Dorul intens al ființei umane trezite și îndrăgostite de Preaiubitul Dumnezeu

Aproape de miezul nopții, părăsim până la urmă această cameră miraculoasă din care timpul obișnuit dispare – în care trecutul, prezentul și viitorul se manifestă împreună ca o transparență indivizibilă, clară și limpede în toate direcțiile. Înțeleptul ni se adresează cu căldură: „Să mai vii! Să mai vii!” Această invitație deschisă continuă să vibreze cu o mare putere inițiatoare în centrul conștiinței noastre, fie că suntem treji sau adormiți. Resimțim un intens freamăt, sete și dor până când chiar revenim la oaza Templului Grădinii – fie că vom călători într-o trăsură de la Calcutta, fie într-un vapor cu aburi pe Gange, fie ca un act interior de rugăciune ori meditație. Glumețul Paramahamsa aseamănă acest proces al Atracției Dumnezeiești cu acțiunea de a hrăni păunii cu biluțe de opium, astfel ca ei să revină în fiecare seară, la ora benefică a amurgului, pentru a-și etala penajul paradiziac. Penajul adoratorilor este extazul.

Totuși, dorul intens al ființei umane trezite și îndrăgostite de Preaiubitul Dumnezeu este incomparabil mai puternic decât atașamentele lumii egotice. Ramakrishna ne învață că o astfel de stare autentică de aspirație plină de dor – pe care o nutresc cei mai înalți sfinți ai tuturor tradițiilor și care este minunat exprimată în iubirea intensă a păstoriței Radha față de preaiubitul Domn Krishna – este mai puternică decât forțele combinate la un loc ale iubirii celui sărac pentru aur, obsesiei unei aventuri amoroase ilicite și atracției loiale dintre soț și soție.

Câțiva norocoși chiar au experimentat acest sentiment de dor nestăvilit al Radhei, străbătând în fugă cei câțiva kilometri de la metropola aglomerată până la Grădina Templului, cu ochii orbiți de lacrimi, cu sandalele pierdute pe undeva pe drum, cu hainele acoperite de paie de la urcușul scurtăturii făcute direct prin câmpul deschis, printre căpițele de fân, nevrând să mai urmeze ruta ocolitoare a drumului obi ș nuit. Alte suflete elevate au experimentat renunțarea completă la scopurile limitate și la dorințele egoiste, însoțită de o stare de iubire necondiționată pentru umanitate și pentru Divinitate, care apărea în ei – acasă, la școală, în locuri de afaceri sau la serviciu – imaginându-și pur și simplu această miraculoasă Grădină a Templului în care Paramahamsa, Suprema Lebădă a Iubirii Dumnezeiești și a Cunoașterii Dumnezeiești, îi așteaptă cu ardoare și bucurie în cea mai intimă incintă a ei.

Unii aspiranți au vărsat atât de multe lacrimi, încât cuvintele sau numerele inscripționate obsesiv cu cerneală pe placa comemorativă a așezământului sunt spălate pentru totdeauna.

„Să mai vii! Să mai vii!” Tonul vioi, puterea nebănuită, infinita atracție a acestor cuvinte simple rostite de pe buzele frumoase, înconjurate de barbă, ale lui Ramakrishna Paramahamsa, ne pătrund acum întreaga ființă. Am venit la picioarele de lotus ale Maestrului nostru. Am savurat intimitatea cu Misterul Dumnezeiesc. Așa c um remarcă adeseori înțeleptul cel jucăuș: „Dacă muști dintr-un ardei iute, fie că știi sau nu, limba ta va arde.”