Decât o Revistă #4 (Toamnă 2010)

Artan și lopata Let’s Do It, Romania! #dordeducă Christian Ciocan Cori Grămescu DoR #4 Toamnă 2010

E editorial

#dordeducă

P

rin primăvară, citind rezultatele unui chestionar pe care l‑am făcut în comu‑ nitatea DoR, am observat că printre lucrurile pe care spuneaţi că le discutaţi la bere, cu prietenii sau colegii, era şi plecatul din ţară. Criza se simţea binişor, deşi încă nu se făcuseră reducerile de salarii, modificările aleatorii de legi şi remanierile de faţadă. Nu trăiam bine, dar nu era nici apocalipsa.

Apariţia subiectului m‑a surprins: nu credeam că plecarea din ţară redevenise o opţiune. Ţin minte valul de plecări de după ’90, când cei care nu voiau să participe la proiectul România au tăiat‑o la pri‑ mul semn de libertate. Ţin minte febra emigrării în Canada (care s‑a lipit şi de o verișoară de‑ale mele).

Mai ţin minte că prin 2002 – 2003, când Adrian Năstase domina media mai ceva ca fetele în sânii goi astăzi, mulţi sperau să plece înainte ca omul să devină preşedinte.

Am fost şi eu printre ei. În 2003 am plecat la un master în Statele Unite, cu o vagă senzaţie că am scăpat de ceva. În 2007 m‑am întors. România creş‑ tea, totul era lapte şi miere. Valurile de căpşunari n‑au fost niciodată considerate exoduri, plecarea lor părând să aibă un scop clar: facem bani şi revenim. În plus, euro pe care îi trimiteau acasă alimentau economia şi ridicau case cu etaj prin toată ţara.

Dar răspunsurile din chestionarul din primăva‑ ră nu erau întâmplătoare. De atunci, am auzit tot mai mulţi oameni spunând „Gata, plec!”, tot mai mulţi oameni spunând că visează la altă viaţă. (Am prieteni şi cunoştinte care au şi tăiat‑o.) În tonul lor se simţea lehamite şi disperare; nu mai aveau nicio de speranţă de la ţara asta. Şi mai dramatic era că mulţi dintre ei chiar încercaseră, pe felia lor, s‑o pună pe picioare în ultimii zece ani, iar decizia asta marca un abandon.

Cosmin Alexandru scrie în acest număr despre generaţia lui, oameni născuţi la sfârşitul anilor ’60, care de 20 de ani conduc companii şi clădesc organizaţii. Nu demult, credeau că munca lor va face România mai bună, dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor. Acum simt că s‑au păcălit şi au în‑ ceput să‑şi facă bagajele. Nici cei cu 10 ani mai tineri nu prea mai au suflu, după cum puteţi citi în poves‑

tea Mirunei Cugler, care din liceu a pus umărul la schimbarea metehnelor naţionale, de la nesimţire la pasivitate la abuz birocratic. Miruna a decis să nu se întoarcă, pentru că vrea să trăiască în linişte.

România sfârşitului lui 2010 nu e optimistă. Am vrut să arătăm în acest număr nu doar oamenii pe care i‑am pierdut sau pe care îi putem pierde, ci şi câteva dintre blocajele care provoacă această dispe‑ rare: de la inabilitatea de a lua decizii politice care să răspundă realităţii demografice, până la relaţia noastră defectuoasă cu monedele.

Nu vrem să spunem că totul e pierdut. De aceea am scris despre Let’s Do It, Romania!, cea mai mare acţiune civică a ultimiilor 20 de ani; peste 150 de mii de români au ieşit în acea sâmbătă la curăţenie. Însă chiar şi în povestea acestor oameni care şi‑au sacrificat un an din viaţă pentru o cauză există suficiente ziduri: de la autorităţi indolente la limite de cunoştinţe şi experienţă ale echipei. Vestea bună e că au reuşit. Vestea şi mai bună e că au încercat.

Poate, înainte să împachetăm cu toţii, mai în‑ cercăm ceva. Fiecare ce‑şi doreşte. Dacă o căutăm suficient, nu cred să nu ne găsim superunealta* cu care să ne construim spaţiul vital, platforma sau vehiculul pe care ni‑l dorim.

– CRISTIAN LUPŞA, editor

* Superunealta folosită în DoR #4 este cunoscută ca „lopata chinezească”. E o sculă versatilă, construită de un popor ingenios, folosită în aceste pagini de Artan, un bărbat care ştie ce vrea.

dor • toamnă 2010 • 1

E echipă și colaboratori Peste 50 de oameni au contribuit la realizarea acestui număr, cu texte, fotografii, ilustrații și reclame unicat. Câțiva dintre ei sunt în aceste pagini, ceilalți sunt în caseta din dreapta și în lista de mulțumiri.

Un trimestrial independent despre ce gândim, ce vrem, ce facem.

editor Cristian Lupşa art director Carmen Gociu associate art director Raymond Bobar

Carmen Gociu este graphic designer, iar la DoR #4 a preluat și rolul de art director. A comandat ilustrații, a îndurat ședințe foto și a aliniat mate‑ rialele la dungile gridurilor. Stresul i‑a produs și câteva accese de durere – de dinți, în special –, dar le‑a învins.

Miruna Cugler a fost PR, traducător, activist ONG, voluntar, coordonator de proiecte şi jurna‑ list de ocazie. În august 2009 a plecat din Româ‑ nia, cu multe temeri şi îndoieli. Despre toate a scris într‑un text care a măcinat‑o emoţional.

editori asociaţi Lavinia Gliga Georgiana Ilie Gabriela Piţurlea Sebastian Ispas Sorana Stănescu Ani Sandu Smaranda Şchiopu Simina Mistreanu Andreea Lupu fotografi Alex Gâlmeanu Andrei Pungovschi magi administrativi Agnes Nicolaescu Lorena Chirilă distribuție Adrian Lungu prelucrare imagini Cristian Garcia

Cosmin Alexandru le vorbeşte de ani buni studenţilor, tinerilor angajaţi şi managerilor de companii, de obicei insuflându‑le dorinţa de a construi ceva în România. În DoR #4 scrie despre decizia multor colegi de generaţie de a părăsi ţara.

Gabriela Piţurlea a fost muscă pe perete la întâlnirile echipei Let’s Do It, Romania!, până când şi‑a rupt piciorul şi a devenit un bondar întins pe două scaune. A petrecut patru luni pe teren ca să scrie povestea din spatele zilei de 25 septembrie.

Număr publicat cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, care ne‑a oferit forma le‑ gală sub care să‑l tipărim şi distribuim. despre litere Logoul revistei este un desen original care se bazează pe caracterul Irma.

Corpul de text este redactat cu Ingeborg și National. tipărit la Master Print Super Offset contact www.decatorevista.ro Email: dor@decatorevista.ro Facebook: Facebook.com/decatorevista Twitter: @decatorevista

Lavinia Gliga a plecat stoarsă de la prima şedin‑ ţă de pilates cu Cori Grămescu. Documentarea s‑a lăsat cu febră musculară, dar a ajutat‑o să înţeleagă ce efect are antrenoarea asupra femei‑ lor care se lasă modelate de ea.

4 • dor • toamnă 2010

Cosmin Bumbuţ este unul dintre cei mai titraţi fotografi români. Pentru că e un fan AB4, l‑a fo‑ tografiat de multe ori pe Doru Trăscău în ultimii 10 ani. Bumbuţ editează revista Punctum şi‑şi postează fotografiile pe bumbutz.com.

website Implementat de issn 2068 – 018x

Ilustrații de Ionuț Rădulescu

E echipă, colaboratori și mulțumiri

Rucsandra Pop se mândreşte cu unul dintre cei mai admirabili bunici: folcloristul şi antropo‑ logul Mihai Pop. Despre el a scris în DoR #4 şi despre el pregăteşte un documentar. N‑a strâns încă banii necesari, așa că dacă vrei să contri‑ bui, dă‑i un semn.

Irina Georgescu e o absolventă de arhitectură care îşi caută încă drumul potrivit. Îi place să scrie, să deseneze, să studieze oameni pasionați de tot felul şi e intrigată de clădirile cu poveste.

Ilustraţiile ei au apărut în fiecare număr DoR.

Cătălin Abagiu s‑a apucat serios de fotografie în 2002, bifând între timp un master la Missouri School of Journalism. Îi place să caute poveşti şi să le privească prin vizorul „cât o ferestruică de casă de şoarece”. Îi găsești fotografiile pe abagiu.com.

Mara Ploscaru e designer şi fotograf. Spune că în loc de realitate vede imaginar, în loc de uzual vede fantastic şi în loc de normal vede bizar. Din eseul ei foto vei afla cum vede ce simte. Intră în lumea ei prin portofoliul de pe Flickr.

Tea Teodorescu face radio de opt ani. Are emoţii când vorbeşte în public, aşa că, dacă vrea să spună o poveste, o scrie. Nu îşi face planuri de vi‑ itor, ştie doar că vrea să vadă lumea întreagă. Pen‑ tru acest număr, a fost „coada” lui Ciocan.

Tudor Vintiloiu a lucrat mulţi ani ca fotore‑ porter în presa scrisă. Acum e freelancer şi fotografiază din nou de plăcere. Pentru DoR #4 s‑a împrietenit cu „şasă cai frumoşi”. Îi găsești fotografiile pe tudorvintiloiu.com.

Au mai scris, desenat, fotografiat: Artan Sabina Balea Diana Balog Sandra Barbu Cristian Bănică Maria Bercea Ana Botezatu anabotezatu.com Miri Bratu miribratu.com Andreea Chirică omienouasute86.blogspot.com Vitalie Chirică vitaliechirica.com Simona Copil Mircea Drăgoi mirceadragoi.com Vlad Ilicevici Cosmin Ionescu Sever Miu Vlad Mixich Marius Parghel Cristian Petrescu Răzvan Popovici Sintia Radu Dan Rădulescu Ionuţ Rădulescu

6 • dor • toamnă 2010

ionutradulescu.com Sabrina Răileanu Arpi Rezi artpi.ro Andreea Săndulescu Iulia Sima xjudith.wordpress.com Veronica Solomon behance.net/Inkamon Mircea Tomescu Elena Tudor Ne‑au ajutat şi susţinut: Atelierul de imprimare tricouri Ghetura ghetura@gmail.com Stela Serghiuţă Mihai Chirilov Luiza Pârvu Adi Marineci Dragoş Ivăneţ Cătălin Anchidin Alina Constantinescu Van Gogh Grand Café Club Control Gheorghe Bratu Luiza Ilie Micky Vasiloi The Plot

Fabrik Tudor Guţanu AmbasaDoRi: Cosmin Alexandru Ana Maria Andronic Silvia Damian Răzvan Grigore Mihaela Feodorof Ioana Korda Dan Rădulescu Paul Kasprovschi Mădălina Păun Laura Toma ProducăDoR: Emi Gal

Câteva cuvinte despre reclame: Publicitatea din acest număr a fost creată de agențiile grupului Tempo: Tempo Advertising și Kinecto. Când am copt împreună cu Eliza Rogalski, CEO‑ul grupului Tempo, ideea ca echipa ei să „nășească” publicitar DoR #4, am pornit de la o întrebare: cât loc mai e în media tipărită românească pentru lucrări unicat? Printuri independente de conţinut, care agaţă cititorul şi demonstrează, cum scria şi Eliza într‑un mail, „că publicitatea poate să facă miracole. A fost o imensă plăcere să lucrăm pentru cititorii voştri, iar faptul că am reuşit să convingem nişte clienţi să cumpere ad‑uri unicat de print e, în sine, în România anului 2010, un miracol”.

Printurile Tempo din DoR #4: Puiul Fericit, Rivex, Memo Plus, Tuborg, Magiunul de Topoloveni, Magnelact, Axe, BCR, Ikea, Lego, Colgate.

Vrei să feliciţi Tempo?

Vizitează‑i la www.tempo.ad.

Eşti o agenţie care vrea să fie nașul creativ al DoR #5? Scrie‑ne la dor@decatorevista.ro.

Ilustrații de Ionuț Rădulescu

A actualizator

INNA vs PLEșU

* Cuvintele ni le-ați servit pe Facebook și Twitter.

A

s

spirit

A

s

spirit

Vlad se uită pentru tine Câteva filme româneşti din ultimul an, unele mici, altele mari, pe care merită să le vezi. / De Vlad Ilicevici ermetică. Mediumetrajul reuşeşte să reabiliteze ideea, atât de terfeli‑ tă, de Crăciun.

Lord, Adrian Sitaru Lord este un pechinez bătrân şi antipatic. Toni (Sergiu Costache) este un tânăr care câştigă bani luând câini din parc şi şantajân‑ du‑le stăpânii. Când cei doi se întâlnesc se produce un declic: pe Lord nu‑l vrea nimeni înapoi, iar Toni nu înţelege cum oamenii pot fi atât de cruzi. Un filmuleţ amuzant şi emoţionant pe care regizorul Adrian Sitaru îl va livra împreună cu Colivia şi alte câteva poveşti.

Colivia, Adrian Sitaru Captivi de Crăciun, Iulia Rugină Patru oameni rămân înzăpeziţi într‑o gară mică, în Ajunul Cră‑ ciunului. Trenul pe care‑l aşteaptă are întârziere tot mai mare, aştep‑ tarea prinde accente suprarealiste şi reuşeşte să unească protagoniş‑ tii într‑o umanitate caldă şi fru‑ moasă. Personajele create de cele trei coscenariste (Iulia Rugină, Oana Răsuceanu, Ana Agopian) sunt frumos construite din detalii, iar gara pustie devine o mică lume 10 • dor • toamnă 2010

Într‑o seară, fiul (Vlad Vodă) aduce acasă un porumbel rănit şi vrea să îl păstreze. Tatăl pi‑ sălog şi logoreic (Adrian Titieni) refuză, mama (Clara Vodă) e in‑ diferentă. Copilul vrea o colivie, dar tatăl încearcă să‑l convingă, în cel mai repetitiv şi caraghios mod, că nu‑i o idee bună. Adrian Titieni creează unul dintre cele mai puternice, isteric‑amuzante şi palpabile personaje din filmul românesc. Iar alternanţa dintre indiferenţă şi căldură umană este emoţionantă şi aproape filozofică.

Imagini din: Captivi de Crăciun; Lord; Marți, după Crăciun; Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

exerciţiu perfect de echilibristică pe marginea îngustă a societăţii româneşti din ultimii 40 de ani.

Cea mai bună descriere i‑a fă‑ cut‑o un prieten de‑ai mei: „Frate, ăsta e ca noi. Numai că pe bune!”.

Shukar Collective Project, Matei‑Alexandru Mocanu

Muzica în sânge, Alex Mavrodineanu Petre (Andi Vasluianu) vrea să‑şi transforme fiul, Ilie, într‑un mu‑ zicant‑star de manele. Reuşeşte să obţină o audienţă la marele producător şi descoperitor de ta‑ lente Dan Bursuc. Ilie nu‑l impre‑ sionează, dar pe drumul spre casă dă un recital superb în autobuz, cu un public activ şi cucerit. Petre îşi trăieşte din plin momentele de glorie efemeră.

Marţi, după Crăciun, Radu Muntean Paul (Mimi Brănescu) are o relaţie puternică şi pasională cu Raluca (Maria Popistaşu), ortodontistul fiicei sale de opt ani. În acelaşi timp se străduie să păstreze apa‑ renţele în relaţia cu soţia, Adriana (Mirela Oprişor).

Secvenţa post‑sex de început, cu Paul şi Raluca în pat, e bine gândită şi filmată: cei doi sunt tandri şi ludici, unul din puţine‑ le momente din cinematografia românească în care sexul nu are conotaţii negative. Iar momentele de relaxare casnică – Paul îi ma‑ sează Adrianei picioarele – conţin toată zvârcolirea latentă a perso‑ najului masculin. E evident, că orice s‑ar întâmpla, toţi vor trebui să trăiască cu un rău iremediabil.

Circul vesel, Claudiu Mitcu Povestea celor mai vechi artişti de circ români în viaţă, Mina şi Carol Zdebschi. Căsătoriţi de 50 de ani, au o fată, doi nepoţi şi o strănepoată de şapte ani. În 1992 s‑au retras într‑o casă din Rahova, Bucureşti, păstrând în curte primul lor vagon de circ, de care se leagă cele mai multe po‑ veşti din viaţa lor nomadă. Este o poveste de dragoste şi de familie, fiecare cu problemele şi bucuriile ei. Mitcu intră cu delicateţe şi afecţiune în intimitatea persona‑ jelor şi reuşeşte să le transmită energia încă evidentă, sentimen‑ tele încă puternice şi nostalgiile atât de frumoase.

Lumea văzută de Ion B., Alexander Nanau În 2008, Ion Bârlădeanu dormea pe o saltea în ghena unui bloc de pe Calea Moşilor, Bucureşti. În 2010, acelaşi Ion B. e un artist recunoscut internaţional, cu ex‑ poziţii la Paris, Londra, Copenha‑ ga, Basel etc. Ba chiar a luat masa în Paris cu Angelina Jolie. Pop artistul homeless a făcut peste 1.000 de colaje din ziare, reviste şi cărţi aruncate la gunoi, cu mo‑ tive politice, sociale, sportive şi cotidiene. Documentarul prezintă viaţa unui om care a reuşit un

Documentarul prezintă con‑ fruntarea dintre cele două lumi ale proiectului muzical Shukar Collective: trei pionieri ai muzicii electronice româneşti post ’89 – DJ Vasile, Dreamdoktor şi Matze –, jazzmanul Vlaicu Golcea şi trei ţigani lăutari talentaţi şi viscerali – Tamango, Napoleon şi Clasic.

Colaborarea lor este alternativ sau chiar simultan creativă/im‑ posibilă/magică/enervantă/ori‑ ginală/caraghioasă/dramatică. E bine filmat, are ritm şi alternează perfect momentele epice cu cele muzicale, predominante dar nu prea multe. Descrie ascensiunea şi căderea acestui grup eclectic. O adevărată poveste rock’n’roll.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, Andrei Ujică 1.000 de ore de material video de arhivă, recondiţionat şi prelucrat impecabil. 25 de ani din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Un montaj analitic, sintetic şi creativ. O în‑ şiruire bine gândită de momente din viaţa unui om care şi‑a pus amprenta pe viaţa noastră, a părinţilor, bunicilor, străbuni‑ cilor şi, din nefericire, chiar şi a copiilor noştri. Deşi ne este structural imposibil de acceptat, conceptul aplicat de Ceauşescu face parte din noi. Un produs cinematografic matur şi original pe care autorul îl numeşte „film artistic de montaj”.

Băi, e maestrul la uȘă!

A

Eşti la o petrecere cu regizori români importanţi şi nu cunoşti pe nimeni. Cum faci să‑i supravieţuieşti.

↘

s

spirit

Cum îl recunoşti

Cum îi spui

Cum începi o conversaţie

Ce îi iei de băut

Cel mai cunoscut film

Cel mai bun film

Cum închei conversaţia

Ochelari, uşor pleşuv, uşor băut; probabil spune un banc elaborat.

Nae

Eşti cumva fiul lui Tudor Caranfil?

Şpriţ

Filantropica

E pericoloso sporgersi

Restul e tăcere.

Impunător, gesticulează larg şi îi întreabă pe cei din jur în ce zodie sunt.

Cristi

Joci cumva în Aurora?

Vin roşu

Moartea domnului Lăzărescu

Moartea domnului Lăzărescu

Baftă cu Aurora.

Scund, uşor rotofei şi cu un vag accent moldovenesc.

Cristian, niciodată Cristi

Cum arată Jane Fonda de‑aproape?

Vin roşu

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Salutări lu’ domnu’ Bebe, dacă vă vedeţi.

Scund, uşor rotofei şi cu un puternic accent moldovenesc.

Corneliu

Când te‑apuci de antrenat fotbalişti?

Cuba Libre

A fost sau n‑a fost?

A fost sau n‑a fost?

Hai, F.C. Vaslui!

Ras în cap, cu un aer de jucător de fotbal american, se înroşeşte puternic după primul pahar de alcool.

Radu

De ce nu mai faci filme ca Furia?

Bere

Boogie

Marţi, după Crăciun

Ne vedem miercuri, după Paşti.

Scund, păr alb, barbă albă, ochelari.

Maestre

Ce se aude cu filmul despre Tanacu?

Vin roşu

Balanţa

Balanţa

Orvoar, maestre.

Înalt, păr alb, fără ochelari.

Nea Sergiu

Când faceţi o continuare la Nea Mărin Miliardar?

Ţuică

Seria cu Comisarul Moldovan

Ciuleandra

Ce părere aveţi de noul film al lui Puiu?

Probabil că nu va fi la petrecere.

Nu‑i spui, pentru că nu e acolo.

Alo?

Nu‑i iei, pentru că nu e acolo.

Glissando

Iacob

Îmi pare rău, dar mi se termină bateria.

Impozant, cel mai probabil aşezat pe scaun.

Domnul Gabrea

Am un sce‑ nariu despre Holocaust, vă interesează?

Vin roşu

Noro

Un bărbat ca Eva

Noroc.

12 • dor • toamnă 2010

De sus: Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu, Mircea Daneliuc, Radu Gabrea.

Smaranda citeȘte pentru tine

A

s

spirit

Trei cărţi recente, cu vise, halucinaţii şi imaginaţii. / De Smaranda Șchiopu Ana Maria Sandu, Omoară‑mă!

Vali o întâlneşte pe Ramona într‑o noapte în centrul Bucureştiului, în timp ce ea loveşte un perete cu pumnii săi mici. Aproape îndrăgostit, o duce acasă şi aşteaptă să‑i audă dra‑ ma. Mărturisirea completă vine într‑o scrisoare în care Ramona povesteşte cum s‑a lăsat prinsă în ficţiunile unei femei, pe care până la urmă a ucis‑o. Un delir cu crimă, fără final fericit.

Doru Arăzan jr., Cora Doru şi Cora, fraţi cu o copilărie feri‑ cită, se despart în adolescenţă, după ce Cora suferă două dezamăgiri în dragoste. Ea fuge în Germania şi devine bonă la o familie de români. În salturi temporale, o vedem pe Cora fetiţă curajoasă, tânără împrăştiată, femeie terifiată că nu poate fi soţie şi mamă. La sfârşitul lecturii, rămâne doar gândul că mintea umană e condusă de forţe atavice.

Cosmin ascultă pentru tine O trecere rapidă prin ce mai e nou în muzica românească. / De Cosmin Ionescu Dwarf Planet, Richie Pony Metal alternativ cu ceva death tehnic, puternic inf lu‑ enţat de Pantera şi Sepultura. În ciuda producţiei excelente, trupa nu se ia foarte în serios, ceea ce duce la experimente interesante: momente parodice, riffuri groovy, linii melodice neaşteptate.

Contorsionist, Starkiller Un trip electro foarte imersiv, trăgându‑şi sevele din breakcore şi idm, albumul curge fără tranziţii sesizabile între piese.

Ambientul este rece şi spaţial, pen‑ dulând între întuneric şi răbufniri de lumină. Ai auzi aşa ceva pe o navă spaţială în derivă. Descarcă‑l gratuit de pe asiluum.com.

Lemon, One Degree Unul din multele si‑ de‑projects duteVINO, Lemon aduc un mix light şi echi‑ librat de alternativ şi electronic.

Abundenţa de chitară acustică

Maria Manolescu, Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift Imaginează‑ţi că, în urma scandalului cu poneiul roz, mama unuia dintre protagoniști ar fi scris o carte. Maria Hris‑ tescu are 50 de ani, 130 de kile şi e florăreasă. Fiul ei, Cristi, e scriitor, ţap ispăşitor şi proaspăt sinucis.Maria decide să scrie un roman‑mărturisire. Timp de trei zile, compune şi trăieşte de parcă şi‑ar da ultima suflare.

duce la o muzică organică şi loun‑ gey; sunt şi câteva momente mai vioaie, precum Ribble.

Mauser, ARTillery’s Band Amestecul de artă şi artilerie din titlu se potriveşte acestui indie/alternative cu par‑ fum retro, de început de secol XX. Atmosfera e susţinută şi de versu‑ rile în română, engleză, franceză şi germană. Băieţii‑s influenţaţi de Franz Ferdinand şi Cake, dar şi de Tristan Tzara.

Minus, 95 EP Un electro/idm nostal‑ gic, care te transportă pentru câteva minute pe litoralul mijlocului anilor ’90. Printr‑o lentilă futuristă îi privim iarăşi pe Maxx sau Jennifer Rush de‑ veniţi sample‑uri şi descoperim cum ne‑am schimbat. Disponibil gratuit pe localrec.ro.

Q&A

Foaie verde, MC Bean Marius Andrei Alexe, aka Bean, are 26 de ani şi e MC la Şuie Paparude. Anul ăsta a pornit proiectul Subcarpaţi şi a lansat albumul omonim, un amestec de folclor, hip‑hop şi muzică electronică. / Interviu de Sebastian Ispas

14 • dor • toamnă 2010

A

s

spirit

Fotografie de Cristian Petrescu

Cum ţi‑a venit să faci melanjul ăsta?

A doua piesă de pe Subcarpaţi ex‑ plică triggerul întregului album.

M‑am îndrăgostit de muzica pe care o ascultau părinţii la ţară.

De hip‑hop m‑am apucat deja din 2000. Pe Lăutari de Bucureşti asta ziceam: bunicii erau de la ţară [Dâmboviţa şi Suceava], eu ştiam să fac nişte beaturi. La un moment dat a fost o unificare în capu’ meu, chiar la mine acasă.

Am descoperit că mi se duce şi vocea unde trebuie. Plus aveam tot felu’ de prieteni cu care fă‑ ceam beaturi compuse, armonii din folclor. E atât de mare şi vast folcloru’ românesc încât a încăput lejer pe album şi a dat pe‑afară.

Cum ai descoperit că poţi să cânţi aşa? Dacă asculţi albumul nu‑ţi vine să crezi că e acelaşi om.

M‑au ajutat anii de MC‑ing şi de hip‑hop din spate, pentru că lucrezi cu gâtul. Îţi antrenezi nişte muşchi, înveţi nişte intuiţii motrice chiar. Simţi. Evident că nimeni nu m‑a învăţat cum să cânt populară. Dar am obser‑ vat că e o chestie de stare. Dacă nu eşti sincer şi dacă încerci să interpretezi, o să fie un pic tricky, cel puţin cu balade sau cu doine.

Oamenii care interpretează bine folclor au o putere de transpunere fantastică. Ca şi actorii. Te induci în starea asta.

Ai reuşit să atingi dualitatea asta: România e urbană dar e şi rurală.

Cumva e o metaforă şi albumu’ ăsta. În piesa Am crescut pe la Ro‑ mană asta spun: „Duceam vaca la păscut/mă feream de heroi‑ nă”. Cam asta am vrut să fac, să subliniez nişte paradoxuri. Clipu’ [piesei Când a fost la ’89] specu‑ lează şi venirea ţăranului român în oraş, moment care pentru unii a fost sfârşitul civilizaţiei.

Aşa‑zisul sfârşit. Cartiere chibrit alipite cu forţa, de‑a sila. Eu sunt exact din acele cartiere. Părinţii mei sunt de la ţară, despre mine vorbesc acolo. Venind în contact cu mediul intelectual, mi‑am dat seama care este părerea despre

oamenii din periferii. Reacţia intelectualilor români e fix româ‑ nească. N‑avem cum să ieşim din căcat din cauza lor! Poate e ade‑ vărat, poate nu. Cred că adevăru’ e undeva la mijloc.

Care e problema hip‑hopului românesc?

Problema? Nu‑i nicio problemă.

Problema, acum, cred că ar fi la alte stiluri. De bine, de rău, hip‑hopul e cel mai prolific stil de muzică din România. Am şi un vers: „De ce‑mi place?/fi‑ indcă încearcă să răzbată/ fără răsplată/hip‑hopu’ românesc”. Şi aşa e. Fără remuneraţie reală, decât dacă ai coiu’ tău şi‑ţi poţi face banu’ tău, adică să‑ţi dai continuitate. În rest oamenii o fac din plăcere. Doar din plăcere/ ego, da’ o fac.

Unii o fac bine de tot.

Unii chiar o fac bine de tot, şi video, şi audio şi treaba ia am‑ ploare. Pentru mine hip‑hopul a renăscut în România, a renăscut de la trupe ca Methadon 3000, cu Vexxatu’, şi a mai renăscut cu Kazi Ploae. E foarte bine. E proli‑ fic, se dezvoltă. E de multe feluri.

E vreun puşti de care noi n‑am auzit încă şi care o să rupă?

Vai, da’ o să fie. Ştiu deja vreo două‑trei nume... Brioşă, ăsta‑mi vine acum. Dar e câte unu’ pe oraş, cel puţin. Aşteaptă nu‑ mai şi‑o să vezi cum încep, din Petroşani – o să vezi cum o să se arunce –, din Neamţ, de nu ştiu unde. E bine de ştiut că e loc.

Albumul e făcut în apartament.

Tu te‑ai ocupat de partea de producţie?

Da. Eu mi‑am asumat respon‑ sabilitatea pe partea asta. În afară de o piesă de la Michi [Şuie Paparude], Aveţi nevoie de un ceteraş. E un cântec de cătană, un cântec de jale, da’ e cumva happy pentru un cântec de jale şi chestia asta‑mi place la Ardeal. Muzica e mai pozitivă decât în Muntenia.

În afară de tine mai sunt nişte oa‑ meni în proiect. Cine face ce?

Am un prieten, Andrei Gherghe, care mă ajută cu site‑ul. Mai e clipul la Când a fost la ’89 pe care l‑am regizat cu Florin Câmpeanu.

Montajul l‑a făcut Mircea Zani‑ an. În trupă e DJ Limun, cu care voi concerta prin ţară, şi doi MC, Gnom şi Brio. Eu prefer să spun că lucrăm în echipă.

Ziceai că ai material care a dat pe‑afară. Asta înseamnă că mai faci un disc pe aceeaşi idee?

Abia am început să mă joc cu treaba asta şi sunt din ce în ce mai fascinat. Descoperi tot felul de paralele între folclorul tău şi al popoarelor din jur. Asculţi nu ştiu ce folclor macedonean din ’60 şi înţelegi jumate! Sau te uiţi la albanezi, sau te uiţi la nu ştiu cine şi vezi că sunt chestii care sunt comune. Cu cât intri mai mult în subiectu’ ăsta dai de istorie, de muzică, de eroi. E un basm.

Pentru că e vorba de hip‑hop, ai un mesaj, nu se poate altfel. Crezi că ajunge la oameni?

Eu dau cu muzica ca un scut.

Pentru că dacă aş da cu socia‑ lu’, s‑ar pişa pe mine mulţi: ia uite, mă, înc‑un român, cum suferă el de românism. Eu bag ce‑i frumos în faţă: muzica.

Mă adresez tineretului într‑un fel, zic: Uite ce frumos e, hai că ţi l‑am pus pe beatu’ tău, cum îţi place ţie, ca să‑l înţelegi. Îţi place? E românească, bună.

Ce zici? Poate că dau cu manta un pic. La mine asta a fost. Am învăţat că suntem un neam de bulangii; dar muzica asta îmi sună foarte frumos. Cum puteau nişte primitivi să facă asta?

Portul ăla geometric şi dansurile alea geometrice şi toată nenoro‑ cirea aia... chestia asta requires knowledge! Nimeni nu poa’ să vină şi să‑mi spună: bă, pulă, sunteţi un neam de barbari. Nu. Asta pentru mine e exclus. E dovada de care aveam nevoie ca să zic: man, sunt român, punct.

Cam asta e.

Q&A

RenaȘte‑te, împrospăteȘte‑te Și du‑te‑n mă‑ta!

Dacă n‑ar fi poet, Andrei Codrescu ar fi nebun.

Dacă n‑ar fi jurnalist, Vlad Mixich ar fi psihiatru. În ambele realităţi, cei doi s‑ar întâlni într‑un dialog despre peşteri. Cel de mai jos s‑a purtat într‑o serie de e‑mailuri. / Interviu de Vlad Mixich

A

s

spirit

Mixich: Când citeşti mailul ăsta, eşti în peştera ta din Ozarks?

Codrescu: Da.

Şi ai unde încărca iPhone‑ul?

Studioul meu comunică prin tunel cu prima peşteră: mă târăsc pe burtă din studio în peşteră cu telefonul încărcat: trebuie să fiu alert dacă întâlnesc vreun şarpe refugiat din cauza căldurii.

Dacă‑l întâlnesc îi strivesc capul cu iFonul. Asta a fost problema lui Adam: nu avea iFon să‑i dea‑n cap şarpelui, şi i‑a fost dor de Eva aproape imediat ce şi‑a simţit peştera‑n coaste.

Scrii că în universul nostru postu‑ man nu mai trebuie să cucerim na‑ tura, ci să avem grijă de ea ca de un animal de casă. De ce te‑ai hotărât să ai grijă de o peşteră?

Voi freudienii nu vă lăsaţi de metafore. Fiindcă sunteţi aşa de şurubuitori, vă spun cum a fost.

Cei ce par să vă intereseze erau patru – într‑o seară ploioasă de toamnă, în Viena, am decis să împărţim custodia şi să nu ne întoarcem până lecuim pămân‑ tul. Am tras paiele colorate – Musil l‑a luat pe cel mov (balta), Zweig pe cel albastru (Dunărea), Krauss pe cel albişor (deşertul) şi eu pe cel roşu‑negru (peşte‑ ra). Raţiunea pentru aşa tupeu a fost simplă: Marx şi Engels ameninţau natura cu uzinele şi 16 • dor • toamnă 2010

Fotografie de Marion Ettlinger

Bio →

0

proletarii lor. Apărarea naturii fusese lăsată fasciştilor. Trebuia să creăm o alternativă.

Am fost la mormântul lui Tristan Tzara din Paris. E acoperit de tufe, pare uitat, dar e mai frumos decât lespedea burgheză a lui Ionesco. În schimb, Lenin e adorat în con‑ tinuare pe catafalcul lui. Dacă ai fi fost femeie, amanta căruia ţi‑ai fi dorit să fii?

Tzara. Ionesco era beat tot timpul şi bănuiesc că nu‑i stătea mem‑ brul ferm. Lenin a fost un amant nenorocit, după cum au scris am‑ bele femei din viaţa lui, amanta Inessa şi soţia Krupskaya. Tzara era discret dar îi plăcea grozav să muşte fetele „ca un măr”, cum a zis el în Omul Aproximativ. Nu‑i nicio dilemă: să fii muşcat de un dadaist, împuşcat de un comu‑ nist, sau îmbăiat cu zale de‑un absurdist? Răspunsul e dada. Şi mai: tufele de pe mormântul lui Tzara sunt pubiene.

Aveai 17 ani şi Tzara încă trăia. El la Paris, tu la Sibiu. Un banal obstacol geografic. Dacă ai fi putut să‑l întrebi ceva, orice...?

Pe vremea aceea geografia se menţinea cu sârma ghimpată şi mitraliera. Dacă ne‑am fi întâlnit, nu ştiu dacă aş fi avut ceva de spus şi nu‑s sigur că l‑aş fi intere‑ sat. Nu numai geografia desparte oamenii, o face şi vârsta: tinere‑ ţea e singura valută, dar tinerii numai bănuiesc asta, nu o ştiu cu siguranţă. La 17 ani aveam numai frăgezime şi scântei şi suspiciune pentru bătrânii de la 20 la 100 de ani; erau devalorizaţi toţi, cu ex‑ cepţia eroilor mei personali, între care Tzara ocupă un loc privilegi‑ at, Locul Geniului Necitit (LGN).

Dacă, Doamne‑fereşte, i‑aş fi citit opera în loc să‑l ador iconic, aş fi găsit motive să‑l demolez. Există

Andrei Codrescu s‑a născut în 1946 la Sibiu şi la 19 ani a fugit în Statele Unite. A ajuns scrii‑ tor şi comentator la National Public Radio. Locuieşte alternativ într‑o casă pe Rue Chartres din New Orleans şi într‑o peşteră din munţii Ozarks. Când are timp scrie cărţi, cele mai recente fiind The Poetry Lesson şi The Posthuman Dada guide: Tzara and Lenin Play Chess.

Anul acesta a fost în juriul National Book Award, la categoria ficţiune.

numai două întrebări pe care un tânăr de 17 ani le adresează unora mai în vârstă pe care‑i vede ca succese: CUM? şi DE CE? Prima e practică, să copieze. A doua e cod pentru „de ce nu te sinucizi să‑mi faci loc?”. Aceste întrebări se adâncesc cu vârsta, dar rămân la fund (sau pe fund) toată viaţa.

Ce răspuns ţi‑ar da acum fantoma dada?

să‑i trezească pe alţii când se trezesc ei. Eu sunt din şcoala „uite cum străluceşte soarele şi ce fru‑ mos şi curat arată lumea‑n zori!

Treziţi‑vă!”. În orice caz, sunt vinovat de deşteptarea din motive egotistice a multor inocenţi, in‑ clusiv fete care, după ce au fost sâ‑ câite toată noaptea, voiau numai să doarmă un pic şi să le servesc papară‑n pat. Cu struguri.

Renaşte‑te, împrospăteşte‑te sau, în vernacular, du‑te‑n mă‑ta.

Tu chiar predai poezie de un sfert de secol? Cum dracu’ poate fi poezia predată?

Ai ajuns în juriu la National Book Award. Te bucuri?

De‑aia am scris cartea. Să înveţe omul fără bani pentru şcoa‑ lă. Poezia nu se predează (sic!) niciodată, cum a zis Nina Cassian, dar nici oamenii. Atunci care‑i soluţia? Împerechezi omul viu cu‑n poet mort care îi suflă‑n ureche imortalităţi practice la fiecare răscruce. De exemplu, se întreabă omul: ce mănânc azi? Şi poetul Vladimir Mayakovsky zice (zbiară): „scoarţă de pin şi cravată de pioner!”. Folosind această metodă am împerecheat mii de tineri cu poeţi morţi şi am pus astfel sămânţa unei generaţii de interspecificaţi hibrizi. Poezia nu moare cu poeţii!

Da. Pentru că văd cu ochii mei cât adevăr am avut când am dispre‑ ţuit aceste cărţi fără să le citesc.

E gloria o femeie atât de dulce?

Gloria e acră iluzie. Cum zice Baudelaire în traducerea în en‑ gleză a lui Richard Howard: „On Aphrodite’s island all I found / Was a gallows wherein my image hung.”

Când citeşti mailul ăsta, eşti în peştera ta din Ozarks?

Nu.

Crezi că orice bărbat din lume are o peşteră căreia să‑i ducă dorul?

Eu nu mă joc cu bancurile astea misoginiste despre regimente austriece pierdute‑n pizde în Marele Război.

În Lecţia de poezie scrii că îi iei pe tinerii americani sănătoşi, obişnuiţi cu soarele şi îi bagi legaţi la ochi într‑un labirint făcut din oase. Sea‑ mănă mult cu regimentele austriece despre care nu vrei să vorbeşti. De ce nu‑i laşi pe umflaţii de americani să stea ferice în soare?

Există două feluri de oameni: cei care se cred norocoşi că‑s treji când ceilalţi dorm şi cei care vor

În România mai avem doi mari poeţi „în viaţă”. Cu ce s‑or fi împerecheat Păunescu şi Cărtărescu pe când erau tineri?

Pe Păunescu nu l‑aş fi împreu‑ nat cu nimeni că‑i împăunat cu păunul de sine şi nu‑i loc pentru altul. Lui Cărtărescu i‑aş fi dat pe tânăra Cleopatra, aşa, cadou.

Cleopatra a scris poezii minuna‑ te, toate pierdute.

Ai ajuns în juriu la National Book Award. Te bucuri?

Nu. M‑a dus acolo vanitatea şi o să mă aducă înapoi greaţa: e val acest fel de „da”, te duce‑napoi la „nu”.

Feng Șui

A

s

spirit

Obiecte cu care să‑ţi aliniezi energiile şi viaţa. / De Sever Ioan Miu Arta amenajării spaţiului pentru atragerea energiilor (chi) poziti‑ ve există în China de peste două milenii. În Occident, de zeci de ani (unii au cuplat‑o cu cristaloterapia şi alte tratamente alternative), iar la noi mai de curând, dar câştigă tot mai mulţi adepţi. În lipsă de mijloace profane cu efecte concre‑ te, oamenii apelează şi la ocultism pentru atragerea succesului în dragoste sau carieră. Nu costă mult, îţi oferă o ocupaţie şi ceva pe care să dai vina în caz de nevoie.

Actualizarea casei cu Feng Shui începe aşa: iei o busolă şi planul casei şi o împarţi în nouă zone, fiecare asociată unui domeniu din viaţă. Pentru a spori norocul în fiecare, decorezi sectoarele cu obiecte. Uite nişte indicaţii elementare, adunate din cărţi şi din sfaturile date de maestrul Feng Shui Alexandra Buzea şi de Victor Bratu, vânzător la magazinul bucureştean Feng Shui.

Reţine că obiectele sunt perso‑ nale: dacă le‑a atins altcineva, arde nişte salvie în preajma lor. > Zona de Echilibru este în centrul casei. Fă curat, arde nişte beţi‑ şoare de salvie, după care pune un obiect cu imaginea Yin‑Yang. > Sectorul Banilor, sud‑est, poate fi activat cu o broască cu trei picioa‑ re. Urâtă, dar eficientă: strânge şi apără monedele. > Pentru Dragoste, sud‑vest, ia o sticluţă cu cristale de cuarţ. > Copiii, vest, îi atragi cu un căluţ de mare. Dacă se lasă aşteptaţi, 18 • dor • toamnă 2010

ia o pereche de elefanţi cu trom‑ pa în jos. > Cariera, nord, este asociată cu apa: fă rost de o cascadă în miniatură. > Dacă din cauza muncii ai igno‑ rat facultatea, pune o pagodă în nord‑estul locuinţei, în sectorul Educaţiei.

> Pentru Renume pe măsura eforturilor, foloseşte cuplul fe‑ nix‑dragon în sud. > Tot fenixul, simbol al renaşterii, te poate ajuta şi cu Sănătatea şi Familia, est. > Apelează în final la Ajutoare sau Mentori, nord–vest, cum ar fi cei trei întelepţi Fuk, Luk, Sau. Ilustrație de Diana Balog

Un orăȘean mai bun

A

s

spirit

O gaşcă de artişti plastici vor să‑i însenineze pe bucureşteni. / De Simina Mistreanu

Până recent, pe dulapurile an‑ ticarilor de la Universitate erau schiţate portrete de scriitori.

Acum, pe uşile metalice e pictată o poveste urbană. Dacă o citeşti de la dreapta la stânga, vei vedea personajul principal trezindu‑se la şase jumate, în uruitul unei bormaşini. Apoi aşteaptă la coadă să‑şi ia un bilet de autobuz de la un chioşc pe care scrie „Vin imediat”. Cumpără covrigi de la o doamnă care vrea „bani ficşi”.

Stă în trafic timp de mai multe cadre, până ajunge la serviciu, la Administraţia Financiară. Aici se transformă într‑un sadic care, din spatele ghişeului, îi ignoră pe cei de la coadă. După program, un taximetrist îi spune că l‑ar fi luat dacă ar fi mers în Militari. A doua zi, de week‑end, iese în faţa blocului, unde vecinii îşi spală maşinile cu furtunurile scoase pe Fotografii din arhiva I Love Bucharest

geam, şi merge la grătar cu iubita, dar uită să adune gunoiul la sfâr‑ şit. Totul se încheie frumos, cu cei doi admirând apusul de soare, de deasupra oraşului.

Personajul se numeşte Mr. Urban şi e protagonistul celui mai recent proiect al asociaţiei I Love Bucharest, o echipă de artişti plastici pe care pictoriţa Irina Abaza i‑a convins în 2005 că oraşul poate fi un spaţiu bun de intervenţie. Mr. Urban, ale cărui peripeţii rulează de luna asta şi pe plasmele de la metrou, e un per‑ sonaj generic: nici tânăr, nici bă‑ trân, nici gras, nici slab, nici rău, nici bun. Vrea să ne arate că nu suntem doar victimele comporta‑ mentului nasol al bucureştenilor, ci devenim, ocazional, agresori.

Primul proiect al asociaţiei a fost amenajarea faţadei unui adăpost de noapte din cartierul

Brâncoveanu. Bucuria bătrâni‑ lor şi copiilor din adăpost, dar şi reacţiile oamenilor din cartier, le‑au confirmat că sunt pe dru‑ mul cel bun. Au continuat cu pic‑ turi pe pereţii terasei La Motoare, proverbe româneşti atârnate pe clădirea Facultăţii de Chimie, stenciluri cu figurile marilor scriitori români (acoperite acum de Aventurile lui Mr. Urban).

Cel mai mult se mândresc cu proiectul Bucharest metroART. Mai întâi au pictat pereţii staţiei de metrou Gara de Nord, apoi au amplasat în staţia Piaţa Victori‑ ei bănci în formă de zebre. Vor continua cu o instalaţie tot la Victoriei, colorată dar şi cu rol de indicator spre cele trei muzee din zonă: Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Ţăra‑ nului Român şi Muzeul Naţional de Geologie.

Avem toţi nevoie, poate incon‑ ştient, de mici surprize artistice prin oraş, crede Mara Patriche, coordonatorul artistic al grupu‑ lui. Ceva care să ne scoată din amorţeală şi să ne ridice privirea de pe trotuar. Iar Bucureştiul, un oraş gri şi monoton, e plin de oportunităţi.

Starcraft și piatra filozofală Tot ce ştiu despre management am învăţat din StarCraft. / De Mircea Tomescu

A

M

minte

Printr‑a VII‑a, după o dezbatere democratică cu familia, s‑a decis că voi face un liceu teoretico‑uma‑ nist. Doar că spre finalul clasei a VIII‑a, când mă pregăteam asiduu pentru admitere, un prieten a primit de la rudele din Germania un Commodore Amiga 64, iar eu m‑am dezlănţuit cu Sid Meier’s Ci‑ vilization şi Bundesliga Manager.

Până la sfârşitul verii ştiam din limba lui Goethe toate cuvintele necesare pentru a conduce un club de fotbal sau destinul unei civi‑ lizaţii şi ştiam că nu vreau să fiu umanist, ci informatician, pentru că voiam să fac jocuri.

Evident, programând în Basic, folosind o specie autohtonă numită HC85 şi compilând date care chiţăiau pe casete TDK, nu aveam ce jocuri să fac. Reuşita maximă a fost un arcade în care 20 • dor • toamnă 2010

litera H se ferea de nişte litere O şi la un moment dat trăgea în ele cu nişte I. A mai fost un proiect în care un toreador se lupta cu un rinocer, dar a murit în faza de design, după ce nimeni n‑a priceput că „lăptăreasa care se ferea de oaia cu un corn” era o coridă extremă.

Am acceptat (cu greu) că nu voi fi creator de jocuri. Dar măcar le‑am jucat pe toate cele care au devenit mituri: Panzer General, Dune II, Wolfenstein, Doom, WarCraft etc.

Şocul a venit în ’98, când m‑am întâlnit cu StarCraft. La prima vedere, jocul celor de la Blizzard părea un truc vechi de marketing: „A mers WarCraft II? Ce‑ar fi să îl reedităm în spaţiu?”. Povestea e aşa: într‑o galaxie îndepărtată se războiesc trei rase: terranii (nişte pământeni măcinaţi de conflic‑ te interne), zerg (nişte insecte obsedate să cucerească orice) şi protoss (o rasă vag umanoidă, păstrătoare a unei civilizaţii stră‑ vechi, cu tehnologie avansată).

Am fost întotdeauna terran – îmi Ilustrații: Blizzard

↓

Am acceptat (cu greu) că nu voi fi creator de jocuri. Dar măcar le‑am jucat pe toate cele care au devenit mituri.

plăcea ideea că sunt de partea unui bine care justifica măcelări‑ rea celorlalţi. Am început să mă joc pe la opt seara şi următorul lucru pe care mi‑l amintesc e răsăritul. Într‑o singură noapte, tot ce ştiam despre jocurile de strategie se schimbase.

Până la StarCraft, strategiile semănau cu şahul: aveai piese relativ identice cu ale computeru‑ lui, identificai prostiile pe care le face şi îl nenoroceai. Le priveam cu un uşor aer de superioritate, pentru că înţelegeam cum găsise programatorul soluţiile. StarCraft a fost primul joc în care munca programatorilor m‑a bulversat: rasele erau diferite, unităţile erau unice şi, culmea frustrării, cu cât jucai mai bine, cu atât se îmbu‑ nătăţea şi jocul computerului.

Cum reuşiseră să calculeze atâtea posibile interacţiuni care urma să se întâmple în timp real? Cum calculaseră în cât timp şi cu ce re‑ surse trebuie să produc un soldat terran vs. insectele low cost ale zergilor? Magie.

Jucând StarCraft am înţeles termenul de „strategie” în sens modern: să îţi dezvolţi un stil propriu de a folosi resursele,

să‑ţi pregăteşti o armată care să servească stilului tău de atac, să ţii cont de adversari, dar să nu îi copiezi. (Ceva mai târziu am aflat că economistul Michael Porter a numit asta „să îţi dezvolţi un avantaj competitiv”.)

L‑am jucat obsesiv: întâi po‑ vestea originală, apoi luptele cu calculatorul, testând tactici, rase, hărţi, apoi în reţeaua blocului, unde mâncam uneori de la veci‑ nul de la patru câte o bătaie care mă făcea morocănos vreo două zile. În timp, gaşca de bătăioşi din bloc s‑a subţiat şi mi‑am cumpă‑ rat jocul original şi acces la co‑ munitatea online de profesionişti Battlenet. Pentru ei nu existau primele cinci minute ale jocului, ci primele 300 de secunde; în care fiecare puteau face o acţiune care să genereze „avantaj competitiv”.

Am ţinut jocul pe hard până prin 2004, dar înfrângerile epice de pe Battlenet m‑au lămurit că nu voi fi niciodată un pro.

Vara asta, istoria s‑a repetat cu StarCraft II (l‑am comandat cu trei săptămâni înainte de lansare). Primul weekend: două nopţi pierdute. Mi‑am dezmorţit vechi reflexe, am încercat tactici

noi, am revizuit vechile unităţi şi noile îmbunătăţiri, am luat deci‑ zii într‑o secundă. L‑am terminat într‑o săptămână, cu toată forţa pe care ţi‑o dă nostalgia unei poveşti vechi de 12 ani. Parcă sunt mai slab, mai lent, mai puţin dispus să risc – finalul l‑am ter‑ minat doar pe easy. Probabil că noii gameri din bloc ar zice că e normal; doar i‑am auzit spunân‑ du‑mi „nenea”.

Ce mi‑e dificil să le explic e că multe din lucrurile pe care le‑am aplicat ca manager le‑am învăţat din StarCraft. Am aflat că resursele clasice pot fi folosite în moduri creative (cine a construit depots ca bariere în faţa zergilor ştie despre ce vorbesc). Că „să fii cel mai mare de pe piaţă” nu e o strategie câştigătoare – nicioda‑ tă nu ai suficient timp, spaţiu şi resurse să te dezvolţi cum ţi‑ar plăcea. Că indecizia este mai rea decât o decizie proastă, pentru că pierde timp şi blochează chiar şi lucrurile pe care le faci bine.

Că indiferent ce tactică minu‑ nată descoperi, dacă abuzezi de ea, cineva va găsi un antidot. Că ocuparea teritoriului e un demers inutil dacă nu se traduce în acces la mai multe resurse. Că low cos‑ tul nu e profitabil decât dacă poţi produce în cantităţi mari, sufi‑ cient de repede. Şi nu în ultimul rând, că există o relaţie directă între risc şi recompense.

Nu fac pledoarie pro gaming, nici nu vreau să scot din buzu‑ nar studii care spun că medicii chirurgi gameri fac cu 37 la sută mai puţine erori decât cei care nu se joacă (ţine de capacitatea de a filtra informaţii în timp real şi de a lua decizii în condiţii de risc).

Până la urmă, eu n‑am ajuns nici game developer, nici chirurg, nici măcar profesionist în StarCraft.

Dar pot spune cu certitudine că timpul petrecut cu terranii a fost masterul meu în management.

Mircea Tomescu este managing director la Graffiti PR. Recent, a deschis pentru agenţie un cont StarCraft II pe Battlenet ca training de strategie. Cum majoritatea angajaţilor sunt femei, gestul a trecut neobservat.

1:1

A

M

minte

Cum au dus cinci tineri arhitecţi spaţiul unui bucureştean la Veneţia. / De Lavinia Gliga People meet in architecture Echipa Unu la Unu, reprezentanta României la Bienala de Arhitec‑ tură de la Veneţia 2010, n‑are niciun membru trecut de 30 de ani. Tudor Vlăsceanu, 28, a ter‑ minat Arhitectura în Bucureşti şi a lucrat în Olanda, Germania, Norvegia. Ideea să facă Biena‑ la i‑a venit în 2009, când lucra în Dubai la masterplanul unui oraş în deşert (cam cât Braşovul natal). În primăvară, când s‑a anunţat concursul de proiecte pentru pavilionul României, Tu‑ dor l‑a cooptat pe arhitectul Liviu Vasiu, 28, care‑a studiat şi lucrea‑ ză în Elveţia. Liviu a adus‑o pe prietena lui, Romina Grillo, 26, asistent universitar în Elveţia.

Cei mai tineri coechipieri, Matei Vlăsceanu, 24, fratele lui Tudor, şi Ciprian Răşoiu, 24, erau atunci studenţi în anul V la Arhitectură în Bucureşti.

Unii nu se întâlniseră nicio‑ dată (au ajuns prima oară sub un acoperiş cu o lună înainte de vernisare). N‑aveau experienţă de muncă în România. N‑aveau nimic din profilul câştigătorilor din alţi ani – sigur nu anii. Aveau însă dimensiunile pavilionului existent şi tema generală a Biena‑ lei, „People Meet in Architecture”.

Puteau să prezinte Ideea Ideilor, fără constrângeri şi compromi‑ suri; ce‑o fi o fi.

Conceptul Cei cinci au programat şedinţe în fiecare duminică pe Skype, în rest ţinând legătura prin mess şi mailuri. Fiecare săptămână a avut un moderator şi o temă de lucru. După prima şedinţă au 22 • dor • toamnă 2010

Fotografii din arhiva 1:1

decis că vor „o casă” – arhitectu‑ ră, nu panouri sau scenografii, ca în alţi ani. Proiectul trebuia să fie legat de România, dar fără tris‑ teţi naţionaliste. În plus, trebuia să‑l poată înţelege şi un vizitator din Ucraina.

Au început cu un brainstor‑ ming: coloane, realitate virtuală, overlap, spaţii complementare, ready made, multi‑use, pereţi mobili, labirint.

Discuţiile s‑au concentrat în jurul ideii de spaţiu. Voiau să pună oamenii într‑o situaţie în care să‑şi dea seama că spaţiul contează, să conştientizeze ceva ce reuşesc să ignore zi de zi. Au ajuns la întrebări filozofice despre rolul arhitecturii, concluzionând că, în esenţă, ea delimitează înăuntru de afară, privat de public. Asta trebu‑ ia să facă obiectul lor: să delimi‑ teze două universuri, dar să‑l poţi înţelege doar dacă eşti în ambele.

Conceptul s‑a rafinat de la obiect la obiect în care intri, la obiect în care intră doar o persoană. Au făcut şi legătura cu România, proiectul urmând să fie o reprezentare a spaţiului alocat unei persoane în Bucu‑ reşti: 94,4 m 2.

Obiectul Trebuia să fie tridimensional, ca să se perceapă uşor ideea de spaţiu. Ca să intre doar câte o persoană, au proiectat o uşă îngustă cu clanţă doar în interior şi o treaptă de 30 cm care face simţită trecerea.

Obiectul este torsionat, di‑ namic, trebuie să‑l înconjori şi să‑l recompui în minte, ca pe un colaj. Interiorul e definit de trei vizoare – trei puncte, prin care se poate vedea înăuntru, confe‑ rindu‑i un aer de peep show.

Obiectul trebuia să fie din beton, turnat dintr‑o dată, un monolit. În exterior, neprelucrat, amprentat de la cofrajele în care se turnase, înăuntru, şlefuit. În afară lumesc, înăuntru fără deta‑ lii, abstract.

L‑au gândit pe toate părţile dar au omis să‑i dea un nume, aşa că

Date tehnice:

au depus dosarul intitulat „Pavil‑ ionul României la Bienala de la Veneţia 2010”.

Negocierile Înainte de semnarea contractului cu Ministerul Culturii, echipa îm‑ preună cu comisari ai Ministerului şi Uniunii Arhitecţilor trebuia să se consulte cu o comisie tehnică, menită să ateste fezabilitatea pro‑ iectului. Recomandările juriului au fost: să nu se intre în obiect, mai multe vizoare şi alt material. Li s‑a mai sugerat să facă scenografii în obiect, apoi să expună panouri cu lucrări din România.

Matei şi Cipri, reprezentanţii la negocieri – sfătuiţi nopţile de ceilalţi –, au reuşit să‑i convingă de concept şi de nevoia de a intra în obiect. S‑au poticnit însă la material. Betonul, spuneau co‑ misarii, era prea scump, greu de transportat şi demolat. Au propus rigipsul, dar echipa a continuat să propună soluţii pentru beton.

Erau hotărâţi să investigheze toa‑ te alternativele înainte să spună că nu se poate (se putea, dar costa prea mult demolarea). Comisarii au interpretat‑o ca sfidare.

Tensiunile au escaladat până la penultima întâlnire înainte de semnarea contractului, când au convenit să construiască din lemn. Lemnul e natural, uşor, trimite la trăinicie.

Pavilionul Au obţinut un buget de 599.000 de lei pentru construcţie, trans‑

Structura din grinzi de brad, de 5,70 m.

Pereţii exteriori din şipci lungi de cca. 3 m şi late de 7 cm.

Pereţii interiori din plăci MDF, vopsite cu alb şi lăcuite.

Cel mai îngust spaţiu în jurul obiectului: 0,97 m.

Cele mai largi spaţii în jurul obiectului: 1,19 şi 4,31 m. Înălţimea (3,40 m) tre‑ buia să fie confortabilă şi să nu ceară interpretări.

Uşa au vrut‑o îngustă de 50 cm, dar regulamen‑ tul de siguranţă în caz de incendiu i‑a obligat s‑o lăţească la 75 cm. Yala nu lasă uşa să se închidă, iar‑ cei de la pază au o cheie, de siguranţă.

Luminatorul (1,4 m) aduce lumină în centrul spaţiului de 94,4 m2.

Vizoarele (10 cm) sunt plasate simetric, în mijlocul feţelor interne ale obiectului.

port, demolare, promovare, totul gestionat de echipă. Obiectul l‑au construit în Bucureşti, într‑o hală de 10x6 metri, mai întâi o ju‑ mătate care‑a fost dezasamblată, apoi restul. Apoi a fost transpor‑ tat cu un TIR la Veneţia, unde a fost remontat în pavilion.

Pavilionul a avut vernisarea în‑ tre 26 şi 28 august. Pe 28 au putut intra gratuit, timp de două ore, toţi cei care se înscriseseră pentru invitaţii pe pagina de Facebook Unu la Unu. Pagina, sacoşele şi tricourile cu bulină neagră cât luminatorul la scară 1:5, avanpremiera în Bu‑ cureşti ­– toate au fost mijloace de promovare neobişnuite pentru un proiect de arhitectură românesc.

Echipa a vrut să ajungă la cât mai multă lume pentru că, spre deosebire de artişti sau designeri, arhitecţii nu sunt obişnuiţi să comunice. Ei au vrut să iasă şi să spună: noi asta facem.

Sindromul refresh

A

M

minte

Ne prosteşte internetul? / De Cristian Lupşa

*Nu vă spun de câte ori m‑am gândit să întrerup lectura ca să dau tweeturi cu citate.

Sunt de aproape 15 ani pe net.

Sunt toată ziua cu Gmail, Face‑ book şi Twitter deschise. Sunt orice, numai internetofob nu. Şi totuşi nu pot nega că netul m‑a schimbat, mai ales în ultimii cinci ani. Obişnuia să‑mi fie uşor să închid calculatorul, să mă pierd într‑o carte, să trec prin situaţii sociale fără mâncărimi în palme. Acum intru în sevraj dacă ajung într‑un loc fără Wi‑Fi şi nu pot bea o bere cu gaşca fără să‑mi scot telefonul să verific cine ce a mai zis. Iar de pierdut într‑o carte nici nu poate fi vorba. N‑am citit un roman de un an de zile.

24 • dor • toamnă 2010

Citind* The Shallows, minunata – şi puţin înfricoşătoarea – carte a lui Nicholas Carr, am înţeles că nu sunt singurul şi că schimbă‑ rile astea de comportament sunt doar cele mai vizibile manifes‑ tări ale dominaţiei internetului asupra vieţii noastre, a modului în care consumăm informaţie, a structurii creierului.

Nici Carr nu e tehnofob, nici cartea nu e manifestul unui luddit anti‑Google. E mai degrabă o colecţie de date şi anecdote care arată cum tehnologia, adoptată fără discriminare, declanşează un proces ireversibil de schimba‑

re a creierului. Apariţia ceasu‑ lui a schimbat relaţia pe care o aveam cu timpul. Hărţile, pe cea cu spaţiul. Undeva, cândva, scri‑ sul a schimbat profund relaţia pe care o aveam cu oralitatea.

Acum, internetul văduveşte creierul de capacitatea de concen‑ trare, procesare şi profunzime.

Carr spune că întreaga dezvoltare umană din ultimii 200 de ani se datorează unor creiere odihnite şi antrenate de lectură, care, nefiind continuu stimulate, aveau timp să genereze soluţii ingenioa‑ se, curente artistice şi sociale.

Cercetările recente arată că ritmul sacadat al netului ne face pulbere atenţia. Ne transformă în multitaskeri excepţionali, dar incapabili să stocheze informaţi‑ ile din cauza vitezei cu care tre‑ cem superficial de la una la alta.

Incapacitatea de a stoca e impor‑ tantă. Neurologii au descoperit că aprofundarea unei cunoştin‑ ţe, dublată de repetiţie, duce la întărirea conexiunilor sinaptice din creier, iar permanentizarea acestor conexiuni creează schim‑ bări la nivel biologic.

Ce permanentizăm când dăm refresh după refresh ca să ne luăm doza e exact această acţiune. Adică am programat o tehnologie care, la rându‑i, ne programează. Carr susţine că nu e o situaţie în care noi „ţinem telecomanda”. Odată ce ţi‑ai înrădăcinat rutina, e greu s‑o mai controlezi; să te deconectezi e imposibil. Direcţia în care merge lumea e clară: mai mult, mai simplu, mai fragmentat.

Putem însă să conştientizăm ce ni se întâmplă şi să ne dăm portiţe ocazionale de scăpare.

S‑a demonstrat că oamenii cu un creier suprastimulat de infor‑ maţie şi de aglomeraţia oraşului rezolvă o problemă mai încet decât cei care au petrecut aceeaşi perioadă de timp izolaţi în natu‑ ră. Ferit de bombardament, după vreo trei zile creierul iese din fibrilaţii şi începe să rumege şi să facă alte legături. Acţionează, nu reacţionează.

Ilustraţie de Arpi Rezi

A

M

minte

Canis politicus Când românii nu mai au încredere în preşedinte, câinii învaţă să facă la fel. / De Ani Sandu Degeaba a încercat stăpânul lui Freddy să‑l facă să ia de la Bă‑ sescu. Câinele s‑a uitat în stânga, apoi în dreapta, s‑a lins pe bot, s‑a dat puţin în spate şi, în ciuda insistenţelor („De la Băsescu!”), n‑a muşcat. Abia când a auzit „Ia de la tata” a înghiţit lacom bis‑ cuitele. De 16 ori, într‑un clip de 58 de secunde, câinele a făcut ce orice român deziluzionat visează: i‑a dat cu flit lui Traian Băsescu.

Clipul a fost postat pe You‑ Tube în iunie, la o lună după ce preşedintele a anunţat scăderea salariilor şi pensiilor. Măsuri‑ le i‑au făcut pe 65 la sută din românii chestionaţi în iulie să spună că ar fi votat pentru demi‑ terea preşedintelui dacă s‑ar fi organizat un referendum, iar în septembrie au trântit PDL‑ul în sondaje la sub 20 la sută.

Televiziunile de ştiri l‑au difuzat prompt pentru că servea retoricii anti‑Băse. Pe net, a devenit viral – locul întâi în topul Ze List pe iunie, între primele 30 în iulie. Oamenii s‑au întrebat dacă e truc sau dresaj – e dresaj–, au avansat ipoteze (comenzile au fost înregistrate după filmare; Freddy a mâncat bătaie pentru a‑l renega pe Băsescu), l‑au preluat pe bloguri şi propriile canale de YouTube, schimbând titlul Freddy Ilustraţie de Ana Botezatu

(Labrador Retriever) şi Băsescu în arhi‑repetatul Ia de la Băsescu.

Unii şi‑au pus proprii câini la treabă, într‑o serie de rema‑ ke‑uri: Ia de la băsescu 2!!, Ia de la bĂSESCU (cu pisica) sau Freddy – ia de la Băsescu – varianta cu furculiţa. Lui Freddy i‑au urmat Terry bichonul, ademenit cu o bu‑ cată de carne, Puffy pechinezul, filmat cu telefonul mobil, Ritutza, analist politic, care ia de la Băses‑ cu dar nu de la Ponta şi Antones‑ cu, terrierul ceh care, pentru că „nu discriminează”, mănâncă tot de la Băsescu (dar îl refuză accidental pe Boc). E un amalgam de rase, replici şi reacţii: „Ia‑o, mă!”, „Ia de la mamiţu ceva bun”, „De la Boc, cu TVA‑ul. Ia, tati, de la Boc!”, majoritatea stricate, ca bancurile prost spuse, de râsetele de final ale stăpânului minunat de propria ispravă. În ciuda nemulţumirilor românilor faţă de viaţa‑în‑criză, clipurile nu sunt un manifest politic, ci mai degrabă o îmbi‑

nare a politicii‑pop cu tehnolo‑ gia. Însuşi stăpânul lui Freddy, just4friends05 pe YouTube, a spus că nu voia altceva decât să facă un truc haios, iar „Băsescu” i s‑a părut mai amuzant decât „Gheorghe Ion”. Ideea a împru‑ mutat‑o dintr‑un clip american postat în 2009, în care Opie, un pinscher pitic cu ochii mari şi urechile ciulite, ridică botul şi hăpăie bucăţile de morcov „de la mama” şi „de la tata”. Când aude însă de Obama, Opie întoarce botul pleoştit. Clipul a fost văzut de 4 milioane de ori şi a inspirat zeci de replici.

Imitaţia e modul în care ideile circulă cel mai repede pe internet.

Mesajul lor, cât o fi, e ca o înjură‑ tură la table: serveşte la descărcat nervii şi atât. „Românul e reac‑ ţionar, dar să fie cât mai comod”, mi‑a scris unul dintre cei care l‑au parodiat pe Freddy. „La greci când s‑au anunţat măsurile s‑au bătut cu poliţia, la noi s‑a dansat pinguinul în Piaţa Victoriei.”

Quadrocopterul De la jucăria de pe raft, la robotul de ultimă generaţie. / De Sintia Radu Imaginează‑ţi un elicopter cu patru elice, zeci de senzori şi o mână robotică ce‑ţi serveşte în zori ziarul. Imaginează‑ţi un altul care‑ţi păzeşte în zbor grădina. Imaginează‑ţi şi că toate astea sunt planul unui puşti care, înainte de majorat, a uimit jurii întregi cu invenţiile sale.

La 17 ani, Cornel Amariei se mândreşte cu medalii de aur la olimpiade internaţionale de ro‑ botică şi IT, burse de excelenţă şi performanţe ale propriilor elevi de la cercurile de robotică pe care le predă la liceul unde învaţă.

Vede un viitor sofisticat şi inova‑ tor şi a construit deja roboţi au‑ tonomi care îşi menţin echilibrul pe două roţi, se luptă pe ringul de sumo şi urmăresc trasee liniare fără să se abată de la drum.

Acum pune la punct unul complex, o platformă cu zeci de opţiuni şi accesorii asamblate într‑o formă de quadrocopter (un elicopter cu patru elice, cum a vă‑ zut pe rafturile de jucării din Ger‑ mania). Robotul va fi cât o măsuţă de cafea, cu o serie de senzori (de proximitate, altitudine, presiune şi temperatură) care‑i permit să se orienteze în zbor, accelerome‑ tre, giroscoape (dispozitive care asigură stabilitatea), GPS, camere video, emiţători şi receptori wireless. Îl numeşte „platfor‑ mă” pentru că fiecare funcţie în parte ar putea fi reconstruită şi îmbunătăţită cu accesorii – cu o cameră termografică (face vizibilă căldura şi distribuţia ei), o ca‑ meră DSLR, sau poate cu o mână robotică. În varianta standard pe care Cornel doreşte să o constru‑ iască, aparatul va zbura, va filma şi va naviga în spaţii închise sau deschise, detectând obstacolele.

Ilustrație de Cornel Amariei

Dacă ar fi produs în serie, qua‑ drocopterul lui Cornel ar putea fi programat să păzească locuinţa, să patruleze toată noaptea şi să alerteze autorităţile în caz de nevoie. Dacă ţi‑ai uita portofelul pe masa din bucătarie, l‑ai putea trimite acasă în zbor, ghidându‑l prin semnal GSM cu mobilul.

(Deşi quadrocopterul se descur‑ că și singur, dacă îi stabileşti coordonatele.)

La scară industrială, Cornel vede în aparatul lui un mijloc de economisire. Ar putea fi un instrument util în meteorologie, unde azi se lucrează cu baloane care se sparg la altitudini mari.

Robotul s‑ar întoarce intact la sol după ce ar atinge cei 5.000 de metri altitudine la care se mă‑ soară direcţia şi viteza vântului.

Aparatul ar putea fi folosit şi în cinematografie, la filmarea cadre‑ lor de la înălţime.

Cornel n‑a făcut încă rost de cei 2.000 de euro pentru piese, dar spune că în curând se apucă de treabă. Va fi un proces meticulos.

Deşi l‑a gândit doi ani, să‑l facă să zboare ar dura o lună, iar per‑ fect funcţional ar fi într‑un an. În 10 ani, Cornel se‑aşteaptă să‑ţi poţi cumpăra roboţii de pe net. În nici un secol, adaugă el, vor deveni religie: credinţa fiecă‑ ruia în prosperitate şi o viaţă lip‑ sită de griji. Se va fi inventat orice şi va trebui inventat orice, oricât de periculos. Dar să n‑ajungă la oricine. La urma urmei, dacă omenirea va pieri, nu va fi vina maşinilor, ci a omului care a uitat să apese pe OFF.

Fum rece* Eugen Kelemen, monteur de film, i‑a povestit Elenei Tudor de ce pipa e rege.

A

T

* Salutul piparilor.

Cu cât e mai rece fumul, cu atât e aroma mai puternică.

trup

Fumez pipă din 2003, când am primit cadou una românească, prost făcută.

Pe atunci fumam ţigări, dar mi‑a plăcut experienţa şi am căutat pipe mai reuşite. Apoi am căutat sfaturi pe net. Am aflat că trebuie să fumez o pipă încet, altfel mă voi alege cu limba „covor”; trebuie s‑o las să se odihnească; nu trebuie să trag fumul în piept. Am început să comand de pe net şi să‑mi cumpăr pipe şi tutun din ţările în care ajungeam.

Prin 2009 am aflat de comuni‑ tatea Pipa Club Bucureşti. La în‑

28 • dor • toamnă 2010

tâlniri, pasionaţii aduc tutunuri noi şi fiecare le poate degusta. În funcţie de frunzele folosite, există tutunuri Burley, cu un conţinut scăzut de zahăr, multă nicotină şi arome subtile; Virginia, un tutun care arde lent şi fierbinte, datorită cantităţii mari de zahăr; Latakia, închis la culoare, uscat cu fum de pin şi stejar, cu o aro‑ mă de smirnă. Mai sunt tutunuri‑ le orientale, seci, cu arome florale şi conţinut ridicat de nicotină; Perique, cu un miros care aduce cu cel al muşchiului de pădure şi Cavendish, care se obţine prin presarea tutunului Virginia şi fermentarea cu zahăr. Şi tăietura diferă. Există tutun plug, care arată ca un dop care se aşază direct în bol şi se aprinde, tutun funie (fâşii de tutun îm‑ pletite strâns), tutun panglică şi tutun flake (fulgi).

Eu am început cu mixturi‑ le englezeşti cu Latakia, am adăugat amestecuri cu tutun oriental, mixturi balcanice, iar în ultima vreme prefer Virginiile de calitate, tăiate flake. Am şi ritualuri: în dimineţile de week‑ end merge o pipă bent (curbată), cu un tutun slab aromat, alături de o cafea; seara, o pipă din meerschaum (spumă de mare, o rocă moale albă sau alb‑gălbuie), cu un flake de Virginia şi un vin roşu sec. Port peste tot o trusă cu cel puţin trei pipe şi măcar două sortimente de tutun. În total am vreo 24 de pipe.

Pipa nu poate fi fumată decât în momente de relaxare, nicio‑ dată pe fugă. Dacă fumătorii de ţigări se laudă cu viteza, noi ne mândrim când reuşim să pufăim o pipă chiar şi o oră şi jumătate.

(Există şi concursuri pentru tim‑ pul cel mai lung de fumat.) Pipa nu creează stări, ci contribuie la exploatarea lor. Poate deveni un companion excepţional în mo‑ mentele de singurătate, dar şi la un pahar de vin cu prietenii.

Un începător ar trebui să alea‑ gă Virginii slabe sau mixturi uşor aromatizate. Pipa ar trebui să fie prevăzută cu filtru din cărbune activ, pentru a înlătura exce‑ sul de umiditate şi eventualele urme de cenuşă. Recomand să‑ţi cumperi cel puţin trei pipe de ca‑ litate. (Piparii din club comandă tutunurile şi pipele de pe net, din Germania, Irlanda sau Olanda, ori le cumpără în excursii şi con‑ cedii.) O pipă dreaptă (straight) se potriveşte cu o ţinută sport, una curbată, cu o ţinută de seară, o pipă lungă (churchwarden) se potriveşte cu o seară de cultivare.

Culorile şi finisajul pot fi asortate cu pantofii, cureaua sau sacoul, iar mirosul tutunului poate pune un parfum într‑o lumină nouă.

Pregăteşte‑te pentru privirile neîncrezătoare ale jandarmilor şi poliţiştilor, care te vor întreba dacă „nu cumva e iarbă?”. Ex‑ plicaţii trebuie şi pe la concerte, când omul de la pază dă de trusa cu pipe, ustensile şi tutun.

Feţe, feţe

A

Misterele celei mai bine vândute jucării din istorie. / De Dan Rădulescu

Pentru mine, frustrarea în formă concentrată este un cub Rubik. O cincime din oamenii de pe planetă a pus mâna pe unul; unii l‑au şi rezolvat. Nu eu.

L‑am rotit, învârtit, am şi încer‑ cat să‑l dezmembrez. Degeaba.

La fiecare încercare, cubul îmi aducea aminte că nu termin ni‑ ciodată nimic cu adevărat. Olga, colega mea cu un râs pătrun‑ zător şi sincer, mi‑a explicat recent că procedez greşit. La ea pe birou sunt cuburi viu colo‑ rate cu feţele de 3x3x3 până la 5x5x5 pătrăţele, toate rezolvate.

Aşa le depozitează. Dacă cineva

amestecă un cub, Olga o să‑l rearanjeze imediat. Nu suportă să le vadă altfel.

Cubul a fost inventat la mij‑ locul anilor ’70 de arhitectul maghiar Ernő Rubik, iar de cu‑ rând i‑a fost rezolvat şi ultimul mister. Nişte oameni de ştiinţă cu ceva timp liber i‑au convins pe cei de la Google să le pună la dispoziţie puterea de procesare nefolosită. Voiau să găsească numărul maxim de mişcări din care poate fi rezolvat cubul cla‑ sic de 3x3, indiferent de poziţia iniţială (numărul de combinaţii posibile are în coadă o groază de

M

minte

zerouri). Google a rulat simula‑ rea timp de câteva săptămâni şi a găsit răspunsul: maxim de 20 de mişcări.

Considerat cea mai vândută jucărie din lume, cubul a fost o atracţie irezistibilă pentru tot felul de recorduri: cea mai rapidă rezolvare simplă (7,08 secunde), sau legat la ochi (30,94 secunde), sau cu o singură mână (11,69 secunde), sau cu picioarele (36,72 secunde). România nu a fost ferită de această febră. Radu Făciu a strâns o comunitate de pasionaţi de Rubik, a participat la un Campionat Mondial unde a stabilit recorduri naţionale şi a organizat anul acesta la Cluj prima competiţie dedicată.

Când m‑a văzut rotind alan‑ dala Rubikul clasic, Olga mi‑a explicat că am şanse mai mari să câştig la 6/49. Apoi mi‑a povestit despre algoritmii de rezolvare – pe care ea a ajuns să‑i ştie pe de rost. Poate să‑l învârtă fără să se gândească măcar la ce face şi la un moment dat îl rezolvă.

Am vrut să‑mi cumpăr şi eu unul, dar cubul e tot mai greu de găsit la noi. După ce‑am răscolit supermarketuri şi malluri, l‑am găsit într‑un magazin online cu jocuri de inteligenţă (genios.ro, costă aproape 50 de lei). Până la urmă, am împrumutat unul, decis să‑l înfrâng. Folosind un tutorial de pe net, lung, plin de filme şi de notaţii, l‑am rezolvat în aproape două ceasuri, luptân‑ du‑mă să îndeplinesc instruc‑ ţiunile. Dar nu am înţeles cu adevărat magia rezolvării lui.

Experienţa m‑a pus pe gânduri: oare cum era acum 30 de ani, când nu aveai Google să‑ţi dea răspunsuri? Era bucuria rezol‑ vării mai mare, mai pură?

Meniul lui Menci Mesele dintr‑o zi oarecare a prof. univ. dr. Gheorghe Mencinicopschi, autor al bestsellerului Noua ordine alimentară. Şi noi ce mai mâncăm?. / De Andreea Lupu Mic dejun

> Un ou fiert (nu mănâncă foarte des ouă şi atunci le cumpără din piaţă, de la vânzători pe care îi ştie) > Lapte bătut, făcut în casă din lapte (luat din piaţă de la micii produ‑ cători) > Câteva felii de pâine neagră cu unt Nu e un meniu stabil. Aici mai intră brânză cumpă‑ rată din piaţă, carne de pui fiartă şi foarte puţin prăjită, lapte (mai rar), legume (roşii, ardei).

A

T

trup

Legumele le ia de la vecini (stă în Otopeni la casă, iar vecinii au grădină) sau din piaţă – regretă că nu are garanţia că sunt crescute în grădină, cu îngrăşământ natural.

Peştele e întotdeauna proaspăt.

Carnea de pui e preferabil necongelată şi nu are un termen de valabilitate foarte mare. Între mese mănâncă fructe de sezon.

Bea multă apă sau ceai din plante (mai puţin la pliculeţ, dacă se poate din floare).

30 • dor • toamnă 2010

Prânz

> Piure făcut cu lapte > Piept de pui, puţin per‑ pelit în tigaie > Salată de roşii, castra‑ veţi, salată verde > Pâine neagră > Un pumn de nuci În meniul de prânz mai intră: tocăniţe de legume cu carne de pui sau vită, ciorbă, peşte la cuptor.

Mâncăruri normale, gătite în casă. Ca desert, o felie de prăjitură coaptă de soţie, fructe de sezon sau colivă comandată la un restaurant.

Cină

> Brânză proaspătă > Salată de legume de sezon (roşii, salată, cas‑ traveţi, ardei) Din când în când, mănâncă tarte cu fructe şi prăjituri cu cacao sau gem, pe care le face soţia. Dar mai rar şi doar dacă nu a mâncat la prânz.

Suportul potrivit Dureri de spate, de splină şi de sâni, sau ce înseamnă să nu alergi cum trebuie. / De Sintia

Te‑ai gândit vreodată că o greşeală în alegerea bustierului îţi poate afecta performanţa sportivă şi sănătatea? Ani de‑a rândul, cercetătorii care au studi‑ at mişcarea bustului s‑au luptat pentru respectul oamenilor de ştiinţă. Astăzi, ei pun durerile şi problemele medicale ale sânilor şi pe seama unui balans necon‑ trolat al bustului, susţinut greşit sau deloc în timpul alergării. Am testat, prin metode empirice, cât de importantă este susţinerea co‑ respunzătoare, alergând trei zile Ilustrație de Ionuț Rădulescu

A

T

trup

Radu

alături de o pasionată de jogging şi silind‑o să parcurgă traseul obişnuit din Parcul Tineretului întâi cu bustierul preferat, apoi cu un sutien, iar în ultima zi, fără niciun tip de susţinere (da, bărba‑ ţii s‑au holbat).

Ioana – m‑a rugat să nu‑i folo‑ sesc numele complet – are 22 de ani, e absolventă de jurnalism şi a jucat baschet în echipa liceului.

Spune că joggingul e responsabil pentru silueta ei zveltă şi moralul ridicat şi nu trece săptămână fără să alerge de trei ori. Are adidaşi

speciali pentru jogging pe asfalt, echipament din bumbac lălâu pentru vară şi colanţi pentru iarnă şi e fidelă unui bustier gri, cu margini plastifiate, care‑i ţine strânşi sânii – mărimea 85, B. Cu bustierul a alergat în prima zi a experimentului şi a parcurs vreo 6 km în nici 40 de minute.

S‑a oprit, ca de obicei, doar când cârceii la gambe au făcut‑o să se împiedice.

A doua zi, a purtat un sutien şi a făcut aproape 3 km în 20 de minute, îndesându‑şi la tot pasul sânii care‑i ieşeau din cupe.

Cursa s‑a încheiat cu dureri de piept şi splină, pentru că nu a mai putut sta dreaptă. În a treia zi, fără sutien, Ioana s‑a chinuit fix două minute; o dureau sânii şi simţea că i se „alungeau” când sărea. (Pentru mine, tot procesul a fost chin.

Nu de alta, dar niciun suport nu putea compensa muşchii atrofiaţi ai unui reporter.)

De la disconfortul resimţit frecvent la jogging până la problemele medicale e doar un pas, spun cercetătorii. Un balans necontrolat al sânilor în lipsa unui suport suprasolicită bustul şi întregul organism, mai ales vara când corpul e deja obosit de căldură. Pe de altă parte, un suport prea strâns poate traumatiza sânii, îi poate leza şi cauza noduli.

Deci cum îl alegi pe cel potrivit? În primul rând, nu după conside‑ rentele estetice sau specificaţiile de pe etichetă, cum că ar fi speci‑ al pentru sport (nu înseamnă că ţi‑e şi bun). Probează mai multe şi ţopăie în voie în cabina de probă. Cel cu care te simţi cel mai confortabil când sari e cea mai bună alegere.

tu cu cine faci banking?

Faceţi jocurile La ruletă nu joci ca să câştigi, ci ca să te distrezi. / De Răzvan F. Pavelescu*

*Autorul a ales un pseudonim pentru a‑şi proteja imaginea profesională.

32 • dor • toamnă 2010

A

A

aptitudini

Prima dată am ajuns la cazino din întâmplare, la iniţiativa unui prieten. Am avut noroc, am câştigat ceva în seara aia, aşa că am ajuns să merg tot la câteva săptămâni, cu prietenii, să jucăm vreo două – trei ore. De fiecare dată pornesc cu ideea că banii pe care am hotărât să îi joc sunt deja pierduţi. Aşa pot să mă simt bine fără să mă stresez că pierd. Câtă vreme înţelegi că nu e ca‑n filme – te duci acolo şi dai lovitura –, e distractiv.

Deşi uneori e ca‑n filme.

Odată a venit o doamnă mai în vârstă şi a pus o singură fisă, de valoare mare, pe un corner. Şan‑ sele erau foarte mici. Bineînţeles că nu i‑a ieşit. „Începătoare”, mi‑am zis. A mai pus o dată, tot o fisă mare, tot în acelaşi loc.

Nu‑mi venea să cred. I‑a ieşit un număr din cele patru şi a câşti‑ gat de opt ori valoarea pariată.

A mai pus şi a treia oară, tot fisă mare, tot acolo. Părea deja o po‑ veste suprarealistă. I‑a ieşit iar un număr şi a câştigat iar de opt ori valoarea. Apoi şi‑a luat banii şi a plecat. Nu cred că a câştigat cât să iasă la pensie, dar a luat o sumă mare.

Am învăţat că la ruletă teoria probabilităţilor funcţionează aproape întotdeauna împotriva ta, dar tot ea îţi dă uneori ocazia să vezi astfel de situaţii excepţionale.

CUM SE FACE:

Alege un cazino dintr‑unul din marile hoteluri din centru. Fiind client nou, vei fi înregistrat în baza de date, cu tot cu poză. Nu te speria, e procedura normală.

Un cazino respectabil e deschis 24 de ore. În prima parte a zilei sunt puţini jucători şi multă linişte, aşa că te poţi prinde cum funcţionează locul. Seara, atmos­ fera e mai dinamică.

Banii se schimbă la masa de joc.

Pui bancnotele în faţa dealeru‑ lui şi primeşti în schimb câte‑ va stackuri de chips – jetoane colorate pe care le joci (poţi alege jetoane de culoarea ta preferată).

300 de lei e o sumă bună pentru începători, suficientă pentru o seară. Îţi poate asigura câteva ore de joc dacă nu faci greşeli majore şi nu ai ghinion.

Masa are numere de la 0 la 36.

Pui jetoane pe numerele care îţi fac cu ochiul. Dealerul învârte bila şi anunţă încheierea pariu‑

rilor. Tu speri să iasă unul dintre numerele pe care ai pariat.

Un jeton pus pe numărul câşti‑ gător (un pariu straight‑up sau straight) îţi aduce un câştig de 35 de jetoane, 36 cu tot cu cel plasat pe număr. Poţi pune mai multe jetoane pe un număr. Un jeton pus la intersecţia a două numere (split) îţi aduce un câştig de 17 la 1; pentru un pariu street (un rând de trei numere), câştigul este de 11 la 1, pentru corner (intersecţia a patru numere) câştigul este de 8 la 1, pentru două rânduri de trei numere e 5 la 1, pentru o coloană sau o duzină cu patru rânduri e 2 la 1 şi pentru un pariu pe numere roşii/negre sau pentru un pariu pe numere pare/impare, 1 la 1, adică dublul banilor pariaţi.

Impozitul pentru eventualele câştiguri este reţinut la sursă, nu ai de ce să îţi baţi capul cu asta.

Când câştigi, eticheta spune că poţi lăsa dealerului un bacşiş de câteva jetoane.

NU UITA:

Ruleta este un joc cu speranţă matematică negativă: ai o pro‑ babilitate de 1 din 37 să câştigi 35+1 jetoane.

Pe termen lung vei pierde.

Stabileşte‑ţi o sumă maximă pe care să o joci într‑o seară şi nu o depăşi.

Pariază proporţii reduse din banii pe care îi ai. E tentant să pui toţi banii pe ziua de naştere a pisicii, dar ai 36 din 37 de şanse să pierzi.

Nu paria numai pe unu‑două numere într‑un joc, pentru că şansele sunt practic nule; pariază pe mai multe numere, sau pe combinaţii între pariuri straight, split, street etc.

Când ai noroc, pune deoparte o parte din câştiguri şi schimbă‑le tot la masă în jetoane de cash, pe care le pui în buzunar şi le schimbi la plecare în numerar.

Nu există scheme de câştig garantat, deşi internetul e plin de ele. Dacă ar fi existat, ar fi aflat toţi jucătorii şi toate cazinourile ar fi dat faliment.

A

Verdele în sus

A

aptitudini

Cum devii grădinar de gherilă. / De Sandra Barbu să meargă mai repede şi să fie şi amuzant.

Fă rost de plante şi unelte. Ai nevoie de seminţe de gazon, ghivece şi răsaduri de flori, puieţi de arbori şi unelte de grădinărit. E important să ţii cont de tipul de sol, umezeală şi lumină.

3

4

În noaptea în care Ioan şi Crina au plantat gazon şi levănţică în faţa blocului ei de pe bulevardul Magheru din Bucureşti, un vecin s‑a apropiat tacticos, scui‑ pând seminţe, şi s‑a oprit la doi metri de ei. I‑a între‑ bat dacă plantează iarbă.

I‑au răspuns că e gazon. „Hai lasă, că ştiu eu cu de‑astea care face fum”, le‑a spus el zâmbind. „Nu, n‑ai înţeles, e gazon de‑ăla pe care joacă fotbaliştii”, a răspuns Ioan. „Ei da, ştiu şi eu, ţi‑am zis”, a conchis vecinul, făcând cu ochiul.

Crina Zarea, 23 de ani, şi Ioan Colbeanu, 28 de ani, sunt printre puţinii grădinari de gherilă* din România. Iubesc natura şi 34 • dor • toamnă 2010

vor să înverzească peticele de pământ dintre betoa‑ nele oraşelor. E şi o formă de protest împotriva nepă‑ sării autorităţilor.

Au ales un petic de pământ de 20 de metri pătraţi şi l‑au plantat în aproximativ o oră, în noaptea de 23 iunie 2009. Gazonul a prins, la fel şi florile. Au rezistat însă doar vreo lună. Au trecut peste ele munci‑ torii care cărau materiale de construcţii pentru consolidarea blocului.

Un an mai târziu, locul a fost transformat în spaţiu verde de Primărie.

Ca să nu aştepţi după autorităţi, uite ce trebuie să faci:

1

Alege‑ţi locul.

Uită‑te în jur când te plimbi. E imposibil să nu găseşti o bucată de pământ pe care nici iarba nu creşte. E de preferat să te rezumi la cartierul în care locuieşti, pentru că îţi va fi mai uşor să plantezi şi să‑ţi îngrijeşti apoi grădina.

Plănuieşte‑ţi misiunea. Cel mai indicat moment pentru plantarea clandestină este între 03:00 şi 04:00 noap‑ tea, în zilele lucrătoare, când nu sunt nici curioşi, nici oameni ai legii prin preajmă. E de preferat să implici cât mai mulţi prieteni, pentru ca treaba

2

Foloseşte‑le cu cap. Curăţă locul de gunoaie şi buruieni.

Scormoneşte pământul şi aruncă pietrele sau rădăcinile pe care le găseşti. Cel mai sigur e să foloseşti răsaduri pe care le‑ai crescut în casă, în ghiveci sau într‑o sticlă de plastic, pe care trebuie doar să le transferi în grădină. Udă plantele din abundenţă. Fă curat în urma ta, strânge buruienile şi pune gunoaiele într‑un sac. Îngrijeşte‑ţi grădina. Odată plantată, grădina trebuie udată, curăţată de buruieni, eventual ajutată cu îngrăşăminte.

Laudă‑te cu ea şi încurajează‑i şi pe alţii să te ajute să o întreţii.

5

* Teoretic, pentru orice plantare ai nevoie de autorizaţie de la administratorul spaţiului pe care‑l foloseşti, public sau privat.

Practic, legislaţia interzice explicit distrugerea spaţiului verde, nu şi crearea lui. Dar poţi fi amendat pentru „folosirea neautorizată a terenurilor cu spaţii verzi”, contravenţie care te poate costa 50 – 100 de lei.

Sfârșitorul Ce te‑ar enerva în aşa hal la jumătatea ta încât să trebuiască s‑o elimini din peisaj.

A

T

trivia

› Se culcă nespălat, umblă cu tri‑ couri transpirate, îi put ciorapii şi are mâncare printre dinţi. Îşi lasă unghia de la degetul mic mai lungă doar ca să se scarpine în ureche. › Nu‑i place conopida. › Foloseşte bicicleta pe post de cu‑ ier, ca să nu zic agăţătoare pentru sutiene. › Ia medicamente preventiv şi dacă strănută o pisică la distanţă de 100 de metri. Îşi planifică şi un drum la supermarket. › Se consultă cu maică‑sa pentru fiecare chichiţă. › Întreabă mereu „cine era?” după fiecare telefon primit. Mută sem‑ nele de carte la altă pagină, uită o şosetă colorată printre rufele albe puse la spălat, lasă uşa de la baie deschisă când face pipi. › Scrumează în cană după ce termină cafeaua, fumează în baie sau în dormitor, aruncă şosetele murdare lângă coşul de rufe (de trei ori au aterizat în to‑ aletă şi eu le‑am scos de acolo), îmi ia bani din portofel, verifică mobilul. › Uită să pună capacul pastei de dinţi. › Stă mereu pe acelaşi fotoliu, îşi face de lucru în primele trei minute ale filmului, bea vin doar din pahar cu picior, nu vrea să meargă la doctor. › Ridică colacul de la WC. › E fan Mircea Badea. › Scuipă.

Ilustrație de Ionuț Rădulescu

› Pierde la toate jocurile şi are idei de distracţie mai proaste ca ale mele. › E pro‑israelian şi mă cicăleşte când gătesc. › Încă stă cu ai lui şi e mulţumit de situaţie. › Îşi calcă blugii şi, când îi calcă, îi întoarce pe dos. › Îşi roade unghiile, lasă serta‑ rele deschise, scarpină câinele la intrarea în casă, lasă cana de cafea în baie. › Încearcă să mă facă „mai bun”, îmi calculează şi‑mi drămuieşte salariul. › Se zgârceşte la bacşiş şi mă invită să mă scotocesc în căutare de mărunt.

› Intră încălţat în baie şi calcă pe covoraşul de ieşit din duş. Ia bani înapoi din bacşisul lăsat la restaurant. › Are palmele mereu transpirate sau o aluniţă cu păr, plasată nefe‑ ricit undeva pe faţă. › Lasă păr pe sanitarele din baie, resturi în chiuvetă când spală vase şi bălţi de jur‑împrejur. › Nu foloseşte cum trebuie cuvân‑ tul „decât”. › Nu scrie corect. Am ucis mari iubiri pentru „doi de i”. › Îşi ceartă angajaţii pentru lu‑ cruri pe care nici el nu le face.

Selecţie de răspunsuri primite de la cititori pe Facebook şi Twitter.

A

Verdele în sus

A

aptitudini

Cum devii grădinar de gherilă. / De Sandra Barbu să meargă mai repede şi să fie şi amuzant.

Fă rost de plante şi unelte. Ai nevoie de seminţe de gazon, ghivece şi răsaduri de flori, puieţi de arbori şi unelte de grădinărit. E important să ţii cont de tipul de sol, umezeală şi lumină.

3

4

În noaptea în care Ioan şi Crina au plantat gazon şi levănţică în faţa blocului ei de pe bulevardul Magheru din Bucureşti, un vecin s‑a apropiat tacticos, scui‑ pând seminţe, şi s‑a oprit la doi metri de ei. I‑a între‑ bat dacă plantează iarbă.

I‑au răspuns că e gazon. „Hai lasă, că ştiu eu cu de‑astea care face fum”, le‑a spus el zâmbind. „Nu, n‑ai înţeles, e gazon de‑ăla pe care joacă fotbaliştii”, a răspuns Ioan. „Ei da, ştiu şi eu, ţi‑am zis”, a conchis vecinul, făcând cu ochiul.

Crina Zarea, 23 de ani, şi Ioan Colbeanu, 28 de ani, sunt printre puţinii grădinari de gherilă* din România. Iubesc natura şi 36 • dor • toamnă 2010

vor să înverzească peticele de pământ dintre betoa‑ nele oraşelor. E şi o formă de protest împotriva nepă‑ sării autorităţilor.

Au ales un petic de pământ de 20 de metri pătraţi şi l‑au plantat în aproximativ o oră, în noaptea de 23 iunie 2009. Gazonul a prins, la fel şi florile. Au rezistat însă doar vreo lună. Au trecut peste ele munci‑ torii care cărau materiale de construcţii pentru consolidarea blocului.

Un an mai târziu, locul a fost transformat în spaţiu verde de Primărie.

Ca să nu aştepţi după autorităţi, uite ce trebuie să faci:

1

Alege‑ţi locul.

Uită‑te în jur când te plimbi. E imposibil să nu găseşti o bucată de pământ pe care nici iarba nu creşte. E de preferat să te rezumi la cartierul în care locuieşti, pentru că îţi va fi mai uşor să plantezi şi să‑ţi îngrijeşti apoi grădina.

Plănuieşte‑ţi misiunea. Cel mai indicat moment pentru plantarea clandestină este între 03:00 şi 04:00 noap‑ tea, în zilele lucrătoare, când nu sunt nici curioşi, nici oameni ai legii prin preajmă. E de preferat să implici cât mai mulţi prieteni, pentru ca treaba

2

Foloseşte‑le cu cap. Curăţă locul de gunoaie şi buruieni.

Scormoneşte pământul şi aruncă pietrele sau rădăcinile pe care le găseşti. Cel mai sigur e să foloseşti răsaduri pe care le‑ai crescut în casă, în ghiveci sau într‑o sticlă de plastic, pe care trebuie doar să le transferi în grădină. Udă plantele din abundenţă. Fă curat în urma ta, strânge buruienile şi pune gunoaiele într‑un sac. Îngrijeşte‑ţi grădina. Odată plantată, grădina trebuie udată, curăţată de buruieni, eventual ajutată cu îngrăşăminte.

Laudă‑te cu ea şi încurajează‑i şi pe alţii să te ajute să o întreţii.

5

* Teoretic, pentru orice plantare ai nevoie de autorizaţie de la administratorul spaţiului pe care‑l foloseşti, public sau privat.

Practic, legislaţia interzice explicit distrugerea spaţiului verde, nu şi crearea lui. Dar poţi fi amendat pentru „folosirea neautorizată a terenurilor cu spaţii verzi”, contravenţie care te poate costa 50 – 100 de lei.

Sfârșitorul Ce te‑ar enerva în aşa hal la jumătatea ta încât să trebuiască s‑o elimini din peisaj.

A

T

trivia

› Se culcă nespălat, umblă cu tri‑ couri transpirate, îi put ciorapii şi are mâncare printre dinţi. Îşi lasă unghia de la degetul mic mai lungă doar ca să se scarpine în ureche. › Nu‑i place conopida. › Foloseşte bicicleta pe post de cu‑ ier, ca să nu zic agăţătoare pentru sutiene. › Ia medicamente preventiv şi dacă strănută o pisică la distanţă de 100 de metri. Îşi planifică şi un drum la supermarket. › Se consultă cu maică‑sa pentru fiecare chichiţă. › Întreabă mereu „cine era?” după fiecare telefon primit. Mută sem‑ nele de carte la altă pagină, uită o şosetă colorată printre rufele albe puse la spălat, lasă uşa de la baie deschisă când face pipi. › Scrumează în cană după ce termină cafeaua, fumează în baie sau în dormitor, aruncă şosetele murdare lângă coşul de rufe (de trei ori au aterizat în to‑ aletă şi eu le‑am scos de acolo), îmi ia bani din portofel, verifică mobilul. › Uită să pună capacul pastei de dinţi. › Stă mereu pe acelaşi fotoliu, îşi face de lucru în primele trei minute ale filmului, bea vin doar din pahar cu picior, nu vrea să meargă la doctor. › Ridică colacul de la WC. › E fan Mircea Badea. › Scuipă.

Ilustrație de Ionuț Rădulescu

› Pierde la toate jocurile şi are idei de distracţie mai proaste ca ale mele. › E pro‑israelian şi mă cicăleşte când gătesc. › Încă stă cu ai lui şi e mulţumit de situaţie. › Îşi calcă blugii şi, când îi calcă, îi întoarce pe dos. › Îşi roade unghiile, lasă serta‑ rele deschise, scarpină câinele la intrarea în casă, lasă cana de cafea în baie. › Încearcă să mă facă „mai bun”, îmi calculează şi‑mi drămuieşte salariul. › Se zgârceşte la bacşiş şi mă invită să mă scotocesc în căutare de mărunt.

› Intră încălţat în baie şi calcă pe covoraşul de ieşit din duş. Ia bani înapoi din bacşisul lăsat la restaurant. › Are palmele mereu transpirate sau o aluniţă cu păr, plasată nefe‑ ricit undeva pe faţă. › Lasă păr pe sanitarele din baie, resturi în chiuvetă când spală vase şi bălţi de jur‑împrejur. › Nu foloseşte cum trebuie cuvân‑ tul „decât”. › Nu scrie corect. Am ucis mari iubiri pentru „doi de i”. › Îşi ceartă angajaţii pentru lu‑ cruri pe care nici el nu le face.

Selecţie de răspunsuri primite de la cititori pe Facebook şi Twitter.

A

Verdele în sus

A

aptitudini

Cum devii grădinar de gherilă. / De Sandra Barbu să meargă mai repede şi să fie şi amuzant.

Fă rost de plante şi unelte. Ai nevoie de seminţe de gazon, ghivece şi răsaduri de flori, puieţi de arbori şi unelte de grădinărit. E important să ţii cont de tipul de sol, umezeală şi lumină.

3

4

În noaptea în care Ioan şi Crina au plantat gazon şi levănţică în faţa blocului ei de pe bulevardul Magheru din Bucureşti, un vecin s‑a apropiat tacticos, scui‑ pând seminţe, şi s‑a oprit la doi metri de ei. I‑a între‑ bat dacă plantează iarbă.

I‑au răspuns că e gazon. „Hai lasă, că ştiu eu cu de‑astea care face fum”, le‑a spus el zâmbind. „Nu, n‑ai înţeles, e gazon de‑ăla pe care joacă fotbaliştii”, a răspuns Ioan. „Ei da, ştiu şi eu, ţi‑am zis”, a conchis vecinul, făcând cu ochiul.

Crina Zarea, 23 de ani, şi Ioan Colbeanu, 28 de ani, sunt printre puţinii grădinari de gherilă* din România. Iubesc natura şi 38 • dor • toamnă 2010

vor să înverzească peticele de pământ dintre betoa‑ nele oraşelor. E şi o formă de protest împotriva nepă‑ sării autorităţilor.

Au ales un petic de pământ de 20 de metri pătraţi şi l‑au plantat în aproximativ o oră, în noaptea de 23 iunie 2009. Gazonul a prins, la fel şi florile. Au rezistat însă doar vreo lună. Au trecut peste ele munci‑ torii care cărau materiale de construcţii pentru consolidarea blocului.

Un an mai târziu, locul a fost transformat în spaţiu verde de Primărie.

Ca să nu aştepţi după autorităţi, uite ce trebuie să faci:

1

Alege‑ţi locul.

Uită‑te în jur când te plimbi. E imposibil să nu găseşti o bucată de pământ pe care nici iarba nu creşte. E de preferat să te rezumi la cartierul în care locuieşti, pentru că îţi va fi mai uşor să plantezi şi să‑ţi îngrijeşti apoi grădina.

Plănuieşte‑ţi misiunea. Cel mai indicat moment pentru plantarea clandestină este între 03:00 şi 04:00 noap‑ tea, în zilele lucrătoare, când nu sunt nici curioşi, nici oameni ai legii prin preajmă. E de preferat să implici cât mai mulţi prieteni, pentru ca treaba

2

Foloseşte‑le cu cap. Curăţă locul de gunoaie şi buruieni.

Scormoneşte pământul şi aruncă pietrele sau rădăcinile pe care le găseşti. Cel mai sigur e să foloseşti răsaduri pe care le‑ai crescut în casă, în ghiveci sau într‑o sticlă de plastic, pe care trebuie doar să le transferi în grădină. Udă plantele din abundenţă. Fă curat în urma ta, strânge buruienile şi pune gunoaiele într‑un sac. Îngrijeşte‑ţi grădina. Odată plantată, grădina trebuie udată, curăţată de buruieni, eventual ajutată cu îngrăşăminte.

Laudă‑te cu ea şi încurajează‑i şi pe alţii să te ajute să o întreţii.

5

* Teoretic, pentru orice plantare ai nevoie de autorizaţie de la administratorul spaţiului pe care‑l foloseşti, public sau privat.

Practic, legislaţia interzice explicit distrugerea spaţiului verde, nu şi crearea lui. Dar poţi fi amendat pentru „folosirea neautorizată a terenurilor cu spaţii verzi”, contravenţie care te poate costa 50 – 100 de lei.

Sfârșitorul Ce te‑ar enerva în aşa hal la jumătatea ta încât să trebuiască s‑o elimini din peisaj.

A

T

trivia

› Se culcă nespălat, umblă cu tri‑ couri transpirate, îi put ciorapii şi are mâncare printre dinţi. Îşi lasă unghia de la degetul mic mai lungă doar ca să se scarpine în ureche. › Nu‑i place conopida. › Foloseşte bicicleta pe post de cu‑ ier, ca să nu zic agăţătoare pentru sutiene. › Ia medicamente preventiv şi dacă strănută o pisică la distanţă de 100 de metri. Îşi planifică şi un drum la supermarket. › Se consultă cu maică‑sa pentru fiecare chichiţă. › Întreabă mereu „cine era?” după fiecare telefon primit. Mută sem‑ nele de carte la altă pagină, uită o şosetă colorată printre rufele albe puse la spălat, lasă uşa de la baie deschisă când face pipi. › Scrumează în cană după ce termină cafeaua, fumează în baie sau în dormitor, aruncă şosetele murdare lângă coşul de rufe (de trei ori au aterizat în to‑ aletă şi eu le‑am scos de acolo), îmi ia bani din portofel, verifică mobilul. › Uită să pună capacul pastei de dinţi. › Stă mereu pe acelaşi fotoliu, îşi face de lucru în primele trei minute ale filmului, bea vin doar din pahar cu picior, nu vrea să meargă la doctor. › Ridică colacul de la WC. › E fan Mircea Badea. › Scuipă.

Ilustrație de Ionuț Rădulescu

› Pierde la toate jocurile şi are idei de distracţie mai proaste ca ale mele. › E pro‑israelian şi mă cicăleşte când gătesc. › Încă stă cu ai lui şi e mulţumit de situaţie. › Îşi calcă blugii şi, când îi calcă, îi întoarce pe dos. › Îşi roade unghiile, lasă serta‑ rele deschise, scarpină câinele la intrarea în casă, lasă cana de cafea în baie. › Încearcă să mă facă „mai bun”, îmi calculează şi‑mi drămuieşte salariul. › Se zgârceşte la bacşiş şi mă invită să mă scotocesc în căutare de mărunt.

› Intră încălţat în baie şi calcă pe covoraşul de ieşit din duş. Ia bani înapoi din bacşisul lăsat la restaurant. › Are palmele mereu transpirate sau o aluniţă cu păr, plasată nefe‑ ricit undeva pe faţă. › Lasă păr pe sanitarele din baie, resturi în chiuvetă când spală vase şi bălţi de jur‑împrejur. › Nu foloseşte cum trebuie cuvân‑ tul „decât”. › Nu scrie corect. Am ucis mari iubiri pentru „doi de i”. › Îşi ceartă angajaţii pentru lu‑ cruri pe care nici el nu le face.

Selecţie de răspunsuri primite de la cititori pe Facebook şi Twitter.

R reactor

R

I

identitate

Notă cu notă

În 30 de ani de muzică clasică am învăţat că nu poţi cânta bine la un instrument fără să iubeşti detaliile.

A

– De Răzvan Popovici

cum vreo cinci ani, la o recepţie după un concert pe care l-am avut la Londra, m-a acostat un domn în vârstă, cu papion şi batistă la buzunar: „You are such a talented young musician and played so beautifully”, mi-a spus nevinovat, cu tipicul accent al aşa numitei breed englezeşti. „But let me ask you something: how do you actually earn your living?”

Am încercat să-l lămuresc că, într-adevăr, îmi câştig existenţa cântând. Nu părea să mă creadă – nu putea concepe că un muzician poate trăi decent dintr-­o meserie pe care el o considera un hobby.

Ei bine, se poate trăi din muzică; chiar şi din cea clasică. La 30 de ani de când am pus prima oară mâna pe un instrument – întâi pian, apoi vioară şi în final violă – pot spune asta cu încredere. A fost un drum lung, pe care încă mă aflu şi de la care n-am să mă abat. Nu am prididit în a-mi căuta vocaţia, lucru crucial dacă vrei să fii un muzician care urcă pe scenă.

Adică mi-am căutat rolul în universul muzicii clasice: solist, instrumentist într-o orchestră (de cameră, simfonică, de operă), pedagog sau muzician de cameră.

Cei care m-au văzut cântând la Festivalul SoNoRo ştiu probabil direcţia pe care am ales-o.

Când eram mic, jucam fotbal oriunde puteam: în parcul Iorga, pe Aleea Lemnea, unde am crescut, în Piaţa Lahovari, unde locuiau bunicii din partea tatălui, sau în Floreasca, în jurul casei străbunicii din partea mamei. Nici urmă de speranţă pentru un viitor muzical. Părinţii sunt muzicieni – mama e pianistă, tata, violist –, dar nu ne-au dat pe mine şi sora mea la şcoală la Liceul George Enescu, ci la Şcoala nr. 5 din Piaţa Amzei.

Dacă la şcolile de muzică se studia instrument şi basta, noi a trebuit să ne delectăm cu literatură, geografie şi matematică. În paralel, luam lecţii de instrument, teorie şi solfegiu la Enescu. Ani mai târziu mi-am dat seama că a fost o decizie benefică: este o diferenţă enormă când interpretezi o piesă de Mozart şi ai auzit de Salzburger Nockerl, ştii cum se îmbrăcau şi ce citeau oamenii pe atunci, cum se purta lumea la curte şi ce bere se bea în timpul partidelor de popice. dor • toamnă 2010 • 41

Sau cum să săruţi o mână – bine, asta se poate învăţa şi la o şcoală de muzică. În 1990, când aveam 15 ani, familia a emigrat în Germania, urmându-l pe tata, plecat din 1988. Acolo mă duceam la un liceu umanist plictisitor, dar m-au atras iniţiativele extraşcolare dedicate tinerilor muzicieni – amatori şi avansaţi. Dintr-una într-alta, ambiţionat şi de şcoală, am decis să mă perfecţionez

↘

Când un muzician simte instrumentul ca pe o prelungire a propriului corp, înseamnă că începe să facă muzică cu adevărat.

42 • dor • toamnă 2010

ca violist. Greutatea cea mai mare a fost să-mi accept nivelul. Aveam colegi care câştigaseră deja concursuri naţionale şi internaţionale. Nu a fost uşor să-mi accept slăbiciunile şi problemele tehnice provenite din lipsa studiului regulat. În timp, mi-am dezvoltat un fel de ritual personal de studiu: începeam cu o oră de game, apoi exerciţii şi abia după mai multe ore treceam la studiul unei sonate sau al unui concert. Evident că acest program nu m-a oprit să fiu mort după Milli Vanilli sau Bananarama.

La Paris, următoarea destinaţie universitară, am făcut cel mai mare progres muzical, dar nu prin cantitatea studiului, ci prin intensitatea fiecărui moment. Foarte importantă a fost o întrebare pe care mi-a pus-o în mijlocul unei lecţii profesorul meu de la Conservatoire: „Răzvan, de ce eşti tensionat în timp Ilustrație de Iulia Sima

ce cânţi, când eşti atât de relaxat în viaţa de zi cu zi?”.

Acolo mi-am dat seama cine sunt şi cum să sparg blocada dintre mine şi instrument. Când un muzician simte instrumentul ca pe o prelungire a propriului corp, a respiraţiei, a fiinţei, atunci înseamnă că începe să facă muzică cu adevărat. Când dau lecţii de violă, ăsta mi se pare cel mai important aspect care trebuie dat mai departe.

Mai târziu, întâlnirea în Elveţia cu violistul Paul Coletti m-a lămurit că talentul nu înseamnă mai nimic. Nu e uşor să ţi se spună: „Eşti ca un om care are un cont considerabil în bancă, însă arată fiecărei persoane pe care o întâlneşte carnetul de economii”.

Au urmat clipe importante în cariera mea: primul concert mare în Prinzregententheater din München, în faţa lui Yehudi Menuhin; concertele în care am cântat ca suplinitor în incredibila – şi probabil cea mai bună orchestră din lume – Filarmonică din Berlin, sub bagheta unor dirijori ca Claudio Abbado, Nikolaus Harnoncourt şi Lorin Maazel; zilele şi nopţile petrecute cu prietenul meu violist Cristian Nas, în care ne-am cântat unul celuilalt, ne-am criticat, dar ne-am şi lăudat când meritam, unul devenind prelungirea urechii celuilalt; înregistrarea primului disc, Songs and Dances of Life, în Elveţia; debutul la Carnegie Hall; serata muzicalo-literară din Musikver­ein din Viena, unde am redat împreună cu actorul Karl Markovics (actorul principal din Falsificatorii, premiat în 2008 cu Oscar pentru cel mai bun film străin) una dintre cărţile mele favorite, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov; interpretarea cvartetului cu pian a compozitorului leton Pēteris Vasks la Londra, concert care a însemnat naşterea Ansamblului Raro, cu care cutreier de atunci lumea în lung şi-n lat. Sute de apariţii pe scenă, toate imprevizibile – nici acum nu ştiu dacă voi fi nervos sau calm, emoţionat sau detaşat.

Acum şapte ani am creat în Germania festivalul Chiemgauer Musikfrühling şi apoi, în 2006, Festivalul SoNoRo, în România. Le-am făcut cu încredere, inconştienţă şi entuziasm, neştiind la ce mă înham – au contribuit la concretizarea unui alt talent ascuns, cel de organizator. Descoperirea aceasta este strâns legată de muzica de cameră, în mijlocul căreia mă simt cel mai confortabil. Ambele necesită calităţi similare: uşurinţă în comunicare, reacţii rapide la impulsurile transmise de ceilalţi, nevoia de a-i inspira. Una dintre cele mai mari satisfacţii e când sunt în ultimul rând, ascultând o interpretare bună într-un concert din festival şi mă întreb dacă chiar eu sunt cel care a pus totul pe picioare.

Am învăţat de-a lungul acestui parcurs că nu poţi cânta bine la un instrument dacă nu iubeşti migala, detaliul, celula. Cred că în viaţă cele mai importante lucruri sunt detaliile. Aşa cum ornamentele unei case interbelice nu pot fi răzuite la o reabilitare, nici o sonată de Brahms nu poate fi cântată cu un vibrato fără amplitudinea şi viteza adecvate. Ar suna ca Palestrina. Sau poate ca Mozart, însă unul desuet, răcit.

Japonezii înţeleg nevoia atenţiei la detalii. Împachetarea unei cutii de chibrituri într-un magazin minuscul din Tokio îţi dă impresia că e vorba de un diamant. Acolo muzica clasică este dorită, apreciată, adulată, iar dragostea pentru detalii a ajuns la limita viciului. Când am debutat cu Ansamblul Raro la Tokio anul trecut am înţeles asta din plin: sala Musashino în care am cântat este modulabilă, adică scaunele, pereţii şi scena pot fi mutate după cerinţele muzicienilor. Ce poate fi mai incredibil decât să poţi influenţa până la cel mai mic detaliu sunetul propriului instrument.

Apoi am aflat cu stupoare (noi fiind cunoscuţi în Tokio, dar în nici un caz celebri) că toate biletele s-au vândut într-o zi. După concert, o oră am semnat cele 80 de discuri cumpărate de public la pauză. Se formase o coadă perfectă, fără îmbulzeală şi zăpăceală, ci cu rigoare şi curiozitate, aproape ca în metroul japonez.

Pentru ei, muzica de cameră oferă experienţa unor emoţii pe care nu le pot trăi în cotidian. A fost o energie incredibilă în timpul concertului – freamăt la interpretarea unor pasaje, aplauze la sfârşitul fiecărei piese. Cât de diferit vibrează publicul pe fiecare continent: la Tokio este sofisticat şi specializat, la Viena sceptic şi critic, la New York reacţionează la orice moment virtuos, iar la Bucureşti este un pic mai timid, chiar şi când e încântat. La noi auzi de mult mai puţine ori „bravo” la un concert fantastic decât în alte locuri. Şi, ca fapt divers, am constatat în cei cinci ani de SoNoRo că muzicienii din Bucureşti nu merg aproape deloc la concerte, lucru inimaginabil în alte locuri.

Pentru mine, muzica de cameră, direcţia pe care am ales-o, este mai mult decât un hobby. Este viaţa mea – cel puţin o bună parte din ea. Cred în puterea ei de a emoţiona oamenii, de a-i face atenţi, de a-i convinge să asculte o melodie în linişte, fără să fie un simplu zgomot de fundal. Şi n-aş putea nicicum să renunţ la comunicarea de pe scenă dintre muzicienii unui cvartet sau cvintet – este atât de intimă şi captivantă, încât orice ascultător poate descoperi universuri nebănuite.

Răzvan Popovici, 36 de ani, este directorul festivalului SoNoRo. Locuieşte la München şi Bucureşti.

Când nu cântă muzică clasică, îi place să cutreiere oraşele în căutare de noi cafenele.

dor • toamnă 2010 • 43

R

G

generații

Moşu Project Mihai Pop a fost unul dintre cei mai importanţi etnologi şi antropologi români. Dar şi bunicul care făcea cele mai cool cadouri.

L

– De Rucsandra Pop

a început a fost Tata Mihai, un bunic binevoitor şi cu părul alb ca mai toţi bunicii. Primele şi cele mai vii amintiri pe care le am nu sunt direct legate de el, dar provin dintr-o realitate pe care a generat-o.

Vacanţele la Ocnele Mari s-au instaurat în memoria mea ca tabloul copilăriei perfecte. E suficient să închid ochii şi văd lumina galbenă, protectoare, simt mirosul bazinelor cu apă atât de sărată încât era imposibil să te îneci, simt sarea care ne strângea pielea când ne uscam şi voluptatea libertăţii absolute care includea băutul de lapte proaspăt muls, accesul în podul plin de porumb şi prune uscate şi plimbările cu trailerul lui nenea Mişa – proprietarul casei în care stăteam. Era o casă mică, cu pridvor generos, pe care

44 • dor • toamnă 2010

bunicii o închiriau vara ca să aibă unde să-şi ducă nepoţii à la campagne. Locul fusese descoperit de Tata Mihai, care, în cercetările lui folclorice, se ataşase de lumina blândă, tradiţiile şi oamenii Ţării Loviştei.

Drumul până acolo îl străbăteam cu Dacia roşie a bunicii, care ne înghesuia pe cei mici pe bancheta din spate şi ne dădea tonul la cântece. Hitul era Amintire cu haiduci. Ne opream din „Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele...” doar pe serpetine, unde priorităţile se schimbau brusc. În amintirile din acea perioadă, bunicul meu apare sporadic şi mai degrabă în contexte sociale – la târg, la o nuntă şi, foarte rar, pe malul bazinului cu apă sărată. Mai vizibili sunt ceilalţi copii şi femeile, mamele şi bunicile responsabile cu îngrijirea trupei. Am mers la Ocnele Mari din 1977 până în 1981, când verişoarele mele au emigrat în Franţa, urmându-şi tatăl, care Ilustrație de Ana Botezatu

plecase cu câţiva ani înainte. Mama spune că acolo am făcut primii paşi. Verile de atunci nu puteau să nu lase urme adânci în mintea şi sufletul meu de copil crescut la oraş, în cutiile de beton din cartierul Tractorul din Braşov, unde ne dusese cariera lui tata, inginer de avioane.

Următoarele amintiri legate de Tata Mihai sunt din Caragea Vodă nr. 1, o casă elegantă, care deşi se afla la cinci minute de Piaţa Romană, era ferită de agitaţia capitalei de biserica de peste drum şi de iedera care o acoperea mai tot timpul anului. Casa aparţinuse familiei bunicii mele şi, deşi fusese naţionalizată, rămăsese cumva în familie. La etaj locuiau bunicul şi bunica, iar jos, fratele ei cu soţia, stăpânii grădinii în care creşteau o sumedenie de flori, un vişin şi un smochin. Şi caprifoiul. Cum aş putea să uit caprifoiul care parfuma jumătate de stradă?

Doar o mică parte din casă fusese ocupată de alte familii, care între timp se integraseră oarecum în peisaj. Şi eu, şi cei doi fraţi mai mari am avut trecută în primele buletine adresa din Caragea Vodă nr. 1.

Avantajul era dublu: noi primeam mult râvnitul buletin de Bucureşti, iar bunicii, certitudinea că nu le mai bagă şi alţi necunoscuţi în casă.

Uşa care ducea la bunici era deschisă mai tot timpul. În capul scărilor mari, din lemn masiv şi scârţâitor, care te duceau cu gândul la cei care le urcaseră odinioară, era o uşă albă, lângă care era aşezată o casă de bani din metal, amintind şi ea de vremuri de altădată. Dincolo de ea era o încăpere luminoasă, suficient de mare încât să fie şi sufragerie, şi salon.

Spaţiul era împărţit în mod deliberat: zona confortabilă a fotoliilor, unde se serveau cafeaua şi antreurile (vedetele erau horinca şi slănina importate de Tata Mihai din Maramureş), şi zona dominată de masă, care se anima doar în jurul prânzului şi al cinei. Până în ’89, sufrageria fusese un fel de sală de aşteptare pentru vremuri mai bune. Aici găseai mai tot timpul reviste străine (Paris Match, Marie Claire, National Geographic sau chiar Illustrationuri din perioada interbelică), doamne şi domni amuzanţi care graseiau elegant, ultimi reprezentanţi ai unei aristocraţii decimate de comunişti, dar şi tineri studioşi gata să preia ştafeta.

Din salon puteai să pătrunzi pe rând în camera în care dormeam când veneam în vizită, în cabinetul bunicului şi în budoarul bunicii – Fof pentru apropiaţi. În cartierul ei general se aflau o maşină de cusut Singer şi o maşină de scris Underwood. Îmi amintesc

↘

Un bărbat de 90 de ani le spunea să privească în viitor. Era mai formidabil decât toţi jakobsonii şi lévi-straussii la un loc.

46 • dor • toamnă 2010

perfect după-amiezele când păcănitul maşinii de scris era zgomotul de fundal în casă. Fof traducea diverse lucrări – ca să-şi completeze veniturile de pensionară – sau dactilografia cărţile şi amintirile prietenei sale Dina Balş. Pasiunea cu care cele două doamne se adânceau în munca lor şi ironia cu care Tata Mihai le trata mă făceau să cred că în camera aia se întâmplau adevărate experimente alchimice. Fof, de meserie agronom, fusese o domnişoară de familie bună, crescută scriind jurnale în limba franceză de la 12 ani şi devenită o generăleasă: sensibilă ca o mimoză pe interior şi foarte dură pe dinafară.

Tata Mihai avea un birou enorm din lemn masiv, o bibliotecă şi mai mare în spatele biroului, două fotolii elegante, un pat cu cadru de metal tronând în mijlocul camerei şi – cel mai important pentru mine atunci – o uşă de acces spre balconul de unde vara puteam să culegem vişine. Biblioteca găzduia cărţi într-un număr impresionant de limbi şi acoperea aproape toate ştiinţele umaniste: filologie, etnologie, sociologie, semiotică, antropologie. Nu-mi amintesc ca biroul bunicului să-mi fi dat sentimentul de loc scorţos. Cu excepţia momentelor când veneau musafiri şi uşa se închidea, era mai degrabă un loc unde puteam să ne refugiem de spiritul milităros al bunicii.

Tata Mihai era mereu zâmbitor. Şi mai avea o calitate care în ochii unui copil nu poate trece neobservată – era sursa celor mai cool cadouri. Ţin minte şi acum primii jeanşi primiţi de la el şi tricourile cu Olimpiada de la Los Angeles din 1984, ca să nu mai vorbesc de ceasurile electronice de toate formele şi culorile, care ne asigurau popularitatea maximă în rândul copiilor din cartier. Probabil că tot de la el a venit şi primul computer, care în 1986 a produs o adevărată revoluţie tehnologică în cartierul nostru din Braşov. Nu-mi era prea clar ce tot caută el prin America. Oamenii mari spuneau cu mult respect că l-au chemat acolo ca visiting professor, ca să le vorbească despre etnologie şi folclor.

D

in adolescenţă mi-l amintesc tot contextual, la mese de familie şi petreceri unde am descoperit o ironie cu potenţial ucigător. Devenisem şi eu una dintre victimele „glumelor Pop” – modul aparte al bărbaţilor din familie de a-şi manifesta afecţiunea faţă de femei, prin tachinări şi glume usturătoare. Atunci mi-am dat seama că m-am făcut mare; Tata Mihai a devenit Moşu, deşi când vorbeam cu el nu-i spuneam aşa. Aşa îi spuneau o parte dintre cercetătorii străini cu care lucra şi câteodată tata, unchii mei şi alţi apropiaţi. În 1994, când aveam 18 ani, tata a murit în urma unui infarct. Acest eveniment tragic a schimbat raportul de forţe. Bunicii, până atunci stâlpi ai familiei, păreau că au nevoie de ajutor. Pe Moşu, care avea deja 87 de ani, l-am văzut dintr-o dată slab şi mult mai mic. Şi casa din Caragea Vodă parcă intrase la

apă. Trei ani mai târziu a murit unchiul meu, la fel de neaşteptat ca şi tata. A făcut un atac cerebral în timp ce schimba roata de la maşină. Nu mai înţelegeam nimic. Cred că nici bunicii. Rămăseseră cu un singur fiu din trei şi acela departe, la Paris, unde lucra ca arhitect. În 1996 am intrat la Facultatea de Litere din Braşov, după ce doi ani la rând picasem la Comunicare în Bucureşti. Eram disperată că fac de ruşine familia – atât unchiul cât şi bunicul meu predaseră la Litere în Bucureşti. În primul an, în bibliografia pentru cursul de Folclor am găsit în capul listei Folclor literar românesc, de Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu. Moşu se transforma în profesorul Mihai Pop. Profesorii mei îl avuseseră profesor în facultate şi-şi aminteau cu mare plăcere cursurile lui, unii ştiau chiar pe de rost numărul de telefon din Caragea Vodă: 211.36.37. Am început să mă apropii cu mai mult curaj de biblioteca din biroul lui, populată cu nume sacre ale antropologiei şi folclorului: Claude Lévi-Strauss, Vladimir Propp, Iuri Lotman, Gilbert Durand. Nu mai trebuia să mă lupt pentru ele la bibliotecă cu toată cohorta de filologi. „Dar de ce citeşti toate vechiturile astea?”, m-a întrebat bunicul când i-am cerut primele cărţi. „Ar trebui să citeşti cărţi mai moderne.” Pe moment n-am ştiut dacă era o glumă popeană, sau dacă să-l iau în serios.

Nu părea mai încântat nici când îi ceream cărţi scrise de el. Şi pe alea le considera expirate.

Un an mai târziu m-am prins că nu glumea. În noiembrie 1997, am participat la aniversarea lui de 90 de ani, în sala de consiliu a Universităţii din Bucureşti. I-am ascultat cu gura căscată pe cei veniţi să îl omagieze pe profesorul Pop şi am aflat cu uimire că, în cariera lui, Moşu cunoscuse mai mult de jumătate din bibliografia mea. Atunci am aflat că studiase la Praga la sfârşitul anilor ’20, se apropiase de grupul de formalişti ruşi şi participase la primul Congres Internaţional de Lingvistică; că în anii ’30 luase parte la cercetările monografice iniţiate de Dimitrie Gusti, culesese folclor cu Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner şi, împreună cu acesta din urmă, înfiinţase în 1949 Institutul de Folclor; că în anii ’60 devenise un promotor al semioticii în România, lucrând cu maeştri ca Julien Greimas, Maria Corti şi Umberto Eco; că în 1971 fusese numit director al Societăţii Internaţionale de Etnografie şi Folclor şi că, imediat după 1989, contribuise la înfiinţarea primei societăţi române de antropologie.

Aş fi vrut să aflu toate astea mai devreme. Aş fi vrut să ştiu ce gândea despre lucrurile care începuseră să mă preocupe. Dacă aş fi ştiut că Roman Jakobson fusese unul dintre mentorii bunicului meu, sunt sigură că n-aş fi copiat la examenul de Teoria Literaturii din anul I, unde-mi picaseră funcţiile limbajului. Mă uitam la Moşu – acum un bătrân într-un scaun cu rotile – şi aş fi vrut să-i dau ceva din energia şi avântul meu. Când a început să vorbească mi-am dat seama că n-avea nevoie de ele. Avea o

rezervă proprie. A vorbit puţin, dar vorbele lui m-au uns pe suflet: „Am o singură dorinţă pentru viitor şi pentru mine şi mai cu seamă pentru dumneavoastră – să uitaţi ce am făcut în trecut şi să ne gândim la ceea ce trebuie să facem de acum înainte. (...) Eu, deşi am fost folclorist şi m-am gândit întotdeauna la trecut şi am lucrat pentru trecut, am gândit întotdeauna înainte şi v-aş ruga şi pe dumneavoastră să vă gândiţi mai mult la viitor şi să lăsaţi trecutul cu ceea ce se poate profita din el şi să vă gândiţi la ceea ce trebuie să fie făcut ca acest viitor să fie aşa cum a fost înscris până acum. Vă mulţumesc din suflet”.

Evident, nu am reţinut întregul speech, ci l-am recuperat mai târziu dintr-o înregistrare. Ştiu însă precis ce ecou au avut în mine atunci cuvintele lui.

Un bărbat de 90 de ani, în scaun cu rotile, le spunea unor oameni cu zeci de ani mai tineri să privească în viitor. Era mai formidabil decât toţi jakobsonii şi lévi-­ straussii la un loc. A fost momentul în care Mihai Pop a devenit pentru mine un model intelectual.

După discursul lui, s-au ciocnit pahare, s-a cântat La mulţi ani şi ne-am dus acasă. Aş fi vrut să-l întreb cum a fost să lucreze cu atâtea nume mari şi dacă sunt băieţi faini. Din păcate, n-am îndrăznit. Eram copleşită de umbra lor, copleşită de el. Noroc că au apărut maramureşenii lui cu horincă, slănină şi o ghirlandă de ceapă pe care i-au pus-o în jurul gâtului şi au destins atmosfera. Petrecerea a continuat până târziu.

Î

n 2000 am terminat facultatea cu o lucrare despre literatura de închisoare. M-am dus cu lucrarea de diplomă să i-o arăt bunicii – alesesem tema după ce citisem amintirile din închisoare ale prietenei ei, Dina Balş. Fof, atunci la 84 de ani, a răsfoit lucrarea, s-a oprit asupra unor pasaje, mi-a pus câteva întrebări şi la sfârşit mi-a zis: „Bravo, ţine-o tot aşa!”. Astea au fost cam ultimele cuvinte pe care mi le-a spus; a murit la două săptămâni după vizita mea.

Moşu meu a rămas singur, făcându-se parcă şi mai mic în casa rămasă aproape pustie. Avea grijă de el o femeie, iar noi – unicul fiu rămas în viaţă, nurorile

↘

Am luat şi obsesiva tăbliţă cu „Old Teachers Never Die, They Just Lose Their Classes”, pe care o văzusem ani de-a rândul deasupra biroului lui. Era momentul potrivit să încerc să-i înţeleg sensul. dor • toamnă 2010 • 47

şi nepoţii – treceam să-l vedem cât de des puteam.

Stătea mai tot timpul în pat, uitându-se fix la cele câteva vase şi obiecte tradiţionale pe care le avea deasupra bibliotecii. „Ştii de ce ţin toate oalele astea vechi?”, m-a întrebat într-o zi când eram singuri în casă. „Ca să nu uit de unde mă trag. În ultima vreme mă gândesc tot mai mult la copilărie.”

La scurtă vreme după moartea bunicii am plecat la studii la Bratislava, ştiind cumva că astfel reînnod o tradiţie a familiei, care locuise acolo între 1941 şi 1945. În octombrie am primit un telefon care mă anunţa de moartea bunicului meu – rezistase doar câteva săptămâni de unul singur. Mi-am trântit câteva haine negre întrun geamantan şi m-am suit în primul tren spre Bucureşti. Înmormântarea a fost copleşitoare.

Simţeam că moartea lui marca moartea unei lumi întregi. În primul rând, era o nouă despărţire de tata, de data asta definitivă. Cât timp bunicii trăiau, aveam iluzia că o bucăţică din el supravieţuieşte în ei. Apoi, moartea lui reprezenta sfârşitul epocii Caragea Vodă nr. 1. Casa, un punct fix şi important într-un oraş în care nu mă simţeam ca acasă, urma să fie vândută.

Sentimentul de pierdere era agravat de faptul că mama tocmai vânduse casa de la Braşov. Eram în mod oficial o călătoare. În zilele care au urmat, casa Moşului a fost dezasamblată parţial, într-un proces haotic şi autist în care fiecare îşi trăia durerea în singurătate şi încerca să găsească acele obiecte a căror posesie i-ar fi dat iluzia păstrării legăturilor. M-am împrietenit atunci cu mai multe obiecte. Întâi, am ales o parte din cărţile „vechi”. Trebuia să mă limitez la cele fundamentale, cam câte încap într-o valiză. Apoi am găsit paşaportul diplomatic al bunicii, din perioada când Moşu fusese ataşat cultural în Slovacia. L-am băgat în portofel, considerându-l un fel de porte-bonheur şi simbol al noului meu statut de călător. În acelaşi sertar al scrinului am găsit diploma lui de doctor al universităţii Academia Istropolitana din Bratislava.

N-aveam cum să nu iau personal această descoperire, eu fiind studentă la Academia Istropolitana Nova. Nu ştiu de ce n-am luat-o; probabil nu

↘

Simţeam că moartea lui marca moartea unei lumi întregi. În primul rând, era o nouă despărţire de tata, de data asta definitivă. Cât timp bunicii trăiau, aveam iluzia că o bucăţică din el supravieţuieşte în ei.

48 • dor • toamnă 2010

mă consideram îndreptăţită. Acum îmi pare rău, pentru că diploma se pare că s-a pierdut.

Apoi am dat peste lucrarea de doctorat cu care Moşu obţinuse această diplomă. Am încercat să citesc câteva pagini, profitând de puţinele cunoştinţe de limbă slovacă pe care le acumulasem. Tema era „Cuvintele de origine slavă veche în limba Română”.

N-am luat cu mine nici lucrarea şi cred că ştiu şi de ce. Deşi în certificatul de succesiune eram trecută ca moştenitor direct al bunicului meu, trebuia să ajung să merit acest statut.

Am luat însă diploma pentru premiul Herder, cel mai important premiu care se acordă scriitorilor şi cercetătorilor din Europa Centrală şi de Est. Probabil că era destul de mică încât s-o strecor în bagaj. Am luat şi obsesiva tăbliţă cu „Old Teachers Never Die, They Just Lose Their Classes”, adusă de bunicul meu de la o universitate americană la care predase şi pe care o văzusem ani de-a rândul deasupra biroului lui.

Era momentul potrivit să încerc să-i înţeleg sensul.

Am plecat lăsând casa pustiită. Era ca şi cum fiecare dintre noi luase din marele puzzle bucăţile care îl priveau direct, fără să-i pese că nu o să mai reuşim niciodată să-l refacem.

A

nul următor, soarta m-a trimis la Varşovia la un master în sociologie. Fără să-mi propun asta, mergeam în continuare pe urmele bunicului meu, care studiase în Polonia în 1932 şi 1933. Tot prin anii ’30 participase la mai multe campanii monografice ale Şcolii Gusti, ba chiar coordonase echipa interdisciplinară de cercetători care studiase toate aspectele zonei. Acolo a cunoscut-o pe bunica mea, cooptată în echipa de cercetare ca agronom. Bunicul povestea mucalit că se cunoscuseră într-o căruţă şi că ea a luat hăţurile şi de atunci nu le-a mai dat drumul. S-au căsătorit la mai puţin de un an după ce s-au cunoscut. În 2002, la 26 de ani, m-am întors în ţară şi m-am mutat la Bucureşti. Casa din Caragea Vodă încă nu fusese vândută şi ţin minte că din când în când treceam pe acolo să-mi completez zestrea cu lucruri care îmi lipseau din casa în care stăteam cu chirie: o lampă, un ceainic sau vreo cratiţă. Era ciudat să urc scările scârţâitoare de lemn ştiind că la capătul lor nu mă aşteaptă nimeni.

Nu ţin minte exact când am vândut casa. Ştiu doar că atunci a început caruselul moştenirilor – cu procuri, procese, certificate de naştere, de căsătorie, de deces şi de succesiune, ore întregi petrecute la diverşi notari şi avocaţi şi sute de mailuri schimbate cu membrii familiei împrăştiaţi prin toată lumea. Pe atunci calitatea de moştenitor încă mi se părea un privilegiu.

Abia mai târziu aveam să înţeleg responsabilităţile cu care vine ea. În 2004 mi-a încolţit în cap ideea de a face un film documentar despre bunicul meu. Aş putea spune că proiectul meu a pornit de unul singur, fiind condus în

egală măsură de curiozitate, de dorinţa de a reconstrui un puzzle din care aveam deja multe piese, dar şi de speranţa că voi putea să-i fac pe oamenii din generaţia mea să înţeleagă ce tip de personalitate a fost Mihai Pop, altfel decât din cărţile scrise de el sau despre el. Decizia propriu-zisă am luat-o în urma unei discuţii cu o tânără etnoloagă care mi-a spus că pentru ea profesorul Pop e o icoană la care se închină toată lumea şi că ea nici măcar nu ştia că a murit în urmă cu doar câţiva ani. Din punctul ei de vedere, Mihai Pop aparţinea unui trecut îndepărtat.

Mi-am dat seama că filmul este cel mai potrivit mediu pentru a reface portretul lui Mihai Pop. Nici nu bănuiam la ce muncă mă înhămam. În 2005, de Paşte, m-am dus în Maramureş să vizitez satul natal al bunicului meu, Glod. Un lucru pe care l-am aflat – deşi ar fi trebuit să-l ştiu deja – a fost că familia se trăgea din Maramureşul Transcarpatic. În următorii ani am vizitat şi Apşele, satele din Ucraina unde se află mormintele strămoşilor şi bisericile unde au slujit străbunicul şi stră-străbunicul meu. Tabloul a început să se coloreze cu tot mai multe detalii.

Am început să mă conectez la reţeaua de oameni şi locuri Mihai Pop. Am filmat de câte ori am avut posibilitatea, suportând singură costurile de producţie.

Pe măsură ce căpăta formă, mi-am botezat proiectul Moşu Project. Numele nu e întâmplător. În primul rând, pune activitatea bunicului într-un context internaţional. În al doilea, ilustrează modelul Mihai Pop: un intelectual de extracţie locală, dar cu o viziune cosmopolită; o personalitate socratică, dar cu un puternic simţ pragmatic; o inteligenţă de factură orală, dar cu un deosebit respect pentru litera scrisă; un om cu o structură arhaică, dar puternic ancorat în valorile modernismului; o personalitate contradictorie. În 2008, m-am înscris la masterul de Etnologie, Antropologie Culturală şi Folclor de la Universitatea din Bucureşti, ca să încerc să înţeleg mai bine moştenirea lui culturală. În cei doi ani de master, am făcut peste 30 de interviuri (audio şi video) cu foşti colegi de-ai lui de la Institutul de Folclor şi de la Universitate, am făcut muncă de cercetare la bibliotecă şi pe teren, unde bunicul meu fusese cu zeci de ani în urmă.

Am reuşit să molipsesc o groază de oameni de o boală pe care îmi place s-o numesc „antropopologie”.

E o adevărată epidemie. Aproape toţi prietenii mei ştiu cine a fost Mihai Pop şi cam ce a făcut el, iar mare parte au participat activ la realizarea proiectului.

M-au însoţit pe urmele lui prin ţară şi prin străinătate, mi-au citit şi periat diverse lucrări şi prezentări, au transcris interviuri, mi-au fost dactilografi în nopţile când eu cădeam cu capul pe masă de oboseală, au filmat şi montat bucăţi din film, m-au susţinut moral când eram pe punctul de-a abandona.

Recent, am schiţat un scenariu orientativ pentru documentar, am găsit un producător şi am aplicat pentru finanţare la Centrul Naţional al Cinematografiei. Nu mi-au acordat-o – considerând probabil că un astfel de film nu este interesant pentru publicul

român. Eu cred că se înşeală. Nu pot să cred că românul care a avut un cuvânt de spus în etnologia, antropologia şi semiotica mondială, care a condus Institutul de Folclor, a predat la Universitate, a contribuit direct la crearea Muzeului Satului şi – indirect, prin discipolii lui – la reinventarea Muzeului Ţăranului, care a format peste 50 de specialişti în etnologie, sociologie şi antropologie, care a vorbit 10 limbi străine şi a bătut pământul în lung şi-n lat nu merită un film finanţat de Statul român.

Voi aplica şi la anul. Pentru că Moşu m-a învăţat să nu privesc în urmă cu mânie, ci să privesc mereu în viitor.

dor • toamnă 2010 • 49

R

E

experiență

Intersecţii O intersecţie oferă acelaşi decor şi acum, şi peste cinci minute; oamenii o fac să nu mai fie la fel.

– De Marius Parghel 50 • dor • toamnă 2010

Fotografii de Marius Parghel

↘

L

a 18 ani am plecat din Câmpulung, oraşul în care am copilărit, la Timişoara. Am plecat la insistenţele celei mai bune prietene din liceu, care se îndrăgostise de Timişoara după câteva vizite. Nu ştiam mai nimic despre oraş sau facultatea la care mergeam – între geografie şi chimie am ales-o pe-a doua, pentru că profesoara din liceu mi-a fost ca un părinte. Ştiam doar că va fi un nou început; un val pe care nu trebuia să-l ratez. Îmi părăseam universul cunoscut şi comod şi plecam să explorez ce e dincolo de el. În cămin am stat cu câţiva studenţi la Conservator şi am început să merg la concerte la Filarmonică.

Am auzit cum sună o vioară veche de peste trei sute de ani într-o cameră de cămin. Cu o prietenă de la Litere am descoperit autori noi. Mergeam la cinematecile şi librăriile din oraş. Mi-am cumpărat primul aparat foto, un Zenit E. Am participat la Studentfest la secţiunea Foto. Am mers la expoziţii de pictură, sculptură şi fotografie. Am avut profesori care ne vorbeau de Omar Khayyám și Hundertwasser. De la colegul de cameră am învăţat cuvinte în maghiară pentru mâncare. Am învăţat despre nori. După trei ani de lucrat la târguri de carte, m-am angajat la Cărtureşti. Am continuat să fac fotografii şi am avut primele expoziţii foto de grup şi personale. Cu ajutorul lui Alan K. Farrar, un profesor britanic stabilit în Timişoara, l-am redescoperit pe Shakespeare. Tot el m-a învăţat că e normal să greşeşti, să înveţi ceva

„Everything can change at any moment, suddenly and forever.”

– Paul Auster din asta şi să mergi mai departe. Înainte să plece dintre noi, mi-a spus să mă tund. În 2006, Raluca, pe care o cunoscusem cu un an înainte la festivalul de jazz de la Gărâna, mi-a recomandat să citesc În ţara ultimelor lucruri, de Paul Auster.

Autorii mei preferaţi de atunci erau Italo Calvino, Kurt Vonnegut, Milan Kundera şi Carson McCullers. Auster era diferit, aşa că am continuat cu Palatul Lunii, Trilogia New York-ului, Cartea Iluziilor şi Mr. Vertigo. Mă simţeam aproape de el şi mi-am spus atunci că dacă aş putea alege să fiu un personaj dintr-o carte, mi-ar plăcea să fiu un personaj dintr-o carte de Auster. Toţi eroii lui ajung, după o perioadă de cădere, într-un moment – poate doar o greşeală telefonică, ca-n Oraşul de sticlă – în care încep o viaţă nouă.

Pe Auster îl întâlnisem de fapt prin 2003, când am văzut prima oară filmul Smoke – o poveste în care mai multe personaje aparent fără nicio legătură se intersectează într-o tutungerie. Nu ştiam că filmul e adaptat după o povestire de Auster (Auggie Wren’s Christmas Story), dar îl reţinusem datorită proiectului foto al personajului principal. Auggie (Harvey Keitel) lucra în tutungeria din Brooklyn şi avea o îndeletnicire aparte: în fiecare dimineaţă fotografia o intersecţie, colţul lui de lume unde îşi începea fiecare zi de lucru. Făcea o fotografie la 08:00 şi alta la 08:05.

Aşa îşi justifica posesia aparatului foto, scriind în imagini jurnalul intim al acelui loc.

La cinci ani de la prima vizionare, am revăzut filmul şi am ştiut că a sosit timpul propriului meu proiect, povestea unui loc spusă cu ajutorul unui dor • toamnă 2010 • 51

aparat de fotografiat. Şi mi-am pus în minte să-l întâlnesc pe Auster.

Ovidiu, colegul meu de la Clubul Foto Iris, m-a ajutat să găsesc pe eBay un Canon AE-1 – voiam să fotografiez cu acelaşi model de aparat ca în film. Am ales şi o intersecţie similară, în vecinătatea Casei Studenţilor, unde mersesem de atâtea ori la întâlnirile clubului foto. În noiembrie am început proiectul SMOKE – o lună de zile, acelaşi cadru, iso 400, două fotografii zilnic, la 08:00 şi 08:05. Fotografiam un colţ din Piaţa Iosefin din Timişoara, dar mă simţeam deja mai aproape de New York şi de Auster.

Treizeci de fotografii mai târziu, la mijlocul proiectului, am aflat că urma să merg la New York. Eram librar la Cărtureşti deja de doi ani, aveam muşterii cu care vorbeam despre filme şi albume de artă, iar cu copiii lor mă duelam cu sulurile de hârtie de împachetat sau le citeam poveşti. Am ajuns unul dintre cei doi oameni aleşi pentru un proiect al librăriei cu Institutul Cultural Român din New York. La sfârşitul lui noiembrie 2008, am ajutat la amenajarea spaţiul galeriei ICR pentru ce avea să fie A Romanian Book Exhibition in NYC. Proiectul i l-am lăsat lui Luc, cu care locuiam încă din facultate. Deşi nu era un obişnuit al aparatelor de fotografiat, s-a dedicat acestei încercări fără să întrebe prea multe.

C

ând am împlinit 21 de ani, Alina, prietena mea din liceu, mi-a dăruit un jurnal de călătorie cu copertele confecţionate dintr-un număr de înmatriculare de New York. Era un soi de îndemn să visez la destinaţii mai îndepărtate. L-am luat cu mine în călătoria americană.

Nu l-am întâlnit pe Auster în cele două săptămâni.

Când am urcat pe Empire State Building m-am uitat spre Brooklyn şi mi-am zis că acolo, undeva, locuieşte acest om. Am aflat mai târziu că nici măcar nu era pe coasta aceluiaşi ocean, fiind plecat în California. Dar când i-am povestit Corinei Şuteu, directorul ICR New York, despre proiectul meu foto, mi-a spus că New Yorkul este locul unde ţi se împlinesc cele mai îndrăzneţe vise – era convinsă că-l voi întâlni – şi mi-a mai spus că oricine ajunge la New York o dată, va reveni.

A avut dreptate. În aprilie 2009 am ajuns din nou în New York şi am primit de la prietenii de la ICR o invitaţie la o seară a festivalului de literatură PEN World Voices. Paul Auster urma să fie unul dintre vorbitori.

Am mers pe jos prin ploaie până la Institutul Cervantes (Auster are propria lui interpretare la Don Quijote, în Trilogia New York-ului). Ajuns în curtea interioară, am luat un pahar de şampanie şi mi-am aprins o ţigară. Când m-am întors, l-am văzut în spatele meu pe Auster, împreună cu soţia sa, Siri ­Hustvedt (amândoi erau mai înalţi decât îmi închipuiam).

După ce l-au abordat Filip Florian şi agenta lui, Simona Kessler, veniţi pentru lansarea traducerii în

52 • dor • toamnă 2010

engleză a romanului Degete mici, mi-am făcut curaj şi m-am dus la el. M-am prezentat şi i-am spus că i-am citit cărţile; el m-a întrebat dacă sunt multe traduse în română. I-am povestit despre proiectul foto, cum mi-am găsit colţul într-o intersecţie şi l-am fotografiat la 08:00 şi 08:05. A zâmbit şi, în timp ce îşi aprindea o ţigară Schimmelpenninck, i-am arătat trei dintre fotografii, pe care le plimbam după mine încă de la vizita precedentă la New York. Soţia lui a remarcat ţigănuşul cu pălărie cu boruri largi dintr-una din ele.

Discursul lui, citit de pe o foaie, a fost despre importanţa de a fi liber să scrii, despre Cervantes, despre Llorca, despre exil, despre traduceri. Printre altele, l-a citat pe Groucho Marx: „Outside of a dog, a book is man’s best friend. Inside of a dog, it’s too dark to read”.

Aveam citatul scris în agenda din geantă, vorbisem despre el, de curând, cu cineva. După discurs, i-am dăruit două fotografii şi mi-a semnat-o pe a treia şi cele câteva cărţi ale sale pe care le aveam la mine. Întâlnirea cu Auster a fost supranaturală şi miraculoasă, dar, pe undeva, dezamăgitoare. Poate pentru că astfel de oameni nu trebuie daţi jos de pe piedestalul lor sau poate pentru că însemna sfârşitul unui capitol din călătoria mea. Pe lângă întâlnirea cu Auster, New Yorkul mi-a dat ocazia să reiau proiectul început în Timişoara. Mi-am scos trepiedul cu aparatul de fotografiat în intersecţia 3rd Avenue cu 38th Street, în faţa galeriei ICR NY, şi am fotografiat zilnic, la 08:00 şi 08:05.

Până în iarnă am adunat 60 de fotografii ale intersecţiei din Timişoara (jumătate făcute de Luc) şi peste 60 ale intersecţiei din New York. Le-am expus la Timişoara, intenţionat în perioada Crăciunului, iar la vernisaj am proiectat filmul Smoke. Am adus toate mărunţişurile care mă legau de New York: o hartă găsită în librăria Barnes&Noble, carneţelul în care notasem detaliile fotografiilor, jurnalul de călătorie, paşaportul, macheta unui taxi, câţiva dolari, cărţile şi fotografia semnate, bricheta cumpărată la un târg de vechituri, un pachet de Lucky Strike şi unul de Schimmelpennincks. Le-am vorbit celor prezenţi despre întregul parcurs, despre cum alegerile pe care le faci te pot purta, fără să bănuieşti măcar, spre ceea ce urmează să devii. Apoi, ne-am uitat împreună la povestea lui Auggie.

R

A

aprofundare

Noi în anul 2050

Peste 40 de ani, în loc să ne ducem nepoţii la grădiniţă, eu şi aproape jumătate din populaţia ţării, toţi peste 60 de ani, vom merge la muncă pentru că Statul român nu va avea de unde să ne plătească pensiile.

S

– De Georgiana Ilie

căderea salariilor bugetarilor, concedierile, creşterea TVA-ului – toate decizii motivate de criza economică şi deficitul bugetar, toate luate cu repeziciune în 2010 – ar putea da impresia că mai rău de-atât nu se poate.

Din păcate, e doar începutul.

Victimă a politicilor populiste şi a inadaptării la scăderea populaţiei din ultimii 20 de ani, România se îndreaptă către un colaps socio-economic; ponderea vârstnicilor creşte, numărul de copii scade. Cei mai afectaţi vom fi noi, adulţii de azi, care, ajunşi la vârsta de pensionare, vom descoperi că instituţia pensiei nu mai există. Nici copiii noştri nu o vor duce mai bine: vor plăti impozite enorme pentru a întreţine Statul.

Teoretic, România se află într-o situaţie ideală. Aşa indică piramida populaţiei, instrumentul cel mai util de radiografiere a profilului unei populaţii pe vârste şi sexe. Are mulţi adulţi (forţă de muncă mare), puţini copii (cheltuieli mici cu educaţia şi sănătatea) şi o speranţă de viaţă mică (cheltuieli mici cu pensii). Practic, mai puţin de jumătate din adulţi – 4,5 milioane (din care o treime sunt bugetari) – plătesc impozite. Avem 6 milioane de pensionari (deşi doar 4,2 milioane au peste 60 de ani) şi 7 milioane de asistaţi social (şomeri, oameni care primesc bani pentru încălzire, transport gratuit etc.). În plus, salariile bugetarilor şi pensiile reprezintă 63 la sută din bugetul de Stat, rămânând puţin pentru sănătate, educaţie, infrastructură şi investiţii. Şi, unde nu se investeşte, nu e loc de mai bine.

Momentul e foarte important pentru că, din cauza recesiunii, se iau în sfârşit decizii care pot redresa dor • toamnă 2010 • 53

dezechilibrul produs de măsurile populiste din ultimii 20 de ani. Se scad cheltuielile bugetare, se încearcă aducerea mai multor bani la buget, se regândeşte politica ajutoarelor sociale. Măsurile acestea trebuie însă gândite împreună cu altele care să pregătească populaţia şi economia pentru inevitabilele schimbări.

Dacă nu facem ce trebuie, situaţia va deveni atât de gravă încât nimic nu ne va mai putea întoarce pe linia de plutire.

România nu trebuie să inventeze soluţii. Poate să se inspire de la ţările din vest, care s-au adaptat rapid – unele având prognoze mai dramatice – pentru că au ştiut să ţină cont şi de ce spun oamenii de ştiinţă.

Un instrument util de planificare pe termen lung, prognoza demografică, stă la baza tuturor strategiilor lor economice şi sociale pentru că arată cum se va schimba profilul populaţiei în următorii 30 – 50 de ani, în funcţie de numărul de naşteri şi decese. În aprilie, am asistat la Berlin la o prezentare despre viitorul Europei. Lectorul, Dr. Rainer Klingholz, directorul Institutului pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin, ne-a vorbit relaxat despre indicatorii demografici cantitativi (naşteri, decese, migraţie) şi factori calitativi (educaţie, sănătate), analizaţi pentru fiecare regiune europeană. Când a trecut la slide-ul cu harta Uniunii Europene, împărţită şi colorată în funcţie de gradul de pregătire pentru 2030, în sală s-a auzit un murmur revoltat. Cu cât verdele era mai închis, cu atât erau mai puţine probleme. Când dădea în galben, situaţia se îngălbenea şi ea. Roz şi roşu indicau că va fi rău de tot. Centrul şi nordul Europei, chiar şi câteva regiuni din Spania, se scăldau în nuanţe de verde. Sudul, Ţările Baltice şi Slovenia erau în incertul galben. Tot estul, din Polonia până în Grecia, dar şi sudul Italiei, sângerau. Inclusiv România.

P

opulaţia României scade constant din 1992. De la 23,2 milioane atunci, la mai puţin de 21,5 milioane la sfârşitul lui 2009. O femeie naşte în medie 1,3 copii, adică modelul familial are un copil, nu doi, câţi ar trebui pentru a menţine constantă populaţia. În ultimii 20 de ani s-au născut cu 40 la sută mai puţini oameni decât în ’70 – ’80. Speranţa de viaţă la

↘

Dacă acum, la un raport de dependenţă de 1 la 3, nu sunt bani pentru sănătate şi educaţie şi majoritatea pensiilor sunt la limita subzistenţei, când dependenţii se vor tripla, nu vom mai avea şanse de redresare.

54 • dor • toamnă 2010

naştere este cea mai scăzută din UE: 72 de ani. Avem şi o emigraţie semnificativă, estimată la 10 la sută din populaţia totală şi 20 la sută din cea aptă de muncă.

Măsurarea exactă este imposibilă, pentru că oamenii nu îşi declară legal mutarea.

Calitatea vieţii este la fel de relevantă. Românii au o stare de sănătate generală proastă – suntem campioni la decese premature şi invalidităţi cauzate de boli cardiovasculare, la incidenţa cancerului, TBC-ului şi a altor boli cronice – şi avem o mortalitate infantilă foarte mare – 13,9 la 1.000 de nou-născuţi vii, chiar 16 în sud. Sunt semne ale unei educaţii precare şi ale unui sistem de sănătate inadecvat.

Vârsta reală de pensionare este de 54 – 56 de ani, ceea ce duce la un dezechilibru între numărul plătitorilor de impozite – 4,5 milioane – şi cel al pensionarilor – 6 milioane, din care aproape un milion cu pensii de invaliditate. Jumătate din populaţie trăieşte la sat şi jumătate din femeile de la sat nu au lucrat niciodată legal, adică nu au plătit impozite şi nu au dreptul la pensie. Nu în ultimul rând, avem cea mai săracă regiune europeană, Moldova.

Niciun guvern nu a vrut să ţină seama de aceste date pentru că ele cereau măsuri drastice, care le-ar fi scăzut popularitatea. Dar datele nu sunt noi; sunt cunoscute de cel puţin şase ani. În 2004, prof. Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, împreună cu misiunea în România a Fondului ONU pentru Populaţie (UNFPA), au lansat primele previziuni demografice care arătau cum va schimba diferenţa dintre numărul de naşteri şi decese profilul populaţiei. Acestea spun că în 2050 vom fi 16 milioane, iar raportul de dependenţă va fi de 1 la 9. Adică din impozitul plătit lunar de o persoană se vor plăti pensiile, cheltuielile de educaţie şi sănătate pentru nouă copii şi vârstnici.

Dar dezechilibrul nu va începe să se întâmple fix în 2050. Din multe puncte de vedere, se întâmplă deja.

Dacă acum, la un raport de dependenţă de 1 la 3, nu sunt bani pentru sănătate şi educaţie şi majoritatea pensiilor sunt la limita subzistenţei, când dependenţii se vor tripla, nu vom mai avea şanse de redresare. În 2006, UNFPA a publicat Cartea Verde a Populaţiei, un document care propune măsuri axate pe îmbunătăţirea sistemului de sănătate, includerea în forţa de muncă a tuturor grupurilor sociale şi adaptarea sistemului de educaţie la necesităţile pieţei. Documentul urma să fie analizat de ministere şi transformat într-o strategie naţională. Nu s-a întâmplat din cauza disensiunilor din coaliţia de guvernare de atunci, PNL-PD. Apoi au venit anii electorali 2008 – 2009.

Dr. François Farah, reprezentant al UNFPA în România, spune diplomat că în politicile publice de la noi „nu sunt multe dovezi de planificare pe termen lung”. Sau poate că sunt, dar sunt puse în cui.

Viorica Roşca, consilier pe probleme de comunicare al Ministrului Finanţelor Publice, a răspuns fără ezitare la întrebarea dacă previziunile demografice Ilustrație de Mircea Drăgoi

dor • toamnă 2010 • 55

↘

România, ca aproape toate ţările europene, e într-un proces de îmbătrânire. Dar alte state au început deja să ia măsuri pentru prevenirea consecinţelor. sunt luate în considerare când se fac politici bugetare şi fiscale pe termen mediu şi lung: „În mod normal se iau, dar acum e criză şi sunt alte priorităţi”. Greu de crezut, când timp de patru ani Statul român a crescut pensiile şi salariile bugetarilor cu mult peste productivitatea din piaţă, ba chiar şi în 2008, când bugetul asigurărilor sociale (alimentat de impozitele pe venituri şi folosit la plata pensiilor) a intrat în deficit.

Profesorul Marian Preda, decanul Facultăţii de Socio­logie şi Asistenţă Socială de la Universitatea Bucureşti, spune că problema cea mai mare este abuzul din sistemul de pensii. Pensionarea anticipată este o cheltuială enormă pentru Stat, speranţa de viaţă la pensionare (diferită de cea la naştere) fiind de peste 80 de ani. Creşterea de peste patru ori în ultimii 20 de ani a numărului pensionarilor pe caz de boală ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru autorităţi. Pensiile speciale (ale parlamentarilor şi magistraţilor, care nu se bazează pe contribuţiile de-a lungul vieţii) provoacă inechitate şi o pierdere semnificativă la buget. Nu în ultimul rând, Preda spune că supraincluziunea, adică acordarea de ajutoare sociale nejustificate, creează o categorie socială nemotivată să devină productivă, lăsându-i fără sprijin pe cei care chiar au nevoie. Şi încă nu am ajuns la decreţei.

Generaţiile din 1967 – 1968, dublate de interzicerea bruscă a avortului şi a mijloacelor de contracepţie, vor intra la pensie, conform vârstei legale recent ridicate la 65 de ani, în 2032 – 2033. Asta înseamnă că în doi ani vor apărea 700.000 de noi pensionari. În lume sunt două feluri de sisteme de pensii: cele care iau taxe de la angajaţi şi îi plătesc pe pensionari şi cele în care fiecare angajat îşi economiseşte din salariu şi la sfârşitul vieţii active primeşte pensia pe care a strâns-o. România, pornită la drum cu primul sistem, a încercat acum trei ani să-l implementeze şi pe-al doilea – Pilonul II de pensie privată obligatorie. Începând cu 2008, fiecare angajat urma să contribuie cu 2 la sută din venitul brut, contribuţie care trebuia să crească în următorii şase ani cu câte 0,5 la sută.

(Angajatul plăteşte aceeaşi sumă pe care o datora bugetului de asigurări sociale, dar decide ce se întâmplă cu o parte din ea.) Pilonul II trebuia să fie o garanţie că, oricât de suprasolicitat va fi bugetul peste 20 de ani, va exista un fond separat pentru pensia fiecăruia.

După numai un an însă, contribuţiile au fost îngheţate la 2,5 la sută pentru că bugetul de asigurări sociale nu mai făcea faţă pierderilor.

56 • dor • toamnă 2010

Ce încearcă Guvernul acum, în al doisprezecelea ceas, este să scadă cheltuielile şi să crească veniturile. Pentru că depindem de împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional, e obligatoriu să atingem un deficit bugetar de 6,8 la sută din PIB pentru 2010 şi de 4,4 la sută pentru 2011. Cauza este criza economică, spun autorităţile, dar economiştii văd mai tranşant lucrurile. Rozalia Pal, economist-şef la Unicredit Ţiriac Bank, spune că „ajustarea cheltuielilor curente, ca pondere în totalul cheltuielilor, era oricum necesară.

Corecţia cheltuielilor trebuie realizată şi vine să compenseze anii în care creşterile salariale au fost peste creşterea productivităţii în ansamblul economiei”.

Gabriel Biriş, partener la firma de avocatură BirişGoran, crede şi el că am fi ajuns oricum la măsuri de reglare. Problemele bugetare puteau fi însă prevenite printr-o fiscalitate adaptată nevoilor pieţei, iar reducerea salariilor de acum e doar cârpeală. Problema, continuă el, este că nu toţi au aceleaşi obligaţii fiscale.

Legea permite prea multe excepţii care sărăcesc bugetul. Contribuţia la asigurările sociale (CAS) este obligatorie, dar nu pentru toate tipurile de venit. Poţi să iei pe cartea de muncă salariul minim pe economie şi restul să fie din drepturi de autor, convenţie civilă sau onorariu de administrator de firmă. Aşa plăteşti CAS numai pe salariul minim, în timp ce alţii, care îşi declară integral veniturile, plătesc mai mult.

Biriş spune că din 2005 militează să nu se mai plătească CAS din întregul venit, ci numai din maxim patru salarii medii, pentru că i-ar încuraja pe oameni să îşi declare veniturile integral. „Sunt 130.000 de microîntreprinderi cu un singur angajat şi 600.000 de persoane fizice autorizate care ar intra în baza de impozitare aşa”, spune el. „Numai măsura asta ar fi adus la bugetul consolidat mai mult decât creşterea TVA-ului cu 3 la sută.”

Ironia este că în iulie Guvernul a decis să pună în aplicare o parte a acestei propuneri, obligând grupurile de mai sus să plătească CAS de 31 la sută pe veniturile din iunie, fără să asigure însă infrastructura şi instrumentele legale necesare. Peste 500.000 de oameni ar fi trebuit să se îngrămădească la ghişeele instituţiilor, dar funcţionarii nu fuseseră instruiţi, nu existau formulare şi, oricum, ordonanţa contrazicea flagrant legile fiscale. Mai mult, au fost obligaţi să plătească şi contribuţia la şomaj şi la pensie, deşi, conform legii, nu pot beneficia de aceste drepturi dacă nu sunt angajaţi cu carte de muncă.

R

omânia, ca aproape toate ţările europene, e întrun proces de îmbătrânire şi scădere a populaţiei.

Alte state au început să ia măsuri pentru prevenirea consecinţelor: Spania are o politică de încurajare a imigraţiei calificate, ţările nordice au reuşit să crească natalitatea prin măsuri de împăcare a vieţii profesionale cu cea de familie, Germania încurajează imigraţia şi reface sistemul de educaţie pentru a oferi

recalificare continuă etc. În România măsurile au fost amânate sau n-au fost luate deloc pentru că nu erau oportune politic. Acum, din cauza recesiunii economice, am fost puşi în faţa consecinţelor declinului demografic mult mai devreme decât ne aşteptam.

Prof. Wolfgang Lutz, directorul Institutului de Demografie de la Viena şi unul dintre cei mai cunoscuţi demografi europeni, spunea în toamna anului trecut la o dezbatere organizată de UNFPA la Bucureşti că populaţia şi structura pe vârste nu contează câtă vreme o ţară are un PIB care îi permite să acopere toate cheltuielile sociale. Pentru asta este nevoie de investiţii în educaţie şi sănătate şi de un mediu care să favorizeze creşterea economică.

Ce face totuşi România?

Guvernul a început prin a reduce cheltuielile bugetare pentru salarii, o măsură care a lovit în egală măsură şi în cei care aveau salarii mari şi în personalul medical sau profesori, care au sub salariul mediu pe economie. Deci, nu investeşte minimumul necesar în educaţie şi sănătate. Apoi a crescut TVA, deşi preşedintele Traian Băsescu spunea pe 25 mai că majorarea de la 19 la 24 la sută ar duce la o inflaţie de 10 la sută anul acesta şi ar lovi şi mai mult sectorul privat, prin sufocarea consumului, scăderea puterii de cumpărare şi descurajarea investiţiilor private. Deci, nu creează un mediu favorizant creşterii economice.

Tot ce a reuşit, parţial, a fost să înceapă reforma sistemului de pensii printr-o lege* care include grupurile recent puse să plătească CAS şi care desfiinţează pensiile speciale (ale magistraţilor, judecătorilor, militarilor) şi le include în sistemul naţional, bazat exclusiv pe contribuţie. Opoziţia a anunţat deja că va contesta legea la Curtea Constituţională, în special din cauza creşterii vârstei de pensionare, o măsură nepopulară căreia dă bine să i te opui.

E o atitudine tipică unei clase politice lipsite de viziune, care, în totalitatea sa, a lăsat ca bugetul să fie decimat într-o perioadă în care profilul populaţiei este într-o formă ideală pentru a pregăti viitorul.

Rămâne de văzut dacă, pe măsură ce scad intrările pe piaţa muncii (fenomen început în 2009) şi creşte proporţia pensionarilor, crescând exponenţial presiunea asupra bugetului, cei care vor fi la putere vor avea suficientă voinţă pentru a continua să pună în aplicare măsurile propuse de experţi.

Dacă nu o fac, ne vedem la serviciu în 2050. * În timpul documentării acestui text, legile s-au schimbat de câteva ori. Posibil ca şi legea pensiilor să sufere modificări până la ieşirea din tipar.

dor • toamnă 2010 • 57

R

V

virtual

Varto Forever

Când un tânăr de 27 de ani a murit într-un accident de maşină, prietenii i-au făcut o pagină memorială pe Facebook.

D

– De Simona Copil

e câteva luni, Marilena Vartolomei şi-a pus la punct un ritual înainte de culcare. Face un duş, îşi toarnă laptele cald în cana ei preferată, roşie, îşi ia pastilele­–­­un calmant şi un somnifer –, porneşte calculatorul moştenit de la fiul cel mic, Mihai, şi deschide pagina de Facebook creată în amintirea lui. Mihai Eugen Vartolomei a murit la 27 de ani, pe 21 aprilie 20­10, într-un accident de maşină. Varto Forever, pagina lui memorială, s-a născut în aceeaşi zi şi până acum a adunat aproape 300 de prieteni, zeci de mesaje, cinci înregistrări video şi peste 180 de fotografii cu Mihai, zis Varto. Sau iubi, Varter, Walter, Worter, Artol, Mitzi, Mishi, Mishu, Muiuc, Varto-gafă. De când a murit, prietenii şi familia au postat aproape zilnic poze, comentarii, vorbe de rămas-bun, mesaje de dragoste, înjurături, emoticoane şi dedicaţii muzicale.

Varto Forever (VF) e un memorial la care tanti Mari, cum îi spun Marilenei prietenii lui Mihai, se întoarce în fiecare seară pentru că îi aduce aminte de fiul ei şi de cât de mult a fost iubit. N-o deranjează că e o drăcie modernă; virtualul nu-i pare o modalitate mai puţin personală de a-şi plânge copilul. Iar faptul că pe pagină continuă să se strângă amintiri despre Varto o ajută să meargă mai departe.

T

anti Mari, Varto Mary în profilul de pe Facebook (în poză e alături de Mihai), este o femeie mărunţică şi elegantă, care la cei 50 ani îşi poartă cu graţie sarafanul negru, combinat cu o cămaşă albă din voal, 58 • dor • toamnă 2010

cu volane, la care a asortat o manichiură french impecabilă. Singurele accesorii sunt cerceii dubli de aur şi ochelarii de soare negri. Îşi ţine la îndemână pachetul de Vogue menthol subţiri şi bricheta roşie, pentru că în timp ce vorbeşte îşi aprinde ţigară după ţigară, pe care apoi o zdrobeşte nervos în scrumieră. Are o voce caldă, puțin mai gravă din cauza fumatului, şi o privire pătrunzătoare, de om trecut prin multe. Ştie că nu îşi arată vârsta şi admite cochet că asta se datorează „genelor familiei”, dar şi vieţii sportive şi echilibrate (în tinereţe a făcut gimnastică ritmică şi înot de performanţă).

A terminat Facultatea Tehnică la Cluj şi şi-a luat primul master în ’93, în Ecologie Tehnică. De atunci lucrează la secretariatul prorectoratului aceleiaşi facultăţi. Băieţii ei sunt apropiaţi ca vârstă, Mihai urmându-l pe Bogdan la doar un an, în iulie ’82.

S-a despărţit de tatăl lor când erau mici, dar băieţii au crescut într-o familie extinsă şi unită, alături de bunici, prietenii mamei şi gaşca de copii din cartier.

Crescând, Mihai a rămas la Cluj cu mama şi bunicii şi a terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, iar Bogdan a plecat cu o viză de student în State, unde trăieşte de şapte ani fără să-şi fi văzut familia.

Mihai a moştenit pasiunea pentru sport a mamei şi a început să joace fotbal de când a învăţat să umble.

Copiii de la bloc veneau să-l ceară afară pentru că n-aveau portar şi, încă de pe atunci, el era singurul căruia îi plăcea postul. N-a durat mult până un vecin, fost portar şi pe atunci antrenor la „U” Cluj Juniori, l-a remarcat şi l-a adus la club. După o vreme a trecut la profesionişti şi cel mai recent a apărat în divizia B, la Minerul Lupeni. Din fotbal i s-a tras şi porecla de Varto-gafă. La şuturi de la 45 de metri, coechipierii făceau zid în faţa porţii, iar echipa adversă se amuza strigând: „Dă-o la portar, că o bagă el în poartă”.

Un moment de glorie a fost un meci jucat în 2008, în echipa a doua a CFR Cluj, când a apărat fiecare şut al adversarilor. Bluza albastră cu numărul 34 şi pantalonii negri purtaţi atunci au rămas preferatele lui. În acest echipament, cu mănuşile de portar şi cu mingea, a fost înmormântat pe 23 aprilie 2010, sub privirile a peste 500 de oameni: fotbalişti, animatoare de club, fete în negru, acoperite de voaluri, alte fete în negru, plânse şi palide, prieteni Ilustraţie de Irina Georgescu

apropiaţi care o flancau pe mamă, o iubită, încă o iubită şi mulţi alţii.

Anunţul cu data şi locul înmormântării a fost al doilea postat pe pagina memorială, la puţin timp după ce ea a fost creată de Sorana, o prietenă din adolescenţă. Au mai urmat vreo 20, doar în prima zi.

Majoritatea, condoleanţe. Altele erau de verificare, postate de prieteni care sperau că totul este o glumă proastă. În primele ore au apărut deja poze şi prima dor • toamnă 2010 • 59

↘

înregistrare video – de la locul accidentului, filmată de o echipă de ştiri de la Antena1, ajunsă imediat după pompieri.

Ce se întâmplase: trei tineri se întorceau din Italia într-un Audi 80. În jurul orei 07:00, şoferul a adormit la volan, a pierdut controlul maşinii şi a intrat frontal într-un podeţ de ciment aflat la marginea drumului, la nici 15 minute de Cluj Napoca, destinaţia lor. Şoferul era Varto. El şi Florin Babtan, 21 de ani, proprietarul maşinii, au murit pe loc. Pasagerul din spate, Ovidiu Baltă, 28 de ani, a fost stabilizat de medicii de la SMURD. Până la prânz, familia şi apropiaţii au dat şi au primit telefoane, au pregătit priveghiul şi au făcut aranjamentele pentru înmormântare. Câţiva prieteni s-au dus la redacţia Adevărul să dea anunţul morţii, apoi s-au alăturat familiei la casa bunicii lui Varto. Priveghiul din acea seară s-a lăsat cu băutură şi râsete isterice, spre mirarea vecinelor şi a câtorva cunoscuţi care s-au simţit ofensaţi de manifestările zgomotoase ale îndureraţilor. „Era o descărcare nervoasă”, îşi aminteşte Adrian Rădulescu, cel mai aşezat din gaşcă, asistent universitar şi topograf. „Râdeam toţi, şi mama, şi fetele râdeau. Şi apoi plângeam. A fost râsu’, plânsu’.”

Gurile rele au comentat şi pe pagina de Facebook: „Parastas pe net?? Ce fiţă nouă era şi asta?”. Pentru mulţi din gaşcă, profilul pe Facebook chiar a fost o noutate. Unii credeau că e o „fiţă supremă”, alţii nici nu ştiau ce e. Toţi socializau pe Hi5, unii având conturi de mai bine de trei ani. Chiar şi tanti Mari are.

Mihai a păcălit-o într-o zi să şi-l facă, fără să-i spună că acolo se merge la agăţat.

Mihai era pe Facebook din octombrie 2009. Pe profilul de Hi5 intra tot mai rar, doar ca să-şi dea mesaje cu fetele care îi plăceau. Pe Facebook îşi zicea „Mişi Varto”, se descria ca fiind „sensibil… şi delicat…”, strânsese aproape 100 de prieteni şi spunea că e întro relaţie, dar că „it’s complicated”. După moartea lui, prietenii au mai postat câte ceva pe pagina personală, dar majoritatea s-au mutat pe Varto Forever. Profilul de Hi5 a rămas în continuare deschis.

Mesajele de pe VF lăsate de prieteni în prima săptămână sunt foarte emoţionale. Unii îi spuneau lui Varto că le e dor de el şi de ieşirile împreună sau că sperau că şi acum se distrează la fel ca în viaţă. Câţiva au postat poze cu el: Mihai în maioul lui preferat, roz spălăcit, Mihai la bustul gol, Mihai în poartă, cu mingea în braţe, Mihai la terasă, la plajă sau în discotecă, Mihai singur, cu prieteni, cu fete sau cu mama, Mihai serios sau prostindu-se şi strâmbându-se, Mihai în maşină, în ultima lui noapte. Apoi au apărut dedicaţiile

Varto Forever i-a ajutat să-şi păstreze amintirile şi să nu fie singuri pe drumul către o viaţă fără el.

60 • dor • toamnă 2010

muzicale – remixuri de club şi melodii din anii ’90, pe care el le asculta încă în maşină: Genius, Budha Bar, Milli Vanilli, Direcţia 5, Queen, Florin Chilian, 3 Sud Est, Holograf, Coldplay, R.E.M., Nicolae Guţă.

Tanti Mari a aflat de pagina de Facebook la câteva zile de la înmormântare, dar s-a hotărât să intre abia la începutul lui mai, când Ovidiu – zis acum Supravieţuitorul, pentru că a scăpat aproape neatins din accident – i-a arătat ultimele poze cu ei, făcute pe drumul de întoarcere. La început, tanti Mari a crezut că nu se va putea uita la pozele alea, dar apoi, spune ea, „m-a luat atmosfera”. A doua zi, l-a sunat pe Lucian, un prieten apropiat de-ai lui Mihai, ca să vadă ce mai face, iar acesta i-a spus că plânge citind un mesaj scris pe VF de Rădulescu, prietenul topograf.

Asta a determinat-o să intre şi să citească: „200 şi încă suntem puţini. Mulţi dintre noi încă nu şi-au găsit puterea necesară nici măcar să se înscrie printre membrii grupului. Pur şi simplu nu ne vine să credem, refuzăm să acceptăm realitatea. Şi cu toate astea, eu personal încep să simt marele gol, care doare”. Încet încet, tanti Mari a făcut din pagina dedicată fiului ei un moment obligatoriu înainte de culcare; „ca şi copiii mici care aşteaptă povestea”.

T

anti Mari, impulsionată de ce citise, a scris primul post pe 7 mai: „Doamne, cât sunt de frumoşi prietenii tăi, Mihai! Am întins mâinile şi i-am îmbrăţişat cu tot dragul... ce miros bun au... a tinereţe, frumuseţe, parfum... oare de lăcrămioare, liliac?

Mulţumiri...”. În aceeaşi zi a postat fotografii cu ea şi Mihai, o caricatură făcută de un artist în excursia lui de anul trecut la Paris şi un clip: Puff Daddy, I’ll be missing you.

Postul care a impresionat-o cel mai mult pe tanti Mari e scris tot de Rădulescu: „Grădiniţa CFR, curtea din spatele blocului, generala de pe Horea, curtea şcolii – un baraj sau o nemţească, umblatul la Flacăra, gaşca de la gară, la un suc la Red Rum, ieşirile de după-masă la Bianco, revelioanele la Valea Ierii la cabană, drumurile dimineaţa pe jos de la Wake up, Karma, Tutankamon – Obsession, Oscar, ieşirile din ţară – Londra, Paris, Amsterdam, chefurile de pe Zola, o cafea corectă la Iulius, o tură prin club să dăm o geană, o cheie împrumut :), un schimb de ID-uri de mess, nişte bani împrumut, o discuţie despre meciurile zilei – sinteza ....cu cine ???? de ce?”.

Una dintre cele mai active pe VF e Maria, iubita lui Mihai din ultimele luni. Pe Facebook e Blondutza Mary, o blondină minionă de 22 de ani, studentă în anul trei la Tehnică Dentară. Într-unul dintre primele ei posturi, descria o seară obişnuită à la Varto: „retro...

Obsession... prieteni... votca&cola... mişcarea din bazin... un nr de tel şi două id’uri... o seară corectă!!!”.

Toţi îl ştiau pe Mihai drept clubber maximus al Clujului, împătimit după petreceri şi gagici. Din ianuarie însă, după ce s-a cuplat cu Maria, gaşca lui a cunoscut

şi un Mihai nou, mai potolit. Maria îl ştie pe Varto din 2006, când era într-a IX-a şi mergea la bazin doar ca să îl vadă. A acceptat să-i lase numărul de telefon abia la începutul lui 2010, pentru că nu voia să fie „doar una din gagicile lui”.

După două luni de întâlniri, Varto a apărut într-o seară la ea cu nişte bagaje cu haine. Fără multe întrebări, Maria i-a făcut loc în dulap. Mai târziu a aflat că înainte să vină se certase cu maică-sa, motivul nefiind nou: banii, pariurile şi distracţiile. Ca să-i dea o lecţie, mama se pusese de acord cu Bogdan, celălalt fiu, să nu-l mai ajute pe Mihai cu bani. Impulsiv din fire, Varto a conchis că s-au aliat împotriva lui şi s-a mutat de acasă. Supărarea cu mama l-a ţinut puţin, dar a preferat să rămână la Maria.

Maria îi gătea supele preferate, iar el o înveselea cu mesaje lăsate dimineaţa pe oglindă, cu creionul dermatograf. Începuse chiar să facă ordine în casă.

Când era cu ea, părea schimbat: atent, tandru şi parcă mai domol. Ea a fost prima care a spus „te iubesc” – într-o dimineaţă, moartă de ruşine, cu capul în pernă, sperând să nu o audă. El a râs, dar seara s-a emoţionat când a primit o inimă din ghips făcută de Maria la facultate, la laboratorul de mulaje.

Astăzi, primul lucru dimineaţa şi ultimul lucru seara, Maria verifică Varto Forever. Pagina o ajută, spune ea. Când se uită la poze se simte grozav şi râde.

Dar nu întotdeauna e uşor, mai ales când mesajele îi amintesc de celelalte fete din viaţa lui Varto. Totuşi, după şocul iniţial, avalanşa de informaţii a încetat să o mai afecteze. S-a resemnat în timp cu ideea că Varto nu a fost doar al ei şi că trebuia de acum să-l împartă cu toţi cei care au ţinut la el.

Un alt post care a emoţionat-o pe tanti Mari a fost cel scris de Ionuţ: „Cunoscut în lumea interlopă sub numele de Varto... a fost pe lângă ce aţi auzit vineri la cimitir şi un mare PARIORO-ruletisto-pokerist (pierzător tot timpul pe-un singur meci), băutor-rapid-îmbătător... şi-apoi căzător ...perfecţionisto-autoîmbrăcător (asta în absolut fiecare zi), muşchiulosoepilato-solarist, încăpăţânato-egocentristo-frumos, mamo-dependento-profitor, din excursii-întors-dator (din absolut toate), dar mai ales un party-dansator, combinator (l-a avut pe vino-ncoa’), marcator (starfucker pornostar), sms-uitor (30-40 pe zi), credincioso-înjurător, în-blesteme-crezător-ghinionist, ADEVĂRAT-CLUBBER-manelist (cam 3-4 manele pe an, deci se pune), de-dimineaţă-zâmbăreţ, greşit-înţeles, fiţoso-arogant şi mai nou fumător («Un Dunhill din ăla slab vă rog…»)”.

Pentru Ionuţ, pagina de Facebook e la fel de importantă acum ca mormântul lui Varto: „Sunt locurile unde te duci când te gândeşti la Mihai”. Dacă unii prieteni spun că pagina e un prilej de a vorbi direct cu prietenul lor, Ionuţ crede că principalul beneficiar e tanti Mari. „Pentru ea a însemnat enorm să vadă cât de important a fost el pentru atâţia oameni.”

Mama se simte într-adevăr alinată de pagina memorială. „Până la urmă”, spune ea, „viaţa unui om e

o înşiruire de evenimente şi o înşiruire de prieteni.

Dacă ei nu te uită, înseamnă că ai contat. Şi dacă laşi în urma ta, într-o viaţă relativ scurtă, 250 - 300 de prieteni, poate mult mai mulţi, care, măcar pentru o perioadă de timp, s-au gândit frumos la tine… e mare lucru”.

Parastasul de 40 de zile a fost şi el anunţat pe Facebook. A doua zi, mama le-a mulţumit public celor ce au fost la priveghi şi a postat The Show Must Go On, de la Queen.

Lucrurile s-au liniştit apoi pe VF, până în apropierea zilei de naştere a lui Varto, când prietenii au avut ideea să organizeze un „party cum n-a mai văzut Clujul”, inspirat de „White Sensation Party” – petrecerea lui preferată, la care participase în 2009 pe stadionul Ajax din Amsterdam.

Au căutat un loc, au făcut rost de băutură şi sonorizare, au făcut şi obligatoriul event virtual şi au trimis invitaţii. Pe pagină s-au anunţat vreo 50 de oameni, dar până la urmă au venit mulţi dintre petrecăreţii notorii cu care Varto se întâlnea seară de seară în cluburile Clujului. Majoritatea au respectat şi dress code-ul: alb complet. Au fost unii cărora petrecerea li s-a părut o comemorare nepotrivită; pentru apropiaţii lui Mihai, după chinul ultimelor luni, a fost o eliberare. Au povestit, au râs, au băut, au dansat, s-au îmbrăţişat, au făcut zeci de poze. Maria i-a făcut şi un cadou: în acea dimineaţă a intrat într-un salon de tatuaje şi a stat două ore jumate sub ac ca să-şi facă pe coasta stângă un soare zâmbăreţ, mare de o palmă, exact cum îşi dorea el pe gambă.

A urmat Campionatul Mondial de Fotbal, când tanti Mari i-a scris pe wall: „Incredibil !!!...acum 28 de ani te-a adus barza, într-o sâmbătă, la finalul Campionatului Mondial de Fotbal din Spania...ai jucat fotbal toată viaţa... şi te-ai dus la îngeri când urma să înceapă cel din Africa de Sud... E clar, câştigă din nou Germania!!!...Trebe să pariem...Prietenii ştiu de ce !...

Te pup dulce...”.

Pe 11 iulie, i-a scris din nou: „Spania e campioana !...Ştii şi tu !...evident că nu mă pricep la pariuri !!!...”. Câteva zile mai târziu, l-a anunţat că luase cu 10 cel de-al doilea master, în Management. Maria i-a scris şi ea, fericită că îşi obţinuse diploma de licenţă.

Pagina memorială Varto Forever are multe roluri: locul în care prietenii au aflat vestea şi au oferit condoleanţe, un memorial la care au contribuit cu amintiri şi fotografii, o biografie colectivă, un centru de organizare pentru petreceri, un canal prin care oamenii vorbesc direct cu Varto. I-a ajutat pe toţi, familie şi prieteni, să-şi păstreze amintirile şi să nu fie singuri pe drumul către o viaţă fără Mihai. „M-am întrebat şi eu ca şi Ionuţ”, scria mama în a doua ei postare pe pagină, „oare cum voi reuşi să merg mai departe? Acum ştiu... cum altfel decât cu eleganţă şi RÂZÂND... Ai învăţat de la mine, am învăţat de la tine... A fost rândul tău să mă ajuţi... mi-ai întins mâna şi m-ai ridicat... MULŢUMESC pentru tot ce ai fost... eşti... şi vei fi... !!!”. dor • toamnă 2010 • 61

R

I

identitate

Răţuşca şi lebedele Cum am învăţat să renunţ la balet.

A

– De Sabina Balea

veam patru ani când am văzut prima oară Lacul Lebedelor.

Eram cu mama la Opera Română şi mişcările balerinelor m-au ţinut fermecată în scaun.

Când s-a terminat, i-am spus că vreau să fac balet, iar ea m-a dus de îndată la cursurile pentru copii ale Operei.

Primele spectacole, costumele colorate şi cutiile cu farduri împrăştiate prin cabine m-au făcut să privesc baletul ca pe un vis învăluit în panglici roz.

Iluzia s-a spulberat cinci ani mai târziu, când am cunoscut-o pe prima mea profesoară de balet de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Domnişoara Pavel era tânără, poate prea tânără, cu un păr lung, drept şi plictisitor. Avea nişte ochi mari şi o privire răutăcioasă, respiraţie care mirosea în permanenţă a ţigări, un corp solid şi picioare groase. Nu era balerină şi nici nu dansase vreodată.

Nu ştiu dacă şi din cauza asta m-a bătut cu nuiaua şi cu băţul, dar a făcut-o. M-a tras de păr, m-a îmbrâncit, m-a înjurat. Domnişoara Pavel se distra copios abţiguindu-mă în ritmul muzicii de Ceaikovski cântate la pian. „Sabina, te-am văzut şi mi-ai stricat ziua”, îmi spunea uneori. „Dispari din raza mea vizuală.” Încercam pe cât puteam să mă fac neobservată, să o evit, să mă ascund după pian, iar dacă nu reuşeam, măcar să îi

62 • dor • toamnă 2010

zâmbesc. Degeaba. Domnişoara Pavel prefera fetele slabe, aproape scheletice, cu picioare lungi şi în X, pe care le puteau ridica până la cap.

Pe mine mă botezaseră din prima clipă „papanaşul”.

Ani de-a rândul m-am simţit o greşeală pe lângă fetele cu gât lung, siluetă firavă şi corp modelabil ca plastilina. Eram omida care nu avea să se transforme niciodată în fluture, răţuşca cea urâtă printre lebedele perfecte. Am fost un copil căruia îi era mai tot timpul foame. Când nu mai puteam, o puneam pe sora mea mai mică să fure o bucăţică de ciocolată pe care o devoram pe ascuns în debara. Festinul cel mai îndestulător avea loc când învăţătoarea mă trimitea să-i cumpăr hamburgeri ori şaorma – până să ajung înapoi în clasă ronţăiam cu mare atenţie colţurile de carne care ieşeau de sub chiflă, vârfurile de cartofi prăjiţi, ori câte o frunză de varză rătăcită.

Prietenii părinţilor mei se mirau că ţineam regim la nouă ani; în ochii lor eram orice, numai un copil gras nu. Nu înţelegeau că lipsa perfecţiunii era intolerabilă în sala de balet. Într-o zi, când mi-am uitat ghiozdanul acasă, domnişoara Pavel m-a obligat să lucrez în chiloţi. A deschis uşa sălii şi a invitat înăuntru băieţii mai mari care erau pe coridor, să se uite cum „lucrează astea mici”. M-a adus în faţa clasei, m-a umilit, apoi m-a dat afară să repet până îmi iese pirueta, pe care o considera nedemnă de ora ei.

Domnişoara Pavel m-a făcut să mă simt cel mai urât şi incapabil copil.

Fotografie de Mara Ploscaru

D

e curând, mi-am făcut curaj şi am vizitat Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, o clădire gri cu aspect de policlinică, mărginită cu un gard de fier. Înăuntru era răcoare şi linişte. Elevii erau în vacanţă, iar eu m-am putut plimba nestingherită pe coridoarele pustii, amintindu-mi de profesoara uscăţivă care-şi înfigea degetele ascuţite în ceafa mea şi mă trăgea după ea într-o altă cameră, unde un cor de profesoare putea să mă inspecteze în voie înainte să concluzioneze că „nu sunt rea, doar foarte grasă”. La 11 ani după ce am plecat, mă întorsesem în faţa oglinzilor ciobite să înţeleg ceva din ce mi s-a întâmplat aici.

M-a întrerupt vocea drăgălaşă a Dianei, pe care am ademenit-o să vină să-mi povestească experienţele ei cu şcoala de balet. Diana tocmai terminase clasa a X-a şi mi-a spus că mama ei a adus-o la şcoala de balet la 10 ani, pentru că avea un corp perfect pentru dans. Până atunci, nu văzuse niciodată un spectacol.

Mi-a spus că nu i-a fost deloc uşor la început; trebuia să prindă ceea ce colegele ei ştiau deja, iar profesorii nu-şi băteau prea tare capul să-i explice de două ori acelaşi lucru. Pleca dimineaţa de acasă şi se întorcea la 10 seara, stoarsă de puteri.

Profesoarele de balet ne spuneau că meseria de balerină este comparabilă cu cea de miner. Astăzi înţeleg că nu făceau aluzie doar la duritatea muncii, ci şi la faptul că, dincolo de frumuseţea dansului, baletul este o meserie ingrată; poţi să fii înzestrat cu talent, poţi să munceşti enorm, dar dacă ai un corp care nu funcţionează cum îşi doreşte şcoala, s-ar putea să fie în zadar.

Diana e slabă, are picioare perfecte şi mari şanse să ajungă unde îşi doreşte – prim-solistă la Opera din Paris, Scala sau alt teatru celebru. Când mi-a vorbit despre trăirile incredibile pe care i le oferă dansul, am simţit-o ridicându-se de pe pardoseala veche a şcolii.

Aproape că nu mi-a venit să cred că poate vorbi despre balet fără să vorbească despre durere. Ştiu însă că în şcoală ne-au învăţat că pe chipul unei balerine nu e voie să citeşti durere fizică sau suferinţă. Că oamenii plătesc biletul să vadă ceva frumos; nu-i interesează durerea. Balerinele trebuie să facă totul să pară uşor.

M

ie nu mi-a fost uşor nici după ce am trecut de la domnişoara Pavel la doamna Santo. Aveam 11 ani, era vară şi ţineam regim cu supă de varză.

Făceam câte 500 de abdomene la calorifer, apoi ea mă ciupea de burtă. Dansam într-o sală cu geamuri aburite şi podele denivelate, în costume îmbibate de transpiraţie, înghiţind lacrimi de furie şi ruşine. Când nu executam mişcările corect, primeam urlete, palme peste spate şi şuturi în fund. Aveam deseori picioarele însângerate din cauza poantelor şi spatele obosit – parte din viaţa de profesionist, spunea doamna Santo. „Să nu prestezi ca un funcţionar”, ne atenţiona mereu. „Ridică, fetiţo, mâinile alea!”, îmi poruncea. „Atârnă precum nişte crengi uscate. Eşti o vacă, o nesimţită şi nu vei dansa niciodată.”

64 • dor • toamnă 2010

Pe-atunci aşteptam cu nerăbdare week-endul, când intram la spectacolele de la Operă cu carnetul de note şi mă strecuram în culise să privesc balerinii de aproape. Încercam să fur cât mai mult din felul în care se mişcau, iar când ieşeau de pe scenă, le admiram corpurile îmbrăcate în costume strălucitoare. Uneori, când doamna Santo era binedispusă, ne invita la ea acasă să ne uităm la înregistrări; ea stătea pe canapea, iar noi pe podea, la picioarele ei, implorând-o să ne mai pună o casetă. Părinţii o sunau îngrijoraţi pentru că întârziam, însă ne era imposibil să ne desprindem din faţa ecranului. Şi acasă mă uitam la înregistrări – am şi acum colecţia de casete pe care mi le-a adus tata din străinătate. Îmi terorizam vecinii ori de câte ori le priveam cu poantele în picioare, încercând să învăţ variaţii din Lacul Lebedelor pe gresia din hol. În clasa a VIII-a am implorat-o pe doamna Santo să-mi dea voie să particip la Olimpiada Naţională de Balet. În ziua concursului, m-am retras într-un colţ, plângând de durere – degetele de la piciorul drept îmi erau atât de rănite încât nu mă mai puteam ţine pe poante. „Cred şi eu că piciorul ăla, săracul, nu mai poate să ducă, la câte tone atârnă pe el”, mi-a spus în treacăt o profesoară cu faţa mâncată de vărsat de vânt.

Aveam 14 ani şi 42 de kilograme.

Am câştigat premiul II. Toate celelalte colege de clasă care participaseră au luat premiul I. Patru fete pe acelaşi loc I. A doua zi mi-am anunţat colegii de clasă şi profesorii că la sfârşitul anului voi renunţa la balet.

D

upă ce m-am văzut cu Diana, am fost s-o revăd pe Marina, o fostă colegă. Ea nu a renunţat, iar astăzi e balerină la Opera Română. Avea 11 ani când a intrat la Floria Capsali şi mi-a spus că eu şi cocul meu strâmb suntem primele ei amintiri de acolo. S-a prins repede că liceul de coregrafie cerea disciplină şi seriozitate. „În clasa a X-a aveam dimineaţa de la 08:00 la 09:30 studii la Operă”, mi-a spus Marina. „Urma drumul spre şcoală, unde nu ajungeam niciodată la 10:00 fix, când începeau orele de cultură generală. De la 14:00 ne întorceam la Operă pentru cele trei ore de repertoriu. Câteodată mergeam şi la Operetă pentru dans modern, iar de la 18:00 la 20:00 aveam repetiţii cu ansamblul Operei. Nimeni nu înţelegea că eram nişte copii, nu adulţi, şi de multe ori nu rezistam.” Şcoala oferea condiţii precare, incomparabile cu şcolile de afară, fără duşuri, fizioterapeut sau un loc de relaxare. Marina a înţeles diferenţa asta acum doi ani, când a fost la o şcoală de balet din California. „Te făceau să râzi în timpul orei, lucru pe care eu nu l-am întâlnit aici foarte des. Aici, când intrai în sala de balet, tremurai de frică. Un copil care face primii paşi în lumea baletului trebuie să înveţe ce e disciplina, seriozitatea în lucru, dar nu

cred că trebuie să înveţe prin traume, ţipete şi frică.

Elevii talentaţi au ajuns să se lase de balet din cauza profesorilor şi este îngrozitor.” Ştiu că se referea şi la mine când mi-a spus asta.

Marina a avut o profesoară mai blândă şi nu a învăţat primele mişcări de balet sub teroarea unei nuiele. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi ales de Alina Cojocaru, acum prim-balerină la Royal Opera în Londra, dacă nu ar fi plecat la 10 ani să studieze la Kiev. Alina e doar un exemplu dintr-o serie de elevi sau balerini români care s-au remarcat la concursuri sau audiţii internaţionale şi au plecat apoi să danseze în teatre din alte ţări, unde există perspective de a evolua şi de a se face cunoscuţi. Cei care rămân la Opera din Bucureşti dansează în cele câteva spectacole puse anual în scenă, în faţa unui public restrâns, pe salarii mici. În clasa a XII-a, Marina a avut glezna în ghips timp de două săptămâni, după care a avut nevoie de patru luni de recuperare. S-a îngrăşat şi musculatura i s-a relaxat. Visul ei de a dansa la spectacolul de sfârşit de an, ca variaţia lebedei negre din Lacul Lebedelor, s-a dus de râpă. Profesorii au îndemnat-o să îngheţe anul, chiar să se reprofileze, fiindcă o considerau un caz pierdut. Dar Marina n-a renunţat. S-a refăcut şi a terminat liceul. Acum face parte din ansamblul Operei, dar visează să ajungă prim-balerină. Uneori îi priveşte pe solişti din culise, iar pielea i se zgribuleşte văzând oameni pentru care elementele tehnice nu mai sunt un impediment, oameni care par că se desprind din această lume şi dansează cu toată fiinţa.

D

upă ce am plecat de la Floria Capsali şi am intrat într-un liceu „normal”, nu m-am putut obişnui cu faptul că ceilalţi colegi mâncau chipsuri în pauză.

Eu încă ronţăiam morcovi şi mere aduse de acasă – de unde şi porecla „rozătoarea”. În fiecare zi, după ore, aveam impulsul să mă duc la vestiar ca să-mi fac cocul şi să-mi pun poantele. M-am tuns foarte scurt, am dăruit toate costumele şi poantele unei foste colege şi, deşi am continuat să merg la spectacole, nu m-am putut întoarce în sala de balet.

Pe domnişoara Pavel am întâlnit-o la un spectacol, acum vreo doi ani. Am salutat-o, iar ea m-a privit încurcată şi m-a întrebat de unde ne cunoaştem. Când i-am spus cine sunt, m-a privit parcă nevenindu-i să creadă. Mi-a spus că arăt foarte bine, că sunt slabă şi apoi mi-a povestit că s-a întors la predat după ce a născut doi copii. Cu un zâmbet atotştiutor mi-a amintit că trebuie să fii nebună ca să faci balet, iar mie mi-a lipsit această nebunie. M-a făcut să mă simt ca la nouă ani. I-am urat vizionare plăcută şi m-am dus spre locul meu. Ştiam că sub înţepăturile gratuite ale domnişoarei Pavel se ascundea un adevăr. Dacă pe scenă nu puteam fi Kitri din Don Quijote, doar nu era să devin Don Quijote însuşi în viaţa reală şi să mă lupt cu morile de vânt. Când am plecat din şcoală eram furioasă,

↘

Pe chipul unei balerine nu e voie să citeşti durere. Balerinele trebuie să facă totul să pară uşor. convinsă că mi se face o nedreptate. La fiecare examen primeam note mai mici decât colegele mele şi auzeam mereu aceleaşi comentarii: „Păcat de ea, că este cea mai talentată din clasă”. La ce bun, dacă picioarele mele erau prea scurte?

Nu îmi puteam învinui nici profesoarele că m-au îndemnat de la început să renunţ, nici familia care m-a încurajat să continui. Mama spera că la un moment dat chinurile se vor termina şi eu voi ajunge să dansez. Dar eu voiam să fiu lebăda neagră, nu una dintre cele treizeci şi ceva de lebede albe din ansamblu şi voiam ca aplauzele să le primesc pe scenă, de la public, nu în sufragerie, de la mama.

Acum un an, m-am mutat la Londra, unde studiez Relaţii Internaţionale. De când am ajuns mi-am dorit să văd un spectacol la Royal Opera House; când am văzut Lacul Lebedelor, am trăit aceleaşi emoţii ca prima oară, acum 16 ani. Mi-am înghiţit cu greu lacrimile şi m-a cuprins un dor imens de sala de balet.

Câteva zile mai târziu, am văzut în metrou două adolescente cu cocuri frumos aranjate, spatele drept şi o pereche de poante ivindu-se din geanta uneia dintre ele. Le-am privit pe furiş timp de câteva staţii şi, până să cobor, am hotărât să-mi fac curaj şi să merg la balet.

Am reintrat în sală cu inima strânsă, m-am aşezat tremurând la o bară şi când am auzit primele acorduri, am avut sentimentul că renunţarea la dans a fost o greşeală. Până la sfârşitul orei, sub glasul puternic al profesoarei rusoaice, am trecut de la o stare la alta. Eram stânjenită că mă aflam printre „amatoare”, mai ales printre „amatoare” cu picioare mai potrivite pentru balet decât ale mele.

Până atunci crezusem că, în clipa în care voi încerca să dansez din nou, totul se va rezolva de la sine şi voi descoperi în sfârşit baletul ca pe o bucurie, fără ţipete, lovituri şi suferinţă. În sala curată din Londra, cu vestiare şi duşuri, mi-am dat seama că aş fi putut să mă înfometez o viaţă întreagă, să exersez mai mult decât oricine, însă limitele fizice nu mi-ar fi permis niciodată să ajung să dansez balet clasic.

Da, poate aş fi putut continua şcoala, dar în cel mai bun caz aş fi ajuns doar una dintre lebedele din ansamblu. Sau aş fi putut încerca alt stil, balet contemporan. Dar nu asta mi-am dorit. Nu asta visasem. Ştiu astăzi că nu voi putea niciodată să practic baletul ca pe-un hobby şi că nu am cum să pun deoparte trecutul. În acea dimineaţă în Londra, îndesând poantele înapoi în geantă, am înţeles că n-am dorit de fapt niciodată să fac balet. Mi-am dorit să fiu balerină. dor • toamnă 2010 • 65

R

F

fenomen

Plecarea unei generații Printre cei cu gânduri şi planuri de plecare sunt şi oamenii mei, colegi care au ridicat în ultimii 20 de ani businessul românesc.

A

– De Cosmin Alexandru cum câteva săptămâni, la sfârşitul unei întâlniri cu alţi oameni de afaceri – unii, prieteni – am rămas să povestim de una, de alta, de-ale crizei.

Cea mai arzătoare poveste s-a dovedit a fi însă nu criza, ci plecarea lor din România.

Am aflat cu stupoare nu doar că unii dintre ei erau pe picior de plecare, dar că vor face acest lucru împreună cu alţii, pe care îi cunoşteam la fel de bine. Toţi, oameni care m-au inspirat, nume sonore din businessul românesc, despre care nu îmi imaginam că au ajuns la limita răbdării.

Am vrut să scriu despre ei pentru că plecarea lor mă doare. Pleacă oameni la care ţin, pe care îi admir, între care simţeam că merită să trăieşti. Pleacă cei care au sădit timp de două decenii rădăcinile noi şi bune ale României. Pleacă pentru că se uită în jur şi nu mai văd suficiente motive să continue.

Oamenii de care vorbesc sunt antreprenori sau manageri de cel mai înalt nivel ai generaţiei mele. Sunt modele, sunt daţi exemplu în articole despre succesele româneşti ale ultimilor 20 de ani, sunt oameni care au reuşit în tot ce şi-au propus până acum.

Intenţiile nu sunt încă publice – de aceea nici nu voi da nume în acest text –, pentru că majoritatea nu

66 • dor • toamnă 2010

vor să-şi perturbe condiţiile în care vor pleca. Unii îşi vând firmele, alţii le mută în străinătate, iar alţii îşi aranjează expatrierea în poziţii manageriale la firmele multinaţionale pentru care lucrează aici. Unii vor chiar să vândă tot ce au aici şi să o ia de la capăt în altă parte. Şi nu sunt singurii. Ideea plecării îşi face loc şi în planurile multora care nu sunt, cum se zice, cu sacii în căruţă. Aflu de medici, profesori, jurnalişti, arhitecţi, oameni care au muncit enorm pentru a-şi construi o viaţă, o carieră şi o familie aici, acasă, şi care acum spun că efortul ăsta nu mai merită.

Ca să evaluez cumva amploarea fenomenului, am început să-mi întreb prietenii şi cunoscuţii ce ştiu şi ce simt legat de subiect. O prietenă care lucrează în recrutare de executivi de top mi-a scris: „Concret, într-o căutare pe care o derulez acum (în care e şi o cerinţă pe limba franceză) am primit 12 recomandări dar, din păcate pentru mine, 4 persoane erau deja plecate din ţară, alte 2 se pregăteau să plece iar 3 dintre ele mi-au spus că nu vor să mă încurce (noi având garanţie de 1 an pentru persoana plasată) pentru că au gânduri de emigrare”.

Un prieten, fost director general de multinaţională şi apoi antreprenor, mi-a spus că îşi aminteşte de valul de plecări din ’90­­– ’91, când el avea spre 30 de ani. Prietenii şi foştii lui colegi de liceu şi facultate plecau atunci către orice ţară îi primea, nu doar în

Ilustrații de Veronica Solomon

dor • toamnă 2010 • 67

Cosmin Alexandru, 41 de ani, a fost unul dintre fondatorii AIESEC România şi director general al celei mai mari companii de cercetare de piaţă din ţară – GfK România. Astăzi este managing partner la B&P Brandivia.

Europa, ci şi mai departe, spre Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. „Tendinţa s-a redus după ’97 – ’98, dar acum a revenit spre nivelul din ’90 – ’91”, mi-a scris. „Deosebirea este că acum motivaţia nu mai este economică, pleacă din ţară oameni de succes, care s-au afirmat profesional, care au construit mult aici, care au acumulat experienţă şi expertiză, dar şi financiar destul de mult sau chiar foarte mult.

Eu am ales atunci să rămân aici, dar din ce în ce mai mult luăm în considerare (împreună cu soţia mea) să plecăm din ţară. Deocamdată am început să ne facem temele, studiem unde şi cum există posibilitatea să profesăm, unde şi câţi prieteni / cunoscuţi avem etc. În următorii doi ani este foarte posibil să ne facem bagajele.”

Un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu preocupări în zona educaţiei liceenilor, mi-a întregit o perspectivă descumpănitoare: „Dacă atunci când eram eu în liceu ideea de a pleca în afară era tentantă la finalul facultăţii sau după, acum tinerii cu care lucrez încep din clasa a IX-a să îşi pregătească conştiincios dosarele, iau tot felul de examene, participă la proiecte etc. şi au dosarele gata pentru a putea pleca imediat ce termină cu BAC-ul sau chiar mai devreme!”.

Ceva s-a rupt în textura socială în ultimii ani. Dar nu efectele crizei economice au produs ruptura; ele doar au scos-o la suprafaţă. Cred că boomul economic ante-criză a ascuns foarte bine carenţele societăţii pe care am încropit-o în ultimele două decenii, penuria ei acută de repere şi valori autentice. Acum, în lipsa compensaţiilor financiare, iese cu putere la iveală lipsa de măsură, de pricepere şi de direcţie a celor care se ocupă de destinele cetăţii, la toate nivelurile.

Ce înainte putea fi trecut cu vederea, pentru că mulţi îşi puteau construi insule care să-i izoleze de prostie şi incompetenţă, acum nu mai poate fi ignorat. Acum, când trebuie să trăim mai laolaltă, când trebuie să ne bazăm unii pe alţii, constatăm că nu avem cu cine. Că standardele ne sunt foarte diferite şi că cei care au putere politică şi administrativă nu ştiu

şi nu vor să o exercite şi în folosul altora. Că nu poate exista solidaritate între cei care îşi sacrifică veniturile şi cei care şi le umflă pe seama primilor. Între cei care doar dau şi cei care doar iau. Calea cea mai la îndemână devine separarea.

Acum 18 ani, împreună cu alţi acţionari, am creat o companie de cercetare de piaţă care astăzi plăteşte Statului român taxe şi impozite de un sfert de milion de euro pe lună. În fiecare lună. Iar compania a ajuns aici fără să aibă contracte cu Statul, fără să trucheze licitaţii, fără să beneficieze de vreo ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie, fără să aibă parte vreodată de vreo facilitate, fără să dea sau să primească şpagă.

Colega mea de ASE cu care am început proiectul a plecat deja din ţară de mai mulţi ani şi nu are de gând să revină. În aceeaşi situaţie sunt mulţi dintre cei care acum nu mai vor să se uite înapoi. Oameni care au creat, din nimic, joburi, competenţe, cariere, venituri – nu doar pentru ei, ci şi pentru angajaţi, furnizori, clienţi şi Stat.

Nu vor statuie pentru asta. Nu cred că vreunul aşteaptă recunoaştere specială. Oamenii ăştia n-au cerut niciodată niciun fel de privilegii. Au cerut doar un tratament corect şi predictibil. Au cerut doar să nu fie furaţi, să nu fie jecmăniţi, să nu fie vacă de muls pentru oricare funcţionar proptit politic întrun post din care poate să ceară 30 la sută comision pentru o semnătură.

Când munceşti de-ţi sar capacele 12 ore pe zi, iar orele de somn nu le dormi de grija următoarelor 12 şi de grija oamenilor care depind de tine, e greu să înghiţi îmbogăţiţii din pix, care seara se plimbă pe la toate televiziunile posibile, iar apoi dorm atât de adânc încât a doua zi consfinţesc cu aceleaşi pixuri cele mai tembele texte de legi, ordonanţe şi norme de aplicare, care n-au nicio noimă şi se bat cap în cap nu doar între subiect şi predicat, dar şi cu realitatea pe care ar trebui să o reglementeze. Texte care, invariabil, mai mult încurcă decât ajută.

România ar fi trebuit să poată mult mai mult. Ar trebui să fie mai mult decât o ţară în care arestul preventiv e cel mai bun start pentru o carieră politică.

Mă aflu într-o postură ingrată. Scriu pentru a trage un semnal de alarmă pe care ştiu că nu-l va auzi nimeni. Sunt mâhnit de realitatea pe care o descriu şi că nu am o soluţie pentru ea. Cei care pleacă nu sunt dispuşi să rămână pentru a se lupta cu cei din cauza cărora pleacă. Cei care ne conduc se declară neimpresionaţi de faptul că oameni de valoare părăsesc România din cauza lor. Cercurile sunt închise şi nu se ating. Între cercurile astea va rămâne o ţară mai săracă, mai dezorientată şi mai desprinsă de idealurile pentru care mulţi dintre noi muncim de o viaţă.

Retrovizoarele unui emigrant recent După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus ţara în raniţă şi m-am mutat în Luxemburg.

Acest text este despre ce am lăsat în urmă.

R

P

personal

– De Miruna Cugler

Ilustrație de Vitalie Chirică

dor • toamnă 2010 • 69

D

reptul împinge uşor, stângul se ridică, pornim semnalizarea, luăm stânga total de volan, ne punem în mişcare cu asigurare temeinică în oglinda spate şi...

Ce vrei, mă, dementule? Claxonează, da, aşa, parcă tu n-ai fost începător.” Instructoarea mea oftează şi dă din umeri. „Ce zici, măi, Miruna, de nebunii ăştia? Hai, plecăm.”

Trag de volan, arunc o privire în oglinda laterală stânga şi mă inserez cu precauţie în traficul bucureştean. Este 10 dimineaţa, sfârşit de iulie 2010, afară sunt 40 de grade la umbră şi curg apele pe mine. Mă simt murdară şi proastă, deşi nu conduc rău. Sunt la a şaptea lecţie cu instructoarea mea, Rodica, o tipă propusă de tata, pe care-l rugasem să-mi găsească pe cineva cu care să pot comunica. Sunt în ţară pentru o lună, cât durează să fac şcoala de şoferi. În rest, trăiesc la graniţa dintre Germania şi Luxemburg şi lucrez pentru o instituţie europeană.

Am plecat din România acum un an. În acea zi, priveam în oglinda retrovizoare din dreapta, cu ochii înecaţi în lacrimi şi mâna pe gură să nu urlu.

Porneam către Luxemburg cu maşina plină şi sufletul golit. La volan era Radu, prietenul meu, care lăsa şi el în urmă un job bun, prieteni şi părinţi. În oglindă îl vedeam pe tata în mijlocul străzii, din ce în ce mai mic şi mai departe, în faţa casei în care am trăit, cu mici întreruperi, toată viaţa. Casă care a devenit chiar ea un vajnic motiv de dorinţă de emigrare, când vizavi s-a deschis o spălătorie auto nonstop. Zgomotul continuu, de care nicio autoritate, nicio petiţie şi nicio rugăminte nu păreau să mă poată apăra, m-a făcut să îmi doresc cu disperare să trăiesc într-un loc unde un astfel de viol la tine în casă să nu fie posibil.

N-a fost, fireşte, doar casa.

M-am născut în 1976 şi presupun că am fost printre privilegiaţii vremurilor de atunci. N-am suferit lipsurile degradante despre care auzeam în jur, am suportat doar câteva ierni foarte friguroase. Am făcut limbi străine de la patru ani şi am avut pian (nu s-a lipit de mine), televizor color şi video în anii ’80.

Mama preda economie la Academia Ştefan Gheorghiu şi tata era profesor de chimie. Am fost comandantă de detaşament. Mi s-au făcut toate poftele şi am fost pusă să mă produc în faţa cercului social al familiei cu toate poeziile în franceză şi detaliile din Legendele Olimpului pe care le puteam reţine.

Nu ştiu de ce am fost mereu revoltată. De ce aduceam acasă cei mai indezirabili colegi să se uite la video şi să mănânce cartofi prăjiţi. De ce contestam frecvent regulile şi autoritatea (mă rog, ştiu, pentru că mi se păreau idioate, deşi multă lume mă asigura că nu erau). Prin liceu am făcut o fixaţie cu lucrurile făcute drept şi corect. Apoi cu nevoia de a-i ajuta pe alţii. Nu ştiu de unde mi s-au tras, dar în timp mi-am

70 • dor • toamnă 2010

dat seama că trăiam într-unul dintre cele mai neprielnice locuri pentru genul ăsta de fixaţii.

D

e ce ne-am oprit?”, mă chestionează Rodica, aruncând o privire îngrijorată în retrovizoare. „Păi m-am gândit să-l las şi pe ăsta să iasă de la benzinărie, chiar dacă nu sunt obligată să-i cedez trecerea”, spun eu senină. „Miruna, mergi mamă, ne claxonează ăştia şi fără motiv, darămite aşa... Las’ că iese el.”

Chiar. Ce dracu’ îmi imaginam că se va întâmpla, îmi spun, rememorând nenumăratele intersecţii din Luxemburg unde şoferi zâmbitori şi puţin absenţi se invită pe rând să treacă, ignorând liniştiţi semnele.

Luxemburgul pare neverosimil în România. Parcă e un univers paralel. Micul ducat bogat şi burghez are cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume în 2009, cei mai încremeniţi în timp oameni cu putinţă şi un monument al bancherului în sânul cartierului unde înfloresc industria de finanţe-bănci, consultanţa şi, fireşte, instituţiile europene. Din păcate, piaţa muncii e închisă pentru români şi bulgari până în 2011, drept care, la un an de când am plecat, prietenul meu este încă în căutări. Cea mai bună alternativă pentru el par tot instituţiile europene, mai ales că interdicţia de muncă s-ar putea prelungi până în 2014.

De când am plecat, am descifrat gravitatea crizei din ţară prin numărul de mailuri pe care le primeam de la prieteni, cerându-mi să explic „cum am ajuns acolo”.

Ce să le zic?

România a răscolit mereu în mine o furie sufocantă şi o dorinţă de luptă aşijderea. Am făcut voluntariat la Salvaţi Copiii de la 17 ani. Băteam Gara de Nord cu grupuri de suedezi şi ne băgam prin canale după copiii străzii, să vorbim cu ei şi să încercăm să-i ajutăm. Am mers cu bicicleta prin Bucureşti pe vremea când puţini o făceau. Experienţa cea mai înfricoşătoare a fost când un şofer ne-a urmărit pe mine şi pe Radu, încercând să-l lovească pe el, în timp ce urla că bicicliştii n-au ce să caute pe stradă. Am lucrat în ONG-uri majoritatea vieţii mele, încercând să îndrept, într-un fel sau altul, legile, infrastructura, practicile, eterna mentalitate, nedreptatea, sărăcia, inegalitatea. Din acelaşi motiv am făcut Jurnalistica. Am organizat proteste şi flash moburi pentru cauze variind de la războiul din Irak în 2003, discriminarea minorităţilor sau drepturile bicicliştilor, la ceva manifestare hippie care promova, în principal, ideea de dragoste pentru aproape.

Au fost mai bine de 15 ani de luptă cu morile de vânt. Şi, deşi m-au făcut să mă simt vie şi necesară şi mândră şi puternică, m-au şi îndoit. Aproape orice reuşită se risipea, futilă, în marea de probleme şi nepăsare din jur. La un moment dat, mi-am dat seama că nu încetez lupta pentru că nu pot altfel, nu neapărat pentru că mai şi cred că va schimba ceva.

Pe lângă partea de ONG, m-am băgat în toate chestiile posibile: traduceri, comunicare şi relaţii publice,

jurnalism, training, CSR, management. Voiam să construiesc o altfel de ţară. Exista undeva, nedefinită, o Românie posibilă, cu oameni care îşi vedeau de treabă, autorităţi publice corecte, comunităţi dornice de proiecte şi dezvoltare durabilă şi o stare de spirit eminamente pozitivă.

Uneori, ca în cazul jobului din care am plecat din ţară (PR al asociaţiei MaiMultVerde), simţeam că am reuşit să pun o piatră, poate chiar două, la temelia visului ăstuia. Aveam impresia că noi chiar schimbăm oameni şi obiceiuri. Ziua în care am deschis Cicloteque, primul centru de închiriat biciclete din Bucureşti, a fost glorioasă pentru mine. În România, îmi spunea mereu Dragoş Bucurenci, prietenul şi şeful meu la MaiMultVerde, „totul e de făcut”. E adevărat, dar poate deveni atât de obositor să faci totul. În paralel cu lupta cu ţara, m-am ţinut şi de planul B: emigrarea. Mi s-a spus de nenumărate ori că ar trebui să plec şi-am început să mă gândesc serios la asta din 2004, la începutul relaţiei cu Radu. Ăsta era visul lui şi, când mi l-a împărtăşit, mi-am dat seama că şi eu cochetam cu ideea, dar nu o formulasem încă.

Votasem pentru Canada, pentru că acolo condiţiile emigrării păreau umane. Prin 2005 am decis să fac ceva în sensul plecării, deşi eram convinsă că vom pleca pe mâna lui Radu, care-şi căuta un job de IT în Canada. Nimic din tot ce ştiam eu nu era interesant pentru canadieni. Aşa că m-am apucat să merg, destul de în dorul lelii, la câteva concursuri organizate de instituţiile europene: corector, traducător, PR, expert pe politici. Mi-era de folos că mă împrăştiasem în atâtea direcţii profesionale. Unul dintre concursuri a rezultat într-o ofertă de job în Luxemburg, la trei ani după ce fusesem anunţată că sunt pe lista de rezervă.

Am acceptat-o după câteva săptămâni de cumpănire îngrijorată şi multe îndoieli.

Vă răspunde asta la întrebare? Poate am avut doar foarte mult noroc, nu ştiu.

A

m mâinile pe volan şi simt cum soarele îmi zburătăceşte creierii. Pe dreapta mă depăşeşte din scurt un Logan, care îmi taie apoi faţa şi se opreşte 20 de metri mai încolo la semaforul roşu. „Lasă, acolo n-o să ai probleme de-astea”, spune Rodica împăciuitor. Opresc şi eu la stop şi văd cu coada ochiului, în oglinda din dreapta, un biciclist. E un bătrân care se uită lung şi dezaprobator în maşina noastră când ajunge în dreptul geamului. Îi zâmbesc, ca de la biciclist la biciclist. Întoarce capul scârbit şi trece mai departe.

Când am plecat, am crezut că se sfârşeşte lumea.

Lăsam în spate un anturaj enorm, o bulă consistentă de „de-ai mei”, oameni cu care simţeam că pot trece şi marea. Toate rădăcinile. Tot ce-mi era drag şi familiar. Îmi dădeam seama, judecând la rece, că plec de frică. Că nu pot trăi cu ideea că, peste 10 ani, când voi fi îmbătrânit într-o ţară în derivă, în cel mai ostil oraş

al ei, voi şti că am avut cel mai sigur tichet de plecare şi că l-am ignorat. Plecam de teamă că va trebui să interacţionez consistent cu sistemul de sănătate sau justiţie. Că o să îmbătrânesc în Bucureşti, eventual crescând un copil bolnav de astm şi nevroză precoce.

Că nu vedeam niciun orizont undeva unde „cu rupere de pulă mă trezesc dimineaţa”, am încheiat citatul.

(Paraziţii, Motive, pentru cine se întreabă).

Primele luni de exil au fost momente de descoperiri ferice şi viaţă idilică, în ceea ce un prieten numea „o societate bazată pe bunăvoinţă şi încredere”. M-am mutat în Germania într-o casă mare şi frumoasă, cu cel mai bun vibe posibil, râu în faţă, cireş şi tufe de liliac în curte, vecini bonomi care locuiesc în case de „turtă dulce”, cum le numeşte alt prieten. Satul meu este înconjurat de o reţea de piste de bicicletă de 180 de km. Ne spunem toţi bună ziua când ne întâlnim, ne tundem iarba din grădini şi avem o brigadă de pompieri voluntari care face simulări de incendiu cel puţin o duminică pe lună. În timp, m-am învăţat cu munca şi cu mediul din instituţii. A venit pisica. Au venit părinţii şi prietenii în vizită. S-a făcut frig. Am făcut primul Crăciun departe de România. S-a făcut şi mai frig. S-a făcut greu. Radu nu avea job, eu mă simţeam copleşită de schimbări, nu mai ştiam încotro mă îndrept, mă simţeam alienată şi tristă. La începutul primăverii am făcut o depresie cât hăul. Totul era rău, totul era greu, totul era întunecat.

Mi-era un dor sfâşietor şi brusc de locurile mele natale, idealizam de la distanţă orice poveste, simţeam că se întâmplă lucruri la care eu nu iau parte şi că dispar puţin în amintirea prietenilor mei cu fiecare absenţă. În aprilie, mi-am dat seama că o iau razna şi mi-am luat bilet de avion. Am ajuns în ţară după opt luni de depărtare şi am început să plâng când am văzut sigla luminoasă Carrefour în timp ce avionul ateriza. Când am pus piciorul pe pistă, am simţit că m-a băgat cineva în priză, că trag energie prin tălpi şi că îmi revin. Am ştiut că am o legătură organică cu locul în care m-am născut şi că tot ce trebuie să fac este să vin din când în când ca să o reînnoiesc. Şi am ştiut, la primul viraj al maşinii dinspre Otopeni spre Bucureşti, uitându-mă la peisajul din jur, că sunt foarte fericită că am venit, că aştept avidă zilele următoare, dar şi că mă bucur că există un Luxemburg la care să mă întorc.

E

început de august 2010 şi sunt pe Lipscani, cu doi prieteni cu bicicletele. Mă zgâiesc, incredulă, la noua configuraţie a zonei. Nu demult, acolo erau doar străzile prăfuite şi cele câteva terase care par să fi fost acolo de la începutul lumii. N-am avut niciodată cine ştie ce ataşament faţă de Lipscani, dar am fix sentimentul pe care îl încercam în Vamă, acum vreo 10 ani, când îi vedeam pe cei care mergeau în Salsa. Şi atunci, şi acum, ei par să fi câştigat. Ei o să câştige mereu. dor • toamnă 2010 • 71

↘

Viaţa mea „de dincolo” e poate ceva mai sterilă. E calmă, lipsită de încrâncenare sau disperare.

Când o să cobor de pe bicicletă ca să mă întâlnesc cu un director de comunicare al unui sponsor, o să mi se spună la recepţie că nu pe acolo intră curierii. Când o să zâmbesc la întâmplare pe stradă, o să primesc înapoi, cel mai probabil, o privire acră. Când o să adun gunoaie cu voluntarii din zonele de picnic, o să ne cheme nişte petrecăreţi la ei la rulotă „să luaţi şi berile astea, păpuşă, că oricum le aruncam în râu”.

Când o să întreb pe cineva de ce a întârziat la întâlnire, o să se uite la mine ciudat. Când o să vreau să acord prioritate fără să fiu nevoită, o să fiu acoperită de un cor de claxoane şi înjurături. Când o să am încredere, o să-mi fie înşelată. Când o să am nevoie de ajutor... Ei, uite, aici mi-a fost frică să ajung.

E a treia vizită de când am plecat şi e clar cea mai lungă şi cea mai dificilă. Am venit să fac şcoala de şoferi în ţară pentru că locuiesc în Germania şi nu vorbesc boabă de germană. Iar cu Luxemburgul, unde aş putea da examenul în franceză, nu am o relaţie administrativă. Oricum, domiciliul meu în acte este încă în România şi tot în română învăţ cel mai bine. Vizita asta prelungită îmi ridică nenumărate semne de întrebare. Da, prietenii sunt tot aici şi ne iubim ca-n prima zi, ba chiar mai bine, acum că ajung rar. E mai de substanţă interacţiunea, totul trebuie spus repede, că mâine-poimâine dispar iar din peisaj. Salata de vinete cu roşii e la fel de bună.

Mi-s la fel de dragi nopţile de vară când mă perind pe bicicletă dintr-o vizită în alta, din Cişmigiu (care miroase a pipi de la sute de metri depărtare) la Una, Verde Cafe, Baraka sau Uranus. Mi-e la fel de drag să merg la Cărtureşti şi să fug din MŢR în Kiseleff. E bine să fii în România în vacanţă.

Am umblat prin Bucureşti în vara asta ca o apucată. Voiam să-l respir şi să-l simt într-o mie de feluri.

Iubesc locul ăsta, dar nu pot să pretind că peisajul nu e dezolant. Că nu văd toate gheretele slute de plastic care au împânzit oraşul, toate gunoaiele de sub balcoane şi ferestre. Că nu am senzaţia că mulţi prieteni se plâng fără să facă nimic ca să schimbe ceva. Că nu mă simt norocoasă că am scăpat de aici, că mi-e ruşine că mă gândesc la asta de câte ori sunt la un pas să-mi rup gâtul în vreun canal nesemnalizat sau vreo piatră proptită pieziş în mijlocul asfaltului.

Ezit să las gândul ăsta scris. Nu vreau să fiu o detractoare. Mi-e dragă România într-un fel copleşitor, dureros, imposibil. Dar nu o (mai) simt ca pe casa mea. Ultimele luni de criză profundă, şomaj galopant şi isterie fiscală îmi par desprinse dintr-un film de un absurd grotesc. E haos şi e sărăcie şi parcă toată 72 • dor • toamnă 2010

lumea e la pândă, aşteptând să se întâmple ceva.

Orice. Şi eu nu ştiu dacă aş mai putea să joc jocul ăsta până la epuizare.

Viaţa mea „de dincolo” e poate ceva mai sterilă, sigur nu vezi un film de Mungiu la fiecare colţ, la fiecare cinci minute. E calmă, aşezată, lipsită de încordare, încrâncenare, grabă fără rost sau disperare. M-am resemnat că o să port mereu cu mine o bucăţică de nostalgie şi una mai mare de dor.

Dar când mă gândesc la „acasă”, văd casa albă de pe malul râului, locuinţele de turtă dulce, pistele de bicicletă, autostrăzile, calmul, rigoarea şi bunăvoinţa oamenilor din jur. Aud linişte şi am sentimentul că orice e posibil.

O

chişorii ploaie în oglinzi, mergem legat, uşor, drăguţ, ca o domnişoară, te concentrezi, n-o faci pe Rodi de râs, da?”

Dau viguros din cap şi mă uit cu simpatie la femeia de alături. Suntem la ultima oră de traseu înaintea examenului practic. Conduc dinspre Piaţa Presei pe Barbu Văcărescu, îndreptându-mă spre parcul IOR, unde se strâng toţi candidaţii. Traficul e încă uman şi eu, stăpână pe comenzi. Aşa vreau să fiu şi la examen.

De când am venit aud numai poveşti apocaliptice despre traseu. Că nu se poate fără şpagă, oricât de bine ai conduce. Că te pică prima oară din principiu. Că îţi vorbesc urât, îţi dau comenzi din scurt ca să nu le poţi executa şi te umilesc, doar pentru că pot. Am auzit chiar şi o poveste de hărţuire sexuală. Ideea generală era, oricum, că nu-l iau. (L-am luat.)

Am ales să închid urechile şi să spun: cred că dacă îţi faci treaba, te porţi ca un om normal şi ai încredere în tine, ai o şansă bună. Până la urmă, asta am făcut toată viaţa în România: mi-am văzut de treabă şi am ignorat corul care prevestea cele mai sumbre nenorociri. Privesc în retrovizoare calculându-mi la secundă depăşirile şi îmi dau seama ce golancă aş putea să devin dacă aş ajunge să conduc constant în oraşul ăsta. Nu, n-aş depăşi prin dreapta, n-aş claxona cum se face verde şi nici n-aş tăia faţa de câte ori mi s-ar părea că cineva nu se grăbeşte suficient. Dar probabil m-aş lăsa târâtă de dramul de sălbăticie indispensabil dacă vrei să supravieţuieşti în traficul din Bucureşti. Îmi permit o secundă de visare la drumul care urcă molcom printre dealurile cu viţă de vie din satul meu nemţesc. Sunt la fel de la locul meu acolo cum mă simt acum pe Barbu Văcărescu. Mâine, orice aş face la examen, am biletul de întoarcere cumpărat. Mă duc acasă, mă gândesc cu o umbră de zâmbet, apoi arunc o privire rapidă în retrovizoare şi mă afund în trafic.

Artan Și Lopa t a Chinez eascā Fot ogr

afii

de A

Un băr b o lopat at, o misiu ă, ne.

lex

Gâl m

ean

u

Artan Artan (Adrian Pleşca) este antistarul muzicii româneşti din ’80 până azi, mai întâi vocea formaţiei Timpuri Noi, apoi Partizan. Înconjurat mereu de muzicieni geniali (chitariştii Dan Iliescu şi Răzvan Moldovan, Suedezu’, prieten din copilărie), Artan a avut întotdeauna ca scop infuzarea peisajul muzical românesc cu sounduri progresiste. În ultima vreme, a colaborat cu DJi conaţionali şi a intrat într-un regim intensiv de concerte cu Partizan (Artan voce, Răzvan Moldovan chitară, Janin Pasniciuc chitară, Andrei Petrilă tobe, Cezar Knihinschi bas). Cei cinci au cântat (inclusiv la bustul gol), încingând publicul la zbenguieli sublime pe ritmuri electro-britrock-punk.

La început, Artan s-a simţit uşor intimidat de misiunea cu care a fost însărcinat: să realizeze cu lopata chinezească o platformă de la care să transmită un mesaj de prietenie poporului chinez, dar şi să fie promotorul superuneltei pentru poporul român. Lopata chinezească i-a uşurat munca pe ambele planuri, ajutând atât la ridicarea construcţiei, cât şi a moralului. Buna dispoziţie n-a întârziat să apară.

Lopata chinezească Lopata chinezească, ca toate lucrurile bune, a fost descoperită pe internet. Superunealta, rod al iscusinţei şi simţului practic caracteristice poporului chinez, este protagonista unui clip fascinant: aproape 10 minute în care soldaţi chinezi îi exemplifică funcţiile, acompaniaţi de o muzică înălţătoare, ruptă parcă, ironic, din coloana sonoră a unui western american. Clipul se numeşte, previzibil: Cine are nevoie de un briceag elveţian?.

Am comandat prin eBay* o astfel de lopată (o multifuncţională model WJQ-308), mai întâi pentru caracteristicile ei: 18 funcţii, design compact, rezistenţă şi durabilitate garantate de producătorul Beijing JinQiu GuoShi E&T Co., Ltd. Dincolo de acestea, ne-am dorit să aducem în România o mostră de iscusinţă chinezească.

Iscusinţă pe care să o promovăm drept exemplu şi, sperăm noi, să reuşim să ne-o însuşim ca popor. România are nevoie de asta, acum.

* Iată ce ne transmite soldatul chinez de la care am cumpărat lopata. Are ID-ul de ebay fresh_tea dacă vreţi şi voi o bucată: „There is a story about the shovel. Inventor is a veteran. He participated in the china-Vietnamese War. After the war, based on experience, invented the shovel. Obtained a patent. The shovel is very useful, especially the 2008 earthquake in China, the military in the rescue process. The shovel is not only equipped troops, but also can be sold in the civilian market. Yes, I am a soldier, but will leave the army soon. I own one. I want to be agents of this product, so I sell it on ebay, I can give you a good price if you buy more.”

Mesajul Lui Artan

Daţi-mi voie să transmit poporului chinez câteva urări și complimente. Eu voi vorbi atât în numele meu cât și în numele celorlalţi prieteni.

Dar să încep: Românii au capacitatea de a se integra prin diverse ţări și de a duce chiar o viaţă normală, obișnuită, în rând cu ceilalţi, dar în China cred că mai greu. Și acum urările: Sănătate, învăţământ, sport, apărare, economie și noroc. Și de asemenea, multe felicitări pentru inventarea culturii poporului japonez. dor • toamnă 2010 • 75

76 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 77

78 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 79

80 • dor • toamnă 2010

Stil: Sebastian Ispas.

Machiaj: Micky Vasiloi.

Asistent foto: Cristian Bănică.

Schiţe, traforaj şi bricolaj: Dragoş Ivăneţ. Filmări şi making of: Luiza Pârvu şi Adi Marineci. Fochist: Tudor Guţanu. Litere şi sprayuri: Carmen Gociu.

dor • toamnă 2010 • 81

82 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 83

84 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 85

86 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 87

Sosirea lopeţii şi tăiat lemne: Jachetă Belstaff; cămaşă Outwear.

Pauză de masă şi bere: Vestă Canadian Outdoor Manifestare de final: Jachetă Belstaff; cămaşă Paul & Shark; chipiu Belstaff.

Adrese magazine: Belstaff Calea Victoriei 136 Outwear Bulevardul Decebal 14 Paul & Shark Calea Victoriei 102-110 Kaki.ro Strada Şelari 7

88 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 89

La bani mărunţi

de Ani Sandu scenografie de Andreea Săndulescu

Dacă am preţui mai mult bănuţii, poate am reuși să vindecăm România de boala ţării-fără-de-rest.

90 • dor • toamnă 2010

R

R

Recent, băiatul care mi-a livrat pizza a ridicat din umeri când l-am întrebat dacă are rest la 100 de lei. I-am dat bancnotele mici din portofel şi am scormonit după suficiente monede de 50 de bani cât pentru 10 lei, dorind să-i las şi-un bacşiş.

M-am scuzat că n-am cum să-l plătesc altfel. Omul n-a zis nimic în timp ce număram măruntul, însă a bombănit când i l-am întins şi n-a răspuns la „O zi bună”; era deja cu mâna pe butonul de la lift.

Cum a plecat, mi-a părut rău că mi-am cerut scuze. În fond, monedele sunt la fel de valoroase ca bancnotele. Cu 20 de monede de 50 de bani cumperi fix cât cu o bancnotă de 10 lei. Doar că în timp am învăţat să ne jenăm când scoatem măruntul la magazin, să acceptăm că vânzătorul ne dă în loc de rest gumă sau bomboane sau, atunci când ne dă rest, să-l lăsăm pe tejghea.

Avem o relaţie cel puţin complicată cu măruntul. Ne deranjează să ne îngreuneze buzunarele sau portofelul, aşa că îl „uităm” la magazin sau îl aruncăm cerşetorilor. Niciodată nu-l primim sau dăm în mână. Iar dacă ajungem cu el acasă, îl depozităm în pungi, porcuşori sau puşculiţe improvizate.

Ce s-a întâmplat recent cu taxa de pod pe autostrada Bucureşti–Constanţa spune enorm despre cum folosim monedele.

Odată cu creşterea TVA-ului, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale a mărit tariful de trecere pentru autoturisme de la 10 la 11 lei. Conducătorii auto au fost nemulţumiţi – scumpirea depăşea noua valoare a TVA-ului. Cei de la Drumuri au spus că au ales 11 lei presupunând că oamenii nu vor avea mărunt – şi poate nici taxatoarele nu vor avea rest –, ceea ce ar fi format cozi şi mai mari.

Dacă măruntul n-ar exista, totul ar costa mai mult. De cele mai multe ori însă, nu ne gândim la asta. Ne enervăm abia când suntem scoşi din ritmul obişnuit – când vânzătorul nu ne acceptă banii, cum a păţit un amic care a vrut să-şi cumpere mâncare dintr-un magazin, folosind mărunt. Îl costa 8,8 lei, avea un bon de masă de 8,72, a mai dat 5 bani şi trei monede de câte 1 ban, dar vânzătoarea n-a vrut să le ia. Ce facem în cazurile astea? Bombănim, dar ne conformăm. Comercianţii, la rândul lor, se plâng că nu au rest, deşi din 2008 există o lege care-i obligă să dea restul până la ultimul ban (nu gume sau plicuri de ness), altfel riscă amenzi între 2.000 şi 4.000 de lei.

„ DACĂ Măruntul nu ar exista, totul ar costa mai mult.”

Iniţiatorul legii, deputatul PSD Mihai Apostolache (acum e la PDL), spune că nu ştie cum s-a aplicat legea, pentru că nu a urmărit-o, dar că, faţă de momentul în care a iniţiat-o, i se pare că practicile denunţate de el s-au rărit. Spune că ideea legii s-a născut din experienţe proprii cu lipsa de rest din magazine şi după discuţii cu oameni nemulţumiţi. „Legea e bună. Problema este la cei care trebuie să o aplice.

Dacă s-ar da într-adevăr câteva amenzi serioase, o astfel de atitudine ar înceta.”

Câţi au primit o astfel de amendă, nu se ştie. Teoretic, sancţiunile pot veni de la serviciile de control ale primăriilor, de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau Poliţie. ANPC spune că nu prea a primit plângeri, iar majoritatea s-au soluţionat pe cale amiabilă, pentru că inspectorii n-au găsit probleme la control. Nici primăriile Bucureştiului care ne-au răspuns n-au aplicat astfel de amenzi.

Pentru a se asigura că au suficiente monede, comercianţii le pot cere de la băncile comerciale, care la rândul lor se aprovizionează de la Banca Naţională a României, cea care gestionează fluxul de numerar şi emite monedă. Băncile spun că majoritatea comercianţilor nici măcar nu întreabă de mărunt.

Micii comercianţi, pe de altă parte, se plâng că nu au de unde să facă rost de mărunţiş, că le trebuie pile la bancă. Alţii spun pe forumuri că recurg la tot felul de artificii: cer de la biserica din zonă sau de la cerşetori. Cei mai mulţi însă aşteaptă să-i primească de la clienţi.

Ca să-şi procure de la o bancă mărunţişul, comercianţii trebuie să plătească, când retrag bani din cont, un comision între 0,5 și 2,5 la sută. Pentru monede de un anumit tip, comisionul poate ajunge la 2,5 la sută. Totuşi, băncile schimbă bancnotele în monede şi fără comision, pentru a-şi atrage şi fideliza clientela. O angajată în sistemul bancar care lucrează la ghişeu şi a dorit să rămână anonimă mi-a spus că astfel de schimburi au loc frecvent şi dacă nu sunt clienţi ai băncii.

Ideal însă, clienţii ar trebui să anunţe dinainte de ce fel de monedă au nevoie: „E o chestie de civilizaţie, ca o programare la stomatolog. Dacă vii fără programare, cu o urgenţă, încerc să te iau, dacă am cum”.

Purtătorul de cuvânt al BNR, Mugur Şteţ, m-a asigurat că nevoia de numerar e calculată riguros, ţinând cont în special de comerţul cu amănuntul. Mai multe detalii nu a dorit să ofere, pentru că ar fi confidenţiale.

Raportul BNR pe anul trecut arată că numărul de monede în circulaţie a crescut cu un sfert faţă de 2008, creştere pusă pe seama unei redresări a atitudinii comercianţilor în privinţa restului, dar şi pe utilizarea mai frecventă a automatelor de cafea sau sucuri. Pe parcursul lui 2009, BNR a pus în circulaţie, prin intermediul instituţiilor de credit, 320 de milioane de monede. La sfârşitul anului, fiecărui român îi reveneau 64 de monede. „Numerarul are o pondere extrem de mică în masa monetară, sub 15 la sută. Maxim 20”, spune Bogdan Dumitrescu, dor • toamnă 2010 • 93

Dar faptul că le lăsăm pe tejghea e, poate, cel mai clar indicator al valorii pe care o au pentru noi mo„ În perioade de criză toată lumea vrea nedele. Cei de la Eutron au făcut diverse teste cu mobanul în numerar, îl vrea în mână, nede lăsate pe stradă sau în magazine şi au ajuns la să-l atingă, pentru că există acest concluzia că oricine are un venit peste 1.500 de lei nu se uită la restul până în 20 de bani. sentiment de nesiguranţă.”

Directorul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Cătălin Zamfir, pune acest comportament pe asistent la Catedra de Monedă de la Academia de Studii Ecoseama moştenirii comuniste, când depindeam de bunomice din Bucureşti. Din numerar, unu la sută sunt monenăvoinţa vânzătorului. „Te duci la cumpărături, pe sub masă de. Procentul de 15 – 20 la sută a rămas constant în ultimii e brânză, e carne, el vrea s-o scoată sau nu. Dacă îi oferi doar ani, spune Dumitrescu, dar masa monetară (cantitatea totală preţul oficial, nu scoate, dacă dai ceva în plus, o scoate”, spune de bani dintr-o economie) creşte continuu, odată cu econoel. „Într-un fel s-a cristalizat o anumită mentalitate de a pune mia. Chiar şi anul trecut, în plină criză economică, masa moceva în plus pentru obţinerea unui serviciu, a unui bun de canetară a crescut puţin. Cu alte cuvinte, preferinţa românilor litate sau rar.” pentru numerar a rămas constantă, deşi în ultimii ani ne-am Şteţ, purtătorul de cuvânt al BNR, crede că inflaţia ascunsă obişnuit să plătim şi cu cardul (procentul de utilizatori pare din comunism precum şi cea la vedere din anii ’90 sunt o posisă fie undeva la 20 la sută, însă doar şase la sută achită factubilă cauză a dispreţului faţă de monede. Pentru că banii îşi pierrile prin card, potrivit unui studiu GfK din iunie). deau valoarea de la o zi la alta, oamenii preferau să-i dea cât mai Criza pare să fi deblocat totuşi o parte din mărunţiş. Vânzărepede. În perioada comunistă, când bancnota de 5 lei a fost întoarea unui chioşc de lângă Gara de Nord mi-a spus că de un locuită cu o monedă din aluminiu, oamenii voiau să scape de ea an şi ceva nu mai are probleme cu monedele, pentru că le-a şi pentru că se oxida repede şi le înnegrea mâinile. În plus, moscos lumea de la naftalină. nedele din aluminiu „sunt extrem de uşoare şi-ţi dau senzaţia „În perioade de criză toată lumea vrea banul în numerar, în subconştient că n-au valoare”, spune Şteţ. Astăzi, monedele îl vrea în mână, să-l atingă, pentru că există acest sentisunt făcute din alamă (cea de 50 de bani), oţel placat cu alamă ment de nesiguranţă”, spune Dan Ţone, directorul firmei (1 ban), oţel placat cu cupru (5 bani) sau oţel placat cu nichel Eutron, specializată în soluţii pentru managementul nume(10 bani) şi cântăresc între 2,4 şi 6,1 grame. (Cea mai răspândită rarului (oferă, printre altele, maşini de numărat şi verificat monedă e cea de 10 bani – 40 la sută din totalul în circulaţie. Urbani, ATM-uri şi aparate de verificat preţul produselor din mează cea de 5 bani, cu 30 la sută. Monedele de 50 bani şi 1 ban magazine). Marii câştigători sunt magazinele alimentare, acoperă aproape egal restul.) care, spune Ţone, reţin cea mai mare parte a măruntului Sociologul Mircea Kivu spune că dispreţul faţă de mărunţiş e în circulaţie şi o păstrează pentru a-şi crea fondul de casă mai degrabă o caracteristică a ţărilor sărace, în care „există tenpentru a doua zi. dinţa de a sări etapele. S-au făcut averi de miliarde într-un timp Am întrebat mai multe magazine mari cum îşi gestionează foarte scurt şi atunci în general pe oameni nu-i interesează vanevoia de monedă, însă – invocând confidenţialitatea – n-au lorile mici”. E şi un fatalism la mijloc – dacă averile nu se strâng vrut să răspundă dincolo de asigurări că dau restul până la bănuţ cu bănuţ, atunci ce rost are să mai încercăm? ultimul ban. O angajată a unui supermarket mi-a spus că fiSoluţii pentru schimbarea mentalităţii privind banii există. ecare casier începe ziua cu „o sumă tampon”, între 50 şi 150 Ţone spune că ar trebui să investim în campanii prin care să înde lei, pentru restul datorat primilor cumpărători. Există un văţăm să respectăm valoarea măruntului. Magazinele şi băncile manager de case care gestionează un fond de rezervă, denuar putea să ia exemplu de la cele din Franţa, unde sunt aparate mit „trezor”, cu care alimentează casele pe parcursul zilei. care schimbă monede în bonuri valorice (magazinele fac rost de Dacă magazinul are nevoie de un anumit tip de monedă, dă mărunţiş şi îşi fidelizează cumpărătorii, bonurile fiind valabile comandă băncii cu care lucrează. De multe ori însă se descurdoar la ei). În ţările nordice există automate care schimbă banccă din încasările zilnice. note în mărunt. Un astfel de aparat costă între 2 şi 12 mii de Chiar dacă pe fondul crizei unii se uită mai euro, dar Ţone a calculat că băncile şi-ar amortiza investiţia în atent la mărunt, majoritatea românilor nu conştientizeamai puţin de nouă luni, operatorii putând să se dedice activităţiză valoarea monedelor. Mai degrabă le strângem acasă şi le lor profitabile, cum ar fi creditele. folosim când rămânem fără bani pentru ţigări sau bilete de Totul se va schimba când vom trece la euro, spune Şteţ. Ţinta autobuz. Când se adună mai multe, uneori kilograme întregi, ar fi 2015, dar semnalele sunt că se amână. „Dacă nu deschidem căutăm o vânzătoare drăguţă să le schimbe, cumpărăm ceva, ochii, deschidem punga. Când vei lăsa pe masă restul de doi euro sau plătim vreo amendă, pentru a-i pune în dificultate pe cei sau 25 de eurocenţi, care înseamnă un leu, o să vezi la sfârşitul de la ghişeu. zilei că ai mai puţini bani. Viaţa ne învaţă. Cel mai bine, dar şi Oriunde le-am păstra, acasă sau în portmoneu, economia cel mai dureros.” nu are de suferit. (Unul dintre motivele pentru care mulţi Până să ne învăţăm cu eurocenţii, nu ne rămâne decât să ne specialişti mi-au spus că tema nu-i interesează.) Cantitatea uităm fiecare mai cu atenţie la mărunţişul pe care-l avem acum. de monedă în circulaţie e prea mică pentru a conta – doar Eu, următoarea dată când am comandat pizza, am verificat întâi dacă am păstra toţi cantităţi semnificative de bani acasă am dacă am bani exacţi în portofel. Pentru că nu aveam, după ce influenţa piaţa. am dat comanda i-am rugat pe băieţi să vină pregătiţi cu rest.

94 • dor • toamnă 2010

Control Cum îŢi găsești echilibruL când trăiești cu motoarele turate la maximum? >

Text de Lavinia Gliga Fotografii de Miri Bratu

La orele de pilates cu Cori, trebuie s-o accepţi pe ea ca oglindă.

Sala are o lungime tapetată cu oglinzi, dar exerciţiile, majoritatea la orizontală, abia te lasă să ridici ochii. Singurul reper e Cori. Ea face exerciţiile pe o saltea, iar noi, gagicile – aşa-şi alintă trupele de câte 10 – 25 de femei, de la 20 până spre 50 de ani –, replicăm. Oglindirea nu e tocmai simetrică. Ea are carnea tare sub colanţi, noi mai tremurăm pe ici, pe colo. Ea îşi controlează atât de bine corpul încât ai putea s-o foloseşti ca liniar la desen tehnic, noi am fi mai de folos la o pictură abstractă. Ea pare să se distreze, noi strângem din abdomen, cur şi dinţi.

96 • dor • toamnă 2010

→ Faci cât poţi, când nu mai poţi te opreȘti, eu o să ţip, tu o să mai faci. Eu ţip, tu asculţi. așa decurge negocierea.

Facem abdomene cu genunchii flexaţi şi cu genunchii aduşi la coate, ridicări de picioare flexate şi ridicări de picioare întinse, ridicări de bazin cu fundul strâns, întotdeauna fundul strâns şi abdomenul încordat. Exerciţii aparent inofensive, care amintesc de orele de gimnastică de la şcoală. Doar că ţi le numără alert de la unu la 10 şi de la 10 la unu şi mai cere „încă 10”, până-ţi ţiuie muşchii.

Regulamentul orelor de pilates cu Cori e simplu: „Faci cât poţi, când nu mai poţi te opreşti, eu o să ţip, tu o să mai faci. Eu ţip, tu asculţi, aşa decurge negocierea”.

La prima oră cu ea am văzut prima oară o femeie transpirată între picioare.

Tot atunci am auzit vocea. Mai groasă decât a multor bărbaţi, cum şi-o descrie ea, coborâtă de anii de fumat, amplificată de microfonul de la cască şi aruncată de pereţii albi direct în creierele noastre. Vocea care poate să tragă de tine până nu mai poţi şi ştii sigur când nu mai poţi pentru că atunci auzi că cere „ultimul 10”.

Totuşi, nu-i porţi pică. E ca îngeraşul din desene animate care-ţi stă pe umărul drept şi-ţi şopteşte să rămâi pe calea cea bună, doar că pasul apăsat, zâmbetul schimonosit citric în joacă, tăişul privirii şi al vocii îi sunt mai degrabă de drăcuşor. Gagicile îi urmează conştiincioase milităria – îi cer şi sfaturi de dietă pe forumul de pe ladyfit.ro – pentru că simt că le vrea binele. Că vrea să le conducă, mai cu strigăte, mai cu ironii („Faci un MBA şi nu eşti în stare să stai cu curu-n sus?”), spre ceva mai bun.

Are cliente fidele de ani de zile – mai întâi la GetFit, unde a predat pilates din 2006, apoi la Lady Fit, pe care a inaugurat-o în 2009. Deşi tarifele sunt printre cele mai exclusiviste din Bucureşti şi e criză, clientela creşte. În toamnă a adăugat la program KangooKick (ţopăială în nişte ghete speciale), pe lângă tae bo, step aerobic, aerobic, ToneUp, PumpUp şi dansuri (africane, zumba şi dans aerobic). Testează toate programele celorlalte antrenoare – dacă supravieţuieşte ea, care face doar pilates şi n-are rezistenţă la cardio, sunt ok.

E bună, altfel de ce-ar fi ajuns în toamnă să antreneze o echipă de supraponderali – unii cu obezitate morbidă – pentru emisiunea Marele Câştigător, adaptarea Antena 1 a succesului american The Biggest Loser. Milităria ei merge ca unsă pentru televiziune – faci rating cu oameni care cad de pe banda de alergare şi sunt munciţi până au nevoie de mască de oxigen. Dar are şi acea autenticitate care, în ciuda muştruluielilor constante, motivează.

E o poveste de succes: antrenoarea care la 18 ani avea 86 de kile, mânca fast food şi nu făcuse sport niciodată. Un exemplu necesar într-o ţară care se confruntă tot mai agresiv cu obezitatea. „Suntem învăţaţi să mâncăm mult”, mi-a spus odată, aprinsă de sentimentul de neputinţă pe care-l vede uneori la oamenii cu probleme de greutate. „Majoritatea mănâncă de două ori mai mult decât au impresia. Dincolo de aspectul economic – că investeşti de două ori mai mult ca să te caci de două ori mai mult, scuză-mi expresia – nu avem nevoie de atâta mâncare.”

Cori e şi bună, bună. Are sânii mari şi nu-i e frică să-i folosească, iar programul de antrenamente la sală, patru ore dimineaţa şi patru ore după-masa, cu weekendurile libere începând de toamna asta, o ţine în formă. (Uneori doar dă tonul şi apoi patrulează printre saltele să corecteze mişcările; dar e suficient.) Iar meniul unei zile arată cam aşa: dimineaţa, neapărat cafea, neapărat cu lapte, poate o jumătate de sandviş cu brânză (nu se omoară după pâine şi mănâncă doar dimineaţa); la prânz, supă şi un fel principal cu carne şi legume; la cină, salată sau un antreu şi carne cu legume.

Are şi un partener de viaţă pe care-l ştie sprijin orice ar vrea să facă, cu care locuieşte într-un duplex din centrul Bucureştiului. Conduce un Mini Cooper roşu, cu numărul 16-EXY – 6 pune s-ul în „sexy”.

Povestea maşinii e de piţi – atletă a autoironiei, Cori se alintă „blondă”, „piţi”, sau îşi postează câte-un L de loser pe frunte.

Iubitul ei a întrebat-o ce maşină îi place şi după vreo săptămână i-a dăruit-o. Iarna trecută, după ce-a alunecat cu Miniul pe gheaţă, şi-a luat şi un BMW X1 – insistă că nu e foarte mare, fugind de patalamaua „doamnă cu jeep”.

La 26 de ani, viaţa ei lasă puţin loc pentru imprevizibil; e construită cartezian, gestionată şi controlată cu rigoarea omului care ştie ce înseamnă să pierzi controlul mediului, al propriei persoane şi al propriului corp.

Cornelia Oana Grămescu

s-a născut într-o familie bună din Craiova. Bunicul din partea mamei era profesor de română, bunicile erau învăţătoare la cele mai bune şcoli din oraş, celălalt bunic, inginer, era director la Electroputere. Tot acolo erau ingineri proiectanţi părinţii, ambii şefi de promoţie (în ’90 şi-au făcut o firmă de vânzare şi service de electrocasnice). De Cori şi verişorii ei aveau grijă mama şi bunicile, care locuiau în apropiere, într-un regim fără lipsuri, dar controlat.

Bunica din partea mamei era preocupată de îngrijire, mergea pe jos, făcea genuflexiuni şi abdomene cu copiii, le gătea dietetic. Copiii au crescut cu soteuri de legume, salate, conserve puse în casă, pâine puţină şi prăjită (după credinţa vremii că e mai sănătoasă); fără prăjituri şi dulciuri în neştire, fără cartofi prăjiţi şi şniţele. Cu trei mese principale şi două gustări cu fructe şi nuci, nici n-avea când să le fie poftă.

Cori n-a avut fraţi, dar a crescut împreună cu verişoara din partea mamei. Mama verişoarei murise când începeau copilele şcoala, iar ea a devenit prioritatea familiei. Mai târziu Cori a înţeles că a fost o reacţie firească; „dar atunci îmi venea s-ompuşc”. Au fost colege de clasă şi de bancă. Erau amândouă talentate la matematică (era la modă şi făceau pregătire cu bunicile învăţătoare) şi mergeau împreună la olimpiade. Erau nedespărţite. Personalităţile lor erau ca apa şi uleiul. „Ea era tot ce eu nu eram”, spune Cori. „Era cuminte, învăţa, asculta, se ducea la toate orele, nu făcea nicio porcărie. Era dată tot timpul ca exemplu. Eu învăţam la fel de bine, am terminat 12 dor • toamnă 2010 • 99

clase cu media 9,70. Dar fumam, beam, eram un spirit liber, boem, voiam să mă fac artistă, să fug de acasă ca să-mi iau motocicletă.”

Cori a fost un copil rebel, dar rebeliune nu însemna să pierzi nopţi în club. În Craiova era doar discoteca Gin Gin, nu cadra cu rolul. Dar scria poezii şi proză la revista Litera, mergea la un cenaclu literar, făcea cu un prieten o emisiune la un radio pentru tineret, citea Cioran şi Nietzsche. „Într-a VII-a voiam toţi să ne sinucidem, că viaţa-i de căcat şi le-am făcut pe toate.”

Când Cori avea vreo 12 ani, tatăl ei s-a mutat cu jobul la Bucureşti, iar mama a rămas acasă să aibă grijă de ea. Cele două au început să senţeleagă tot mai prost. „Mama se culca la 10, eu la 10 îmi făceam o cană de cafea şi începeam citeala. N-am putut niciodată să învăţ comentarii (învăţa vară-mea, nu greşea o virgulă în 40 de pagini), eu citeam Vianu, toată critica literară din biblioteca lui bunicu-meu, şi ziceam ce-aveam chef. Mi se părea că ştiu eu mai bine.”

Note bune avea şi în stilul ăsta, dar nu cadra cu principiile mamei. „Ea a fost un copil cuminte, apropiată de părinţi, şi s-a trezit cu mine, nebuna şefă. Nu eram afectuoasă, nu eram iubăcioasă. Eram pe dos faţă de toată lumea. Dintr-o familie de bruneţi, eu am ieşit blondă.” „Acum mă pun şi în pielea ei, că am maturitatea asta. Era singură în Craiova, cu o loază râzgâiată până la Dumnezeu, care făcea toate lucrurile care ei i se păreau monumental de grave.

Chiar dacă erau ridicole. Chiuleam ca să stăm în curtea şcolii. Mai fumam două ţigări şi ne dădeam cu pătrunjel pe degete să nu se simtă. Sau fugeam de acasă ca să merg în parc să pictez.”

Prin clasa a VII-a, Cori a început să se îngraşe. „Apăruse Macul, tăticule, am stat la coadă, am ieşit în faţa blocului să vadă lumea că am hamburgeri de la Mac. Tăiam un Dublu Cheese în opt şi luam fiecare câte o feliuţă. Era orgasmic de bun.”

Pe fondul lipsurilor de zeci de ani, mezelurile, dulciurile, toate alimentele sclipicioase i-au vrăjit şi pe cei atenţi la dietă. Nu numai că oamenii nu ştiau că sunt nesănătoase, dar le-au transformat în simboluri ale statutului social. „O perioadă a mai mers să-ţi duci sandviş la şcoală – ne puneau cu brânză, ou, friptură rece –, dar deja erai loserul clasei. Acasă, trebuia să ai Maxi Mixul pe masă când veneau musafirii.”

Meniul unei zile arăta cam aşa: dimineaţa, un castron umplut ochi cu cereale Kellogg’s cu miere şi migdale, cu lapte şi extra miere (rădea o cutie în patru zile); la şcoală, ceva pufuleţi, eugenii, doar trebuia să mănânce în ore. Acasă fiecare mânca pe rând, cu ochii în televizor; mesele în familie rămăseseră cele de sărbători şi aniversări. Specialitatea lui Cori era pizza la microunde: felii de pâine, vreo patru cârnaţi, salam, îmbibate cu patru gălbenuşuri bătute cu două albuşuri şi smântână groasă, o bucată mare de caşcaval rasă şi la cuptor. La servire, neapărat cu ketchup.

100 • dor • toamnă 2010

„Ţin minte că aveam o pereche de blugi strâmţi pe care-i purtam cu platforme – BP-urile, bucuria piticilor – şi o bluză verde. Mă uitam în oglindă şi nu-mi dădeam seama what the fuck is wrong. Îmi ieşea chestia aia peste blugi, un colăcel.

Nici mare, nici mic, dar era acolo.” Era şi perioada în care corpul trece prin schimbări profunde. „Descoperi că-ţi cresc ţâţe, nu prea înţelegi ce se întâmplă, nici nu erau părinţii pe model american, nu venea mama să-ţi spună, uite, ăsta e un tampon.”

Nu şi-a făcut griji prea mari. Întotdeauna s-a îngrăşat uniform, diferenţa nefiind flagrantă. Se şi purtau hainele largi – toată lumea trebuia să fie în FuBu. La mare nu mergea pen-

tru că nu voia cu ai ei şi singură n-o lăsau, aşa că în vacanţe stătea la casa de la Călimăneşti, unde citea şi mânca.

Nici n-avea cine să tragă un semnal de alarmă. Familia nu îndrăznea să spună nimic, din cauza verişoarei ei, care, după trauma pierderii mamei, tindea spre anorexie. Pentru orele de sport mama îi rezolvase scutire – platfus şi suflu sistolic –, considerând că e mai bine pentru Cori să câştige două ore pe săptămână pentru învăţat decât să stea în curent şi să răcească. Iar Cori era prea divă să facă sport. „Era sub demnitatea mea de intelectual rasat. Eram preţioasă, nu prea mă tăvăleam pe jos pe saltelele alea murdare.” În clasă n-a fost niciodată nici cea mai slabă, nici cea mai grasă. Printre 40 de copii în generală şi 32 în liceu – matefizică bilingv engleză, la un liceu cu tradiţie de ştiinţe reale –, erau şi fete mai frumoase şi altele mai nasoale. În liceu, ea era din gaşca cool, chiulea, stătea în bancă cu Miss Boboc, ieşeau amândouă cu băieţi mai mari la biliard şi la piscină, erau Beverly Hillsul Craiovei.

Punctul ei forte erau ţâţele – i s-a spus mulţi ani „Oana Ţâţe” (până în 2006, când s-a născut Cori antrenoarea de pilates, i s-a spus Oana sau Cornelia). Purta jeanşi negri, platforme, bluze mai decoltate, pulovere mai nu ştiu cum.

De cântărit nu se cântărea, simţea că ceva e dubios, dar ţine minte că s-a măsurat odată şi avea coapsa de 63 de centimetri – cam cât are acum în talie. Dar pe-atunci, sursa complexelor era nasul prea mare (l-a operat de două ori, dar spune că n-a ieşit ce trebuia).

Mai făcea abdomene şi genuflexiuni acasă, mai făcea foamea două zile, a încercat cura cu supă de varză – doar că i-o făcea mama, cu cartofi şi ulei. A avut şi ceva tentative de mers la sală cu o prietenă, care însă era mai bună şi atrăgea toată atenţia. „Eu eram colega mică şi nasoală, mă simţeam prost. A venit un băiat care-mi plăcea şi mi-a cerut numărul Ralucăi. Naşpa rău.”

La 16 ani, s-a despărţit de prima ei iubire, cu plânsete, urlete, scrisori. „Suferinţă cum primeşti doar la 16 ani şi doar dacă ai noroc.” A devenit mai retrasă; stătea mai mult în camera ei, cu cărţile şi biscuiţii, prăjiturile, ciocolata, chipsurile Pringles şi ce mai găsea prin casă.

După scurt timp, a plecat din Craiova. Se înţelesese cu tata că, dacă ia premiul I în clasa a X-a, se poate muta cu el la Bucureşti. Ca să fie sigură, a luat premiul I cu 9,90. „Începusem să devin mai conştientă de presiunea din oraşul mic unde toată lumea bârfea pe toată lumea. Eu purtam blugi Wrangler şi Diesel, pe când lumea se îmbrăca din magazinul Mercur.

Chiar dacă maică-mea poate nu-şi cumpăra, ca să pot eu să vin în Bucureşti să-mi iau hainele alea. Simţeam că nu mai am prieteni – aşa şi era. Deja când la o lucrare de control la chimie nu-ţi mai dă nimeni să copiezi, e nasol.” „Numai că la Bucureşti nu curgea lapte şi miere ca în Ţara Canaanului, cum îmi imaginam. Când a venit mândra la Bucureşti şi a dat cu nasul de realitate, a fost cam naşpa.”

Dintr-a XI-a

a învăţat la liceul bucureştean Mihai Viteazul, în clasa de pregătire intensivă la matematică. Şi-a dat seama din primele zile că nu e locul ei. Colegii erau copii foarte buni, din familii cu venituri medii. Ea era aia din Craiova care mergea la şcoală cu maşina şi avea bani de ţoale şi fast fooduri toată ziua. Era un outsider. Mai era diferenţa de nivel la învăţătură. „În Craiova eram cea mai bună din clasă, dar

am venit la domnul Bălună şi din olimpica lui cartof prăjit mi-a tras un şase la prima lucrare de mi-au păcănit urechile.”

A picat ca o bombă şasele ăla. „Ăsta e motorul meu, orice fac, s-o fac cel mai bine. Nu comparat cu alţii, cu mine – să ştiu că mai mult de-atât nu s-a putut.” Cori a turat motoarele, cum face când îşi pune mintea să facă ceva, s-a dus la tata, i-a dat numărul celui mai bun profesor de matematică din oraş şi i-a spus că vrea meditaţii de trei ori pe săptămână.

Important era să înveţe şi să ţină pasul cu plutonul, nu mai conta cu ce se alimenta. Avea ore de la şapte şi meniul unei zile arăta aşa: cafea cu biscuiţi Grisbi dacă mergea cu tata sau taxiul, burger de la Mac dacă mergea cu autobuzul; la şcoală, trei-patru merdenele („mamă, ştii ce bune erau? Nici nu-ţi dădeai seama că mănânci trei.”); în pauze, ţigări şi Cola („nici nu cred că beam apă în perioada aia”); la prânz, KFC şi seara ori pui de la rotiseria Killer Chicken de pe Magheru, ori Pizza Hut. În clasa a XI-a a atins maximul de greutate: 86 de kilograme.

Purta la haine măsura 44 (acum poartă 38 – 40), care îi veneau strâmtuţe. Prieteni nu avea, ajunsese să fumeze singură în curtea şcolii. Devenise tot mai complexată. Se spărsese bula de confort, dispăruse orice înveliş protector (lucru înţeles mai târziu, după trei ani de terapie). „Până să vin la Bucureşti eram diva divelor. Cea mai îmbrăcată, cea mai plimbată, aveam ţâţe, cur, totul. Eram fantezia umedă a băieţilor.

Dintre prietenele mele, am fost prima care a făcut sex. Şi la Bucureşti nu mai eram nimic.”

Un moment de trezire a avut acasă în vacanţa de Paşti. Era pe stradă, au trecut pe lângă ea doi puşti din cartier, n-au salutat-o dar i-a auzit, în timp ce traversa strada: „Băi, nene, cât s-a făcut asta”. Alt declanşator important au fost bărbaţii. „Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii cei mai mişto. Nu neapărat frumoşi, dar cei mai şmecheri. Sigur că ăia nu se uitau la mine.”

S-a apucat de cure de slăbire. Se împrietenise cu o colegă grasă, citeau articole din Cosmo care spuneau cum să slăbeşti ca să faci sex şi vorbeau tot timpul despre ce ar face dacă ar fi slabe. Au trecut prin toată colecţia de cure din reviste: cu salată (mânca un castron întreg), disociată (două zile numai lactate, două zile carne, două zile fructe), cu supă de varză

→ Ăsta e motorul meu, orice fac, s-o fac cel mai bine. (varianta corectă), cu foame. N-o s-o uite pe cea cu ceai de cruşin, laxativ şi vomitiv. Citise că se bea o cană seara, dar ca să aibă efect mai mare, ea a băut vreo două zile câte două căni, dimineaţa, la prânz şi seara. „A fost aşa de rău că nici azi nu-i pot spune numele fără să-mi amintesc de ziua aia, când m-am cărat de la şcoală că mă căcam pe mine.” În clasa a XII-a a ajuns la vreo 70 de kile – tot era mult, dar simţea diferenţa pe haine. Cu matematica a lăsat-o moale.

Era în şcoală un băiat sclipitor – fără să facă vreun efort –, care a venit la o oră de pregătire pentru olimpiadă cu o soluţie care a lăsat-o mută. Atunci şi-a dat seama că, oricât ar trage, nu va fi niciodată aşa de bună ca el. dor • toamnă 2010 • 101

Apăruse şi alternativa ieşitului în oraş, cu două prietene din Craiova proaspete studente la ASE. Cu banii stătea bine: la cei de buzunar se adăugau cei pentru meditaţii, la care renunţase dar n-avea sens să le spună părinţilor. De joi până duminică mergeau în clubul de cea mai mare fiţă pe-atunci, La Fitze, îşi beau cafeaua la Mon Cher. „Nu ne boschetăream prin Regie, nu ne plăcea.”

Lângă prietenele ei blonde platinate, cu tocuri, blugi strâmţi şi bluziţe, Cori era cam nasoala grupului. Dar măcar era independentă: ele ieşeau cu băieţi care le luau de băut, ea nu trebuia să suporte pe nimeni şi putea pleca oricând. A fost flatată când i-a dat atenţie un tip care i-a zis că are 35 de ani şi e avocat. Era carismatic, misterios, genul de chestie care ştii că e în neregulă dar îţi place. Dar i-a făcut un bine: cu el, Cori a simţit că e în regulă aşa cum e ea.

Cori a intrat la Politehnică

la Calculatoare, dar mediul şi colegii erau deja sub statutul ei de divă în ascensiune. Şi cum nu putea fi o divă grăsunică, a-nceput să se documenteze despre slăbire. A dat peste forumul GetFit al lui Cristi Mărgărit, proprietarul unui magazin de suplimente nutritive. Pe forum se promovau o dietă în stilul Atkins, viaţa sănătoasă, suplimentele şi trasul de fiare. Cum Cori nu se omora după sport, că făcea febră musculară, a-nceput să mănânce tot mai puţin.

Meniul unei zile a ajuns să arate aşa: dimineaţa, două cafele negre; la 11, când o pocnea foamea, încă două cafele, dar cu lapte; la prânz, zeama de la o supă (un pui, doi morcovi, un păstârnac); seara, carne din supă, un grătar de pui sau două felii de mezel slab. De foame, bea apă şi cafea. („Pot să ajung să mor înecată în cafea, ca Dan Barbilian... sau Ion Barbu, el s-a lăsat de droguri şi s-a apucat de cafea.”)

Prin 2005 şi-a atins minimul de greutate: 47 de kile, la 1,70 metri înălţime. „Arătam teribil, eram scary de slabă. Dar mie mi se părea că-s bună.”

Vreo trei ani, în care a renunţat la Politehnică, apoi la Relaţii Economice Internaţionale la ASE, a trăit „o libertate aproape psihedelică”. Era într-o relaţie cu un bărbat despre care nu ştia nimic dar la care îi plăcea tot, discutau chestii mişto, o ţineau doar într-o petrecere. Era frumoasă viaţa.

Cori redescoperise o mai veche pasiune, pokerul pe bani (la olimpiade, îi băga pe copiii mai mici la poker şi le lua banii de premii). Ştia să-şi calculeze şansele şi era o prezenţă insolită la masa de joc, fată, tânără, drăguţă. „Eram un om vicios printre oameni vicioşi.” Avea stabilită o sumă maximă pe care o putea pierde într-o lună – 1.000 de euro –, juca doar din câştiguri şi când se apropia de limită se oprea. Într-o seară, a pierdut controlul. „A fost un moment de trezire filozofică. Mi-am zis, băi coano, ai belit pula, pe româneşte.”

Cori a intrat în regim

de management de criză. A încheiat povestea cu prietenul misterios şi, într-o zi când se ducea cu părinţii la pădure la Cernica, s-a confesat. „Ei erau cel mai stabil lucru din viaţa mea. Nu erau nici prietenii cu care jucam cărţi, nici păsăricile alea cu care mergeam la coafor, the real shit ei erau.” Le-a spus că s-a lăsat de şcoli, că i-a minţit şi că îi pare rău. Le-a spus şi că se va înscrie la Studii ale Integrării Economice Europene la Româno-Ameri102 • dor • toamnă 2010

dor • toamnă 2010 • 103

→ Nu mai vorbisem în public niciodată. Și-am zis că mor.

Mai rău de-atâta nu poate fi.

cană, că şi-a găsit un job part-time la ING şi că promite că se vor redresa lucrurile.

Cel care a ajutat-o să se pună pe picioare a fost noul ei iubit, Cristi Mărgărit, cu care trecuse de la discuţii despre dietă pe forum, la ore pe mess şi întâlniri. Cori era un schelet, nu mai putea sta dreaptă, nu mai avea energie, nu se mai putea concentra, îmbătrânise.

Mărgărit a ajutat-o să-şi regleze dieta şi i-a compus un program de exerciţii.

După cum îi stă-n fire, Cori a călcat pedala până la fund. „Am încept să trag de fiare, să iau suplimente – că doar stăteam cu ele în casă –, am dat în altă scrânteală. Mergeam în weekend la mare şi aveam abonament la sală în Constanţa ca să bag fiare.”

Perfect calculat, meniul unei zile arăta aşa: dimineaţa, o omletă din două ouă şi o bucată de carne mai grasă; gustarea, 30 de grame de nuci (alune, migdale) şi un shake proteic; prânzul, 350 de grame de spanac sau broccoli fiert şi 250 de carne de vită fiartă, la grătar sau înăbuşită; cina, idem.

Cori a plecat de la bancă și a început să se ocupe de GetFit Gym, deschisă de Mărgărit în 2005 – o sală exclusiv pentru femei, cu antrenamente de tae bo, aerobic, step aerobic şi pilates. A investit şi bani, luaţi cu un credit garantat cu apartamentul primit de la părinţi. Prima provocare a fost găsirea unui instructor de pilates, pentru antrenamentele săptămânale exclusive contractate de fetele de la agenția de publicitate Ogilvy.

Pentru că nu erau instructori de pilates disponibili, o soluţie era să trimită unul la un curs – în România nu existau şi cel mai bun, în Canada, costa o avere. Planul B a fost Cori; a avut trei săptămâni să facă un program de o oră. „Eu proaspăt căzută din copac, cu conştiinţa încărcată, cu presiunea alor mei, în umbra lui Mărgărit, toată lumea aştepta să fac un pas greşit. El era un div al fitnessului, eu eram un puişor pierdut în spaţiu. Şi apare cu una despre care nu ştie nimeni nimic, decât că a luat-o de pe forum, am încheiat citatul.”

Aşa că s-a pus pe documentat pilates, de pe net, din cărţi, de la alte săli (unde şi-a dat seama că stilul lent, cu hiiiiiiinspirăm, heeeeeeexpirăm, nu-i de ea). Cori s-a ghidat după propriile nevoi: să lucreze abdomenul, fundul şi coapsele. A pregătit o muzică şmecheră de club, s-a îmbrăcat cu un tricou albastru ş ui, cu Never take candy from strangers, un body galben şi colanţi albaştri, s-a machiat şi a apărut la oră cum i-ar fi plăcut ei să vină o instructoare de fitness la sală.

O aşteptau 30 de gagici din publicitate, înşirate ca sardelele în sala de 80 de metri pătraţi. „Nu vorbisem în public niciodată. Şi-am zis că mor. Mai rău de-atâta nu poate fi. Să predai o chestie pe care nu o stăpâneşti, să pară că ştii, să le convingi şi pe alea că ştii şi să şi facă exerciţiile.” Şi-a pus faţa de poker – „chiar dacă mă cac pe mine, în momentul în care încep să fac ceva, sunt hârtie, nu transpare nimic” –, a dat din mâini şi din picioare, a urlat la ele de-a făcut febră musculară la gât, iar ele au fost mulţumite.

S-a documentat în continuare, a mai schimbat muzica şi exerciţiile. Celelalte cliente ale sălii au vrut şi ele, aşa că a programat prima oră publică într-o sâmbătă la 11. Când a ajuns 104 • dor • toamnă 2010

la sală (proaspăt ieşită din club), a găsit coadă pe scări. Toate voiau la pilates.

Ce crede că i-a diferenţiat de alte săli a fost muzica: aveau seturile din cele mai tari cluburi, care poate nu însemnau mare lucru pentru fetele care lucrau în bănci, dar se simţea că e altceva.

Aveau şi altă abordare decât managerii altor săli, foşti sportivi sau bodyguarzi: mizau pe grija faţă de client. Cori le spunea fetelor pe nume – face asta şi acum –, le observa freza nouă sau lentilele de contact. Regula de aur e bunul simţ: nici rece, nici agasantă. Şi recunoştea când greşea – face asta şi acum. „Alţi instructori iau o morgă de nu s-a întâmplat nimic. Eu când m-am încurcat, am zis, «îmi pare rău, am uitat, ziceţi-mi şi mie ce făceam că nu mai ştiu». Gagicile au râs, eu am râs, m-au crezut în continuare, au cerut ore, a mers.”

Relaţia cu Mărgărit însă mergea prost. Deşi şi-o doreau mult, relaţia era imposibilă, se certau tot timpul. Cori nu ştie nici acum care era problema, dar a înţeles (după trei ani de terapie) că fiecare avea demonii lui. Ai ei şiau arătat colţii în 2007, când a plecat o lună în Canada la cursul de pilates.

Era o iarnă friguroasă, locuia la nişte prieteni la periferia Torontoului şi făcea o oră până la studioul unde se ţineau cursurile; era atât de nefericită şi obosită şi sfârşită, după anul în care au pus sala pe picioare, antrenamente, tras de fiare ca nebuna şi acum cursuri, încât tot ce mai putea face era să bage în ea. „Bă, da’ mâncam. Nu puteam să mă opresc. Atunci a fost prima dată când am vomitat. Şi singura dată. Dar am avut sentimentul ăla, că nu-ţi mai poţi controla...” „Ţin minte îngheţata Baskin-Robbins, ziceam că mănânc doar o linguriţă şi nu puteam să mă opresc la linguriţa aia.

Raţional îmi spuneam, trebuie să te concentrezi, a costat o căruţă de bani cursul ăsta. Era cel mai bun lucru care mi se întâmpla de doi ani încoace şi l-am ratat. Randament am avut, am învăţat ce aveam de învăţat, am venit în România şi mi-am făcut treaba. Dar eu în ochii mei am căzut foarte mult. I lost it. Nu ştiu cum se spune în română, dar I lost it.

A fost ca atunci când mi-am dat seama că nu sunt suficient de bună pentru matematică. Mi-am dat seama că n-am nici măcar controlul asupra unui lucru elementar: propriul corp.

Ce pretenţii să mai ai la înălţimi spirituale şi perfecţionare morală, când nu te poţi abţine de la mâncare?”

E uluitoare priveliştea din duplexul în care

locuiesc Cori şi Gabriel Stanciu, partenerul ei de viaţă. De sus, de la etajul 10, acoperişurile din ţiglă roşie domină blocurile din ciment şi sticlă, creând iluzia unui oraş normal. Cei doi s-au cunoscut în primăvara lui 2008 la o conferinţă despre leadership creativ. Ea avea 24 de ani, el aproape 39. Amândurora li se destrămau relaţiile: lui Cori, cea cu Mărgărit, lui Gabi, un mariaj de 18 ani. Gabi, zis şi Domnul Pisi (pe Cori au pisicit-o nişte cunoştinţe, el s-a amuzat, apoi au întins gluma la Domnul şi Doamna Pisi) are părul grizonant, experienţă de peste 15 ani în multinaţionale (e CEO al Alstom, compania responsabilă cu mentenanţa trenurilor Metrorex), e divorţat şi are doi copii, e mucalit (spune că arată ca George Clooney,

dar într-un singur rol), dansează bine (în biroul de la sală e o poză cu el şi Cori frunte-n frunte) şi are un talent aparte s-o facă pe Cori să se simtă în siguranţă.

S-au mutat aici în primăvară, dar arată de parcă s-ar fi mutat ieri: un dormitor de la etaj e dressing, cu un perete-dulap şi 10 metri de stative pentru umeraşe, baia e plină de cutii, pereţii şi tavanele scuipă firele unor eventuale lămpi, sufrageria păstrează canapeaua şi fotoliile originare, crem-antijeg, bucătăria e încă jumătate pe jos, în cutii. Terasa e însă amenajată, cu două şezlonguri şi o măsuţă de ratan şi un grătar – folosit ca şemineu în serile romantice şi pentru mici.

Gabi a fost colacul ei de salvare. În 2007, revenită din Canada, Cori şi-a pus din nou faţa de poker şi a devenit un robot. S-a ocupat de mutarea sălii într-un nou sediu (unde e acum Lady Fit), după ce în Centrul Vechi se rupsese scara cu o clientă. S-a tuns scurt, ea, care era înnebunită după părul lung, umbla doar în trening şi singurul lucru care o ţinea în viaţă era sala.

Pentru că nu se mai înţelegea deloc cu Mărgărit, sala devenise totodată o mare parte din problemă: Cori risca să rămână să plătească singură creditul garantat cu apartamentul.

Părinţilor nu le spusese, din nou, nimic. Prietenii se săturaseră s-o audă plângându-se, n-avea niciun sprijin. „Peste toate era frica de pierdere a controlului. Nu mai aveam control nici asupra mea, nici a corpului meu. Atunci am clacat. Mă gândeam cum căcat să mă sinucid fără să mă doară.” Şi-a sunat plângând o prietenă, din maşina parcată în garajul de sub sală. „Mi-a spus: nu vorbi cu mine, nu vorbi cu Cristi, nu vorbi cu maică-ta, du-te direct la psiholog.” Prin terapie a înţeles că pierduse orice legătură cu sine. „Rămâi cu un gol în tine. Nu cred că, odată stricate, poţi repara lucrurile complet. Le faci să funcţioneze, dar cam atât.”

Despărţirea de Mărgărit a fost urâtă şi, timp de câteva luni, Cori n-a ştiut ce se va întâmpla cu sala şi creditul. Gabi a fost cel care a luat-o în braţe şi i-a zis, „O să fie totul OK”. În timp, Gabi i-a devenit „punct central al existenţei”. (Ea speră să fie pentru el o doză de veselie şi inocenţă – nu în sens romantico-deşirat, ci omul cu care să poată să fie el însuşi.) În 2008, Cori a preluat sala de la Mărgărit şi, împreună cu Gabi, care a investit bani, timp şi experienţă, au transformat-o în Lady Fit. Împreună au gândit conceptul, au ales culorile, mov şi verde, au desenat logoul. „Tot ce-am făcut de atunci, el a fost stâncă în spatele meu. Asta îţi dă o mare siguranţă, poţi face orice.”

E prima luni din septembrie, Cori şi-a în-

ceput ora de la 18 – seara predă de la 17 la 21 – şi e într-o formă de diavol tazmanian. O trupă de 17 gagici îi ţin isonul de pe saltele, după ce-a răcnit în microfon mottoul serii: „Să ardem îngheţata din weekend şi să dea prima cu piatra care n-a mâncat”. Le tăvăleşte pe saltele şi le lucrează fundurile, picioarele şi abdomenele ademenindu-le cu descrieri de genul: „Urmează un exerciţiu îngrozitor de greu, moartea pasiunii”.

Mai dureros e că e şi amuzantă. De regulă, taman când ţi-e mai greu să râzi. Cum ar fi să-ţi strige cineva, „piciorul în jurul şoldului, nu corpul în jurul fundului”, sau celebra „încă 10, altfel rămâneţi cu o bucă mai mică”, în timp ce-ţi dai duhul pe o saltea de vinilin vişinie. I-am întrebat câteva cliente dacă au avut probleme cu stilul ei (o mândrie Lady Fit e programul RCP, de la rupere de cur şi picioare). Toate au spus că fără milităria ei nu s-ar ţine de treabă.

Cori, la fel ca ele, are nevoie de milităria asta. În primul rând, o ajută să ştie că ajută oameni să-şi schimbe viaţa, unele gagici pornind şi de la un mizilic ca două kile în plus. E şi un mijloc de autocontrol; ştie că dacă n-ar fi autentică, lumea s-ar prinde imediat. „Trebuie să trăiesc ce reprezint.

Pot să le vorbesc fetelor despre slăbire, dietă, celulită, pentru că le-am făcut pe toate şi am demonstrat că se poate. Pot să le spun, «nu mânca ciocolată că faci celulită», doar dacă eu nu am celulită.”

Nevoia de control i-a aranjat viaţa într-un perimetru protejat. Merge la sală, în zona Unirii, unde e propriul ei şef. În birou stă cu laptopul în braţe şi cu papuci moi în picioare. În cinci minute ajunge acasă şi cam tot atâta face până la majoritatea cafenelelor, restaurantelor, cinematografelor şi teatrelor pe care le frecventează. Haşurează acest perimetru cu maşina, uneori cu bicicleta (un Brompton roz). Nu s-a simţit niciodată confortabil pe stradă în România, „în primul rând din cauza bărbaţilor care mi se uită în ţâţe”. (Valabil şi înainte să-şi pună silicoane, care n-au avut rol de mărire, ci de lifting.) Filmările din Otopeni pentru emisiunea Marele Câştigător – expunere pe care spune că o datorează tot sfaturilor lui Gabi – i-au dezechilibrat pentru o vreme traseul zilnic, programul şi dieta. Când s-au terminat, a fost bucuroasă să declare pe blog că viaţa ei a revenit la normal, cu şapte ore de somn, opt ore de sală şi mese regulate. „Mă duc cu maşina, îmi aleg oamenii cu care lucrez, trăiesc numai cu oamenii cu care vreau să trăiesc şi, dacă nu ne ştim, măcar vorbim aceeaşi limbă. E o utopie.” În această utopie, Cori încearcă să-şi găsească echilibrul.

A fost şi este un fan al mâncării. Tot n-a găsit ceva care să nu-i placă – minus bamele, dar alea nu se pun. Are în bucătărie un mic teanc de cărţi de bucate şi borcane uriaşe de condimente, îi place să gătească şi pune tot timpul reţete pe blog.

Nu mai trece prin Crăciunuri şi aniversări fără să se atingă de alimentele nepermise, dar ştie că n-o să-şi permită niciodată un desert pe zi. Îşi dă voie desert doar dacă e în „zona de confort” – în jur de 58 de kile –, şi atunci împărţit cu Gabi.

Tot se simte nasol când se îngraşă – cum s-a întâmplat în septembrie, când din cauza programului scurtcircuitat de filmări a săltat patru kile. Nu-i mai veneau hainele, îi erau umflate picioarele şi avea sentimentul acut că vrea înapoi în punctul de confort. Dar dacă acum câţiva ani aceste patru kile ar fi cauzat o dramă, prin psihoterapie a învăţat o procedură de siguranţă. Mai întâi se cântăreşte, se măsoară în talie şi şolduri şi se uită în oglindă. Apoi ia măsuri: fără pâine şi dulciuri, doar proteine – carne şi lactate –, grăsimi – uleiuri de calitate, unt la gătit –, legume şi fructe.

Ar vrea ca oamenii să înţeleagă că nu e dramatic să te îngraşi. Doar să te opreşti la timp. Să nu uiţi de tine. „Mi-a venit o cucoană că vrea să slăbească 50 de kile şi am trimis-o până afară, să se uite dacă scrie cumva atelier de reparaţii. Îţi trebuie un plan pe trei ani, asta înseamnă ca trei ani să te concentrezi asupra ta.”

Pentru Cori, controlul corpului înseamnă, întrucâtva, controlul vieţii. „Dacă arăţi bine, înseamnă că şi trăieşti sănătos şi ai o viaţă echilibrată. Ăsta e scopul. E vorba de onestitate, toate porcăriile se văd pe faţa sau pe corpul nostru. Se văd chinurile astea pe faţa mea, dar pe de altă parte mă şi ajută să menţin contactul cu realitatea.” dor • toamnă 2010 • 105

106 • dor • toamnă 2010

u

u ultimul grajd

Pentru caii abandonaţi din București, singura cale de întoarcere din drumul spre abator e adăpostul „Steaua Speranţei”. Dar rolul de salvator al cailor cere să lupţi și pentru propria supravieţuire. de maria bercea fotografii de tudor vintiloiu

dor • toamnă 2010 • 107

1.

Tarzan, un roib de 13 ani cu o pată lunguiaţă pe frunte, a fost găsit acum aproape trei ani la Baloteşti, în nordul Capitalei. I se vedeau toate coastele şi era anemic. A ajuns întâi la un adăpost improvizat într-o seră şi mai târziu într-un fost atelier de dulgherie din pepiniera Toboc, în Pipera. Erau primele luni ale lui 2008 iar la Toboc medicul veterinar Ilinca Cioculescu, 47 de ani, abia înfiinţase Centrul de Salvare şi Recuperare a Cailor „Steaua Speranţei”, unul din puţinele adăposturi pentru cai abandonaţi din ţară. Voluntarii adăpostului l-au hrănit şi l-au îngrijit pe Tarzan până s-a pus pe picioare, apoi l-au dat spre adopţie unui bărbat care i-a convins că e de bună credinţă.

Adăpostul i-a pierdut urma până în ianuarie 2009, când Ilinca a primit un telefon de la un abator din Botoşani: „Avem aici un cal de la dumneavoastră. Aduceţi-mi paşaportul că nu-l putem abatoriza”. „Părintele” adoptiv al lui Tarzan îl vânduse, deşi, potrivit contractului semnat cu adăpostul, nu avea voie. Prin vânzări succesive, Tarzan a ajuns la abator, de unde un funcţionar a sunat la numărul de mobil al Ilincăi, înscris pe fişa medicală a animalului.

Un voluntar al adăpostului a închiriat rapid o rulotă pentru cai şi a plecat spre Botoşani. În incinta abatorului a găsit 200 de cai îngrămădiţi pe o platformă, nehrăniţi şi neadăpaţi, care mâncau din nişte piei de cal aruncate pe jos. Printre ei era şi Tarzan. L-a adus înapoi la Bucureşti mai mult mort decât viu.

2.

Tarzan e unul din cei peste 70 de cai abandonaţi pe care Centrul i-a adăpostit în aproape trei ani de existenţă. Unii au fost găsiţi în Pantelimon, alţii în zona săracă a Piperei, pe lângă stadionul Lia Manoliu şi fabrica Policolor, în Titan, Doamna Ghica, Bucureştii Noi şi Ferentari. Poliţia a mai găsit cai abandonaţi în oraşul Otopeni, în comuna Glina, la Bragadiru şi într-o pădure de la Baloteşti. O iapă a fost găsită într-un canal, alta avea arsuri grave pe tot spatele şi era gestantă. Unii cai erau loviţi de maşini, mulţi erau înfometaţi, epuizaţi sau sufereau de boli cronice. Majoritatea fuseseră munciţi până la extenuare şi bătuţi. Vara aceasta a ajuns la adăpost şi un cal înjunghiat de mai multe ori, cu un cuţit încă înfipt în spate.

Cei mai mulţi cai abandonaţi în Bucureşti provin din comuni108 • dor • toamnă 2010

tăţi sărace, au tras la căruţă până când n-au mai fost în stare, sau până când proprietarii lor au decis să respecte Codul Rutier care interzice încă din 2002 circulaţia atelajelor pe şosele naţionale şi în municipii. Bucureştiul este poate singura capitală europeană în care, în timp ce 650.000 de oameni merg zilnic cu metroul, câteva zeci se deplasează în căruţa trasă de cal. (În toată ţara erau înregistrate 730.000 de căruţe acum un an, faţă de 4,2 milioane de autoturisme.)

Legea protecţiei animalelor pedepseşte abandonul cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă penală între 1.000 şi 10.000 de lei. Dar făptaşii sunt aproape imposibil de

Calul e un fel de piesă de schimb: când nu mai poate munci, este înlocuit.

găsit. Conform organizaţiei internaţionale pentru protecţia animalelor Vier Pfoten, în cei zece ani de activitate în România nicio persoană care a reclamat abandonul de câini sau pisici nu a putut identifica autorii. La cai e şi mai dificil de stabilit vinovatul. Deşi toţi proprietarii sunt obligaţi să le pună microcip (sub piele în zona gâtului) şi să le facă paşaport, din totalul de 764.000 de cai din România au fost identificaţi electronic doar 608.320. Fără microcipul care să indice proprietarul, calul este al cui îl revendică, adică, de cele mai multe ori, al nimănui. Uneori, stăpânul sfărâmă microcipul cu patentul înainte să abandoneze calul.

Dincolo de cauzele imediate ale abandonului, povestea cailor din Toboc este, în esenţă, povestea relaţiei noastre cu animalele. Românii pun preţ doar pe cele care „aduc un beneficiu la stomac”, spune Kuki Bărbuceanu de la Vier Pfoten. Vaca, porcul şi găina au un statut privilegiat faţă de câine şi pisică, iar calul e un fel de piesă de schimb: când nu mai poate munci, este înlocuit. La noi, respectul pentru animale e doar o expresie care place ONG-iştilor, nu o realitate. În sudul ţării, un cal de căruţă valorează 300 – 400 de lei, aşa că, decât să-l hrănească tot anul, e mai ieftin pentru oameni să-l cumpere primăvara, să-l folosească cât dor • toamnă 2010 • 109

Poate că oamenii care abandonează cai nu sunt neapărat nesimţiţi. Dacă nu mai poţi să ţii calul și ești un om responsabil, ce faci?

110 • dor • toamnă 2010

e cald şi are ce mânca, iar toamna să-l lase pe câmp să se descurce singur.

Inconsecvenţa în relaţia cu animalele se vede şi la hergheliile care cresc cai de rasă de mii sau zeci de mii de euro, dar vând la kilogram exemplare perfect sănătoase pe care nu le mai consideră utile pentru reproducere sau mânji care au suferit traumatisme uşoare. Cai de rasă ajung la tăiere deşi ar putea fi cumpăraţi cu sume mici de iubitorii de animale. În acelaşi timp, în marile oraşe, samsarii le vând naivilor cai de căruţă la preţuri de până la 10.000 de euro, spunându-le că sunt de rasă.

Altă dovadă sunt cei aproape 4.000 de cai semisălbatici care trăiesc în pădurea Letea din Delta Dunării. După desfiinţarea CAP-urilor din zonă, oamenii au lăsat animalele în libertate, să mănânce pe gratis, iar acum le consideră vinovate pentru distrugerea păşunilor şi a speciilor rare de plante din rezervaţie. Caii de la Letea au fost comparaţi în ultimii ani cu mustangii din America de Nord, şi ei respinşi de cultura care îi valoriza până nu demult şi deveniţi o problemă federală pentru că epuizează păşuni care ar putea reveni crescătorilor de vite.

Lipsa de respect faţă de animale nu e specifică românilor.

Abuzul, neglijarea şi abandonul cailor sunt probleme care apar chiar şi în Marea Britanie, unde sunt circa 160 de organizaţii dedicate, faţă de două, câte sunt în România. În SUA, interzicerea sacrificării cailor a creat dificultăţi pentru stăpânii animalelor aflate la finalul vieţii. Costurile mari de eutanasiere şi cele de îngropare sau incinerare duc uneori la

abandon. În Africa de Sud, reprezentanţii organizaţiei internaţionale World Horse Welfare au văzut cai munciţi până la epuizare şi apoi lăsaţi să moară. În ţările central şi sudamericane, au întâlnit deseori cazuri de animale abandonate pentru că nu mai puteau munci sau pentru că se accidentaseră şi proprietarii nu-şi permiteau să plătească tratamentul.

Dacă n-ar fi existat centrul de recuperare din Toboc, majoritatea cailor abandonaţi în Bucureşti ar fi umblat pe străzi în căutare de hrană până când ar fi provocat accidente de circulaţie, ar fi lovit oameni sau ar fi murit de foame. Pentru unii, sfârşitul cel mai probabil era abatorul. Pentru toţi, Centrul „Steaua Speranţei” e o salvare de la moarte.

Mulţi dintre caii de aici nu vor mai putea trage niciodată la căruţă şi nici nu vor deveni cai de echitaţie. Caii sănătoşi şi tineri au şanse de recuperare, dar tot ce pot spera voluntarii pentru ceilalţi e să-şi trăiască restul vieţii aici. Pentru asta, adăpostul trebuie să supravieţuiască.

3.

Doiniţa, o iapă de 10 ani, a ajuns la adăpostul din Toboc în iunie 2008. Fusese lovită de un TIR şi avea o fractură la umărul stâng. Era gestantă în luna a noua şi nu putea sta în picioare.

Veterinarii au vrut s-o eutanasieze, dar adăpostul a refuzat.

I-au confecţionat un ham cu 12 curele care o ţinea suspendată cu un cadru metalic de tavan. Harnaşamentul a ţinut-o în picioare aproape două luni şi i-a susţinut abdomenul până la naştere. Fractura s-a vindecat, dar piciorul stâng din faţă i-a rămas puţin mai scurt decât dreptul. În locul rănilor i-au rămas pe piele semne negre.

Doiniţa e „păstrăvie”, cu părul alb presărat de picăţele cenuşii şi coama sură. La mijlocul verii, a fătat-o (prematur) pe Speranţa, o mânză neagră care a devenit în scurt timp favorita voluntarilor. Au răsfăţat-o cum au ştiut şi, când a împlinit un an, i-au adus chiar şi un tort cu lumânări şi i-au cântat La mulţi ani. După ea au numit adăpostul.

Acum trei ani, medicul veterinar Ilinca Cioculescu era nouvenită în Clubul de Echitaţie Bucureşti din Băneasa. Cu două zile înainte de Crăciun, viceprimarul de atunci al Capitalei, Răzvan Murgeanu, a cerut ajutorul clubului pentru un cal abandonat într-un parc din Floreasca. Clubul nu putea să-l ţină, fiind un pericol pentru ceilalţi cai, aşa că unii membri, printre care şi Ilinca, au făcut rost de o rulotă specială şi l-au dus pe Ghiocel, cum l-au botezat, la Institutul de Seruri şi Vaccinuri Cantacuzino.

A fost o iarnă grea, după o vară secetoasă, în care nu s-au făcut furaje. Din ce în ce mai mulţi cai, goniţi de pe câmp de foame şi de frig, au ajuns în oraş. Lumea se panica văzându-i în trafic, iar poliţiştii nu ştiau cum să-i priponească, aşa că apelau tot la Club. Membrii n-aveau altă soluţie decât să se roage de unii şi de alţii să găzduiască nişte cai bătuţi,

slabi şi bolnavi. Proprietarul unui service auto de la Baloteşti a ţinut trei într-o hală improvizată; Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2, a adăpostit câţiva într-o fostă seră; un cal a ajuns la Facultatea de Medicină Veterinară; altul, la Grădina Zoologică de la Băneasa. Până la urmă, Ilinca şi-a asumat responsabilitatea acestor cai.

Ilinca şi-a dorit de mică să călărească, hrănită cu poveştile de cavalerie ale tatălui vitreg, dar mamei îi era prea frică să o lase. A învăţat să călărească abia la 24 de ani, la Steaua; nici nu visa că ar putea avea vreodată calul ei. Dar acum trei ani, când fiica ei cea mare, Maria, şi-a dorit un cal, a ajuns la Clubul de Echitaţie (unde urma să-l ţină, contra unei taxe de pensiune). La sfatul unui prieten, a mers la herghelia din Slatina şi a cumpărat-o cu 1.000 de lei pe Şaga, o iapă din rasa Shagya Arab care urma să fie sacrificată. După ce Şaga l-a fătat pe Aram, Ilinca a dăruit-o unui crescător de cai din Germania; pe Aram l-a păstrat şi a mai cumpărat-o pe Suava, o iapă Pursânge Englez, pe care o ţine la un club de echitaţie din Adunaţii Copăceni.

Când a hotărât să apuce hăţurile problemei cailor abandonaţi, a intrat în audienţă la primarul general de atunci, Adriean Videanu. A ajutat-o şi prietena ei Cristina Ţopescu, care i-a propus să facă o emisiune la Prima şi să filmeze audienţa. Planul a funcţionat: Ilinca a obţinut un spaţiu în pepiniera Toboc. Era o curte lungă de vreo 50 de metri şi lată de vreo 20, în zona cu ateliere şi depozite ale Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, într-o pădurice prin care pasc uneori cai şi oi.

Ajutată de prieteni, Ilinca a amenajat rapid trei grajduri şi nişte camere pentru îngrijitori. La începutul lui 2008 au ajuns aici primele animale. Le-au întâmpinat o duzină de voluntari, unii studenţi la Medicină Veterinară, alţii doar iubitori de animale care aflaseră despre adăpost de la televizor, unde povestea cailor a fost prezentată de mai multe ori.

De atunci, toţi caii abandonaţi în Bucureşti şi împrejurimi au ajuns la Toboc. Poliţia a sunat-o la fiecare caz pe Ilinca şi ea a primit toate animalele, a strâns de la donatori bani pentru furaje – o avocată i-a asigurat necesarul pentru doi ani –, rumeguş, medicamente şi tratamente, a făcut lobby pentru adăpost şi a angajat îngrijitori. În septembrie, Centrul avea un grăjdar care locuieşte acolo şi încă unul care îl ajuta în timpul zilei. „Poate că oamenii care abandonează cai nu sunt neapărat nesimţiţi”, spune Ilinca. „Eu i-aş călca în picioare dacă aş putea! Dar am stat mult şi m-am gândit. Poate sunt şi oameni care nu au altă soluţie. Dacă nu mai poţi să ţii calul şi eşti un om conştient şi responsabil, ce faci? Îl duci la abator.

Transportul te costă câteva milioane pe care poate ţi le iei din ce-ţi plătesc ăia pe cal. Aşa că mai bine îl laşi să pască, iarba aia şi aşa nu o ia nimeni. E un fel de fatalitate.”

Ilinca se ocupă de tot ce ţine de adăpost, mai puţin tratamentul medical al cailor. Le face injecţii copiilor ei fără să clipească şi tratează pisoi firavi în cabinetul ei veterinar din centrul Capitalei, însă de cai îi este prea milă să se atingă. Blondă, cu bretonul în ochi, Ilinca poartă mai mereu la gât un lanţ de argint de care atârnă o cruce şi un pandantiv cu un căluţ cabrat. Vara îşi petrece dimineţile la adăpost şi după-amiezele la cabinet, asta când nu merge să-şi vadă propriii cai. dor • toamnă 2010 • 111

4.

Dintre cele peste 70 de animale care au trecut în aproape trei ani pe la adăpostul din Toboc, câteva au murit de boală sau de bătrâneţe, unele au fost eutanasiate şi mai multe au fost date spre adopţie – poveştile lor sunt mai fericite decât a lui Tarzan. Caii rămaşi la adăpost s-au împrietenit cu voluntarii.

Flavia Cioceanu, 22 de ani, absolventă de Limbi Străine, a ajuns la adăpost acum două veri, după ce o prietenă aflase de el de pe un forum. Nu mai avusese niciodată de-a face cu cai când a ales-o pe Ordonanţa, o iapă de 12 ani, sură rotată – cu „bănuţi” albi pe piele – găsită în adăpostul de câini din Glina.

Avea o rană urâtă la piciorul stâng din spate, nu vedea cu un ochi şi era gestantă de vreo lună. Flaviei îi era frică de cai, iar Ordonanţa era considerată periculoasă. Grăjdarii au avertizat-o că s-ar putea să muşte sau să dea cu piciorul. Dar, până la urmă, Flavia s-a ataşat de ea. Deşi e o fetişcană subţire ca un pai, a învăţat să domine caii, să-i tragă de căpăstru când se ridică pe picioarele din spate şi să ţipe la ei ca grăjdarii: „Hooo măă, hooo!”.

112 • dor • toamnă 2010

Anul trecut, într-o seară pe la mijlocul lui iunie, Ghiţă Avram, îngrijitorul de pe atunci de la adăpost, un bărbat pe la 30 de ani, cu păr creţ şi zâmbet de ştrengar, a dat sfară-n ţară că Ordonanţa se pregătea să fete. Pe la nouă, Flavia era deja la adăpost împreună cu alţi voluntari, nerăbdătoare să vadă cum vine pe lume mânzul iepei preferate.

Ghiţă îi aşternuse Ordonanţei un strat gros de paie şi o lăsase singură. Becul din grajd lumina slab, era cald şi iapa respira greu. După miezul nopţii au intrat cu toţii în grajd; trecuse deja de ora unu când grăjdarul a intrat în boxă, a băgat mâna cu multă grijă în pântecele iepei şi i-a rupt apa. Placenta s-a spart uşor, lichidul s-a scurs şi au început să se vadă picioarele mânzului. Flavia era aşa de emoţionată încât a uitat să mai ţină drept camera de filmat. Ordonanţa împingea în timp ce Ghiţă trăgea de picioarele mânzului. Din resturile de placentă a apărut un mânz negru şi lucios. Ghiţă i-a luat imediat capul în mâini şi i-a suflat în nări ca să strănute şi să înceapă să respire.

Când Ordonanţa s-a ridicat, grăjdarul a împins mânzul spre ea şi iapa a început să-l lingă. După vreo 20 de minute, mânzul s-a ridicat şi el. Picioarele lungi şi subţiri ca nişte beţe îi tremurau şi a căzut de câteva ori până şi-a căpătat echilibrul. „E băiat”, a anunţat Ghiţă şi i-a spus Flaviei: „Tre’ să dai de băut!”. A doua zi, când a venit Flavia cu fursecuri şi suc, Ghiţă își dăduse deja seama că mânzul Ordonanţei e de fapt o mânză – Ilinca a botezat-o Graţiela.

5.

În vara lui 2009, când voluntarii au scos cei mai blânzi cai în Parcul Crângaşi să plimbe copii şi să strângă fonduri pentru adăpost, vedeta a fost Stela. Neagră, cu o stea albă în frunte, iapa i-a lăsat pe copii să o călărească, să o tragă pe păr, ba chiar să-i facă din coamă codiţe, câştigând aşa bani pentru construirea unui manej în apropierea adăpostului. Stela e unul dintre cei mai bătrâni cai – are vreo 20 de ani – şi a fost găsită în martie 2008 legată de un gard, în Bucureştii Noi. Părul îi luceşte negru în soare. E ţesălată mai des decât ceilalţi cai pentru că stă cuminte şi primeşte mai multe mere de la vizitatorii adăpostului pentru că ştie să le apuce delicat din palmă.

După ce s-a construit manejul, Stela şi Nataşa, o iapă murgă de 12 ani, cu picioarele complet negre şi coamă cu reflexe roşcate, au devenit cai de terapie. Ilinca a adus la adăpost copii cu autism, paralizie sau alte dizabilităţi de la centre de plasament din Bucureşti şi i-a ajutat să se apropie de animale, să le mângâie şi să se suie pe ele. Au călărit în manej asistaţi de Ghiţă, unii progresând vizibil. Au fost chiar cazuri de copii autişti care nu erau atenţi la nimic, dar s-au îndrăgostit de cai. În primăvară, cu o săptămână înainte de Paşte, Centrul a dus-o pe Nataşa şi un armăsar în Herăstrău ca să plimbe copiii. Au venit şi voluntari să lipească afişe, să ajute copiii şi să dea informaţii despre adăpost. Era cald şi frumos, iar de la micul parc de distracţii din apropiere bubuia muzică pentru copii. Ilinca a adus o urnă din plastic transparent, închisă cu un lăcăţel, în care s-au strâns până la sfârşitul zilei aproape 1.300 de lei din donaţii. Nataşa era gătită cu un căpăstru din piele neagră, ştrasuri şi ciucuri roşii. Un grăjdar o ţinea de ham şi o voluntară susţinea în şa copiii; două ture de peluză costau 10 lei.

Catinca, o fetiţă de şase ani cu o bască tricotată multicoloră pe cap, se agita aşteptând să-i vină rândul. Le-a explicat voluntarilor că urcă pe cal de când avea trei ani şi că are experienţă. „Ştiu regulile de cai”, a spus şi a numărat pe degete: „Distanţa să fie ţinută, spatele drept”. Când a încălecat pe Nataşa, Catinca nu şi-a mai încăput în piele de bucurie. S-a interesat de unde vin caii, ce s-a întâmplat cu ei şi s-a mirat să afle că au fost abandonaţi. Apoi l-a întrebat pe tatăl ei, care tocmai lăsa 10 lei în cutia transparentă: „Tati, pot să-mi aduc toată alocaţia pentru căluţi? Şi banii din puşculiţă?”.

După aproape trei ani în care Centrul „Steaua Speranţei” a fost finanţat din donaţii şi sponsorizări, vara aceasta Ilinca a semnat un contract cu Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (ALPAB). Din august, autorităţile acordă 20.000 de lei pe lună pentru întreţinerea şi funcţionarea adăpostului, bani cu care Ilinca plăteşte grăjdarii şi administratorul, hrana şi îngrijirile medicale ale cailor, rumeguşul, transportul şi orice mai e nevoie. În plus, ALPAB s-a angajat să renoveze spaţiul, să organizeze activitatea de

agrement şi să pună pază, necesară pentru că mai mulţi armăsari au fost furaţi.

Printre animalele aflate la adăpost sunt şi doi cai de rasă, născuţi la herghelia Jegălia, Călăraşi, şi propuşi pentru sacrificare de mici din cauza unor probleme la picioare. Ilinca i-a cumpărat acum un an pe amândoi cu 250 de lei şi i-a adus la Bucureşti. Cei doi mânji sunt acum vindecaţi şi în curând vor deveni armăsari buni de călărie. Cu astfel de cai, ALPAB ar putea transforma adăpostul din Toboc în centru de echitaţie, opţiune discutată deja de câteva luni.

Parteneriatul cu ALPAB a avut şi efecte secundare. Procesul de adopţie s-a îngreunat cu mai multe acte şi semnături; caii sănătoşi nici nu se mai dau spre adopţie, fiind păstraţi pentru viitorul centru de echitaţie. Şi cum doar aceştia sunt de obicei adoptaţi, numărul cailor de la Toboc tot creşte de la începutul anului.

Din banii plătiţi de autorităţi, Ilinca poate hrăni doar 25 de cai – întreţinerea unuia costă, lunar, circa 800 de lei.

Criza şi sărăcia au subţiat donaţiile şi au crescut numărul cailor abandonaţi în Bucureşti şi împrejurimi. În septembrie, în Toboc erau deja 34 de cai. Cei sănătoşi sau recuperaţi erau antrenaţi pentru echitaţie, restul păşteau liniştit în pepinieră, în aşteptarea unui viitor nesigur despre care s-a pronunţat de câteva ori şi cuvântul „abator”.

Construirea unui grajd mai încăpător şi cosmetizarea adăpostului ar putea face din „Steaua Speranţei” un centru de echitaţie cu preţuri accesibile, în care caii sănătoşi i-ar susţine pe cei bolnavi sau prea bătrâni. Dar banii pentru un proiect de renovare pe care chiar ALPAB l-a întocmit nu au venit încă şi se apropie iarna. Ilinca mai poate să improvizeze soluţii – să cazeze câţiva cai în garajul în care ţineau până acum ovăzul şi fânul –, dar nu pe termen lung. Caii vor sta tot mai înghesuiţi şi, cu venirea frigului, abandonurile se vor înmulţi.

6.

Tarzan, roibul cu pată albă în frunte, s-a întors în Toboc de la abatorul de lângă Botoşani la începutul anului trecut. Era subnutrit, avea pe gât o rană roşie de la dârlogi, iar pe spate şi pe cap i se întindea o infecţie urâtă de la o ciupercă. Andrei, unul dintre voluntari, l-a spălat, i-a tuns coama şi bretonul, i-a tratat infecţia, l-a ţesălat şi l-a făcut din nou frumos. Calul s-a recuperat complet şi ar fi putut deveni animal de hipoterapie sau de echitaţie pentru copii, căci era foarte blând. Doar că n-a mai apucat. În vara lui 2009, Tarzan a fost furat din pepiniera de lângă adăpost, unde fusese scos la păscut, şi nu s-a mai auzit nimic de el. Cu stăpâni noi, a alunecat probabil iar pe spirala de abuz şi neglijenţă care l-a adus deja de două ori la adăpost. Dacă nu a sfârşit la abator, poate va ajunge iar la Toboc. Aici ar mai avea o speranţă. dor • toamnă 2010 • 113

de cristian lupșa fotografii de Cosmin Bumbuţ

Au trecut 10 ani de când Doru Trăscău visa să cucerească lumea cu AB4. Acum se pregăteşte s-o facă cu The Mono Jacks.

114 • dor • toamnă 2010

L

a sfârşit de august, într-o sâmbătă, Doru Trăscău şi colegii lui din trupa The Mono Jacks s-au strâns în studioul de la subsolul unui club bucureştean ca să înregistreze câteva piese noi. Pe una dintre ele, Come Back Girl, o cântaseră într-un concert la care asistase şi directorul muzical al Radio Guerrilla, care le-a spus că piesa rupe şi că vrea s-o difuzeze. A fost un motiv la fel de bun ca oricare să coboare în „The Great Below”, studioul păstorit de muzicianul Andrei „Robin” Proca (vocalul Robin and the Backstabbers). Tot el le-a fost inginer de sunet iarna trecută, când au înregistrat un prim calup de piese, printre care şi mai cunoscuta Maria. Acum voiau să tragă ce compuseseră între timp – poate reuşeau vreo trei în cele două zile. Suficiente pentru un EP. Pentru Doru, ar fi primul disc fizic după şapte ani, pauză cauzată nu doar de costurile de producţie sau tranziţia muzicii pe suport virtual, ci şi de un interminabil lanţ de ghinioane care au omorât şi reînviat trupa cu care şi-a făcut debutul în 2000 şi cu care mulţi îl asociază încă, AB4. În 2008, întrun moment de pauză cu AB4, Doru a pornit The Mono Jacks (TMJ). Voia să continue să cânte, să creeze, să tragă de un vis care poate părea naiv la un bărbat trecut de 30 de ani, căsătorit, tată şi cu o slujbă de birou: să reuşească în muzică. Sigur că ar fi fost frumos s-o facă cu AB4, prima dragoste. Dar de ce nu i-ar ieşi alături de Dorian, Alex şi Florin, The Mono Jacks?

Doru e un tip modest şi rezervat. Constituţia firavă nu-l evidenţiază în mulţime – bicepşii lui sunt cât încheietura altora. E osos, are părul blond-cenuşiu căzut peste frunte şi ochii albaştri impunători. S-a născut în aprilie 1978 în cartierul bucureştean Berceni, unde a copilărit cu fratele lui, George, partenerul preferat de bătaie (joaca se lăsa deseori cu sânge). Mama era învăţătoare, tatăl lucra la Poligrafie.

N-au fost momente revelatoare în copilărie care să-l îndrepte spre muzică, deşi ar putea să construiască o legendă în jurul 116 • dor • toamnă 2010

zilei în care a fugit de acasă, pedepsit fiind, ca să meargă cu clasa – şi cu Mihaela, colega de care era îndrăgostit– într-o excursie, iar la întoarcere şi-a luat o bătaie memorabilă de la tata. Ţine minte că era în baie, se spăla pe ochi de lacrimi şi îngâna ceva, când l-a auzit pe tatăl lui spunând: „Zi şi tu, mă nevastă, ce să-i fac? Hristosu’ mă-sii. Cincizeci de curele şi el cântă”. În adolescenţă s-a apucat să zdrăngăne chitarele cu băieţii de la bloc, deşi nu prea gusta folkismele de foc de tabără pe care le cânta majoritatea. Şi-a făcut curaj şi s-a înscris cu un prieten la festivalul „Om bun” – cele două piese cântate atunci au fost prima urcare pe scenă. Victor Socaciu, care era în juriu, bătea din picior pe ritm. Au mai cântat la un festival, dar au fost eclipsaţi de alţi debutanţi, Talisman. Doru şi-a găsit locul în muzică lipindu-se de televizor când se dădea Alternative Nation pe MTV. Urmărea orchestraţia, structura şi apoi repeta de unul singur – cu chitara şi vocea – tot ce auzea la R.E.M., Live, Green Day şi, desigur, Nirvana.

Prin 2000, împreună cu un prieten basist, au intrat în formaţia Melcii Sprinteni. A venit un toboşar, a plecat basistul, apoi, la un moment dat, a venit Janin Pasniciuc (acum chitarist la Partizan) şi a tot adus oameni până s-a sudat o primă formulă. Şi-au spus R.A.M.A. (Regia Autonomă de Muzică Alternativă), nume la care au renunţat repede din cauza suprapunerii cu margarina. Şi-au spus apoi AB4, o trupă în care influenţa grunge-ului Nirvana era limpede: îşi încheiau concertele cu un cover după Smells Like Teen Spirit şi aveau şi un hit inspirat de About a Girl. Se numea Despre o tipă şi începea aşa: „Am nevoie de o prietenă, uşuratică / Cu vederi foarte largi şi carismatică”.

Pe atunci, rock în România era Iris, viitorul era Direcţia 5 şi, cu indulgenţă, Viţa de Vie. Timpuri Noi erau consideraţi underground, iar şcoala alternativă – Omul cu Şobolani, Coma, Implant pentru Refuz, E.M.I.L., AB4 – era condamnată la beciurile bucureştene. Dintre toţi, Doru ieşea în evidenţă: era o aşchie de bărbat, cu părul blond-platinat făcut ţepi, cu

„ Nimic nu m-ar putea opri să fac muzică. Chiar dacă ar trebui s-o iau a treia oară de la capăt.” ochii albaştri subliniaţi cu dermatograf şi îmbrăcat în fustă (ulterior a pus pe el şi o blană, împrumutată de la o vecină). Şi era furios – avea un zbucium în priviri şi o descătuşare pe scenă care îl făceau greu de ignorat.

Astăzi e mult mai calm şi priveşte acei ani cu o nostalgie înţelegătoare. Nu e foarte mândru de calitatea sunetului de pe primul album AB4, Toxic, şi spune că îi vine greu să-l asculte.

La machiaj şi fustă a renunţat după vreo doi ani – era încă prea mult pentru România şi-i era greu să-şi asume rolul de ciudat, mai ales la cântările din afara Bucureştiului. Încet-încet, AB4 şi-a schimbat componenţa şi s-a fisurat. În 2003, când au scos Broken Trust, un album în engleză, aveau deja un italian în componenţă. În următorii ani, după ce Doru a încercat de câteva ori să-şi construiască o viaţă în Italia, au ajuns să fie trei. Activitatea muzicală era aproape inexistentă.

AB4, îi place lui Doru să spună, e o poveste în care extazul alternează cu agonia. De fiecare dată când simţeau că vor reuşi, ceva îi aducea înapoi la linia de start. A reuşi – când eşti o trupă românească care cântă rock în engleză – nu înseamnă să fii Kings of Leon. Înseamnă să poţi să-ţi plăteşti chiria din muzică, să te ocupi doar de cântat, compus, înregistrat etc. La asta a visat Doru dintotdeauna.

De câteva ori, cu AB4, visul a fost aproape. Atunci când au câştigat „Best Romanian Act” la European Music Awards, dar apoi s-a spart trupa. Atunci când s-a mutat în Italia şi au relansat Broken Trust, dar casa de discuri a hotărât să nu-i mai promoveze. Atunci când şi-au regăsit vibe-ul creativ, dar celor trei italieni le era prea greu să-şi dea demisia şi să se mute în România. („Chimia s-a stins la distanţă. Ca să faci o bilă de foc, trebuie să fii acolo.”)

Ultima încercare au avut-o în 2009. Doru înfiinţase deja TMJ, dar a pus trupa pe pauză ca să înregistreze cu AB4 la Roma – „ultima şansă”, i-a spus el. Discul le-a rămas însă pe calculatoare, pentru că n-au avut bani să-l scoată. Ca să pecetluiască şirul de ghinioane, după ce AB4 au cântat la Sziget Festival, n-au reuşit să ajungă la timp la Bucureşti ca să deschidă pentru Editors.

Cu TMJ, Doru nu încearcă să reîmpacheteze AB4. A căutat oameni cu lucruri noi de spus şi i-a găsit. Cel mai bun semn e că la concerte nimeni nu cere AB4; un lucru de care se temeau.

TMJ au un sunet proaspăt, cu acele condimente caracteristice indie-rock-post-punkului britanic şi american ferit încă de infuziile electro. (Doru a fost prins în ultima vreme de trupe ca Interpol sau The National.) În studio, e animat, volubil şi se joacă cu corzile Fenderului. Simte presiunea, dar e pozitivă. Când Alex, basistul, se beşteleşte pentru că nu i-au ieşit notele, Doru îl consolează, povestindu-i cum odată era cât pe ce să facă un scor ridicol de mare la Tetris, dar a clacat exact când a observat ce bine îi merge. Doru şi-a câştigat autoritatea după ani de julituri, dar nu şi-o impune dictatorial. Preferă dezbaterile şi spune că

n-ar putea crea fără ajutorul unei trupe. Oricâte idei ar avea despre ritmul tobei, Dorian sigur va aduce o floricică în plus ca să-l definitiveze. „Bine, formaţia”, exclamă Doru după o dublă reuşită la Come Back Girl.

Sunt atenţi la fiecare sunet şi Robin îi ajută să decidă ce trebuie reluat. O fac cu drag de două, de trei, de şapte ori dacă trebuie. „Arta creşte odată cu tine”, spune Doru. Când era tânăr nu avea nici cunoştinţele, nici siguranţa de a bibili atât de mult compoziţiile; acum percepe mai bine particularităţile fiecărui instrument.

TMJ repetă de cel puţin trei ori pe săptămână, deşi toţi au un job de zi (în marketing, sales sau chiar la Stat). Doru e designer la gigantul jocurilor video Electronic Arts, unde cel mai recent a lucrat la varianta de mobil a FIFA 2011. Face design de ani buni, îi place, dar e secundar muzicii; mai degrabă o modalitate de a o susţine. „Vreau să fac muzică până la adânci bătrâneţi. La un moment dat voi face doar asta.”

Doru e sincer cu visul său şi n-ai de ce să nu-l crezi. Dacă Matt Berninger de la The National a fost web designer înainte să abandoneze jobul pentru muzică, el de ce n-ar putea? „Muzica e ca un drog. Să poţi să simţi că poţi fi în faţa unor oameni, să exprimi ceva şi lumea să te admire pentru asta e fantastic. De ce să nu continui?”

Laura şi Luca, băiatul lor de 3 ani, sunt cealaltă parte importantă a vieţii lui. E împreună cu Laura din liceu, de peste 15 ani, şi sunt căsătoriţi de şase. Laura e inginer şi n-are legătură cu muzica – e mai degrabă omul lângă care Doru îşi găseşte liniştea. Uneori, ea îi mărturiseşte că simte că-i scapă ceva la el, sau că e invidioasă că nu-l poate avea aşa cum e pe scenă. Şi mogâldeaţa de Luca e uneori gelos pe tati, mai ales când îl surprinde prin casă cântând la chitară. Atunci vine şi se strecoară în braţele lui, punându-se între Doru şi chitară.

Uneori îl acompaniază la setul lui de tobe de jucărie.

Până la urmă, Now in Stereo a devenit din EP, album. (DoR a organizat un concurs de design pentru copertă.) Va ieşi pe bune, palpabil, toamna asta. Doru e fericit. TMJ au concerte, li se difuzează piesa la radio, au fani. E un moment propice, poate chiar unul crucial. Doru ştie că, dacă muncesc suficient şi continuă să creeze şi să cânte, nu e imposibil să ajungă la câteva sute de euro pe lună, de om, suficient cât să facă doar asta. „Va veni momentul când va trebui să rupem pisica în două. Sper doar să nu mai fie aceeaşi presiune ca la AB4.”

Nu e naiv. Vorbeşte din experienţa solistului de care s-a râs când a fost întrebat, la începutul carierei, ce vise are pentru AB4. A răspuns aşa: un concert unplugged à la MTV, un concert la Polivalentă, statueta pe arc de la MTV. Până la urmă, le-a bifat pe toate. Cu TMJ încă nu şi-a făcut o listă clară, dar e o imagine care-l tot urmăreşte: „Îmi imaginez un concert în Hyde Park în Londra, cu multă multă lume care la un moment dat acompaniază linia melodică a chitării.” dor • toamnă 2010 • 117

Purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei vrea să-ţi insufle siguranţă Și apare peste tot ca s-o facă. ÎL VEZI pe stradă, la TV, pe Internet Și, dacă vrei, poţi ORICÂND SĂ-I DAI UN TELEFON. 120 • dor • toamnă 2010

Pe holul îngust și fără ferestre de la parterul sediului Poliţiei Capitalei se află un acvariu. E cocoţat pe un dulap negru, lipit de perete. Apa verzui-vâscoasă de la resturile de plante sugerează că înăuntru, odată, au înotat peşti. Lângă acvariu sunt două cutiuţe prăfuite, pe jumătate pline cu mâncare de peşti şi o plasă mică, verde, care slujea la mutarea lor când li se schimba apa. Lângă acvariu, în capătul holului, e o uşă pe care scrie „Şeful biroului de presă”. Pe el îl aştept. Şeful e Christian Ciocan, comisar-şef, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, poate cel mai cunoscut poliţist din România, tipul grizonant cu ochi căprui şi arătos, pe care îl vezi în uniformă la TV, la toate orele, dând declaraţii despre jafuri, arestări, accidente, dar şi despre viaţa lui personală, şarmeurul

Christian Ciocan te iubeȘte De Tea Teodorescu Fotografii de Andrei Pungovschi

căruia îi place lumea mondenă şi care pune presa pe jar când anunţă că se însoară, internautul care a atins limita de prieteni pe contul personal de Facebook, bărbatul care nu se sfieşte să le spună „te iubesc” tuturor, bărbaţi sau femei.

Când apare, ne strângem mâinile şi intrăm în biroul mereu închis dacă el nu e acolo. E o cameră de 6 pe 4 metri, cu un geam mic acoperit de jaluzele verticale, galbene. De la el se vede interiorul curţii Poliţiei Capitalei şi Calea Victoriei. „Depinde ce vrei să vezi”, îmi spune Ciocan. „Eu văd Calea Victoriei.” Biroul e vraişte, cu hârtii, cărţi şi dosare de plastic aruncate de-a valma. Pe nişte umeraşe atârnă uniformele: uniforma de reprezentare, o geacă de piele, o scurtă de toamnă – iarnă, două tricouri, patru tricouri de intervenţie, cu epoleţi şi in-

scripţionate pe spate, câteva perechi de pantaloni bleumarin la dungă şi mai multe cămăşi cu mânecă lungă. Într-un colţ e pupitrul de lemn de la care dă sincroane pentru televiziuni, cu steagul României, al NATO şi al Uniunii Europene în spate.

Pe pereţi stau înrămate câteva articole de ziar despre Poliţia Capitalei şi 23 de diplome (alte 13 sunt îndesate prin mape, pe altele nu le găseşte). Le-a obţinut cu diverse ocazii: „În semn de preţuire şi respect la aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea serviciului Omoruri”; premiul Academia Caţavencu la categoria „Gândesc, deci mă risc”; o diplomă de la restaurantul Carul cu Bere: „Pentru Boier Christian, pentru că ne-ai făcut deosebita cinste de a-ţi petrece ziua de naştere cu noi, ziua în care dumneata ai făcut ochi pe această lume”. dor • toamnă 2010 • 121

Mă aşez într-unul dintre cele două fotolii şi mă afund aşa de adânc încât muchia biroului îmi vine undeva la nivelul gâtului; trebuie să ridic ochii ca să-l pot privi. Ciocan are aproape 41 de ani și e de cinci ani în Poliţia Capitalei – prin presă se zvoneşte că n-ar spune nu şefiei Inspectoratului de Poliţie Dolj. Viaţa personală e cu semn de întrebare. La începutul anului presa îi făcea lista invitaţilor la nuntă; acum nu se mai aude nimic.

N-au trecut zece minute de când ne ştim, că Ciocan începe să-şi turuie CV-ul: a intrat în Poliţie în ’90, ca agent de ordine publică în Caransebeş, apoi l-au băgat la circulaţie, unde „era crema”. În timp ce colegii lui dădeau câte două-trei amenzi pe zi, el spune că dădea 50. În ’93 a intrat la Academia de Poliţie din Bucureşti, al 39-lea din 41. La Academie a făcut și Facultatea de Drept. În 1995 a intrat la Crimă Organizată, a făcut şi un curs post universitar de un an la Timişoara (1999-2000) şi abia apoi a trecut în relaţii publice. În 2000 a devenit purtător de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al IPJ Mehedinţi, de unde s-a mutat în 2005 în Capitală.

Vorbește fără punct, așa repede că abia găsesc loc să-l întreb cum se face că un om care reprezintă imaginea Poliţiei Capitalei are la intrare în birou un acvariu deprimat şi părăsit. „Daaa?”, mă întreabă surprins. „Stai aşa.” Formează repede un număr de pe fix şi-l cheamă pe Gabi, un tip masiv, brunet și cu barbă, îmbrăcat într-o cămaşă largă, cadrilată. Se ocupă cu redactarea materialelor de presă şi tot el e cel care trebuia să se ocupe de acvariu, pentru că în urmă cu 10 ani a fost crescător de peşti de acvariu.

122 • dor • toamnă 2010

– Gabi, unde-s peştii?, întreabă Ciocan.

– Au murit, răspunde Gabi cu o mutră serioasă.

– Au murit? Parcă mai erau doi.

Gabi tace.

– Hai mă, poate-s ascunşi pe undeva... Ce, i-ai aruncat tu?

– Au murit.

– De ce?

Gabi nu răspunde. Ciocan repetă întrebarea. Nimic. Apoi Gabi pleacă. „Din indolenţă au murit”, zice Ciocan şi calculează rapid că în ultimii doi ani a băgat în acvariu, din buzunarul lui, peste 3.000 de lei. L-a adus când a reamenajat sediul biroului de presă, „ca să dea o pată de culoare şi pentru că un acvariu e relaxant de privit”. Spune că va aduce un specialist în acvaristică, să-l facă ca lumea.

Rolul lui Ciocan e să reprezinte imaginea Poliţiei Capitalei, să răspundă la întrebările şi solicitările jurnaliştilor, să-şi ţină echipa unită şi mulţumită. Pentru informare şi relaţia cu presa, Poliţia Capitalei dispune acum de un serviciu. Nu mai e birou de presă, chiar dacă pe uşi mai scrie aşa. „Un birou e în subordinea unui serviciu”, îmi explică Ciocan, „nu are putere de decizie în organizaţie. Serviciul e un întreg sistem”. Îmi dă ca exemplu câteva dintre proiectele pe care le-a pus pe picioare: site-ul politiacapitalei.ro (după modelul Los Angeles Police Departament), platformele de Messenger, Twitter şi Facebook prin care, împreună cu colegii, ţine legătura în permanenţă cu cetăţenii, revista Poliţiei Capitalei. „E o vorbă prin instituţii: Ce faci? Ce să fac, vechime. Eu n-am venit să fac vechime.”

Spune că face toate astea pentru că cetăţenii trebuie să ştie ce face Poliţia, trebuie să simtă că Poliţia e alături de ei, că e acolo când au nevoie. Un studiu făcut de GfK în 2010 în 19 ţări europene, pe diferite categorii profesionale, arăta că în România Poliţia e abia pe locul şase la capitolul încredere, după Pompieri, Poştă, Armată, profesori şi Biserică. Doar 54 la sută din români spun că au încredere în Poliţie, în timp ce în ale ţări procentul atinge şi 75 la sută.

Ciocan vrea să schimbe asta. Se grăbeşte să-mi arate şi cele două îndrumare pe care le-a scos: Noţiuni utilizate în relaţia Poliţie-Mass-media, cu copertă roşie, şi Ghidul relaţiilor Poliţie-Mass-media, cu copertă albastră. Vrea să mai scoată şi altele, ca la final să obţină ROGVAIV. Înainte să mi le dea, îmi lasă un autograf pe prima pagină: „Lui Tea, cu prietenie.

Christian Ciocan”. Numărul lui de telefon, unicul (n-are telefon de serviciu) – 0757.123.456 – îl dă oricui. Telefonul – un Samsung cu o cameră foto modestă – sună în medie de 400 de ori pe zi, dar spune că sunt zile când ajunge şi la 700. Nu m-ar mira, având în vedere că multe apeluri decurg aşa: „Da, Ciocan sunt. Sună la Graţiela, îţi dă ea”. Sau: „Ciocan. Da, bine. Te pup. Te iubesc”. A plătit la Orange 15 euro pentru un număr simplu, în urcare neapărat (n-ar fi acceptat în veci 0757.654.321). Şi-a negociat 1.500 de minute pe lună în orice reţea, iar factura îi vine cam 100 de lei.

La serviciul de presă al Poliţiei Capitalei lucrează opt oameni, cu tot cu Ciocan. Petrică Dumitru e veteranul, de 12 ani acolo. „Vine unu’ al dracu’”, asta se auzea înainte să vină Ciocan. Dumitru povesteşte că pe vremea aia erau trei birouri, unul ocupat de şef și încă două, mai înghesuite și despărțite de un zid. Colegii nu comunicau foarte bine, iar când voiau să-şi spună ceva, băteau cu putere în zid. „A trebuit să vină domnu’ Ciocan să dărâmăm zidu’ ăsta.”

Au scos zidul, au mărit camera şi au orientat birourile ca să nu stea cu spatele unii la alţii. Au schimbat mobila şi mocheta, iar Ciocan i-a convins să pună pe pereţi fotografii cu ei, ca să simtă că e locul lor. În fotografii sunt foşti şi actuali angajaţi zâmbăreţi, surprinşi la birou, în faţa calculatorului. Dumitru spune că modelul a fost copiat şi de alte departamente. Pe acelaşi principiu, el l-a convins pe Ciocan să-şi înrămeze diplomele: „Nu ca să se laude, ci pentru că evidenţiază un drum”.

Dumitru e şofer, dar la începuturi a lucrat ca ajutor la emisiunea Reflecţii Rutiere cu Virgil Vochină, care cică avea trac rău de tot când filma, lucru care la Ciocan nu se întâmplă.

La Ciocan, primul sincron a mers şnur. Dumitru s-a mirat atunci, îşi imagina că noul venit va avea nevoie de acomodare.

Graţiela Dan lucrează cu Ciocan de un an şi jumătate. Ea postează pe Twitter, Yahoo, YouTube şi Facebook cele mai recente capturi, filmări de la evenimente, noutăţi despre acţiuni şi ce mai pregăteşte Poliţia. E cea mai nouă în echipă, dar spune că n-a simțit-o niciodată. „Poate încăpăţânarea de a face ceva”, spune într-un final. Manuela Neamţu, redactorul-şef al revistei Poliţia Capitalei, îl ştie de când lucrau la Mehedinţi şi e sigură că Ciocan s-ar plictisi dacă n-ar fi atât de ocupat.

Ciocan n-are program. E la dispoziţia presei la prima oră dimineaţa, în miez de noapte, în timpul săptămânii sau în weekend. Anul ăsta şi-a luat concediu pentru prima dată după trei ani. A mers în Italia (sunt şi poze pentru fani pe

Facebook). Dar şi acolo, îmi spune, a răspuns la telefon în interes de serviciu. „Eu, ca instituţie publică a Statului de drept, Poliţia, din onoare şi din respect faţă de societatea civilă, va trebui să fac nu numai performanţă, va trebui să dau trendul în comunitatea mea românească. Oamenii în societatea românească nu trebuie să se mai lovească de funcţionari publici indolenţi, alteori impertinenţi. Băi frate, dacă eşti funcţionar public şi n-ai putut să faci altceva, fă-ţi treaba cum trebuie, fie că eşti trist, obosit... Eu asta fac acum.”

Locuieşte de patru ani într-o garsonieră din zona 13 Septembrie, pe care i-a dat-o Poliţia. A amenajat-o din banii lui şi plăteşte şi acum creditul de pe Card Avantaj. Cei doi câini – Troponel, un bichon corcit cu pechinez căruia i-a dat numele după sunetul ghearelor pe parchet, şi partenera lui Tasha, un Shih Tzu – n-au avut loc în garsonieră, aşa că-i ţine o prietenă. Oricum mai mult muncește. Într-o sâmbătă era acasă, cu o bere în mână, se uita la finala mică a Campionatului Mondial de fotbal, când l-au sunat de la Realitatea. A făcut un duş, s-a dus la birou şi s-a schimbat în uniforma de reprezentare (cea cu eghileţi, şnururile cu capetele îmbrăcate în metal care împodobesc uniformele militare) și în 40 de minute era în redacţie. S-a dus pentru că fără „jurnalişti ţara ar fi mai puţin informată... Bine, ei voiau să mai facă şi audienţă cu mine”.

Da, apare des la televizor şi prin ziare. S-a dus şi la evenimente şi emisiuni unde nu era invitat în calitate de reprezentant al Poliţiei. La Poveştiri Adevărate, pe Acasă TV, şi-a recunoscut pasiunea pentru o cântăreaţă pieptoasă din Serbia – Svetlana Raznatovic (Ceca) –, cu care jurnaliştii s-au grăbit să-l cupleze. La Acces Direct, pe Antena 1, a povestit prin telefon, evaziv, cum stă cu dragostea. Tatăl lui vitreg i-a spus că apare prea des. Eram cu Ciocan în birou când l-a sunat să-l întrebe dacă vrea să vorbească cu mine pentru materialul ăsta. L-a pus pe speaker, fără să-i spună. „Uite Geo, o jurnalistă vrea să scrie despre viaţa mea.” „Eu cred că nu e bine să ieşi tu în faţă chiar aşa”, i-a răspuns tatăl, „nu e bine pentru cei de la tine de la serviciu”.

Ciocan spune că tocmai jobul i-o cere. „Am o responsabilitate în faţa cetăţenilor, a jurnaliştilor. Vreau să fac performanţă şi când nu fac, tot fac!” Nu pentru că i-ar plăcea să se vadă sau că ar suferi după publicitate, cum cred unii. „Nu sunt obsedat să apar la televizor. De asta am şi refuzat invitaţia la un concurs de miss.”

Ciocan a crescut la Drobeta Turnu Severin, într-o familie înstărită, fără fraţi. „Am crescut singur, am simţit lipsa unui prieten”. În şcoala primară a avut preparator la vioară, două bone şi lăzi de banane când copiii de pe strada lui nu ştiau ce-s alea. „Bunicii au fost negustori, aveau servitori, dar nu în sens peiorativ. Erau oameni care ajutau la treburile casei, cu care mâncam la masă.” Averea au făcut-o de pe urma sutelor de oi şi vite. Prin anii ’50 aveau un Fiat 1300, a treia maşină din oraș. În total, familia a avut nouă Dacii. Totuşi, bunica l-a învăţat că se poate trăi „cu un colţ de pâine şi o cană cu apă”.

Părinţii s-au despărţit când el avea un an. Abia acum trei ani şi-a cunoscut tatăl biologic, de la care mai are două surori.

Geo, tatăl care l-a crescut, a condus şantierul naval din Turnu Severin. Acum sunt amândoi pensionari.

De la mamă, fost economist, a moştenit talentul la calcule.

Cu memoria stă bine. Ca să mă convingă, îmi bagă nişte hârtii sub nas. Sunt datele unui studiu realizat de Institutul Naţional dor • toamnă 2010 • 123

de Medicină Legală despre violenţa în familie. Îl văzusem de dimineaţă la televizor vorbind despre asta. Îmi spune că a memorat tot (vreo trei pagini) în maşină, în drum spre televiziune.

– Le-ai învăţat pe de rost?

– Hai să mă asculţi! Până să apuc să mai zic ceva, începe: „Studiul e realizat de INML, o să vezi în partea de jos a foii, acolo unde ţii degetul, în perioada 2006-2008. Sunt peste 900 de mii de victime. Există un conflict, vei da pagina, între ANFP şi datele comunicate de ONG-uri, dai pagina să vezi, 51 la sută zic dom’le, îl iubesc şi continuă să stea cu soţul agresiv, p’ormă... Ai găsit?”. Memorie fotografică? Memorie antrenată, spune Ciocan, care în următoarele 40 de secunde reuşeşte să înşire numele şi prenumele a opt jurnalişti, cu tot cu publicaţie şi număr de telefon.

Ne-am dat Următoarea întâlnire tot la „bază”, ca de acolo să mergem la o terasă. N-a ieşit aşa. În primul rând, Ciocan s-a plâns de bani – mai avea doar vreo 30 de lei şi mărunt, iar salariul îl lua peste două zile. În al doilea rând, la 15 minute după sosirea mea i-a sunat telefonul. N-a zis decât: „Nu. Mă interesez”. A sunat mai departe la Rutieră. „Ciocan sunt. E vreun accident pe Vitan-Bârzeşti? Şapte – opt maşini? Un mort?

Merg acolo.” Cum închide, începe să-i zbârnâie telefonul. Alţi jurnalişti cer informaţii despre accident. (Deşi şi Poliţia Rutieră are un serviciu de presă, cu purtător de cuvânt.) Le zice ce ştie, promite că revine. Sună la poliţiştii de la locul accidentului şi cere cifre, află dacă e traficul blocat şi deviat etc. Apoi formează repede un număr pe fix: „Bună ziua, doamnelor şi domnilor, pe şoseaua Olteniţei intersecţie cu Iliceanu şi VitanBârzeşti a avut loc un eveniment rutier. Traficul e blocat şi deviat pe ambele sensuri. A rezultat decesul unei persoane, sunt şase vehicule implicate: o cisternă de transport ciment şi cinci turisme. Pentru detalii vă voi sta la dispoziţie. Se efectuează cercetarea la faţa locului în momentul ăsta. Mulţumesc”.

Mesajul a ajuns la toţi jurnaliştii acreditaţi, printr-un sistem implementat de Ciocan. Jurnaliştii sunt sunaţi şi când răspund, aud mesajul înregistrat. „Sunt singurul din ţară care face asta”, spune Ciocan. Ideea i-a venit după ce colegii au uitat, de mai multe ori, să anunţe presa de anumite evenimente. În plus, jurnaliştii i s-au plâns că nu stau tot timpul la calculator așteptând mailuri.

124 • dor • toamnă 2010

Îşi aruncă peste cămaşă sacoul şi iese grăbit din birou. Pe rever are o insignă de aur cu iniţialele „Ch”. (Mama lui l-a botezat „Christian” cu „ch” ca să-l individualizeze). Insigna a primit-o cadou de Crăciun acum câţiva ani, de la o prietenă care apoi i-a devenit iubită. Ca să nu trebuiască s-o mute de pe o haină pe alta, Ciocan şi-a mai făcut cinci exemplare – „Ca să nu stau ca vaca într-o piele, cum zice taică-miu”. L-au costat cam 100 de lei bucata. În parcare se opreşte la o Dacie Logan albă, neinscripţionată. Pe bancheta şoricită stau aruncate de-a valma ziare, pliante, hârtii mototolite, plus două perechi de pantaloni spânzurate de un umeraş. „Petrică trebuia să se ocupe de maşină, dar...” Porneşte maşina, iar la primul stop scoate de sub scaun un girofar albastru pe care îl lipeşte pe capotă. Spune că-l pune numai când trebuie să ajungă repede la destinaţie.

Porneşte luminile, mufează firele şi începe cursa. Din Victoriei şi până la Vitan-Bârzeşti se fac, în condiţii de trafic, 40 de minute. Ciocan cu girofarul face 10. Smuceşte volanul, frânează, se strecoară, îşi croieşte drum printre maşinile ascultătoare. Pe cheiul Dâmboviţei atinge şi 100 de km/oră. La un moment dat, nu încape pe culoarul creat şi rulează cu două roţi pe trotuar. Aproape de destinaţie, o maşină de Ilfov nu vrea să-i facă loc. Sirena Daciei urlă degeaba.

– Stimate domn, nu-i maşină de Poliţie, îmi pare rău, îi strigă şoferul prin geamul deschis.

– Sunt comisar-şef Christian Ciocan, Poliţia Capitalei.

– Da, da, vă ştiu de la televizor.

– Vă rog, de azi înainte, când veţi mai auzi sirene, să trageţi pe dreapta. Vom mai discuta. Vă mulţumesc.

N-au mai discutat ei doi, dar Ciocan a avut grijă ca imediat ce i-a întâlnit pe colegii de la Rutieră care redirecţionau traficul în zona accidentului să-l identifice pe obraznicul cu număr de Ilfov şi să-l tragă pe dreapta.

La locul accidentului au mai rămas patru maşini făcute zob, cel mai praf fiind un Matiz. Sunt cinci echipaje de poliţie, jandarmi, o maşină a pompierilor, una de la Medicină Legală, trei autobuze RATB blocate, o hoardă de jurnalişti şi mulţi gură cască. Şoferul Matizului, un bărbat de vreo 50 de ani, stă întins mort pe mijlocul străzii. Pe jos e sânge amestecat cu ulei şi resturi de maşină, plus urme de cretă care le accentuează pe cele de frâne. Ciocan se duce glonţ la colegii de la Rutieră, află detaliile accidentului, apoi sprintează pe o ridicătură de pământ, ca să aibă o imagine de ansamblu (obicei cu care a rămas din anii de Rutieră). După aceea, ca o cloşcă, cheamă la el jurnaliştii risipiţi. Le dă o declaraţie, răspunde la întrebări, apoi grupul se împrăştie. „Ciocan!”, îl strigă familiar reporterul Realităţii, Raul Giuglea. Vrea o declaraţie separată, în direct. Ciocan întreabă unde să stea, apoi se pun de acord asupra cifrelor.

Când să înceapă, apar probleme cu sunetul. Până se rezolvă, Ciocan îi aranjează cămaşa reporterului, apoi cere o brichetă şi-şi arde o aţă ieşită din costum. Directul durează mai puţin de trei minute. „Te iubesc”, îi spune Ciocan lui Giuglea după ce încheie.

Urcăm împreună în maşină şi pornim spre bază. Ciocan conduce liniştit, e indulgent cu şoferii nehotărâţi şi-mi semnalează greşeli din trafic care îngreunează circulaţia. Avem timp să vorbim. De exemplu despre vorba asta, „Te iubesc”.

O spune multora de la jurnalişti la prietenii virtuali de pe

Facebook, când le dedică vreo melodie a lui Céline Dion sau Mariah Carey.

– Nu-i cam exagerat?, îl întreb.

– Nu-i exagerat. O spun din suflet şi de fiecare dată altfel.

– Deci iubeşti femeile.

– Eu respect şi iubesc femeia. Pentru mine, centrul universului e femeia. Dar femeia, nu femeile! Femeia, generic vorbind. Ea reprezintă posibilitatea de a merge. Eu aş putea să funcţionez fără o femeie, dar viaţa ar fi fadă.

– Ai... cât? Mergi pe 41 de ani. Nu te gândeşti la o familie?

Tic-tac, tic-tac, nu sună ceasul?

– Ştii ce? Faza cu tic-tac e o prejudecată. Vârsta e doar un număr – 19, 56, 450. Cine îmi pune mie bariere? Am un singur stăpân. Pe Dumnezeu. O să mă însor. O s-o fac o dată şi definitiv.

La începutul anului presa scria că Ciocan se pregăteşte de nuntă cu Adina Gheorghe, 34 de ani, brand manager la trustul de presă Burda. Apoi, tot ziarele i-au despărţit. El n-a zis nici da, nici ba, doar că nunta nu va mai fi în 2010. Acum are o prietenă, dar nu vrea să vorbească despre ea. Spune doar că e singurul om care-l mai ajută cu călcatul cămăşilor.

Iubite din rândul jurnalistelor zice că n-a avut. Apoi nuanţează: „Ba da, o jurnalistă din Craiova, dar n-am iubit-o ca jurnalistă, ci ca pe un om care muncea extraordinar. Acum poate fi denumită fostă iubită”. În discuţiile mele cu alți jurnalişti, numele lui Ciocan a stârnit reacţii. Ada Sârbu, redactor la Europa FM, spune că „îi place să flirteze, dar cui nu-i place? Are mania de a spune vă iubesc. Acum, dacă îl ia cineva în serios... Cred că e o strategie de a se da bine pe lângă ziarişti”. Ada spune că e un om sensibil. Îşi aminteşte că într-o zi ploioasă l-a observat pe stradă cum s-a aplecat să culeagă melcii de pe asfalt. Îi muta ca să nu-i strivească.

Ciocan recunoaşte: „Mi-e groază că ar putea fi călcaţi. Dau şi broscuţele la o parte”. Nu se fereşte să spună că e sensibil – plânge la filme, mai ales la alea americane, care au ele o reţetă care funcţionează. Sensibilitatea pare să fie o calitate care-i aduce numai admiraţie din partea femeilor. Recunoaşte că cei mai mulţi prieteni virtuali sunt, de fapt, prietene. Se întreţin făcându-şi reciproc urări de bine, iar fetele îi trimit săruturi virtuale. Într-o zi, când trebuia să ne vedem la sediu dar nu l-am găsit acolo, i-am propus să ne vedem după ce termină treaba, fie şi la 12 noptea sau la prima oră dimineaţa. I-a plăcut ideea şi mi-a spus că dacă nu găsim nimic deschis, îl pot invita la mine să-i gătesc micul dejun. Nostim, mi-am zis. (Probabil că prietenul meu nu s-ar fi amuzat aşa tare.) Am vorbit din nou la 12 noaptea, când Ciocan m-a invitat la el să continuăm discuţia la un pahar de vin. I-am zis că vin, dar cu prietenul meu. Ciocan s-a amuzat. A doua zi, mi-a explicat la telefon că a fost o glumă, după o seară cu băieţii.

Mulţi jurnalişti cu care am vrut să vorbesc despre Ciocan, deşi deschişi la început, când au auzit că vreau să-i citez cu nume şi funcţii, brusc nu l-au mai ştiut aşa bine. Alţii au acceptat să vorbim, dar nu mi-au mai răspuns la telefon. Majoritatea, acreditaţi sau nu la Poliţie, îl apreciază. Spun că e prompt şi găseşte soluţii când e nevoie de informaţii. Unul mi-a explicat: pentru cei neacreditaţi, Ciocan e singurul contact din Poliţie şi nu vor să-l supere că poate o să aibă nevoie

„ Am o responsabilitate în faţa cetăţenilor, a jurnaliȘtilor. Vreau să fac performanţă Și când nu fac, tot fac!” de ajutorul lui. Mai ales că răspunde oricând la telefon (nu ca cei de la Inspectoratul General al Poliţiei Române, care ultima oară i-au cerut mail cu întrebările şi au răspuns în două zile).

Chiar Ciocan mi-a confirmat rezerva jurnaliştilor de a vorbi despre el. Mi-a spus amuzat că unii l-au sunat să-l anunţe că „întreabă una Tea despre el”. Mi-a spus şi că le-a zis să fie sinceri. „Este neobişnuit”, a continuat Ciocan, „dacă eu mă duc la părinţii tăi acasă şi spun că vreau să ştiu despre Tea, ce zic ei?”

– Nu-i aceeaşi comparaţie, îl contrez.

– Ba, e aceeaşi comparaţie, că jurnaliştii sunt oameni, n-ai ştiut lucrul ăsta?

– Înseamnă că eşti prieten bun cu ei.

– Ei cu mine! Ca să fii prieten cu jurnaliştii, ei trebuie să decidă asta. Eu le-am spus să spună ce au de zis. În momentul ăla îi sun şi, dacă jurnalistul respectiv are o problemă, o rezolvăm.

Giuglea, reporterul de la Realitatea, îl ştie pe Ciocan de când a venit la Capitală şi spune că a reuşit să facă serviciul de presă mult mai prompt. A reuşit să iasă din imaginea de purtător de cuvânt al unei instituţii şi şi-a creat un brand. Minusuri ale lui Ciocan, spune Giuglea, ar fi când îi anunţă târziu, sau scapă anumite informaţii unor jurnalişti, dar apoi nu le dă tuturor. Cât de credibil e Ciocan ca sursă? „I-aş da nota 7 pentru că uneori informaţiile de la el trebuie verificate şi din alte părţi.” Spune că i s-a întâmplat ca Ciocan să greşească numărul de infractori sau valoarea prejudiciului, amănunte care contează într-o redacţie. În iulie 2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 a trimis un comunicat prin care îşi exprima dezacordul faţă de cum alege Ciocan să-şi facă meseria, considerând că nu promovează decât imaginea personală şi dă presei mai multe informaţii decât e cazul. „Dl. comisar-şef Christian Ciocan a oferit presei informaţii referitoare la situaţia de fapt, modul de operare, vinovăţia persoanelor, existenţa unor eventuali complici etc. înainte ca dosarele să fie supuse examinării procurorului”, a scris Alexandra Lăncrănjan, procurorul desemnat să se ocupe de relaţia cu presa şi cea care a trimis comunicatul. Spune că nu a fost prima abatere a lui Ciocan, de aceea Parchetul a trimis un comunicat şi o sesizare Direcţiei Generale a Poliţiei Bucureşti. „Am tot respectul pentru procurori, dar nu cred că cineva poate să dea un astfel de comunicat”, spune Ciocan, „nu am cunoştinţe despre activităţile din dosare, nu am acces la documente, nu interacţionez sub nicio formă cu Parchetul”. Spune deci că nu poate da presei mai multe informaţii decât e cazul.

Ciocan nu lucrează în ordine publică, ci în relaţii publice şi vrea să exceleze în acest domeniu. „Uite, i-am spus prietenei mele, băi, tu eşti un tarabagiu – ea e într-o firmă foarte puternică. Eu sunt instituţie fundamentală a Statului. Tu, dor • toamnă 2010 • 125

tarabagiule, care-ţi vinzi produsul la tarabă, în privat, fără să spun în sens peiorativ, tu trăieşti în sistemul pe care îl gestionez. Te mişti pentru că eu, parte a sistemului, ţi-am creat posibilitatea. Eu te apăr, îţi creez cadrul legal, iar tu mă plăteşti. Pentru asta, eu vreau să fac performanţă. Făcând performanţă, vreau să dau trendul de acu’ înainte. De ce eşti tu mai deşteaptă, din instituţie privată, pe PR decât mine?! Şi atunci i-am zis, din acest moment, eu voi da trendul în relaţii publice. Eu trebuie să fiu la vârf. Mergi sau crapă!”

E vineri, 13 august, şi meteorologii au anunţat în Bucureşti 38 de grade la umbră. Ciocan şi-a programat astăzi o ieşire în oraş ca să împartă revista Poliţiei Capitalei. Face asta lunar, asigurându-se aşa că nu are retururi. Când a venit la Capitală a găsit un ziar bilunar, cu opt file de hârtie de proastă calitate, care zăcea în topuri nedistribuite. „Decât să scot de două ori pe lună, mai bine o dată”, şi-a spus Ciocan şi a făcut imediat matematica: dacă îndoim ziarul de opt pagini avem 16 şi cu celălalt număr ne dau 32, adică fix câte pagini ar putea avea o revistă lunară. A scos primul număr pe 25 martie 2008, chiar de ziua Poliţiei. Spune că el a sunat la tipografii, a luat credit de la o bancă şi gata.

Prima a ieşit „viu colorată, ca mama ei, cu şapte mii de culori, fotografiile ieşeau din chenar, oameni pozaţi cu spatele, fără cap şi coadă, obosea total ochiul”. Ciocan recunoaşte că nu se pricepe la reviste, aşa că a căutat un model din care să se inspire. L-a găsit în buletinul FBI. Tirajul actual e de 8.000 de exemplare, dar Ciocan îl vrea la 100 de mii. Revista e gratuită pentru cetăţeni, dar costă 2 lei (sau 20 de lei pe an) pentru angajaţii Poliţiei.

Ciocan mă aşteaptă îmbrăcat într-un tricou bleumarin, cu epoleţi, inscripţionat pe spate cu „POLIŢIA”, pantaloni la dungă, bleumarin cu un ton mai închis decât tricoul, şi pantofii negri cremuiţi. Îl vor ajuta la împărțitul revistelor Dorin şi Claudia (el se ocupă de reţelele de socializare, ea, de redactarea materialelor de presă). Şi ei sunt îmbrăcaţi în uniforme. Dorin spune că dacă n-ar veni Ciocan cu ei, lumea nici nu s-ar uita la revistă, ar întoarce spatele şi i-ar ignora. „Oamenii sunt atât de ocupaţi de problemele lor zilnice încât te văd ca pe un sampler”, completează Ciocan. „Nu stau să vadă poliţistul din faţa lor şi asta e foarte grav. E vorba aici de pierderea identităţii naţionale. În momentul în care un poliţist se îndreaptă spre tine trebuie să te opreşti ca să vezi ce vrea să-ţi spună pentru că e omul pe care tu, cetăţean, te bazezi. Ei, asta vreau să fac eu.”

Pe holul cu acvariul părăsit sunt 37 de topuri a câte 50 de reviste. Sunt şi câteva din numărul de iulie, dar Ciocan spune că nu-i o problemă, subiectele fiind atemporale: cum să te fereşti de infractori, zone unde activează hoţii, rolul programului de protecţie a martorilor, cum ajută ADN-ul în criminalistică etc. Ciocan nu scrie în revistă; nu vrea să se bage unde nu se pricepe.

Cei trei încarcă topurile într-o dubă albă. Până pornim, încerc să fac cunoştinţă cu Claudia, o tipă de vreo 25 de ani, înaltă şi slăbuţă. Ciocan o atenţionează: „Vezi că are în permanenţă reportofonul deschis. Eu, e treaba mea ce discut cu ea cu reportofonul deschis”. Apoi către mine: „Poliţiştii sunt şi ei oameni, ca jurnaliştii, dar nu sunt proşti. Fiind acum în maşină, ea poate să vorbească cu tine şi dacă are o supărare şi o 126 • dor • toamnă 2010

doare stomacul şi înjură, tu o să zici uite, mă, ce urât vorbeşte fata asta.” Încerc totuşi să o întreb de cât timp lucrează cu Ciocan şi în ce constă jobul ei. Nimic. Îmi zâmbeşte simpatic şi dă din cap a „nu”. Apoi mimează din buze „eu nu mai vorbesc”. Opresc reportofonul.

Echipa a reuşit să împartă revistele în vreo trei ore. Am mers în zone aglomerate: Gara de Nord, Universitate, staţia de metrou Victoriei şi, la final, în faţa magazinului Unirea.

Ciocan a zâmbit tot timpul, întâmpinând oamenii cu „Sărut mâna (Bună ziua, pentru bărbaţi), Christian Ciocan sunt, Poliţia Capitalei”. Apoi le întindea revista. A făcut asta de sute de ori. Cei care l-au refuzat pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Oamenii luau revista chiar dacă duceau ceva în ambele mâini.

Lumea îl lua cu: „Ooo, domnu Ciocan, ce faceţi?”, „Să aveţi sănătate şi o vară liniştită”, „Vaaai, de la televizor, v-am văzut de atâtea ori, domnu’ Ciocan” sau „Eu sunt clujean, domnu’ Ciocan, când veniţi la Cluj?”. Unii s-au întors să se asigure că e chiar el. Unii care luaseră deja o revistă de la ceilalţi din echipă, i-au mai cerut şi lui una. Câteva tinere au trecut pe lângă el chicotind: „Ce drăguuuţ eee. Mai drăguţ decât la TV!”.

Mulţi i-au cerut autografe. Ciocan încearcă de obicei să le evite: dacă-i dă unuia, mai vin o groază. La unii a cedat şi le-a scris pe spatele revistei, pe chenarul alb în care trebuie trecut numele poliţistului de proximitate: „Cu prietenie, Christian Ciocan” sau, în grabă, doar „Ch”. „Autograful are rolul de a te apropia de om”, îmi spune când terminăm, insistând că nu e o vedetă. „Când un om îmi cere, eu, ca poliţist, îi fac pe plac, pentru că aşa e firesc. Astfel oamenii au o mică bucurie şi pleacă fericiţi. Aşa cum acum merge pe stradă şi nu bagă poliţistul în seamă, p-ormă îl păstrează acasă pe poliţist prin intermediul revistei. Deci eu fac o recuperare de imagine a poliţistului.”

Cei cu chef de vorbă se folosesc de ocazie să-şi spună ofurile: că-s ţigani mulţi unde locuiesc, că trebuie schimbate legile care nu funcţionează, că Guvernul ar trebui înlocuit cu totul etc. I se destăinuie pentru că ştiu cine e. În Gara de Nord, un bărbat a strigat tare când l-a văzut: „Uite-l pe şefu’ Poliţiei!”.

Cei mai mulţi spun că-l ştiu de la televizor, se bucură că-l văd şi de-asta cer autografe. Nu-l cunosc personal, dar îl ştiu un om dintr-o bucată, sincer, simpatic, pe care te poţi baza. Am întrebat trei persoane care se strânseseră la autografe dacă au mai multă încredere în Poliţie când îl văd pe stradă. „Daaa, normal că da!”, mi-au răspuns.

Că Ciocan are lipici şi ştie să se facă plăcut s-a văzut şi la metrou la Victoriei. O doamnă a sărit să ne lase să intrăm, ca să nu mai compostăm cartelele, iar Ciocan i-a mulţumit pupând-o apăsat pe obraji. Femeia, trecută de 50 de ani, a chicotit ca o adolescentă.

Spre final, Dorin era lac de apă, iar pe Claudia o bătuseră pantofii. Ciocan nu s-a plâns de nimic. Doar când s-a urcat înapoi în dubă a zis că-i obosit. Se grăbea să ajungă la bază să se schimbe. Următoare oprire: studiourile Antenelor, unde era invitat la o emisiune.

Nu e exclus să plece din Poliţia Capitalei, îmi spune când îl întreb de zvonuri, dar doar pentru că orice om normal vrea să urce în carieră. În august, inspectorul-şef Constantin Nicolescu de la IPJ Dolj a fost eliberat din funcţie, iar pe Ciocan l-au anunţat câţiva jurnalişti de postul vacant, să

vadă dacă „s-ar băga”. Ciocan spune că s-ar înscrie la concurs doar dacă ar fi sigur că-l ia. Dolj e singurul Inspectorat unde ar merge, pentru că e un judeţ mare şi are nevoie de un manager care să facă performanţă. Plus că el e oltean şi vrea ca Oltenia „să rupă”.

Până să plece la Dolj sau în altă parte, Ciocan şi-a sărbătorit, pe 15 septembrie, cei 41 de ani. Am ajuns în jurul prânzului la biroul lui, unde erau deja nişte jurnalişti de la Kanal D şi ziarul Naţional. Ciocan m-a invitat să iau loc pe scaunul lui. Laptopul era deschis pe pagina de Facebook: avea 320 de mesaje necitite şi 99 de cereri de prietenie. A atins deja limita de 5.000 de prieteni şi vrea să-şi facă Fan Page. Am numărat 880 de mesaje cu urări primite de ziua lui (plus alte câteva sute în zilele dinainte şi după). Tania Budi i-a scris simplu: „La Mulţi Ani!”; Magda Ciumac, o urare muncită: „Îţi doresc în restul vieţii să urci treptele iubirii şi pe fiecare treaptă să înflorească trandafirii. La mulţi ani plini de soare”.

Ciocan se pregătea să dea o declaraţie pentru Kanal D despre o crimă. „Femeia l-a lovit cu ciocanul în cap de mai multe ori...” Filmarea se întrerupe, pentru că-i sună telefonul. Din receptor se aude o femeie: „La mulţi ani, să fiţi fericit!”. N-am stat mai mult de 20 de minute cu el în după-amiaza aia, timp în care telefonul i-a sunat de 15 ori – toate, felicitări.

A primit şi cadouri. Tricouri de la nişte prieteni, Kanal D a venit cu o pungă cu materiale promoţionale inscripţionate (un tricou, o umbrelă, carnete şi caiete), iar ziariştii de la Naţional au venit cu un biberon şi o cutie de prezervative. Pregăteau un material de două pagini despre Ciocan pentru a doua

zi şi voiau poze inedite. Fotograful, Ştefan Ioniţă, cunoscut ca Fane Jeg (după obiceiul de prin anii ’90 să facă aranjamente cu subiecţii), voia să regizeze momentul. „Băi, Fane, nu apar doar io cu biberonul! Nu cu steagurile în spate, nu vreau să fie interpretat.” Ciocan a acceptat până la urmă biberonul, „dar cu prezervativele nu fac!”. S-a postat lângă uşă, cu biberonul într-o mână, ziarul Naţional în cealaltă şi un zâmbet forţat pe faţă.

– Nu, frate, e abureală, spune Fane.

– Circ nu fac!

– Hai, bă, Ciocan, ce naiba!? Până la urmă Fane îl convinge să iasă din birou pentru câteva cadre.

Acvariul e tot la intrarea în birou, la fel de murdar şi fără viaţă. Nu plec fără să-l întreb iar pe Ciocan ce are de gând cu el. Îmi încalc astfel cuvântul pe care i l-am dat lui Gabi, angajatul responsabil cu acvariul, că n-o să-l mai întreb despre asta. Ciocan e numai un zâmbet când îl întreb de peştii care au murit. Nu ştie să-mi zică ce erau.

– Gaaabi, ia vino un pic. Apare Gabi.

– Auzi, ce peşti aveam noi aici?

– Păi neoni, jandarmi, zebre, sanitari şi doi balauri d-ăia, nu ştiu ce erau. Da’ s-au dus dracu’.

– Atât?

– Melcii nu se pun, concluzionează Gabi. Ăia se înmulţiseră, p-ăia i-am omorât cu mâna mea.

Când o să fie gata acvariul, o să fie mutat în redacţia revistei Poliţiei Capitalei, explică Ciocan. „Până atunci, stă aici, aşa, ca un exemplu de AŞA NU.” dor • toamnă 2010 • 127

Let’s Do It, ROmania!

Cum s-a făcut cea mai mare acţiune civică din ultimii 20 de ani. >

(

Text de Gabriela Piţurlea Fotografii de Cătălin Abagiu

)

> „Aveau voinţă să facă ceva. Şi până la urmă chestia asta poate să doboare munţii.”

Acum Doi ani, Rainer Nõlvak, un antreprenor estonian stabilit în Florida, s-a întors în ţara natală ca să organizeze o curăţenie generală. Acţiunea urma să se desfăşoare într-o singură zi, să scape Estonia de gunoaiele aruncate în locuri nepermise şi să se numească Teeme ära 2008 (Let’s Do It 2008). Împreună cu nişte prieteni, a adunat o echipă de profesionişti din comunicare, IT şi alte domenii, s-au pus pe treabă şi, pe 3 mai 2008, 50.000 de voluntari au strâns 10.000 de tone de gunoi. Clipul cu povestea proiectului s-a împrăştiat pe internet şi modelul a fost aplicat în acelaşi an de Letonia (care anul ăsta a organizat a treia ediţie), în 2009 de Lituania şi în 2010 de Slovenia (unde s-au strâns cei mai mulţi voluntari, peste 260.000) şi Portugalia (unde, deşi a plouat, au ieşit la curăţenie 100.000 de oameni). În iulie 2009, clipul a ajuns şi la Liana Buzea, preşedintele EcoAssist, o mică asociaţie de mediu. Entuziasmată, dar neîndrăznind să creadă că ar fi posibil şi aici, l-a trimis colegilor şi le-a scris celor din Estonia, să afle cum au reuşit.

La începutul lui septembrie, ea şi Anamaria Hâncu (Ana), PR la EcoAssist, au început să lucreze la ce visau să devină, păstrând brandul internaţional, Let’s Do It, Romania!. Au cumpărat domeniul de net şi într-o seară, la un Springtime şi apoi pe Skype, au compus comunicatul de presă care anunţa iniţiativa, menită să unească societatea civilă (o masă difuză şi greu definibilă în România) pentru o cauză comună. L-au trimis pe 17 septembrie 2009.

La început, nimeni nu a crezut că e posibil. Pe de o parte, proiectul părea imens – nu doar pentru că România e mai mare decât toate celelalte ţări organizatoare. Mai erau şi infrastructura de salubritate slabă, lenea autorităţilor, convingerea românilor că n-au de ce să strângă după alţii sau după sine. Iar Liana şi asociaţia ei erau nişte jucători modeşti în piaţa evenimentelor de mediu, fără mari şanse să cucerească media şi să mobilizeze mii de oameni. Sute de mii de oameni.

Liana nu era un Dragoş Bucurenci. Era o ecologistă de 27 de ani (a împlinit 28 în octombrie) fără prezenţa sau popularitatea necesară s-o transforme în imaginea-locomotivă a proiectului. Nu era nici un Rainer Nõlvak. Nu avea experienţa sau siguranţa financiară care să-i permită să-şi asume un astfel de proiect. Era o absolventă de ASE care a introdus colectarea selectivă în facultate şi care, în 2007, după câteva joburi mici şi deloc mulţumitoare (ultimul ei salariu a fost de 423 de lei), şi-a făcut propriul ONG. Spune că EcoAssist nu i-a adus deocamdată niciun venit şi că, dacă n-ar fi mama ei, cu care locuieşte, nu s-ar descurca. Cea mai mare acţiune a EcoAssist a strâns 400 de voluntari în opt weekenduri. Let’s Do It, Romania! trebuia să strângă minim 200.000 de oameni într-o zi. Proiectul părea un salt în gol şi Liana, un erou improbabil.

La scurt timp după publicarea comunicatului, Liana a încercat să coopteze cunoscuţi şi s-a lovit de primele refuzuri. A prezentat proiectul şi în Coaliţia ONG-urilor de mediu, unde a fost primită cu miştouri, „eşti copilă” sau „nu merge doar aşa”. Unele ONG-uri au refuzat să i se alăture, motivând că în

România trebuie să se facă prevenţie, nu curăţare, iar LDIR tratează consecinţa, nu cauza.

Pe la începutul lui octombrie 2009, cei peste 15 oameni dornici să se implice în organizare s-au reunit pentru prima oară. Aveau între 20 şi 50 de ani şi nu ştiau mare lucru despre proiect în afară de faptul că se va întâmpla. A fost o perioadă de haos şi căutări, în care se întâlneau pe unde apucau (o mansardă, o ceainărie). Încet-încet, numărul celor implicaţi a ajuns la 60, dar discuţiile au continuat pe direcţii generale, într-un preludiu lălăit până la începutul lui 2010. „Era foarte mult flower-power”, spune Ştefan Buciuc, un tip la 31 de ani cu constituţie de baschetbalist, care lucrează într-o bancă şi căuta o cauză în care să se implice. „Dar aveau voinţă să facă ceva. Şi până la urmă chestia asta poate să doboare munţii.”

Dacă Ştefan, care a preluat finanţele, a fost singur la început pe felia lui, la comunicare se formase deja o echipă.

După ce coordonatorul iniţial, directorul unei mici agenţii de publicitate, a anunţat că proiectul nu e o prioritate, rolul a fost preluat de Ana (care, pe lângă voluntariatul la EcoAssist, lucra ca assistant manager la o firmă de utilaje eco pentru uscarea lemnului şi rumeguşului) şi Anca Baniţă, o bloggeriţă expansivă de 23 ani care era junior project manager la agenţia de publicitate Headvertising (a plecat la scurt timp după implicarea în LDIR).

Prin decembrie, Liana s-a apucat să adapteze la România ghidul proiectului estonian, iar în ianuarie, cinci oameni din echipă au fost în Estonia la o întâlnire a ţărilor organizatoare de Let’s Do It. S-au întors cu informaţii legate de logistică şi cu convingerea că nu va fi uşor, dar nici imposibil.

Obişnuită cu stilul de lucru de la EcoAssist, Lianei i-a fost greu să împartă responsabilitatea şi deciziile cu atâţia oameni. „La un moment dat aveam o atitudine de genul: «De ce trebuie să fie atâţia oameni? Că eu ştiu ce am de făcut.»”

Chiar dacă ea era iniţiatoarea proiectului, nu i s-a acordat rolul de lider. Soluţia a fost un board decizional format din coordonatorii fiecărei echipe, secondat de o echipă de conducere. „Poate dacă ar fi fost vorba de altcineva”, mi-a spus Anca într-o zi, „nu ştiu ce om cu rezonanţă, la 40 de ani, cu super-experienţă, problema asta era de la sine rezolvată, pentru că toată lumea-i accepta autoritatea. E mereu conflictul ăsta: că e proiectul tuturor, dar că totuşi era bună o imagine”.

Echipele de lucru s-au conturat de prin ianuarie, dar pentru că oamenii erau mai mereu alţii şi unii respingeau orice formă mai strictă de organizare, abia prin martie a început să funcţioneze o structură închegată. Echipa naţională s-a împărţit în şapte echipe de lucru: conducere, logistică (furnizarea materialelor, găsirea, strângerea şi ridicarea gunoaielor), finanţare (atragerea de sponsori şi gestiunea fondurilor), comunicare, coordonare voluntari (găsirea şi motivarea organizatorilor din Bucureşti şi din judeţe) şi IT (crearea şi întreţinerea site-ului şi a intranetului), plus o celulă de criză (care a dispărut rapid). Sub acestea veneau echipele regionale. România a fost împărţită în cele opt regiuni de dezvoltare, fiecare cu cel puţin trei coordonatori (conducere, logistică şi voluntari), apoi echipe judeţene şi, ideal, locale.

Iniţial, aleseseră 18 septembrie pentru ziua de curăţenie, dar până la urmă au fixat-o în următoarea sâmbătă, 25 (era mai aproape de 23, Ziua Mondială a Curăţeniei). Pe 25 martie dor • toamnă 2010 • 129

Liana Buzea conducere

2010 au ţinut conferinţa oficială de lansare şi au semnat un parteneriat cu Ministerul Mediului. În acea perioadă s-au parteneriat şi cu Ministerul Educaţiei, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Apele Române, Jandarmeria şi Ministerul Turismului. Se intra astfel în drum drept spre Ziua Z. Trecuseră şase luni. Mai erau încă pe-atâtea.

D Ziua Z - 6 luni Echipa naţională a hotărât să se strângă gunoaie numai din afara localităţilor, pentru ca voluntarii să nu facă treaba primăriilor. Un pas esenţial era cartarea: căutarea mormanelor de gunoi din natură (minim doi saci de rafie sau 10 găleţi de gunoi), fotografierea lor, estimarea cantităţii, notarea coordonatelor geografice şi încărcarea datelor într-o hartă online a deşeurilor. Cu ajutorul unei echipe de absolvenţi de Geografie au stabilit trasee de-a lungul drumurilor naţionale, judeţene şi locale. Cartarea necesita, ideal, o maşină, trei – patru oameni, harta traseului şi un GPS. Cei fără GPS puteau nota puncte de reper (o benzinărie, un grup de case etc.).

Cartarea trebuia să înceapă în martie şi să se încheie în august, dar iarna lungă a decalat startul în aprilie. Începând din martie, responsabil cu logistica a fost Mihai Dragotă, un finanţist de 30 de ani care merge cu bicicleta şi care va pleca la studii în străinătate la sfârşitul anului. A aflat de proiect din newsletterul EcoAssist şi a ales logistica în de-

130 • dor • toamnă 2010

trimentul strângerii de fonduri pentru că-l atrăgea punerea ţării la cale şi voia să înveţe lucruri noi. Echipa lui de trei – patru oameni a trebuit să se ocupe de organizarea cartării, trimiterea sacilor şi mănuşilor în judeţe, identificarea şi convingerea firmelor de salubritate şi reciclare să se implice pro bono (puteau valorifica deşeurile adunate).

La sfârşitul lui mai, echipa a primit un sediu de la o asociaţie care colectează deşeuri din echipamente electrice şi electronice (DEEE): un apartament de trei camere la etajul nouă al unui bloc aproape de Piaţa Unirii. Erau acum în echipă cam

toţi cei care au rezistat până la final. Îi aduseseră acolo provocarea de a duce la bun sfârşit un proiect enorm, dar şi dorinţa de a pune o bulină roşie lângă multele negre pe care le tot ia România. „Dacă Let’s Do It iese,” mi-a spus Anca într-o zi, „o să fie poate o mică speranţă undeva în mintea românului că, incredibil, ne-am mobilizat pentru ceva.”

Ca să reuşească, proiectul avea nevoie de ajutorul autorităţilor locale, nu numai la pregătirea şi desfăşurarea zilei de curăţenie, ci şi după, la militarea pentru legi mai drastice, amenzi şi găsirea de soluţii pentru o ţară mai curată. Liana

a trimis mailuri prefecturilor şi consiliilor judeţene din ţară.

Membrii echipei naţionale au mers, pe cât posibil, la întâlniri în reşedinţele de judeţe. Era şi o bună modalitate de a găsi noi coordonatori şi de a se apropia de cei actuali. Scopul era ca echipele din judeţe să colaboreze cu instituţiile de mediu locale, să afle unde sunt gunoaie, care ar fi soluţiile ideale de ridicare. şi să semneze convenţii cu primăriile, prin care acestea se angajau să facă puncte de informare şi înregistrare în localităţile mici, să aducă minimum 30 de voluntari, să ajute la transportul deşeurilor, să depoziteze materialele de lucru. dor • toamnă 2010 • 131

Anca Baniţă comunicare

să avem mai mulţi colectori şi reciclatori decât salubrişti. Noi acum ne promovăm ca gunoieri. Trebuie un pic mai mult.”

Lipsa reciclatorilor n-a fost singura problemă. Nu s-au semnat procese verbale cu primăriile pentru sacii şi mănuşile primite de la o companie locală şi, în ziua de curăţenie, o parte dispăruseră. Agenţii de salubritate n-au ştiut locul de depozitare a sacilor. Majoritatea primăriilor au scos oamenii la curăţenie de la 07:30 şi nu de la 09:00, cum era stabilit, prinzându-i pe organizatori nepregătiţi. Un reciclator cu care nu exista nicio înţelegere luase de capul lui PET-uri.

Din iunie, coordonatorii de echipe s-au întâlnit în fiecare luni. Se strângeau de pe la 06:30 şi erau cel puţin opt, cel mult 13. Învăţaseră de la nişte traineri de comunicare internă că la şedinţe e nevoie de un pacer care stabileşte timpul acordat fiecărui subiect, un time-keeper, un moderator, un decision driver care forţează concluzii, termene şi responsabili. Totuşi, cele mai multe şedinţe erau haotice, cu idei lovindu-se de toţi pereţii, ca în final să se decidă că trebuie luată o decizie.

O parte veneau direct de la muncă. Când nu le ajungeau scaunele (mai mereu), stăteau pe parchet sau pe birouri şi dulapuri. Fetele purtau insigne (făcute pro bono de un site de cadouri), cercei sau broşe cu LDIR (primite cadou de la o artistă). Beau apă din pahare de plastic pe care apoi le îngrămădeau în chiuvetă, la spălat. Mâncau numai dacă aducea cineva ceva (napolitane de casă, caise, mere). O „pauză de masă/ ţuică/pipi” trecută în lista de activităţi din Ziua Z îi făcea să râdă în hohote, mai mult de oboseală. Abia discutau despre altceva în afară de LDIR, ca o plăcere vinovată. Erau seri în care, deşi afară era lumină până târziu, jaluzelele verticale de-un portocaliu pal rămâneau închise, iar ei discutau într-o penumbră care le făcea chipurile maro până când careva se ridica să aprindă în sfârşit lumina. Seri în care, după 09:00, majoritatea începeau să bată discret din picioare, să schimbe zâmbete încercănate, să butoneze mobilele şi să lase capetele pe spate a abandon. Seri în care erau epuizaţi înaintea ordinii de zi. Plecau la timp ca să mai prindă autobuzul sau metroul şi, în drum spre ele, vorbeau tot despre proiect.

Pornind prin ţară la peţit autorităţi, au dat şi de judeţe blocate de conflictul dintre prefectură şi consiliul judeţean. Momentele astea îi mai făceau să exclame naiv: „Mă, dar peste tot în ţara asta e la fel? Două culori D politice care se bat cap în cap? Când ei ar trebui să lucreze împreună pentru binele cetăţeanului?”.

Ziua Z - 3 luni Pe 5 iunie au organizat o curăţenie pilot, în Argeş. Mircea Ştefan, coordonatorul echipei de finanţare, şi-a strâns până Preduţ, coordonatorul zonei de sud şi membru al conducerii, la urmă opt – nouă oameni. Cei trei pe care a contat până abia făcuse faţă. Mircea are 27 de ani, e pompier şi înveselitor în ultimul moment erau studenţi care au învăţat de la zero al echipei. N-a fost dintotdeauna „verde”. „Făceam parte din procesul de curtare a companiilor. Ştefan a creat aproape de categoria oamenilor nesimţiţi”, mi-a spus el, „până a început la zero o bază de date cu contacte din domeniu. La început nevastă-mea să mă tragă de mânecă: «Aruncă şi tu la coş, nu au cerut bani, ci doar bunuri şi servicii. N-a funcţionat, aruncă hârtie la hârtie, plastic la plastic». Aş vrea să văd mai aşa că au deschis un cont şi au creat pachete de sponsorimulţi oameni care să facă treaba asta. Să-i tragă pe alţii de zare. Pentru restul ţării au făcut un sistem de fundraising mânecă, cum m-a tras pe mine nevastă-mea”. prin care fondurile atrase de un judeţ intrau în contul LDIR, La curăţenia pilot s-au implicat 25 de localităţi şi 2.500 de voluntari, majoritatea adunaţi de primării. Deşi Mircea îşi încărcase cele trei mobile de cu seară, până la 16:00 consumase toate bateriile. Planul iniţial fusese să se facă colectare selectivă, dar > Echipa de comunicare nu avea bani pentru nu se întâmplase aşa. „N-am avut colectare sepromovare, cea de finanţare nu primea bani lectivă”, a spus Liana când s-au întâlnit să disfiindcă mesajul nu ajunsese la destui oameni. cute pilotul. Era supărată pe Mihai, coordonatorul pe logistică. „În ultima clipă am avut saci şi mănuşi. Asta e atribuţia logisticii. Noi ar trebui 132 • dor • toamnă 2010

pentru ca apoi să fie redirecţionate către judeţul care le-a obţinut.

Au compus cu greu un buget (toate companiile îl cereau), fără să afle prea clar de la celelalte echipe de ce au nevoie şi în ce cantităţi. Şi-au stabilit ca ţintă suma de 1.100.000 de euro, care ar fi inclus salarii pentru voluntari, materiale de lucru, telefoane, transport, eventuale costuri cu salubriştii, promovare. Ştiau că e o sumă imposibil de atins; prin iunie ignorau deja graficul care arăta cât voiau şi cât obţinuseră. Atunci a venit şi prima sponsorizare mai consistentă, 2.500 de euro, cu care au plătit drumurile în judeţe şi spoturile TV. O firmă de telefonie le-a dat cartele. Mulţi le-au oferit voluntari.

Nu au prins cele mai fericite momente în care să ceară bani. Pe de-o parte, era criză. Era şi mijlocul anului şi majoritatea bugetelor fuseseră planificate de mult. Apoi, aveau un proiect mare, cu potenţial, dar cvasinecunoscut, cu buzz în principal pe bloguri şi pe Facebook. Era un cerc vicios: echipa de comunicare nu avea bani pentru promovare convenţională, iar echipa de finanţare nu primea bani pentru că mesajul nu ajunsese la suficienţi oameni.

O provocare a fost şi găsirea oamenilor pentru organizare – şi păstrarea lor –, atât în Bucureşti, cât şi în judeţe. Uneori soluţia cea mai la îndemână a fost să-şi ia ei mai multe sarcini ca să compenseze pentru cei care nu se ţineau de treabă. Au fost zeci de întâlniri şi introduceri în proiect, ca apoi să constate că tot nu aveau oameni. Studenţii nu prea luau lucrurile în serios, cei angajaţi nu voiau să le acorde prea mult timp.

Unii renunţau când vedeau cât e de lucru. Alţii, cum o dădeau în bară. O coordonatoare a renunţat spunând că nu e obişnuită să lucreze cu echipe care nu-şi respectă deadline-urile. „Pretextul principal când ceva nu merge sau suntem acuzaţi de ceva”, mi-a spus Anca despre asta, „e că până la urmă e timpul nostru şi nu poţi să ne forţezi să facem şi X dacă nu vrem. Oamenii nu iau bani. Dacă mâine vor să plece nu-i ţine absolut nimic, n-au semnat niciun contract.”

La un moment dat s-a pus problema ca unii să fie plătiţi (ca în Estonia), dar au decis că ar fi prea complicat şi că mereu cineva s-ar simţi nedreptăţit.

Pe 24 iunie, apartamentul-birou era plin: finanţarea într-o cameră, logistica în alta şi comunicarea în ultima, unde se stătea pe dulapuri şi-un birou. Anca, cocoţată pe birou, era supărată că aruncase o placă de îndreptat părul la gunoi, iar Ana a certat-o că n-a apelat la firma care le dăduse sediul, doar se ocupau cu DEEE-uri. Pe la 20:00, a intrat Oana Brătilă în cameră şi s-a declanşat veselia generală. Oana are 23 de ani, deţine blogul apprentice.ro, şi s-a alăturat echipei de comunicare imediat ce a aflat de proiect, ocupându-se mai ales de promovarea în social media. Toţi au sărit când au văzut-o pentru că adusese mult aşteptatele tricouri LDIR. Nici nu mai conta că responsabilul cu comanda încurcase combinaţiile de culori. Anca a înşfăcat unul din puţinele albe şi l-a îmbrăcat.

Ștefan Buciuc

„Îmi vine să plâng. Am ajuns în finanţare ziua asta în care am tricou!”

Oamenii de la comunicare au fost întotdeauna boemii care cereau petreceri şi terapii de grup (fără mare succes), visau să personalizeze sediul (n-au apucat) şi nu se sfiau să chicotească în momentele serioase. O bună perioadă i-au apăsat aşteptările celorlalţi, care voiau o mediatizare mai intensă. Ana şi Anca spuneau că aproape nimeni nu înţelege ce presupune munca lor. Proiectul era înfipt pe net: bloggerii ştiau de el, cauza de pe Facebook avea 35.000 de fani pe 15 iulie. Participau la evenimente şi încurajau echipele din ţară să profite de orice ocazie ca să se promoveze.

Victoria cea mare a fost semnarea unui acord cu MediaPro, prin care aceştia deveneau partenerii media principali, fără a cere exclusivitate, aşa cum se temeau iniţial.

D Ziua Z - 2 luni Echipa naţională a făcut în iunie un training cu un consultant în project management, care s-a oferit să-i ajute să se organizeze mai bine. Primul lucru de care şi-au dat seama a fost că nu aveau obiective clare, cuantificabile. Au stabilit o ţintă de 100.000 de voluntari înscrişi pe site şi 200.000 de voluntari participanţi. La deadline-uri s-au înţeles mai greu: Liana le voia mai strânse, lui Ştefan i se păreau nerealiste. Au decis să finalizeze harta deşeurilor şi s-o verifice (adică să reparcurgă toate traseele) până la 1 septembrie. Cum proiectul se va termina cu adevărat abia în decembrie, au stabilit şi obiective auxiliare: awareness, lobby, responsabilizarea autorităţilor în aplicarea legii şi îmbunătăţirea infrastructurii, promovarea acţiunilor de voluntariat în rândul cetăţenilor.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, un rol important putea juca parteneriatul cu Ministerul Mediului. În vară, Liana şi Mihai, coordonatorul pe logistică, au fost la Minister, la o întâlnire cu autorităţi şi firme din domeniul gestiunii deşeurilor. Liana, care purta o rochie gri luată de mama special

dor • toamnă 2010 • 133

Nu erau destui oameni pentru cartare (la trainingul pe Ilfov, din peste 500 de înscrişi au venit şapte), voluntarii nu aveau bani de benzină pentru deplasări, nu erau suficiente GPS-uri (abia la sfârşitul lui august au primit ca sponsorizare 25). În unele judeţe (Ialomiţa, Giurgiu) nu se cartase nimic. În Botoşani se făcuse un sfert, dar inundaţiile luaseră tot.

Nici gestiunea deşeurilor nu era o treabă uşoară. După strângerea lor, selectivă sau nu, gunoaiele trebuia depozitate de voluntari la un punct aflat în apropierea unui drum, de unde să fie preluate în câteva zile de autorităţi sau de firme care gestionează deşeuri. Ideal, urma să fie duse numai la gropi (numite oficial „depozite”) conforme cu standardele Uniunii Europene. În 2009, în România erau 200 de depozite municipale, 25 conforme şi 175 neconforme (75 s-au închis în acel an, restul trebuie închise până în 2017). Gropile conforme se diferenţiază de cele neconforme printr-o membrană specială, aşezată peste pietrişul de pe fund, care împiedică apa reziduală (levigat) să pătrundă în pânza freatică. Au şi un sistem de colectare a gazelor, care previne acumulările şi, implicit, incendiile.

Cauciucul, uleiurile, vopselurile, plasticul şi deşeurile din construcţii puteau fi duse la fabrici de ciment, unde pot fi arse pentru obţinerea de energie sau refolosite. Însă firmele de salubritate şi reciclare nu fuseseră contactate în multe judeţe şi, oricum, încă nu le puteau aloca anumite zone pentru că nu ştiau unde sunt gunoaiele.

Până la sfârşitul verii, mai apăruse o problemă: entuziasmul începuse să le fie înlocuit de oboseală şi descurajare. „Nu mai poate fi atât de mult entuziasm, mai ales că-ţi iei foarte multe şuturi”, a spus Ana într-o zi. „E în continuare mândria că faci parte din acest proiect, numai că e ciudat când vezi că nume mari îţi dau atât de puţin sau nu-ţi dau nimic şi simţi că poate faci ceva prost.”

Ana e din Brăila, are 24 de ani, a absolvit Sociologia şi e pasionată de haine. Dacă înainte de LDIR îşi plănuia până la ultimul amănunt ce va îmbrăca a doua zi, după, a început să poarte aproape orice, numai să nu trebuiască călcat. Înainte, mergea la tae-bo, o vreme s-a mai încăpăţânat să exerseze în casă şi adormea pe podea făcând abdomene. A început să bea Cola şi să mănânce mai mult de la patiserii; afla că au apărut fructe noi doar dacă îi punea sora mai mică o farfurie în faţă. Prin vară ajunsese să doarmă patru ore pe noapte; tot pe-atunci şi-a dat demisia de la firma la care lucra, ca să se ocupe numai de LDIR. Nu doar viaţa Anei a fost afectată. Devenise aproape un ritual ca la şedinţe cineva să spună „mâine nu pot, că am trei întâlniri”, sau „am dormit patru ore”, sau „primesc zilnic pe puţin 40 de mailuri”, sau „mă dă nevasta afară din casă”. „Vacanţă? Concediu? Pffff. Ce glumă bună”, mi-a spus Liana într-o zi. „Dacă aş avea un copil acuma – că am colegi care sunt părinţi –, nu aş avea din ce să-l hrănesc din proiectele astea.”

Pe 30 iulie, Ana şi Anca au mers la Giurgiu să lanseze proiectul în faţa autorităţilor şi presei locale; întârziaseră trei săptămâni. Giurgiu rămăsese singurul judeţ fără o lansare oficială, deranjant mai ales pentru Anca, ea fiind de acolo. Pe drum, au trecut în revistă situaţia din ţară. Nord-vestul mer-

Anamaria Hâncu comunicare

pentru astfel de întâlniri, avea emoţii, dar spera să obţină nişte promisiuni ferme. Totul s-a terminat înainte ca ei să apuce să spună ceva, când ministrul László Borbély, pe atunci preocupat de problema inundaţiilor, le-a spus că nu-i consideră pregătiţi. Liana a plecat indignată. Îşi dorea să fi ripostat când Borbély le-a zis să nu se aştepte să le facă Ministerul treaba. „Îmi dau şi eu seama că n-o să putem face în toată ţara”, mi-a spus după acea întâlnire. „Probabil că o să existe zone în care n-o să ajungem deloc. Dar deloc. Ăştia aşteaptă întâlniri şi noi nu putem să ne ducem în fiecare judeţ în parte, pentru că n-avem oameni, fizic, pe care să-i deplasăm în atâtea locuri.” „Sunt unele autorităţi care aşteaptă ca «noi să ne facem treaba». Dacă erau autorităţi atât de grozave, noi nu trebuia să existăm cu proiectul. Eu trebuia să mă duc în natură şi să n-am nicio treabă. OK, pentru că nu sunt, noi am ajuns să facem chestia asta şi acum tot nouă ni se reproşează că nu facem suficient.”

Dar Borbély avea, într-un fel, dreptate. Erau probleme.

Multe judeţe nu aveau coordonatori. Altele băteau pasul pe loc aşteptând semne de la Bucureşti, iar Bucureştiul spera că, odată prezentată misiunea şi oferite câteva arme, lucrurile să meargă de la sine. Blocajele apăreau de la cele mai mici lucruri – magazinul online de produse promoţionale LDIR, care ba nu era actualizat, ba nu-i funcţionau butoanele –, la cele mai importante – până la mijlocul lui iulie nu se cartaseră nici un sfert din trasee.

134 • dor • toamnă 2010

> „Toţi cei care veţi pune mâna la treabă sunteţi nişte oameni extraordinari! Ce faceţi va rămâne în urmă, dincolo de cârcoteli.”

gea bine, împins mai ales de Cluj şi Maramureş. La fel Braşov şi Timiş. În Maramureş, coordonatorii judeţeni deschiseseră primul centru de informare LDIR, organizaseră Let’s Bake It, prin care aveau să dea 10.000 de gogoşi voluntarilor în ziua de curăţenie, şi se înţeleseseră cu regia de transport din Baia Mare să transporte voluntari pe o rază de 35 de kilometri.

Problematice erau Tulcea, unde n-aveau niciun coordonator, Ialomiţa, Galaţi, Vaslui, Neamţ şi Giurgiu.

La sediul Asociaţiei pentru Protecţia Mediului din Giurgiu, la 09:50 era încă linişte. Au venit la lansare jurnalişti locali, un cuplu interesat de proiect, în total 12 oameni. Fetele au pus clipul din Estonia cu subtitrare în engleză (cea în română n-a mers), dar lumea n-a fost impresionată. Apoi a pornit rafala: de ce nu s-a venit mai devreme să se prezinte proiectul, de unde se vor găsi bani, că judeţul e sărac, cine va aduce saci şi mănuşi, că giurgiuvenii nu au bani pentru aşa ceva, cine va plăti deplasările pentru cartare, ce fac cei de la Bucureşti.

Ana a răspuns cu răbdare, deşi la un moment dat îi venea să plângă. „Astea-s chestiile care te descurajează cel mai tare”, mi-a spus pe drumul de întoarcere. „Oamenii care nu cred şi nici măcar nu încearcă să creadă, sau să te ajute.”

Pe 11 august erau 1.011 voluntari înscrişi pe site, cartarea trena şi pregătirea curăţeniei începuse timid, dar comunicarea intra în perioada cea mai plină. Fetele au organizat întâlniri cu bloggerii, s-au dus la Antena Satelor sperând să le audă primarii din comune şi au filmat două spoturi: Muştarul şi Mihai Dragotă Colectarea Selectivă, ambele cu logistică

un cuplu de grătaragii care aruncă resturile pe unde apucă. Au filmat testimoniale cu Smiley şi Holograf. Au pus şi de-un imn, Ţara mea este model, livrat de Partizan.

Tot pe atunci s-a retras un membru al echipei de conducere, motivând că simte că proiectul nu se îndreaptă nicăieri. Liana era un pic pierdută. În Constanţa şi Ilfov (judeţul preferat al vedetelor ieşite la curăţenie ca să fie fotografiate) nu erau coordonatori pe care să se poată baza. În Giurgiu, mama Ancăi preluase rolul de coordonator.

D Ziua Z - 1 lună Pe 13 august, Liana, Mircea, coordonatorul zonei de sud, şi o voluntară s-au dus în Teleorman şi Argeş, ca o ultimă încercare de revitalizare – în primul nu se mai întâmpla nimic, în celălalt se retrăsese coordonatorul principal. La 10:00 au ajuns la prefectura din Alexandria, unde-i aşteptau în mare parte autorităţi (de la Inspectoratul Şcolar, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, Jandarmerie, un reciclator, directorul de cabinet). Reprezentanta prefecturii le-a cerut mape de prezentare pentru invitaţi. Nu aveau. Pe tot parcursul proiectului trimiseseră informaţii pe mail şi încercaseră să evite mapele, pentru că li se păreau neecologice. Liana le-a dat invitaţilor un tabel de prezenţă scris de mână, cu linii strâmbe.

Reprezentanta prefecturii a clătinat blând din cap: „Nici liste de prezenţe n-aveţi. Parcă sunteţi nişte copii, pe cuvântul meu.” Apoi a printat ea una şi a dat-o la semnat. În şedinţă li s-a comunicat că judeţul nu are spaţii de depozitare şi că sunt numai cinci agenţi de salubritate, fiecare în câte un oraş. Și că în unele comune s-au făcut platforme betonate de pre-colectare, dar nu prea au containere, primarii temându-se că se vor fura. Inspectorul şcolar le-a promis că va da vestea elevilor şi reprezentanta prefecturii, că va trage de primării. În Argeş au ajuns cu întârziere, a doua oară în trei întâlniri. Liana a intrat în fugă pe uşa sălii mari de şedinţe, unde opt oameni (printre care reprezentanţi de la Garda de Mediu şi APM) aveau în faţă ceşti de cafea pe care scria „Prefectura”.

La neinspiratul „Bună ziua, ce faceţi?”, o femeie i-a răspuns: „Vă aşteptăm, ca de obicei. Ar fi ideal, pentru că sunteţi mai tineri, să veniţi voi şi să ne primiţi pe noi.”

Nu le-a surâs ideea testării punctelor de înregistrare a voluntarilor din 25 septembrie. Nici sugestia Lianei să organizeze puncte de prim-ajutor – în comune sunt doar cabinete cu câte o asistentă, care oricum n-ar veni nimeni sâmbăta. „Domnişoară, trăim în România. Ştiţi cum sunt românii noştri.” S-au mai întâlnit cu un reciclator şi cu echipa de coordonare rămasă. Au terminat târziu, lihniţi de foame. Mircea călca zdravăn acceleraţia spre Bucureşti: „Şapte jumate, frate. Să vezi ce mă omoară nevasta acasă”.

La începutul lui septembrie se înscriau cam 200 de voluntari pe zi. Echipa naţională a orga-

dor • toamnă 2010 • 135

Ionuţ Iordăchescu IT

nizat o întâlnire de două zile cu coordonatorii din judeţe şi cei regionali. Era ultima şansă de a dezbate alocarea mormanelor înainte de Ziua Z, organizarea punctelor de înregistrare a voluntarilor şi echiparea lor. Au venit la Bucureşti oameni din 15 judeţe, inclusiv Maramureş şi Timiş. Cei care nu au putut, au participat prin Skype. Majoritatea celor din sală aveau până în 40 de ani, erau manageri de mici companii, traducători, profesoare, oameni între joburi. Din întrebările lor se vedea că luaseră proiectul în mâini şi-l duseseră mai departe în stiluri proprii, că LDIR avea să fie un colaj de viziuni şi soluţii care, deşi diferite, conduceau spre acelaşi rezultat.

Galaţiul se mişcase surprinzător, împins de Laura Oancă, o bucureşteancă de 25 de ani cu părinţii în judeţ, căreia i s-a părut incredibil că nu se făcuse nimic, aşa că s-a mutat acolo pentru câteva săptămâni. A înroşit telefonul, a încropit o echipă de 10 oameni şi în două săptămâni au reuşit să carteze cam 70 la sută din trasee. La şedinţă, Laura era toată un zâmbet, motivată să împingă Galaţiul spre un Let’s Do It bun. Se gândea să ajute şi Brăila, că doar e la o aruncătură de băţ.

Ionuţ Georgescu, fost ONG-ist care conduce Direcţia Gestiune Deşeuri şi Substanţe Periculoase a Ministerului Mediului, a venit să-i tragă de urechi. Ministrul ceruse nişte trasee logistice (unde se va face curăţenie şi ce se va întâmpla cu gunoaiele), iar ei nu le trimiseseră. Borbély ar fi vrut să facă o teleconferinţă cu reprezentanţii tuturor autorităţilor de mediu din judeţe pentru a-i îndemna să sprijine proiectul, dar, din cauza lipsei de informaţii, nu a mai făcut-o. Aşa că soarta deşeurilor strânse rămânea integral în responsabilitatea organizatorilor; Ministerul avea să rămână neutru.

A doua zi s-a discutat şi despre alocarea mormanelor. Voluntarii puteau primi mormane la punctele de înregistrare din ţară, anunţate din timp pe site, sau le puteau revendica online – IT-iştii au muncit la un sistem săptămâni la rând.

Un voluntar trebuia să-şi formeze o echipă de măcar cinci 136 • dor • toamnă 2010

oameni, să se înscrie ca persoană de contact şi, până în seara de 23 septembrie, să aleagă de pe harta online unul sau mai multe locuri pe care voia să le cureţe. (Liana credea că un adult poate strânge 10 – 15 saci pe oră dacă mormanul e compact, cinci-şase dacă nu e compact, dar celorlalţi li s-a părut o ipoteză prea optimistă.) Mormanele nealocate aveau să le fie repartizate punctelor de înregistrare, pentru voluntarii care nu se înscriseseră pe site.

Tot felul de idei au fost îngropate în săptămânile dinaintea Zilei Z: posibilitatea ca mai multe echipe să se înscrie la acelaşi morman (prea greu tehnic), estimarea timpului de curăţare a mormanului (prea multe variabile). Ionuţ Iordăchescu, coordonatorul de IT, mi-a spus într-o zi că nu ştie sistemul de alocare din celelalte ţări: „Am intuit cumva cum au făcut cei din Estonia, am pus o întrebare, dar cred că s-a pierdut. Cred că asta a fost o greşeală: că n-am întrebat cum au făcut ceilalţi. Am reinventat roata noi”.

D Ziua Z - 2 săptămâni echipa naţională şi-a dat seama că a neglijat Bucureştiul şi Il-

fovul. Nu se cartase mare lucru (doar vreo 300 de mormane); în Băneasa şi Cernica se preconizau suficienţi voluntari, dar nefiind cartate, nu existau nici înţelegeri cu salubriştii din zonă şi nu avea cine să ia gunoiul.

După difuzarea spoturilor TV şi înmulţirea apariţiilor în presă, au venit şi sponsorizările. Banii le-au permis să plănuiască cumpărarea şi trimiterea de saci şi mănuşi în ţară – câte cinci saci şi o pereche de mănuşi de voluntar. În sediu apăruseră vreo trei hărţi ale României şi aproape în fiecare seară soseau noi şi noi cutii: afişe, mănuşi, măşti.

Puteau face deja o statistică provizorie a voluntarilor şi resurselor din judeţe. În Argeş erau 7.000 de voluntari estimaţi, făcuseră rost de vreo 30.000 de saci şi aveau 356 de mormane cartate. În Buzău se cartaseră 30 de mormane şi nu aveau nimic. Braşovul aştepta 5.000 de voluntari şi aveau tot ce le trebuia. Ilfovul aştepta 15.000 (din care 3.000 echipaţi de companiile la care lucrau). Iaşiul spera la 5.000 de voluntari şi avea 300 de saci. Maramureşul promitea 10.000 de oameni, deşi pe 25 era şi Sărbătoarea Castanelor şi vreo trei meciuri locale de fotbal.

Echipa naţională estima că vor exista cam 800 de puncte de înregistrare în toată ţara. Primul transport a fost de 15.000 de saci pentru fiecare regiune (primiţi sponsorizare). Pe măsură ce au cumpărat sau primit alţii (i-au depozitat şi la sediu sau acasă), au trimis completări în judeţele care nu aveau nimic sau aproape nimic. Au primit o groază de mănuşi chirurgicale (pe care Liana nu le considera suficient de rezistente).

În ultima săptămână, Ionuţ, coordonatorul de IT, a facilitat în urmă fusese la Măruţă, vorbea la telefon cu sora ei: „V-aţi accesul la call centerul de la Media Sat, compania de telecocumpărat saci şi mănuşi? Ptiu, eu de când tot zic în casă şi municaţii unde lucrează, acesta devenind pe 24 şi 25 centrul voi... Te duci mâine dimineaţă şi cumperi de la Bricostore”. de comandă. Deja se înscriseseră cam 50.000 de voluntari şi La 23:59, Oana Brătilă a postat un mesaj de încurajare pense afişaseră şi punctele de înregistrare, chiar dacă nu se ştia tru susţinătorii de pe Facebook: „Toţi cei care mâine veţi pune cine va sta la toate. mâna la treabă şi sufletul la înaintare, nu doar sperând, ci Echipei LDIR li s-au alăturat şi două basarabence (una de lucrând pentru o ţară în care să zâmbim mai mult, sunteţi 18, cealaltă de 25 de ani), chitite să afle totul despre proiect ca nişte oameni extraordinari! Să fiţi mândri de voi şi conştienţi să-l facă şi în Republica Moldova. Deja vorbiseră la Ministede faptul că ceea ce faceţi va rămâne în urmă dincolo de cârrul Mediului. Nu le speria magnitudinea, mai ales că Moldova cotelile unora şi săgeţile altora.” e mult mai mică, aşa că puneau întrebări, luau notiţe şi, cum Au plecat de acolo pe la unu noaptea. prindeau un calculator liber, căutau statistici de populaţie D sau hărţi ale ţării.

Pe 23, la sediu, isteria se amesteca cu bucurie. Venise Nara Ziua Z Petrovič, organizatorul proiectului din Slovenia, un blond cu La 07:00 erau înapoi la centrul de comandă, încărcând cutii în un tricou pe spatele căruia scria „Behind me the whole world maşini, organizând livrări pentru sectoare (de unde voluntais clean :)”. Avea tălpile negre de la mers desculţ pe stradă şi rii plecau spre periferii şi Ilfov), ciulind urechile la situaţia îşi frecţiona dinţii cu o crenguţă de frasin, spunând că e cea din ţară. Cu un pic înainte de 08:00 au început să sune telemai performantă periuţă. Le-a spus că de cartarea din Slovefoanele în call center, dar voluntarii care trebuia să răspundă nia s-a ocupat un tip care îşi făcuse lucrarea de licenţă desnu ajunseseră. Pe mobile, au început să curgă veştile. Lumea pre depistarea gropilor de gunoi ilegale. Făcuseră un sistem se strânsese în faţă la Mall Vitan şi nu găsea punctul de înprin care informaţia despre deşeuri era trimisă automat la registrare din parcarea din spate. În Băneasa voluntarii abia autorităţile de mediu din zonă şi altul, prin care voluntarul instalau cortul. În sectorul 2 nu ajunseseră încă materialele. dădea traseul ideal către mormanele pe care voia să le cureţe.

Majoritatea organizatorilor s-au răspândit spre acele puncte, Petrovič povestea că preşedintele i-a susţinut de la început, lăsând centrul aproape pustiu. urmând să le dea medalii.

Cum era firesc, la call center nu veneau veşti grozave. Din În acea seară, apartamentul ar fi putut fi la rândul lui carIlfov sunau oameni care încercaseră să se înregistreze la pritat şi alocat. În cameră erau pahare roşii de carton, resturi mării, neştiind – informaţia n-a mai apucat să ajungă pe site de patiserie, teancuri de flyere, PET-uri. În bucătărie, cutii – că se renunţase la ele pentru că primarii nu cooperaseră în de pizza, resturi de biscuiţi, o pungă de Bake Rolls, pahare, timp util cu organizatorii; oamenii trebuia redirecţionaţi spre PET-uri. Echipa avea deja emoţii. „Mă simt de parcă aş intra punctele din sectoare sau direct la mormanul ales. într-un examen la care nu am învăţat nimic. Sau la care am La 09:25, primul direct la ProTV din pădurea Băneasa a învăţat foarte puţin,” a spus o organizatoare. fost OK. Odată înregistraţi, voluntarii ajunseseră acolo în ulDouă maşini puse la dispoziţie de sponsori aveau să ducă tima clipă cu un autobuz. ultimul transport de saci, câte 15.000, în sud-vest şi centrul După 10:00, s-au întors aproape toţi la centru. La 10:45 au ţării. Cu banii intraţi în septembrie, trimiseseră cam 300.000 început să vină primele raportări de la echipele din teren, de saci în ţară, iar în judeţele pentru care era prea târziu să care întrebau unde să lase gunoiul. „La o margine de drum, trimită colete, urma să trimită bani. Mircea, coordonatorul dar nu pe drum,” li se răspundea şi li se cereau numărul zonei de sud, acoperise cu maşina lui regiunea, ca să nu se echipei, ID-ul mormanului, dacă au colectat selectiv (sticlă, mai apeleze la curieri. plastic şi aluminiu într-un sac, restul în altul), câţi saci au MaiMultVerde lansase o chemare la curăţenia LDIR, dar strâns şi unde i-au lăsat. mare parte din ONG-urile de mediu nu-şi schimbaseră atituNu era linişte, dar nici agitaţie. Vorbeau puţin între ei şi dinea neutră. Ministerul Mediului nu dăduse niciun comuniatunci când o făceau, comentau telefoanele primite sau încat prin care să îndemne lumea la acţiune pe 25 (doar unul tâmplările de dimineaţă. Urmăreau Twitterul şi Facebookul prin care anunţa că Marea Debarasare de DEEE-uri prograşi mai că nu ţopăiau când cineva citea vreun mesaj de la un mată pe 25 se va amâna, ca firmele colectoare să se poată ocuvoluntar încântat. Liana vorbea încontinuu, când la un mopa exclusiv de LDIR). bil, când la celălalt. Se ofticau că nu pot fi pe teren, să simtă În seara de 24 septembrie, la centrul de comandă, Liana energia voluntarilor puşi pe treabă. vorbea şi schimba mailuri cu coordonatorii judeţeni; două fete făceau pachete pentru punctele de înregistrare din Bucureşti din hărţile cu mormane şi fişele de înregistrare pe care imprimanta le scuipa > În zilele următoare, cifrele din judeţe au tot crescut, fără oprire. ducând voluntarii până aproape de 200.000 şi sacii la Anca jubila: depăşiseră 70.000 de 500.000. Organizatorii au plâns, au dormit mult şi s-au voluntari înscrişi, blogul LDIR ajunbucurat, semnându-şi unul altuia tricouri. sese primul în Ze List, iar cauza de pe Facebook devenise cauza numărul 1 din România. Ana, care cu câteva ore dor • toamnă 2010 • 137

În a doua parte a zilei, au mai livrat materiale şi au compilat cifre din ţară. Majoritatea telefoanelor erau legate de ridicarea sacilor. Între Cernica şi Glina se strânseseră 100 de tone de gunoi, iar salubristul nu mai voia să ia munţii de saci pentru că trebuia să oprească să-i încarce şi bloca circulaţia.

Unii sunau să spună că nu se îndură să-i lase pe marginea drumului, neştiind dacă va veni cineva să-i ia. Alţii au găsit soluţii: au cerut localnicilor furgonete şi tractoare, i-au dus cu un excavator, i-au luat cu maşina. Pe lângă plângerile de organizare proastă, veneau mesaje de entuziasm, dar şi de copleşire. Toată ţara pusă pe curăţenie, autorităţi şocate de cât strânseseră voluntarii, mormane care învinseseră chiar şi cei mai puşi pe treabă oameni.

Majoritatea judeţelor au avut mai mulţi voluntari decât estimaseră. Braşovul (unde s-a cartat 94 la sută, în colaborare cu Ocoalele Silvice) a scos peste 12.000 de voluntari. Argeşul, peste 10.000. Galaţiul, peste 2.000 de voluntari şi 5.000 de saci. Giurgiu, peste 2.000 şi 95 de tone de gunoi.

Estimările parţiale din acea seară au fost de 150.000 de voluntari şi 180.000 de saci adunaţi.

După 18:00, când au apărut la ştiri la PrimaTV, la centru erau vreo 12 oameni care se uitau la televizor, aplaudau şi ţipau când vreunul apărea pe ecran, parcă mai mult din nevoia de a conştientiza că chiar s-a întâmplat, decât din bucurie. Antena 3 a dat o ştire de un minut, spre sfârşitul jurnalului de la 138 • dor • toamnă 2010

18:00, anunţând că şi firma de securitate BGS a făcut curăţenie. Au aşteptat jurnalele de la ProTV şi Antena 1, dar cea mai mare acţiune civică din istoria recentă a României n-a deschis la niciun post ştirile de seară. Alte ştiri se perindau aproape simultan pe ambele canale: Băsescu supărat pe poliţiştii protestatari, un tip şi-a prins mâna într-un utilaj agricol, alt tip a furat morfină din spital, ceva despre Van Damme. La ProTV au intrat la 19:15. La Antena 1, deloc. TVR 1 a dat un material de 12 minute şi a anunţat curăţenia imediat după ştirea cu Băsescu. A fost excepţia care a mai scos echipa din pleoşteală. În zilele următoare, cifrele din judeţe au tot crescut, ducând voluntarii până aproape de 200.000 şi sacii la 500.000.

Organizatorii au plâns, au dormit mult şi s-au bucurat, semnându-şi unul altuia tricouri. Ministerul şi ONG-urile au rămas tăcute. Perioada post Ziua Z e una de limpezire, dar şi de tensiuni: trebuie să evalueze proiectul, să găsească soluţii pentru etapa de lobby, să se gândească ce a însemnat proiectul pentru ei, cum şi dacă vor continua. În seara aceea de 25 septembrie au sărbătorit sfârşitul unui capitol. S-au urcat pe scena unui club din Bucureşti cu ochii licărindu-le a de toate, au spus pe rând, la microfon, glumiţe cu „am făcut-o cu ei, cu voi” şi au promis s-o mai facă. Şi-au cântat imnul, Ţara mea este model, şi au dansat până spre dimineaţă. Nu mai contau nici statisticile, nici telefoanele, nici mailurile. Se întâmplase. Trecuse. Au încercat.

mara sim te Ceea ce ne amintim este ceea ce rămâne când totul este uitat.

Text şi fotografii de Mara Ploscaru

140 • dor • toamnă 2010

Frustrare →

142 • dor • toamnă 2010

Fotografiile care urmează sunt un proiect personal pornit de la ideea de a exprima vizual sentimente, gânduri şi dorinţe care adesea ne sunt inhibate de tot felul de conjuncturi moderne. Am transpus în imagine ce am gândit, ce am visat, ce am simţit într-un interval de două luni. Am creat un jurnal vizual, o serie de cadre şi forme subiective pornind de la un spaţiu alb ca punct în care emoţiile sunt asamblate.

Am făcut mai întâi machete pentru conceptele pe care am vrut să le exprim, am folosit mijloace diverse pentru a reda elementul tipografic (scris cu bandă magnetică din casete, panou stencil) şi am creat scenografia schiţând mai întâi cadrul pe hârtie. Toate imaginile au fost făcute pe film, developate şi apoi scanate. Nu sunt manipulate digital.

Când am pornit la drum am avut de ales între două unghiuri de realizare. Fie să privesc strict subiectiv, fără să implic şi emoţia privitorilor, fie să construiesc la un mod generic, în care orice om să se regăsească. Pentru că nu puteam să fac ceva care nu pornea din mine, am ales prima variantă.

M-am întrebat dacă alţi privitori vor empatiza cu imaginile şi emoţiile mele sau dacă totul e de fapt subiectiv. Şi da, făcând acest test, am observat reacţii, atitudini şi viziuni diferite. De exemplu, imaginea cu balonul roşu poate exprima şi libertate, nu neapărat speranţă, cum am văzut-o eu.

Nu este acelaşi lucru dacă doi oameni privesc acelaşi obiect; fiecare vede lucrurile în felul său. Memoria fiecăruia funcţionează ca un filtru pentru a da noi înţelesuri prin eliminarea detaliilor şi prin accentuarea emoţiei. Experienţa mea subiectivă e doar un punct de plecare pentru experienţa subiectivă a altuia. * Mara Ploscaru, 23 de ani, a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, imaginile fiind parte din proiectul ei de licenţă. În prezent, vânează un master în arte vizuale, ideal la Berlin. ← Inocență

dor • toamnă 2010 • 143

144 • dor • toamnă 2010

↑ Imaginar

dor • toamnă 2010 • 145

146 • dor • toamnă 2010

↑ Inocență

dor • toamnă 2010 • 147

148 • dor • toamnă 2010

↑ Imaginar

dor • toamnă 2010 • 149

150 • dor • toamnă 2010

↑ Entuziasm

dor • toamnă 2010 • 151

P poveste

152 • dor • toamnă 2010

De Andreea Chirică

25 LEI