John P. Conger
jung & reich Trupul ca umbră
Colecția Psihologie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CONGER JOHN P. Jung & Reich : trupul ca umbră / John P. Conger ; trad.: Olimpia Nicolae. - Bucureşti : Atman, 2016 ISBN 978-606-93899-9-7 I. Nicolae, Olimpia (trad.) 159.9
Copyright © 1985, 2005 by John P. Conger Copyright © 2017 Editura ATMAN, pentru prezenta traducere în limba română. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de față este posibilă numai cu acordul scris al editurii.
Coordonator colecție: psiholog Nadia Carmen Cupșa Traducere și adaptare: Olimpia Nicolae Corectură: Irina Magdalena Nuță Redactor: Raluca Lustun eBook disponibil aici:
Web: http://www.editura-atman.ro E-mail:office@editura-atman.ro Telefon:0733.084.450 București, 2017
Cuprins Prefață. Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich Introducere. Reflecții: Jung și Reich, 2004
1. Bazele naturii umane 2. Jung și Reich: O prezentare generală a similitudinilor și a diferențelor 3. Genitalitate 4. Caracter și rezistență 5. Jung, psihopatologia și procesul individuației 6. Umbra 7. Dublul ca sine nemuritor 8. Jung și Reich: trupul ca umbră 9. Sinele, inconștientul colectiv și dincolo de ele 10. Știință și misticism 11. Alchimia și energia orgonică 12. Trei mituri 13. Ce ar fi învățat Reich și Jung unul de la celălalt 14. Trupul privit ca fiind mai mult decât o umbră 15. Imaginea și energia
i xxi 1 9 35 55 69 95 109 123 131 147 167 183 191 205 217
Bibliografie 231
John P. Conger
jung & reich Trupul ca umbră
Lui Jane, o geamănă divină, ce a luptat alături de mine, căutând integritatea trupului și a minții.
Î
ntr-o zi am avut o revelație despre Wilhelm Reich și Carl Jung. Mă întrebam ce și-ar fi putut comunica acești doi oameni, care de fapt nu s-au întâlnit și n-au corespondat niciodată, dacă ar fi avut o legătură profundă și de lungă durată? Ce ar fi putut ei învăța unul de la altul? Ideile ce s-au succedat au inspirat această carte.
Mulțumiri
A
ș vrea să mulțumesc prietenilor mei, Bill Schlansky, Nancy Laleau și Craig Comstock, pentru ajutorul considerabil și sprijinul critic pe care mi l-au oferit, precum și editorului meu, Paul Weisser, pentru colaborarea iscusită și strădania sa. Lui Wendy Davis Larkin, îi acord cele mai calde mulțumiri pentru nenumăratele ore pe care și le-a petrecut dactilografiindu-mi manuscrisul și susținându-mă în perioadele anevoioase ale muncii mele. Sunt, de asemenea, recunoscător să fiu onorat de instruirea bioenergetică de care am avut parte și influența exercitată de Alexander Lowen, a cărui examinare atentă a textului meu a fost de neprețuit. În final, le sunt profund îndatorat lui David Boadella, pentru lectura sa perspicace asupra manuscrisului meu, și lui Myron Sharaf, pentru înțelegerea sa, bursa oferită, umanitatea și prietenia-i trainică.
Prefață
Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich Lucrare prezentată Institutului C.G. Jung din San Francisco, 1999, de către John Conger, doctor în psihologie Bineînțeles, condiția indispensabilă este că avem o experiență arhetipală, iar aceasta înseamnă ca te-ai abandonat vieții. Dacă viața ta nu are trei dimensiuni, dacă nu trăiești în corp, ci în planul celor două dimensiuni ca și cum ți-ai trăi biografia în lumea de hârtie, care este plată și fixă, atunci nu te afli niciunde. Nu vezi lumea arhetipală, dar trăiești ca o floare presată în paginile unei cărți, nimic altceva decât o simplă amintire despre tine.
– Jung, în „Zarathustra” lui Nietzsche
A
tunci când am scris Jung și Reich: Trupul ca umbră, am fost izbit de un număr de similarități ce mi-au tăiat răsuflarea și m-au făcut să izbucnesc neașteptat în râs, pentru că i-am considerat mereu pe Jung și Reich a fi opuși din punct de vedere teoretic. În tipologia mea personală, ei reprezentau două extreme, unde, de fapt, exista o alchimie. În colegiu am fost atras de Jung, destul de curios de o carte pe care abia am înțeles-o. Era o carte în vechiul sens al cărților, de obiect magic – Psychology and Alchemy („Psihologie și alchimie”) – și aveam puternice visuri alchimice. Jung a devenit ghidul meu prin creștinism și i
Jung & Reich - Trupul ca umbră
psihologie, explicând calea sufletului meu în lume, îndeosebi semnificația mortificării, valea umbrelor morții. Acea cale, care a fost și încă este cea de-a patra funcție a mea, m-a condus, în cele din urmă, la Reich, pentru că am fost separat de corp, de ceea ce se simte. Cum am citit și am predat Jung și Reich, la începutul anilor ‘80, am văzut cât de mult se includeau aceștia unul în altul. Am observat cum spiritualul l-a stăpânit pe proclamatul ateu Reich și cum era personificat geniul mistic al lui Jung. Atunci când scriam această carte, credeam că Jung ne-a transmis câte un paragraf ocazional despre corp, dar de atunci am descoperit mult mai multe. De exemplu, în prelegerile lui Jung despre Nietzsche există pagini întregi de comentarii. În prezent am adunat douăzeci și șapte de pagini, o bună parte din ele fiind scrise foarte dens, și care nici măcar nu cuprind cursurile sale despre kundalini yoga. Astfel, interesul meu actual este conceptul jungian al corpului, fundamentul teoriei sale. De asemenea, relevante sunt activitățile în acest domeniu ale lui D.W. Winnicot, Masud Khan și Wilhelm Reich, toți cei care descriu corpul în relație cu funcția lui psihică. Pe lângă aceasta, insinuez că acești teoreticieni sunt analiști orientați corporal, în ceea ce eu definesc drept calea de mijloc. Jung (1988) spune: Punctul său de vedere [Nietzsche] cum că sufletul nu este nimic altceva decât un derivat al trupului este adevărat până într-acolo încât nu suntem capabili să stabilim nimic fizic fără ajutorul corpului, fără ajutorul legăturii sale cu lucrurile fizice. (362) Winnicott (1988) afirmă: Baza psihicului este soma, evolutiv aceasta a apărut mai întâi. Psihicul începe ca o alcătuire imaginativă a funcționării fizice, având drept cea mai importantă datorie a sa îmbinarea experiențelor trecutului, posibilitățile, momentele prezente de conștientizare și expectativa viitorului. Așadar, așa ia ființă sinele ii
Prefață: Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich
(19)… Natura umană nu este o chestiune a minții și a corpului, ci una a psihicui în legătură cu soma iar mintea se regăsește atunci, plină de vigoare, la granița funcționării psiho-somatice. (26) Reich (1942-1971) susține: Din punctul de vedere al energiei biopsihice, psihicul și somaticul funcționează ca două sisteme, ce sunt unitare și se condiționează unul pe altul. (314) Atât Jung, cât și Winnicott dețineau o înțelegere profundă a relației corp-psihic-minte-spirit, dar numai Reich a dezvoltat un sistem ce a devenit baza unei discipline – o psihoterapie bioenergetică ce explora însăși structura corpului. Există cazuri când Jung a efectuat intervenții corporale de bază, cum ar fi legănatul unei paciente și cântatul pentru aceasta; iar Winnicott este înregistrat lucrând pentru ajunge la „mutualitate”, prin atingerea extensivă a unui corp față de altul. Winnicott (1989), în articolul său (1969) The Mother-Infant Experience of Mutuality („Experiența de mutualitate dintre mamă și copil”), explică: Analiștii cu o moralitate analitică rigidă, care nu permit atingerea, pierd o bună parte din ceea ce este redat acum…(257) Detaliul pe care l-am ales pentru această descriere are de-a face cu nevoia absolută pe care o avea acest pacient de a se afla, din când în când, în contact cu mine… O serie de intimități au fost practicate, mai ales acelea ce aparțin hrănirii și îngrijirii infanților. Au existat și episoade violente. În cele din urmă, am ajuns la situația în care mâinile mele țineau în palme capul ei. Fără ca niciunul dintre noi să plănuiască asta de dinainte, am început să ne legănăm… Eram acolo exprimându-ne intimitatea în termenii unei mișcări de balans, ușoare, dar rezistente. Comunicam unul cu celălalt fără cuvinte… În termenii anatomiei și iii
Jung & Reich - Trupul ca umbră
fiziologiei corpului viu, comunicarea între mamă şi copil este un lucru principal. (258) Ei bine, asta îți oferă o idee despre genul de efort de care Winnicott era capabil, să se deprindă prin ceea ce el numea „regresie până la dependență”, nu altfel decât Ferenczi – ceva ce i-ar face pe colegii săi să icnească clătinându-și capetele și întorcându-și spatele, dezaprobator. O asemenea acțiune provine din teoria dezvoltării copilului, elaborată cu grijă de Winnicott, aplicată unui adult în stadiu de regres, dar el nu are niciun fel de istorie clinică în terapia corporală care să-l susțină. Psihoanaliștii nu fac genul acela de acţiuni și nici pediatrii. Îndrăzneala lui Winnicott și natura sa revoluționară erau bine ascunse, poate chiar de el însuși. Se pricepea la ajustat și la a face loc diferenței. El a dezvoltat în psihanaliză conceptul de „spațiu latent”. Winnicot era un psihanalist în calitate de membru al asociației, încărcat de recomandări impecabile (studiat mai târziu de James Strachey și Joan Riviere), pentru care, dacă-l poți găsi, corpul este un fundal; el ducea viața unui pediatru, unde, bineînțeles corpul este în prim-plan. Pentru Winnicott, la fel ca pentru Jung, în privința terapiei corporale directe, nu există niciun fel de istorie a cazurilor precedente pentru a putea fi împotriva acestora, nici vreo îndemânare dezvoltată din comportamentele lor. Nimeni nu a folosit intervențiile sale corporale și a dezvoltat un stil, o formă de investigație. Nu există niciun fel de știință. Fiecare acțiune somatică este preluată la fel ca prima dată, ca niște pași fără urme. Tăcerea din jurul abordărilor fizice ale acestor cercetători este stranie numai pentru că ambilor bărbați le-au fost studiate celelalte contribuții, le-au fost reproduse acestea și s-a scris despre ele. În afara preocupărilor politice, istorice, psihologice, etice și legale în privința psihanalistului ce atinge pacienţii (toate preocupările esențiale), o terapie dezvoltată corporal este extraordinar de dificil de integrat într-o practică psihologică, și suspectez că pentru mulți oameni, necesită mai multă bătaie de cap decât merită. iv
Prefață: Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich
Dar dacă intervenția corporală nu este o cerință, la Jung și Winnicott putem descoperi bazele psihoterapiei orientate corporal: o conștientizare chinestezică a sinelui și impactul avut asupra celorlalți, un interes asupra corespondenței psihosomatice, o apreciere a prezenței aspectului fizic, a limbajului mimico-gestual, pentru granița oscilantă sau neclară dintre terapeut și pacient, o conștientizare fantezistă a pacientului având o însemnătate în lumea pe care el sau ea o descrie. Winnicott a lucrat cu copii care desenau şi se jucau mai mult decât vorbeau, a căror terapie nu putea include decât corporalitatea. Ca şi Jung, Winnicott era inventiv şi în timpul ședințelor private, cu întreaga natură a pacienţilor săi, așa cum mulți psihanaliști nu sunt, pentru că el se împăcase cu propria sa corporalitate. Această împăcare cu propriul corp nu este o faptă măruntă. Mulţi dintre noi au fost încă de la o vârstă fragedă zdruncinaţi din temelii. Trupurile noastre sunt atât de des supraîncărcate de semnificaţii care vin din inconștient, îmbibate de amintiri emoţionale rătăcite, încât suntem ruşinaţi, amorţiţi sau stingheriţi în compania fizică a altora. Ne împărţim într-o defensivă intelectuală sau găsim un alt mod de a ne nega corporalitatea şi ignorăm vocea puternică a trupului prietenilor sau pacienţilor noștri. Masud Khan, prieten și pacient al lui Winnicott, a ilustrat în mod elocvent în lucrările sale colecţionate, uzul unei psihologii profunde comunicate corporal fără o intervenţie fizică directă. În Silence as Communication („Tăcerea ca şi comunicare”), Khan (1974) povesteşte despre strădania sa de a înțelege un tânăr a cărui tăcere a persistat pe durata a şase şedințe de lucru. Perioadele de tăcere erau deranjant de comunicative, solicitante şi intense. Aceste şedinţe aveau loc numai o dată pe săptămână, dar Khan experimentează liniştea ca şi cum ar fi durat şase lungi săptămâni. Gradual, prin impactul tratamentului tăcerii ce mi-a fost aplicat și al reacţiilor mele interioare faţă de ele, am v
Jung & Reich - Trupul ca umbră
început să realizez că Peter mă folosea drept egoul său auxiliar. Mă făcea să experimentez şi să înregistrez ceea ce el a trăit în mod pasiv în unele etape ale dezvoltării sale. Eu eram copilul Peter, iar el era cealaltă persoană din situaţia originală din copilărie. (172) Rolul și funcția mea din timpul tratamentului tăcerilor sale era de a asigura un interes conştient, concentrat şi alert. Acesta ar trebui să fie ceva mai mult decât o simplă audiţie. Asta înseamnă a asculta cu mintea şi trupul altcuiva. Dacă atenţia mea scădea sau deveneam cât de puţin plictisit sau obosit, procesul clinic îşi pierdea de îndată vitalitatea. (174) Grija personificată pe care Khan o descrie este conştientizarea terapeutică extinsă procesului corporal, amestecată cu sentimente traumatice ale unei relaţii din copilăria timpurie. Lucrările sale sunt caracterizate de o atenţie atotcuprinzătoare, esenţială chiar căii de mijloc, cum o numesc eu, într-o psihoterapie orientată corporal, ce se poziţionează între ignorarea corporală şi intervenţia fizică directă. În vasta sa introducere a lucrărilor colecţionate ale lui Winnicott (1975, 1992), Khan descrie terapeutul pe care-l cunoştea de ani de zile. Atunci când privesc în urma celor 20 de ani de muncă alături de Winnicott, ceea ce iese în evidență este vioiciunea fizicalităţii sale relaxate și o preocupare sclipitoare pentru persoana sa. Winnicott asculta cu întregul său corp și avea ochi pătrunzători, fără să fie intruzivi, care se holbau la cineva cu un amestec de neîncredere și acceptare completă. O spontaneitate copilăroasă îi cuprindea mișcările. Cu toate acestea, putea fi atât de calm, atât de reținut și liniștit. Nu am mai cunoscut un alt psihanalist care să fie mai inevitabil el însuși... Cu bună ştiinţă am început a-l descrie pe Winnicott prin prezența sa fizică, pentru că cineva nu poate începe vi
Prefață: Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich
să-i înțeleagă talentul de clinician dacă nu este conștient că, în cazul său, psihicul și somaticul erau într-un dialog și într-o polemică fără de sfârșit, iar teoriile sale sunt noțiuni abstracte ale acestui fapt constant, care-l reprezintă pe Winnicott drept persoană, dar și drept clinician. (xi) Cred că este folositor să-i includ pe Winnicott și pe Khan în această discuție, deoarece conștientizarea corpului nu este un fenomen izolat, ezoteric, ci un progres inevitabil și natural în dezvoltarea terapeutică. În cazurile clinice consemnate, conștientizarea corporală tinde să fie absentă, cu excepția câtorva scriitori. Spre deosebire de Masud Khan, Winnicott și alți câțiva, tendința în scriitura analitică a fost descrierea pacientului bidimensional; ca o istorie simptomatică, ca un sentiment deranjant al minții, a cărui narare a copilăriei furnizează dovezi pentru teoria coerentă, analitică. Nu există descriere fizică, nici un sens al dialogului mimico-gestual, nici o expresie înregistrată sau un impact simțit la nivel kinestezic de către psihanalist. Cu acest stil, un corp viu nu va intra poate niciodată într-un cabinet terapeutic. Jung (1984) nu face această greșeală. De exemplu, el descrie cum: Un locotenent elvețian, ofițer infanterist, un om foarte simplu, de o inteligență medie, destul de lipsit de orice complex mental, a venit șchiopătând în biroul meu, mergând într-un mod prudent și plângânduse de dureri la picior, în mod special la călcâie, și de asemenea la piept „ca și cum ar fi înjunghiat!”. Aceste simptome începuseră cu două luni înainte de a veni la mine; fusese tratat de câțiva doctori și încercase hipnoza, şocurile electrice, băile etc., dar acestea nu îl ajutaseră. Am întrebat când a remarcat simptomele, dar fața lui era lipsită de expresie; era evident că nu avea nici cea mai mică idee, și părea imposibil pentru el să-mi ofere vreun indiciu. Toate întrebările erau în zadar. Mă vii
Jung & Reich - Trupul ca umbră
simțeam aproape fără speranță – omul era un elvețian complet lipsit de orice complicație psihologică – dar ca un ultim resort crezuse că ar putea exista vise din care să reiasă ceva… Avea mari dificultăți în a-și aminti visele, dar… în final a rememorat unul pe care l-a considerat a fi foarte straniu… „Mergeam într-un spațiu deschis și am călcat pe un șarpe care m-a mușcat de călcâi, m-am simţit otrăvit. M-am trezit înspăimântat!” (DA, 16) Cazul a fost lesne rezolvat. Omul substituise o durere emoțională pentru una fizică, reprimată, de a fi părăsit de către o femeie. Deoarece pacientului i se atribuia o posibilă boală psihosomatică, destul de natural corpul i s-a adresat; părerea mea este că toate bolile sunt psihosomatice; diviziunea între psihic și somatic este artificială. Mai în temă este întâlnirea nemijlocită a lui Jung cu acest om. El ține cont de fața fără expresie și este atent la aerul întregii persoane, personal, cultural, fizic, psihologic, emoțional, spiritual. Jung nu se implica numai în discuții. El a construit castele și orașe din pietre pentru a se vindeca pe malul lacului Zürich, reconstruind sinele, clădind și pictând. În The Psychology of the Child Archetype („Psihologia arhetipului copilului”), Jung (1980) formulează o perspectivă mai largă asupra vindecării, care se adresează interdependenței dintre corp și psihic: Fanteziile sunt expresia naturală a vieții inconștinetului. Dar cum inconștientul este psihicul tuturor complexelor funcționale autonome ale corpului, „fanteziile” sale au o semnificație etiologică care nu trebuie disprețuită… În medicină, fanteziile sunt lucruri reale pe care psihoterapeutul trebuie într-adevăr să le ia în calcul foarte serios. (172-3) În vreme ce Jung, Winnicott și Reich prescriu un construct psiho-somatic esențial terapiei lor, numai Reich a dezvoltat o practică solidă de intervenții energetice somatice. Până la mijlocul anilor 1920 Reich dezvoltase o teorie cu care puțini oameni au fost de acord, și despre care nu se vorbește nici astăzi viii
Prefață: Conceptul de corp la Jung, Winnicott și Reich
prea mult în cercurile mele. Teoria sa este directă, simplă și radicală. Precum un principiu de bază într-un crez timpuriu, deține prea mult adevăr pentru a putea fi respins, dar adeseori nu este întru totul îmbrățișat sau înțeles. Reich a afirmat că nevroza nu este cauzată numai de un conflict psihic, ci poate fi produsă numai de reprimarea libidoului. Libidoul nu era o metaforă pentru Reich, ci o energie biologică măsurabilă. Prin urmare, o eliberare energetică deplină, orgasmică este esențială sănătății emoționale. El s-a inspirat dintr-o ipoteză freudiană, ce zăcea abandonată pe lângă „Profesor” în ultimii săi ani de viață. Reich a fost batjocorit, acest tânăr profesor strălucit, pentru ceea ce Freud numea „căluțul său de jucărie”, și totuși ipoteza lui Reich a pus trupul pe primul loc în procesul analitic. Trebuia să se lucreze în mod direct cu trupul prin respirații profunde și prin analiza caracterului, apelând la rezistența corporală. Reich a creat o disciplină clinică care a funcționat. Nu susținea nirvana somatică la care el spera, dar stilul său clinic a devenit baza care posedă istorie, auto-reflectare, rafinare, dezvoltare și o parte a rezultatelor de succes. Munca sa ne-a sensibilizat, în mod unic, până la relația corp-psihic-spirit. Pregătirea mea ceva mai modernă se trage dintr-o ramură neo-reichiană, bioenergia. Alexander Lowen a fost un student al lui Reich în anii ‘40, el s-a concentrat pe perioada de mijloc a sfârșitului anilor 1920 și până la mijlocul anilor ‘30, când Reich era preocupat atât de o structură psihologică, cât și de una biologică. Asta se întâmpla înainte ca el să descopere originile vieții și să renunțe la o perspectivă psihologică, înainte ca libidoul să devină sursa vieții (eterul universului), ca Reich să încerce să găsească un leac pentru cancer și toate bolile vieții, să sufere înfrângeri îngrozitoare, înainte ca acest om curajos și vulnerabil să meargă în închisoare și să moară. Mulți dintre noi ignoră umbra reichiană, cred, în parte din cauza motivelor coercitive. Este marea noastră greșeală în aceste ix