pace! - Dar nu pricepi? Este iubitul meu... voi avea curînd un copil de la el... un copil, nu înţelegi? Bobanga o îndepărtă violent. - Ce-ai zis? Se făcu negru de furie. - Ce-ai zis? - Voi avea un copil de la el... - Adevărat? Nenorocito! M -ai nenorocit şi pe mine şi te-ai nenorocit şi pe tine pentru tot restul vieţii, tîrfă ordinară ce eşti! N -aş fi crezut niciodată c-ai să ajungi pînă aici. O izbi peste faţă, o singură palmă, dar atît de grea, că Liana se prăbuşi pe covor, la picioarele lui. Exact în aceeaşi clipă, doamna Cornelia ridică scaunul deasupra capului. Bobanga reuşi să pareze lovitura şi să i -l smulgă din mîini. Atunci s e aruncă asupra lui cu mîinile şi picioarele, muşcîndu -l şi zgîrîindu-l pe faţă, pe mîini, pe unde se nimerea. - Am să-ţi scot ochii, viperă turbată ce eşti! Am să -ţi sfîşii inima cu mîinile mele, cîine scîrbos! Că mi -ai otrăvit viaţa de cînd te cunosc. Încerca el cumva să se apere prinzîndu -i mîinile şi împingînd -o spre uşă; dar ea reuşea de fiecare dată să -şi smulgă braţele şi să scape, iar cînd nu reuşea, lovea cu capul şi cu picioarele. La început, haotic, fără nici o ţintă precisă; dar mai apoi, calculat, căutînd punctul acela sensibil, vulnerabil al bărbatului, ceea ce îl sili pe domnul Bobanga să pună capăt încăierării cu un genunchi aplicat la stomac, care o făcu să cadă şi ea grămadă lîngă Liana. - Sînteţi nişte nebune amîndouă. La balamuc cu voi! - ţipă el scrîşnind printre dinţi şi ieşi îngrozit din odaie.

XIII Doamna Cornelia nu era convinsă că bărbatul ei nu poate face nimic şi îl suspecta de resentimente, de rea voinţă şi în aceeaşi măsură de o exagerată conştiinţă politică şi exces de zel profesional. Ori ea voia să afle adevărul, să ştie dacă într-adevăr nu se mai poate face nimic. Pentru asta, avea nevoie de informaţii sigure de la o sursă autorizată, demnă de încredere. Cine ar fi putut să i le dea? Un procuror sau un avocat foarte b un, cunoscător în materie. Se gîndi ea cît se gîndi căutînd să vadă dacă are vreo cunoştinţă în rîndul acestora şi nu găsi niciuna. Avea destule printre profesori, printre internişti şi stomatologi, dar printre ingineri şi jurişti, nici una. Atunci îi veni o idee practică: trase scaunul lîngă telefon şi sună mai multe colege şi prietene. Lenuş cunoştea mai mulţi avocaţi şi i -l recomandă cu toată căldura pe Sever Mureşan. Era cel mai renumit avocat din oraş. Faima lui trecuse de mult de marginile judeţului, încît era de mirare că ea nu -l ştia. Găsi numărul lui în cartea de telefon şi -l sună numaidecît. Îi răspunse chiar el: - Da, la aparat, avocatul Sever Mureşan. Cu ce vă pot fi de folos? Avea o voce plăcută de bas şi asta îi spori încrederea. - Aş dori să vă consult într-o problemă urgentă, dacă se poate. 158

- În ce problemă? - Nu pot să vă explic la telefon. E vorba de arestarea unui elev. - În ce fază se află procesul? Este pe rol? - Nu, încă nu. - Evident că se poate. Vă primesc cu plăcere dacă puteţi v eni într-o jumătate de oră. Foarte expeditivă şi iute în hotărîri, doamna Bobanga luă ceva pe ea, o luă şi pe Liana, prezenţa acesteia fiind de mare importanţă aici: în primul rînd, pentru a vedea ce face mama ei pentru ea şi în al doilea rînd, pentru a o scoate la aer. Şi astfel, în douăzeci de minute erau la poarta avocatului. Peste grilajul de fier forjat se vedea o casă frumoasă cu verandă de sticlă în faţă. De o parte şi de alta a aleii de beton lustruit, pînă la casă, mai multe straturi de flori: de crini şi trandafiri altoiţi. Le deschise chiar el, un om înalt şi distins, aşa cum putuse să-şi dea seama la telefon. Impozant şi sobru ca un profesor de drept. Le pofti să intre în cabinet, lăsîndu -le singure două minute. Să se obişnuiască probabil cu interiorul... Un birou elegant de mahon, patru fotolii joase şi moi, îngrijit tapisate, covoare persane de aceeaşi culoare şi calitate. Desigur, un lux sclipitor, în raport direct cu veniturile stăpînului... Maestrul Sever Mureşan se întoarse cu o pipă lun gă în gură care umplu curînd încăperea cu un miros plăcut de tutun foarte fin. - Vă rog să mă iertaţi că v-am făcut să aşteptaţi, dar am un dog german foarte gelos şi trebuie să-i mai acord şi lui din cînd în cînd un minut. Se instală la birou pe scaunul lui rotativ de pianist, de parcă s -ar fi aşezat pe tronulMarii Britanii. Se vedea limpede cît de important se simţea. Se prezentă protocolar şi aşteptă ca şi ea să facă la fel. Fata nu intra desigur în calcul. Observă starea ei de nelinişte după felul cum se foia în fotoliu şi bănuia că trebuie să fie ceva în legătură cu ea. - N-are nici un rost să vă spun cine sînt pînă nu aflu dacă mă puteţi ajuta sau nu, pentru că n-am venit să facem cunoştinţă, ci să vă cer un sfat. Dacă mă puteţi ajuta e perfect. Dacă nu, nu ne-am văzut şi gata. Avocatul pufăi lung. Nu -i displăcu răspunsul primit. Din punctul lui de vedere, n-avea nici o importanţă lucrul acesta. Dacă voia să rămînă anonimă, n -avea decît să rămînă. - Mă rog, cum doriţi. Cu ce vă pot fi de folos? Doamna Bobanga îi prezentă în linii generale cazul, fără să dea nume şi date precise, după care, încheie: - Şi aş dori să ştiu dacă în situaţia aceasta se mai poate face ceva. - Este vorba de cazul elevului Egri Silvian? - S-ar putea. Nu vă pot confirma. Mă inte resează un singur lucru: dacă în principiu se poate face ceva pentru a nu mai ajunge la proces. Şi dacă da, ce anume? Ca toate femeile din oraş şi în general, ca toată lumea aceea pestriţă din afara justiţiei, doamna Bobanga auzise şi ea că în cutare situ aţie - accident rutier sau de muncă, deturnare de fonduri, delapidare, lipsuri în gestiune, furt din avutul obştesc, situaţii diverse - a intervenit cineva undeva, pe cale administrativă sau de partid şi dosarul a fost clasat şi cazul s -a muşamalizat. În afară de una sau două schimbări de personal - eventual un mic transfer dintr-o unitate într-alta, dintr-un post în altul, post de obicei mai bun, dacă personajul implicat era om însemnat - nimeni n-avea de suferit nimic. De aceea trăia toată lumea cu convin gerea că în justiţie orice e posibil, că, prin pile, cunoştinţe şi relaţii - pe scurt, p.c.r. - orice problemă se putea rezolva. La mentalitatea aceasta colectivă contribuiau în mare măsură organele de partid şi de stat ele însele, de la ultimul secretar a l organizaţiei de bază pînă la Comitetul Central al Partidului. Aşa se explică de ce mai totdeauna făptuitorii se adresau mai întîi acestor organe puse acolo anume ca să asculte şi să rezolve plîngerile oamenilor muncii, şi în foarte multe cazuri chiar le rezolvau. De aceea, omul năpăstuit mergea la judeţ sau la Bucureşti să se adreseze organelor centrale ale partidului, conducătorului suprem personal, solicitînd intervenţia lui nemijlocită. Mai mult decît atît: s -a ajuns la un fel de specializare în aceast ă materie, în sensul că bărbaţii i se adresau exclusiv lui, secretarului general al partidului, în timp ce 159

femeile i se adresau ei, Elenei Ceauşescu, considerată drept numărul doi în partid şi stat, iar de unii, chiar numărul unu. - În ce calitate vă interesează cazul în speţă? Vă întreb numai aşa, pentru că deunăzi a fost la mine tatăl lui şi ce i -am spus lui vă spun şi dumneavoastră. Nu v ascund faptul că e un caz foarte greu din cauza conţinutului injurios al scrisorii la adresa şefului statului şi part idului în primul rînd; din cauza calomniilor formulate la adresa altora şi în fine, din cauza denigrării unor instituţii de bază. Dificultatea cea mai mare însă rezidă în faptul că acuzatul a intrat deja în faza de urmărire penală. Înţelegeţi? Ca orice persoană străină de aparatul Justiţiei, evident că nu înţelegea de ce adică o cercetare penală n -ar fi putut fi sistată în faza aceasta şi băiatul eliberat şi lăsat să plece acasă? N -ar fi fost prima şi fără îndoială, nici ultima... Dar îl lăsă să continue. - Dosarul lui se găseşte acum în mîinile procuraturii şi foarte curînd, n -aş putea spune cînd, va intra în instanţă. După instanţa de fond, se poate face recurs, căci pentru astfel de infracţiuni, pedeapsa este foarte severă: privare de libertate de la cinci la cincisprezece ani, în funcţie de încadrarea juridică. Recte, în funcţie de acuzare şi apărare şi de clemenţa juriului. Ceea ce aş putea face eu, dacă asta doriţi, ar fi să preiau personal cazul şi să obţin, să încerc a obţine îngăduinţa instanţei, da r fără să promit mai mult. Părinţii băiatului, mama şi tata, ar putea încerca să ajungă la Comitetul Central sau direct la tovarăşul Ceauşescu personal şi să solicite graţierea lui. Dar şansele sînt, după opinia mea, foarte mici. Asta i -am spus lui, asta vă spun şi dumneavoastră, fie că este vorba de unul şi acelaşi caz, fie că este vorba de altul. Liana da semne de mare nervozitate. Îşi freca mîinile, îşi smulgea degetele înţelegînd că totul era pierdut, că situaţia era compromisă, iremediabil scăpată de sub control. Cu greu se putea stăpîni să nu bufnească în plîns. - Cît timp se găsea la Securitate, s -ar mai fi putut face ceva cu bunăvoinţa celor de acolo. Acum însă din păcate, nimic. Dacă veneaţi la mine mai repede, v -aş fi sfătuit să încercaţi să obţin eţi o audienţă la tovarăşul Bobanga, deşi nu cred că v ar fi ajutat cu ceva. Mama băiatului s -a dus, a reuşit să vorbească cu el, dar fără nici un rezultat. Poate că şansele dumneavoastră ar fi fost mai mari. Nu pot să ştiu. Un lucru e sigur: cu Securitate a nu e de glumit. Cine intră în moara asta nu mai scapă. Mda, lucrurile erau clare, cît se poate de clare... Doamna Bobanga achită onorariul avocatului şi se grăbi spre ieşire. Ce depindea de ea, ce putea face ea pentru liniştea fetei ei, făcuse. De -acum, Dumnezeu cu mila... Afară începuse să picure. De fapt, începuse de cînd au sosit şi acum ploua de a binelea. Noroc că erau cu maşina. Liana se sui la volan. Era atît de tulburată, că nu reuşea să bage nici cheia în contact. Mami îi sări în ajutor. Îi strî nse capul la piept, o mîngîie pe obraz. Avea lacrimi în ochi şi mîinile reci ca de gheaţă. - Lasă, porumbiţa mamii, că nu -i dracu chiar aşa de negru pe cît îl fac oamenii! Avocatul acesta vrea bani, foarte mulţi bani. Am cam înţeles eu asta după luxul din cabinet. Şi fără să promită nimic. Vom merge mîine la Cluj să discutăm cu cineva de-acolo. Dar am speranţa, îmi spune mie inima că pînă la urmă se va rezolva într-un fel sau altul. Maşina demară brusc. Străzile erau goale, aproape pustii. Rareori se vede a cîte un trecător. Parbrizul era ud, semi -transparent şi ştergătoarele abia făceau faţă. Liana reuşi să îngaime: - Mami, dacă va fi condamnat, eu mă omor. Doamna Cornelia tresări îngrozită. - Nu vorbi prostii, scumpa mea! Nu va fi condamnat. Şi pe urmă... În clipa următoare apăru în faţa maşinii un trecător. Din partea opusă venea altă maşină. Omul făcu doi paşi înainte, apoi unul înapoi; şi în aceeaşi secundă fu acroşat şi izbit de caldarîm. Liana frînă scurt la cincizeci de metri. Maşina cealaltă se opri şi ea în spatele ei, la aceeaşi distanţă. Liana îl zări prin oglinda retrovizoare. - Eu l-am lovit? - N-aveai cum. Era la un pas de noi. - Nu l-am atins deloc? 160

- Nu cred. Celălalt trebuie să -l fi lovit. Doamna Bobanga tocmai voia să se dea jos, cînd se apropie Rîjală. - Vă rog să vă îndepărtaţi cît mai repede de locul accidentului! Înţelegeţi ce vreau să spun. Am să vorbesc eu cu tovarăşu maior, să -i explic cum a fost. Vă recomand însă prudenţă, foarte mare prudenţă. Caldarîmul e ud, vizibilitatea redus ă şi derapajul posibil oricînd. Liana tremura ca piftia. Nu mai plîngea, dar un fel de zgîlţîială generală o făcea să nu-şi mai găsească astîmpărul. Îi clănţăneau dinţii în gură. Capul îi sălta pe umeri, iar mîinile şi picioarele se zbăteau convulsiv. - Nu pot. - spuse ea foarte încet. - Nu mai pot conduce. Rîjală înţelese momentul şi se oferi el. Le duse pînă în faţa blocului. - Fiţi liniştite! Vorbesc eu cu tovarăşu maior. - le mai spuse el o dată la despărţire. În noaptea aceea, Liana n -a mai închis un ochi. Mami îi făcuse chiar ea o baie fierbinte generală, adminstrîndu -i în prealabil şi un calmant puternic, după care încetară acele mişcări spasmodice. Dar de îndată ce închidea ochii, îi apărea în faţă trecătorul acela nehotărît, bălăngănindu -se în mijlocul carosabilului. „Şi dacă totuşi ea îl atinsese?”... Se ridică din pat, îmbrăcă ceva pe deasupra, luă cu ea o lanternă şi coborî jos. Nu mai ploua, dar noaptea era umedă şi rece. Plimbă fascicolul de lumină de -a lungul maşinii. Cercetă cu atenţie arip a din faţă, apoi cea din spate. Descoperi cîteva deformări uşoare la ambele. Ar fi putut fi produse de impactul cu corpul omului? Greu de spus. Examină şi partea cealaltă. Aici nu găsi nimic. La aripa din faţă era dusă un pic vopseaua. Dar lovitura nu păre a nouă. Se întoarse în cameră fără să fi ajuns la o concluzie sigură. Mami zări lumină la ea şi veni să vadă ce e. - Nu dormi, porumbiţa mamii? - Nu pot. Ştii, am impresia că eu l -am atins. - Nici pomeneală. N-ai auzit ce-a zis Rîjală? - Am fost jos să mă uit, dar degeaba, nu pot să -mi dau seama. - Fii liniştită şi dormi! Că mîine ai teză şi trebuie să fii odihnită. - Crezi că-mi mai arde mie de şcoală acum? Că mai pot da o teză? - Bineînţeles că poţi. Trebuie să poţi. E ultimul hop, după care te poţi considera absolventă. Lasă că vorbesc eu cu Bardaşu. Nu -ţi face griji! Spunea şi ea numai aşa ca să spună ceva, pentru că Bardaşu ca şi ceilalţi de altfel, de la arestarea lui Silvian încoace, o ocoleau de departe. Liana se vîrî sub pătură. Mami îi stinse lumina, îi ură noapte bună şi plecă. Noaptea era însă departe de -a fi bună şi liniştea şi mai departe. Curînd îl auzi pe tatăl ei mişcîndu-se prin odaie. Atunci se gîndi să -i ceară părerea şi lui. El era bărbat. Trebuia să ştie mai bine... Ciocăni uşor. - Tati, nu dormi? Vreau să -ţi spun ceva. Am impresia că am lovit un trecător. Vrei să te uiţi şi tu? Şi-i relată pe scurt întîmplarea. Bobanga coborî numaidecît. Se uită atent şi pe o parte şi pe alta. Nu era nimic. Urcă sus foarte liniştit. - Nu se vede nimic. Pe urmă, m -ar fi înştiinţat Rîjală. Dormi liniştită şi nu te mai gîndi la asta! Un singur lucru să te preocupe: teza. Dar asta, abia mîine. În rest, lasă pe mine! Orice s -ar întîmpla, aranjează tata. Aşa să ştii! Îi ură şi el noapte bună şi se retrase în camera lui.

161

XIV Liana reuşi să adoarmă abia spre dimineaţă. Astfel că pe la şapte şi jumătate, cînd intră doamna Cornelia s -o trezească, Liana se smiorcăia, se zbătea, bolborosea cuvinte fără şir. Pînă la nouă, cînd avea şi ea ore, a r mai fi avut ceva timp să se uite peste materie. Dar fiindcă ieri avusese probleme, o lăsă să mai doarmă. La opt şi jumătate însă veni din nou. - Hai sus, pui de urs! Fă repede un duş şi să mergem! - Unde să mergem? - întrebă Liana somnoroasă. - Cum, unde? La şcoală. N-ai lecţii azi? Liana se frecă la ochi buimăcită de somn. O durea cumplit capul şi avea mintea înceţoşată de tot. - Lecţii? N-am nici o lecţie. Azi trebuie să mă întîlnesc cu Silvian. Ne -am înţeles să ne ducem la P.D.U. Doamna Cornelia rămase descumpănită: vorbea cam ciudat fata ei. Parcă n -ar fi fost în toate minţile. Dar nu era prima oară. O mai făcuse şi altă dată. Aşa făcea ea cînd era trezită brusc ori era bolnavă. Pe urmă, se gîndi că putea fi ceva metaforic şi n-o contrazise. Avea nervii un pic zdruncinaţi şi după cele întîmplate în ultima vreme, nu era de mirare. S -o lase să doarmă?... Se mai putea lipsi de la o oră sau două, dar de la toate, fără certificat medical, ar fi fost o problemă. Pe urmă, avea şase ore grele, recapitulare la fizică, teme la franceză şi geografie şi teză la matematică. Dacă de la ore se mai putea lipsi, de la teză în nici un caz. După mai multe minute de nehotărîre, Liana reuşi să se aşeze la marginea patului. Pentru prima dată în viaţa ei avea să meargă la ş coală cu temele nefăcute. Îngrămădi cărţile şi caietele unele peste altele în ghiozdanul mai mult decît burduşit şi se luă după mami. Pîrnău le aştepta jos cu maşina Instituţiei. Intră în clasă mult după clinchetul clopoţelului. Profesoara Ana Vlad era la catedră. Tocmai se pregătea să înceapă. Dar cînd o văzu pe Liana intrînd, se opri. Liana se duse liniştită la loc, fără să -şi ceară scuze şi fără să dea nici o explicaţie. Se trînti neglijent în bancă cu ghiozdanul în spate. N -auzi întrebarea profesoarei ş i Ana Vlad fu nevoită să mai repete o dată: acum mai tare, mai răspicat. - Ce s-a întîmplat, draga mea? Liana se ridică în picioare la marginea băncii şi rămase aşa, de parcă n -ar fi înţeles ce dorea profesoara, pînă cînd Ana Vlad îi făcu semn să stea jos . Se lipi de bancă, se uită în stînga, se uită în dreapta şi rămase apatică toată ora. La sunetul clopoţelului, toţi colegii ieşiră afară în curte. Era o zi minunată de mai, cu cer albastru şi soare strălucitor. După ploile catastrofale din zilele precedente, era prima zi frumoasă care chema copiii la aer şi sport. Numai ea rămase în clasă. Sta singură ca o barză, ca puiul acela de prepeliţă cu aripa frîntă. Se ridică în sfîrşit, aruncă o privire prin clasă căutînd parcă pe cineva. Se duse la geam şi zări vizavi, dincolo de panourile de protecţie, doi deţinuţi lucrînd la un bloc. Îi văzu sus pe schele în hainele lor vărgate, îngrozitoare, şi închise fereastra. Se sunase deja de intrare şi colegii se întorceau. Nimeni nu -i adresă un cuvînt, o privire, nimic. O vedeau supărată, lovită la cap şi la mînă şi nu îndrăzneau s -o întrebe ceva. Nici profesorii n -o făceau. Numai Negulici nu se sinchisi. - Unde e tema ta, domnişoară? Vreau să -ţi văd tema. - spuse ea autoritar. Vreau să-ţi văd tema. N-auzi? Şi fiindcă Liana sta şi se uita la ea ca mîţa la calendar, Negulici o pofti să iasă la tablă. - N-ai temă? Poftim la tablă! Liana se ridică în picioare. Ce voia Negulici?... Profesoara o luă de mînecă şi îi făcu vînt în direcţia tablei. Liana se întoarse cu spatele însă, privind aiurită undeva în gol. 162

Negulici îi puse creta în mînă ridicînd vocea la ea: - Hai, domnişoară, scrie! Ce -ai rămas aşa ca rumegătoarea la poarta cea nouă? Dar Liana sta şi se uita ca -n transă: cînd la ea, cînd la Tomina. Era clar că se rupsese filmul, fiindcă nu pricepea ce trebuie să facă. Profesoara se răsuci spre clasă. - Voi înţelegeţi ceva? Eu nu înţeleg nimic. Nimeni nu găsi necesar să răspundă. Priveau şi ei în felul lor: unii zîmbind, alţii rîzînd ca de o şotie bună. Steluţa şi Lenard în special, găsind că Liana o face pe proasta. Numai Ancuţa şi cu Tomina se uitau trişti, intuind adevărul. În cele din urmă, la insistenţele profesoarei care o zorea mereu, derutată şi ea de starea ei de prostraţie, - „Hai, începe odată şi scrie! Ce sta i aşa ca picată din lună? Sau aştepţi rugăminţi speciale?” - Liana puse creta pe tablă şi începu să umple negrul cu linii de la stînga la dreapta şi de sus în jos. Le trasa atît de precis şi de sigur că nici cu linearul nu le -ar fi făcut mai exact. În timpul acesta Negulici discuta cu clasa. Pentru că mulţi dintre ei optaseră pentru limba franceză ca disciplină de bacalaureat şi consultaţiile nu puteau acoperi toate nevoile, era datoare să -i pună în gardă în privinţa dificultăţilor ce -i aşteaptă şi să nu privească cu uşurinţă o probă importantă ca examenul de limbă. - Vă sfătuiesc să nu renunţaţi la consultaţii şi pregătire! De acum încolo începe greul. Dar clasa era atentă la Liana. Pătratele ei sporeau repede, ocupînd în curînd toată tabla. Nu puteai să n u remarci precizia execuţiei. Liana era cunoscută şi recunoscută ca o elevă bună şi foarte bună la toate materiile. Totuşi, la desen şi la întocmirea hărţilor era departe de a fi perfectă. De data aceasta însă liniatura ei era fără cusur. Nici Bardaşu n -ar fi făcut-o mai bine. - Numai atît, domnişoară? Aştept să văd ce urmează. - spuse Negulici controlînd tema Ancuţei. Ca urmare, Liana, care părea să fi terminat ce avea de făcut, ridică din nou creta şi începu să umple pătrăţelele negre cu litere mari de f oc, smulse din mintea şi inima ei chiar în momentul acela şi aşezate acolo la locul lor printr -un proces firesc, natural de naştere a cuvîntului viu, de sublimare spirituală a lacrimilor şi durerii înăbuşite mult timp într-un act de creaţie aproape inconşt ient, spontan. Scria încet ca după dictare, cu poticneli şi pauze lungi, dar fără ştersături şi reveniri de prisos. „Dorul meu s-a strîns, S-a dus poate-n mine, poate-n sus, Către sud, către apus. L-am pierdut, a dispărut. Da, mă doare, m-a durut C-a zburat şi m-a lăsat La o margine de sat. Şi-am rămas pui prost de cuc Într-un vîrf uscat de nuc; Şi-am rămas al nimănui, Mic şi singur lîngă grui, Sub un cer negru-gălbui. Nu ştiu unde să mă duc, De ce cîntec să m-apuc, C-aş tot sta şi m-aş cînta; C-aş zbura şi m-aş tot duce, Pui năuc, căzut din nuc, Să mă las peste vreo cruce Dacă n-ar fi prea tîrziu Pentru cel pe care-l ştiu. Cîntecul s-a stins în mine Şi să ţip, să plîng îmi vine. Aripa cumplit mă strînge. 163

Nu plîng, n-am plîns, nu voi plînge. Strîmb şi eu din nas, din buze Printre ramuri, printre frunze. Strîng din gene, strîng din ochi Ca să ies de sub deochi, Ca să scap de ce mă strînge, Dar nu plîng, n-am plîns, n-oi plînge. Numai inima-mi nebună, Cu gîndul la mătrăgună, S-a închis şi se tot strînge. Taci, perfido! Nu mă frînge! Tu te-ai strîns şi-ai plîns, ai plîns Ai gemut şi iar te-ai strîns. Eu nu vreau, nu pot, n -oi plînge, Inimă de dor şi bai, Inimă bună la toate: Şi la viaţă, şi la moarte, Şi la iad, dar şi la rai. Numai tu cunoşti pricina, Numai tu porţi toată vina. Taci odată, nu mai plînge! Sîngerează dacă-ţi vine! Rîde, ţipă, fă ca mine, C-a veni clipa cea grea Şi ne-a bate, şi ne-a frînge. Taci odată, nu mai plînge! Taci, inimă rea!” Ochii tuturor priveau în acelaşi loc. Un frig rece de peşter ă străbătu toată clasa de la un capăt la altul. Negulici terminase de verificat temele şi acum se uita şi ea la isprava Lianei. Privea cu nedumerire, descumpănită şi şocată. Atît de uluită şi de şocată încît rămase fără replică. În alte împrejurări ar fi f ăcut un scandal monstru, dacă te gîndeşti că era în stare să le ţină morală o oră întreagă cînd le vedea plimbînmdu-se cu vreun băiat. De data asta încerca năucită să înţeleagă ce se întîmplă şi nu izbutea. - Mulţumesc! Treci la loc! Îi făcu semn în direcţia băncii şi Liana se duse. Se lăsă greu ca o piatră de moară. Îşi puse coatele pe pupitru şi capul pe mîini. Apoi se întoarse spre Tomina. - Tom, nu ştii unde-i Silvian?...

XV În recreaţia următoare veni mama ei. Îi scoase caietul, stiloul, o mîn gîie cu duioşie pe cap încurajînd -o în toate felurile. Îi spunea parcă inima că n -are să fie bine. De aceea înainte de -a ieşi, se opri la Tomina: - Liana e foarte obosită. A avut o zi grea şi n -a dormit toată noaptea. Vrei s o ajuţi puţin? Hiba era că pe terenul acesta nici Tomina nu alerga foarte repede. Iar acum, după cele întîmplate cu Silvian, nu se simţea în formă deloc. Totuşi, răspunse afirmativ: - Bineînţeles, tovarăşa profesoară. Bineînţeles. Doar e colega noastră. N aveţi nici o grijă, că n -are să se înece ea la mal. 164

Avea dreptate Tomina. Se apropiau de mal. Era ultima lor teză, ultimul lor hop înaintea bacului, pentru care mulţi tremurau încă de pe acum, bacul fiind pentru ei un fel de ciur foarte des, menit „să aleagă grîul de neghină”, cum le sp unea Bardaşu. Dar pînă la el era pragul acesta nespus de greu, pentru că venea în momentul cel mai puţin potrivit: după acumularea unei lungi oboseli şi mai ales după şocul produs de arestarea lui Silvian; adică la finele anului şi liceului, cînd nimeni nu se aştepta la o bombă ca asta. Şi încă de la cine? Tocmai de la Silvian, unul dintre elevii cei buni ai liceului, mîndria unor profesori şi sprijinul multor colegi. Un avion să fi căzut deasupra liceului şi n -ar fi făcut mai mare dezastru. Să se fi prăbuşit Sala Sporturilor, să -şi fi schimbat Arinişul cursul, şi n -ar fi făcut o mai puternică impresie ca prezenţa lui Silvian în veşmintele acelea de deţinut; şi foarte probabil că nimic n-ar fi avut un efect mai teribil şi mai devastator pentru mintea şi sufletul unor elevi, pentru care grija zilei de mîine însemna tema la fizică şi matematică, meciul cu Liceul „Octavian Goga”, rezultatul întrecerilor sportive în general, întîlnirea cu fata sau cu băiatul „X”, intrarea fără bilet la film sau concert. Arestarea elevului Egri era la fel percepută şi de corpul profesoral şi în primul rînd de profesoara Bobanga care se simţea de atunci tot mai des ocolită şi mai izolată de toţi colegii. Aceştia nu se mai aşezau nici morţi lîngă ea sau, dacă ea se aşeza lîngă careva, acela făcea ce făcea şi se ridica. Ieşea afară sau rămînea în sală, căutînd altă vecinătate. Dar se mai întîmpla şi altfel: ori de cîte ori intra ea, orice discuţie înceta sau căpăta alt curs. Nu -i fu greu să-şi dea seama chiar de a doua zi că în prezenţa ei, toate discuţiile începură să ia un aspect formal, lipsit de sinceritate, de parcă dracu şi -ar fi vîrît coada în mijlocul lor ca să le tulbure liniştea. Impresia unanimă şi generală era aceea de stînjeneală şi nesiguranţă. Un ferment dizolvant al ne încrederii şi suspiciunii se instalase în toată şcoala; şi asta, cu atît mai mult cu cît printre ei se afla însăşi soţia „tartorului cel mare”... Se bănuia demult că şi printre ei s -ar afla informatori ai Securităţii. Dar cîtă vreme lucrurile mergeau cum m ergeau, fără incidente cu organele puterii de stat, faptul trecea ca ceva posibil, ca un fenomen virtual care nu merita o atenţie specială. De la arestarea lui Silvian însă faptul deveni dintr -odată real, căpătînd pentru toată lumea altă relevanţă. Nu se m ai îndoia nimeni că existau. Întrebarea la ordinea zilei era: cine sînt şi cum operează? După ce i -ai putea recunoaşte? Evident că prima bănuială cădea pe doamna Bobanga. S -ar fi putut altfel? Dar era oare singura? Astfel că, dintr-o oază de linişte şi pac e, Liceul „Avram Iancu” deveni peste noapte un ţinut arid şi stîncos. Dintr-o atmosferă colegială, plăcută, prielnică muncii şi colaborării, s-a ajuns curînd la oboseală şi disconfort general. Bardaşu mai mult ca oricare, sesiza această schimbare, acest cl imat imposibil, apăsător, irespirabil. Încerca el să facă ceva, să lupte împotriva curentului, dar valul era mai puternic, îl antrena şi pe el. Făcea eforturi vizibile să rămînă el însuşi, cel ce fusese pînă mai ieri; dar parcă putea? - Pentru că e ultima voastră probă şi vreau să ne despărţim frumos, - începu el cumpănit, trecîndu -şi creta dintr-o mînă în alta. - ca să rămîneţi cu o amintire, dacă nu plăcută, cel puţin lipsită de scîrbă despre profesorul şi dirigintele vostru, m-am gîndit să vă dau ceva f oarte simplu: nişte probleme pe care nici pruncii de la grădiniţă să nu le găsească dificile, ca să nu vă solicit prea mult materia cenuşie, avînd în vedere că fosforul e scump şi greu de găsit la piaţă. În clasă se aşternu cea mai adîncă tăcere. La teza d e matematică se aşternea totdeauna o linişte grea. Dar de data aceasta era oarecum nefirească, mai profundă şi mai strivitoare ca niciodată. Nimeni nu se mişca, nimeni nu respira. Nu se auzea decît hîrşîitul cretei lunecînd giumbuşlie pe întinderea definit ă de negrul smolîu. - Aveţi patru subiecte: două de Analiză şi două de Geometrie. De acord toată lumea? Nu veni nici un răspuns. Dar nici nu era aşteptat, întrebarea fiind cu totul retorică. - Ideea e următoarea: să plecăm de la cinci şi pentru fiecare exerciţiu corect rezolvat se acordă un punct. Iar cine le face pe toate, mai primeşte unul ca bonificaţie. Sau, dacă nu vă convine sistemul, pornim de la unu şi pentru fiecare exerciţiu corect rezolvat se mai acordă două puncte. Cum preferaţi?... Eu cred c ă 165

prima e mai avantajoasă. Dar fiindcă vreau să ne despărţim ca prieteni, voi aplica la fiecare criteriul ales. Cine e de acord? Cine e împotrivă? Cine se abţine? - întrebă el fără nici o pauză, maimuţărind procedura votării de la şedinţele de partid şi U. T.C. Răspunsul fu cîteva murmure slabe în fundul clasei. - Am înţeles: înseamnă că sîntem de acord în unanimitate. Vă mulţumesc! Puteţi începe. Bardaşu începu să se plimbe printre bănci cu paşi mici de pisică zîmbind la unul, glumind cu altul. - Şoptitul şi copiatul, strict interzis! Se ştie. Pe cine l -am prins... - „Nu mai are ce căuta la bac”... - continuă propoziţia Lenard. - Aşa e. Ai reţinut exact, hotentotule. Ştiţi că am ochiul ager şi pasul sprinten. Erau veşnicele lui puneri în gardă, formule ster eotip de mult răsuflate şi de care rîdeau pînă şi cei dintr -a IX-a. Fără Silvian, atmosfera era sensibil alta: mai sumbră, mai rece. Un fel de îngheţ cerebral, de imobilism descurajant, paralizant, plutea în aer, pe feţele tuturor. Unde era tensiunea acee a fertilă de altă dată? Reacţia aceea firească de teamă şi căutare, de orientare în jur? Nimic din toate astea. Toată lumea sta şi se uita cuminte la tablă aşa cum te uiţi la titlul unui film sau la numele unui magazin frumos luminat. Numai Ancuţa şi Tomin a se uitau undeva precis: la Liana. Aceasta privea impasibilă drept înainte. Nu auzea şi nu vedea nimic. - Subiectele sînt f.f. uşoare. - mai spuse Bardaşu, înconjurînd clasa pe partea cealaltă. - F.f. uşoare pentru nişte domnişoare şi nişte domnişori fru moşi ca voi. - Dacă ştii de unde să-ncepi şi cum să te duci. - continuă Tomina suficient de tare ca să poată fi auzit. - Iată un adevăr axiomatic! Îmi pare bine că l -ai reţinut şi sper să nu -l uiţi niciodată. Se mai plimbă el o vreme încolo şi încoace, pîn ă cînd obosit, plictisit, se sui la catedră şi se lăsă fără chef pe scaun. Deschise condica de prezenţă pentru verificarea situaţiei cadrelor. Şi în aceeaşi clipă, ca la un semn numai de ei ştiut, peniţele începură să scîrţîie conştiincios: uşor, fără nici o grabă, fără nici un chef. Nu mai umblau bileţelele. Nu mai umblau fiţuicile, copiuţele. Nu mai umbla nimic. Numai Liana nu mişca deloc. Se uita din cînd în cînd spre Tomina, apoi spre Bardaşu. Părea să caute pe cineva, dar şi să înţeleagă ce se întîmplă . - Vă fac atenţi că timpul tace şi trece. Nu pierdeţi vremea! - îi avertiză Bardaşu privind spre Liana. - Ce se întîmplă, domnişoară? Nu te simţi bine? Liana nu păru să audă. - Bine, eu nu te silesc să vorbeşti sau să scrii, dacă nu vrei. Trebuia să -mi fi spus sau să rămîi acasă. Poate că eşti bolnavă. Se ridică de la catedră şi veni lîngă ea. Pe caietul ei de teză, foarte curat, atent îngrijit, o singură propoziţie scrisă cu litere mari de tipar peste liniatură: „Luaţi-mi punctul de sprijin şi mă voi pră buşi în neant!” Bardaşu o mai citi o dată şi izbucni mînios: - Am înţeles că te doare bostanul, dar drăcovenia asta cum ai putut s -o scrii? Asta e o sfidare, o impertinenţă de candidat la bacalaureat. Toate stilourile îşi opriră cursa în aceeaşi clipă. Toţ i ochii se fixară într-un singur punct. Liana continua să stea jos în aceeaşi poziţie, ceea ce îl înfurie şi mai rău. - Cu dumneata vorbesc, domnişoară. S -aude? Dacă nu te interesează ce facem noi aici, poţi să pleci. N -am să trimit poliţia după tine. Cu toate că era un profesor în vîrstă, cu grade didactice şi experienţă incontestabilă la catedră, Bardaşu nu reuşea să se ridice deasupra situaţiei, să se sustragă unei reacţii dominant afective. Se întîmplase ceva cu omul Bardaşu, cu echilibrul lui sufletes c, îndoindu-l şi acrindu-l peste măsură întîlnirea aceea cu Bobanga, transformîndu-l pe neaşteptate într-un profesor robot, surd şi orb, insensibil şi ranchiunos. Poate că nu vedea, poate că nu pricepea, cum nu pricepeau nici ceilalţi. Totul se petrecuse a tît de rapid, atît de brusc încît nimeni nu -şi putea 166

reveni. - Ai auzit ce-am spus? Poţi pleca. Liana se ridică în picioare. Parcă începuse să înţeleagă ceva. - Unde să plec? - Unde vrei. Acasă, la film... Ştiu şi eu? Păru să reflecteze un moment. Apoi spu se: - Nu, acasă n-am ce căuta. - Atunci, du-te la film! „O fi acolo?...” Se întoarse către Tomina: - Tom, vii şi tu? Poate că dăm peste el... Ştiţi cumva ce film rulează? - S-a suit scroafa-n copac. - răspunse Bardaşu îndepărtîndu -se plictisit. - La Steaua sau la Columna? - Nu ştiu. Nu cred să fi ajuns pînă acolo. Liana o luă nehotărîtă spre uşă, dar simţind că -i lipseşte ceva, făcu cale întoarsă. Îşi luă ghiozdanul din bancă, şi -l potrivi pe umăr şi tot fîţîindu -se astfel în dreptul ferestrei, deodată îşi aruncă ochii pe geam şi în secunda următoare se trezi urlînd ca scoasă din minţi: - Nuuu! Nu se poate... Unul dintre deţinuţii care lucrau la blocul de vizavi căzu de pe schelă.

XVI Ieşi glonţ din clasă, fără să salute pe nimeni şi fără să închidă uşa. Trecu pe lîngă elevul de serviciu fără să -i acorde nici o atenţie. Era atît de zorită, că n -avea ochi pentru nimeni. Ajunsă în stradă, ocoli clădirea liceului în direcţia şantierului. Erau mai multe blocuri cu patru etaje la care lucrau deţinuţii adu şi de la Gherla. Din curtea liceului se vedea şantierul, dar nu se putea ajunge acolo din cauza panourilor protectoare care împrejmuiau locul. Liana voia să vadă accidentatul şi adoptă varianta ocolitoare. Se adunase deja ceva lume: trecători întîmplători şi oameni de la blocurile învecinate. Dar barajul ridicat de constructori şi cei cîţiva miliţieni îi ţineau la distanţă. Ca urmare, nu fu lăsată nici ea să se apropie. Îl văzu pe Pîrnău undeva mai în spate. Părea să caşte şi el ochii ca toată lumea. Îi explică ce voia şi acesta o însoţi pînă la schele. Puşcăriaşul zăcea nemişcat într -o poziţie nefirească: cu picioarele sub el şi cu braţele întinse în lături. Parcă ar fi cerut îndurare. Probabil că în cădere, încercase să se agaţe de zid sau de schelă, fiin dcă mîinile păreau nefiresc de lungi. Din gură îi curgea un firicel de sînge. Era un băiat negricios, de înălţimea lui Silvian şi cam de aceeaşi vîrstă. De n -ar fi fost tuns scurt şi îmbrăcat în hainele acelea îmgrozitoare, poate c-ar fi semănat cu el... Auzi pe cineva întrebînd: - A murit? Şi răspunsul unui gardian: - Pînă nu vine ambulanţa, cine poate şti? În cîteva minute, sosi Ambulanţa şi două maşini oficiale: de la procuratură şi de la medicina legală. O persoană înaltă şi gravă ordonă scurt îndepăr tarea tuturor privitorilor. Liana fu împinsă şi ea mai în spate, tot mai în spate, pînă cînd şederea pe loc deveni inutilă. Atunci o luă spre oraş, dar parcă fără nici un scop precis. Mergea în pas domol, cu gîndul aiurea. Intră mai întîi la Steaua, apoi l a Columna, unde rula un film romînesc cuToma Caragiu şi Florin Piersic. Reuşi să se strecoare în sală şi să-şi arunce ochii peste mulţime. Intră pe urmă la Mocca şi Potaissa. Dar, în afară de cîţiva elevi de la şcolile profesionale, nimic... Nu -i plăcu şi ieşi. Atunci, ca şi cînd şi -ar fi adus aminte ce căuta, începu să iuţească pasul. 167

Picioarele o purtau singure către casa lui Silvian. Pe strada lui, aceleaşi case frumos îngrijite, cu straturi de flori pînă la poartă, aceiaşi salcîmi înalţi şi bătrîni, bo gat înfloriţi, pe care-i ştia de mult, dar pe care abia de -i văzuse pînă atunci. Erau tot acolo, la fel de verzi, la fel de înalţi, dar mult mai străini. În faţa porţii lui se opri. Privi bănuitoare în curte. Nici o floare nu se mişca, nici o frunză. Laika zăcea leneşă la soare. Deschise portiţa şi păşi înăuntru. Căţeluşa începu să mîrîie uşor. Trecu prin antreu ca un obişnuit al casei şi intră în bucătărie. Mama lui Silvian călca rufe la masă. Întinsese o pătură gri de monton şi peste ea, un cearşaf foarte alb, pe albul căruia plimba Acelaşi fier greoi, demodat. - Tanti, unde-i Silvian? Iustina întoarse capul surpinsă. Liana era într -o stare de neglijenţă vestimentară suspectă: părul îi flutura în dezordine şi ghiozdanul, căscat. Un caiet cu coperta de vinilin sta gata-gata să sară din el. Femeia era deprinsă cu vizitele ei, pentru că deseori venea ba cu o treabă, ba cu alta: ba să -l ia la film, ba s-o ajute la ceva. Şi uneori, cînd nu-l găsea acasă, îl aştepta în curte sau în grădină. Iustina o cunoştea de mult: ştia că e colega lui Silvian şi prietenă cu Dorina, că venea să înveţe sau să se joace cu ei. De multe ori sta şi mînca împreună cu ei, slănină cu ceapă, mămăligă cu brînză sau cocoradă cu varză - ce se nimerea. Nu era deloc moţocoasă şi mînca orice; şi cu atîta poftă, că le făcea plăcere şi lor. Mai mult decît atît: era încredinţată că e o fată simţită şi bună la suflet, pentru că de cîte ori venea, îi aducea şi ei cîte ceva. - Tanti, unde-i Silvian? Se lăsă obosită pe scaun. - Întreabă-l pe tovarăşu Bobanga, că numai el ar şti să ne spună ezact! - Cînd vine? Trebuie să-l văd neapărat. Neapărat. Înţelegi, dumneata? - Asta numai Dumnezeu ştie. - răspunse mama lui Silvian ştergîndu -şi ochii înlăcrimaţi. - Să-i spui să mă ierte, că numai eu sînt de vină! Cu asta era de acord, cu toate că nu ştia mai nimic de scrisoare. Dar, fiind vorba de tatăl ei, putea înţelege că vina se trăgea de la ea. - Să-i spui că eu sînt a lui şi -l rog să mă ierte! - El te va ierta, că-i bun la suflet. Dar nu te va ierta Du mnezeu. Liana se ridică de pe scaun, se uită în baie, se uită în grădină cu neîncredere şi bănuială. - Să-i spui că eu sînt a lui şi aştept să se -ntoarcă! Vorbea frumos şi se purta frumos fata asta. N -avea ce-i reproşa. - Eu mă duc, tanti Iustina, fiindcă am teză la matematică şi trebuie să mă duc. Dar am să mai trec eu pe -aici. Sărut mîna! Sărut mîna! Şi nu uita să -i spui ce ţi-am zis: că eu sînt a lui sau a neantului... Coborî cele două trepte, intră în odaia de jos, apoi trecu în cealaltă. Ieşi lăsînd uşile vraişte, ca la mama ei acasă. În stradă îl văzu pe Pîrnău. Nu lîngă casă, ceva mai încolo, în spatele maşinii. Ce naiba făcea idiotul aici?... Înţelegînd că fusese văzut, Pîrnău se apropie. Ce rost mai avea să se ascundă? Pot să vă ajut cu ceva, tovarăşa Liana? - Da. Să-mi spui unde se află Silvian şi cum să dau de el. - Îmi pare rău, dar în privinţa asta nu pot face nimic. - Dacă în privinţa asta nu poţi face nimic, în celelalte mă descurc şi singură. Bună ziua! Îl lăsă în mijlocul drumului şi o l uă înainte. La bifurcaţie, se opri. Pîrnău se ţinea după ea. - Nu vreţi totuşi să vă duc cu maşina? Le poruncise Bobanga să fie cu ochii în patru şi să aibă grijă de ea, şi el, şi Rîjală. - Doreşti ceva de la mine? - Întrebam dacă nu vreţi să vă duc cu maş ina. 168

- Aş vrea să văd pe ce stradă o iei, ca să ştiu pe care s -o apuc eu şi să nu te mai ţii după mine. Pîrnău minţi că fusese acolo din întîmplare, într -o problemă personală. Şi ca să-i demonstreze adevărul, o luă spre centru pe strada principală, sperîn d că şi ea va veni după el. Dar Liana apucă pe cealaltă. La colţ, îl zări pe Rîjală. Fuma impasibil, privind într-o curte. Ce naiba făceau droagării ăştia toată ziua pe stradă?... Pentru ce erau plătiţi?...

XVII Îndată după terminarea tezei, profeso ara Bobanga fu chemată la cabinet. Bardaşu răsfoia un registru. - Vreau să v-arăt isprava domnişoarei Liana, ca să nu ziceţi pe urmă că aş avea ceva cu ea sau cu dumneavoastră. Şi scoase din teancul de foi şi caiete teza Lianei sau mai exact, caietul Liane i, care ar fi trebuit să fie lucrarea ei trimestrială la matematică. Doamna Bobanga îl luă şi citi: „Luaţi -mi punctul de sprijin şi mă voi prăbuşi în neant!” - Mă aşteptam. - spuse ea tremurînd. - Presimţeam c-aşa are să se-ntîmple. Ştiţi, nu se simte prea bine în ultima vreme. N-a dormit toată noaptea şi nici nu voia să vină la şcoală, dar am insistat eu. Aş putea spune c -am adus-o cu forţa, sperînd că va face totuşi ceva. Dar văd că m -am înşelat. Nu vă spun asta ca o scuză. Faptul e oricum consumat şi po ate că nici nu vă interesează. Dar fiindcă m -aţi chemat, cred că e de datoria mea să vă dau o explicaţie. - Era mai bine să fi rămas acasă şi să fi adus un certificat medical mîine sau poimîine. S-ar fi rezolvat cumva. Dar aşa, vreau, nu vreau, trebuie s -o notez. Şi ce notă aş putea să-i dau mai mare decît patru? Spuneţi dumneavoastră! Dacă -i mai dau un 10 la oral, aş putea să-i scot media 6. Un amărît de 6, cu toată bunăvoinţa. Ori Liana e o elevă de nota 6? Cu toată părerea de rău, mai mult decît atît nu văd ce aş putea face. Profesoara Bobanga tăcea. Se uita lung la el cum sta proţăpit în scaunul acela înalt, în tricoul albastru cu nasturi în faţă, ca un urs bătrîn la umbra copacului scorburos, în timp ce în minte îi reveneau cele două rînduri: „luaţi -mi punctul de sprijin şi mă voi prăbuşi în neant!”... - Aveţi dreptate, tovarăşe director. Aveţi perfectă dreptate. Îmi dau bine seama. Faceţi cum vă dictează conştiinţa! Eu nu vă pot cere mai mult. În fond, e materia dumneavoastră şi... Sper totuşi să proced aţi corect: Sine ira et studio 1... Asta, pentru liniştea dumneavoastră. Fiindcă Liana vă preţuieşte sincer, dincolo de clasă şi note. Vreau să spun că, deşi matematica nu se numără printre preferinţele ei, pentru profesorul Bardaşu are o admiraţie deosebit ă. Spunînd vorbele acestea, doamna Bobanga nu minţea cîtuşi de puţin şi nici nu voia să-l linguşească. Spunea adevărul. pentru că eleva Bobanga avea cu adevărat o părere grozavă despre profesorul ei, despre care vorbea cu simpatie şi admiraţie sinceră, nedisimulată, aşa cum vorbesc ţăranii despre lucrurile mari, complicate, despre care n-au nici cea mai vagă idee... Admira mai ales siguranţa cu care el se mişca în domeniul literaturii şi în special, pe teritoriul epigramisticii şi anecdoticii; pentru felul cum privea matematica, parcă în glumă, fără exclusivism şi exagerare, fără ambiţia boşorogului care ţine morţiş să -ţi bage în cap tot ce cunoaşte el. - De lucrul acesta să nu vă -ndoiţi, fiindcă eu n -am nimic de împărţit cu Liana şi nici nu vreau s -o sacrific pentru păcatele altora. Chiar aşa... Şi gîndul odată formulat, începu să lucreze fertil: ce naiba îi 1

Lat. Fără ură şi părtinire 169

căşunase oare pe fata asta? Ce vină avea ea că tatăl ei era un cretin? Nici una. De fapt, era o fată conştiincioasă. Se străduia cît putea. Silitoare, ordonată, cu temele la zi totdeauna. Nu era cea mai simpatică şi nici cea mai bună, dar... De cînd îşi vîrîse dracu coada în şcoală, în mintea şi inima lui... Începu să regrete; să -şi dea dintrodată seama şi să-i pară rău că se lăsase antrenat de resenti mente şi porniri nedemne. - După părerea mea, ar fi bine să consultaţi un medic. Fata trebuie văzută neapărat de cineva, fiindcă n -arată bine deloc şi nu ştiu ce-ar putea face la un examen atît de greu ca bacul. În privinţa mediei, voi face să -i iasă media şase. E bine? Da, era bine; mai mult decît bine, fiindcă i se putea încheia situaţia. Pentru o elevă ca ea, 11 ani premiantă, media 6 era foarte mică şi inestetică, cu consecinţe imediate asupra mediei generale. Dar mai avea importanţă acum? Acum, cînd e i nu-i păsa nici cît negru sub unghie? A doua zi era duminică. O duminică din acelea în care toată lumea se duce pe cîmp sau la plajă. Liana însă nici gînd să se scoale. Doamna Cornelia încercă pe la ora 11 s-o trezească: „Ursul doarme, ursul doarme, c -o uitat de mult de foame...” Dar Liana mormăi ceva şi se întoarse pe partea cealaltă. Pe la unu, încercă din nou. Era gata mîncarea şi singură nu putea să mănînce. Iacob Bobanga nu mai conta printre vii, printre locatarii apartamentului. Putea să mănînce ce v rea, să se scoale cînd vrea, că nimeni nu -i avea grija. Nu mai părăsea domiciliul ca să doarmă la sediu. Mînca şi dormea acasă, dar nu împreună cu ele. Mai îngînă o dată cîntecelul, dar nici un rezultat. Îi puse mîna pe frunte, pe urmă, la gît, dar nimic, nici un semn. Bineînţeles, era caldă, mai caldă ca de obicei, din cauza aşternutului. Dar nici vorbă de febră. Aşa că o lăsă să doarmă în pace. Era prima oară că o vedea stînd în pat atît de tîrziu, fără nici un motiv aparent. Nici cînd era bolnavă nu put ea sta sub plapumă o zi întreagă. Şi de îndată ce se simţea mai bine, lua ceva pe ea şi se aşeza la masă cu un caiet sau o carte în faţă. Lenuş o sfătuise să consulte o vrăjitoare sau un popă, să meargă cu fata să -i descînte de deochi, s -o dezlege de farmece, dacă vrea s-o mai vadă din nou pe picioare. Se angaja s -o ducă chiar ea dacă n-are nimic împotrivă. Auzise multe spunîndu-se despre Ruzalia: că săvîrşea adevărate minuni... Biata Lenuş! Avea un suflet de aur şi un caracter minunat. Păcat că se lăsa es crocată de dobitocul acela pe două picioare şi că la vîrsta asta, o femeie de condiţia ei putea crede în vrăjitorii şi descîntece ţigăneşti!... Doamna Cornelia rămase o vreme pe canapea lîngă ea, învăluind -o cu dragoste şi căldură. Şi fiindcă tot nu avea c eva mai bun de făcut, îşi aduse caietele de teză de la clasa a X -a. Le promisese elevilor să le comunice notele luni, dar nu reuşise să corecteze nici jumătate din ele. Luă un alt caiet la puricat. Patru pagini mari şi late, scrise frumos, îngrijit. Era ca ietul elevei Egri Dorina, cea mai bună elevă din clasă. Îl răsfoi rapid. Îi puse nota 10 şi trecu mai departe. Pe la ora trei, Liana deschise ochii. - Mami, ce faci acolo? Doamna Cornelia întoarse capul spre ea. - Corectez nişte teze la zoologie, scumpa ma mii. Am apucat să promit copiilor că luni le duc notele şi vreau să mă ţin de cuvînt. - Lasă-le naibi caiete! Că toată viaţa n -ai făcut decît asta: să dai mereu din buze şi să corectezi maldăre de caiete. La ce bun? Are vreun rost? Mai lasă -le-ncolo şi culcă-te! Nu vezi ce tîrziu e? Doamna Cornelia îi întîlni privirea înceţoşată, absentă. Mda, Bardaşu avea dreptate: trebuia s -o ducă la doctor, s -o vadă un psihiatru. Ca să n-o supere, luă caietele în braţe prefăcîndu -se că acceptă sugestia. - Uite că le las. Mai aveam cîteva, dar ai dreptate: mă duc să mă culc. Aşteptă un moment pe hol, să vadă ce face, după care intră în bucătărie. Ce era de făcut?... Trebuia să discute cu el. N -avea încotro... Stinse aragazul, acoperi oala cu supă şi intră în camera lui. Iacob zăcea şi el tolănit deasupra cuverturii, cu ziarul pe piept. „Ce naiba îl apucase şi pe ăsta?” se întrebă doamna Cornelia îngrijorată. Era prima dată că -l 170

găsea stînd pe pat, cu ziarul pe piept. Avea şi el chipul schimbat, buzele strînse şi obrazul lipsit de culoare. În primul moment se gîndi să iasă şi să revină ceva mai tîrziu, dar se răzgîndi. Problema era prea gravă ca să mai poată fi amînată. Se apropie de canapea şi -l atinse uşor. - Ei! Ce faci acolo? Dormi sau citeşti? Iacob Bobanga sări drept în sus. - Ce e? Ce e? Ce s-a-ntîmplat? Unde e Liana? - întrebă el mirat că o vedea acolo, decisă şi dreaptă ca un judecător. - Vreau să-ţi vorbesc. - Ce să faci? - Să discutăm. - Despre ce? - Despre Liana. - S-a întîmplat ceva? I se păru că soţul ei face pe prostul, că, deşi ştia foarte bine ce se întîmplă, se prefăcea că nu ştie nimic. Ţinea ochii deschişi idiotul, dar parcă era orb. Se freca mereu la ei ca şi cum ar fi avut o vedenie dinainte şi voia să se trezească. - Fetei noastre nu-i e bine deloc. Bobanga se lăsă moale pe canapea. - Omule, trezeşte-te, ce naiba! Am venit să discutăm, să -ţi spun că Lianei nu-i merge bine deloc... ca să nu zic că e foarte bolnavă... Nu era bine Liana? Dar el era bine? Dar ea?... Vedea el că se petrece ceva cu ei, că mecanismul o luase razna de tot. Oare de cînd şi de ce? Cine declanşase procesul? Nu mai putea lucra, nu mai putea citi ca înainte şi nici de odihnit nu se putea odihni cum trebuie. Nu mai dormea la sediu cu capul pe birou. Şi totuşi, dormea foarte rău. Visa îngrozitor, spăimos, că i se pregăteşte ceva, că îl aşteaptă cineva la colţ... Acum visase că una din ele, Cornelia sau Liana, nu era foarte clar, cotrobăind prin sertarul lui, descoperise revolverul şi acum îl ţinea sus, îndreptat asupra lui, în tim p ce el sta nemişcat, aşteptînd glonţul fierbinte care să -l mîntuie şi care nu mai venea... glonţul care venea să -i plătească tot ce făcuse şi nu făcuse bine, răzbunînd atîtea orori şi erori săvîrşite cu voie şi fără de voie, cu toate că nu se ştia vinovat cu nimic. - Lianei îi merge rău, foarte rău. A dormit toată ziua. Vorbeşte aiurea, cam fără şir şi nu mănîncă nimic. - Eşti sigură? Nu cumva ţi se pare? - Cum să mi se pară? Ce întrebare e şi asta? Ştii ce mi -a spus adineaori? Şedeam lîngă ea şi corectam nişte teze. S-a trezit şi mi-a spus: „Lasă-le naibi caiete şi culcă-te! Nu vezi ce tîrziu e?” Îţi dai seama? - Nu cumva vrea să ne sperie, să ne terorizeze cu modul acesta demenţial de-a vorbi? E un procedeu folosit uneori de cei vinovaţi care fac pe nebu nul aşa ca să scape de rigorile legii. - Vorbeşti prostii, Iacobe, nişte tîmpenii mai mari decît tine. Liana vrea să scape de rigorile legii... Nu eşti normal la cap? - Am spus că e un procedeu, că poate vrea să ne sperie. - Ştii ce-a făcut ieri la teză? A scris doar atît: „Luaţi-mi punctul de sprijin şi mă voi prăbuşi în neant!” Tu -ţi dai seama? Înţelegi sensul? - Eu am spus totdeauna că fata asta citeşte prea mult, că umblă cu capul în nori. Ce să fac? Tu ai încurajat -o. Doamna Cornelia recunoscu cinst it: - Da, eu am încurajat-o să citească, dar tu ai adus -o în starea asta. Ăsta e adevărul. Nu poţi nega. Tu eşti de vină, tu, numai tu. Îţi aminteşti ce -a zis femeia aceea? "Blestemul să cadă asupra voastră!" Tu ai adus -o aici, tu s-o scoţi la liman! Iacob Bobanga respinse orice învinuire, învinuirea pe care soţia i -o arunca drept în faţă ca unui rău -făcător crud şi nesocotit, dar nu cu toată energia, pentru a nu tulbura din nou apele şi aşa suficient de tulburi. - Şi ce pot face eu? - Cum ce poţi face, om ule? Să cauţi imediat un doctor, un medic specialist! Pentru că fata trebuie văzută de cineva foarte bun. 171

- Bine, voi căuta. Şi după un timp de gîndire: - Cred că am şi găsit. Mă gîndesc la Albini, un profesor din Cluj, un psihiatru renumit. E urgent? - Mai întrebi? Bineînţeles că -i urgent. Chiar foarte urgent, fiindcă s -apropie bacul şi fata trebuie restabilită; trebuie să fie în formă. - Atunci, va trebui să te duci chiar mîine la el. Am să vorbesc la telefon cu Bardaşu să te-nvoiască. - Ştii că Bardaşu nu ne are la pipotă. - Ştiu foarte bine. Fii liniştită! Bardaşu e un rahat nenorocit. Îl aranjez eu dacă nu se astîmpără. Şi pentru ca ea să vadă cît de uşor se aranjează totul prin Instituţia lor, luă telefonul, sună la sediu şi o rugă pe Luminiţa să -l caute pe Albini şi să i -l dea numaidecît la telefon. Mai ţinea încă receptorul la gură cînd se deschise uşa şi apăru Liana desculţă şi în cămaşă de noapte. - Mami, eu mă duc la şcoală.

XVIII Pe coridorul tribunalului judeţean era viermuială mare. Se aflau pe rol mai multe procese penale şi toţi împricinaţii erau chemaţi la înfăţişare la una şi aceeaşi oră, opt şi jumătate, cu toate că unora le -ar fi venit rîndul abia la douăsprezece sau chiar mai tîrziu. Altfel spus, trebuia să intri în sală şi să asi şti vrînd-nevrînd la toate procesele, fiindcă nu puteai şti cînd îţi vine rîndul. Lucrul acesta îl ştiau doar oamenii legii şi poate că cei certaţi cu legea care veneau aici nu pentru prima oară. Pentru cei mai mulţi oameni, tribunalul e o clădire înaltă ş i lungă, cu multe ferestre, o instituţie a răului şi ruşinii. Dar ce se petrece acolo abia dacă pot ghici. La fel şi pentru mama Iustina şi chiar pentru Dorina pînă la un punct, tribunalul era un loc unde ajung doar rău -făcătorii: hoţii şi ucigaşii în prim ul rînd. De aceea, infracţiunea de care se făcea vinovat Silvian era ceva foarte vag, imprecis şi abstract. Se înţelege că era ceva grav din moment ce fusese arestat pe loc şi judecat la Cluj. Dar cu atît mai obscură şi mai puţin determinată, cu cît vina l ui nu putea fi încadrată precis nicăieri în rîndul infracţiunilor cunoscute. La ora opt se deschise uşa sălii de şedinţă şi tot puhoiul acela de oameni necăjiţi şi înspăimîntaţi se strecură înăuntru în cea mai perfectă ordine. Iustina şi fata ei se aşezară ceva mai în faţă, în banca a doua ca să -l poată vedea mai de aproape. Undeva mai în spate se afla şi Egri Ştefan împreună cu ziaristul acela de la „Scînteia tineretului”. Dorina îi făcu semn să vină lîngă ele, dar el refuză. Sala tribunalului judeţean era cît o clasă de mare şi cu toate că se găseau multe bănci, toate erau pline de lume. Lucrul acesta însemna pentru Iustina că erau mulţi cu probleme, mulţi năpăstuiţi de soartă şi bătuţi de Dumnezeu, dacă într -o singură zi se adunaseră atîţia. Sentimentul e ra cu atît mai puternic, cu cît se aflau laolaltă oameni de toate vîrstele şi de toate condiţiile: şi foarte tineri, şi foarte bătrîni; şi femei, şi bărbaţi. „Aşa e, - îşi spuse mama Dorinei înghiţind în sec - nenorocirea nu-şi alege omul. Vine cînd nu te aştepţi şi cade pe cine se nimereşte”... Şi tot fixînd uşa din faţă pe unde credea ea că va intra Silvian, pierdu momentul introducerii lui, care se petrecu pe uşa din spate, adică pe unde intraseră ele. La intrarea lui se lăsă o adîncă tăcere, dacă în ge neral se mai poate adăuga ceva la ceea ce pare deplin. Şi nu băgară de seamă decît atunci cînd ajunse în faţă. Era escortat de doi gardieni înarmaţi care îl conduseră la banca acuzaţilor, ei rămînînd tot timpul aproape: alături sau în spatele lui. 172

Silvian întoarse capul şi le văzu. Le zărise de cum intrase. La început, din spate; apoi, dintr-o parte. Acum le vedea din faţă. Dorina, în sarafanul acela albastru, decolorat de atîtea spălări, cu o bluziţă veche, antică şi de demult. Mama, în jerseul ei cenuşiu de lînă şi cu baticul pe cap. Sărmana lui mamă! Era slabă şi atît de bătrînă... Îmbătrînise în trei săptămîni cît altele în zece ani... Şi el era slab şi pămîntiu la faţă. Şi -n hainele alea oribile de puşcăriaş, cu capul pleşuv, fără podoaba lui capilară, atît de bogată pînă mai ieri, avea un aspect şi mai jalnic, şi mai nenorocit, şi mai deplorabil, aproape insuportabil. Şi Iustina izbucni în plîns. Încercă ea să se reţină aşa cum o sfătuise Dorina, dar nu reuşi. Lacrimile erau mai puternice decît ea. Şi lui i se umplură ochii de lacrimi. Pe urmă, şi la Dorina, ca printr -un fel de contagiune ciudată. În clipa următoare intră grefierul. - Vă rog să vă ridicaţi în picioare! Intră Curtea. Şi imediat după el, intrară şi ceilalţi: preşedintele Lenard cu cei doi judecători alături, urmaţi de acuzatorul public, marele procuror Mircescu, un om mic de statură, cu capul ascuns între umeri şi cu geanta burduşită la subsuoară. Îşi ocupară toţi locurile, plini de importanţa momentului şi de răspunderea funcţiei fiecărui a. Ţinuta lor marţială foarte severă şi căutătura procurorului făcură să se aştearnă în sală o atmosferă grea, strivitoare, accentuîndu -se şi mai mult, pe măsură ce liniştea se prelungea. Dorina îl recunoscu imediat. - Ăsta e tata lui Lenard. - îi şopti ea mamei - Ştii, colegul acela al lui Silvian... Şi-n inima ei începu să-ncolţească un fir de speranţă. Nu -l cunoştea decît din vedere şi nu ştia ce face şi unde lucrează. Dar îi spunea ei inima că n -are să fie rău. În cele din urmă, preşedintele completulu i de judecată dispuse începerea procedurii obişnuite: prezentarea cauzei, identificarea inculpatului, citirea actului de acuzare etc. La întrebările lui: „Cum te numeşti?”, „Cînd te -ai născut şi unde înveţi?”, Silvian se ridică în picioare şi răspunse scur t, abia auzit, şi rămase aşa, cu privirea în pămînt pînă la sfîrşitul interogatoriului, răspunzînd automat cu „da” chiar şi cînd nu trebuia, cu totul absent, neatent la ce se întîmplă în jur. Îl văzu mai apoi pe reprezentantul Procuraturii ridicîndu -se şi aranjîndu-şi hîrtiile încurcate, după care începu liniştit: atît de liniştit şi de calm, că liniştea şi monotonia glasului său te băgau ele singure în mormînt. - Tovarăşe preşedinte, onorată instanţă, aveţi înaintea dumneavoastră pe inculpatul Egri Silvian, un tînăr de 19 ani, adică un elev de liceu care ar fi trebuit să fie la şcoală acum, acolo lîngă ceilalţi elevi şi profesori, nu în banca acuzaţilor. Dar, uite că se află aici, adus cu concursul organelor de securitate, făcîndu -se vinovat de propagandă ostilă împotriva orînduirii socialiste de stat, prin săvîrşirea unei fapte de o gravitate incontestabilă şi care denotă o atitudine şi un comportament evident duşmănos şi antisocial, în cîmpul acţiunilor subversive şi reacţionare duse de forţele capitalism ului occidental împotriva statului şi regimului nostru, aşa cum voi demonstra în cele ce urmează. Din piesele aflate la dosar se vede limpede că inculpatul Egri Silvian s -a adresat postului de radio Europa Liberă, adică celui mai duşmănos post de radio, cu o scrisoare atît de injurioasă şi virulentă la adresa instituţiilor noastre şi a conducătorilor noştri de stat şi partid, încît nu pot să nu mă întreb: ce-a făcut familia? Ce-a făcut şcoala, organizaţia U.T.C. din liceu, de s-a înrăit într-atît?... Reacţia lui Silvian la poziţia agresivă, demolatoare a procurorului fu una paradoxală: de autoconservare, de blocare şi retragere în sine, de întrerupere a tuturor legăturilor cu realitatea ostilă dintre el şi instanţa de judecată, dintre el şi puterea acestor forţe malefice, alienante, distrugătoare. Întoarse capul şi în mod ciudat, de neînţeles într-un fel, în locul judecătorilor, avocatului şi procurorului, în locul tuturor acestor personaje nefaste, în creierul lui îşi făcură loc altele dragi, imagini şi scene familiale recente, a căror semnificaţie şi conţinut afectiv abia acum îl putea înţelege cum trebuie... O văzu pe mama şopocăind cu Dorina şi mai în spate, pe tatăl lui, vorbind cu reporterul „Scînteii tineretului”. Se cunoşteau? De unde?... Şi se gîndi la situaţia lor 173

stranie, oarecum nefirească şi pe undeva, de -a dreptul absurdă: în sensul că, deşi aveau mamă şi tată ca toţi copiii, parcă n -ar fi avut; la faptul că bieţii lui părinţi, cu toate că se iubiseră la început, - de ce s-ar fi luat altfel? - acum se aveau ca mîţa cu şoarecele: să nu se vadă -n ochi de ură. De ce? Cum au ajuns aici? Cu toate că el făcuse casa aceea şi cîte erau în ea şi -n afară, tatăl lor, amărîtul de el n -avea nici un colţişor acolo. Şi cînd se întîmpla să dea pe la ei, căci mai venea uneori să-şi vadă copiii şi să le aducă cîte ceva, venea ca un străin într -o casă străină, nu ca unul cu drepturi depline şi care vine la casa lui şi la familia lui. Chiar şi Laika îl renegase, lătrîndu-l puternic; iar mama lor se ascundea, se retrăg ea undeva pînă pleca el. Dacar fi fost după ea, nimic n -ar fi trebuit să ia de la el. Dar ei, de cînd erau mari şi chiar mai înainte, nu mai ţineau seama de lucrul acesta. Se duceau pe la el, îl căutau în secret, menajînd pe cît le stătea în putinţă susce ptibilitatea ei.

Îşi aduse aminte cum a venit de la şcoală a doua zi după aniversarea lui şi cum a găsit pe masă o sticlă de şampanie cu dop frumos de plastic, învelit în staniol şi ferecat cu sîrmă. O zărise încă de departe şi nu mică i -a fost mirarea văzînd-o acolo în mijlocul mesei ca un ornament de valoare pe masa săracului şi spuse înveselindu-se: - Aşa da, mai zic şi eu. Ieri se cuvenea să fie, dar nu strică nici azi. Îşi aruncă mapa pe pat şi se repezi la şampanie. Descoperi pe eticheta st iclei scrisul luifrumos: „La mulţi ani, băiatul meu!” . - Cum a ajuns doctoria asta aici? - întrebase el candid, de parcă n -ar fi ştiut cum. Mama era în cămară. Căuta ceva. - Să nu te atingi de ea pentru nimic în lume! - De ce? Explodează? - Tată-tu o adus-o, nu i-ar fi ruşine să-i fie! Să-i aduci copilului tău beutură, în loc să-i fi adus o cămaşă sau un pantof... - Dumnezeu să-i ţie năravul şi să ne mai aducă şi altă dată! - răspunse el desfăcîndu-i legătura de sîrmă. În momentul acela dopul sări pînă -n tavan bubuind atît de tare, că biata lui mamă se sperie de-a binelea. Îşi puse mai întîi lui, îi puse şi ei un pahar, dar ea -l refuză categoric: - Ia-l din faţa mea, că mi -i scîrbă! Ia-l şi-l aruncă-l la porci sau du-i-l lui, să-l bea el cu umflata aia de B imbor! Nu l-ar mai răbda pămîntul să -l rabde, beţiv ordinar! Umplu polonicul de trei ori şi -i puse în farfurie o supă alb -gălbuie de chimen cu crutoane de pîine prăjită. - N-avem nevoie de pomana lui. Aşa să -i spui! Ne descurcăm noi şi fără zoaiele lui, cu ce ne dă Dumnezeu şi n -om peri de foame, cum n -au perit nici alţii. Aşa se ambala ea ori de cîte ori venea vorba de el. Silvian încercă s -o împace. - Mai lasă şi dumneata, mamă, şi nu -ţi mai face atîta sînge rău pentru nimic! E o sticlă de vin, o şampanie prima, nu apă chioară de la robinet şi cu atît mai puţin, o otravă. - Da să fi venit şi el cînd trebuia, ori să ne fi lăsat în pace! Mira -s-ar lumea de el să se mire! În clipa următoare se auzi portiţa trîntindu -se. Era semn că venea Dorina. - Ciao! Unde eşti, mamă? Ia-mi geanta, că fac pe mine!... Cum te mai simţi? Eşti bine? Evident că eşti bine. Se vede după obraz. 174

- Numai eu ştiu cît îs de bine, dar nu vreau să spun nimănui ca să nu se bucure duşmanii. - Chiar aşa să faci! Şi nu numai în paguba duşma nilor, ci şi aşa în general, ca să se sperie boala!... Iar tu, frate -meu, cu ce te lupţi acolo? Apoi, dînd cu ochii de şampanie: - Fii atent la el: ce răsfăţ! Destrăbălare curată, nu alta... De la babacu?... Pot să gust şi eu?... Luă o gură direct din sticlă. Plescăi prelung, după care cotcodăci triumfător: - Pentru că la radio nu cred că veţi auzi şi nici din ziare nu veţi afla, ţin să vă anunţ direct şi personal că am luat un 10 la fizică. Silvian ripostă numaidecît. - Mare minune. La fizică oricine ia dacă vrea. - Află că-i mare! Fiindcă l -am luat la teză, nu la răspuns. Şi -apoi, un 10 la Scridon e ca un „excelent” la Oxford. - Lasă, că-l ştiu eu pe Scridon. Sperie lupul cu blana oii. Să -l vezi tu pe Vescan! Ăla sperietoare. - Bineînţeles! Cum ar îndrăzni cineva să-l întreacă peVescan? Iustina îi puse şi ei porţia ştiută de supă. - Ce-i asta? Ceai de chimin? Ia -o de-aici! Nu mănînc. Nu ştii că nu -mi place? Şi-apoi, nu-mi ajunge cînd îs bolnavă? - Dar Silvian cum mănîncă? Ce, tu eşti mai doamnă decît e l? - După şampanie, cred şi eu. Parcă mai ştie el ce mănîncă? - Atunci, bea şi tu un pahar şi nu mai face mofturi, că altceva n -am ce să-ţi dau. - Bine, atunci am să mănînc ceapă cu sare. Mai este sare? Din stradă se auzi glasul tinichigiului: „Forasto reperalo! Forasto vanivalo!” Mai întîi, slab, îndepărtat; apoi, mai tare, din ce în ce mai aproape: „Forasto vanivalo reperalo!” Făcea şi el un ban cîrpind ba o cratiţă, ba un cazan. Nu mai trecuse de mult pe la ei şi strigătul lui părea mai dogit, mai spa rt. Silvian declamă după el: - „Veniţi, privighetoarea cîntă şi liliacul e -nflorit!” Dorina zîmbi. - N-ai nimic de lipit, mamă? Tinichigiul se oprise la poartă şi se uita lung peste gard ştiind că aici găsea totdeauna ceva de făcut. - Te plîngeai săptămîna trecută că-ţi curge ligheanul, iar de ibric, ce să mai zic? E numai bun de pus flori. - L-am reparat. Nu mai curge. I-am pus un dop de cîrpă şi pare ca nou. Asta era mama lor: tot ce putea face ea, făcea singură, fără nici un ajutor: cîrpind, lipind, legînd cu sfoară sau cu sîrmă, după cum era cazul. - De ce nu iei unul nou? - o întrebase Dorina. - Ei, ar lua mama şi două, dacă n -ar sta cineva lîngă ele. - Dar cu racheta aia ce facem? - le întrerupse el sporovăiala după o vreme, cu gîndul la lucruri mai i mportante decît ronghiurile mamei. - Care rachetă? N-am auzit de nici o rachetă pe continentul acesta. Mamă, dumneata ai auzit? - Paleta aia de tenis? E pe dulap la tine. - răspunse mama cu inocenţă. - Dar spuneai că nu-ţi trebuie. - Fii fătucă serioasă! A m glumit. Ori nu ştii de şagă. Cum să renunţ la un cadou aşa de frumos? Crezi că sînt fraier? Poate că m -am scrîntit eu un pic la cap, dar nu pînă într-atîta. - Cunosc băieţi care ştiu să aprecieze un gest ca acesta, cînd este vorba de micile economii ale soră-sii. - Sînt cel dintîi care ştie. Nimeni nu ştie mai bine ca mine. Ai să vezi tu. Şi ţin să-i fac chiar azi inaugurarea. Mama sta pe pat cu o sticluţă în mînă. Asculta la ei cum se hîrîiau, fără să înţeleagă despre ce era vorba. Pe urmă, hîrîielile acestea nu erau ceva rar. Se obişnuise cu ele şi nu le mai da nici o atenţie. Intervenea doar atunci cînd se 175

prelungeau sau cînd deveneau mai aprinse. - Scumpa mamii, nu te duci să -mi scoţi o reţetă? Mi s -or gătat pirulele şi mă tem că la noapte iar n-oi putea dormi. - De ce nu-l trimiţi pe dumnealui? Eu am mîine teză la mate şi teme de scris la romînă şi geogra'. - Pentru că Silvian are şedinţă. - Ce are? - Şedinţă de U.T.C. - Ce şedinţa cîcatului? La Potaissa sau la Mocca? De tenis sau de fotbal? Silvian îi făcea de zor cu ochiul, dar Dorina se prefăcea că nu vede. - El are de pus coadă la măturoi, că n -avem cu ce mătura în ogradă. - Mîine, nu acum. Astăzi nu pot. Dar mîine îţi promit solemn că i -o pun şi de-ar fi să nu mă duc la şcoală toată ziua. - Să fi dumneata sănătoasă, că pînă la Crăciun mai este! - N-aştept eu pînă atunci, fii liniştită! Oricum, anul acesta se face, indiscutabil. Pe urmă, curtea e a mea. Să nu se atingă nimeni de ea, că -l mănînc fără sare! Iar dumneata eşti bolnavă, se ştie. Sui e-te frumos în pat şi te culcă! Lasă că are Silvian grjă de casă! Compris? Au zîmbit amîndouă, a zîmbit şi el, fiecare altfel şi din alt motiv. - Mare şmecher mai eşti, măi, frate -meu!...

Preşedintele Lenard îl văzu zîmbind tocmai în momentul în c are procurorul solicita condamnarea inculpatului şi aplicarea unei pedepse severe, exemplare, care să fie de învăţătură pentru toate generaţiile prezente şi viitoare; şi pricepu că inculpatul era cu gîndul aiurea. Nu dormea, dar visa, visa frumos, cu ochii mijiţi la o întîlnire cu fata iubită probabil, o colivie cu păsări exotice sau un acvariu cu peşti coloraţi. De ce nu? Ştia că e coleg cu băiatul lui şi poate de aceea îl nemulţumi cererea acuzatorului public, dar în acelaşi timp spera că apărarea să -şi facă bine datoria şi să mai atenueze impresia de culpabilitate indubitabilă, lăsată de rechizitoriu. De la maestrul Sever Mureşan se aştepta la o prestaţie de excepţie. Aşa că renunţă la întrebările intermediare ce -i stăruiau în minte de mult, pentru a da cuvîntul apărării. Maestrul Sever Mureşan îşi potrivi ochelarii pe nas, îşi consultă notiţele, aruncă o privire iscoditoare în jur ca să vadă dacă era urmărit şi începu potolit: - Tovarăşe preşedinte, înaltă Instanţă de judecată,... Membrii familiei Egri se îndreptară de spate, ciuliră urechile şi căscară bine ochii. Acum, după cuvîntul procurorului, toată nădejdea lor era în el, în avocatul acesta bătrîn, cunoscut şi recunoscut în oraş ca o somitate incontestabilă în materie de drept, ca cel mai puternic ap ărător al baroului Sursa. - În calitatea mea de avocat şi de apărător al dreptăţii, m -am angajat în nenumărate rînduri să acord asistenţă multor cetăţeni păcătoşi, compăruţi în justiţie pentru atîtea şi atîtea fărădelegi mai mari sau mai mici. Aşa am înţel es să procedez şi de data aceasta, străduindu -mă să-l asist pe inculpatul Egri Silvian, aflat aici, în banca acuzaţilor; şi am s-o fac în limita dispoziţiilor legale şi în spiritul legalităţii legii pentru faptele de care aţi luat deja cunoştiinţă din rech izitoriu. Constat ab initio 1 - şi rog să se consemneze în procesul verbal lucrul acesta! - că sînt îndeplinite toate formele procedurale prevăzute de lege pentru judecarea inculpatului. Iustina ciuli şi mai tare urechile. Îşi trase baticul de pe urechi sp erînd să audă mai bine. Nu prea înţelegea ea ce spune, dar simţămîntul ei general de femeie şi mamă îi spunea că vorbeşte frumos. 1

De la început 176

- Examinînd piesele aflate la dosar, am reţinut faptul că obiectul incriminat nu este altul decît o scrisoare... Dar nu o scr isorică de dragoste, cum ne -am putea aştepta noi, cei mai în vîrstă, şi nici o scrisoare de mulţumire şi recunoştinţă la adresa şcolii şi statului nostru socialist pentru grija deosebită şi pentru condiţiile excepţionale de viaţă şi educaţie de care se buc ură tineretul din ţara noastră. Ci este vorba de o scrisoare injurioasă, onorată Instanţă, plină de invective şi calomnii la adresa statului şi partidului, la adresa conducătorilor lui şi la adresa instituţiilor sociale, culturale, economice şi politice... Este vorba de o scrisoare adresată cui? Şi în punctul acesta, maestrul Sever Mureşan ridică brusc tonul, perorînd emfatic cu creşteri şi cu scăderi de ritm, cu ridicări şi coborîri de ton, cu pauze de efect, cu sublinieri de accent şi scandări subtile, pî nă la limita cea mai de sus a talentului său oratoric, de care numai un avocat cu experienţa lui putea face uz. Trăia el însuşi delirul discursului susţinut, dar şi exersat de -a lungul unei cariere de treizeci de ani, ca pe o probă de mare virtuozitate. În mintea lui se vedea drept Cicero, dacă nu şi mai mult. - O scrisoare adresată celui mai reacţionar post de radio, Europa Liberă, cuibul celor mai înrăiţi adversari ai regimului şi societăţii noastre socialiste; cuibul celor mai înverşunaţi şi mai ticăloşi duşmani ai Romîniei şi care, de acolo de unde se află, nu contenesc un moment să arunce pe unde hertziene toată otrava şi veninul sufletului lor vagmistru de transfugi, de rataţi şi lichele angajate în slujba sacului cu bani... Este vorba, tovarăşe presid ent, onorată Curte, de o epistolă care exprimă atîta venin şi răutate din partea autorului ei, un tînăr aflat la începuturile vieţii, încît nu poţi să nu te întrebi despre natura şi caracterul factorilor care l -au format: familie, şcoală, anturaj, etc. etc . Aici, Iustina care auzise vorbindu -se de familie, se aplecă la urechea Dorinei întrebînd-o în şoaptă: - Ce-o zis de familie? Ce-o zis? Şi Dorina fu nevoită să -i repete în două cuvinte observaţia pledantului. Avocatul îşi mai temperă elocinţa, continuînd pe un ton moderat: - În baza materialului probatoriu aflat la dosar, considerăm că inculpatul Egri Silvian se face vinovat de prevederile Art. 166 Cod Penal, aşa cum a demonstrat deja strălucitul reprezentant al acuzării. Şi dacă în alte împrejurări aş f i cerut achitarea clientului meu, avînd în vedere vîrsta lui încă necoaptă şi faptul că vine dintr-o familie dezorganizată şi dintr -un mediu social foarte labil, de data aceasta vă cer doar clemenţă. Şi vă mai rog un lucru: ca hotărîrea pe care o veţi lua să nu aibă un caracter vindicativ, de pedepsire nedreaptă! Pentru ca inculpatul să înţeleagă că Tribunalul nu urmăreşte răzbunarea, ci îndreptarea păcătosului. Îşi strînse hîrtiile de care n -avu nici o nevoie, toată pledoaria lui fiind un simplu discurs învăţat pe de rost ca la şcoală şi reprodus conştiincios, şi se lăsă jos evident satisfăcut. Nemulţumit de prestaţia avocatului, de logoreea lui facilă, nepotrivită cu cazul în speţă şi în flagrantă discordanţă cu natura infracţiunii şi cu starea unui tînăr încă necopt, inconştient sau numai obosit, plictisit de spectacolul la care era expus, preşedintele completului de judecată mai oferi o dată cuvîntul reprezentantului Procuraturii pentru concluzii finale - o procedură absolut formală, fiindcă concluziile erau deja trase şi formulate în rechizitoriu. După ce dădu cuvîntul şi inculpatului, se ridică de la masă anunţînd sobru: - Curtea se retrage pentru deliberare. Asistenţa se ridică şi ea în picioare, petrecîndu -i cu privirea pînă la ultimul. În momentul următor, Sever Mureşan se întoarse către Silvian comunicîndu -i ceva atît de încet şi de scurt, că Dorina, deşi era numai ochi şi urechi, nu reuşi să prindă nimic. Apoi se întoarse spre ele. - Nu vă pot spune nimic deocamdată. Dar aţi văzut că am făcut absol ut totul, aplicînd tactica cea mai bună în astfel de procese, recunoscînd spăşit culpabilitatea băiatului, care nu poate fi tăgăduită sau minimalizată. Am încercat să înduplec instanţa prin recunoaştere şi sinceritate. Egri Ştefan veni şi el mai aproape. D orea să ştie dacă se puteau aştepta la achitare sau la o pedeapsă cu suspendare. - Un lucru pot să vă spun: - continuă maestrul Sever Mureşan - indiferent de asprimea sentinţei, trebuie să mergem mai departe şi să facem recurs. În prima Instanţă nu se poate obţine de regulă mare lucru. La recurs este altceva. Iustina ar fi vrut să întrebe şi ea ceva. Dar, pînă să -şi formuleze clar întrebarea, uşa se deschise şi Curtea reveni. Publicul se ridică din nou şi rămase aşa 177

în poziţie de ascultare umilă, plină de respect. Preşedintele Lenard ridică foicica şi începu solemn: - „Tribunalul judeţean Cluj, întrunit în şedinţă publică, condamnă în numele legii pe inculpatul Egri Silvian din localitatea Sursa la şase ani închisoare pentru infracţiunea de propagandă osti lă împotriva orînduirii socialiste de stat, prevăzută de Art. 166 Cod Penal, coroborat cu suspendarea tuturor drepturilor cetăţeneşti prevăzute de Art. 64, lit. A, B şi C, Cod Penal. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 iunie 1971, cu drept de recurs în zece zile de la pronunţarea sentinţei.”

XIX După pronunţarea sentinţei, Silvian fu scos afară din sală de cei doi gardieni care îl aduseseră. Totul se petrecu atît de repede că nimeni n -avu timp să spună ceva sau să schiţeze un gest. Membrii famili ei Egri, Dorina şi tata în primul rînd, se repeziră pe urmele lui sperînd că vor apuca să schimbe măcar o vorbă cu el. Dar mulţimea adunată la uşă şi escorta foarte severă le zădărniciră orice intenţie, pentru că la capătul coridorului Silvian dispăru în s patele unei uşi care ducea cine ştie unde şi care părea să se fi închis definitiv. Atunci o luară pe trepte la vale gîndind că s -ar putea să-l întîlnească în stradă, pentru că trebuia să -l ducă de-aici undeva... Se postară pe partea cealaltă a străzii pentru a putea urmări toate ieşirile. În faţa tribunalului, pe marginea trotuarului erau parcate mai multe maşini ale judecătorilor şi avocaţilor. Nici una nu părea adecvată transportului unui condamnat. Rămaseră locului aşteptînd două ore, pînă cînd apăru în sfîrşit Sever Mureşan cu diplomatul într -o mînă şi cheile maşinii în alta. Avocatul le spuse că aşteptau degeaba, fiindcă uşa pe care erau scoşi deţinuţii se afla în spate, iar maşina instituţiei era o maşină specială, închisă, pentru a împiedica orice contact cu cei din afară. Apoi ziua şi ora cînd erau transportaţi n -o ştia nimeni, condamnaţii putînd aştepta în arestul tribunalului cîteva zile, după ştiinţa lui. După plecarea avocatului, membrii familiei Egri mai zăboviră o vreme, ca omul năpăstuit care nu poate crede ce i se spune şi care mai păstrează în suflet un dram de speranţă: „Deh! Cine ştie? N -o fi ca de obicei...” În cele din urmă trebuiră să se împace cu gîndul că avocatul are dreptate, că n -avea nici un rost să mai aştepte. Şi cu părere de ră u şi cu durere în suflet, consimţiră toţi trei să o ia din loc. Dorina se hotărî să rămînă cu tata şi să se întoarcă cu el mai tîrziu. Şi astfel, în timp ce Iustina apucă la stînga spre autogară, ei o luară la dreapta, spre centru. Dorina îl luă de braţ; c u reţinere la început, dar şi cu o tainică şi irepresibilă dorinţă de-a fi aproape, de-a merge alături de el ca atîţia copii, ca atîtea fete, colege de şcoală, dar şi de clasă, pe care le vedea nu o dată împreună cu tatăl lor; bucuroasă şi mîndră totodată că el arăta aşa de bine, aşa de gras şi de roşu -n obraz. I se părea că seamănă cu Silvian şipe alocuri chiar şi cu ea: mai ales la ochi şi la nas. Şi cum să nu fie mîndră Dorina cînd surprinse mai multe priviri fixîndu -se asupra lor? Cum să nu fie ea încîn tată cînd lucrul acesta se întîmpla aşa de rar? Atît de rar, că nu-şi mai aducea aminte cînd a fost ultima oară... Anul trecut? În nici un caz. În clasa a VII-a?... Ba nu. În clasa a VIII-a, cînd absolvise ciclul gimnazial: cu coroniţă şi diplomă de merit. .. Cum coroniţa trebuia făcută tot de părinţi, şi ei nu dădeau pe la şcoală cu anii, diriga lor a fost nevoită să ia coroniţa altei fete şi să i -o pună pe cap pînă la ieşirea ei din scenă, ceea ce a stîrnit un hai de mai mare dragul, colega neştiind ce se întîmplă, de ce i se iau laurii. Nici tatăl ei nu era mai puţin încîntat. Dimpotrivă, trăia un sentiment ciudat, copleşitor şi necunoscut pînă atunci, o mare şi dulce tandreţe. Nu uitase el niciodată că are copii şi din cînd în cînd mai venea pe la ei, cîn d nu treceau ei pe la el. Dar o făcea foarte rar din cauza mamei lor, cu care nu se putea împăca nici acum, deşi 178

erau despărţiţi de mulţi ani. Copiii însă şi -i iubea. Îi erau dragi ca lumina ochilor din cap - cum obişnuia el să spună uneori cu lacrimile -n ochi, cînd povestea despre ei. - Şi-ar fi făcut pentru ei mult mai mult de n -ar fi fost ea, care îi învăţa să se ţină departe şi să nu primească nimic de la el... Şi cum să nu se simtă mîndru cu Dorina alături? O fată veselă şi frumoasă ca o zi de primăvar ă... cu ochii aceia de abanos şi cu părul acela frumos pe care i -ar fi plăcut să-l atingă şi nu îndrăznea de teamă să nu-i ia strălucirea, să nu săvîrşească vreo impietate. Vedea destule fete pe stradă, şi mai înalte, şi mai frumos îmbrăcate, dar nici una nu era ca Dorina: atît de frumoasă şi de gingaşă, de luminoasă şi de bine clădită. Şi acum, cînd Silvian era acolo unde era, departe de ei, Egri Ştefan se simţi şi mai nemernic, şi mai gol; mai umil şi mai vinovat pentru soarta băiatului, pentru starea lor deplorabilă de copii săraci, părăsiţi. Şi dintr -odată i se făcu şi silă şi milă de el, de ea şi de lume; de lumea asta nedreaptă şi crudă şi atît de rău întocmită, că îi venea să plîngă şi poate c -ar fi plîns de n-ar fi fost pe stradă şi cu Dorina alătur i. Privi mai atent împrejur căutînd noi înţelesuri. Mda, strada era plină de fete şi pe o parte şi pe cealaltă... şi toate gătite ca nişteprinţese: cu rochiţe albe şi roşii, galbene şi roz. Unele cu fodri 1, altele cu volănaşe; toate subţiri, vaporoase, und uindu-se ca o spumă în jurul genunchilor şi dîndu -le tuturor un aer sublim de candoare şi graţie juvenilă. Vorbeau şi rîdeau zgomotos. Soarele strălucea în părul lor şi -n ochi, bucuria curată, netulburată de griji şi nevoi. Ce minunată şi simplă era viaţa acestor copile! Îşi spuse el păşind printre ele cu cea mai frumoasă la braţ... Şi gîndul acesta nu-l părăsi toată ziua. Oare aşa să fi fost totdeauna? Şi pe vremea lui? Şi în alte locuri?... Nu-şi putea aminti. De ce nu observase pînă acum? Şi tot colindînd oraşul cu Dorina alături, Egri Ştefan înţelese că avea de împlinit ceva: că avea o restanţă, o datorie mai veche faţă de ea, o datorie ce nu mai suferea amînare. Şi cu toate că nu venise cu gîndul acesta, acum ştia ce avea de făcut pentru a răscumpăra m ăcar o parte din ceea ce trebuia. Intrară în patru sau cinci magazine, îndemnînd -o să-şi aleagă ce vrea. Şi, fără să stea mult pe gînduri, Dorina îşi alese din fiecare cîte ceva: o bluziţă, o rochiţă, nişte sandale ieftine şi drăguţe, ca cele văzute pe str adă, şi pe care le încălţă chiar atunci, nemaiavînd răbdare pînă acasă. O duse în parcul mare şi o plimbă cu barca. Apoi, la Grădina Botanică, unde ea mai fusese o dată cu şcoala. Şi pentru că era foarte cald şi oboseala îşi spunea cuvîntul, se opriră şi la cofetărie. O vedea cum se bucură pentru un suc, pentru o savarină, pentru cel mai neînsemnat lucru şi se simţi fericit că i le putea oferi. Ieşind din cofetărie, Dorina avu parte de altă surpriză. Se vede treaba că azi era ziua surprizelor... În faţa st atuii ecvestre din centrul oraşului, colegii lui Silvian: Tomina şi Lenard, Ancuţa şi Steluţa făceau poze. „Fii atent, ce mic e pămîntul! Te duci şi te întîlneşti cu cine nu gîndeşti. Nu e fantastic să întîlneşti în mijlocul Clujului atîţia prieteni?”, îş i spuse Dorina traversînd bulevardul. - Aici vă pregătiţi voi pentru bac? - îi certă ea încă de departe, surprinzîndu-i cu apariţia ei neaşteptată. - Sînt colegii lui Silvian tuspatru. - îi explică ea tatălui său. Acesta rămase pe loc: - Nu ştiţi că înaintea şefului şi înapoia calului nu -i bine să stai niciodată? Zicala îi amuză copios şi drept răspuns, îi poftiră să se apropie şi să facă poze cu ei. Dorina se gîndi că, după atîtea surprize frumoase, ar fi cazul să le facă şi ea una, dar cum? Îl întrebă dacă ar vrea să-i invite la o îngheţată. Tatăl ei se declară de acord şi Dorina le transmise invitaţia lui. Grupul primi, dar nu dintr -odată şi fără oarecare rezistenţă. - Vă propun să mergem la Arizona. - spuse Egri Ştefan, folosind denumirea familiară studenţilor. - Presimt că are să fie de bun augur pentru unii din voi: o staţie premergătoare acum şi un popas minunat mai tîrziu... - De unde ştii dumneata cum se cheamă cofetăria asta? - se arătă Dorina 1

Ornamente pentru vestimentaţia feminină 179

intrigată de cunoştinţele lui. - Eu să nu ştiu? N-ai tu atîţia dolari în jeb de cîte ori am fost eu aici în anii studenţiei mele. Vorbind de anii studenţiei lui, domnul Egri glumea bineînţeles, fiindcă n-avea studii superioare. Făcuse o şcoală mai veche de zootehnie şi mai recent, un curs de calificare medi e. Era însă atît de mîndru de şcoala făcută şi de profesorii lui, încît nici facultate să fi avut, şi n -ar fi fost mai mîndru. De aceea, ori de cîte ori i se ivea prilejul, nu uita să povestească cum învăţase să rezolve ecuaţiile de gradul unu, cu o singur ă necunoscută şi cum unul dintre colegii lui nu le putea rezolva decît pe cele în x. La ora aceea, Arizona era aproape goală, ca şi altele în luna iunie, cînd viitorii savanţi şi profesori erau în sesiune. Se instalară la o singură masă, undeva lîngă geam. - Pînă soseşte îngheţata, vreau să vă întreb ceva. - începu tatăl Dorinei potrivindu-şi scaunul sub el. - Şi cine răspunde primul mai primeşte o porţie. De acord? Bineînţeles, toată lumea era de acord. De aceea, continuă dregîndu -şi glasul: - Întrebarea e cît se poate de simplă. Nu vă speriaţi! V -aţi uitat bine la statuia regelui Matei? Cu care picior stă calul lui ridicat? Întrebarea căzu ca o piatră din cer. „Chiar! Cu ce picior sta oare calul ridicat?” Toţi se sileau să-şi aducă aminte poziţia patruped ului, scotocind în memorie după amănuntul acesta. Şi uite că nu -şi aminteau deloc. Era o problemă de perspicacitate sau de observaţie? - De observaţie, bineînţeles. - răspunse Egri Ştefan. Curios! Zăboviseră lîngă statuie destulă vreme. Se pozaseră lîngă e a şi nu numai o dată, de mai multe ori. Dar lucrul acesta le scăpase... Totuşi, fiindcă întrebarea aştepta un răspuns, nu ezitară să intre în joc şi să răspundă la nimereală: - Cu dreptul. - Cu stîngul. - Cu stîngul-faţă. - Cu dreptul-spate. Fiecare după inspiraţia lui şi unii, în stil automobilistic. Aprecierea fiind totdeauna aceaşi: „Nu” „Greşit”... Pînă cînd, intrigaţi de tot atîtea răspunsuri greşite cîte picioare are calul, elevii se văzură nevoiţi să renunţe. N -are rost să cauţi ce nu ştii... Băieţii, mai neruşinaţi, aveau o soluţie, dar nu găsiră curajul s -o avanseze. Tomina însă nu se lăsă şi ceru precizări. Dezlegarea însă veni numai după ce cupele pline fură depuse pe masă. - Cu nici unul. Toate picioarele stau jos pe pămînt. Izbucniră cu toţii în hohote mari de rîs. Poanta era şi de data aceasta surprinzătoare, neaşteptată. Dorina se simţea minunat, încîntată la culme de spiritul tatălui ei care izbutise prin două glumiţe uşoare să se facă apreciat şi să faciliteze intercomunicarea. Se simţea clar unda de simpatie stîrnită în jur şi care se răsfrîngea implicit şi asupra ei. Acum era sigură că întîlnirea aceasta va rămîne în amintirea lor ca o prelungire cumva a felului lui Silvian de -a fi şi de-a-şi face amici. Egri Ştefan se simţea şi el bine în mijlocul acestor tineri frumoşi, colegi şi prieteni cu Silvian şi cît timp portofelul nu striga „gol!”, ceru de mai multe ori să li se aducă prăjituri, îngheţată, bomboane, cafea şi suc, solicitîndu -le preferinţa şi sortimentul dorit. Dacă n -ar fi fost cineva printre ei, Tomina şi Lenard şi -ar fi luat un coniac şi ar fi aprins o ţigară, dar aşa... date fiind împrejurările, cu toate dezlegările încuviinţate din partea celui în vîrstă, băieţii găsiră cu cale să se abţină. Fiindcă discuţia lîncezea oarecum , Dorina găsi momentul să facă prezentările. - Am uitat să vă fac cunoştinţă. M -am zăpăcit din cauza Arizonei. Vă rog să treceţi asta la capitolul „Lipsuri”!... El este Tomina, prietenul lui Silvian cel mai bun, iar dumnealui, Lenard baci, băiatul domnului preşedinte... Iar ele... Aici, făcu o pauză de nevoie. Se mînjise cu frişcă pe gură şi acum îi căzuse şi pe bluziţă şi nu ştia cum să se şteargă. - Iar noi, Ancuţa şi Steluţa, continuă cea din urmă. Şi linguriţele ţingăliră din nou în cupele de cristal. 180

- Luaţi-o încet, să nu vă îngheţe limba! Că nu ne grăbeşte nimeni. - Mmî! - făcu Ancuţa foarte încîntată. - E grozavă, să ştiţi! - E nemaipomenită! - o imită Steluţa. Şi aprecierile începură să curgă stereotip. Pînă şi Egri Ştefan simţi că era o delicatesă îngheţata aceasta de fragi şi caise cu frişcă, un răsfăţ al limbii nedeprinse cu fineţurile marelui oraş şi spuse şi el: - Ceva ce n-o văzut Parisul. - Noi am fost la proces. - începu Dorina plescăind din limbă. - Dar voi ce căutaţi la Roma? Reuşise să-şi şteargă frişca de pe bluziţă şi nu aştepta decît să se uşte. Întrebarea îi aduse fără să vrea cu picioarele pe pămînt. - Noi am fost la spital la Liana. A fost internată săptămîna trecută la zgubilitici. - Unde? - La zgubilitici. - repetă Steluţa cu oarecare plăcere. - Nu cunoşti expresia? - La nebuni. - îi traduse Lenard mototolind un şerveţel. Dorina rămase cu gura căscată. - De ce? Ce s-a întîmplat? Într-adevăr, de cîteva zile, poate de-o săptămînă sau două, n -o mai văzuse deloc. Era şi perioada încheierii trimestrului, a anului şcolar pentru ei, apoi, situaţia lui Silvian care o făcea mai retrasă, mai izolată de ceilalţi. Nu mai intrase în clasa lor şi nici n-o văzuse prin curte de mult; dar asta nu însemna nimic; căci, cîţi indivizi nu trec pe lîn gă noi şi nu-i vedem? Îi vedem pe aceia pe care vrem să -i vedem. În rest, doar aşa din întîmplare, fiindcă ne ies în cale cu ceva anume, cu ceva diferit de fundal. - Bine, dar ce are şi de cînd? Steluţa se şterse la gură. Împături şerveţelul şi spuse: - Ce are? N-are nimic. Face pe nebuna ca să poată face rost de scutire medicală pentru repetarea tezei la mate şi pentru bac, probabil. Steluţa n-o înghiţea deloc şi se bucura într -un fel că avea ocazia să-şi scuture preşul în capul ei. - S-a ţăcănit oleacă l a cap, s-ar părea. Oleacă mai mult decît era pînă acum. - adăugă şi Lenard. Ancuţa îi luă apărarea. - Nu-i adevărat. Vorbiţi prostii. E foarte bolnavă. Nu se preface deloc. - Are uneori momente de pierdere a lucidităţii, cînd vorbeşte singură şi se uită la tine ca la perete. Alteori, momente de melancolie, de apatie şi nepăsare totală. Surmenaj intelectual, depresie psihică. - preciză Tomina. - Înfiorător! - exclamă Dorina foarte impresionată. Încercă să şi-o închipuie vorbind singură, uitîndu -se la pereţi, şi numaidecît simţi pielea pe ea făcîndu -se de găină. Era cu putinţă? De ce? În ce fel? Biata de ea! Îl iubea, era clar. Înţelegea foarte bine. Dar de aici şi pînă să -ţi pierzi minţile e totuşi cale lungă... Trebuie să ai inima zdrobită de tot, făcută ţă ndări... Şi tocmai ea, care părea aşa de bine făcută, aşa de solid ancorată în realitate! Tocmai ea să fie atît de fragilă? - Păcat de ea! - o compătimi Ancuţa. - Tocmai acum, la capătul drumului... înainte de bac... Cine şi -ar fi putut închipui? Tatăl Dorinei ceru lămuriri: - Despre cine vorbiţi? Înţelegea el că era vorba de o colegă a lor, dar voia amănunte. Fiindcă ceilalţi tăceau, - nimeni n-avea curaj să-i explice - o făcu Dorina. - E vorba de Bobanga Liana, prietena lui Silvian şi colega lor de cla să. Îţi poţi închipui o tragedie mai mare? - E vorba de fata maiorului Bobanga, ăla de la Securitate? - Întocmai. Cea mai bună elevă din clasă, secretara U.T.C. pe liceu şi poeta clasei. - Şi cum o ajuns acolo? Fu rîndul lui Tomina să -l informeze acum, reconstituind faptele aşa cum ştia 181

el că s-au întîmplat: începînd cu scrisoarea lăsată în carte, cu anchetarea lui în cabinetul directorului, cu expunerea lui Silvian în faţa clasei şi încheind cu reacţia ei, fără să insiste asupra laturii sentimentale. Egri Ştefan îl lăsă să termine. Apoi spuse sentenţios: - După faptă, şi răsplată... Aşa să ştiţi! Asta -i pedeapsa lui Dumnezeu pentru binele săvîrşit de tată-su, că Dumnezeu nu bate cu parul, ci mult mai rău, pedepsind prin copii păcatele părinţilor şi prin p ărinţi, greşelile copiilor... Că şi noi venim de la proces, de la cea mai nedreaptă şi mai mare crimă de pe faţa pămîntului, săvîrşită vreodată împotriva unui om nevinovat, suflet tînăr şi curat de copil ca voi toţi... Şi cînd ajunse în punctul acesta, Egr i Ştefan nu se mai putu stăpîni şi izbucni în plîns: într-un plîns sugrumat, năvalnic, care atrase toate privirile celor din jur. Îşi şterse repede faţa scăldată de lacrimi şi continuă printre sughiţuri: - Pentru el s-au închis toate porţile şcolii şi facu ltăţii şi s-au deschis altele. Dar Dumnezeu e mare şi bun şi l -a scoate şi de acolo, cum i -a scos şi pe evrei din Egipt, cum i-a scos şi pe alţii mai păcătoşi şi mai răi decît el. Între timp, cofetăria se mai animase puţin. Acum toate mesele erau ocupate d e fete şi de băieţi care fumau şi rîdeau zgomotos. La auzul hohotelor domnului Egri, se lăsă o adîncă tăcere. Ochii tuturor priveau într -acolo neştiind ce se întîmplă. Atmosfera devenise grea şi ameninţa să devină insuportabilă. Astfel că grupul colegilor lui Silvian începu să se frămînte pe scaune, dînd semne de oboseală. Apoi se ridicară pe rînd, unul cîte unul, mulţumind pentru trataţie şi exprimîndu -şi regretul că trebuiau să plece. Lenard încheie: - Să ştiţi că eu am vorbit cu tata să -l ajute dacă poate. Dorina făcu din cap a lehamite. „Lasă, că te ştiu eu de -acum şi pe tine ce fel de poamă-mi eşti!” Căci, de cînd cu arestarea lui Silvian, o cam evita bozgorul... Îşi temea situaţia, oportunistul, arivistul, măgarul... Veni femeia să le facă nota. Şi în timp ce ea aduna cifrele cu creionul, Tomina şi Lenard, Ancuţa şi Steluţa se îndreptau spre ieşire...

XX Liana îşi făcea toaleta în faţa oglinzii. Mai exact, se spăla pe mîini şi pe faţă. N-o făcea pentru prima dată de cînd se afla aici, în salonul acesta cu paturi albe ca hîrtia şi cu noptiere pe interval; dar era prima oară cînd, ridicînd privirea, îşi zări chipul reflectat în oglinda aflată deasupra chiuvetei. Îi trebui cîteva clipe pînă să -şi dea seama ce se întîmplă. Şi asta, după mai multe miş cări pe care cea din oglindă le reproducea întocmai. Se amuză urmărind jocul acesta, de parcă ar fi fost la prima întîlnire cu ea. Îşi duse mîna la frunte. Şi -o duse şi tînăra din oglindă. Îşi scutură uşor capul. Şi-l scutură şi ea... Ridică un deget ameni nţător. Chipul din oglindă făcu acelaşi gest. Tot ce făcea ea făcea şi cealaltă, ceea ce însemna că tînăra din oglindă era ea, chiar ea. Dar ce curios! Nu aia care se ştia, care fusese cîndva; ci alta, cu totul alta: palidă şi slabă, buhăită la faţă, cu pă rul în dezordine, fără luciu, obosită şi într-un fel cam străină... Da, cu totul străină de cea pe care o cunoştea . Şi asta, în nici două săptămîni. Doamne, cîtă schimbare! Ce transformare!... Îşi aminti de prima cunoştinţă cu oglinda: să fi avut vreo tre i sau patru ani, nu mai mult. Dăduse tot aşa întîmplător de ea, de o oglinjoară cît o batistă, ajunsă din neglijenţă la îndemîna ei. Şi -a aruncat din întîmplare ochii pe luciul ei şi zărind chipul acela străin acolo, nemaivăzut pînă atunci, s -a oprit din joc, urmărind curioasă mişcările lui iluzorii. Şi cînd fetiţa din oglindă a scos limba la ea, făcînd o grimasă urîtă, i-a ars o palmă straşnică, de s -a făcut toată cioburi. Dar şi mai mare i-a fost mirarea cînd, încercînd să adune cioburile de jos, a observ at că chipul acela străin se multiplicase acum; că din fiecare fragment o privea aceeaşi fetiţă ciufulită 182

şi îmbufnată... Una mai mică, alta mai mare, după mărimea ciobului, dar toate, absolut toate la fel: aceeaşi gură, aceeaşi limbă, aceiaşi ochi, acelaşi păr... Descoperirea aceasta a zăpăcit -o de-a binelea. A aruncat imediat toate cioburile la coşul de gunoi. Dar, după o vreme s -a dus din nou la ele. Voia să verifice. A luat bucăţica mai mare, apoi următoarea şi a văzut că toate înfăţişau acelaşi lucru. A spart bucata mai mare în două şi a privit din nou. Fiecare ciobuleţ arăta aceeaşi figură... Ce putea fi?... Enigma s -a dezlegat chiar a doua zi, cînd a văzut -o pe mami pregătindu-se de plecare. Atunci a observat că doamna aia din oglinda cea mare de pe hol semăna cu mama ei; că era chiar mama ei... Şi cînd s -a urcat lîngă ea pe scăunel şi s-a văzut şi pe ea în apele oglinzii, a întrebat -o direct: „Mami, cine e fata asta? Dar doamna asta?” Şi misterul s -a lămurit numaidecît. Dar nu pe deplin şi nu fără mirare, fără mirarea celui care se află în faţa unei minuni pe care nu şi -o poate explica deloc. Liana se aşeză pe marginea patului în aşteptarea vizitei de dimineaţă, în vederea căreia se făceau totdeauna mari pregătiri, începînd cu femeia de serviciu şi terminînd cu asistenta-şefă. Pînă la sosirea vizitei era o forfotă de nedescris în tot spitalul: spălat pe jos, geamurile deschise, paturile făcute frumos şi bolnavele aranjate la marginea lor în cea mai perfectă ordine. Luă o revistă şi o deschise la poza celui mai frumos actor al momentului, Florin Piersic. Era o poză în care chipul actorului, iluminat parcă de o imensă şi nepămînteană bucurie, zîmbeşte încrezător universului. De fapt, o ţinea deschisă tot timpul şi numai la poza aceasta, la care nu obosea să se uite mereu. Cînd a fost întrebată o dată de una dintre colegele de salon: „Îţi place chiar aşa de mult?” I-a răspuns indirect: „Ţie nu -ţi place?” Bineînţeles căi plăcea. Altfel n-ar fi ţinut-o acolo. În realitate, îl admira fiindcă aici Florin semăna cu Silvian cînd se găsea la tenis cu racheta în mînă, lovind mingea de sus, cu aerul unui general de oşti care îşi flutură mîna victorios: „Gata, i -am învins. Nu v-am spus eu?” Pe la nouă şi zece se deschise brusc uşa şi o cohortă întreagă de personal medical, - femei şi bărbaţi, medici şi studenţi - cu profesorul Albini în frunte şi asistenta-şefă la urmă, năvăli în salon, oprindu -se în mod ritual la fiecare pat. Profesorul discuta cu bolnavele, le întreba, zîmbea, în timp ce medicul de salon îi prezenta foaia de observaţie cu precizările de rigoare. Ajunse şi la patul ei. - O, domnişoara Liana... trandafirul nostru alb din Sursa... Cum te mai simţi? Ce mai faci? Astăzi arăţi mult mai bine: eşti mai roşie în obraz, mai veselă şi mai puternică. Nu-i aşa? Mă bucur. Mă bucur în adevăr. Continuaţi tot aşa cu haloperidol, leo-forte şi multă mişcare; foarte multă mişcare! Şi foarte curînd bujorii cei roşii din obrăjorii noştri vor înflori din nou. Liana asculta indiferentă. Se obişnuise cu vizitele acestea form ale, protocolare şi cu toată pălăvrăgeala lor fără sens, împestriţată cu întrebări şi exclamaţii entuziaste: „O, liliacul meu albastru!...” Sau, „frumoasa şi distinsa noastră doamnă!...” Sau, „tînăra şi drăguţa noastră poetă, ce bine arăţi! Ce ochi luminoşi şi frumoşi avem azi!” Ce aia şi aia... bla -bla-bla, bla-bla-bla... Mereu şi mereu aceleaşi şi aceleaşi vorbe goale, pline de uimire şi falsă admiraţie de fiecare dată, la fiecare pat, de parcă ar fi vrut să le sugestioneze, nu să le vindece; să -şi etaleze papagalul, nu cunoştinţele medicale. Ca şi cum ar fi vrut să spună: „Păi, vezi pe ce mîini ai intrat? Ce tratament bun ţi -am dat? Cum să nu te faci bine? Să nu zici că nu ţi-e mai bine, se vede că ţi -e”... Se cam săturase de halatele lor albe, impecabil de albe, şi de zîmbetul lor prefăcut. Pe masca lor de paradă nu se putea citi decît rutina, obişnuinţa bine jucată şi infatuarea şefului de -a se vedea urmat de o suită aşa de mare. După ce-şi termină de ronţăit cornul uscat, ieşi afară în curte. Era o zi frumoasă de iunie cu soare înalt şi zburătoare ciripitoare. Văzu mai încolo o doamnă care încerca să se uite la soare şi lîngă ea, pe una vorbind singură, gesticulînd abundent. Le ocoli de departe. Se aşeză lîngă o fată care părea că citeşte, fiindcă ţinea o carte în mînă. Erau atîtea fete şi femei, unele tinere, altele mai în vîrstă, cele mai multe însă tinere, îmbrăcate într-un halat gros de monton şi cu papuci de casă în picioare, 183

umblînd de colo-colo sau stînd la soare pe numeroasele bănci înşirate de -a lungul aleilor. Unele, triste, altele, vesele, dichisite nevoie mare, fardate şi rujate, de parcă s-ar fi aflat în staţiune, nu la spital. O parte din ele erau studente venite aici să înveţe, să se pregătească pentru vreun examen, ca şi cum aici ar fi fost locul cel mai prielnic studiului. Le vedea mereu cu cîte o carte în mînă sau pe genunchi, citind şi luîndu-şi note. Ce naiba căutau aici?... Liana încercă să intre în vorbă cu ea. Dar tînăra o repezi tăios: - Lasă-mă dragă-n pace! Nu vezi că învăţ?... Ei, drăcia-dracului! Mîine am examen cu nebunul ăla de Albini şi dacă nu reuşesc să termin pînă deseară şi să mai revăd o dată notiţele, ai să mă vezi aici şi la toamnă. Cinci minute mai tîrziu veni un băiat, probabil un coleg de an. Se aşeză lîngă ea şi începură amîndoi o discuţie lungă despre conştient, inconştient şi subconştient; o discuţie obositoare, greu de urmărit. Se plictisi să -i tot audă vorbind păsăreşte şi se mută mai departe, pe o bancă la umbră, lîngă o doamnă care se străduia să distreze un băieţel, răsfoind un abecedar, ceea ce îi aduse aminte de întîlnirea ei cu alfabetul. Avea patru sau cinci ani cînd mami îi aduse o carte cu poze frumos colorate, şi începu să-i citească din ea: „Cuţu şchiop”, „Greierele şi furnica”, apoi „Gîndăcelul”. Atît de mult o mişcaseră soarta acelor vietăţi, încît îi ceru imediat lămuriri: „De ce sînt copiii aşa de răi? Şi furnica aşa de zgîrcită?...” Ceru mai întîi să le vadă, apoi sfîrşi prin cercetarea textului, a semnelor acelea ciudate care spuneau lucruri atît de îngrozitoare şi totuşi aşa de frumoase. Desenele erau clare, le pricepea foarte bine: ăsta era cuţu, ăla gîndăcelul, celălalt, copilul cel rău... Aia, furnica, ăla, greieraşul... Dar care era locul, semnul care vorbea despre ele? Şi cum putea mami să-i spună în fiecare seară acelaşi lucru în acelaşi fel, totdeauna cu aceleaşi cuvinte? Înţelegea ea că oamenii mari vorbeau şi povesteau prin cuvinte, că şi tovarăşa le povestea la grădiniţă tot aşa. Îi învăţa cîntecele şi poezioare din carte. Ba, uneori îi punea şi pe ei să scrie: să facă liniuţe, cîrligaşe, cruciuliţe şi cerculeţe. Dar ce legătură era între semnele acestea şi înţelesul lor?... Încercase mama ei să -i explice, dar fie că nu se pricepea s -o facă, fie că ea era prea mică, nu reuşea să înţeleagă. De aceea, toate nedumeririle ei sfîrşeau în acelaşi fel: „Lasă, că ai să afli tu mai tîrziu, cînd ai să mergi la şcoală.” În clipa următoare Îi atrase atenţia ciripitul gălăgios al unor puişori de vrabie. Pe cornişa pavilionului din faţă, trei sau patru pu işori mici de tot făceau o larmă asurzitoare, ţopăind mărunţel pe picioruşele lor firave ca nişte lujere de păpădie: Cip-cirip! Cip-cirip! aşteptînd ca mama vrăbiuţă să le astîmpere foamea. Ţineau cioculeţul deschis, gata să -şi primească fiecare bucăţica l ui: o musculiţă, un gîndăcel, un viermişor. Se ducea şi se întorcea vrăbiuţa, le umplea cioculeţele şi zbura după altele. Şi asta, ore şi ore în şir, zile şi zile de -a rîndul, hrănindu-i pe toţi cu aceeşi dragoste şi grijă de mamă, în ciuda ţipetelor lor a scuţite, pline de nerăbdare, pînă cînd vor şti în sfîrşit să -şi caute singuri de hrană. Cîtă zbatere! Cît efort! Pentru ce? Pentru un loc sub soare: pentru puţină hrană, pentru un strop de lumină şi aer. Priveliştea îi aduse aminte de vizita la căminul de copii orfani, unde lucra tanti Iustina. Făcea şi ea ce făcea vrăbiuţa: sta pe un scăunel mic de lemn cu doi ţîncuşori lîngă ea şi încerca să -i hrănească. Ceilalţi mîncau singuri, cu mînuţa, cu linguriţa, care cum putea. Numai cei doi nu voiau să mănînce nicicum. Şi ea îi hrănea pe rînd, cînd pe unul, cînd pe altul, păcălindu-i în fel şi chip ca să deschidă cioculeţul. Şi cînd reuşea, tanti Iustina hap! cu linguriţa plină în cioculeţul lor, ciripind întruna cu ei pentu a le distrage atenţia de la actul acesta firesc pentru care cei doi nu simţeau nici o nevoie. „Ia te uită ce guriţă mare are Mihăiţă şi ce iepuraşi albi şi frumoşi în ea! Ia să vadă tanti guriţa ta cum e!...” Şi cînd să-i arate şi el „iepuraşii”, ea hap! cu linguriţa de orez în ea, orez pe care ţîncuşorul îl înghiţea mai mult de nevoie decît de foame, pentru a putea întreba după aceea: „Şi eu am iepuraşi albi şi frumoşi ca Mihăiţă?” Şi tot aşa, pînă ce reuşea să-i hrănească şi pe cei doi. Nu erau ai ei, ea nefiind acolo decît un pion, un simplu pion pe tabla aceea cu figurine vii. A treia zi era joi şi tocmai venise de curînd de la masă fără să fi putut înghiţi altceva decît supa. Sta nehotărîtă pe marginea patului, neştiind ce să facă: dacă să 184

se întindă sau să iasă afară la aer? Ar fi ieşit în curte, dar bătea un vînticel rece şi se pregătea a ploaie. Era pe punctul să se dezbrace cînd se deschise uşa şi intră doamna Cornelia. Ce bună şi grijulie era vrabia cea bătrînă cu puişorul ei! Şi el nu -i putea răspunde cum s -ar fi cuvenit. Venea cu sacoş ele pline de fructe, de dulciuri, de sucuri şi gogoşi tot a doua sau a treia zi de cînd se afla în spital. Sta cu ea în salon sau afară pe bancă, aducîndu -i veşti de acasă şi de la şcoală, vorbindu -i cu entuziasm ponderat de febra sfîrşitului de an şi de p regătirile colegilor pentru bac, sperînd să-i deştepte şi ei interesul pentru problemele şcolii, s -o smulgă din apatia şi indolenţa aceea exasperantă în care zăcea de atîta vreme şi din care părea că nu mai poate ieşi la mal ca dintr -o mlaştină lunecoasă, fără scăpare. Ieşiră în curte. Aici puteau discuta mai în voie, fără nici un martor. Se aşezară pe una din băncile mai apropiate şi mami scoase mai întîi o pungă cu sandvişuri de salam şi şuncă de Praga, apoi una cu cireşe, nişte cireşe mari şi frumoase, de să le mănînci şi cu ochii. Îi strecură chiar ea două în gură. Îşi luă şi ea cîteva, aşa ca să îi facă poftă. - Mmî, ce grozave sînt! Bombe de Cireşoaia. - se minună doamna Cornelia plescăind cu plăcere exagerată. - O minunăţie, nu alta... Îi mai alese două dintre cele mai mari şi mai negre, dar Liana le refuză. Nu mai putea înghiţi nimic. Apoi trecu la căpşuni, dar tot aşa fără nici o poftă. După ce o sili să guste din ele, - de restul nici nu mai putea fi vorba - doamna Cornelia scotoci prin sacoşă şi scoase un pacheţel învelit în hîrtie frumoasă. - Ia să vezi tu ce a adus capra pentru iedul ei! - şi i-l puse pe genunchi ştiind ce plăcere-i făcea descoperirea lui şi cu ce dichis desfăcea fiecare nod, fiecare pliu, avînd totdeauna grijă să nu rupă ambala jul. Liana dădu la o parte hîrtia, apoi punga de plastic şi scoase afară o splendidă rochiţă albă din mătase chinezească, cu mînecuţe scurte şi nasturi în faţă. O ridică în aer cu gesturi reflexe. „E de mireasă sau de înmormîntare?...” - E cea mai şic rochiţă pentru o fată cochetă, ceva de sezon, ce se poartă la Bucureşti. El ţi-a adus-o. În timp ce Liana întorcea veşmîntul să vadă cum arată din spate, mami mai scoase ceva: o cutie mare de carton, învelită şi ea pentru a mai dura suspansul. Dar, pentru că Liana nu arăta nici o curiozitate, o desfăcu chiar ea. Erau nişte sandale de aceeaşi culoare: din cureluşe subţiri, meşteşugit împletite. - Sînt tot din capitală, de la EVA. El ţi le -a luat şi pe astea ca dar de ziua ta. Lăsă rochiţa pe genunchi şi luă o sandală. Mda, erau frumoase, o bijuterie fără îndoială. Dar avea oare nevoie de ele?... Se uita la sandale, le examina cumva, dar nu cu interes, nu cu ochii de altă dată. Se uita la ele cum te uiţi la o legătură de ceapă sau de ridichi, fără nici o dorinţ ă, fără nici o încredere. Apoi, deodată, ca şi cum ar fi avut vreo legătură cu discuţia lor, cu contextul impus de prezenţa acestor obiecte, întrebă - avea întrebarea pe buze demult. Simţea asta doamna Cornelia şi se temea să nu-i iasă: - Mami, ce mai ştii de Silvian? Ce s-a mai întîmplat cu el? Doamna Cornelia ezită la început, îngrijorată şi temătoare de consecinţele unei discuţii pe subiectul acesta. În cele din urmă, înţelegînd că nu -l putea evita, răspunse scurt, evaziv: - Nu prea ştiu mare lucru. Am auzit c-ar fi avut loc procesul şi c -ar fi fost condamnat. - Condamnat? La ce? - La închisoare... Aşa am auzit. - Pe cît timp? - Nu ştiu precis. Pe doi sau trei ani, mi se pare. - minţi doamna Cornelia conştientă de efectul avut asupra Lianei. Liana se înfioră ca scuturată de friguri. - Pe doi ani? Să stai închis atîta timp? Dumnezeule! Nu se poate. E o greşeală. Spune-mi că e o greşeală, că n -ai auzit bine! Îşi strînse halatul pe ea. Vîntul sufla tare şi o lovea drept în faţă. - Şi pentru ce, mami? Pentr u ce? Poţi să-mi spui şi mie? Pentru cîteva rînduri adevărate şi pe care oricînd le -aş semna cu plăcere? Şi care n -au ajuns 185

nicăieri? Care au ajuns la mine, fiindcă avea încredere -n mine?... Şi uite cum i -am plătit încrederea!... Fiindcă vina e numai a mea , doar a mea. Numai eu sînt de vină pentru ce s-a întîmplat, dar nu -i nimic, poate că Silvian are să mă ierte... Dar n -am să mi-o iert eu... Am să mi -o răscumpăr cît de curînd, fiindcă eu am să mor, mami. Presimt lucrul acesta şi îl aştept împăcată. - Nu vorbi prostii, scumpa mamii! Lasă că are să fie bine pînă la urmă. Se vor aranja ele toate cumva. Nu dispera! Crede şi nădăjduieşte! Tot ce putem face e să credem şi să sperăm că mîine va fi mai bine şi eu zic că chiar are să fie. Sînt convinsă de asta. - Dar eu sînt de pe acum ca şi moartă. Căci nu mai sînt decît o frunză veştedă şi pe alocuri uscată pe care poţi s -o calci în picioare sau să treci peste ea ca să n-o striveşti. Nu mai am sevă în mine, putere de viaţă ca ceilalţi. Eram o liană verde, agăţătoare şi am ajuns un pai gălbejit. Eram o floare a soarelui şi am ajuns o trestie uscată. De ce? A cui e vina? - Nu mai vorbi aşa, că mă supăr! Eu am venit să te iau şi să ne ducem la munte, la mare, oriunde, numai să te faci bine, să prinzi forţe noi şi să păşim înainte. La toamnă ai să dai bacul şi cînd ai să fii studentă, viaţa va fi altfel, ai să vezi. - Asta nu va mai fi niciodată, mami. Pentru că sînt flori care înfloresc la o sută de ani şi flori care înfloresc o singură dată; flori care trăiesc o var ă întreagă şi flori care trăiesc doar o zi; chiar tu mi -ai spus asta. Aşa şi eu: sînt una din acele flori care trăiesc numai o vară... Era cît pe -aci să înfloresc, să mă deschid la soare; dar a venit vîntul puternic sau paznicul grădinii sau, poate că hoţu l de flori şi m-a rupt. Asta e, ce să-i faci?... Şi asta, nu fiindcă vreau eu. E scris pe răbojul meu, hotărît în destinul meu. Înţelegi? - De unde ştii tu lucrul acesta? - Ştiu, mi-a spus cineva. Mi s-a arătat în cafea. - Ce ţi s-a arătat? - Că drumul vieţii mele e scurt... că undeva se întrerupe ca şi cum ar ieşi în decor. - Nerozii... Nu crede în prostiile astea! Misticisme populare. Doamna Cornelia se lipi strîns de ea. - Nu, porumbiţa mamii, puiul meu drag, liana mea unică şi scumpă care mă leagă de cer şi pămînt; şi cîtă vreme mai e o suflare în mine, nu lasă mama pe nimeni să se atingă de tine şi să -ţi clintească un singur fir de păr din cap. Aşa să ştii! Sandalele şi rochiţa căzuseră de mult pe pămînt şi acum zăceau ca nişte lucruri nefolositoare la picioarele lor. Doamna Cornelia le strînse şi le băgă în sacoşă. Se ridicară şi ele şi o luară din loc. Începuse să picure şi afară de ele nu mai era nimeni în curte.

XXI A doua zi după ultima ei vizită la spital, doamna Bobanga fu sunată la telef on şi anunţată că Liana se simte rău, chiar foarte rău; că răcise probabil ori avea altceva. Binevoitoarea nu putea spune ce, dar avea febră mare. Toată noaptea vorbise prin somn, se zbătuse şi o strigase de mai multe ori... Telefonul acesta aşa de matinal o sperie peste măsură; cu atît mai mult cu cît ea însăşi se trezise buimacă dintr -un coşmar îngrozitor, în care Liana, micuţă fiind, se suise pe scară - era chiar scara lor de la ţară, pe care se suiau toţi în pod - şi pe care fetiţa o suise nu se ştie c um, şi nu se mai putea da jos şi acum ţipa, ţipa de mama focului să vină cineva s -o ia... Se sperie şi mai rău, fiindcă telefonul ţîrîise parcă mai lung şi mai strident ca 186

de obicei şi ea îl lăsase să sune crezînd că era de la şcoală. De îndată ce auzi gl asul femeii aceleia în receptor, înţelese tot tîlcul visului. Şi într -un ceas, fu la spital, lîngă patul ei. Află că nu era nimic grav, că se putea întoarce acasă liniştită, pentru că fata era pe mîini bune, într -un spital de prestigiu, vegheată cu grijă ş i urmărită îndeaproape de o echipă întreagă de medici şi personal sanitar competent, devotat cauzei, îngrijirii şi ocrotirii sănătăţii celor bolnavi... Doamna Bobanga ascultă cu răbdare argumentele asistentei -şefă şi după treizeci de secunde se hotărî: er a mai bine s-o ia acasă şi s-o vegheze chiar ea. Asistenta era una, iar bolnavele erau şase. Cine să le poarte de grijă şi ziua şi noaptea? Ori ea avea doar o fată... Mai trebuia să se ducă la şcoală. Era şi în comisia de bacalaureat, dar are să vadă ea... Are să stea mai puţin, va mai lipsi cînd se poate... Bardaşu era mai îngăduitor acum, mai puţin înverşunat împotriva ei... Poate că şi din cauza noilor sarcini, fiind mereu ocupat cu admiterile şi pregătirile pentru bacalaureat... Şi odată hotărîrea luată , treaba era ca şi făcută. Vorbi cu medicul de salon, apoi cu Albini şi obţinu externarea Lianei mai uşor decît spera. Pîrnău le aştepta în maşină. Şi pînă să -şi dea bine seama ce se întîmplă, Liana se şi trezi în faţa blocului lor. Se aşeză un minut pe b ăncuţa din faţă ca să-şi bucure ochii cu peisajul atît de familiar, regăsit în sfîrşit la capătul a trei săptămîni. Ce mult se schimbase de atunci! Înfloriseră teii din faţă. Vrăbiuţele ciripeau parcă mai vesel şi soarele părea mai înalt. Uite şi bătrîna a ceea de la etajul patru! Ce tare îmbătrînise!... Şi cînd femeia o întrebă ce mai face, Lianei i se păru că negul acela din frunte acum era şi mai mare, şi mai disgraţios. Cînd naiba crescuse aşa mare?... O luă pe mami de braţ şi intră în bloc. Era încă slă bită de febră şi mai avea nevoie de sprijin. Pe urmă, era ca şi nouă aici şi cînd păşi în vestibul, avu impresia că era într-o vizită, că se găsea într -un loc cunoscut, dar şi cam străin totodată. Şi prima pornire fu una de recunoaştere, de luare în stăpîn ire a unor senzaţii şi lucruri pierdute, trăite demult. Intră în bucătărie, în camera mamei, apoi în camera ei... constatînd că şi masa, şi aragazul, şi canapeaua, şi biblioteca, pînă şi ghiozdanul ei, toate erau la locul lor. Pe toate le cunoştea, pe toat e le regăsea aşa cum le ştia, aşa cum le lăsase. Şi cu toate astea, erau altfel: era altă lumină, alt aer, mai colorat, mai viu. - E cuibuşorul nostru drag. - spuse doamna Cornelia zîmbitoare, observînd aerul ei derutat. - Bine ai venit în colivianoastră, porumbiţa mamii! Mda, era acasă din nou, în cuibuşorul lor drag, unde văzuse prima lumină a zilei; unde începuse să umble treptat în picioare, ţinîndu -se de fustele mamei, de canapeaua pe care dormea şi de dulapul de nuc frumos lăcuit. Era în camera ei, un de începuse să-şi legene păpuşelele... măsuţa la care învăţase să scrie şi să citească şi unde mai tîrziu îşi ţinea uniforma, cordeluţa şi cravata de pionier... Toate erau ca înainte... Şi totuşi, ceva se schimbase. Oare ce? În jur sau înăuntrul ei? Se simţea ostenită şi se întinse pe canapeaua aceea cu faţa de pluş, cu etajeră la spate. Zîmbi unui portret agăţat în perete, în care, micuţă fiind, îşi legăna păpuşica în braţe. Mama o văzu zîmbind şi se bucură. Şi cînd se deşteptă şi îi luă temperatura, se bucură şi mai mult constatînd că termometrul arăta la fel: 37 de grade, iar a doua zi, cu două linii mai puţin. „Ar fi bine ca fata să aibă ceva de făcut, un lucru uşor şi plăcut ca să nu se plictisească şi să n -o obosească totodată; ceva care să -i captiveze atenţia: cum ar fi o pisică sau un căţeluş, de pildă, de care să se ocupe personal”, o sfătui Lenuş, prietena şi colega ei de liceu. Cu toate că ea era din principiu împotriva introducerii unui animal în apartament, oricît de mic şi de inofensiv ar fi f ost, şi nu pentru că nu iubea animalele sau fiindcă avea ceva împotriva lor, - doar se născuse şi trăise la ţară, în preajma lor, în dragostea şi preţuirea lor - ci numai aşa, pentru că prezenţa lor la bloc nu o găsea potrivită. Totuşi, la sfaturile şi înd emnurile ei, pînă la urmă cedă, mai ales că de luni avea să lipsească de acasă mai mult. Nu trebui să-şi bată capul cu asta, fiindcă o salvă tot Lenuş venind într -o zi şi aducîndu-i un căţeluş de mai mare dragul: alb cu pete negre şi una maronie pe nas. Reacţia Lianei la vederea acestei fiinţe plăpînde fu una neaşteptată: cînd îl văzu atît de mic şi timid, ghemuindu-se într-un colţ printre pantofi şi sandale, nu -i veni să-şi 187

creadă ochilor şi primul impuls fu să se repeadă la el şi să -l înşface ca pe o căciuliţă căzută din cuier, dar se reţinu. Trebuia să procedeze cu grijă. Se apropie încet -încet vorbindu-i moale şi dulce ca unui bebebluş. Părea aşa de mic şi de neajutorat cum sta acolo în colţişorul lui, sfios şi fără glas. Nu tremura, dar sta ghemuit urmă rind-o cu neîncredere cu năsturaşii cei negri. „O jucărie vie, minunată”, îşi spuse Liana zburînd la bucătărie ca să caute ceva de mîncare pentru noul venit. Îi aduse un ou fiert şi cîteva felioare subţiri de parizer, toate aşezate frumos pe farfurioara pe ntru cafea şi i le puse sub nas. Dar ghemotocul nu se lăsă ispitit. Atunci se mai depărtă puţin, pînă ce îl văzu îndrăznind. Liana îl pîndea din bucătărie, el o pîndea din vestibul îndreptînd boticul în direcţia ei. Şi jocul acesta ţinu cît ţinu parizerul. După care, fata se apropie uşor, îl mîngîie pe blăniţă, pe urmă pe cap, pînă cînd obţinu ce dorea. Atunci îl luă în braţe şi -l duse în camera ei. Iar peste cîteva zile, ieşi cu Codiţă afară, înaintea blocului, bucuroasă şi mîndră de comoara ei. Astfel că într-o singură săptămînă numai, Liana îşi reveni atît de bine şi de frumos, că te umplea mirarea. Nu mai era fata aceea apatică, lipsită de voinţă şi energie, indiferentă şi deprimată. Doamna Bobanga se felicită singură pentru izbînda aceasta. Era un adev ărat miracol, un lucru aproape de neînţeles revenirea aceasta atît de rapidă şi de neaşteptată, că nu ştia cui să -i mulţumească mai întîi: lui Lenuş sau lui Codiţă? Îi mai da şi acum leacuri, vitamine, fructe şi sucuri de legume, dar contribuţia căţeluşului era incontestabilă. Transformarea ei se observa de la o zi la alta, încît mami era tot mai convinsă că răul trecuse, că pînă la sfîrşitul lui august are să fie suficient de bine ca să intre la bac şi admitere. Încrederea ei era cu atît mai îndreptăţită, cu cît Liana începu să se uite prin cărţi, să iasă pe stradă cu ea la plimbare şi uneori la film. Şi nu se poate spune că o lăsau rece aerul şi lumina zilei, freamătul şi tumultul străzii, veşmintele şi aplombul fetelor. Dimpotrivă, începuse să devină cochetă, să-şi ia persoana în primire şi să se preocupe de propria -i înfăţişare. Într-una din zile, doamna Cornelia o surprinse în faţa oglinzii, un semn remarcabil, vorbind de însănătoşirea ei. De cînd nu mai cercetase oglinda în felul acesta nici ea nu ştia. Îşi luase rochiţa cea albă din mătase chinezească şi sandalele de aceeaşi culoare şi se tot fîţîia înaintea oglinzii cu căţeluşul la piept. Făceau un grup statuar excelent, un duo grozav pentru un aparat de filmat... Îşi aduse aparatul foto şi o rugă pe m ami să-i pozeze. Doamna Cornelia fixă obiectivul şi cînd aparatul făcu clic, i se păru că pe chipul Lianei se putea citi fericirea. Peste cîteva zile, adică miercuri, 30 iunie, era ziua ei: împlinea 19 ani şi doamna Cornelia se gîndi să -i facă o surpriză, o întîlnire cu colegii de clasă. Îi căută pe Tomina şi pe Ancuţa, pe Lenard şi pe Steluţa, cu care puse la cale surpriza. Se baza mai ales pe Ancuţa şi pe Tomina, pe prietenia şi pe discreţia lor. Îi cunoştea demult şi ştia că poate avea încredere în ei. Î n ziua cu pricina, cam pe la nouă, nouă şi jumătate, mami îi propuse să iasă cu ea în oraş la cumpărături. Cînd deodată, în apropierea liceului se trezi că are o treabă urgentă şi trebuie să dea pe la şcoală. Intrară deci pe uşa din faţă, dar, în loc s -o ia spre sala profesorală, o luară la dreapta, apoi la etaj, spre clasele mari. Curios, dar în loc de plăcere şi bucurie, contactul acesta cu şcoala îi produse mai degrabă reţinere şi oarecare strîngere de inimă. La capătul coridorului erau cîţiva colegi ca re, de îndată ce le văzură, o zbughiră în clasă ca potîrnichile. Liana nu bănuia încă nimic, deşi faptul că se îndreptau spre clasa lor o intriga oarecum. De aceea, cînd deschise uşa şi îi văzu adunaţi acolo în băncile lor, cînd îi văzu ridicîndu -se în picioare cîntînd cu toţii în cor: „Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască!” şi cînd văzu tortul enorm, supraetajat aşteptînd pe catedră, pricepu numaidecît rostul vizitei lor la şcoală. Să-ţi vezi din nou clasa, să -ţi vezi iar colegii, bineînţeles că era o s urpriză grozavă de care numai mama ei era în stare. Şi cînd îi văzu pe toţi îmbrăcaţi frumos, veseli şi fericiţi, pe Tomina şi pe Ancuţa, pe Lenard şi pe Steluţa chiar în faţa ei, pe Gicu şi Ghiuri, pe Jeni şi Nadia ceva mai în spate, nu ştiu ce să zică şi , mai puţin, ce să facă. Dar cînd văzu banca de lîngă geam, banca ei şi a lui Silvian, ochii i se umplură de lacrimi. Profesoara Bobanga îi făcu semn lui Tomina şi se retrase discret. De ce să -i 188

stînjenească? Un profesor în mijlocul lor ar fi putut deranja . Nu s-ar fi simţit tocmai bine. De-acum erau mari, puteau să se descurce şi singuri... îşi spuse ea crezînd că roua din ochii Lianei era rouă de fericire şi de emoţie. Liana evită banca din faţă, iar în altele n -avu curaj să se aşeze. Aşa că rămase pe loc, rezemată cu spatele de catedră. În timp ce tortul se făcea felii şi întrebările curgeau gîrlă, fiecare dorind să afle ce face şi cum se mai simte, asigurînd -o că bacul nu era ceva de speriat, cu toate că unii au mai rămas pentru sesiunea a doua, dar ast a, tot în avantajul lor, fiindcă puteau să se pregătească mai bine şi pentru bac şi pentru admitere... Liana încercă să spună şi ea ceva. Dar fiindcă limba n -o ajuta, n-avea destulă salivă în gură, spuse doar atît: - Numai eu am rămas de căruţă ca Drăgan d e tren... Zicala avea tîlcul ei şi era folosită adesea pentru hazul ştiut. Totuşi nimeni nu rîse, nimeni nu spuse nimic. În clipa următoare se ridică de la locul ei şi veni lîngă ea, Steluţa. - Tu ai rămas, dar pe el l -ai împins sub tren. - îi şuieră ea în faţă cu toată obida adunată în suflet de opt ani şi ieşi repede trîntind uşa în urmă. Atunci se făcu dintr-odată linişte. Se uitau unii la alţii ca cioara la nucă, fără să înţeleagă ce-i venise Steluţei, de ce se purtase aşa? Liana se apropie de fereastr ă, privi îndelung la blocurile din faţă acum terminate, apoi răspunse de -abia auzit: - Are dreptate Steluţa: eu l -am împins; dar, pe sufletul meu, că n -am vrut!

XXII Evenimentele care au urmat imediat după aniversarea celor 19 ani ai Lianei şi după întîlnirea ei cu liceul şi cu foştii colegi de liceu, ar fi fost greu de întrevăzut, dar şi mai greu de oprit, pentru că au venit ca o ploaie torenţială de vară, fără să se anunţe mai dinainte şi care mătură totul în cîteva minute. Doamna Bobanga trebăluia prin casă, mînată de obligaţiile ei zilnice, cuprinsă în plus şi de febra pregătirilor de călătorie. Începuse de dimineaţă cu curăţenia şi spălatul rufelor. Şi în timp ce maşina automată îşi făcea treaba ei duduind şi şurluind de se zguduiau toţi pereţi i, ea dădea cu aspiratorul, ştergea mobila şi geamurile pentru ca toate să rămînă în ordine şi la locul lor. Încheiase cu bacul, terminase cu mersul la şcoală, cu aranjarea cataloagelor şi completarea matricolelor, îşi luase şi ea două luni de concediu bin e meritat, credea ea, după un an atît de greu şi de obositor şi care o istovise mai mult decît toţi ceilalţi la un loc, drept care se pregătea de plecare la munte chiar a doua zi. Cu toate că biletele erau date demult pentru tot litoralul şi staţiunile mon tane, bărbatul ei reuşi totuşi să găsească două pentru ea şi Liana la Cioplea, la cel mai bun hotel din Predeal. Eliberată de grijile şi problemele casnice, spera să petreacă şi ea o vacanţă ca lumea la umbra falnicilor arbori şi în balsamul ameţitor al ră şinoaselor de tot soiul, cel mai bun calmant şi purificator de plămîni cunoscut. Dar spera mai ales ca Liana să se refacă: să -şi recapete forţele, tonusul şi energia necesară trecerii hopului de la toamnă, bacul şi admiterea, obiective mai mult decît dific ile acum, în noile împrejurări în care se afla. De lucrul acesta era conştientă, prea conştientă doamna Bobanga, şi de pe acum pregătea totul ca un strateg experimentat: pas cu pas, etapă cu etapă. Plecarea avea să fie mîine cu rapidul de Bucureşti de la ora nouă şi două minute. Biletele erau scoase de ieri şi Pîrnău, avertizat din timp. De aceea spăla ce era de spălat, punea la uscat şi călca ce se putea călca. Două valize mari de piele maro aşteptau să fie umplute cu lenjerie de corp şi de pat. Doamna Bo banga obişnuia să-şi ia totdeauna cearşafuri şi feţe de pernă cu ea, cămăşi de noapte, prosoape, veşminte subţiri şi altele groase pentru vreme caldă şi pentru vreme rece; 189

pantofi şi sandale şi încă o mie şi unul de lucruri utile şi necesare în astfel de împrejurări. În timpul acesta, Liana şedea pe banca din faţa blocului, rezemată de bîrnele proaspăt vopsite. Avea o carte pe genunchi şi un caiet alături, din care citea alternativ, confruntînd notiţele cu manualul şi încercînd să repete în gînd elementele reţinute, urmărind totodată isprăvile lui Codiţă printre straturile de flori. Acesta umbla printre ele cu grijă, călcînd uşor cu pernuţele lui delicate, adulmecînd în stînga şi-n dreapta. Căuta pesemne ceva şi nu găsea sau nu -i plăcea ce găsea. Descoperi în sfîrşit un firicel de iarbă sau ce -o fi fost, o frunzuliţă subţire şi lungă pe care o rupse molfăind -o îndelung. Ce naiba să fi găsit el acolo?... Se ridică, se apropie de căţel, dar nimic. Afară de flori, de cîteva buruieni şi fire de iarbă, nimic. Probabil că i se urîse cu binele: se săturase de ou şi salam şi acum voia să treacă pe meniu vegetarian... Îl lăsă pe Codiţă să -şi facă poftele şi reveni la problemele ei. Mai avea de parcurs un capitol pînă la jumătatea materiei programate pe ziua aceea, după care avea să facă o pauză pentu a vedea ce cărţi să -şi ia cu ea. Şi în momentul acela o văzu pe Dorina de partea cealaltă a străzii sporovăind cu Steluţa. Venea de la ea sau se ducea la ea?... Avea o sacoşă de plastic în mînă şi geanta pe umăr. Îndată ce o zări stînd pe bancă la soare, Dorina se despărţi de Steluţa, traversă aleea îndreptîndu-se spre ea, bucuroasă că o vedea iarăşi bine, puţin cam schimbată, dar pe picioare: - Uite, aşa mi-am imaginat eu totdeauna că arată Albă -ca-Zăpada: gingaşă şi fragedă ca un ghiocel sau mai exact, ca o floare de cireş din grădina femecată a împăratului cel bun. - spuse Dorina aşezîndu -se lîngă ea. Îmbrăcată toată în alb, cu rochiţa cea nouă de mătase chinezească, subţire şi vaporoasă ca o spumă, şi cu sandalele de a ceeaşi culoare, chiar că arăta cumva iluzorie, transparentă şi diafană. Liana primi complimentul ei cu plăcere dar şi cu reţinere, ştiind că acesta era felul Dorinei de-a fi, amabilă şi drăguţă cu toată lumea, de -a complimenta şi felicita pe toate fetele şi nu cu ipocrizie; cu sinceritate şi din toată inima. Îi prezentă comoara ei pe patru lăbuţe care tocmai uda un arbust ceva mai încolo. - E cel mai bun prieten al meu. Poate că şi singurul care mi -a rămas. El m-a ajutat să-mi revin şi să păşesc înainte. Îi povesti cît e de drăguţ şi cuminte, de şmecher şi de ghiduş, că -ţi vine să-i mănînci coada. Dorina desfăcu punga şi o îmbie să ia. Avea o pungă de dude negre şi albe, culese din curtea Steluţei. Luă o mînă din ele, luă şi Dorina şi începură să ciuguleas că pe îndelete. Îi plăcea fata asta şi nutrea pentru ea o reală afecţiune de soră mai mare, cum nu avea pentru nimeni, pentru nici una dintre colegele ei. I -ar fi plăcut să aibă o soră ca ea şi să o ştie aproape, aşa de caldă şi bună, de veselă şi deschisă cum era Dorina. Simţea asta demult, dar acum mai lămurit ca oricînd. De ce? Oare pentru ea însăşi sau pentru că semăna cu Silvian?... Oare Dorina cam ce gîndea? Desigur, cam ce gîndeau şi ceilalţi... Şi o întrebă: - Dor, tu ce crezi?... - Despre cine, despre ce? - Despre mine în primul rînd, despre nefericirea noastră? Dorina nu răspunse imediat. În timp ce îşi vîra cîte -un bob în gură, atentă să nu se mînjească de negru pe mîini, urmărea manevrele lui Codiţă care găsise o păpuşică picată de la etaj şi ac um mîrîia şi hămăia la ea întorcînd -o şi flocăind-o pe toate feţele. - Crezi că sînt vinovată? Doamne, ce întrebare stupidă! Bineînţeles că era... Poate că de aceea venise, să -i spună... - Am aflat c-ai fost ieri pe la noi şi pe drum m -am gîndit să vin să te văd. Naş fi intrat înăuntru bineînţeles. Dar văzîndu -te afară, m-am bucurat. N-am venit săţi reproşez. Fii liniştită! Nu -ţi reproşez nimic, deşi, nu -ţi ascund că ai mei, mama în primul rînd crede că tu eşti de vină. Liana întoarse capul în partea ce alaltă. 190

- Are dreptate tanti Iustina. Eu sînt de vină, doar eu. Dar, Dor, aş vrea să cunoşti adevărul şi să mă crezi măcar tu că n -am vrut, că totul a fost o simplă întîmplare, o stupidă şi absurdă întîmplare: pentru că am lăsat cartea pe masă şi tati a dat peste ea cotrobăind prin lucrurile mele şi n -a fost chip să-l înduplec să renunţe la hotărîrea lui. Îţi jur pe sănătatea mea! Îţi jur pe ochii mamei mele, pe care o iubesc mai mult decît orice pe lume! Îţi poţi închipui tu că eu, tocmai eu aş fi putut să-i fac aşa ceva lui Silvian? Mai bine aş muri decît să -i fac cel mai mic rău. Să -mi putrezească sufletul dacă mint! Voi nu ştiţi ce înseamnă Silvian pentru mine şi poate că nici nu trebuie să ştiţi. Dar ce să mai vorbim? Aşa a fost să fie. Aşa a vrut viaţa să ne încerce credinţa, tăria sufletească... Un singur lucru aş vrea să afle Silvian: că eu sînt a lui trup şi suflet, întreagă şi fără condiţii; a lui pe vecie, pînă mă va înghiţi pămîntul... Aşa să -i spui! Simţi că i se umezesc ochii şi nu mai continuă. Sătul de hoinăreala lui printre flori, Codiţă veni şi se culcă pe picioarele ei. - Mîine e recursul. Nu vrei să vii şi tu? Poate că reuşim să vorbim cu el. - Crezi că i-ar face plăcere? - Bineînţeles că i-ar face. Pe urmă, cred c -ar fi bine să i-o spui chiar tu. - Adevărat? Eşti convinsă că s -ar bucura? - De ce nu? - Atunci am să viu, am să viu negreşit. Mai încape vorbă? Cum să nu viu? Aş fi venit şi la primul dacă ştiam. Şi vestea acestui recurs, a întîlnirii cu Silvian o exaltă în aşa hal, încît o lăsă pe Dorina pe bancă cu sacoşa lîngă ea, sări peste Codiţă şi alergă într -un suflet să-i spună şi mamei. - Mami! Unde eşti, dulce mamă? Mami era tot în bucătărie. Terminase lenjeria de pat şi acum era la îmbrăcăminte. Călca una din bluzele ei, aia galb enă de mohair. - Mami, eu mă duc la proces. - Unde? - La proces. - La ce proces? - La procesul lui Silvian. Mîine e recursul şi vrea să mă vadă. - Silvian? - Da, aşa zice Dorina că vrea să mă vadă, că i -ar face plăcere. Înţelegi, mami? Trebuie să mă duc. Nu-i aşa? - Dar mîine dimineaţă plecăm la Predeal, scumpa mamii. Cum să mergi? - Amînă plecarea, sau du -te numai tu! - Ei, cum să mă duc numai eu? Nu se poate. - Mă rog, fă şi tu ce ştii! Dar eu nu viu. Eu mă duc cu Dorina la Cluj. Nu pot da înapoi. Am promis. Trebuie să mă duc. Doamna Cornelia rămase cu mîna pe fier şi cu fierul pe loc, pînă ce simţi mirosul arsurii. Pieptul stîng al bluziţei se pîrlise de -a binelea, iremediabil. Putea s o arunce de-acum. - Bine, ai să te duci dacă trebuie. Ne vom du ce amîndouă dacă nu se poate altfel şi plecăm poimîine. Dar acu, hai şi ia -ţi bombonelele! De fapt, nu erau bomboane, ci un calmant diurn cu care doamna Cornelia spera să -i mai tempereze elanul. - De ce-mi dai atîtea hapuri nesuferite? M -am săturat de ele. Mi-ajunge. Nam să mai iau de-acum înainte, să ştii! De altfel, nu mai am nimic, nu mai sînt bolnavă şi nici n-am fost. Numai voi m -aţi făcut. - Dar astea nu sînt medicamente. Sînt nişte întăritoare de inimă. Toate femeile iau. - Treaba lor, eu nu mai iau, nu mai am nevoie. Liana era într-o stare de exuberanţă greu de descris. Ar fi putut şi zbura de -ar fi vrut. Nu pricepea ce rost aveau atîtea pilule, siropuri şi sucuri dulci -amărui din moment ce dormea foarte bine şi nu mai simţea nici o nevoie de el e? Dimpotrivă, se simţea în puteri şi trebuia să arate că era refăcută. În alte împrejurări, poate că doamna Cornelia ar fi cedat în faţa refuzului ei 191

categoric. Dar acum lăsă fierul deoparte stăruind diplomatic: - Hai, numai asta şi gata! Îţi promit că e ultima pînă la recurs. Îi vîrî ea însăşi medicamentul în gură. Îi puse paharul de apă în mînă precizînd din nou: - De mîine, adio bomboane! Adio siropuri! La gunoi cu voi! Şi Liana înghiţi hapul cu gura uscată, după care luă şi apa. - Aşa, bravo! Eşti o p orumbiţă de aur, ştiam eu... Şi mami o sărută tandru pe vîrful nasului. - Du-te acum şi te culcă! Întinde -te cinci minute pe partea dreaptă, pînă termin eu de călcat, că pe urmă începem să împachetăm! - Ai să vii şi tu? Ai promis. Să nu uiţi! Dar dacă nu poţi sau nu vrei, nu-i nici o problemă, să ştii! Mă duc cu Dorina.

XXIII Prin nu se ştie ce joc al destinului, mama şi fiica se despărţiră îmbrăţişîndu -se pentru ultima oară. Mami îşi reluă călcatul, iar Liana se duse în camera ei. Se întinse o clipă pe pat, atît cît să calci o batistă. După care îşi aminti de căţel şi de lucrurile lăsate pe bancă şi coborî după ele. Dorina plecase; n -avusese răbdare să stea după ea... Îşi luă caietul şi manualul, îl luă pe Codiţă şi se întoarse în camera ei. Se aş eză la masă cu o poftă de lucru nebună. Deschise manualul de fizică. Pentru azi avea de rezolvat cîteva exerciţii din capitolul Electricitate şi electromagnetism, cea mai tîmpită parte a fizicii. Dacă mecanica mai mergea cît de cît, la fel Optica şi Fizica atomică cu firmiturile ei de materie: electron, neutron, pozitron, capitolul acesta, cu toate legile lui Ohm, Ampère, Coulomb şi Kirchoff, pentru a nu mai pomeni de Lorenz, Faraday şi Maxwell - despre care s-ar putea spune pe drept cuvînt că „e cel mai cu mplit meşteşug de tîmpenie”- capitolul acesta nu mergea deloc, pentru că problemele privind inducţia electromagnetică, în care ţi se cere să afli cînd tensiunea, cînd intensitatea curentului, cînd numărul de spire, nu pot încăpea în mintea unui elev sănăto s, cu disponibilităţi pentru literatură, istorie, limbi străine şi filozofie - adică pentru orice în afară de fizică şi matematică. Silvian le rezolva uşor, fără nici un efort, de parcă ar fi fost cele mai simple lucruri din lume, ceva la mintea cocoşului. Pentru el, toate erau la mintea cocoşului. Şi învăţînd împreună, şi ei îi venea mai uşor, le dibăcea mai lesne. În vederea bacului îşi făcuseră deja un plan de bătaie: să înceapă cu fizica şi matematica, în alternanţă cu romîna, istoria şi engleza, respec tiv, franceza. Aveau să înveţe în grădina lor, pe malul Arinişului şi pe deal, lungiţi pe iarbă sau pe pătură, umăr lîngă umăr, tîmplă lîngă tîmplă... Închise manualul de fizică şi trecu la cel de Analiză, Analiza fiind oricum mai egocentristă, mai posesiv ă, pentru că cere mai multă atenţie, mai multă concentrare. Îşi scoase caietul de clasă şi manualul. Citi o dată în gînd pentru recunoaşterea materiei, apoi cu glas tare. Noţiunile erau dificile şi explicaţiile mult prea sumare, prea seci şi neclare, rupte din context. Aşa că deschise manualul. Dar nici aici nu găsi o formulă precisă şi clară. Fugi la baie să -şi spele ochii şi faţa. Era un procedeu pe care-l aplica de mult cu bune rezultate ori de cîte ori se simţea obosită, incapabilă de efort. „Apa rece a duce sînge proaspăt la creier - spunea mama ei mobilizează energiile neuronale.” Îşi tamponă faţa cu un prosop flauşat şi se aşeză din nou la masă. Reluă lectura notiţelor, apoi manualul, şi în gînd, şi cu voce tare; de două ori, de trei ori; dar parcă e ra bătută în cap: nu pricepea nimic. Integrale definite... Integrale nedefinite... Primitive... Intervale... Limite... Derivate... Toate se învălmăşeau, se învîrteau în capul ei ca grăunţele în ciur. Toate erau parţiale, toate erau primitive... Toate primi tive, parţiale şi nedefinite... Nimic definit, nimic integral... Cuvinte şi iar cuvinte cu sens şi fără sens; cu rost şi fără 192

rost. Mai exact şi mai curînd, fără sens şi fără rost... Nişte cuvinte care sună frumos, dar nişte cuvinte şi atît... Nu, nu mai a vea nici un sens să persiste... Aruncă manualul cu ciudă, închise caietul şi se ridică de la masă. Îşi aduse aminte că uitase să pună la punct mai multe lucruri în legătură cu plecarea la Cluj, cu ora şi cu modalitatea concretă de ajungere acolo, şi fără să mai întîrzie un moment, intră în camera tatălui ei, luă cheile maşinii, încălţă sandalele cele albe şi ieşi. Nu pe furiş, nici tiptil, ci aşa cum se iese, dar fără să spună nimănui nimic. Aşa că doamna Cornelia nu auzi decît uşa trîntită de soţul ei. Î ntoarse capul reflex şi-l văzu în penumbra din hol, mare şi negru ca o stafie. Bobanga intră în bucătărie şi se trînti pe primul taburet. Era limpede că se petrecuse ceva cu el, ceva foarte grav, gîndi doamna Cornelia netezind o cută îndărătnică. - Ce s-a-ntîmplat, omule? De ce eşti aşa vesel şi binedispus? Ard închisorile? S-a desfiinţat Securitatea sau ce? - Vor să mă desfiinţeze pe mine. - reuşi el să spună într -un tîrziu, abia descleştîndu-şi fălcile. - Vor să mă desfiinţeze pe mine. Auzi, tu? Pe mine , care mam devotat trup şi suflet partidului şi poporului, construcţiei socialismului şi comunismului în ţara asta de căcat; tocmai pe mine, care n -am ştiut niciodată ce-i aia linişte şi confort personal, pentru liniştea şi siguranţa unui oraş nenorocit, plin de infractori şi nemernici, de beţivani şi criminali, trădători şi transfugi, de hoţi şi declasaţi ordinari... M -au trimis la plimbare. M -au dat afară ca pe un cîine rîios şi bătrîn de care nu mai ai nevoie şi -l trimiţi pe stradă să-şi caute alt stăpî n... după 30 de ani de muncă asiduă, de luptă şi muncă cinstită în slujba poporului şi partidului. Înţelegi, tu? - Ba să mă ierte Dumnezeu! Nu înţeleg nimic. Fii mai explicit, rogu -te! - Mi s-a cerut să-mi fac cerere de pensionare sau să -mi prezint demisi a în 48 de ore. Poţi să-ţi dai seama ce înseamnă asta? Ce înseamnă să vină unul ca Gorcea, un puţangău împuţit şi scîrbos ca ăsta, un terchea -berchea cu patalamale roşii la mînă şi care habar n -are pe ce lume trăieşte, darmite de meserie, de aspectele practice ale Instituţiei noastre, şi să ţi -o taie scurt de la obraz: „Nu mai avem nevoie de tine, Popanga. Afară cu tine! Eşti inutil, o frînă în calea progresului. Pensionarea, repede-repede... Pensionarea sau demisia! Ai la dispoziţie 48 de ore.” Avea obrazul pămîntiu, buzele îi tremurau şi ochii îi scînteiau. N -avea lacrimi în ei, dar parcă îi venea să plîngă, să fulgere cu ei. - Să-i fi văzut pe Gherman, pe Bătălan şi ceilalţi ce mutre tîmpite făceau, cum se bucurau întorcînd dovleacul la vederea mea, şuşo tind şi rîzînd pe la spate! „Gata cu Bobanga... S-a zis cu şeful nostru...” Nişte nenorociţi, oameni fără caracter. Nişte şopîrle greţoase, nişte şerpi veninoşi pe care i -am ţinut la sîn atîţia ani, i-am ocrotit sub aripa mea ajutîndu -i în tot felul: pe unul să-şi facă vilă, pe altul să-şi bage odrasla la şcoală; pe unii să meargă la munte; pe alţii, în occident; unde a vrut şi ce-a vrut fiecare. Pe unul să scape de închisoare, pe altul să ajungă director, şef de depozit sau general, după ambiţia nevestelor şi hachiţele copiilor. Pînă azi toţi erau gata să -mi lingă şi cizmele, şi acum şuşotesc, dau din cap cu zîmbete largi, enigmatice, dezmăţaţii şi proştii; jubilează cu toţii, sărbătoresc cu coniac şi şampanie, poate, lingăii şi tîmpiţii. Au aflat dracu şti e de unde că maiorul Bobanga e pe marginea prăpastiei şi, hai să ne bucurăm!... Vorbea şi vorbea drăcuind şi înjurînd tot mai des şi mai rău, dînd drumul unui torent de injurii şi invective la adresa colegilor, subalternilor şi superiorilor, la adresa Instituţiei însăşi, cum n -o mai făcuse în viaţa lui niciodată. Broboane mari de sudoare i se scurgeau pe frunte, pe faţă, pe tîmple disgraţios, continuu. Nu le simţea, nu -l deranjau, n-avea timp pentru ele. - O să le vină rîndul şi lor, nici o grijă! Pentru că aici, în Instituţia noastră e lege: fiecare se ridică pe umerii celuilalt. Dar nu mă las. Am să le arăt eu cine -i Iacob Bobanga. Voi merge pînă în pînzele albe: la Bucureşti, la Comitetul Central, dacă trebuie; ca să văd şi eu cum vine asta, să dai un om la o parte ca pe o rufă murdară, ca pe o zdreanţă bună de aruncat la gunoi... Mai am în mine vigoare, putere de muncă şi luptă cît zece şi nu mă dau bătut cu una, cu două. Doar eu am pus pe picioare serviciul acesta de mare răspundere şi Instituţia asta nesuferită. Şi 193

acum, cînd merge ca o maşină de mare precizie, să fiu dat la o parte fără nici o explicaţie, fără nici un motiv? Numai aşa, fiindcă doreşte Gorcea?... „Vreţi „Ştefan Ghiorghiu”? Perfect! O să -l fac. Vreţi să trimit la închisoare tot oraşul? Nici o problemă. Se face. Puteţi să -mi cereţi orice, absolut orice, dar nu şi absurdul, nu şi pensionarea. Asta nu vreau. Nu pot, nu pot accepta sinuciderea...” Nu vorbea cu ea. Vorbea cu el însuşi. Vorbea cu pereţii, uitîndu -se strîmb la ei, cu spaimă şi ciudă, cu îndîrjire şi indignare. Îi avea parcă în faţă, adunaţi cu toţii să-l judece, hotărîţi să-l condamne fără a-i da dreptul la replică, fără drept la apărare... Adică, un lucru nedrept, nedemn şi imoral, în contradicţie flagrantă cu principiile eticii şi echităţii comuniste. Dar n -are să se lase. Are să lupte pînă la capăt, doar e un luptător cinstit şi nevinovat... Se ridică brusc, străbătu iute holul şi din trei paşi fu în camera lui. - Unde sînt cheile maşinii? - ţipă Bobanga cu glas răguşit, holb îndu-se peste tot. Reveni în vestibul. - Unde sînt cheile maşinii? N-auzi? - mai repetă el o dată, cercetînd cu privirea măsuţa, cuierul, toate locurile unde puteau fi. - Pe mine mă-ntrebi? Unde le-ai pus. - răspunse doamna Cornelia stereotip. Mai avea o singură mînecă şi treaba eraca şi făcută. Puteau începe să împacheteze. - Eu le-am pus pe birou, dar nu sînt acolo şi nu sînt nici în cuier. Cuierul era locul unde le agăţa cel mai des. Doamna Cornelia avu o stranie presimţire şi sări ca arsă: - Dar Liana unde e? Lăsă fierul de călcat pe suport şi strigă tare: - Lianaa! Lianaa! Unde eşti, porumbiţa mamii? O căută în baie, o căută pe balcon, dar nu era nicăieri. - Nu-i în faţa blocului? - Nu cred, n-am văzut-o. Alergă la fereastră. De la unul din geamuri se vedea în stradă, înaintea blocului. - Era aici. Acu i-am dat medicamentele şi am trimis -o să se întindă pînă termin eu de călcat. Cînd a ieşit? Neştiind ce să facă, Iacob Bobanga se lăsă în fotoliu plictisit, sastisit. - Nu sta aşa, omul lui Dumnezeu! Scoală-te! Du-te şi caut-o! Aleargă şi vezi unde e! Să nu se întîmple vreo nenorocire... Şi în aceeaşi clipă zornăi telefonul. Bobanga întinse mîna după receptor, dar doamna Cornelia fu mai iute. - Alo! Tovarăşu maior?... Aş vrea să vorbesc cu tovarăşu m aior dacă se poate. Era vocea lui Pîrnău, puţin sugrumată din cauza emoţiei. Îl recunoscu imediat. - Tovarăşe maior, nenorocire mare... Veniţi repede!... E vorba de Liana, de tovarăşa Liana... - Bine, cobor imediat. Doamna Cornelia nu auzi răspunsul lui P îrnău, dar înţelese numaidecît că era ceva grav. Citea ea ceva pe chipul bărbatului ei, dar cum era aşa de răvăşit, nu se putea încrede în el. - Ei, ce e? Ce s-a-ntîmplat? Spune-odată, omule! - A avut accident. - izbuti el să îngaime după un timp. - Accident? Ce accident? Nu -i adevărat, nu-i cu putinţă. Liana! Liana! Porumbiţa mamii!... Se auzi îndată claxonul maşinii ţipînd şi Iacob Bobanga se grăbi spre ieşire. În urma lui coborî şi doamna Cornelia în capot şi papuci. Pîrnău îi aştepta cu portiera desch isă. Cînd o văzu şi pe ea, se zăpăci de tot. - Unde e? - atît reuşi să întrebe şi izbucni în plîns. - Aici, nu prea departe. La intersecţie. - răspunse Pîrnău încurcat. Şi pînă să le dea şi alte amănunte, Volga se şi opri. De o parte şi de alta a străzi i, zeci şi zeci de maşini înşirate frumos, una în spatele celeilalte. Lume pe trotuar, oameni curioşi, ţinuţi la distanţă de forţele de 194

ordine. Şi ceva mai încolo, în plin carosabil, un utilaj mamut înspăimîntător, o combină de cereale - gloria uzinelor Semănătoarea - înghiţind o momîie neagră, urîtă, o grămadă informă de tablă şi fier, tapiserie şi piele - adică ceea ce fusese pînă atunci Dacia maiorului Bobanga. Privelişte de coşmar depăşind cele mai negreînchipuiri, secvenţă de film american cu intenţii catastrofale, apocaliptice, perfect regizat pe pămînt romînesc. Şi unde? În oraşul Sursa, pe mijlocul căii celei mai sigure: patru benzi de rulare, semne şi semafoare, organe de supraveghere pe ambele sensuri. Un spectacol terifiant, absurd. Doamna Cornelia coborî cea dintîi. În primul moment nu pricepu nimic. Făcu cîţiva paşi înainte. Dar, fiindcă toată mulţimea aceea pestriţă stătea locului într -o nehotărîtă şi încordată aşteptare, - se aştepta sosirea organelor de constatare: procuratura, miliţia, medicu l legist, echipa de descarcerare şi ceilalţi - rămase şi ea pe loc, căutîndu-l din ochi pe Pîrnău. - Unde e? Pîrnău dădu din cap în direcţia utilajului. Abia atunci înţelese doamna Cornelia, şi nici atunci pe deplin, toată grozăvia faptului: că Liana era prinsă în botul monstrului. Se apropie şi mai mult de arătarea cu dinţi de oţel şi deodată se auzi răcnind ca o leoaică rănită de moarte. - Liana! Liana! Porumbiţa mamii! Unde eşti, scumpa mea, lumina ochilor mei, soarele meu sfînt?... Se aruncă asupra mormanului negru plîngînd şi urlînd ca o fiară cu o mie de guri, pe toate vocile, pe toate registrele, încercînd să zdrobească, să rupă cu unghiile carapacea aceea hidoasă, respingătoare. - Dumnezeule, ai milă de mine! Pentru ce m -ai pedepsit? Ce ţi -am făcut? Cu ce ţi-am greşit? Izbea cu picioarele, da în neştire cu pumnii, rupea ce putea, zgîrîia cu deznădejde, cu furie, totul. Iacob Bobanga sta jos pe marginea trotuarului cu palmele pe genunchi şi privea înainte. Vedea sau nu vedea nimic, greu de spus. Şed ea nemişcat ca o bornă de kilometraj, cu mîinile moi pe genunchi, privind tîmp în acelaşi punct. Era negru la faţă, aproape de lut, şi părul din cap, atît cît avea, îi albise de tot. Dacă n -ar fi fost cineva, o figură marcantă în oraşul Sursa, un personaj de temut în fruntea unei instituţii şi mai de temut, ai fi putut trece pe lîngă el ca pe lîngă un călător oarecare, obosit de drum şi sfîrşit de puteri. Lîngă el, inginerul Paul Toma între doi miliţieni: - N-am vrut, tovarăşe maior. N-am vrut, vă rog să mă credeţi! Eu am încercat să evit, dar nu s -a putut. Scena căpătă noi accente şi mai dramatice, şi mai tulburătoare de îndată ce echipa de descarcerare reuşi să scoată de sub grămada de fiare contorsionate, tăioase, părţile trupului sfîşiat, zdrobit, muti lat; adică fragmentele acelui tot care fusese Liana, asupra cărora se aruncă înnebunită de groază mami cu urlete jalnice, sfîşietoare, sălbatice, smulgîndu-şi părul din cap şi veşmintele de pe ea, scuipînd, înjurînd, blestemînd pe Dumnezeu, pe oameni, pe t oată lumea; pînă cînd, sfîşiată ea însăşi, zdrobită de plîns şi durere, căzu leşinată peste rămăşiţele trupului drag. Cînd s-a trezit din leşin, cîteva ore mai tîrziu, era deja o nouă dimineaţă, un soare nou şi o lume nouă: fără trecut şi fără viitor, fără amintiri şi fără aşteptări...

195

PRIMUL EPILOG Din motive lesne de înţeles aici, înmormîntarea Lianei fu rînduită după obicei, cu sprijinul Instituţiei şi cu fanfara oraşului. Carul mortuar, încărcat peste măsură cu coroane şi jerbe de f lori, înainta încet, cu poticneli la tot pasul. În urma lui venea sicriul purtat pe umeri de patru băieţi. Era drapat îngrijit cu o pînză albă de in pe care Ancuţa scrisese: „Luaţi -mi punctul de sprijin şi mă voi prăbuşi în neant!” Pe drumul spre cimitir, procesiunea trecu pe lîngă locurile cele mai dragi sufletului ei: pe lîngă bibliotecă, teatru, cofetărie, librărie şi cinematograf . Peste tot pe unde trecea, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, dar mai ales elevi; foarte mulţi elevi de la şcolile din oraş ; unii cu flori în mînă, alţii cu lacrimi în ochi urmăreaucortegiul acesta ciudat, alcătuit aproape în totalitate din fete şi băieţi de liceu, adică floarea oraşului Sursa, partea lui cea mai vie, cum îl conduc la groapă pe unul dintr-ai lor. În faţa Liceului AVRAM IANCU, dricul se opri un minut ca pentru salutul imaginar de rămas-bun; şi în aceeaşi clipă, fanfara schimbă marşul funebru cu cîntecul şcolăresc atît de cunoscut: „La revedere, şcoala mea dragă! La revedere! Noi plecăm...” Odată ajunşi la locul de veci, ceremonia religioasă fu scurtă şi simplă, de o sobrietate tulburătoare, pentru a nu prelungi peste măsură încordarea mulţimii îndoliate. În timp ce preotul psalmodia troparul cunoscut: „Odihneşte Doamne sufletul roabei tale Liana în loc luminat , în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea!”, în timp ce cornii şi trompetele înfiorau văzduhul cu sunetul lor sfîşietor şi sicriul era coborît în pămînt, ochii tuturor celor prezenţi, colegi de liceu ş i prieteni: Tomina, Ancuţa, Lenard, Steluţa şi Gicu, Jeni şi Reli, Raluca şi Dorina şi cîţi mai erau de faţă, au prins a strălucii de rouă ca iarba dimineţii. Asta s -a petrecut într-o zi frumoasă de iulie, sub un cer minunat de albastru şi un soare înalt, orbitor. Un singur om a mai rămas acolo în vîrful cimitirului: un om bătrîn, secătuit de puteri. După ce s-a tîrît ca o umbră în urma cortegiului, acum sta mut şi trist ca un străin venit de departe şi asista în tăcere, rezemat de o criptă. După retragere a tuturor s-a apropiat de mormînt, a îngenunchiat la picioarle lui şi a rămas aşa cu capul descoperit în această stare de reculegere şi concentrare intensă pînă la apusul soarelui. Apoi s-a întins de-a lungul mormîntului cu faţa în jos şi cu braţele desfăcute ca într-un gest suprem de îmbrăţişare şi împăcare cu el, de supunere şi predare totală, definitivă. S -a ridicat într-un tîrziu, şi-a înfipt pumnii în huma neagră şi reavănă, luînd şi băgînd din ea în buzunare. A netezit cu palmele ce răscolise, şi-a mai plecat o dată fruntea în ţărînă, a sărutat cu evlavie locul, apoi s -a ridicat liniştit şi a luat -o la vale încet, în direcţia Instituţiei. Nimeni nu s-a mirat văzîndu-l atît de schimbat şi de împuţinat, atît de bătrîn şi de umil, descheiat la veston şi c ămaşă, fără cravată la gît şi plin de pămînt din cap pînă în picioare. Numai Rîjală şi Pîrnău au tresărit un pic ceva mai tîrziu auzind dinspre biroul lui bubuit de revolver...

196

AL DOILEA EPILOG Pentru cititorul nemulţumit de încheierea acest ei istorisiri, autorul ar putea adăuga următoarele: după respingerea cererii de recurs, condamnatul Egri Silvian a fost dus mai întîi la Gherla, apoi transferat la Aiud, unde fără îndoială că şi -ar fi efectuat toată pedeapsa dacă n -ar fi fost graţiat pînă atunci. Dar nu vom merge atît de departe cu relatarea noastră. Ceea ce merită a fi consemnat este prima lui întîlnire cu membrii familiei. După nouăzeci de zile de la proces, Silvian avu dreptul la vorbitor şi pachet. Şi într-o zi de vineri, o zi umedă şi rece de la sfîrşitul lunii septembrie, se întîmplă şi asta. Curtea închisorii Aiud era plină de oameni, de bărbaţi şi neveste, părinţi şi copii... unul mai tuciuriu decît altul. Adulţii stînd jos, direct pe pămînt, iar dancii foindu-se fără astîmpăr încolo şi încoace. Printre ei, Dorina şi mama Iustina, lîngă un zid înalt de beton, aşteptau să le vină rîndul la vorbitor. Priveau intrigate la mutrele lor dubioase de foşti sau viitori deţinuţi, pentru care, şi înăuntru şi în afară e o singură lume umilă, săra că; un singur soi de oameni peste tot: unii băftoşi şi alţii nu. Dorina şi Iustina se uitau, se tot uitau şi nu le venea să creadă. Ce căutau ele aici? Ce căuta Silvian în mijlocul acestui gunoi social? Cînd locul lui ar fi fost în băncile unui amfiteatru sau în laboratoarele Institutului Politehnic... Şi înainte de -a fi găsit răspunsul potrivit, se auziră strigate. Se dezlipiră de zid emoţionate, ferindu -se să atingă pe careva din cei grămădiţi la intrare. Păşiră cu precauţie în sala aceea rece ca o peşte ră şi după cîteva secunde, apăru şi Silvian de partea cealaltă a grilajului de metal, însoţit de un gardian înarmat. Era mult mai slăbit, dar mai puţin tras la faţă. Numai pijamaua aceea de puşcăriaş făcea să te înfiori. Cînd le văzu atît de aproape, inim a-i tresări de emoţie şi ochii de un licăr umbros. - Din momentul acesta aveţi cinci minute la dispoziţie, dar fără semne şi fiţe şi numai în limba romînă. S -a înţeles? - spuse gardianul morocănos luînd loc pe singurul scaun aflat în toată încăperea. Nici nu era nevoie de mai mult pentru a afla ce era important: că era bine şi sănătos, că muncea în atelierele închisorii şi învăţa cînd putea; că avea dreptul la manuale şi cărţi de ştiinţă, drept care puteau să-i aducă data viitoare fizica şi algebra. N -avea de gînd să-şi plîngă de milă sau să clocească. Trebuia să înveţe, să aprofundeze materia şi cînd va ieşi, să recupereze ce mai era. Era încă tînăr şi în şase ani se puteau întîmpla multe. Iustina zîmbi fără mare convingere asigurîndu -l că ea era bine, că Laika îl aştepta scheunînd, că grădina era plină de roade şi curtea de păsări. Numai el şi umflata aia de Bimbor o mai supărau. Dorina însă era sigură că viitorul îi surîndea, că timpul are să treacă şi el are să răzbată. Îi cunoştea ambiţia şi voinţa de fier. - Ştii că Liana ne-a părăsit?... Accident de maşină chiar în ajunul recursului tău. Iar tatăl ei şi-a luat zilele în ziua înmormîntării cu un foc de revolver. Şi mami s-a ţăcănit de-a binelea. Umblă toată ziua prin şcoală ca o stafie albă, neglijent îmbrăcată, cu părul în dezordine şi în papuci de casă. Rîde, vorbeşte singură, mîngîie pe cîte o fată privind -o cu neîncredere. Silvian păli. Era oricum suficient de palid, dar auzind veştile acestea, păli şi mai tare. - Dor, te rog să-i duci de luminaţie un buchet de flori din grădina noastră! 19 fire din cele mai frumoase... Adică buchetul pe care ar fi trebuit să i -l duc eu de ziua ei. - Au căpătat ce-au meritat, că Dumnezeu nu doarme şi nu bate cu bota. încheie mama Iustina încredinţată că justiţia div ină nu poate greşi. 197

Gardianul s-a ridicat, l-a scos pe condamnat afară, le -a scos şi pe ele; - pe Iustina îngrijorată, pe Dorina încrezătoare - şi asta, din trei în trei luni, timp de doi ani şi jumătate; pînă cînd, la sfîrşitul un ui decembrie se pomeniră cu el acasă, venit pe neaşteptate ca un dar de Anul Nou.

Şi-am scris această carte eu, reporterul Scînteii Tineretului.

198

CUPRINS

PARTEA ÎNTÎI – VIAŢĂ DE LICEU ............................................................................................. 5 I ....................................................................................................................................... 6 II .................................................................................................................................... 10 III ................................................................................................................................... 12 IV ................................................................................................................................... 16 V .................................................................................................................................... 18 VI ................................................................................................................................... 23 VII .................................................................................................................................. 28 VIII ................................................................................................................................. 31 IX ................................................................................................................................... 36 X .................................................................................................................................... 43 XI ................................................................................................................................... 47 XII .................................................................................................................................. 52 XIII ................................................................................................................................. 56 XIV ................................................................................................................................. 61 XV .................................................................................................................................. 65 XVI ................................................................................................................................. 69 XVII ................................................................................................................................ 71 XVIII ............................................................................................................................... 74 XIX ................................................................................................................................. 79 XX .................................................................................................................................. 83 XXI ................................................................................................................................. 88 XXII ................................................................................................................................ 93 PARTEA A DOUA - LIANA .......................................................................................................... 99 I ................................................................................................................................... 100 II .................................................................................................................................. 104 III ................................................................................................................................. 107 IV ................................................................................................................................. 112 V .................................................................................................................................. 129 VI ................................................................................................................................. 135 VII ................................................................................................................................ 138 VIII ............................................................................................................................... 139 IX ................................................................................................................................. 142 X .................................................................................................................................. 144 XI ................................................................................................................................. 149 XII ................................................................................................................................ 154 XIII ............................................................................................................................... 158 XIV ............................................................................................................................... 162 XV ................................................................................................................................ 164 XVI ............................................................................................................................... 167 XVII .............................................................................................................................. 169 XVIII ............................................................................................................................. 172 199

XIX ............................................................................................................................... 178 XX ................................................................................................................................ 182 XXI ............................................................................................................................... 186 XXII .............................................................................................................................. 189 XXIII ............................................................................................................................. 192 PRIMUL EPILOG ............................................................................................................. 196 AL DOILEA EPILOG ........................................................................................................ 197

200