Imaginar dialog despre ZBOR! Dacă aș fi stat de vorbă cu aviatorul inginer Aurel Vlaicu despre zbor oare mi-ar fi spus? „Zborul, ei bine zborul…, mi-a fost mamă ce m-a luat din brațe pe când nu știam încă să vorbesc deslușit. Este o binecuvântare pe care nu poți să o uiți niciodată, este acel glas ce ți se aude peste umăr și te face să tresalți la două cuvinte duioase ce strâng laolaltă tot universul: „fiul meu”. E chiar cu neputință să uiți zborul, cum glasul mamei cu neputință e să-l uiți. Poveștile mamei te fac să treci mare, o să colinzi lumea, să vezi orașe mari, monumente minunate și o să uiți multe din lucrurile văzute; dar clădirea modestă cu obloanele ferestrelor închise, mica grădiniță unde a îmbobocit cea dintâi floare a inteligenței tale, îți vor rămâne întipărite în inimă și ți le vei aminti până la cea din urmă zi a vieții tale, precum eu îmi voi aminti în veci casa în care am auzit pentru prima oară glasul său. Ei bine, da, să zbori e ca și cum asculți gasul blând al mamei!” Poate nu asta mi-ar fi spus, mai știi? Cum nu am fost contemporan cu Vlaicu, Aurel Vlaicu, nu pot a ști cum ar fi descris el altfel zborul. Au trecut o sută de ani de la MARELE ZBOR. Născut pe 7 noiembrie 1882, în Bințînțul Transilvaniei, Aurel Vlaicu devine un renumit inginer, inventator, constructor de avioane și, din nevoie pilot, care, în timpul unei cariere extrem de scurte, a devenit unul dintre cei mai celebri și celebrați inovatori ai primelor decenii de zbor. A studiat la Budapesta și Munchen, pentru o vreme, a devenit protejatul fraților Opel înainte de a-și dedica viața proiectării, construirii și pilotării propriilor avioane. Într-un articol publicat în revista E toamnă iar. Cu zbor de cocori și foșnet de frunze hai-hui pe cărările lumii. O altă lumină, un soi de tristețe se coboară peste suflete și dorurile sunt mai adânci. Ție dor de tot ce-ai cunoscut și nu mai este, ți -e dor de tot ceea ce sufletul tău a atins prin memoria altora, pentru că toamna predispune la reverie și la aduceri aminte... Urmăresc zborul singuratic și ușor derutat al unei păsări rătăcite de stol și inima mea se întoarce spre toamna tristă de acum 100 de ani. Îi simt vibrația, simt măreția visului din care doi ochi vii și pătrunzători, de vultur iubitor de cer mă țintuiesc și mă îngenunchează cu ardoarea și flacăra privirii. Îl revăd din nou, ca de atâtea ori în ceasurile mele de taină, pe Maistorașul din Bințânți și din nou îmi spun că genialitatea poate fi oriunde. În marile laboratoare ale
lumii, ca și într-o șură plină cu hulubi de pe malul Mureșului. Important este câtă investiție de viață pui în visele tale și câtă iubire... Și-l simt adânc, în inima mea, venind din neamul meu de țărani care i-au însoțit zborul de pe pășunea Berceana de lângă sat și pe care ia revelat lumii prin inteligența și mintea sa iscoditoare, prin dibăcia mâinilor sale și sufletul său ca un poem ce s-a hrănit cu pulberi de stele. Viața sa a fost un vis de zei, doar zbaterea a fost pământească. Un vis urzit din muncă și iubire. Din neastâmpărul cunoașterii și fascinația creației, ce avea să schimbe fața lumii... Aurel Vlaicu n-a murit... Pentru că nu poți să
„Aeronautics”, octombrie 1912, Fritz Edelstein afirma despre acest aparat: „Monoplanul lui Vlaicu este unul dintre cele mai ieftine şi cu foarte multă stabilitate naturală. Preţul acestuia, inclusiv cel al motorului Gnôme de 50 CP, este de aproximativ 2000 de dolari”. La concurs au participat 43 de aviatori din opt ţări: Franţa, Austria, Germania, Italia, Belgia, Rusia, Iran şi România. Aeroplanul ”A. Vlaicu No. II”, care purta numărul de concurs 38 şi era singurul reprezentant al României, pilotat cu măiestrie de creatorul său, a obţinut cinci premii datorită cărora ţara noastră s-a clasat pe locul trei, după Franţa (cu 12 participanţi) şi Austro-Ungaria (cu 17 participanţi). Mai rămânea o singură năzuinţă de împlinit ca să se poată declara pe deplin mulţumit: stabilirea unei punţi aeriene între românii de pe ambele părţi ale munţilor Carpaţi. Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a hotărât să facă şi această încercare temerară, mai ales că deja mai mulţi piloţi îşi manifestaseră intenţia de a realiza un zbor peste Carpaţi. În acea zi fatidică, Aurel Vlaicu a decolat, la ora 15 şi 20 de minute, pentru ultimul său zbor. A fost zborul lui spre infinit. Deasupra localităţii Băneşti, judeţul Prahova, aeroplanul său credincios l-a trădat... Sau, poate, inima pilotului, obosită de atâtea încercări, nu a mai putut face faţă... şi, atunci, Vlaicu a plecat să se odihnească puţin.
mori din dor de cer și iubire de neam. Poți doar să treci în nemoarte, în veșnicia iubirii celor rămași să te caute printre stelele cerului, toamnă de toamnă, la ceasul când cad frunzele și, din când în când, câte o pasăre mistuită de tentația depărtărilor și a zborului înalt. Nu poți muri când ai devenit doină și baladă și blazon. Pentru că Aurel Vlaicu este blazonul de noblețe al acestor ținuturi și eroul de poveste cu care ne vom adormi copiii, atât timp cât va curge Mureșul și ne vor străjui Apusenii și sălașul zeilor daci din Munții Orăștiei. Veșnic. Îngenuncheată în fața amintirii, las doar lacrima dorului meu să atingă ființa de lumină a feciorului de țărani, smuls atât de devreme și de dureros dintre ai săi, pentru a deveni el însuși zbor... Și-i însoțesc drumul stelar cu toate florile de pe pajiștile copilăriei sale, încă neatinse de brumă...