OMNIVOR
Jurnal de cultură gastronomică
Mâncarea contează
Pe copertă: The Wedding, 117x170 cm ,oil on canvas, 2011, o pictură de Dragoș Burlacu (dragosburlacu.ro).
Mai întâi, mâncarea a fost grijă. Au fost prânzurile gătite zilnic de bunicul meu, cel care m‑a crescut și a învăţat să facă, pentru mine, de la sotéuri, la prăjituri şi gomboţuri cu prune. Apoi, mâncarea a fost nesăbuinţă. Mesele frugale din stu‑ denţie, cu salată de icre ieftină, iaurt sau ce mai primeau prietenii pachet de‑acasă, fiindcă altele erau atunci priorităţile. Am crescut, şi mâncarea a devenit pri‑ etenie. Platouaşele cu brânzeturi luate din piaţă, humusul proaspăt mixat, tartele şi plăcintele care adună oameni în jurul meu şi îi fac fericiţi. Mâncarea a devenit iubire. Cinele gătite cu ce‑am cumpărat împreună în drum spre casă, fie că sunt macaroane cu brânză sau legume la grătar cu ouă poşate şi dressing cu ierburi din ghivecele de pe balcon, înseamnă două farfurii în jurul cărora suntem noi doi. Mâncarea contează pentru că poate să fie toate astea şi mult mai multe. Mâncarea poate să reflecte, să influenţeze şi uneori să dicteze relaţia cu noi înşine, cu oamenii pe care‑i avem aproape şi cu lumea înconjurătoare.
NUMăRUL 1
Omnivor s‑a născut din credința că e important, mai ales în vremurile în care trăim, să vorbim despre ce şi cum mân‑ căm, despre tendințele şi fenomenele care se împletesc în jurul gastronomiei, fie că e atenția pentru hrana sănătoasă, întoar‑ cerea la tradițional, sustenabilitate, food blogging, transformarea unei pasiuni în business sau democratizarea gătitului. Vei citi poveşti cu oameni care şi‑au găsit rostul în viaţă datorită mâncării, care s‑au mobilizat, au construit iubiri şi au pierdut iubiri, au pornit afaceri și au înţeles cum funcţionează societatea noas‑ tră datorită mâncării. Ce punem pe masă contează şi sperăm ca acest prim număr Omnivor să fie un prilej să explorezi, la rându‑ți, de ce con‑ tează pentru tine. — Lavinia Gliga, editor
Vrem să știm ce putem face altfel sau mai bine, ce gânduri, idei sau planuri gastronomice ai. Scrie‑ne la omnivor@decatorevista.ro.
3
OMNIVOR
MENIU numărul 1 — vară 2013
bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb
dFelul principale
dAperitive • chef
Egon Náday
• jargon
14
Ca la mama acasă
• Instrucțiuni
Pe grătar
POPUP DINNER
10
16
Un cuplu pune pe picioare un restaurant în mişcare. 37
Reîntoarcerea cooperativei Asocierea pare soluția salvatoare pentru micii agricultori. Dar cât de ușor le este să treacă peste amintirea CAP‑urilor comuniste și să devină specialiști în business planuri? 44
• antreprenor 18
Cookie Jar
• Învățăminte
Cristina Mazilu
20
• fotografia preferată
Gabriela Iancu
Apă, făină, sare Cum s‑a îndrăgostit o arhitectă din Timişoara de brutărit şi cum a ajutat‑o pâinea să înţeleagă ce e important în viaţă. 52
MÂNCAREA DE CUPLU
21
Pictorial 60
• Vin 22
Nicușor Cazan
• Comparația
24
• Artă
26
• gurmand
28
Ce cumperi cu 10 lei Caietul cu rețete Rachel Sargent
• design 30
Pitong
Anthony Bourdain Cuțit
4
• Inițial ne vorbeam la per tu
66
• A ce miroase?
67
• Educația sentimental‑culinară
72
• Covrigul
74
• Filme foto şi insulină
76
O poezie de m. duțescu
De sfârşitul lumii, m‑a lovit o mașină. În urma accidentului, am rămas fără simţul mirosului.
Dragostea trece prin stomac și, uneori, acolo se și sfârșește.
• argument
• scula
dDeserte
32
36
Convertirea unui britanic la bucătăria românească.
Sau cum e diabetul ca dragostea.
VARă 2013
dAperitive
Mic dejun Bogdana diaconu (depamplezir.ro)
NUMﾄコUL 1
5
OMNIVOR
Chef egon nรกday
10
VARฤ 2013
dAperitive
Misiunea conducătorului bucătăriei
Egon Náday are 51 de ani şi aproape jumătate din viaţă şi‑a trăit‑o în bucătării – în Los Angeles şi Budapesta natală, în bistrouri şi restaurante de elită, ale altora şi ale sale. De patru ani e chef al restaurantului clujean VIA, pe care munceşte să‑l menţină la nivelul de fine dining.
interviu Lavinia Gliga ilustrație Ionuț Rădulescu
intrarea în bucătărie În '89, la 27 de ani, am plecat în America. Încercasem mai multe lucruri. După liceu am vrut să mă fac învăţător, dar mi‑am dat seama rapid că nu e de mine, apoi mult timp am muncit în cea mai mare piaţă din Budapesta. Am aterizat în Los Angeles şi am trăit acolo 14 ani. A fost aventură pură; acolo am învăţat tot. A fost un început clasic, de la zero. M‑am angajat la un hotel distins, dintr‑un noroc – nici nu prea vorbeam engleză, dar l‑am cunoscut pe maître d', care era maghiar, şi el i‑a vorbit chefu‑ lui despre mine. Am început la legume, apoi am trecut la salate, apoi am devenit ajutor pen‑ tru cei din linia întâi, apoi am trecut în linia întâi, unde eram trei oameni. Apoi, timp de şase ani am avut propriul restau‑ rant, un bistro cu 20 de locuri în Beverly Hills, după care am muncit în mai multe restaurante,
NUMăRUL 1
majoritatea de fine dining – ceea ce vrem să facem şi aici. Intrarea clasică în mese‑ ria asta este opusul a ce cred oamenii în România. Dacă eşti chef aici, ţi se cere hârtia. Şi eu îi tot întreb: „Ce hârtie vreţi de la mine?”. N‑am o diplomă. Chefii buni sunt cei care învaţă în bucătărie. Nu se poate învăţa la şcoală. Sigur, trebuie să ai cunoştinţe, să ştii tehnici, reţete, diferite bucătării, ce merge cu ce. Dar exerciţiul e principalul ingredient. Trebuie să poţi să faci faţă în bucătărie – se poate să fie bucătari minunaţi care nu pot munci într‑o bucătărie la un anumit nivel. La nivelul ăsta e multă presiune, dar trebuie să‑i faci faţă, e singura cale. Ierarhia La VIA încercăm o structură relativ tradiţională. Dacă te uiţi la restaurantele bune din lume, majoritatea sunt conduse de chefi, ei sunt proprietarii (sigur, pot avea parteneri, sau pot fi afa‑ ceri de familie). De obicei, cheful e cel mai sus în ierarhie. Cheful ştie tot ce se întâmplă în sală, ştie vinurile, paharele folosite, şerveţelele, tot. Eu conduc bucă‑ tăria dar nu am o poziţie clasică de chef pentru că oamenilor le e greu să înţeleagă ierarhia. Am avut, mai ales la început, o mul‑ ţime de neînţelegeri. Nu ascultă, degeaba spun eu ceva, ei tot fac aşa cum cred ei că e mai bine.
11
OMNIVOR
Instrucțiuni pe grĂtar
Ce‑ai fript astă vară? Cele mai bune bucăţi de carne de fript pe grătar recomandate de Cătălin Grinzeanu, de la măcelăria bucureşteană La Mircea Măcelaru’. ilustrații de David Stroe și Evelin Bundur
Muşchiuleţul e cel mai puţin lucrat, foarte fraged. Cotletul și fileul nu au grăsime și sunt mai fade. Ceafa e împănată cu grăsime, fragedă şi dulce.
Ponturi de gătire Feliile de carne trebuie să aibă cca. 3 cm grosime. Se condimentează cu sare şi piper şi se frig la temperatură moderată.
Oricare bucăți sunt delicioase la carnea de vițel, la mânzat cel mai bun e mușchiulețul și la vită urcă în top antricotul, dezvoltând o floare de grăsime care îl face suculent şi aromat. Ponturi de gătire Feliile groase de 4‑5 cm se frig pe grătarul foarte încins câte 2 minute pe fiecare parte, să fie cel mult mediu făcute. Le poţi finaliza la tigaie, cu un cubuleţ de unt, nişte ierburi şi o stropitură de oţet balsamic.
16
mușchiuleț
mușchi
cotlet
ceafă
antricot
mușchiuleț
VARă 2013
vrăbioară
cotlete
Ce pui lângă? Recomandări de garnituri de la câțiva pasionați de gătit. Pui
pastramă din pulpă
Trebuie să faci ratatouille, măcar de dragul filmului. Ai nevoie doar de o ceapă, nişte suc de roşii, doi căţei de usturoi, un dovlecel, o vânătă, doi ardei graşi, trei roşii mari, sare şi piper. Şi, evident, ierburi de Provence. Se dau la cuptor o oră şi sunt gata. (Mihaela Pascu, micde‑ jundebucuresti.blogspot.ro)
Vită
aripioare
pulpe dezosate cu piele
Legumele de sezon trase la tigaie şi apoi reînviate cu un acid (balsamic, lămâie, limetă) sunt suficient de delicate ca să nu acopere gustul vitei şi de aromate ca să fie un fel în sine. Opţiuni: dovlecei şi zucchini cuburi, fasole verde cu susan, roşii cherry cu busuioc. Sau o salată mai aspră – spa‑ nac, radicchio sau valeri‑ ană – cu orice legume de
NUMăRUL 1
vară aruncate în ea şi cu o vinegretă îndulcită cu miere. (Georgiana Ilie, Tăieţel pe Facebook)
Porc
Cel mai bine merge broccoli marinat. Fiert patru minute, ameţit într‑o vinegretă din ulei de măsline, oţet balsamic, muştar franţuzesc şi un strop de apă, doi căţei de usturoi zdrobiţi, două fire de busuioc verde şi o ceapă mică tăiată julienne. (Gabriela Chiriac Ralea, buca‑ tareli.com)
Berbecuţ
Friptura de miel sau ber‑ becuţ e prea gustoasă ca să apelăm la garnituri sofisti‑ cate. Bunicul meu, cioban dobrogean, spunea că cea mai bună e cea făcută din verdeaţă proaspătă şi ierburi aromate. Pătrunjel, leuştean şi coriandru tocate mărunt, usturoi verde rondele, sare, măghiran şi cimbru, ulei, multă zeamă de lămâie şi muştar. (Adriana Jescu, Magic Cookies pe Facebook)
17
OMNIVOR
Învățăminte Cristina mazilu
Ce m‑a învățat bucătăria Am început să gătesc nu pentru că îmi era foame, ci pentru că am văzut ce frumos se strâng oamenii în jurul mesei, cu gălăgie, chef şi poftă. Am vrut să se întâmple asta şi la masa mea, mai ales că însemna că bucă‑ tarul, adică eu, va fi în centrul atenţiei. Pe‑atunci ştiam să fierb cartofi şi să‑i amestec cu unt, să fierb paste şi să le amestec cu sos, să fac o salată verde cu suficientă zeamă de lămâie cât pentru o electroliză‑n stomac şi să bag un pui în cup‑ tor, pe care să‑l scot după două ore. Aşa că am învăţat să fac tarte şi, cu ele‑n braţe, am început să bat la uşile prietenilor în miez de noapte, am început să pregătesc picnicuri şi să‑i scot în parc, să amestec prosecco cu lichior de portocale şi să‑i înveselesc. Au trecut patru ani de când m‑am apucat de gătit. Însă din tot ce am învăţat, câteva lecţii sunt mai importante decât altele.
1. Grăsimea face totul mai bun.
N‑ai să mănânci un croissant mai bun decât cel care musteşte de unt, cartofi mai buni decât cei tăvăliţi în untură de gâscă. Şi nimic nu merită mai mult să‑ţi arzi cerul gurii decât nişte jumări proaspăt scoase din ceaunul cu untură încinsă.
2. Carbohidraţii fac totul mai bine.
Oamenii nu caută degeaba consolare în mâncare – lucrurile chiar sunt mai clare după un bol mare cu paste tăvălite‑n ulei de măsline, împreună cu puţin (mai mult) usturoi, ceva ardei iute şi o mână de pătrunjel proaspăt.
3. Mai bine să rămână decât să nu ajungă.
Pe modelul mai bine prea mare decât prea mic.
4. Talentul în bucătărie e ceva ce poate fi învăţat.
Ca şi în sport, atunci când eşti sedentar e nevoie de puţin antrenament şi apoi poţi să faci flotări. Sau eclere.
5. Pătrunjel, usturoi, ardei iute – sfânta treime. Vezi lecția 2.
6. Trei creveţi cărnoşi sunt mai buni decât un homar.
Important e să‑i tăvăleşti prin sos de unt cu lămâie.
7. Mâncarea bună nu e una complicată.
Ingredientele bune şi proaspete sunt suficiente.
8. Întotdeauna încinge bine tigaia.
Friptura de vită va avea o crustă perfectă.
9. Bread, butter, love. 10. Bacon! PS: Ar mai fi câteva: + Vinul rosé mă face cam uşuratică. + Nu‑ţi fie frică de unt. + Regula celor trei secunde are nenumărate extensii. Cum spunea şi Julia Child: important e să nu te vadă nimeni când ridici de pe jos. + Nu trebuie să ai încredere într‑un bărbat care mănâncă vita bine făcută.
Cristina Mazilu este publisher la BBC Good Food şi blogger la chez.mazilique.ro.
20
Ce n‑am învăţat? Să fac curat pe măsură ce gătesc. Sau măcar după. De asta există prieteni abuzaţi şi maşini de spălat vase.
VARă 2013
dAperitive Fotografia preferată Gabriela Iancu
Liberty’s Pancakes
A
m fost dintotdea‑ una îndrăgostită de America, dar până să ajung acolo în 2008 am simţit că dorinţa de a cunoaşte amplitudinea aceea părea mai degrabă o confuzie. M‑am simţit copleşită, dar am ajuns să iubesc repede proporţi‑ ile, vitalitatea, inspiraţia acelui mare Babilon şi am învăţat să caut confortul în lucrurile pe care le ştiam de acasă. Clătitele americane mi‑au readus rutina clătitelor pregă‑ tite de bunica în dimineţile de sâmbătă din copilărie. Osmoza asta ciudată pe un tărâm atât de îndepărtat de casă m‑a învăţat să minimizez impactul cu lumea nouă. Doi ani mai târziu am înce‑ put să fac fotografie culinară din dorinţa de a‑mi exprima viziunea artistică asupra unui stil de viaţă sănătos, campestru cu accente moderne şi intime, conceptual, cât mai aproape de valorile în care cred. Fotografia clătitelor ameri‑ cane am realizat‑o anul acesta, în Cehia, în atelierul din mansarda casei în care locuiesc. Clătitele le‑am făcut după o reţetă proprie bazată pe proporţii egale de făină
de hrişcă, porumb şi mei, albuşuri bătute spumă pentru a obţine o textură pufoasă şi gălbenuşuri bătute cu zahăr, iaurt şi lapte. Am intitulat‑o Liberty's Pancakes ca o reprezentare a alter‑egoului viziunii mele. Diversele expe‑ rienţe trăite în diasporă mi‑au întregit caracterul, iar fotografia mi‑a dat ocazia să mă autodesco‑ păr: orice moment imortalizat cu ajutorul ei reprezintă parte egală a valorilor în care cred şi stilul personal. Naturaleţea şi fantezia sunt parte a temperamentului
NUMăRUL 1
meu, pe care îl împletesc mereu în poveşti vizuale complementare cu elemente care mă reprezintă – flori, discuri de vinil, dantele, milieuri, pânzeturi fine, tacâ‑ muri vechi, lumină atmosferică, straturi de texturi diverse care să accentueze duioşia, melancolia sau deznodământul momentului fotografiat.
Gabriela Iancu găteşte şi fotografiază pe whatlibertyate.com.
21
OMNIVOR
Argument Anthony bourdain
Virtutea gătitului
De ce-ar trebui să știi să faci o omletă și alte câteva argumente pentru exersarea aptitudinilor în bucătărie.
N Text Anthony Bourdain ilustrație Anne Thiery
32
u încape discuție că e „mai bine” să gătești acasă, oricând – și oricât de des – poți.Cu siguranță e și mai ieftin. E aproape întotdeauna mai sănătos decât ceea ce ai putea comanda la pachet – sau ai mânca la un restaurant. Și e, probabil, mai bine și pentru societate. Știm, de pildă, că există o relație inversă directă între frecvența meselor în familie și problemele sociale. Zis pe șleau, membrii acelor familii care mănâncă împreună în mod curent sunt, statistic vorbind, mai puțin înclinați să jefuiască magazinele de băuturi, să arunce‑n aer laboratoarele clan‑ destine de metamfetamine, să‑și expună fetușii la cocaină, să se sinucidă sau să se filmeze făcând sex cu măgari. Dacă Micuțul Timmy ar fi mâncat mai multe chiftele în copilărie, probabil n‑ar mai fi ajuns să îndese în lăzi frigorifice bucăți din micii cercetași când s‑a făcut mare. Dar nu asta am în vedere aici. Ceea ce mă interesează este dacă ar trebui să gătim ca urmare a unui imperativ
VARă 2013
moral – acel ceva pe care fiecare copil ar trebui să‑l deprindă la școală, fiind vai ș‑amar de cei care nu pot. Mă refer la impu‑ nerea unei noi valori, a unei noi atitudini la nivel național, ca pe vremea lui JFK, când Consiliul Prezidențial pentru Activitate Fizică a dat naștere unei așteptări, și anume că, dacă ești copil, ar trebui să fii sănătos. Că ar trebui, ba nu, că trebuie să fii cât de cât atletic. Că trebuie să aspiri măcar la acest țel, să dai tot ce‑i mai bun din tine – iar profesorii, colegii de școală și societatea în ansamblul ei te vor ajuta și susține mai departe. Va exista și o serie de standarde riguroase. Progresul îți va fi monitorizat în ideea că, în timp, te vei perfecționa – și vei deveni, cumva, un om mai bun. Odată cu încurajările, sigur că a apărut și reversul – urât, niciodată menționat, dar subînțeles: motivația negativă. Dacă nu țineai pasul, în cel mai bun caz erai tachi‑ nat, iar în cel mai rău erai agresat. Așa că nu zic să‑i punem pe copiii care nu știu să gătească în mijlocul huiduielilor unei arene de bătăuși și să aruncăm în ei cu o minge de cauciuc până încep să plângă
dAperitive
– pe vremea mea, asta era pedeapsa clasică pentru infracțiunea de a fi „retard”. Cred însă că deprinderile culinare de bază sunt o virtute, că abilitatea de a te hrăni cu pricepere atât pe tine, cât și pe alții ar trebui predată tuturor tinerilor drept o competență fundamentală, că ar trebui să devină la fel de esențială în procesul de maturizare ca atunci când te ștergi singur la fund, traversezi fără niciun ajutor strada sau când ajungi să inspiri suficientă încre‑ dere încât să ți se dea bani cu împrumut.
În Evul Mediu, fetele și femeile tinere erau obligate să participe la cursuri de economie domestică, unde erau îndoc‑ trinate cu credința că gătitul e una dintre deprinderile esențiale ale unui cetățean responsabil – sau, mai precis, ale unei gos‑ podine folositoare. Momentul în care ele au început să pună evidenta întrebare – „De ce eu și nu el?” – a marcat începutul sfârșitului pentru predarea instituționalizată a competențelor culinare. Femeile au respins ideea că ar trebui să fie responsabile, doar
NUMăRUL 1
Fragment din Medium Raw de Anthony Bourdain, în pregătire la editura Publica. Traducere din limba engleză de Mihai Pascu.
33
harta mÂncĂrurilor de RomÂnia O listă (incompletă) de produse definite și girate de apartenența locală.
Ilustrație de Ioana Șopov
01 Țuică de Zalău 02 Palincă de Bihor 03 Plăcintă întinsă de Turnu 04 Mnere de prune de Aldești 05 Virșli de Brad 06 Piersici de Medgidia 07 Căpșuni de Satu Mare 08 Pufuleți de Baia Mare 09 Muștar de Tecuci
10 Cârnați de Pleșcoi 11 Usturoi de Copălău 12 Roșii de Matca 13 Ceapă de Buzău 14 Covrigi de Buzău 15 Boambe de Cotnari 16 Mici de Dedulești 17 Magiun de Topoloveni 18 Mere de Voinești
19 Cartofi de Lunguleţu 20 Cașcavea de Valea Doftanei 21 Lubeniță de Dăbuleni 22 Salam de Sibiu 23 Palaneț de Ceanu Mare 24 Prune bistriţene 25 Colac secuiesc 26 Telemea de Mărginimea Sibiului 27 Brânză în coajă de brad de Rucăr
dFelul principale
PopUp Dinner Un cuplu pune pe picioare un restaurant în mişcare.
text Andreea Giuclea Fotografii Octavian Todiruț Mircea Păun
Î
ntr-o seară canicu‑ lară din iunie 2012, Irina şi Vali Hristu, doi tineri bucureşteni de 25 şi 28 de ani, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu chef de vorbă, au invitat câţiva prieteni la ei acasă, pentru un pop-up dinner. Auziseră de concept de la o prietenă din Londra, care ştia cât de mult îi place Irinei să gătească, şi i-a atras ideea unei cine neconvenţionale. În sufrageria micuţă a apartamentului în care locuiau atunci, cu tablouri cu străzi londoneze pe pereţi, s-au strâns 10 prieteni cărora le-au servit supă cremă de morcovi cu portocale, quiche lorraine şi cheesecake. S-a stat pe perne, s-a băut vin şi s-a mâncat până-n noapte. Irina şi Vali îşi amintesc şi azi cât de îngroziţi au fost de dezastrul pe care l-au găsit în bucătărie când s-au întors a doua zi de la serviciu. „Ce multe ni s-au părut
NUMĂRUL 1
atunci 30 de farfurii de spălat”, spun râzând şi completându-se unul pe altul. „Şi acum avem de patru ori mai multe.” Acum, la nici un an de când au început, cei doi organizează săptămânal astfel de cine sub numele de PopUp Dinner, în diferite ceainării şi cafenele din Bucureşti. Stabilesc locul, anunţă pe Facebook şi pe blog ziua, meniul şi preţul (de obicei, 50 de lei) şi dau drumul la înscrieri. Locurile se ocupă în câteva zile. Spun că proiectul îi reprezintă pe amândoi – pentru Irina, mai introvertită şi liniştită, bucătăria e locul în care se simte cel mai bine, în timp ce Vali, mult mai expansiv şi sociabil, adoră să stea de vorbă cu invitaţii, să le povestească de mâncarea pe care o pregăteşte soţia lui şi de conceptul pe care îl promovează. Pop-up dinner înseamnă un restaurant în mişcare, o cină mobilă care apare pentru o seară în diferite locuri – apartamente,
37
OMNIVOR
popup dinner
ceainării, cafenele, galerii de artă, cluburi – şi apoi dispare. În străinătate, conceptul a devenit popular prin anii 2000, fiind un mod prin care tinerii bucă‑ tari să-şi arate talentele culinare, iar cei consacraţi să experimenteze meniuri şi formule noi, fără a fi limitaţi de formalismul unui restaurant sau de rigiditatea meniului. Fie că sunt organizate acasă, în spaţii neconvenţionale care devin restaurante temporare sau la festivaluri, astfel de adunări oferă o experienţă unică, atât culinar, cât şi social, şi un meniu rafinat la preţuri mai accesibile decât într-un restaurant tradiţional. În ultimii ani, tot mai mulţi pasionaţi de gătit au început să vadă în mâncare un mod de conectare, spune scriitorul Vlad Tăuşance, iniţiatorul unui pro‑ iect asemănător, Circulinar. Tăuşance spune că mân‑ catul are o funcţie socială, e „un ice-breaker excelent”, o chestie intimă pe care o practici în public, astfel că poţi afla multe despre ceilalţi stând la masă cu ei. Împreună cu un prieten, Tăuşance gătea sub brandul Circulinar la festivaluri de muzică şi evenimente, iar duminica organiza late brunch-uri pentru prieteni şi cine se mai nimerea după partyul de sâmbătă în fostul Traian 42 (actualul Guest House), un bar cu terasă aflat într-o casă veche de pe strada Traian. Deşi a renunţat la ideea de a face o afacere din asta, pentru că nu a găsit o variantă avantajoasă de busi‑ ness, continuă să gătească pentru prieteni, pentru că e un sentiment mişto să dai de mâncare oamenilor; îl face să se simtă ca în familie. === Irinei şi lui Vali le-a plăcut mereu să aibă casa plină de prieteni, dar în afară de sărbători, nu mai gătiseră în mod organizat. Au avut mari emoţii înaintea primei cine şi s-au gândit câteva luni înainte să-i dea drumul. Se întrebau dacă lumea va veni să ia masa la ei acasă în loc să se ducă la restaurant, deşi ei promiteau ceva mai mult: experienţa de a mânca la un loc cu oameni necunoscuţi, într-o atmosferă intimă, şi posibilitatea
40
de a experimenta preparate diferite de ce-ar găsi într-un restaurant. Treptat, vorbind cu prietenii şi văzând că afară ideea are succes, s-au hotărât. La sfârşitul lui iunie 2012, au făcut pagina de Facebook PopUp Dinner, şi-au anunţat cunoscuţii şi nu s-au lăsat opriţi nici măcar de faptul că Irina s-a simţit rău vreo trei zile înainte şi n-a putut gusta mâncarea. Avea emoţii mai ales pentru supă, pe care o făcea pentru prima oară. Dar când a auzit primele mhmm-uri pline de mulţumire de la invitaţi, s-a rela‑ xat. De pe balconul plin de verdeaţă, unde se refugia să ia aer, privea spre camera plină de oameni care mâncau. Lângă ea, pe pervazul ferestrei cu perdele roşii, Jamie Oliver zâmbea de pe coperta unei cărţi. Dacă la prima cină mai mult au improvizat, la următoarea au pregătit dinainte muzica, au adus încă o masă rotundă, ca cea din bucătărie, şi au împrumutat de la prieteni scaune, ca să nu se mai stea pe jos. Au mai cumpărat un set de farfurii, tacâmuri şi pahare, pe care le-au depozitat într-un minibar pe roţi pe care îl plimbau după ei prin living. În august, au avut nunta şi luna de miere şi au făcut o pauză, dar din septembrie au reînce‑ put cu cinele, lunar sau chiar mai des. Irina şi-a cumpărat tot mai multe cărţi de bucătărie (acum are peste 50) şi a devenit preocupată şi de aspectul farfuriilor, pentru care îşi salvează poze cu modele de aranjare. Cel mai mult îi place să creeze meniul, să combine ingrediente şi să facă reţete tot mai sofisticate, care să o provoace. De cele mai multe ori, face meniul pentru prima oară la PopUp şi până acum, în peste 20 de ediţii, nu a repetat niciunul. Irina a început să gătească acum vreo şapte ani, pe când era într-o relaţie care nu prea mergea şi s-a refugiat în crearea de reţete. I-a plăcut de mică să stea în bucătăria bunicii, de la care a învățat paşii de bază şi reţete de fursecuri şi prăjituri. „Hai, bunico, să-mi iasă tartele”, se ruga în gând la început, când încă se temea să facă prăjituri – acum, cele mai apreciate la PopUp. E mândră că are gena gătitului în familie – bunicul a fost ospătar la Hanul lui Manuc, are un unchi bucătar şi o mătuşă cofetar, iar mama face cele mai bune găluşti, mari şi pufoase. Tatăl a fost şi el ospătar şi gătea tot felul de nebunii, iar Irina ţine o fotografie cu el lângă frigi‑ der şi se gândeşte mereu la el când e în bucătărie. Dacă înainte, mâncarea o lega de familie, acum o leagă de cei cu care o împărtăşeşte; şi ea, şi Vali
VARĂ 2013
OMNIVOR
Apă, făină, sare Cum s-a îndrăgostit o arhitectă din Timişoara de brutărit şi cum a ajutat-o pâinea să înţeleagă ce e important în viaţă.
text Andreea Giuclea Fotografii Luiza Puiu
52
VARĂ 2013
dFelul principal e
Î
text xxxxxxxx foto xxxxxxxx
n lumina hotei de deasupra cuptoru‑ lui argintiu, pe care l-a pornit cum s-a trezit, puţin după patru dimineaţa, Codruţa Popa, un arhitect de 35 de ani din Timişoara, frământă aluatul pentru cele 24 de pâini pe care trebuie să le coacă azi. Lucrează în linişte, ca să nu-l trezească pe soţul ei, Vlad, care încă doarme în mansarda de deasupra bucătăriei. Masa rotundă, cu un singur picior – singura delimitare dintre bucătărie şi livingul cu canapele negre –, se bălăngăne în ritmul în care Codruţa învârte castronul cu aluat. Câteva şuviţe de păr îi cad peste ochii căprui, muşchii braţelor i se tensionează, iar medalionul de argint de la gât i se leagănă nervos. Mişcările mâinilor şi clătinarea corpului, sacadate şi încrâncenate, contrastează cu seninătatea cu care priveşte aluatul. „Când simţi aluatul, parcă trece prin tine o energie şi o stare de bine”, spune zâmbind. „E un moment al tău, în care nu intră factori din exterior”. De când a început să facă pâine, acum patru ani, e mai fericită ca oricând. De trei ori pe săptămână, bucătăria de la mansarda blocului cu două etaje în care locuieşte se transformă într-o mică brutărie. Cuptorul merge neîntrerupt timp de 12 ore, pe fiecare colţ liber sunt aliniate pâini care îşi aşteaptă rândul să intre la copt sau castroane cu aluat care aşteaptă să fie frământat, iar masa e plină de făină, seminţe şi fructe uscate. Din toamnă, face pâine şi pentru prieteni apropiaţi sau oameni care au aflat de ea prin intermediul blogului codrudepâine.ro, pe care l-a pornit în 2011 şi care are 2.000-3.000 de cititori pe zi. Are tot mai mulţi clienţi şi, pentru că nu mai face faţă, a început deja să refuze cereri. În zilele cu comenzi mari, ca azi, se trezeşte la patru-cinci, pen‑ tru că în cuptorul mic Electrolux intră doar câte două pâini deodată. Astăzi e însă ultima zi în care coace aşa multe. Şi-a anunţat prietenii că reduce numărul, mărimea şi diversitatea pâinilor, pentru că în progra‑ mul ei a intervenit ceva important. Încă nu le-a spus, dar se pregăteşte să deschidă o brutărie artizanală.
NUMĂRUL 1
53
OMNIVOR
Apă,făină, sare Codruţa Popa
!!! Codruța a făcut prima pâine la începutul lui 2009. Provocarea a venit de la Vlad, pictor şi asistent uni‑ versitar la Facultatea de Arhitectură din Timişoara, care visa la flammekueche-ul mâncat în vara lui 2008, în Lille, o specialitate alsaciană cu aluat de bere, bacon, smântână şi ceapă. Înainte să se apuce, a căutat reţete pe net, aşa cum făcea de obicei când experimenta feluri noi de mâncare şi pierdea ore în şir pe tastespotting.com sau foodgawker.com. Nu lucrase niciodată cu aluat cu drojdie, nu ştia să-l frământe sau ce consistenţă trebuie să aibă, aşa că i-a ieşit fleaşcă. „Mai mult l-am turnat în tavă decât să-l împing cu mâna”, îşi aminteşte ea. Dar la gust a ieşit bun, aşa că Vlad a întrebat-o de ce nu încearcă să facă şi-o pâine. Până să-l cunoască, Codruţa nu mânca pâine aproape deloc, pentru că i se părea nesănătoasă. El a convins-o că are nevoie de carbohidraţi, aşa că a început să mănânce şi spaghete sau pâine prăjită. A început să coacă cam o dată pe săptămână, una albă pentru el, una de secară pentru ea, pentru că în acelaşi concediu din 2008 mâncase o pâine de secară cu chimen, care îi rămăsese întipărită în memorie. Nu-i ieşeau mereu bune: uneori punea prea multă sare, alteori prea puţină apă, iar Vlad îşi aminteşte de una de secară care arăta de parcă ar fi fost călcată de tractor. Însă toate erau mai bune la gust decât ce găseau de cumpărat, aşa că a continuat să coacă. Treptat, a descoperit că îi place, că are talent şi răbdare şi că momentele în care frământă aluatul îi aduc linişte şi mulţumire. „Îmi place mult relaţia pe care o ai cu aluatul şi tu cu tine în momentul în care faci pâine”, spune Codruţa. „E o chestie a mea, o lume a mea în care nu intră altcineva.” Atracţia pe care o simte faţă de pâine, spre deosebire de alte feluri de mâncare, vine şi din semnificaţia aparte pe care i-o atribuie. Simte că pâinea o leagă de pământ, de tradiţie şi de viaţă şi că în faţa ei trebuie să fii umil, pentru că îţi arată
54
adevărata ta dimensiune. „Să faci pâine e ceva primar. Te face să meditezi la lucrurile importante, îţi impune un oarecare respect pentru munca pe care o faci.” Citind tot mai mult, a devenit preocupată şi de calităţi estetice şi a început să vrea ca pâinea ei să arate ca în pozele bloggerilor străini pe care îi urmărea. Făcutul de pâine a venit şi ca o reuşită personală, într-o perioadă în care arhitectura nu-i aducea mari satisfacţii. Era nemulţumită de proiec‑ tele pe care le avea, care nu erau cum şi imaginase în facultate, era mai mereu stresată, iar aluatul, a scris pe blog, i-a oferit un refugiu: „Am găsit mân‑ gâiere şi confort în aluat.” !!! Primele pâini le-a făcut cu drojdie, aşa cum a citit în reţetele de pe net. Însă, tot căutând informaţii pe site-uri străine, a dat peste termenul de sourdough şi aşa a descoperit maiaua, o cultură de drojdie sălbatică şi bacterii care se formează o singură dată, din făină şi apă, şi care apelează la fermenţii naturali existenţi în aer pentru a se activa, într-un proces care durează cinci zile. Apoi se întreţine, se hrăneşte – prin înlăturarea unei părţi şi adăugarea unei noi cantităţi de apă şi făină – şi se perpetuează de la pâine la pâine. Deşi îi părea complicat, a simţit că trebuie să încerce, mai ales că autorii străini spuneau că drojdia e o chestie de începători, iar ea voia să ajungă la următorul nivel.
VARĂ 2013
dFelul principal e
Şi-a făcut propria cultură de maia în aprilie 2009 şi de atunci a devenit şi mai fascinată de întregul proces. Dacă prima pâine cu drojdie nu i-a rămas în memorie în mod special, îşi aminteşte că prima pâine cu maia i s-a părut un miracol, pentru că s-a transformat dintr-un praf şi-o apă. Pe lângă cultura din făină albă, mai are una de secară şi una de mei, propria ei invenţie. Le ţine pe bufet, lângă geam, în borcane de sticlă, şi le hrăneşte dimineaţa şi seara. Din ele, pregăteşte cu câteva ore înainte prefermen‑ tul pentru fiecare tip de pâine, adăugând apă şi făină pentru a obţine o cantitate mai mare de maia. Seara, primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns acasă a fost să verifice dacă prefermentul pentru pâinile de dimineaţă era suficient de crescut. Când a deschis cele trei cutii pătrăţoase de plastic, miro‑ sul acru cu iz de iaurt al pastei cu bule i-a înţepat nările. A tamponat cu degetele compoziţia bure‑ toasă, lăsând goluri mici, care şi-au revenit imediat la loc, ca şi cum ar respira. Maiaua a cucerit-o pentru că era ceva făcut de ea, un organism viu care face pâine. Pâinea cu maia e şi mai sănătoasă, pentru că procesul de fermen‑ tare şi dospire e foarte lung, ceea ce face făina mai
uşor digerabilă. Bacteriile din maia neutralizează acidul fitic din grâu, acid care împiedică absorbţia mineralelor în corp. În plus, rămâne proaspătă mai mult timp, are miezul mai elastic şi nu se fărâmițează, iar gustul un pic acrişor îi aminteşte de pâinea făcută de bunica ei la ţară, care păstra o bucată de aluat de la o pâine la alta. Tocmai procesul lung de fermentare îi place Codruţei, pentru că pâinea creşte în mod natural, nu grăbită de drojdie. Dacă o pâine cu drojdie e gata de cuptor în două ore, una cu maia durează minimum şase – trei ore fermentarea, apoi încă trei, dospirea. Spune că trebuie să înţelegi cum funcţionează maiaua ca să poţi s-o controlezi. Dacă o laşi prea mult, se acreşte, iar dacă nu e suficient de fermentată, nu creşte şi nu dă gust bun pâinii. Făcutul de pâine e chimie, dar e şi matematică. Pentru fiecare aluat, Codruţa cântăreşte atent ingredientele, conform aşa numitului „procent al brutarului”, calculat în raport cu cantitatea totală de făină, care reprezintă 100%. Pentru pâinea integrală cu seminţe de in pe care o frământă acum, a pregătit prefermentul de seară. Dimineaţă, a opărit seminţele de in, le-a amestecat
NUMĂRUL 1
55
OMNIVOR
Avem gusturi, istorii şi preferinţe culinare diferite şi toate devin vizibile când ne împărţim viaţa cu cineva. Dar în fiecare cuplu apare, la un moment dat, o mâncare cu care sunt amândoi fericiţi. O mâncare descoperită împreună, sau adaptată gusturilor celuilalt, sau care, providenţial, le plăcea amândurora dintotdeauna. Mâncarea de cuplu. Fotografii și text de Cătălin Georgescu
60
VARĂ 2013
dFelul principal e
Vlad Tăușance, 34 de ani, scriitor și antrenor de creativitate Mihaela Tăușance, 35 de ani, consultant pentru proiecte culturale Mâncarea de cuplu: tort de ciocolată cu ganache
Vlad & Mihaela
V
lad a făcut acest tort pentru prima zi de naștere a Mihaelei pe care-au petrecut-o împreună. E o rețetă simplă, rapidă, adaptabilă (când nu găsesc forma de tort
NUMĂRUL 1
o folosesc pe cea de panettone) şi se amestecă uşor în mixerul german din anii '80, primit cadou la nuntă. Cei doi au stiluri diferite – ea măsoară şi taie meticulos, el operează mai degrabă după ochi – şi lui Vlad nu-i prea place să i se bage lumea în cratiță. Aşa că acest tort nu e doar un prilej de supradoză de ciocolată, ci şi de colaborare.
61
NUMĂRUL 1
69
dDeserte
A ce miroase? ! De sfârşitul lumii, m‑a lovit o mașină. În urma accidentului, am rămas fără simţul mirosului. !
de Elena Tudor ilustrație de Tuan Nini
U
ltimul miros pe care l‑am simţit clar a fost cel de ţuică fiartă. Era 21 decembrie, era frig și l‑am simțit tăios, ca o lamă. L‑am inhalat după ce am ieşit din staţia de metrou Preciziei, ultima de pe magistrala care leagă centrul Bucureștiului de Militari. Acelaşi miros l‑am tras pe nas ani la rândul în Galaţi, de fiecare Sfântul Andrei, patronul spiritual al oraşului. Circulaţia maşinilor pe bulevardul Brăilei se oprea şi strada se umplea de tarabe cu ţuică fiartă şi vin fiert. În ziua aceea mă duceam la Decathlon să iau o trotinetă pentru Adrian, un băiat de 10 ani dintr‑un program social pentru care urma să fiu Moş Crăciun. În spate aveam un rucsac alb cu flori roşii, în care aveam două dintre cadourile pe care le luasem deja pentru Adrian: o pereche de ghete şi o cutie din plastic în care era închis Beyblade‑ul, un titirez cu tot felul de desene, un hit printre copii. Cu mirosul de ţuică fiartă în nări, m‑am uitat în jur și am văzut că ieşisem greşit din metrou. Un vânzător
mi‑a spus că trebuia să traversez strada Preciziei şi s‑o iau printre nişte blocuri. Am trecut pe lângă dugheana cu ţuică, am trecut de‑o linie de tramvai și m‑am oprit în dreptul zebrei. M‑am uitat în stânga: erau câţiva metri buni până la maşina care venea înspre mine. Din dreapta venea altă maşină, dar avea suficient timp să poată opri. Am păşit pe trecere, am trecut de prima jumătate a străzii şi am îngheţat. Şoferul din dreapta n‑avea de gând să frâneze. Era un Matiz roşu, al unei firme care livra mâncare chinezească. Botul mașinii m‑a lovit în zona mijlocului, m‑a aruncat înainte și am aterizat pe spate. Nu mi‑am pierdut cunoştinţa, dar adrenalina îmi blocase mâinile şi picioarele. Mâinile măcar le vedeam, pe lângă corp, îndoite la 90 de grade. Starea asta a durat puţin. În jur vedeam o mulțime de capete aplecate; o fată care a sunat la 112 mă tot întreba cum mă cheamă. Am ştiut să‑i spun. După ce mi s‑au deblocat mâinile şi picioarele m‑am ridicat, deşi n‑ar fi trebuit. M‑am sprijinit de
NUMĂRUL 1
67
OMNIVOR
Filme foto şi insulină ! Sau cum e diabetul ca dragostea. !
scris și ilustrat de Oana Lohan
A
m aflat că sunt diabetică la începutul lui 2002. Ultimul an mi‑l petrecusem între Londra, unde lucrasem într‑un cinematograf, Bucureşti, unde ajunsesem cu iubita mea franţuzoaică traversând Europa cu un Citroen AX, Paris şi un salt la bienala de artă de la Istanbul. Fusese un an nebun, în care mi‑am dat seama că habar n‑am încotro o iau – desenam, scriam şi făceam fotografie în cea mai mare dezordine –, că trecusem cu trei ani de 30 şi nu‑mi păsa deloc şi că îmi iubeam prietenii pentru că eram toţi în aceeaşi barcă. M‑am trezit într‑un spital din Paris imediat după sărbătorile de iarnă. Slăbisem 15 kilograme deşi mâncam ca un urs, aşa că m‑am dus la un control şi am aflat că eram la limita comei diabetice, cea când ai prea mult zahăr în sânge pentru că nu mai fabrici insulină şi ajungi la acidocetoză1. Ţin minte prima zi de spital fiindcă atunci am aflat că tocmai murise Pierre Bourdieu, dintr‑un Libération pe care încă îl mai am. Mi‑era tare drag Bourdieu, sociologia ca sport de combat despre care vorbea mă convinsese că merită să crezi în stânga franceză, aia adevărată. În acea zi am aflat şi că am un diabet de tip 1, sau insulinodependent. Insulina se ocupă de metabolizarea carbohidraţilor, sau glucidelor, sau „zahărului” din organism. Secreţia normală de insulină este continuă, de unde denumi‑ rea de „pânză de insulină”, precum pânza freatică. În momentul în care apare un aport de glucide în organism, se secretă un vârf de insulină, care le prelucrează. Tratamentul cu insulină necesar diabeticilor care nu o mai produc încearcă să copieze cât mai fidel acest
76
model şi se numeşte tratament bazal‑bolus. Există o insulină lentă, care asigură acea cantitate de bază, şi o insulină rapidă, insulina bolus, care se ocupă de aportul de glucide. Insulina lentă asigură 24 de ore şi insulina rapidă trebuie administrată de câte ori mănânci glucide. A trebuit să învăţ să apreciez cât mai precis can‑ titatea de glucide pe care o mănânc, ca să pot calcula doza de insulină rapidă. A trebuit să aflu, prin încer‑ cări, de câte unităţi de insulină rapidă am nevoie ca să acopăr 10 grame de glucide şi, tot prin încercări, de câte unităţi de insulină lentă am nevoie în 24 de ore. Controlul glicemiei, o picătură de sânge capilar pusă pe o bandeletă de lector glicemic, este necesar de multe ori pe zi ca să‑mi dau seama dacă am făcut cantitatea bună de insulină. Mi‑am dat seama destul de repede că viaţa de diabetic e periculoasă. Dacă nu calculezi bine cantităţile de insulină, ţinând cont de ce mănânci şi dacă urmează să faci efort fizic sau eşti obosit, poţi face o comă diabetică datorată hipoglicemiei, adică unei cantităţi insuficiente de glucide în sânge. Hipoglicemiile diabetice severe, cele cu pierderea cunoştinţei, sunt ale naibii de urâte şi dacă nu ajunge rapid la tine o perfuzie cu G30, glucoză 30%, mori. În acelaşi timp, dacă eşti constant în hipergli‑ cemie, cu prea multe glucide în sânge, eşti obosit tot timpul, te simţi ca naiba. Dacă valorile glicemiei sunt mari tot timpul, ajungi tot la comă. Diabetul e ca dragostea, imposibil de echilibrat. Am învăţat repede că hrana e un leac şi nu are cum să‑ţi placă. Ca atunci când te‑ndrăgosteşti şi confunzi dragostea cu un leac şi tot nu e bine. Singura calitate a diabetului, pe care dragostea o are arareori, e constanţa. Există câteva reguli de bază: trebuie să am întot‑ deauna la mine zahăr, sau ceva care conţine zahăr rapid. GlucaGenul2, folosit în tratamentul hipoglicemiei severe în faza de început, trebuie să fie aproape – nu mă plimb cu el în buzunar, dar am mereu în frigider. Frigiderul meu e întotdeauna burduşit cu insulină, GlucaGen, sucuri dulci şi filme foto, majoritatea expirate. Oamenii din viaţa mea, când există, îl umplu cu fel de fel de alte lucruri. Congelatorul e plin doar când am o iubită, la fel şi sertarele de pe uşă. Dar şi atunci mi‑e dor de goliciunea frigiderului meu, de aspectul lui de bibliotecă săracă. Îmi place să fac de mâncare dar urăsc să mănânc singură. Aşa că atunci când sunt singură, regimul mâncare = insulină mă ajută să trăiesc cu un frigider de cyborg.
VARĂ 2013
dDesert e
➀ Cola turka
➃ film foto
➂ club mate
1 Diabetul insulinodependent se traduce atât printr‑o sete intensă, cât şi printr‑o emisie abundentă de urină, slăbire brutală şi oboseală. El poate, de asemenea, să se declare prin apariţia unei complicaţii acute ca acidocetoza, semn că organismul pompează din rezervele de grăsimi pentru a produce energia necesară. Dacă nu este tratat, diabetul insulinodependent evoluează inevitabil spre coma diabetică.
➁ glucagen
➄ insulina lenta
2 Asiguraţi‑vă că rudele sau prietenii
apropiaţi ştiu că atunci când aveţi o reacţie hipoglicemică severă trebuie întotdeauna solicitată asistenţa medicală. Medicul v‑a prescris poate GlucaGen astfel încât prietenii sau rudele să vă administreze injecţia dacă deveniţi hipoglicemic şi nu sunteţi în stare să înghiţiţi zahăr.
➅ insulina rapida
NUMĂRUL 1
77
OMNIVOR
NOTA DE PLATĂ numărul 1 — vară 2013
bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb Art director Solène Cesbron Editori Lavinia Gliga Cristian Lupșa Gabriel Dobre Copertă Dragoș Burlacu Texte Andreea Giuclea Ionuț Dulămiță Laura Ștefănuț Gabriela Pițurlea Cristina Mazilu Oana Sandu Georgiana Ilie Elena Tudor Oana Lohan John Riley Mircea Duțescu Adina Rosetti Oana Damian Mădălina Iacob Andreea Bota Ilustrații Ionuț Rădulescu Evelin Bundur Amália Kovács David Stroe Ioana Șopov Mircea Drăgoi Anne Thierry Paula Rusu Oana Lohan Tuan Nini Ana Botezatu
78
Alimentaţie de redacție
Fotografii Cătălin Georgescu Luiza Puiu Andrei Pungovschi Mădălin Nicolaescu Cristian Petrescu Gabriela Iancu Bogdana Diaconu Cătălin Gârbuleț Mădălin Simion Octavian Todiruț Mircea Păun
Prânzurile din redacţia Decât o Revistă şi Omnivor sunt rar aduse de acasă şi, fiindcă opţiunile din zonă sunt limitate, ajung să fie asigurate cel mai des de cantina La împinge tava şi şaormeria/gratargeria La Puicuţe. Procentajele nu sunt științifice, dar reflectă lipsa varietăţii.
Înger de print Laura Abrihan (peggy.ro) Advertising Ana Vișan (ana@decatorevista.ro) Despre litere Omnivor este construit în jurul caracterului Henriette, desenat de Typejockeys. Omnivor este un proiect publicat de Decât o Revistă / Asociația Media DoR. CONTACT omnivor@decatorevista.ro Telefon: 021 210 07 86 ISSN 2343 – 9939 ISSN-L 2343 – 9939
VARĂ 2013
* Imaginile de pe copertele interioare au fost postate pe Instagram, sub hashtagul #omnivor, de gurmanzii fotografi: abrache, alinaboholtan, andruuu15, b_andra, bajkorenate, balazsaron, bienardo, bogdanadiaconu, boladenieve78, catalingeorgescu, cinnamonanna, cnimigean, corinamurafa, cristiana_andrei, cristian‑ lupsa, dcip, fulvioara, gabi_dobre, hashulica, irinad, jo_ilie, lavininha, macovei, mazilique, meridor82, mirela_ujica, paularusu, petro‑ vicd44, pixelalb, shugard, thepleasurist, thisisassimpleasthat, trailaalex, valericad, vladimirsouvenir.