Marian Hotca Poeme

Marian HOTCA

trec descul prin sângele luminii

îngreunat de cuvântul-zeu ce strânge în el singur tatea pietrei cât spaim gata se rostogoleasc în arhitectura pa ilor povesti i va respira aripa nev zut a întâmpl rii

e u or descoperi zei în umbra binelui când fiecare î i zide te din rugin idealuri r sun toare pentru prezentul ce se stinge

vom str bate împreun

aceea i bucat de înger cunoscând lumina ce se sacrific luminii

în întunericul ecoului silabele vechi respir o alt form a cuvântului nespus fiecare timp ce se zide te disper rii i are secunda lui de glorie în ochiul ce comprim lumea creat într-un gând

cresc cuvintele grele în piatr

umbra p rilor ce poart în cioc cântecul întâmpl rii dilat mor ile întinse pe asfalt imaginea mea tears cer te un nou chip necunoscut pentru lumin dintr-un cuvânt în altul traversez de-a curmezi ul posibila via ce se îmbulze te în mine cu toat dep rtarea sa

vor coborî pietre

din adâncul luminii ru inând turma de vremi ce scurm -n molozul fiin ei i vom intra în ap z rim anotimpurile cum î i împart pe ascuns ploile calde din suflet

umblând descul i pân la sânge vom visa cire ii resemna i cum î ?i scutur din ramuri copil ria

acest gri m re

al existen ei se întinde pe o margine de via folosit tiut doar de îngerul hr nit cu rugin el însu i î i scutur aripa plin de colb cât s i ajung de-un r suflu cuvântul nestingherit i întinde trupul în rana-oglind zidind înc un vis pentru golul din inim

facem un popas atipic

în ochiul sfinxului ne potolim ultimul vis în negura dintre cuvintele îngropate în t cere

un alt ochi contur lumii prelungindu-se cât s i ajung de-o arip pentru a terge praful

se pune un punct mare fr mântat între degetele improvizate apoi se ia totul de la cap t ca i cum te-ai zvârcoli în flac ra tulbure ce d contur acestei vie i insesizabile

jocul acesta cu vie i descul e

pân la sânge e doar un obicei continuu de a cl di iluzii în paharul cu ap ieftin amurgul-siren înal zeii min ii în v zduhurile adânci precum ni te ipete îngr dite într-o limb sticloas alunec acel ieri printre copitele vremii sând loc singur ii eternului azi f umbr memoria se joac printre frunze bolnave nimeni nu- i mai cunoa te întâmplarea poate suntem iar i bobul de rou nepotcovit ce tremur crescând în inima ierbii

stare

totul se schimb pe nev zute ca o r zbunare o funie r sucit într-o limb veche de arpe cutremur sfinc ii minusculi de nisip în valuri nu po i s i aperi singur tatea largul cutremur tor ce te îneac f rost e doar cuvântul din teac lumile r sturnate în spaim nasc ore suspecte umile precum piatra dospit în sine ce se calc -n picioare acum