100 de ani de la zborul istoric al lui Aurel Vlaicu „Cu naşterea se-ncepe numai viaţa trupească; cea sufletească e plămădită încetul cu încetul, potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţelor.” IOAN SLAVICI
Aurel Vlaicu – Icarul de la Binţinţi – cum l-a numit poporul nostru pe acest pionier al Aviaţiei româneşti s-a născut la 6 noiembrie 1882, ca fiu al harnicului ţăran Dumitru Vlaicu şi al soţiei sale, Ana. Cam la jumătate cale dintre Alba-Iulia şi Deva, în dreapta şoselei naţionale ce se întinde spre vestul ţării şi în stânga Mureşului, la circa 10 km. de Orăştie, pe Câmpul Pâinii – câmpia aceea roditoare pe care Paul Chinezul i-a bătut pe turci în anul 1479 – se află, de sute de ani, satul Binţinţi, un sat de oameni isteţi şi cumsecade, cu sufletele învolburate de cântece şi de poveşti. Aici s-a născut un zburător, un om care, ca şi Avram Iancu, va căuta şi el să taie o cale mai dreaptă pentru viitorul neamului românesc şi o va tăia cu ştiinţa, prin limpezimile văzduhului. Îi erau dragi copiii lui badea Dumitru, dar dintre toţi Aurel îi era cel mai drag şi mai apropiat, pentru că de mic dădea semne de om mare. Îi plac şi lui Aurel jocurile, dar jocurile lui sunt parcă mai aparte, pentru că introduce şi ceva meşteşuguri. Badea Dumitru zice că e bine să se deprindă copilul cu cât mai multe îndeletniciri, „că nu ştii mâine cu ce se va putea câştiga pâinea cea de toate zilele.” Cu banii primiţi de la colinde, ceilalţi copii îşi cumpărau bomboane şi zahăr de la prăvălie, numai Aurel cumpără cărţi cu poveşti de la Orăştie şi şuruburi, să-şi facă jucării din scânduri, pe care le ciopleşte ca un mare maestru. „Ăsta nu trăieşte mult – auzeai pe câte un bătrân – că-i prea cuminte şi deştept.” Oamenii se bucurau şi-l iubeau ca pe propriul lor copil. Aurel Vlaicu urmăreşte cu multă atenţie păsările. Este cucerit de zborurile lor zvelte şi de inteligenţa lor. După îndelungi ceasuri de admiraţie pentru curgerea lor lină pe căile văzduhului, el bagă de seamă că zborul nu stă numai în puterea aripilor, ci şi în măiestrie: „păsările zboară mai mult cu dibăcia minţii decât cu puterea aripilor; de aceea nu obosesc niciodată!” În clasa a IV-a se cerea învăţătură serioasă, ca să poată merge la şcolile cele înalte de la Orăştie. Copiii de ţărani, ca el, nu prea aveau acces. Puţinii care intrau trebuiau să fie din cale-afară de isteţi şi de pricepuţi. „Domnii” ziceau că odraslele de ţărani trebuie să rămână la coada vacii, că