100 de ani de la zborul istoric al lui Aurel Vlaicu „Cu naşterea se-ncepe numai viaţa trupească; cea sufletească e plămădită încetul cu încetul, potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţelor.” IOAN SLAVICI
Aurel Vlaicu – Icarul de la Binţinţi – cum l-a numit poporul nostru pe acest pionier al Aviaţiei româneşti s-a născut la 6 noiembrie 1882, ca fiu al harnicului ţăran Dumitru Vlaicu şi al soţiei sale, Ana. Cam la jumătate cale dintre Alba-Iulia şi Deva, în dreapta şoselei naţionale ce se întinde spre vestul ţării şi în stânga Mureşului, la circa 10 km. de Orăştie, pe Câmpul Pâinii – câmpia aceea roditoare pe care Paul Chinezul i-a bătut pe turci în anul 1479 – se află, de sute de ani, satul Binţinţi, un sat de oameni isteţi şi cumsecade, cu sufletele învolburate de cântece şi de poveşti. Aici s-a născut un zburător, un om care, ca şi Avram Iancu, va căuta şi el să taie o cale mai dreaptă pentru viitorul neamului românesc şi o va tăia cu ştiinţa, prin limpezimile văzduhului. Îi erau dragi copiii lui badea Dumitru, dar dintre toţi Aurel îi era cel mai drag şi mai apropiat, pentru că de mic dădea semne de om mare. Îi plac şi lui Aurel jocurile, dar jocurile lui sunt parcă mai aparte, pentru că introduce şi ceva meşteşuguri. Badea Dumitru zice că e bine să se deprindă copilul cu cât mai multe îndeletniciri, „că nu ştii mâine cu ce se va putea câştiga pâinea cea de toate zilele.” Cu banii primiţi de la colinde, ceilalţi copii îşi cumpărau bomboane şi zahăr de la prăvălie, numai Aurel cumpără cărţi cu poveşti de la Orăştie şi şuruburi, să-şi facă jucării din scânduri, pe care le ciopleşte ca un mare maestru. „Ăsta nu trăieşte mult – auzeai pe câte un bătrân – că-i prea cuminte şi deştept.” Oamenii se bucurau şi-l iubeau ca pe propriul lor copil. Aurel Vlaicu urmăreşte cu multă atenţie păsările. Este cucerit de zborurile lor zvelte şi de inteligenţa lor. După îndelungi ceasuri de admiraţie pentru curgerea lor lină pe căile văzduhului, el bagă de seamă că zborul nu stă numai în puterea aripilor, ci şi în măiestrie: „păsările zboară mai mult cu dibăcia minţii decât cu puterea aripilor; de aceea nu obosesc niciodată!” În clasa a IV-a se cerea învăţătură serioasă, ca să poată merge la şcolile cele înalte de la Orăştie. Copiii de ţărani, ca el, nu prea aveau acces. Puţinii care intrau trebuiau să fie din cale-afară de isteţi şi de pricepuţi. „Domnii” ziceau că odraslele de ţărani trebuie să rămână la coada vacii, că
nu au mâna făcută pentru condei. Copiii „domnilor” aveau tot ce le trebuie: cărţi, timp, ambianţă. Dar, din punctul de vedere al inteligenţei şi al puterii de muncă, Aurel Vlaicu este bogatul bogaţilor. Parcurge repede lista materiilor: Cetirea, Computul cu cifre (adică Aritmetica), Istoria naturală, Fizica şi Grădinăritul. „Cetirea merge, Computul cu cifre – nu mă doare capul. Istoria naturală – poveşti. Grădinăritul îl ştiu de dinainte de a învăţa să citesc. Mai rămâne Fizica. Aici să vedem ce mai spune domnul autor.” Aurel Vlaicu este mereu atent la probele practice. Odată verificat în practică, adevărul ştiinţific îi devine familiar şi crede în el. În toamna anului 1890, badea Dumitru trage căruţa în curte şi pune în ea un sac de grâu, unul de cartofi, o pătură, o pernă ţesută de mama Ana şi o saltea umplută cu paie noi, care miroseau încă a câmp. Iată „zestrea domnişorului”. Acum mai rămâne ca Aurel să fie om de treabă şi să se ţină de carte, ca să ajungă preot. „Popa al nostru-i bătrân şi acuşi se duce, săracul, pe lumea cealaltă. A fost om de treabă popa ăl bătrân; nu numai la biserică, ci în toată viaţa noastră amărâtă. El ne-a scris toate jalbele împotriva domnilor, el ne-a ajutat să ne apărăm limba şi drepturile, el ne îndeamnă să ne luminăm şi să ne ducem copiii la şcoli înalte. Aşa popă trebuie să fie şi Aurel.” Orăştia în care va învăţa 6 ani, înseamnă în viaţa lui Aurel Vlaicu ceva cu totul deosebit. Ea îl găzduieşte şi îi leagănă visurile cele mai pure şi mai îndrăzneţe ale adolescenţei sale, care rămâne mai departe acolo, singură în curtea liceului, ca un elev neatent care nu aude clopoţelul când sună de intrare. Aurel Vlaicu va rămâne strâns legat de Orăştie, ca de un loc natal. Uneori, oraşele au ceva din personalitatea oamenilor şi oamenii au ceva din personalitatea oraşelor în care trăiesc. Un orăştian de baştină se cunoaşte de departe, pentru că el poartă în grai şi în suflet o lume de la ţară, în ciuda oricăror înalte studii academice pe care le-ar absolvi. Cele mai multe oraşe au o culoare a lor distinctă. Orăştie este un oraş alb, luminos, ca albul din portul naţional al locului. Culoarea aceasta este simbolul hărniciei şi al frumuseţii morale a oamenilor de pe acest meleag românesc. Şcoala este grea. Disciplinele de învăţământ se predau într-o limbă străină, de profesori care privesc cu dispreţ odraslele de ţărani. Ca şi altor colegi, nici lui Vlaicu nu-i merg toate lucrurile din plin. Dar pe el îl chinuie şi ideea zborului, a unui perpetuum mobile, a unei membrane de gramofon, a unei maşini de treierat inedită şi mult automatizată. După câteva insuccese dureroase, ale căror cauze le-a descoperit singur, în urma unor minuţioase analize, Aurel Vlaicu stabileşte că este absolut necesar să se ocupe singur, mai hotărât şi mai exigent de propria lui formaţie. Iată un exemplu:
Profesorul de trigonometrie îl invită pe Vlaicu la tablă. Elevul îşi aminteşte desenul, dar nu-i mai vin în minte formulele matematice. Acum Aurel se pune pe treabă să le scoată „din burtă”. Atât profesorul, cât şi colegii văd că n-a apucat pe calea cea bună. El lucrează liniştit mai departe, cu totul după alt sistem. La urmă, spre marea surprindere a tuturor, obţine acelaşi rezultat. Profesorul, care-l umilise la început, se vede obligat să-i pună lui Aurel Vlaicu o notă eminentă. La ora de fizică, profesorul tânăr şi zvelt, cu privirile visătoare, începe într-o foarte frumoasă limbă maghiară: „Ca să înţelegeţi mai bine rosturile fizicii în prezent şi mai ales în viitor, voi vorbi astăzi despre povestea omului care a năzuit necontenit să zboare. Aurel Vlaicu se simte fulgerat de o nespusă bucurie şi-şi aţinteşte ochii asupra tânărului profesor, care, ca şi când ar spune o poveste, continuă: „Omul a fost obsedat de ideea zborului. Visul acesta, măreţ şi vechi cât omenirea, s-a înfiripat chiar în marea umbră a preistoriei. Evident, n-avem documente ştiinţifice, dar de ce n-am crede că strămoşul îndepărtat al omului, îmbrăcat într-o piele de urs, privind din gura peşterii la păsările care zburau peste munţii de gheaţă, nu a fost fulgerat de ideea de a-şi sălta şi el corpul, măcar câteva palme de la pământ? Fie şi numai pentru a se apăra de un animal feroce, sau pentru a trece un râu sau o mlaştină. Aurel Vlaicu – obraznicul clasei – îl întrerupe pe profesor, făcând observaţia că nu atât visarea cât nevoia l-a îmboldit pe om să zboare. „Pe tine te îmboldeşte mereu limbuţia, dar de data aceasta nu e rău ce-ai spus. Din mii de încercări, s-a înfiripat mitul lui Dedalus şi Icar. Încercând şi neizbutind, omul a atribuit această putere zeităţilor, pe care şi le-au imaginat inaripate: zeiţa Isis protejează mortul cu aripile ei mari, întinse; zeii Olimpului, în primul rând Mercur, aveau aripi la picioare. După legendele mitologice, apare Biblia cu îngeri, heruvimi şi serafimi înaripaţi. Chiar şi caii Sfântului Ilie sunt înaripaţi. Încă pe la 1250, călugărul şi filosoful englez Roger Bacon, cel care a descoperit şi ochelarii, a scris cartea Secretele artei şi ale naturii în care exprima ideea că, pentru a zbura, omul nu trebuie să imite păsările: se pot face maşini de zburat în care omul, aşezându-se în centru, va putea manevra un instrument care să pună în mişcare aripile artificiale, asemănătoare cu ale păsărilor. Peste două secole, prin anul 1452 s-a născut în Italia Leonardo da Vinci, care a studiat mai întâi zborul păsărilor şi pe urmă a desenat multe aparate de zbor. Leonardo da Vinci a fost primul om care a înţeles că nu numai aripile sunt importante pentru zbor, ci şi felul în care ele sunt utilizate. Omul, dacă va avea aripi mari, sprijinându-se cu putere
împotriva aerului rezistent, va putea să parcurgă victorios spaţiul aerian. Marea pasăre îşi va lua zborul şi omul, desfăşurând aripile ei, va umple universul de uimire. În strădaniile sale, omul a umplut universul de uimire, dar l-a umplut şi de victime. Ce să facem? Creaţia cere jertfele ei şi nu o dată cad cele mai valoroase fiinţe şi cele mai dragi. Scriitorii veacului al XVII-lea deschid drumurile altor zboruri imaginare, în special călătorii spre lună. Pe tot parcursul veacului al XVIII-lea – secolul luminilor – preocuparea pentru descoperirea unui corp mai uşor decât aerul a rămas statornică. S-au făcut strădanii uimitoare, dar şi jertfe inimaginabile. Oameni din toate categoriile sociale au îndrăznit, au visat, şi-au cheltuit averi, timp, sănătate pentru visul acesta măreţ al omenirii. Unii au murit eroic, demn, ca nişte martiri; alţii – în râsetele necruţătoare ale mulţimii, crezându-i şarlatani. Acum suntem în pragul unui mare salt. Se încearcă aeroplane în diferite ţări ale lumii, aducându-se noi jertfe pe altarul îndrăznelii. De la voi, de la generaţia voastră, se aşteaptă mari contribuţii şi, fără îndoială, mari jertfe. Aud că între voi este un îndrăzneţ, unul care visează aeroplane. Să nu uite că visurile cele mai îndrăzneţe se plătesc cel mai scump! Ca la o comandă, toată clasa izbucneşte: „Vlaicu, Vlaicu!...” Alţi profesori tineri, nutrind idei şovine, au reuşit să-i izgonească pe copiii de români de pe băncile liceului din Orăştie. Aurel Vlaicu şi mulţi colegi de prin satele din jur sunt obligaţi să părăsească această şcoală, în clasa a VI-a. El ia drumul Sibiului, unde-şi va termina studiile liceale. În câteva zile se lasă pătruns de atmosfera liceului şi a oraşului. Sibiul anilor de liceu ai lui Aurel Vlaicu este un strălucit centru politic şi cultural al transilvănenilor. Aici, pe căi legale, patrioţii români încearcă să îndrepte nedreptăţi seculare. Elevii români se ataşează, cu tot elanul lor tineresc, la această mişcare de apărare a drepturilor şi a fiinţei naţionale. Aurel Vlaicu nu este tentat să se amestece în politică, fiind convins că va atrage atenţia lumii întregi asupra neamului său oropsit din Transilvania ca om de ştiinţă, inventator, practician al zborului. Intervine rar în disputele politice dintre colegi, legate de relaţiile românilor cu ungurii: „Vă spun eu, că vin din inima satului, şi să vă fie limpede că românii nu-i duşmănesc pe maghiari, ci numai pe tirani, care nu sunt numai maghiari, ci şi români. Noi, tineretul studios de astăzi, nu putem dori libertatea individuală fără libertatea naţională. Noi, tinerii români, vroim dreptate pentru poporul nostru şi nu milă.” Niciun coleg nu găseşte replică la cuvintele lui Vlaicu. De fapt nici nu mai este vreme, căci profesorul intră ca o vijelie în clasă. Mulţi se gândesc în continuare la vorbele noului lor coleg. Aurel Vlaicu
desenează pe o coală de maculator schiţa unui monoplan pe care avea să-l realizeze, împreună cu fratele său Ion, în vacanţa mare. După terminarea liceului, Aurel Vlaicu se înscrie la Şcoala Politehnică din Budapesta, urmând cursurile Facultăţii de mecanică. În această perioadă, frecventează bibliotecile şi se documentează despre zborul aerian. Concepe un motor, pus în mişcare cu praf de puşcă, destinat aparatelor de zbor mai grele decât aerul. Din anul 1903 îşi continuă studiile în Germania, la München. Aici construieşte şi experimentează un model redus de aparat de zburat, cu aripi batante. Avionul minuscul reuşeşte să facă în zbor înconjurul unei săli a universităţii. Profesorul Ebert şi colegii îl felicită cu mult respect. În anul 1907, în timp ce îşi satisfăcea stagiul militar la una din universităţile de marină ale flotei Austro-Ungare, Aurel Vlaicu continuă să-şi îmbogăţească cunoştinţele tehnice, mai ales în domeniul motoarelor. El construieşte un zmeu, îi montează un aparat de fotografiat şi îl înalţă, reuşind să realizeze câteva fotografii ale navelor din port de la o înălţime apreciabilă. Către sfârşitul anului 1908, Aurel Vlaicu se înapoiază în patrie: „Am venit şi nu mai plec până nu dau gata maşina de zburat.” Cu banii strânşi prin subscripţii publice de doctorul Romulus Boca – unul din colegii de liceu – precum şi cu sumele împrumutate de tatăl său de la o bancă sibiană, în schimbul ipotecării pământului, Aurel Vlaicu cumpără materialele necesare şi până în primăvara anului 1909 realizează un mare planor, „Gândacul”, pe care îl experimentează la Binţinţi cu mult succes. Pe timpul unui zbor o ia la bord şi pe Valeria – sora lui mai mică. Aducând îmbunătăţiri planorului şi folosind pentru lansare trei cai, Vlaicu reuşeşte să execute zboruri pe distanţe de câteva sute de metri şi la înălţimi tot mai mari. Convins de poetul Octavian Goga, la 24 octombrie 1909, Aurel Vlaicu pleacă la Bucureşti, în vederea obţinerii ajutoarelor necesare construirii unui avion. În Parcul Filaret, prezintă o serie de demonstraţii, cu două machete de aeroplan. Printre participanţi se află şi matematicianul Spiru Haret – ministrul Instrucţiunii Publice. Câteva zile mai târziu, mai precis la 2 noiembrie 1909, Spiru Haret propune şi guvernul român aprobă ca Aurel Vlaicu să-şi construiască aparatul proiectat la Arsenalul Armatei din Dealul Spirii. La 14 noiembrie 1909, Aurel Vlaicu este angajat în funcţia de inginer la acest arsenal şi începe lucrul la avionul său „Vlaicu nr. 1”. Pentru procurarea motorului, pleacă la Paris şi achiziţionează un motor rotativ „Ghôme” de 50 cai putere. În primele zile ale lunii iunie 1910, efectuează încercări de rulaj la sol, pe aerodromul Şcolii de pilotaj de la Cotroceni, iar în ziua de 17 iunie 1910 are loc zborul istoric înfăptuit pe teritoriul ţării noastre de Aurel Vlaicu, cu un aparat proiectat şi construit în România. Comandor av. (r) AUREL NIŢĂ