Marius Mihai Lungu
Copilul mării Aventura transformării lăuntrice și a descoperirii de sine
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LUNGU, MARIUS MIHAI Copilul mării : aventura trasnformării lăuntrice şi a descoperirii de sine / Marius Mihai Lungu. - Bucureşti : Atman, 2016 ISBN 978-606-8758-27-5 821.135.1-31
eBook disponibil aici:
Copyright © 2017 Marius Mihai Lungu Copyright © 2017 Editura ATMAN. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii. Tipărit la ARTPRINT office@artprint.ro
Editura ATMAN, București, 2017 Tel: 0733.084.450 Web: http://www.editura-atman.ro E-mail: office@editura-atman.ro
Cuprins 1. O copilările de vis 2. Vocea 3. Între bine și rău 4. Un dar, o afacere 5. Renunțarea 6. Totul este mental 7. Credințele greșite despre realitate 8. Cunoașterea realității - Vedanta 9. Ochiul nu se vede pe el însuși 10. De ce nu pot cunoaște experiențele sau gândurile altora? 11. Cercetarea experienței: ce vedem de fapt? 12. Cine sunt eu? 13. O demonstrație de (non) afecțiune 14. Cercetarea experienței: ce auzim de fapt? 15. Golul dintre gânduri și golul dintre stări: stările și non-stările 16. Cercetarea experienței: ce atingem de fapt? 17. Petrecerea burlacilor 18. Nunta 19. Cercetarea experienței: asocierea simțurilor și mișcarea 20. Înțelegerea irealității visului 21. Cercetarea experienței: conștiința nu este produsă de nimic
1 31 45 55 65 77 91 105 115 125 141 153 171 181 189 201 215 225 237 249 261
22. Cercetarea experienței: unde este mintea? 23. Cercetarea experienței: manifestările mentale 24. Cercetarea experienței: stările 25. Unde poate duce un chef matinal de plajă? 26. Despre interpretarea senzațiilor 27. Cunoașterea realității și iubirea 28. O tehnică revigorantă 29. Cunoașterea de sine și relațiile 30. O cercetare finală 31. Considerații finale
277 299 313 331 347 355 365 371 377 387
Marius Mihai Lungu
Copilul mării Aventura transformării lăuntrice și a descoperirii de sine
CAPITOLUL 2
Vocea La câteva zile după ce ajunsesem la bunici, a venit şi mama. Încă i se mai vedeau rănile pe care i le făcuse tata la ultima răbufnire de furie, dar erau aproape vindecate. M-a strâns în braţe şi, cu ochii în lacrimi, mi-a spus că nu va mai accepta, de acum încolo, ca vreunul dintre noi să fie călcat în picioare. Mi-a mai spus că schimbase încuietorile casei şi că o pusese în vânzare printr-o agenţie imobiliară. Introdusese o cerere de divorţ rapid prin înţelegerea părţilor. Tata nu voia, dar avocatul mamei i-a promis că, dacă este de acord cu vânzarea casei şi semnează actele de divorţ, mama va retrage plângerea de tentativă de omor. Astfel tata scăpa de închisoare şi mama de el. Cu banii care i-ar fi revenit din vânzarea casei, urma să cumpere o căsuţă într-o zonă apropiată de bunici. Chiar dacă bunicul şi bunica au sfătuit-o să pună banii astfel obţinuţi într-un cont la bancă, pentru a se înmulţi prin dobândă, mama era hotărâtă. Nu voia să fim o povară pentru ei, dar, în acelaşi timp, dorea să le fie aproape, pentru a-i putea ajuta. Mama a renunţat la vechiul serviciu şi şi-a găsit cu greu un post de recepţioneră la un hotel micuţ, aproape de plajă. Câştiga puţin mai mult 31
de jumătate decât înainte, dar era un serviciu mai puţin stresant. Era unul dintre puţinele hoteluri care erau deschise tot anul. Patronul era un fost coleg de liceu al mamei şi fiul unui bun prieten al bunicului. Dacă nu ar fi fost pricepută în ale contabilităţii, nu ar fi putut să se angajeze nici acolo. Acesta era dezavantajul unui orăşel turistic de sezon, slujbele permanente erau foarte greu de găsit. Mă îngrijora soarta pisicuţelor mele, în special a Albinuţei, dar mama m-a asigurat că şi-au găsit foarte repede un stăpân la fel de iubitor şi grijuliu ca şi mine. Din ziua în care plecasem de acasă pisicile au dispărut fără urmă. Nu au mai apărut nici măcar dimineaţa, când cereau de mâncare, uitându-se lung în casă prin ferestre. Într-o seară, când mama se întorcea acasă, le-a văzut în curtea vecinilor, jucându-se cu Emil, prietenul meu cel mai bun. Lucrul ăsta mi-a luat o piatră de pe inimă, deoarece îmi imaginam că au fugit speriate, că le-a călcat vreo maşină, sau că au ajuns pe mâna vreunui om rău care le chinuie. Îmi sunam câteodată prietenii pe care îi părăsisem şi vorbeam vrute şi nevrute. Cel mai des vorbeam cu Emil, care îmi povestea despre năzbâtiile făcute de pisicuţele mele şi despre trucurile pe care le foloseau pentru a fi alintate, băgate în seamă sau pentru a primi mai multă mâncare. Uneori ne aminteam cum hălăduiam prin creierii munţilor şi ne imaginam locurile pe care le vom străbate când mă voi întoarce. Însă, ori de câte ori îmi aminteam de drumeţiile mele, îmi aduceam aminte şi de Lola şi mă podideau lacrimile. Îmi aminteam cum se bucura atunci 32
când simţea că urma să plec la plimbare şi cum mă însoţea, fără să se dezlipească de mine, de când ieşeam din casă şi până mă întorceam. Îmi imaginam cum ar fi o viitoare drumeţie fără ea şi simţeam singurătate şi tristeţe. Chiar dacă îmi închipuiam că sunt însoţit de Emil şi de alţi prieteni buni, tot nu reuşeam să mă simt la fel cum mă simţeam cu acel sufleţel vesel care nu avea nicio pretenţie de la mine şi care m-ar fi însoţit până la capătul pământului. Amintirea căţeluşei mele îmi dispărea foarte greu din minte şi mă făcea să sufăr foarte mult. Din această cauză evitam să-mi sun prea des prietenii, sau dacă îi sunam, evitam cât puteam de mult să aduc vorba despre drumeţii şi mers pe munte. Problema cu absenţele de la şcoală s-a rezolvat de la sine. Mama făcuse o cerere de transfer de la şcoala unde învăţasem înainte la şcoala din cartierul bunicilor. Astfel, în câteva zile eram deja în noua mea clasă, unde am fost întâmpinat destul de bine de către colegi şi profesori. Stilul de lucru de aici era mult mai relaxat decât cel de la fosta şcoală. Ei nu ajunseseră nici măcar la jumătate din materia pe care o învăţasem până atunci, cam pe la toate obiectele de studiu, astfel că mi-a fost foarte uşor să mă integrez. Reuşisem chiar să fiu considerat foarte bun la învăţătură, comparativ cu fosta şcoală, unde eram considerat puţin peste medie. Programul era mult mai lejer decât înainte. Învăţam tot dimineaţa, dar terminam în fiecare zi la aceeaşi oră. Înainte, programul varia de la o zi la alta şi, în plus, eram obligaţi să rămânem câte o oră în plus în fiecare zi la aşa-zisele pregătiri. Era timp pierdut, pentru că profesorii ne dădeau ceva 33
de lucru, după care plecau, lăsându-ne singuri. Probabil că astfel îşi justificau orele suplimentare. Şcoala era aproape de casa bunicilor. Dimineaţa, nu făceam mai mult de cinci minute până la şcoală. Când ieşeam, preferam să ocolesc, alegând drumul care ducea de la şcoală către plajă. Îmi plăcea să merg pe plajă şi să privesc marea de pe digul principal. Indiferent de vreme, în fiecare zi mă duceam acolo şi priveam marea, simţind cum mă deconectez. De fiecare dată simţeam cum mintea mi se linişteşte, dispărând toate grijile şi temerile. Mă întorceam acasă revigorat, ca şi cum de-abia m-aş fi trezit dintr-un somn odihnitor. Uneori mă însoţea şi Lățosu, atunci când îl găseam în faţa şcolii. De câte ori mă vedea sărea ca pe arcuri de bucurie şi mă privea afectuos cu ochişorii lui negri, care abia i se vedeau de sub bretonul răvăşit. Aveam mereu biscuiţi sau napolitane în rucsac şi, când îl vedeam, îi dădeam să mănânce. Îl lăsam să ronţăie şi mă îndreptam spre mare. De multe ori venea val-vârtej după mine, ne jucam puţin, după care mă aşezam pe piatra unde stăteam de obicei, iar el stătea pe dig, aşteptându-mă. Uneori nu mai venea după mine, pentru că mai erau şi alţi copii care îi aduceau mâncare şi se jucau cu el. Îmi făcusem un obicei să colind zilnic plaja, să privesc marea şi să ascult muzica valurilor care se spărgeau de dig. Din când în când, în afară de Lățosu, mă mai însoţeau şi câţiva colegi cu care mă împrietenisem. Însă, odată cu răcirea vremii, nu prea mi se mai alătura nimeni în aceste plimbări. Erau zile când vântul era atât de puternic şi de rece, că nici măcar Lățosu nu mă mai însoţea. Cu toate 34
că prezenţa prietenilor şi a căţelului mă înveselea, de multe ori preferam să fiu singur, pentru că numai atunci puteam să simt cu adevărat liniştea. Muntele mă făcuse să mă obişnuiesc cu frigul şi cu vânturile puternice. Frigul de aici nu era atât de pătrunzător ca la munte, iar vântul, chiar dacă era puternic, nu era la fel de tăios ca acolo. Astfel că nici vântul şi nici frigul nu au reuşit să mă facă să renunţ la plimbările zilnice pe plajă. Nu mai era mult şi venea Crăciunul, dar nu am văzut nici măcar un fulg de zăpadă. Calendaristic era iarnă, dar nu se putea compara cu iarna de la munte. Acolo începea să ningă de prin noiembrie, câteodată, chiar din octombrie, iar aici, până în decembrie nu căzuseră decât nişte ploi şi în câteva dimineţi îngheţaseră geamurile maşinilor. Unii copaci încă mai aveau frunzele verzi, şi unii dintre vecini nu îşi băgaseră ghivecele cu flori în case. Era o vacanţă de iarnă numai bună de petrecut în plimbări îndelungate pe ţărm şi de privit valurile cum se sparg de diguri, împroşcându-le cu spumă. De multe ori vântul lua spuma şi o purta departe, aruncând-o pe nisip. Mă întorceam de acolo liniştit şi cu mintea limpede şi citeam sau îmi făceam temele cu o eficienţă pe care nu o mai avusesem până atunci. Câteodată mă miram de cât de repede îmi terminam temele. Parcă mâna se mişca singură şi soluţiile la problemele din temă veneau de la sine, fără să îmi folosesc aproape deloc mintea şi fără să depun niciun efort. Nimic nu părea să îmi tulbure în vreun fel viaţa liniştită pe care o trăiam. Mă întorsesem de pe dig un pic cam murat de ploaia măruntă care începuse din seara precedentă. M-am schimbat şi 35
am coborât în bucătărie pentru masă. Bunicii mei ţineau post, aşa că bunica nu gătea decât mâncare fără carne. Totuşi, astăzi era dezlegare la peşte, şi bunica gătea nişte hamsii pe plită. Nu prea mâncasem peşte până să vin aici, dar felul în care îl prepara bunica îl făcea să aibă un gust delicios. Am făcut rapid să dispară câţiva peştici din castron, după care m-am dus în cameră, cu intenţia de a citi ceva, dar, ca de obicei, am adormit cu cartea pe piept. M-a trezit brusc bunica, spunându-mi că mă caută Emil la telefon. Am coborât scările cu ochii cârpiţi de somn şi am pus receptorul la ureche. Auzeam cuvintele, dar nu le pricepeam, ca şi cum s-ar fi risipit în aer înainte să le înţeleg. Plângea şi spunea ceva de Albinuţa şi de pisicuţe, dar nu înţelegeam nimic. L-am rugat să repete şi să încerce să vorbească mai clar şi mai rar. Abia atunci am înţeles ce nenorocire se întâmplase. Nu mai puteam să articulez nici măcar o silabă. Probabil că mormăiam ceva la telefon, pentru că Emil se întrerupea din când în când, apoi continua să-mi povestească tragedia. Pisicuţele începuseră să vomite cu o seara în urmă. Tatăl lui Emil le-a dat lapte şi a chemat veterinarul, gândindu-se că au mâncat ceva care nu le-a priit, dar până dimineaţa muriseră. Veterinarul le-a spus că muriseră otrăvite. Mă simţeam ca şi când ar fi căzut cerul pe mine! Am scăpat receptorul din mână, m-am îmbrăcat rapid şi am ţâşnit pe uşă cu ochii în lacrimi. Bunica striga ceva în spatele meu, dar nu am băgat-o în seamă. Ce sadic putea să provoace astfel de suferinţe unor biete suflete nevinovate? Cât s-or fi chinuit pisicuţele până când au murit? 36
Dacă există vreun Dumnezeu, cum este posibil să permită existenţa unor astfel de creaturi sinistre, care îşi spun oameni, fără să se ridice nici măcar la nivelul unui animal? Ce fel de viaţă este asta, în care unii pot să chinuie şi să omoare nişte fiinţe nevinovate, fără să fie pedepsiţi în niciun fel? Ce fel de Dumnezeu este acesta care permite astfel de lucruri? Cu mintea sfredelită de astfel de întrebări şi chinuit de o suferinţa sufletească teribilă, am ajuns la locul în care stăteam de obicei. Marea se liniştise şi ploaia se oprise. Priveam în larg cu ochii înceţoşaţi de lacrimi şi nu îmi puteam scoate din cap filmul imaginar al morţii pisicuţelor şi întrebările chinuitoare care îmi reveneau obsesiv, acaparându-mi complet atenţia. De ce trebuie să existe atâta suferinţă în lume? De ce o fiinţă care nu a făcut niciodată vreun rău trebuie să moară în astfel de chinuri? Dacă totul moare, atunci ce rost mai are viaţa? La un moment dat mi s-a părut că am auzit ceva, dar după ce mi-am concentrat atenţia un timp, m-am gândit că este vântul sau vreun val mai puternic, şi m-am lăsat iarăşi prins în vârtejul întrebărilor la care nu puteam răspunde. Încet-încet, ajunsesem la concluzia că viaţa este o mare de suferinţă inutilă, dacă totul moare. De ce exista moartea? Care este rostul vieţii, dacă tot ce se naște moare? Dar când eram profund adâncit în căutarea răspunsurilor la aceste întrebări, s-a auzit cât se poate de limpede o voce profundă: „Tot ce se naşte trebuie să moară! Obişnuieşte-te cu ideea!” Am ciulit urechile şi m-am cocoţat pe cel mai 37