#SchimbăCeva

1

#SchimbăCeva Ghid inspirațional de transformare comunitară

EDITORIAL

Peștele care sare din acvariu nu moare În 2009, imediat după prima ediție a Galei Premiilor Participării Publice – în care premiem campionii implicării comunitare –, a venit la mine o doamnă care mi-a povestit puțin despre comunitatea dumneaei și, plină de entuziasm, mi-a zis: „Oana, să vezi că la anul vom fi și noi pe scenă”. Și așa a fost. Gina Anton și Asociația Partida Romilor – Pro Europa din Brăila au fost premiați, la a doua ediție a Galei, pentru că au convins primăria să amenajeze un spațiu de joacă pentru copii într-un loc în care brăilenii 2

aruncau gunoaie. Toți anii aceștia, mi-a rămas în minte conversația cu doamna Anton și la fiecare ediție sper să fie în sală cât mai multe doamne și domni Anton pentru care Gala să fie impulsul de care au nevoie pentru a trece de la bombăneală la acțiune.

Ne dorim în continuare să oferim inspirație și entuziasm dar, de atunci, miza noastră – a Centrului de Resurse pentru participare publică –, și a Galei a crescut. Într-o perioadă în care se vorbește extrem de mult despre apatie și neimplicare, ne dorim să demonstrăm că există participare publică și să arătăm exemple de succes. În 2015, la a șasea Gală, am ajuns să arătăm că poți să fii peștele care sare din acvariul plin cu pești apatici.

O să întâlnești alții la fel și, împreună, o să începeți să schimbați lumea. Am înțeles în anii aceștia că schimbarea vine de jos în sus. Succesele mici fac schimbarea mare, trebuie doar să unești punctele.

Anul acesta, colegii de la DoR (Decât o Revistă) ni s-au alăturat în transmiterea acestui mesaj, prin poveștile premianților Galei, meșteșugite de ei în suplimentul pe care îl ai în mână.

Pare un potpuriu de povești fără legătură: despre acces la citostatice, parcuri, religie în școli, drumuri și poduri, natură. Există însă un fir roșu care le leagă: în toate poveștile, personajul principal este omul care decide să nu lase Statul să decidă de capul lui. Și mai este un personaj, poate la fel de important ca omul: Statul care, de voie sau, mai des, de nevoie, acceptă să facă ce zice omul.

Această revistă nu a apărut doar ca să promoveze povești frumoase și oameni care merită premiați. Prin ea, la fel ca prin Gală, vrem să creștem bulgărele de zăpadă format din oamenii care nu lasă ca România să fie guvernată doar de guvernanți.

În următoarele două pagini echipa CeRe vă oferă un microdicționar de civism, așa cum îl înțelegem noi, care

Oana Preda Director, CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică

e și o cheie de citire a poveștilor care urmează. ■

3

MIC DICȚIONAR CIVIC

Cetățean: persoană cu drepturi civile și politice și obligații față de statul de care aparține. Cetățeanul se deosebește de locuitor atunci când se folosește de drepturile civile și are un cuvânt de spus.

Civism: să ieși din

expectativă și să faci ceva pentru un bine comun.

4

Grup de acțiune civică: vecini, localnici

care se strâng (într-o asociație constituită legal sau nu) să lucreze împreună ca să transforme în bine comunitatea în care trăiesc sau ca să rezolve o problemă ignorată de primărie, guvernanți sau parlamentari.

Participare publică:

când autoritățile țin cont de părerea cetățenilor atunci când iau decizii care îi afectează. Câteodată autoritățile, atunci când vor să hotărască ceva pentru bunul mers al comunității, îi invită la dialog și îi implică pe cei care ar trebui să aibă un cuvânt de spus.

să le respecte atunci când se iau decizii, în ce fel pot determina autoritățile publice săsi facă mai bine treaba atunci când iau decizii cu impact asupra orașului și oamenilor. › facebook.com/ participare Gala Premiilor Participării Publice:

Alteori, cetățenii și organizațiile pun presiune pe autorități să îndrepte sau să rezolve diverse probleme ale comunității din care fac parte. Cer ei să fie ascultați atunci când se elaborează legi, bugete locale sau proiecte de infrastructură care îi afectează în mod direct, când se

iau decizii legate de amenajări urbane și servicii sociale.

Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe): este

organizatia care îi învață pe cetățeni cum să ajungă la masa la care se iau deciziile publice, care sunt drepturile pe care administrația trebuie

evenimentul anual în care CeRe îi premiază pe cei care au reușit să convingă autoritățile publice să rezolve diverse probleme din comunitate. La Gală sunt invitate și autoritățile deschise și interesate de ce spun oamenii. Multă lume spune că în România „nu se poate”, că trăim în țara lui „merge ș-așa”, că cetățeanul nu contează. Dar Gala Premiilor Participării Publice (G3P) ne arată contrariul. › facebook.com/Gala.G3P

5

6

PREMIUL: 2‑0 PENTRU NATURĂ Inițiativa pentru Mediaș

Ce înseamnă să‑ți iubești orașul Kádár Tamás, la râpa curățată de gunoaie în 2013, de medieșeni care s‑au mobilizat instant pentru oraș.

Acum trei ani, Kádár Tamás, un web designer freelance de 35 de ani, s‑a trezit într‑un impas: crease pagina de Facebook I Love Mediaș, inspirat de omoloaga clujeană care promovează prin fotografii frumusețile orașului, dar nu știa ce să posteze pe ea. Născut în Șimleu Silvaniei, Sălaj, a trăit 10 ani în Cluj, unde‑a absolvit Mecanică Fină (nu l‑a dus nicăieri), și s‑a mutat în urma căsătoriei, în 2007, în Mediaș. Ca un venetic, observa mai degrabă lucrurile negative, cu care poate un localnic e deja obișnuit. Așa că a mai creat un grup – Inițiativa pentru Mediaș – unde a‑nceput să semnaleze aspectele negative, de îmbunătățit.

Gropi, gunoaie, cabine de telefon abandonate, locuri de joacă în paragină, sesizările au început să se‑adune și grupul a tot crescut, funcționând în primii doi ani, spune Kádár, ca „o groapă de gunoi a lucrurilor negative din oraș. Toată lumea își vărsa acolo nemulțumirile”. Dar Inițiativa nu s‑a oprit acolo. „Ca să fim eficienți, nu doar am sesizat problemele, ci am zis că mergem să le rezolvăm noi.” Printre primele intervenții a fost la o groapă care încurca traficul de vreun an, rămasă nereparată după niște lucrări de canalizare. S‑au strâns vreo opt medieșeni, au luat pământ și pietriș din mormanul lăsat pe stradă și au 7

plantat în groapă panseluțe. Presa a scris despre acțiune și, a doua zi, groapa a fost asfaltată.

Protestele demonstrative, cum le numește Kádár, au început să fie băgate în seamă de responsabili – serviciile de utilitate publică, gunoi, apă, spații verzi. Deseori, nici nu mai trebuie să pună‑n practică intervențiile, e suficient să le anunțe. N‑au mai apucat să pună pietriș în noroiul de sub leagănele dintr‑un loc de joacă, fiindcă primăria s‑a activat și a pus dale de cauciuc și E foarte firesc, gazon. „Acum sunt dale sub hinți în opt locuri de așa cum te implici joacă din Mediaș – e un eveniment istoric.” în bunăstarea fa‑ Principiul după care se ghidează e simplu: miliei, să te implici „Orașul nu este decât casa noastră extinsă. și în bunăstarea Cei din oraș, medieșenii, sunt familia noastră comunității. extinsă. E foarte firesc, așa cum te implici în bunăstarea familiei, să te implici și în bunăstarea comunității”.

Este o viziune pe care o întâlnește, din fericire, tot mai des. Inițiativa crește, până‑n primăvara aceasta adunând mai bine de 2.500 de membri, vreo 50 activi și 15‑20 de nădejde la zecile de acțiuni. Unii sunt voluntari la ONguri, sau cercuri de cunoștințe, sau, cum le zice Kádár, „oamenii Mediașului”.

O confirmare a venit acum doi ani, pe 2 mai, cu curățarea râpei de la intrarea în oraș. Șoseaua face o buclă care deschide o priveliște de carte poștală, cu o prăpastie acoperită de pădure, acoperișurile Mediașului culcușite în vale, munții în zare. Sau, privind mai îndeaproape: două râuri albicioase de gunoaie șerpuite printre copaci, aruncate acolo în mod tradițional și ilegal de oamenii din oraș.

Kádár a convocat grupul la curățenie și‑n două‑trei zile s‑au ivit o mulțime de ajutoare: oamenii au adus mănuși, cafea și prăjituri, compania de transport local a donat apă, compania de apă a contribuit cu saci de un metru cub și muncitori, compania de salubrizare a venit cu muncitori, un camion și o macara. Au strâns într‑o zi peste cinci tone de gunoi, într‑o pantă abruptă de vreo 8

sută de metri, în căldură și‑un miros insuportabil emanat de straturi‑straturi de deșeuri, vase de toaletă, haine, câini morți. Au fost vreo 50 de oameni de toate vârstele, cu tot cu viceprimar și doi consilieri (în ciuda conflictelor politice), mulți care nu mai participaseră la astfel de acțiuni civice.

Sunt două mari blocaje în rezolvarea problemelor unui oraș. Instituțiile sunt prinse în hățișurile birocratice (e halucinantă încercarea lui de a găsi responsabilul pentru un capac de canal lipsă – răspunsul fiind că nu se știe). Dar există o soluție, spune Kádár, mai ales în orașele mici: comunicarea la nivel personal, cu critică constructivă, calm și‑un telefon sau o discuție ca de la vecin la vecin. Al doilea blocaj e lipsa de inițiativă a oamenilor. „Vor să se implice, dovadă că au răspuns așa de mulți și din medii variate. Dar au nevoie de un imbold, nu au curaj să inițieze.”

Inițiativa se educă prin puterea exemplului, crede Kádár. El a învățat‑o din familie, din povești care „m‑au format să nu înghit, să nu tac și să‑mi cunosc și să‑mi folosesc drepturile”. El îi învață mai departe pe cei doi copii ai săi, un băiat de cinci ani și o fetiță de trei („cei mai frumoși din România”), exemplul pe care li‑l dă justificând timpul și energia și resursele consumate. Și‑apoi mai e iubirea pentru oraș, care i‑a rezolvat și impasul cu cele două pagini de Facebook. De exemplu, la intrarea în oraș este un monument din piatră, moștenit din vechi administrații, frumușel deși e cam ruginit și I‑ul e‑ntr‑o rână. Fotografiat în apusul soarelui, iese o poză frumoasă. Dar dacă lărgești un pic cadrul, vezi un morman de moloz, paragină, cabluri pe stâlpi. E același cadru, spune Kádár, depinde ce vrei să vezi. Or, el le vede pe amândouă. „Poza cu cadrul restrâns, pe I Love Mediaș, poza cu cadrul larg, pe Inițiativă – e de curățat acolo. Iubirea înseamnă și păsare și că te îngrijești de locul acela.” ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Orașul e casa ta extinsă. ›› Orășenii sunt familia ta extinsă. ›› Poartă-te ca atare.

9

10

PREMIUL: LUNGUL DRUM AL CITOSTATICELOR CĂTRE BUGET Vlad Voiculescu, Vlad Mixich — MedAlert

Transportatorul de medicamente Vlad Voiculescu, inițiatorul unui grup informal care între 2008 și 2013 a adus în țară citostaticele care lipseau din România.

Vlad Voiculescu avea 25 de ani când a aflat că cea mai mare problemă a bolnavilor de cancer, copii sau adulți, este lipsa citostaticelor, medicamente care împiedică înmulțirea celulelor canceroase.

Voiculescu se mutase la Viena în urmă cu șase ani și era oarecum rupt de ce se întâmpla în România. Părinții îl trimiseseră la facultate în Austria, iar după facultate și‑a găsit un job într‑o bancă, în departamentul de finanțări pentru guverne europene care vor să reabiliteze școli sau drumuri. Întors în vacanțe în țară, a organizat tabere de germană pentru copii din Brănești, Dâmbovița, comuna în care a copilărit. Întotdeauna i s‑a părut că germana e o limbă căreia românii nu‑i acordă suficientă atenție: el însuși se adaptase greu la facultate pentru că n‑o vorbea suficient de bine. Și‑a făcut o asociație ca să poată finanța taberele și a încercat să‑și convingă colegi din bancă să doneze bani.

Colegii îl întrebau însă de ce nu face ceva pentru copiii bolnavi. Și‑a sunat o fostă colegă de liceu, stagiar la Institutul Oncologic București, care i‑a spus că citostaticele sunt cea mai mare problemă în secțiile de onco‑pediatrie.

Voiculescu, care pe atunci credea că ONG-urile din țară nu fac mai nimic, a sunat la Asociația PAVEL, care se ocupă 11

de copii bolnavi de cancer, ca să‑i întrebe de ce nu fac ceva să rezolve lipsa medicamentelor. Oamenii i‑au spus că au încercat să găsească soluții, dar nu au reușit. Voiculescu a decis să cumpere el medicamentele și, cu primii 300 de euro câștigați pe bursă, a adus în țară tratamente pentru șase copii. Colegii i‑au mai dat 1.500 de euro, cu care a cumpărat medicamente pentru încă zeci de copii. Fiindcă în UE e ilegal să transporți medicamente altfel decât pentru uz personal, în avion le‑a purtat în rucsac, Gândul că poate pregătit să spună că sunt pentru rude. ajuta mame care nu În București, cei de la PAVEL l‑au primit c‑un mai credeau că vor munte de zâmbete. I‑au spus că e ca și cum ar găsi tratamentul fi venit Sfântul Pavel. Atunci și‑a dat seamă că pentru copiii lor îi face „cu foarte puțin efort, un lucru care are dădea o energie chiar însemnătate”. Voiculescu a descoperit incredibilă. o lume nouă, cu oameni buni cărora le pasă de copiii pe care‑i au în grijă. Prejudecățile i s‑au destrămat, așa că a hotărât să continue să transporte citostatice.

Venea în fiecare lună în țară, la întâlniri profesionale, și de fiecare dată aducea medicamente. Căuta pe forumuri de pacienți oameni care aveau nevoie de citostatice, îi suna și le spunea că le poate aduce el, din Viena; totul legal, cu factură. Câțiva i‑au închis telefonul, crezând că e vreun nebun, dar mulți l‑au văzut ca o speranță. A trimis citostatice către tot felul de oameni: corporatiști, țărani, militari, primari care au fost mai târziu arestați pentru corupție, medici – atât pentru ei, cât și pentru rudele lor. Gândul că poate ajuta mame care nu mai credeau că vor găsi tratamentul pentru copiii lor îi dădea o energie incredibilă.

A început să întrebe pe Facebook cine pleacă din Viena spre București și și‑a format o rețea de navetiști care să transporte citostatice. Știa însă că acest sistem nu e o soluție pentru criza din România, unde lipseau din spitale peste 25 de citostatice esențiale. Inițial a crezut că era o conspirație a cuiva care are un interes comercial. Și‑a dat seama că, de fapt, nimănui nu‑i păsa.

12

Distribuitorii de medicamente renunțaseră să le importe din motive comerciale. Unifarm, compania de stat care ar fi trebuit să le furnizeze, nu avea fonduri.

Lui Voiculescu i s-a părut o problemă fundamentală de sistem public. S‑a întrebat de multe ori ce poate fi mai grav decât să nu ai medicamentele de bază ca să tratezi copiii de o boală care altfel, cu siguranță, îi va omorî. „E ca și cum ai pune pe cineva să sape o groapă și nu i‑ai da nici cazma, nici târnăcop, eventual i‑ai lăsa o greblă prin zonă, poate se descurcă”.

Ar fi vrut să vorbească public despre lipsa citostaticelor din spitale, dar îi era teamă că și‑ar putea pune în pericol jobul dacă se află că transportă medicamente. În 2012, l‑a cunoscut pe Vlad Mixich, jurnalist la HotNews. ro, care i‑a scris povestea, fără să‑i dea numele real. Povestea lui a fost preluată de alte publicații din țară dar și din afară, aducându-i 300 de noi voluntari, înscriși pe medicamentelipsa.ro, site-ul pe care-l făcuse în noaptea dinaintea publicării. În 2013, Mixich a decis să preseze autoritățile să facă rost de citostatice. Alături de Voiculescu și un grup de voluntari, pacienţi, foşti pacienţi, jurnalişti, medici, economişti şi avocaţi au format MedAlert – și au trimis memorii către ministerele Sănătății și Finanțelor și Unifarm. În 2013, Guvernul a dat două ordonanțe de urgență prin care pacienții cu cancer primesc gratuit în spitale citostaticele de bază, un efort de doar câteva sute de mii de euro pe an, spune Voiculescu. Acum aduce rar medicamente și atunci unele de negăsit încă. Nimic din toate astea nu s‑ar fi întâmplat fără prietenii și voluntarii care i s‑au alăturat, spune el.

De vara trecută, Voiculescu organizează MagiCAMP, o tabără pentru copiii bolnavi de cancer. Tabăra are loc pe un deal din Brănești, unde se juca când era mic, și pe care l‑a cumpărat bucată cu bucată împreună cu tatăl său.

Copiii se cațără, zboară cu tiroliana, trag cu arcul, călăresc, pictează, cântă, asistați de pediatri, oncologi, psihologi și voluntari ‑ un loc unde uită de lunile petrecute în spitale. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Folosește-te de prieteni și prietenii lor ca să strângi bani. ›› Vorbește mult despre ce faci. ›› Fii nerăbdător.

E posibil ca schimba‑ rea să depindă de următorul telefon sau e-mail.

13

14

PREMIUL: SCURTCIRCUIT ÎN CLASA POLITICĂ Asociația Pentru Minți Pertinente AMPER

Liber la politică Dan Mașca și Cătălin Hegheș, târgumureșenii care au dus campania pentru reforma legii partidelor politice din România.

Când explică nevoia de reformare a legii partidelor politice, Dan Mașca, un antreprenor IT de 44 de ani din Târgu Mureș, cetățean activ, autodefinit ca „filantropo‑capitalist”, recurge la o combinație nebănuită de principii – din capitalism și democrație, IT și Biblie. „Democrație originală”, așa numește Mașca sistemul politic dezvoltat în România după Revoluție, modelat de necunoașterea întreținută de regimul socialist, decenii cu un singur partid, legi proaste și lipsă de standarde.

Un exemplu esențial e legea partidelor, modificată după heirupul cu zeci și zeci de partide de la începutul anilor ’90: de la 251 de membri necesari pentru înfiinţare, numărul a crescut în 1996 la 10.000 și, în 2003, a ajuns la 25.000, din minim 18 județe plus București, din fiecare minimum 700. Sistemul a devenit tot mai restrictiv, generând în ultimii ani un „monopol al puterii”.

Mașca a crescut în acei ani de necunoaștere, cu părinții și bunicii fără acces la informații și Biblia, cartea de căpătâi în casă. Revoluția l‑a prins la 19 ani, soldat în termen, fără habar ce vor mulțimile. Cunoașterea a venit odată cu internetul. În anii ’90, IT‑ul mureșean zbârnăia; Mașca a început ca vânzător de calculatoare și a ajuns, în 2000, partener în firma de dezvoltare de soft pe care o conduce și o crește și azi. IT‑ul l‑a învățat despre 15

standarde – sistemele sunt aceleași, „nu contează că ești din Mureș sau din SUA” – și despre libertatea de a crea și de a concura.

Aceleași principii le consideră necesare și pentru accesul în sistemul politic: să fii liber să creezi și să concurezi pentru comunitate. „Dăruiește și vei dobândi” e un principiu învățat din Biblie, regăsit și în IT – în softurile open source, unelte gratuite sau „libertate dăruită de România e necunoscuți” – și principiul care l‑a făcut un compusă din mii „filantropo‑capitalist”. „Știu să fac bani”, spune de comunități. el, „și vreau să‑i întorc în comunitate”. Fiindcă Asociați‑vă! degeaba îi e bine lui și familiei și firmei lui, dacă Oricine, din Roșia fiul lui tocmai termină clasa a VIII‑a fără să fi Montană, din făcut un experiment într‑un laborator de fizică Pungești, poate sau de chimie. porni inițiative.

Mașca susține de ani de zile artiști și inițiative culturale locale și, la începutul anilor 2000, a intrat și în politică, în Alianța pentru România și apoi PNL. „Idealist, sau optimist, am zis că mă duc să mă implic, ca să schimb pentru copilul meu – că peste noapte nu se poate.”

Dezamăgit de reticența la schimbări reale și convins că nu e nicio diferență între partide, Mașca a vrut să pornească un startup politic. Dar cum ar fi putut el, un antreprenor IT din Târgu Mureș, să strângă 25.000 de semnături din toată țara, fără să le cumpere, să mintă? În plus, pe el nu‑l intersa să intre în politica centrală, ci să se implice în guvernarea orașului său.

A abordat problema ca‑n IT: cu un studiu comparativ de sisteme electorale, realizat în 2012. Studiul a arătat că în democrațiile europene consolidate e nevoie de doi, trei, 10 membri ca să înființezi un partid; oamenii sunt liberi să se asocieze, barierele fiind mai ridicate abia când candidează pentru guvernarea locală sau parlament.

Campania pentru schimbarea legii – minim trei membri ca să înființezi un partid – a demarat în primăvara lui 2014. Mașca l‑a cooptat ca mână dreaptă pe Cătălin 16

Hegheș, un jurnalist mureșean de 30 de ani a cărui asociație, AMPER, a preluat cauza. Au explicat problema în animații, au adunat și mapat datele de contact ale tuturor parlamentarilor – la un clic pe harta de pe partide.amper. org.ro îi puteai scrie direct reprezentantului tău că susții proiectul –, au organizat o dezbatere la care au invitat cei 12 parlamentari de Mureș – a venit doar un senator PDL, nici el foarte convins, deși partidul lui avea un proiect de reducere la 400 de semnături. „Ideea era exotică”, spune Hegheș, cea mai mare spaimă fiind că prea multe partide ar primi brusc bani publici. Partidele sunt într‑adevăr finanțate din bani publici, dar doar cele reprezentate în parlament sau cu minimum 50 de consilieri județeni, suma totală fiind de asemenea limitată.

Campania a prins elan când Monica Macovei, pe care Mașca a susținut‑o în campania pentru prezidențiale, a inclus modificarea legii partidelor în programul său electoral, pasându‑i‑o lui Klaus Iohannis înainte de turul doi. După alegeri, deputatul PSD din Mureș Mihai Sturzu a depus proiectul de lege, inclus apoi în reforma electorală, alături de legea finanțării partidelor, a alegerilor locale și a parlamentarelor.

Noua lege a partidelor a fost votată în mai 2015: trei oameni pot acum să înființeze un partid și să intre în cursă la alegerile locale și parlamentare din 2016.

Asta era miza lui Mașca: grupuri de oameni liberi să se asocieze și să preia guvernarea comunității, mișcări civice la firul ierbii, care în localități mai mici pot înclina balanța cu un vot sau două în consiliul local. „România e compusă din mii de comunități. Asociați‑vă! Oricine, din Roșia Montană, din Pungești, poate porni inițiative.”

Libertatea va crea concurență – de idei și proiecte –, care, pe termen lung, va ridica ștacheta și pentru partidele mari. „Aleșii actuali își fac imagine pe banii noștri”, spune Mașca. „În 2015, vin, din Târgu Mureș, să vă cer libertatea de a vă concura.” ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Vedeți ce vreți să schimbați în comu‑ nitate. ›› Înscrieți‑vă în competiție – și apu‑ cați‑vă de acum. ›› Luați‑vă comuni‑ tatea înapoi – acum puteți.

17

18

PREMIUL: REZISTENȚA DIN PARCURI Grupul Civic „Prietenii Parcului IOR”

Portavocea din IOR Prietenii Parcului IOR au convins primăria sectorului 3 să renunțe la construcția unei săli de spectacole în parcul „Alexandru Ioan Cuza” din București.

În 2012, bucureșteanul Eduard Dumitrache, un informatician de 37 de ani, ieșea în fiecare săptămână în parcul „Alexandru Ioan Cuza” (fost IOR), cu soția și băieții, unul de cinci ani, celălalt, de doi ani. Se mutaseră în 2007 în Titan, tocmai ca să fie aproape de parc. IOR, cum îi spun bucureștenii, e o inimă verde în sectorul 3, cu zeci de locuri de joacă, un lac cu rațe și lebede, mici insule. Toți părinții vor să‑l aibă aproape, ca cei mici să‑și consume energia.

Lui Dumitrache i‑a plăcut întotdeauna zona mai sălbatică, ca o mică bucată de Bărăgan: pajiști cu flori, corcoduși, cărări de pământ. Când se plimba cu cei mici, mai fotografia peisaje și s-a cunoscut cu alți tați, care între timp i‑au devenit amici, cu care vorbea și despre fotografie sau aparate foto. Dumitrache s‑a gândit să facă o pagină de Facebook unde să încarce toți pozele; o combinație între dragul lor pentru parc și loc virtual de întâlnire pentru noile prietenii. A numit‑o Prietenii Parcului IOR. La un moment dat, au văzut că o porțiune din parc a fost îngrădită de autorități, fără explicații. Au anunțat-o pe Facebook și au strâns câteva sute de semnături pe care le‑au depus în ședința de consiliu local, unde și‑au povestit nemulțumirea. Gardul a fost înlăturat după câteva săptămâni – prima victorie a grupului civic format 19

din întâmplare, din vreo 20 de bucureșteni: agenți imobiliari, consultanți, sociologi, alpiniști utilitari, traducători, ONG‑iști, profesori, economiști, IT‑iști.

Anul trecut, Dumitrache și prietenii lui au observat că parcul a început să se schimbe. De la lună la lună au apărut noi zone asfaltate, unele alei s‑au lărgit prea mult, mușcând dintr-o pădure de molizi, s‑au înlocuit dale, s‑au pus prea multe bănci. Copacilor mai bătrâni au fost ciuntiți și iarna, pe crivăț, unii s‑au uscat, alții Vrem să transmi‑ s‑au prăbușit. Mai mult, în octombrie au aflat că tem un mesaj de primarul vrea să radă 3.000 de metri pătrați din încurajare pentru parc ca să construiască o sală de spectacole. alte grupuri care Prietenii parcului au știut că trebuie să luptă pentru pro‑ protesteze. Zona care ar fi urmat să dispară era tejarea spațiului chiar derdelușul, unde vara Dumitrache lenevea verde din oraș. pe iarbă cu familia și iarna sute de copii veneau să se dea cu sania. I se părea inadmisibil ca primarul „să șteargă două dealuri care formează iarna cel mai frumos derdeluș din București”, fără să consulte locuitorii.

Totul se întâmpla în campania pentru alegerile prezidențiale, când primarul sectorului 3, Robert Negoiță, ieșea adesea în cartiere să le vorbească bucureștenilor. Prietenii parcului au anunțat pe Facebook fiecare întâlnire a lui Negoiță cu localnicii, îndemnându-i pe oameni să se ducă și să‑l întrebe de ce vrea să ridice o clădire în parc. În întâlniri, filmau cu telefoanele răspunsurile primarului, iar Dumitrache încărca filmările pe YouTube. Odată, primarul le‑a răspuns că sala de spectacole a primit avizul legal al ministerelor. Un membru din grup i‑a spus că e ilogic ce spune: „Ce mă interesează pe mine ce vor ministeriabilii și alți oameni din stat? Pe cetățeni întrebați‑i! Vor oamenii casă de cultură în parc? Pe ce lume trăim?”. Într‑o altă seară, cineva l‑a întrebat: „De ce nu întrebați oamenii când construiți în parc?”. „Eu hotărăsc!”, i‑a răspuns primarul zâmbind.

Pe 25 octombrie, au organizat un protest lângă gura de metrou Titan. Și‑au cumpărat și o portavoce cu care 20

au strigat: „Vrem parc, nu betoane!”. Au strâns 200 de semnături de la cetățeni și le‑au depus în ședința de consiliu local, cerând oprirea construcției. N‑au primit niciun răspuns așa că au plănuit încă un protest, un flash‑mob în jurul derdelușului.

Numai că la patru zile după alegerile prezidențiale, primarul a scris pe blog că, în urma sesizărilor de la cetățeni, a luat decizia să renunțe la construcția sălii de spectacole. Dar prietenilor parcului nu le‑a venit să creadă, așa că nu au renunțat la flash‑mob. S‑au ținut de mână în jurul derdelușului încă verde și au scandat: „Parc, nu betoane!”, „Jos Negoiță!”, „DNA vine să te ia!” și „Cine nu sare, nu vrea schimbare!”. „Vrem să transmitem un mesaj de încurajare pentru alte grupuri care luptă pentru protejarea spațiului verde din oraș”, au scris apoi pe Facebook. „Victoria noastră este un semnal pozitiv că se poate.”

Sunt conștienți că o parte din victorie se datorează și alegerilor pierdute de PSD, partidul din care primarul Negoiță face parte, dar cred și că, dacă n‑ar fi ieșit în stradă, deznodământul era altul. Dumitrache spune că nu ar vrea ca fiii lui să se plimbe într‑o mare piațetă betonată când vor fi mari. Asta îl motivează, pe el și pe ceilalți prieteni ai parcului, să stea în continuare cu ochii pe deciziile primarului. De exemplu, vara asta, mașinile care fac curat în parc în timpul zilei sunt prea zgomotoase și multe mame s‑au plâns că nu‑și pot plimba bebelușii în liniște. Au de gând să facă ceva ca să schimbe asta. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Implică‑te dacă nu vrei să pierzi un parc. ›› Încurajați‑vă între voi atunci când nu mai aveți putere. ›› Ca să‑ți faci timp, renunță la televizor.

21

22

PREMIUL: NOUA LEGE A LUI MOISE Emil Moise

Filozofia lui Moise Emil Moise, profe‑ sorul de filozofie din Buzău la a cărui sesizare Curtea Con‑ stituţională a decis ca elevii să participe la orele de religie doar la cererea părinților.

După Revoluție, la care a participat ocupând, alături de alți tineri, sediul Comitetului municipal al Partidului Comunist Român din Buzău, tânărul Emil Moise și‑a făcut o pasiune din a pune la îndoială sistemul, regulile și legile lui. De exemplu, nu i‑a plăcut niciodată că, de fiecare 22 decembrie, asociația revoluționarilor din care făcea parte cerea bani de la primărie ca să cumpere o coroană pentru eroii pierduți, așa că a decis să‑și depună propria coroană, din banii săi. De ce să se bage statul și aici?

La începutul anilor 2000, după ce a absolvit Facultatea de Filosofie din București, a ales să predea la o școală într‑un sat aproape de Buzău. După un an a vrut să se transfere la Buzău și, deși luase examenul de titularizare cu o notă bună, i s‑a spus că nu se poate; legea spunea că te poți transfera doar de la oraș la oraș, nu de la sat la oraș.

Legea e proastă, și‑a spus; trebuie schimbată. În 2004 a dat în judecată inspectoratul școlar, a explicat în instanță absurditatea situației și a câștigat. A fost, spune el, primul profesor din țară care s‑a transferat de la sat la oraș. În fiecare zi, după școală, mergea cu trenul la București, unde începuse un masterat de politici, gen și minorități la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Avea de citit numai autori americani, „era despre luat atitudine și s‑a cuplat perfect cu genul meu de idei”. După cursuri, 23

ținea profesorii la discuții încă o oră, până la trenul de seară care‑l ducea înapoi acasă.

Bucureștiul și masteratul îl fascinau. Îl interesa problematica discriminării și a diferențelor, între bărbați și femei, heterosexuali și homosexuali, albi și oameni de culoare, creștini și non‑creștini. Așa a început viața lui de idei, așa a început să pună tot ce vedea la îndoială.

La un moment dat, a început să se întrebe și să‑și întrebe cunoscuții de ce sunt icoane în multe școli. „În Mulți adulți nu sala de sport icoană! Mă, ce naiba?” Dacă ai înțeleg discrimina‑ pune un afiș cu Coca‑Cola nu ar fi corect, ar fi rea, așa că voia să reclamă, dacă ai pune unul c‑un partid politic, ar le arate copiilor ce fi propagandă. Dar icoane sunt. E moral? înseamnă tole‑ Moise a intrat într‑un grup de discuții format ranța, dar și că au din oameni din societatea civilă, printre care drepturi și că pot fi și Gabriel Andreescu, profesor și activist de apărați. drepturile omului (care ulterior i‑a devenit mentor), Renate Weber, președintă a Fundației Soros, acum europarlamentar. Într‑o seară, au discutat despre icoane și cât de important ar fi să facă ceva să le scoată din clase. În tren în drum spre casă, lui Moise i‑a venit ideea să ceară școlii fiicei sale, Teodora, pe atunci într‑a II‑a, să dea jos icoanele. A argumentat că în clasă sunt și elevi de alte confesiuni și, prin afișarea unei icoane ortodoxe în clasă, acei copii sunt jigniți și nu li se respectă dreptul alegerii. Școala a refuzat. Moise a dat în judecată inspectoratul școlar, dar a pierdut. Trei ani mai târziu, în 2006, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării i‑a dat dreptate. Ministerul Educației și Asociația Pro Vita au contestat decizia în instanță. Moise a ajuns până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

S‑a apucat de Drept la București și amenința orice nedreptate cu instanța. Când la orele de educație civică auzea elevi spunând că unii profesori îi bat, a făcut plângere penală. Când a citit într‑o revistă că unei eleve dintr‑o comună din Gorj i s‑a scăzut media la purtare pentru că a născut, s-a dus să‑i facă dreptate.

24

I‑a amenințat pe profesori că vor ajunge la Parchet și, în doar o zi, profesorii i‑au modificat nota. Aurelia, eleva, l‑a sunat: „Domnu’ Moise, s‑a respectat Constituția”.

Moise văzuse că mulți adulți nu înțeleg discriminarea, așa că voia să le arate copiilor ce înseamnă toleranța, dar și că au drepturi și că pot fi apărați. În 2009, când era într‑a IX‑a la Liceul de Arte, fiica lui i‑a spus că nu mai vrea să facă religie. Pentru Moise, decizia Teodorei a fost ca o sărbătoare. Ea i‑a cerut să depună la școală o cerere prin care să ceară să fie retrasă de la oră, dar Moise avea altă strategie.

Nu a făcut cererea – un act obligatoriu menționat în legea educației – pentru că tocmai această cerere voia s‑o elimine. Credea că e discriminatoriu ca el să facă o cerere, chiar dacă niciodată nu a cerut religia ca materie opțională pentru fiica lui.

Apoi i‑a reclamat la Parchet pe profesoara de religie a Teodorei din clasele primare și gimnaziu, pentru că i‑a predat fiicei lui religie fără ca el să‑și dea acordul, și pe cel de liceu, pentru că i‑a pus absențe. La sfârșitul semestrului, diriginta l‑a sunat să‑i spună că, din cauza celor 10 absențe, îi va scădea Teodorei media la purtare. L‑a chemat la școală unde, după o discuție lungă, Moise a completat cererea, numai că a scris și că a fost forțat să o facă.

S‑a folosit de cerere și a dat în judecată școala.

Instanța din Buzău a admis că legea educației l‑a discriminat, o decizie care lui Moise i s‑a părut colosală. În 2014, cauza lui a câștigat și la Curtea Constituțională.

Acum părinții care fac cererea sunt cei care vor ora de religie pentru copiii lor, și nu invers.

Moise spune că a ales lupta asta fiindcă a fost o ocazie rară să salveze milioane de copii supuși unei infracțiuni.

Acum monitorizează, printre alergări de maratoane (12 doar pe munte) și ore de filozofie la liceu, ce se va întâmpla în Parlament anul ăsta, când deputații și senatorii trebuie, după decizia Curții, să schimbe textul legii educației. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Nu renunța la ce ți‑ai propus. ›› Ai grijă ca ceea ce vrei să faci să fie legal. ›› Oprește‑te doar când reușești.

25

26

PREMIUL: CETĂȚENI DIN DRAGOSTE PENTRU VIZUREȘTI Grupul Inimi Deschise Vizurești – Acasă în comunitatea ta

Schimbarea Magdei Magda Diaconu, pe podul din Vizurești, proaspăt reabilitat în urma eforturilor sale de a convinge primăria.

În 2010, directorul școlii din Vizurești, un sat din Dâmbovița cu 1.000 de locuitori, le‑a spus angajaților să rămână după program la un seminar organizat de o fundație din București. A rămas și îngrijitoarea școlii, Magda Diaconu, o femeie voinică de 42 de ani, cu părul negru ascuns sub batic și mâini muncite în grădină.

Acasă o așteptau cei opt copii și multe treburi, dar, curioasă, s‑a gândit că e rost de învățat. Făcuse doar opt clase cât a lăsat‑o tatăl, pastor penticostal, care i‑a spus că femeia stă la cratiță.

La seminar, Magda a citit pe un pliant despre niște săteni din Argeș care au reabilitat cișmelele publice și a uimit‑o determinarea lor. Fundația care organizase seminarul, Parteneriat pentru Acțiune și Transformare (PACT), lucrează cu oameni din sudul țării, pe care‑i ajută să schimbe satele sau orașele mici în care locuiesc. Creează grupuri de acțiune comunitară în zone unde adesea nu mișcă nimeni în front. Asta căutau și în Vizurești.

Fie că li s‑a părut plictisitor, fie că aveau treabă, profesorii au plecat de la seminar înainte de final. Au rămas doar Magda și mediatoarea școlară, care i‑au spus bărbatului de la PACT că ar vrea să învețe cum să schimbe lucrurile. Primul pas a fost un curs de două zile la Bran, unde femeile au învățat abecedarul ONG‑istic: 27

cum identifici nevoile din sat, cum scrii un proiect, cum cauți finanțări.

Prima idee i‑a venit repede Magdei. Ar fi vrut să facă ceva pentru copiii din sat. Dintre ai ei, unii au terminat deja liceul și lucrează, iar cei mai mici sunt la grădiniță și școală.

Nu are cum să se ocupe de educația tuturor; soțul muncește în construcții și vine seara târziu, la fel ca mulți bărbați din Vizurești, iar ea, după serviciu, face curat și mâncare. Împreună cu mediatoarea, soțul Magdei și Suntem atât de fochistul școlii s‑au organizat într‑un grup de săraci și nu avem acțiune comunitară, cum învățaseră la curs. bani, dar putem I‑au spus Inimi Deschise și au început să întrebe să mergem peste oamenii din sat ce‑și doresc. Deși inițial au fost primărie și să îi neîncrezători, dorințele au curs: un dispensar, presăm. un puț, o farmacie, o casă de cultură. Cei patru au continuat lunar întâlnirile cu facilitatorul comunitar de la PACT și au învățat să caute soluții de finanțare, să scrie autorităților, să‑și organizeze timpul, să‑i informeze pe săteni.

Prima victorie – o casă de cultură cu after‑school și bibliotecă – s‑a întâmplat în 2013. Banii s‑au strâns din mai multe părți: fundația PACT, donații de la firme de construcții și companii.

A fost cea mai plină perioadă din viața Magdei, ca un fel de școală. A învățat cum să scrie drept pe o foaie, cum să redacteze la calculator, să atașeze documente.

Ziua muncea la școală și la casa de cultură, noaptea în gospodărie. Programul era haotic și, deși ar fi vrut să facă mai multe pentru comunitate, acasă rămâneau treburile nefăcute. Și‑a dat seama că sunt lucruri pe care și copiii ei cei mari le‑ar putea face, așa că i‑a îmbrăcat în tricouri pe care scria „Voluntar” și i-a trimis prin sat să le povestească oamenilor ce pune la cale Inimi Deschise. Robert, fiul ei de 20 de ani, își petrece acum verile organizând o tabără pentru copiii din sat. Spune că mama i‑a arătat că poți face lucruri bune cu resurse puține.

Casa de cultură, pe același deal pe care sunt și grădinița și școala, e acum loc de întâlnire pentru grup 28

dar, cel mai important, locul unde 15 copii săraci din sat își fac temele, pictează, cântă, dansează.

Magda a mai descoperit două probleme importante: drumul neasfaltat care duce la gară, pe care ploile îl transformă într‑un slalom mlăștinos, și podul de lângă școală, în paragină de șase ani – multor cai le scăpaseră picioarele prin el, iar unii părinți, de teama că ar putea păți ceva grav traversând podul spre școală, nu‑și mai lăsau copiii la ore. I‑o spuseseră și primarului, dar degeaba. „Putem să facem podul?”, s‑a întrebat Magda anul trecut. „Suntem atât de săraci și nu avem bani, dar putem să mergem peste primărie și să îi presăm.”

Pe 16 octombrie au trimis o scrisoare către primar.

I‑au cerut asfaltarea drumului, reabilitarea podului și un dispensar. N‑au primit răspuns și, o săptămână mai târziu, au trimis‑o și unei liste de jurnaliști din București, strategie pe care Magda a învățat‑o conștiincios de la PACT. Spre finalul lui octombrie, când se gândiseră să posteze pe YouTube un filmuleț în care să arate podul de lemn dărăpănat, au apărut utilajele. Primăria a reabilitat și drumul, și podul în noiembrie, un succes rapid, probabil datorat și alegerilor prezidențiale, recunoaște Magda.

Vara asta, grupul de șapte membri plănuiește să amenajeze un popas turistic. În casa de cultură e macheta, cu loc de joacă, foișor de întâlniri, tarabe de legume. A făcut‑o un sătean șomer, pasionat de modelaj în polistiren expandat, fiindcă îl scoate din griji ca un medicament. Magda îl tot invită la întâlniri. Cea mai bună lecție a ei în cei patru ani de schimbat Vizureștiul, e că „nu trebuie să ai nicio facultate ca să faci lucruri frumoase. Mă regăsesc în tot ce fac și mă simt bine că pot să fiu de folos comunității”. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Profită de momen‑ tele electorale. ›› Vezi ce vrea comu‑ nitatea ta. ›› Nu‑ți trebuie studii ca să insiști pe lângă primărie.

29

30

PREMIUL: PETRILA CU O MINĂ BUNĂ Societatea Culturală Condiția Română, Asociaţia Studenţilor şi Doctoranzilor Români din Franţa și Asociația Plusminus

Clopotul care vrea să trezească Petrila Ion Barbu, în centrul cultural POMPAdou, una dintre clădirile Minei Petrila salvate de la demolare.

Ca să înțelegi ce face Ion Barbu în Petrila, zice el, trebuie să citești o poveste. „A fost odată un nebun care era al dracului de deștept. Ce s‑a gândit el? Să le facă ceva oamenilor, să‑l pomenească și după moarte. Și a făcut un clopot.” Clopotul ăsta, continuă povestea, bătea numai când cineva, jos în colonie, făcea un lucru urât. „Se întâmpla ceva rău? Sbang!”

Povestea e scrisă pe‑un zid al casei lui Barbu, casă de colonie, cum se numesc casele construite pentru mineri, o nebunie improbabilă răsărită într‑un cotlon de stradă, toată colorată și decorată – pe dinafară, prin grădină, pe dinăuntru – cu versuri, citate din cărți, jocuri de cuvinte, imagini și obiecte (afară‑i vopsit gardul „I ♥ Kierkegaard”, în prag e căzut bolovanul „drob de sare”, înăuntru te pierzi citind pereții).

Ion D. Sîrbu e autorul poveștii de pe casă, Clopotul, și‑o mai poți citi în Povestiri petrilene, un volum reeditat în 2014 la inițiativa Societății Culturale Condiția Română, micul grup – vreo 20 de nădejde, majoritatea pensionari – strâns în jurul lui Barbu, prolific caricaturist de presă, artist instalaționist, promotor de cultură și clopot al Petrilei. „Patriot local până‑n dinți”, s‑a născut în Petroșani și și‑a trăit cei 62 de ani aici, pe Valea Jiului (cu o pauză de 31

șapte ani de navetă la București). Pe vremuri, spune el, Petrila era un oraș minier cenușiu, cumplit; acum, mina s‑a închis și o paște demolarea, centrul e tencuit într‑un roșu alarmant, tinerii au plecat și orășelul moțăie. Barbu vrea să‑l trezească: „În șase luni de zile aș face Petrila locul cel mai frumos – și cel mai trăznit”.

Așa că bate, ca clopotul din poveste, cu trăznăi artistice care arată și bunele, și relele orașului, asumându‑i istoria și personalitatea, întotdeauna cu mult umor – negru. În șase luni de zile Fiindcă Petrila e aridă cultural, a făcut festival aș face Petrila locul de teatru și muzică la el în curte. I‑a zis Om Rău, cel mai frumos – și îmbrățișând și totodată încercând să reabiliteze cel mai trăznit. imaginea zonei, distrusă de mineriade. (L‑a oprit după șase ediții, că nu l‑au mai ținut bugetul și sănătatea.) A vrut să facă din oraș o carte deschisă, la propriu, cu operațiunea Poeziduri: trei nopți în care să umple Petrila cu poezie românească. (L‑a oprit poliția, după două nopți și vreo 80 de case scrise.) A salvat de la prăbușire casa lui I. D. Sîrbu, „brandul numărul unu al Petrilei”, transformând‑o în „cea mai vie casă memorială de pe cuprinsul României”.

Pentru Mina Petrila a‑nceput să bată în 2012, după ce s‑a propus demolarea ei. I s‑a părut tragic să dispară cea mai veche mină din Valea Jiului, deschisă în 1859, plină de clădiri istorice, odată vârfuri ale tehnicii. Înainte de Revoluție, Barbu a și lucrat acolo 15 ani ca inginer topograf. „Sentimental din fire – deci mai prost”, a încercat să‑și mobilizeze foștii colegi, dar degeaba. Noroc că a cunoscut‑o pe arhitecta Cristina Sucala, membră a Asociației Doctoranzilor și Studenților Români din Franța, cu care s‑a aliat.

Au organizat două tabere de arhitectură româno‑franceze și au propus cinci scenarii de salvare a minei, sintetizate într‑un studiu de prefezabilitate.

Studiul a fost votat în unanimitate în consiliul local dar fără urmări concrete, așa că au continuat cu o operațiune de salvare a clădirilor valoroase arhitectural, prin includerea lor pe lista monumentelor istorice de 32

importanță națională – aprobată, pentru opt clădiri, în noiembrie 2014.

Au mai salvat de la demolare fosta stație de pompe, transformată într‑o săptămână de șantier cot la cot – petrileni și arhitecți nemți și români – în centrul cultural POMPAdou. „Am plecat de la următorul principiu: degeaba faci, vorbești, scrii, până nu văd ei un lucru palpabil, să‑l pipăie, să urle.” În povestea lui Sîrbu, petrilenii încearcă‑n fel și chip să facă clopotul să tacă. Bătăile lui Barbu au ecou oriunde altundeva, mai puțin în Petrila. Sunt înfundate, pe de‑o parte, de opacitatea autorităților: „Noi avem șansa unică în România de a avea un primar care datorită vicisitudinilor sorții a pierdut un singur mandat. Este un primar care are o seamă de calități și un mare defect: cred că nu a citit niciodată o pagină din I.D. Sîrbu, ceea ce aici e păcatul capital. Dacă citești din Sîrbu, el îți dă și soluțiile pentru salvarea minei, salvarea orașului”. Și mai dureroasă e apatia oamenilor, blocați în „n‑are niciun rost”, „și pentru ce?”, atât de obișnuiți să nu aibă în oraș o galerie de artă, un cinema, evenimente culturale, încât cred că așa e normal. „Întotdeauna plec de la premisa că nu‑i chiar așa de rău și‑ntotdeauna, după ce termin o acțiune, îmi dovedește că ba da, se poate și mai rău.”

Clopotul din povestea de pe zidul casei lui Barbu e, până la urmă, redus la tăcere. El însă nu dă semne de‑amuțire. „Vorba unei vânzătoare de chiloți: − Domnu’ Barbu, credeți că trăznăile astea din Petrila sunt gustate de mai mult de 20 de persoane? − Nu, nu cred. − Și atunci ce vă zbateți atâta? − Păi 20 oricum e mai mult decât unu”. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Nu considera nicio‑ dată că primarul e stăpânul tău. ›› Nu aștepta să facă altcineva ideile care‑ți trec ție prin cap. ›› Știu că n‑ai bani, dar renunțarea la o bere poate însemna un bun început.

33

34

PREMIUL: CU OCHII PE CIANURĂ Mining Watch România

Activist cu normă‑ntreagă Câțiva dintre mining watcheri, în biroul din Cluj Na‑ poca – cu bannere „pocket edition”, pentru intervenții spontane, oricând te nimerești pe lângă vreo cameră de filmat; posesorii își iau angajamentul să facă măcar o știre pe an.

Ce înseamnă, de fapt, să monitorizezi proiecte miniere distructive pentru natură și oameni și să ai grijă să nu se‑ntâmple? Pe scurt, înseamnă să fii campaigner, titulatura consacrată în străinătate a activiștilor cu normă‑ntreagă – dar cum în România ea încă nu e împământenită, îi lăsăm pe Roxana Pencea și Tudor Brădățan, doi dintre fondatorii rețelei Mining Watch România, care la 33 de ani au 13 ani vechime în domeniu, să‑ți explice pe‑ndelete.

Mai întâi, află că există o problemă, cum a fost în 2012, când un nou proiect de extragere a aurului cu cianuri a primit acordul de mediu, în Certeju de Sus, Hunedoara.

Activiștii din campania Salvați Roșia Montană, care din 2002 luptă împotriva celui mai mare proiect de minerit aur din România care nu s‑a întâmplat, au înțeles atunci că pericolul e mult mai mare și și‑au extins raza de acțiune.

Așa s‑a născut Mining Watch, o rețea de 10 organizații de mediu care stă cu ochii pe întreg Patrulaterul Aurifer – zona din Apuseni bogată în zăcăminte de aur și argint și cu tradiție în minerit din secolul XVIII –, plus Baia Mare. Au secretariatul în Cluj, sunt 15‑20 de activiști cărora „acolo le stă mintea tot timpul” și pentru șase‑șapte monitorizarea proiectelor miniere e job cu normă‑ntreagă.

35

Mina de la Certej ar implica dinamitarea a doi munți pentru a‑i transforma în cariere, două halde de steril pe care nu va mai crește nimic zeci de ani și două iazuri de decantare în care se vor colecta toate resturile după extragerea metalelor prețioase prin cianurare.

Operațiuni „low‑cost”, cum se laudă compania canadiană Eldorado Gold care deține 80% din proiect, neasigurate în cazul unui accident, într‑o zonă montană din care o parte e desemnată arie naturală protejată, la buza unei Stăm cu ochii pe ei comune ai cărei locuitori nu par să conteze. la fiecare pas și de Săpăturile după informații sunt esențiale fiecare dată vom în munca de mining watcher. Sunt fluenți în apela la justiție legaleza și birocrateza românească ca să facă când autoritățile față interacțiunii cu instituțiile care nu publică ne fentează. informațiile și bulibășelii de proceduri, avize și autorizații în care pot găsi nereguli. „Stăm cu ochii pe ei la fiecare pas și de fiecare dată vom apela la justiție când autoritățile ne fentează.”

Brațul juridic al rețelei, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, depune constant sesizări și intentează procese pentru accesul la informație. Așa au reușit recent să completeze harta terenurilor concesionate în Patrulater, care‑a revelat ceea ce ei consideră cel mai mare pericol: Certej pare doar o felie dintr‑un proiect mult mai mare, „o suprafață apocaliptică” explodată de proiecte miniere.

Când descoperă o neregulă, dezlănțuie o avalanșă de acțiuni. Anul trecut în octombrie, au văzut că la Certej se construia de zor o hală care nu avea afișată autorizația.

Au trimis plângeri, comunicate, sesizări, l‑au tocat pe primar care se jura că autorizația există dar nu vrea să o arate, au făcut un apel către public să ceară personal verificarea ei. (În ianuarie 2015, Inspectoratul de Stat pentru Construcții a declarat că autorizația exista dar era ilegală; lucrările s‑au oprit în noiembrie.)

O altă problemă e lipsa de informare a localnicilor. În Certej, comunitatea nu a păstrat în memoria colectivă accidentul din 1971, mușamalizat de regimul comunist, 36

când a cedat barajul unui iaz de decantare și‑un val de mâl a luat‑o la vale peste blocuri și case. Imaginea mineritului e în general idilică, sunt puțini cei care se opun proiectului și acelora le e frică să vorbească. Activiștii țin legătura cu ei, schimbă informații și încearcă să crească rezistența, asigurându‑i că nu sunt singuri.

Experiența campaniei Salvați Roșia Montană le dă un mare avantaj. Știu cum să comunice un subiect dificil, tot timpul cu date și fapte susținute de surse, în comunicate de presă, newslettere, rețele sociale. Mai mult, campania pentru Roșia Montană a introdus în conștiința publică ideea că mineritul cu cianuri e periculos. „Te chinui mult mai puțin să explici, e așa de fain. Suntem norocoși!”

Pentru ei, munca asta e un stil de viață, cu momente intense pe care le trăiesc personal (îi auzi spunând că au albit din cauza unei autorizații, sau că‑s gata să caute o soluție până le crapă capul). Mesajul către autorități e grăitor: „Au niște cerberi care stau cu ochii pe ei. Știm care sunt mârșăviile pe care trebuie să le facă pentru proiectul ăsta – printr‑un miracol să nu observăm vreo chestie”.

E o meserie în care doar norocoșii apucă să vadă rezultate, fiindcă luptele sunt pe termen foarte lung.

Soluțiile, spun mining watcherii, ar fi politicile publice responsabile, care să ia în calcul impactul real asupra naturii și oamenilor, curățarea statului de corupție, investițiile în urban mining (extragerea aurului din deșeurile electronice). Dar se bucură că li se alătură tot mai mulți și că, după Roșia Montană, victoria – chiar dacă nu sunt încă acolo – pare posibilă. „Nu câștigi tu ca grup mic de oameni care duc lupta asta. Victoria e când oamenii conștientizează și nu permit astfel de proiecte.

Așa câștigi.” ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Cere întotdea‑ na număr de înregistrare când te adresezi unei autorități. ›› Insistă până obții ce vrei, ce e corect. ›› Fii mereu cu un pas înaintea lor.

37

38

PREMIUL: REZISTENȚA DIN PARCURI Grupul Parcul Tineretului

Trei pentru Tineretului Dumitru Lupescu, Silvia Mărgineanu și Elena Iancu sunt trei vecini din cartierul bucureștean Tinere‑ tului, care luptă îm‑ potriva construcției unui ansamblu rezidențial în parc.

Anul trecut, într‑o dimineață de mai în care ploua cu găleata, Elenei Iancu, o bucureșteancă de 52 de ani, i s‑a părut că aude o drujbă și trosnet de copaci. Când s‑a uitat pe fereastră, a văzut cum, rând pe rând, arborii din Parcul Tineretului se prăvălesc la pământ. La fiecare huruit de drujbă, Iancu simțea că cineva îi taie propria mână.

A ieșit în halat și le‑a spus jandarmilor din parc să‑i oprească pentru că nu au aviz de defrișare. Jandarmii au ridicat din umeri și i‑au spus că terenul unde se taie copacii e proprietate privată. L‑a sunat pe vecinul Dumitru Lupescu, 65 de ani, fost ofițer superior în armată, care stă la două blocuri distanță. Lupescu și Iancu știau că va începe în curând construcția din parc și că dezvoltatorul imobiliar are autorizație de construire.

Dar știau și că nu obținuse avizul de defrișare a celor 415 copaci, frasini, pini, stejari, tei, arțari, corcoduși, sălcii, mesteceni, ulmi, chiar și un cireș și un piersic.

Cei doi au dat alarma la organizațiile de mediu Eco‑Civica și Salvați Bucureștiul, cu care colaborau, alți vecini, televiziuni. În două ore, aglomerația de bucureșteni i‑a oprit pe muncitorii care tăiaseră deja 19 copaci.

Parcul Tineretului, cel mai mare din sectorul 4, a pierdut în 2007 20.000 de metri pătrați, în urma unei 39

retrocedări complicate. Noua proprietară, Marioara Micșunescu, deținătoarea mai multor imobile din București, a oferit terenul, printr‑un contract de asociere, unui dezvoltator care și‑a propus să construiască șase blocuri cu două etaje și mansardă. O investigație a jurnaliștilor RISE Project arată că afacerea urmează să‑i aducă lui Micșunescu nouă milioane de euro. Deși proprietara a obținut autorizație de construire în 2012, după un proces câștigat cu primăria Un muncitor i‑a sectorului 4, ca să înceapă lucrările avea nevoie strigat să plece, și de aviz de defrișare. Primăria Capitalei a că e proprietate refuzat să acorde avizul – care ar fi încălcat legile privată. Băiatul de protecție a mediului – și, în 2013, Micșunescu i‑a răspuns: „Nu, e a dat în judecată și această instituție. parcul unde m‑a Iancu și Lupescu sunt președinți de crescut mama!”. asociații de proprietari și muncesc în timpul liber să oprească betonarea parcului. Nu‑și pot închipui viața fără priveliștea verde, nu vor să se trezească dimineața și să privească un bloc, nu vor să li se aglomereze strada de mașini parcate.

Lupescu își găsește timp chiar dacă trebuie să aibă grijă de soția bolnavă, de nepot. Își ține documentele aranjate minuțios într‑un dosar gros și e mereu pus la punct cu legile și chichițele juridice. Trăiește cu speranța că parcului i se va face la un moment dat dreptate.

Iancu s‑a mutat din Colentina în Tineretului în 1985.

Pe timpul comunismului a lucrat chiar la institutul de proiectări care a realizat planul parcului, după modelul Disneyland, care‑l fascinase pe Ceaușescu în vizita din Franța. Acum lucrează part‑time la o firmă de contabilitate, dar are zile când stă numai pe telefon pentru parc, uită și de făcut mâncare sau curat prin casă. Familia îi mai spune că numai parc are în cap. În mai 2014, după ce oamenii din Tineretului au reclamat defrișarea celor 19 copaci, Garda de Mediu a sancționat constructorul cu 40.000 de lei. Acesta a refuzat să plătească amenda și a contestat‑o în instanță. În iulie au mai fost doborâți 59 de copaci, constructorul a 40

mai primit o amendă, de 100.000 de lei, dar și pe aceasta a contestat-o.

Astă‑vară, Iancu și Lupescu, alături de cele două ONG‑uri, i‑au cerut primarului sectorului 4 să revoce autorizația de construire. Răspunsul a fost halucinant: nu putea, fiindcă zona nu ar fi aparținut niciodată parcului. Locatarii își amintesc însă că zona nu a fost sălbatică, ci a avut arbori îngrijiți și bănci.

Cei doi au mobilizat zeci de vecini să protesteze în fața șantierului. Așa au cunoscut‑o pe Silvia Mărgineanu, o pensionară de 61 de ani, fostă profesoară de engleză și angajată a ambasadei SUA, petiționară înrăită. Fără să știe de demersul lor, trimisese și ea zeci de e-mailuri către politicieni, autorități publice, instituții europene, ca să reclame abuzul. Au început să lucreze toți trei ca să salveze ce mai rămăsese din parc.

Vara trecută, când muncitorii au venit să toarne fundația primului bloc, oamenii au ieșit în stradă. Fiul lui Iancu, care are 19 ani, s‑a pus în fața mașinii. Un muncitor i‑a strigat să plece, că e proprietate privată. Băiatul i‑a răspuns: „Nu, e parcul unde m‑a crescut mama!”.

Energiile lor sunt diferite și asta face bine grupului.

Când unul e descurajat, celălalt îl mobilizează. Când a auzit ce putere financiară are proprietara, Mărgineanu s‑a întristat. I se părea că nu mai au nicio șansă să‑și păstreze locul de unde‑și încarcă bateriile. Cel mai rău o doare când vecinii îi descurajează și le spun că totul e în van pentru că deja se construiește. Chiar primarul sectorului 5, cu care localnicii se mai întâlnesc uneori în parc, le spune că lupta e o cauză pierdută.

Din cei aproape 500 de copaci, au mai rămas aproape 300. Un bloc este deja ridicat, altuia i s‑a turnat fundația.

Primăvara asta, grupul a gustat însă o primă victorie mai consistentă: Curtea de Apel a respins definitiv cererea lui Micșunescu de avizare a defrișării. Cei trei speră ca decizia instanței să pună capăt construcției. Altfel, spun ei, vor continua procesele în instanță până când șantierul va redeveni parcul pe care l‑au pierdut. ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Citește Ghidul juristului. ›› Pune-te la punct cu legea 544/2001 și 27/2007. ›› Mobilizează prin viu grai, telefon, Facebook, e-mailuri.

41

42

PREMIUL: BUGETARE LA SÂNGE Asociația Dăruiește Viață

Lupta împotriva ministerului Morții Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu l‑au convins pe mi‑ nistrul Sănătății să deconteze analizele pentru diagnostica‑ rea leucemiei.

Vara trecută, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, fondatoarele asociației Dăruiește Viață, au aflat că laboratoarele ultraperformante de diagnostic al cancerului limfatic nu funcționează. Nu pentru că s‑ar fi stricat sau pentru că nu existau pacienți, ci pentru că reactivii, substanțele care ajută la diagnosticare, nu erau decontați de stat. Unii medici oncologi le spuseseră că, deși România decontează tratamente scumpe, partea de diagnosticare este complet nefinanțată.

Situația era absurdă.

Cele două se ocupau deja din 2011 cu dotarea și renovarea spitalelor în special de oncologie. Au strâns de la diverse companii peste patru milioane de euro, mare parte din fonduri primindu-le prin cei 20% din impozitul pe profit pe care orice firmă îi poate redirecționa anual unui ONG. Așa au amenajat 26 de camere sterile în trei spitale din București, necesare pentru că pacienții care trec prin chimioterapie sau intervenții chirurgicale dezvoltă ușor infecții. Au dotat Secția de neonatologie de la maternitatea Polizu din București cu nouă incubatoare pentru bebelușii născuți prematur.

Tot din acești bani au adus în Institutul Clinic Fundeni și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii din Timișoara cele două laboratoare ultraperformante. Copiii și adulții 43

cu cancer limfatic puteau fi, astfel, diagnosticați corect.

Altfel, diagnosticarea se făcea la microscop, o metodă învechită, care nu poate stabili subtipul leucemiei (sunt zeci) și nici clasa de risc. O diagnosticare greșită poate ucide un pacient căruia i s‑a aplicat un tratament prea agresiv sau unul prea slab. În iunie 2014, au trimis un memoriu ministrului Sănătății, să‑l convingă să deconteze analizele pe care le putea face noua aparatură. Știau că nu se va rezolva Am fost conștiente totul într‑o zi, așa că plănuiau să scoată din nou că trebuie să facem artileria: telefoane, e-mailuri, mesaje pe Facebook. tot ce știm, dar nu Gheorghiu și Uscatu se știu de peste 10 ani. Au trebuie să 45, respectiv 40 de ani, și s‑au împrietenit când ne asumăm nici au devenit vecine. În 2009, Gheorghiu administra binele, nici răul. o companie de transport, iar Uscatu era brand manager la o firmă de suplimente nutritive. Într‑o zi, Gheorghiu a primit un e-mail despre Dragoș, un adolescent de 18 ani bolnav de cancer. Mama lui cerea disperată ajutor ca să strângă 150.000 de euro pentru o operație în străinătate. Gheorghiu l‑a trimis mai departe prietenei sale și a întrebat‑o scurt: „Ce crezi că s‑ar putea face?”. Și‑au amintit că auziseră de un formular prin care statul român poate deconta tratamente la spitale din afară, așa că au început să dea telefoane. Au intrat într‑un marasm birocratic: funcționarii de la ministerul Sănătății le trimiteau la Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Cei de acolo la Direcția de Sănătate Publică, de acolo la ministerul Muncii, apoi la Guvern. Procedura prin care un pacient obținea formularul era extrem de anevoioasă. Acordul se dădea în ședința de Guvern, printr‑o hotărâre, nicidecum la minister. Uscatu spune că răspunsurile de genul „a, nu se poate” le dădeau o energie incredibilă. Stăteau până la două noaptea și scriau emailuri către politicieni și vedete în care acuzau statul că lasă oamenii să moară.

Ca să grăbească lucrurile, au organizat un protest în fața Guvernului – ca să obțină autorizație au strigat la ușa primarului. 100 de oameni au ieșit în stradă și, în câteva zile, autoritățile au semnat formularul.

44

În seara în care știrea despre protest a apărut la Pro TV, femeile au primit aproape 300 de e-mailuri de la oameni care, 3 SFATURI la fel ca Dragoș, așteptau de luni bune să primească tratament CETĂȚENEȘTI în străinătate. (Chiar dacă operația i‑a reușit, tânărul ›› Dacă spui că pentru care au luptat a murit după nici un an. N‑a rezistat salvezi lumea, nu vei putea face nimic. tuberculozei, cu care se infectase în spitalele românești.) ›› Opoziția Gheorghiu și Uscatu au decis să continue. Au strâns 9.000 autorităților de semnături pentru petiția care cerea debirocratizarea motivează. Încearcă și tu. formularului și, peste doi ani, au obținut simplificarea ›› Scrie sute de procedurii. În 2012, și‑au părăsit slujbele și au fondat e‑mailuri și dă zeci asociația Dăruiește Viață, unde acum lucrează full‑time. de telefoane.

Vara trecută, după ce nu au primit niciun semn de la minister în 30 de zile – perioada în care instituțiile publice trebuie să răspundă le cetățenilor sau ONG‑urilor –, Uscatu a întrebat retoric pe Facebook câți copii trebuie să mai moară până când „Ministerul Morții” decide să deconteze analizele.

Un consilier din minister a văzut statusul și au fost invitate rapid la o întâlnire cu ministrul Sănătății, care le‑a promis că analizele vor fi decontate din 2015. Gheorghiu și Uscatu au redactat un protocol care să oficializeze promisiunea și l‑au trimis la minister pentru semnare.

După alte runde de telefoane și așteptări, la începutul lui septembrie, ministrul a semnat protocolul.

De anul acesta, analizele sunt decontate de stat. Când au anunțat public decizia, oficialii nu au menționat că totul a pornit de la Dăruiește Viață. Dar ele spun că victoria le‑a fost suficientă. Bucuria a venit când un medic le‑a spus că au adus România cu 25 de ani în față în domeniul hemato‑oncologiei.

Acum renovează camera de gardă de la secția de pediatrie din Fundeni, proces pe care‑l monitorizează la fel de atent ca atunci când își renovează casele. Vor să facă o cameră de gardă veselă și prietenoasă pentru cei 3.500 de copii care ajung anual acolo. În ultimii cinci ani au învățat că nu ar putea face nimic dacă și‑ar propune să salveze lumea, spune Gheorghiu: „Am fost conștiente că trebuie să facem tot ce știm, dar nu trebuie să ne asumăm nici binele, nici răul”. ■ 45

46

PREMIUL: NATURĂ FĂRĂ CONDUCTĂ WWF România

Râuri vii și energie verde Râul Topolog, salvat în 2013 de WWF împreună cu alte ONG-uri de mediu de la secarea cu o microhidrocentrală.

— Foto: Dan Dinu

Râurile de munte din România sunt în pericol din cauza unui paradox. Pe de‑o parte, sunt o sursă de energie regenerabilă, sau „verde”, promovată peste tot în lume ca alternativă necesară la energia din combustibili fosili, poluantă și limitată. Pe de altă parte însă, râurile de munte au fost sau urmează să fie punctate cu peste 500 de microhidrocentrale, aproape jumătate în sau aproape de arii naturale protejate.

Microhidrocentralele forțează natura, afectând tot ecosistemul râului. Apa e captată de sus în munte, unde de multe ori nici omul nu ajunge – așa că, mai întâi, trebuie lărgit drumul, cu excavatoare și explozibili.

Curgerea apei trebuie deturnată – blocând migrația viețuitoarelor și alunecarea sedimentelor care filtrează râul. Apa e direcționată în conducte lungi și de opt‑zece kilometri, pentru care trebuie defrișat tot ce le stă‑n cale: stejari bătrâni de sute ani, păduri de anini, protejate la nivel european și importante pentru stabilizarea solului. Conductele trimit apa în centrala electrică, o infrastructură din beton care mutilează peisajul. Deseori, în amonte rămân kilometri de albie abia petrecută de‑un fir de apă, sau secată și fără viață.

Capacitatea energetică nu le justifică: între 0.5 și 2‑3 MW (pentru care e nevoie de mai multe centrale în lanț), 47

nesemnificativ, spune un raport internațional, comparat cu producția din alte surse – o hidrocentrală mare are o capacitate de până la 1.000 MW. Dar ele s‑au tot construit după aderarea la UE în 2007, cu fonduri europene și recompense în certificate verzi, într‑o vrie a investițiilor fără un cadru legal care să protejeze mediul.

Acest context a generat campania WWF România „Râurile de munte: ultima șansă”, demarată în noiembrie 2013 și menită să atragă atenția autorităților și a Soluția pe termen publicului asupra acestor investiții, astfel încât să lung sunt comuni‑ devină cu adevărat verzi. tățile locale active, În primul rând, să nu se construiască în ariile puternice, care să protejate pentru anumite specii sau habitate de poată să participe râu, sau pe râurile cu o stare ecologică foarte la luarea deciziilor. bună, neschimbate de om – deja rarități în Europa. Iar pentru râurile din afara acestor zone „no‑go”, să se ia în calcul nu doar potențialul energetic, ci și impactul asupra naturii și oamenilor.

Localnicii sunt afectați de microhidrocentrale, pensiunile și pescăriile lor nu mai au rost într‑un peisaj industrial și, mai ales pe secetă, oamenii ajung să concureze pentru apa pentru irigații sau adăparea animalelor. Dar procesul de avizare neglijează comunitatea locală, astfel că echipa a întâlnit cazuri în care oamenii s‑au pomenit într‑o zi cu râul secat.

O bună parte din soluție ține de modificarea legislației.

De exemplu, Apele Române, prima instituție care dă undă verde unei microhidrocentrale, e și prima care câștigă de pe urma ei, fiindcă primește chirie pentru porțiunea de râu; în plus, percepe o garanție pe care dezvoltatorul o pierde dacă nu finalizează proiectul, așa că acesta pune presiune pe următoarele autorități. „Procesul e netransparent”, spune Diana Cosmoiu, implicată în partea de politici publice a campaniei. „Agențiile de mediu nu publică suficiente date ca să aflăm de investiții, ne trezim în faza de construcție.”

O victorie a fost salvarea râului Topolog, afluent al Oltului care unește două izvoare de pe versantul sudic 48

al Făgărașilor, într‑o arie naturală protejată. Mai multe ONG‑uri s‑au aliat și au reușit să aducă suficiente argumente 3 SFATURI CETĂȚENEȘTI încât Agenția de Protecția Mediului să respingă, în decembrie 2013, proiectul unei microhidrocentrale. ›› Pasivitatea nu e o Altă victorie a fost promisiunea de la Apele Române că opțiune. noile avize vor cere monitorizarea volumului de apă care ›› Informează-te și susține demersurile intră în microhidrocentrale și care rămâne pe râu – deși ONG-urilor și activ‑ procentul necesar vieții variază de la râu la râu, până iștilor de mediu. acum se folosea doar o estimare statistică. ›› Cere-le au‑ Campania a vizat și sursele de finanțare, obținând torităților acțiuni concrete: semnează printr‑un acord cu Comisia Europeană excluderea petiții, mergi la dez‑ microhidrocentralelor de la finanțările europene. Iar bateri și proteste. în ianuarie 2014, a semnat un protocol de colaborare cu Departamentul de Ape, Păduri și Piscicultură și a obținut suspendarea procesului de autorizare pentru toate proiectele din arii protejate, până când se va clarifica mecanismul de planificare și se vor stabili zonele no‑go.

Dar, într‑un sistem instabil – într‑un an de campanie, au discutat cu patru miniștri ai mediului –, în vâltoarea birocratică sub presiunea pentru investiții cu orice preț, soluția pe termen lung, spune Cosmoiu, stă în „comunitățile locale active, puternice, care să poată să participe la luarea deciziilor”.

WWF se dorește un facilitator, care să se adapteze la nevoile localnicilor și să le susțină inițiativele. Campania a atras „aliați de nădejde”, organizații și activiști, specialiști, iubitori de natură din țară care au contribuit cu informații din teren și au ajutat la propagarea mesajului. Și a creat unelte utile, cum sunt forumul pentru organizații și activiști locali și harta care suprapune râurile valoroase și microhidrocentralele existente sau în proiect (raurileromaniei.ro), importantă pentru a înțelege ce trebuie să protejeze.

Motive de speranță există, unul fiind mobilizarea sătenilor pentru salvarea râurilor Mara și Cosău din Maramureș, despre care citești în următoarele pagini. „Acolo unde comunitatea se opune, e greu să înainteze proiectele”, spune Cosmoiu. „E un model de implicare publică care poate fi multiplicat.” ■ 49

50

PREMIUL: NATURĂ FĂRĂ CONDUCTĂ Grupul de Inițiativă Locală Mara‑Cosău

Mândrie și luptă anti‑beton Petru Drăguș pe malul Marei, râul din comuna Ocna Șugatag pentru care s‑a mobilizat alături de consăteni ca să‑l salveze de la construcția de microhidrocentrale.

Drumuri care se‑ncolăcesc pe dealuri căptușite‑n verde suculent, piscuri aliniate‑n zări peste pâlcuri de păduri pestrițe, căpițe ordonate și felii negre de pământ care‑așteaptă să‑ncolțească, aer tare și vuiet de ape rostogolite prin văi – așa‑i primăvara în Maramureș, tărâm pe care greu îl încap cuvintele, de‑nțeles că‑i locuit de oameni pe care greu îi încape mândria.

Uite‑l de pildă pe Petru Drăguș, bărbat zdravăn de 50 de ani, născut și crescut aici, cu poveștile bunicilor care n‑au vrut să‑și dea pământul comuniștilor și‑au plătit cu oase sfărâmate în piața publică, călit de când abia se ițea din cizme de munca la oi pe frontieră, fiindcă erau nouă frați și‑așa a făcut bani de uniformă de școală, certat și el cu regimul și fugit de puștan în Italia, unde‑a lucrat 22 de ani pe TIR și a ajuns lider de sindicat. Dar tot s‑a întors, că aici e acasă – și el e un moroșan de nu se poate, de‑aia nu poate să stea să se uite când îi e tărâmul amenințat.

De 10 ani, de când s‑a stabilit în Ocna Șugatag, unde are o vulcanizare și spălătorie auto, Drăguș „se bate cap în cap” cu autoritățile locale – „bandiți” care nu‑și fac datoria. „Vor să țină poporul în sărăcie – nu doar economică, mentală.” De pildă, cum au putut să accepte proiectele pentru patru microhidrocentrale pe Mara și51

un afluent, râurile Șugatagului, și trei pe Cosău, tot aici aproape, fără să‑i întrebe măcar pe săteni?

Drăguș a aflat în primăvara lui 2014 de microhidro­ centrale. Știa „monstruozitatea” de la Cavnic, la vreo 25 de kilometri de Șugatag, nu voia una și pe Mara: „Se distruge fauna, flora, oamenii care au investit pentru ele.

Cum să distrugi patrimoniul natural – atât mai avem”.

Maramureșul istoric, cum e numită zona Mara‑Cosău‑Creasta Cocoșului, e crescut din Se distruge fauna, bogățiile naturii, protejată prin includerea flora, oamenii care în rețeaua de situri Natura2000, iar apa e au investit pentru esențială – pentru udatul culturilor și adăpatul ele. Cum să dis‑ animalelor, pentru pescării și pensiuni, afacerile trugi patrimoniul de turism de pe malul râurilor. natural – atât mai Campania de salvare a râurilor Mara și avem.

Cosău s‑a‑nchegat rapid. Drăguș și un consilier local s‑au aliat cu WWF, activi în zonă cu o campanie de promovare a ecoturismului și una împotriva microhidrocentralelor distructive pentru natură și comunități (despre care ai citit în paginile anterioare).

S‑a alăturat și o agenție de publicitate din Baia Mare, alți moroșeni preocupați de distrugerile provocate de aceste proiecte de energie verde.

Mobilizator învățat de experiența de sindicat, Drăguș a mers prin baruri și‑n târg, a dat telefoane, „injectându‑i” pe oameni ca să se revolte: „N‑o să aveți apă să‑i dați la vacă”, „uitați‑vă ce s‑a întâmplat la Cavnic, la Strâmbu Băciuț, au distrus valea”; „e pentru viitorul copiilor voștri”. S‑au strâns vreo 25‑30 de oameni din comună, în câteva zile au înființat Grupul de Inițiativă Mara‑Cosău – „ca să dea forță vocii noastre” – și au cerut o întâlnire cu primarul.

Dezbaterea a avut loc pe 8 iunie 2014, la căminul cultural, mai plin decât l‑a văzut Drăguș vreodată: să fi fost vreo trei sute, mulți în costume moroșene. Din partea autorităților au fost primarul, trei consilieri, un reprezentant al Sistemului de Gospodărire a Apelor (care dăduseră deja un aviz favorabil, la fel ca Agenția 52

de Protecție a Mediului) și șeful de post (la intimidare, crede Drăguș, care‑a și depus o sesizare despre necesitatea prezenței lui). Ordinea de zi: vreți sau nu microhidrocentrale? Discuția a durat vreo două ore „încinse în sensul bun, se vedea că oamenilor le pasă”.

Autoritățile au tot încercat să tărăgăneze, dar sala a răspuns, ridicată‑n picioare: „Nu vrem!”.

De atunci, avizele pentru microhidrocentralele de pe Cosău au expirat și n-au fost înnoite. Pe Mara, construcția microhidrocentralelor n-a început, dar situația avizelor e incertă – unii responsabili n-au fost de găsit, alții au refuzat să ofere informații; sunt surse care spun că ar fi anulate, primarul comunei spune că sunt valabile, deși sătenii se opun proiectului. Oricum ar fi, Drăguș nu s‑a liniștit: „Subiectul trebuie discutat în continuare, trebuie menținută presiunea”.

Fronda îi dă bătăi de cap lui Drăguș. Mulți îi zic că e nebun, mama își face griji, are nenumărate povești cu amenințări și bețe‑n roate. Îi înțelege pe cei care s‑au retras de frica repercusiunilor (consilierul local care s‑a împotrivit proiectelor a fost avertizat în scris de dezvoltatori), dar lui spune că nu‑i e frică. Bătălia e personală: „E dureros când instituțiile statului se pun la dispoziția mafioților. Pun suflet, mă împresoară, mă revoltă”. Banii sunt importanți, spune el, dar demnitatea și principiile sunt și mai importante. „Decât să mor în genunchi, prefer să mor în picioare luptând.”

E mândru de moroșenii care au umplut căminul cultural, i‑a crescut „sufletul cât măciuca”. E mândru de cei câțiva care au refuzat să‑și vândă terenul, „intelectualii de la coarnele plugului – te fac din două vorbe” care au înțeles că numele lor va fi legat de nenorocirea satului. Vede cum sistemul social actual, ca și vechiul regim, crește oamenii cu frica de a vorbi, iar soluția e unitatea. „Nu ei sunt tari, noi suntem slabi.

Uniți, avem forță.” ■

3 SFATURI CETĂȚENEȘTI ›› Luptați pentru cauza voastră. ›› Gândiți o strategie, un proiect. ›› Unitatea vă dă forță.

53

54

PREMIUL: UN STILOU NUMIT PUTERE Catiușa Ivanov

Reporter pe administrație Catiușa Ivanov a câștigat premiul special pentru jurnaliști care scriu despre inițiative civice.

Catiușa Ivanov este jurnalist la HotNews.ro și scrie despre administrația publică, de la abuzuri ale autorităților sau construcții de clădiri în zone verzi, până la grupuri de cetățeni care pun presiune pe primari. Este bucureșteancă, are 30 de ani și colaborează cu site-ul România Curată, al Societății Academice Române. A mai scris la Jurnalul Național, Gândul și Libertatea. Când nu stă pe teren sau scrie, aleargă prin parcuri, înoată, merge cu bicicleta. Speră să termine în octombrie primul maraton.

Cum ai ajuns să scrii despre inițiative civice?

Din întâmplare și oarecum dintr‑o nevoie socială. Primul meu an de presă a fost la suplimentul de casă și gradină al Jurnalului Național. Făceam rubrica de utile și mai scriam câte un reportăjel despre oraș. Așa am ajuns pentru prima oară în contact cu primăriile. Am început să învăț despre urbanism și dezvoltarea orașului, despre abuzurile care se petrec în acest domeniu. Practic eu am început în sens invers. Întâi am scris despre urbanism, iar oamenii văzând că scriu despre asta, poate chiar despre blocul care se ridica la doi metri de fereastra casei lor, au început să mă caute și să îmi spună poveștile lor, în speranța că‑i puteam ajuta.

55

Nu a fost o știre de la care am pornit să scriu despre asta, ci a fost dorința de a face dreptate și de a ajuta niște oameni pe care administrația locală fie îi umilea, fie îi ignora, deși era clar că aveau dreptate. În plus, am călătorit mult în Europa și am admirat orașele din Vest, unde patrimoniul construit este atât de bine protejat.

Mi‑am dorit asta și pentru orașul meu.

Ce texte ai scris și ți‑au rămas în minte prin prisma oamenilor pe care i‑ai intervievat? Îmi este foarte drag Nicușor Dan de la Asociația Salvați Bucureștiul care luptă de ani de zile cu abuzurile administrației locale și a câștigat o mulțime de procese în instanță, procese despre care scriem în mod frecvent. Din nefericire, deciziile instanței nu prea sunt puse în aplicare. Am o relație bună cu Dan Trifu de la Eco‑Civica. El ține mult legătura cu cetățenii și îmi spune imediat când se defrișează ilegal un spațiu verde, ca să putem scrie în timp util. Îl respect foarte mult pe domnul Dumitru Lupescu, un om care locuiește vizavi de Parcul Tineretului, unde se construiește un ansamblu de blocuri, și luptă de câțiva ani pentru salvarea parcului. Îmi sunt foarte dragi cetățenii din strada Luncșoara care doresc să oprească construcția unui bloc care se ridică peste un loc de joacă.

Cea mai impor‑ tantă lecție este că, dacă vrem o schimbare, trebuie să ne implicăm.

Ce ai învățat de la oamenii despre care ai scris, ca jurnalist și ca cetățean?

De obicei avem așteptări ca altcineva să rezolve ceea ce ne nemulțumește. Când vine vorba de oraș așteptăm asta de la primărie, de la ONG‑uri, de la Dumnezeu. Cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat‑o este că, dacă vrem o schimbare, trebuie să ne implicăm. Și putem începe chiar de la ușa noastră. Majoritatea scărilor de bloc sunt murdare, neîngrijite, pline de gunoi. Ca un prim pas, putem să ne implicăm, să strângem bani și să facem curat în scara blocului. Apoi, putem să facem curat 56

în grădina din fața blocului și să‑i sancționăm verbal pe vecinii care sunt prinși că aruncă gunoi. Apoi, dacă vrem să circulăm civilizat pe trotuar, putem încerca să nu mai parcăm pe trotuar și să lăsăm mașina acasă când nu avem neapărat nevoie de ea. Apoi, când vedem ceva în neregulă în oraș, să sesizăm autoritățile, să cerem să‑și facă treaba. Sunt schimbări mici, dar dacă toți am începe să le facem, în câțiva ani orașul nostru va avea o altă față.

Dacă aveți informații despre transformarea ilegală a Bucureștiului, îi puteți scrie Catiușei la catiusa.ivanov@ gmail.com.

Ce urmează pentru tine? Îmi doresc să scriu mai mult și mai bine. De aproximativ un an am început să scriu despre defrișările ilegale de păduri și îmi doresc să aflu cât mai multe informații pe acest domeniu. Îmi doresc, de asemenea, ca autoritățile să fie mai transparente și să ne ofere informațiile care sunt publice, așa cum cere legea. ■

57

EROII CERE

Grupurile civice pe care CeRe le‑a sprijinit în 2014, premiate la Gala Premiilor Participării Publice, în martie 2015.

58

Cetățenii CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică ajută mai multe grupuri de acțiune civică sau organizații din București și alte orașe să‑și atingă scopul. Unii luptă pentru mai mulți copaci, alții, să‑și asfalteze străzile sau să refacă spațiile de joacă din cartier. Echipa CeRe îi învață cum să scrie memorii către primării, cum să organizeze evenimente în cartier și cum să vorbească presei despre victoriile lor. Dacă vrei să te alături acestor cetățeni eroi, contactează‑i.

Grupul civic Luptăm pentru Aleea Lungulețu Sector 2, București

Au convins primăria să suspende autorizația de construire pentru o clădire de opt etaje în apropierea zonei în care stau.

 Luptam pentru Aleea Lunguletu  Cristina Necula cristina_anca_necula@yahoo.com Grupul de Inițiativă Civică Lacul Tei Sector 2, București

Un grup de cetățeni din zona Lacul Tei a pus presiune pe primărie ca să reabiliteze strada Aleea Județului și caută soluții ca autoritățile să refacă Parcul Circului.

 Grupul de Inițiativă Civică Lacul Tei WWW

laculteiinfo.wordpress.com

 Silvia Cruceanu Grupul civic Luptă pentru strada ta

initiativalacultei@gmail.com

Sector 2, București

Cruciada Locatarilor

Au reușit să determine primăria să oprească construirea ilegală a unei clădiri de 10 etaje.

La solicitarea lor, prefectul Bucureștiului a cerut chemarea în judecată și suspendarea executării construcției.

Sector3, București

 Lupta pentru strada ta  luptapentrustradata@gmail.com

 Cornelia Mihail cornelia.mihail18@gmail.com

Un grup de bucureșteni din cartierul Titan (B‑dul Nicolae Grigorescu nr. 18) a salvat 8.000 mp de spațiu verde și parcări din fața blocului, pe care urma să se construiască un complex de clădiri.

59

Grupul de Inițiativă al cetățenilor din Prelungirea Ghencea

Grupul de Iniţiativă Oponenţă Proiect Străpungere Ciurel ‑ A1,

Sector 6, București

Vor să atragă atenţia asupra proiectului primăriei „Drumul expres Ciurel ‑ Splaiul Independenţei ‑ Autostrada A1 Bucureşti Piteşti”. Grupul a reușit să anuleze în instanță planul urbanistic zonal (PUZ) și autorizația de construire ale proiectului.

Luptă pentru lărgirea bulevardului Prelungirea Ghencea din București, crearea de trotuare, piste de bicicliști. În ultimii ani, zona Prelungirea Ghencea s‑a aglomerat din cauza construirii de noi complexuri rezidențiale, dar străzile secundare sunt neasfaltate sau pline de gropi.

Sector 6, București

 Victor Rausse victor_rausse@yahoo.com

 Initiativa Prelungirea Ghencea  Delia Mihalache

Grupul Iniţiativa Favorit

initiativa.ghencea@yahoo.com

Sector 6, București

Grupul de Inițiativă Civică Callatis Drumul Taberei Sector 6, București

După ce în 2012 au reușit să convingă autoritățile să refacă parcul Istru, în 2014, la presiunea grupului, Primăria Sectorului 6 a creat o alee pietonală între ca elevii din cartier să aibă un drum mai scurt spre școală.

Luptă pentru deschiderea unui centru cultural comunitar în fosta clădire a cinematografului Favorit din Drumul Taberei, acum abandonată.

 Inițiativa Favorit initiativafavorit.blogspot.ro  Maria‑Elena Trica initiativa.favorit@gmail.com tricamaria@gmail.com WWW

 Grupul de Initiativa Callatis

Asociaţia Carusel

Drumul Taberei  Ionuț Adrian Dinu callatis.drtaberei@gmail.com

București

Carusel vrea să legalizeze camerele de consum. Acestea sunt facilități sanitare unde persoanele dependente de droguri se pot injecta în siguranță, departe de familie sau comunitate. carusel.org  Carusel  Marian Ursan marian.ursan@carusel.org WWW

60

Asociația pentru Educație și Justiție Socială Human Catalyst Asociația luptă pentru ca Programul Școală după Școală să devină accesibil copiilor din zone defavorizate, printr‑o finanțare guvernamentală.

 E-Romnja  Carmen Gheorghe

 Laura Marin

Tăierile de arbori și toaletările necontrolate din Târgu Mureș i‑au făcut pe cei de la Mișcarea Ecocivică Opriți Masacrul Verde să pornească o campanie de informare și mobilizare a comunității .

human.catalyst.association@gmail.com Clubul Mamelor, Fundaţia Policy Center for Roma and Minorities

carmen.gheorghe@e‑romnja.ro Grupul civic Opriți Masacrul Verde Târgu Mureș

București

 Opriti masacrul verde / Ne vágj ki

Un grup de mame din cartierul Ferentari a început în 2014 o campanie prin care încearcă să determine autoritățile publice să rezolve situația evacuărilor iminente a 156 de familii sărace.

minden fát WWW asociatia.undaverde.ro  Levente Lampa lampa.levente@gmail.com

policycenter.eu  Policy Center for Roma and Minorities  Raluca Negulescu raluca.negulescu@gmail.com WWW

Asociaţia pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome ‑ E‑Romnja și Grupul de Inițiativă al femeilor rome din Mizil

Grupul de iniţiativă civică Iaşul Iubeşte Teii Iași

Grupul s‑a creat spontan în 2013, după decizia Primăriei Iași de a tăia teii de pe bulevardul Ștefan cel Mare.

De atunci cer replantarea teilor.

 Iasul iubeste teii impotriva.blogspot.ro  Alexandrina Dinga; iasuliubesteteii@gmail.com WWW

E‑Romnja luptă pentru ca femeile rome să aibă o voce puternică în spațiul public și să fie ascultate de autorități. Grupul de Inițiativă al femeilor rome din Mizil a reușit să convingă primăria să pietruiască 13 străzi.

WWW

e‑romnja.org 61

ECHIPA

#SchimbăCeva este o publicație editată de DoR (Decât o Revistă) și CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică, despre câștigătorii Galei Premiilor Participării Publice 2015.

Au scris și fotografiat: Oana Sandu și Mircea Reștea ›› Transportatorul de medicamente (pagina 10) ›› Portavocea din IOR (pagina 18) ›› Filozofia lui Moise (pagina 22) ›› Schimbarea Magdei (pagina 26) ›› Trei pentru Tineretului (pagina 38) ›› Lupta împotriva ministerului Morții (pagina 42) ›› Reporter pe administrație (interviu de Oana Sandu) (pagina 54) Lavinia Gliga și Călin Ilea ›› Ce înseamnă să-ți iubești orașul (pagina 6) ›› Liber la politică (pagina 14) ›› Clopotul care vrea să trezească Petrila (pagina 30) ›› Activist cu normă-ntreagă (pagina 34) ›› Râuri vii și energie verde (fotografie de Dan Dinu pentru WWF) (pagina 46) ›› Mândrie și luptă anti-beton (pagina 50) Editor: Cristian Lupșa Art director: Solène Cesbron / Studio Zvâc Ilustrații: Irina Georgescu Coordonarea proiectului: Adrian Lungu Anamaria Tataru Echipa CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică

62

Publicație realizată în cadrul proiectului „Participarea publică pe înțelesul tuturor”, finanțat prin granturile SEE 2009‑2014 în cadrul Fondului ONG în România. www.eeagrants.org — Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009‑2014.

București, iunie 2015

4