Jurnalul unui suflet vindecat by Editura ATMAN

Andreea Diaconu

Jurnalul unui suflet

vindecat

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DIACONU, ANDREEA Jurnalul unui suflet vindecat / Andreea Diaconu. - Bucureşti : Atman, 2016 ISBN 978-606-8758-31-2 159.923.3

Corectură: Irina Magdalena Nuță Redactor: Raluca Mihaela Lustun Design copertă: www.12amtoday.com

eBook disponibil aici:

ISBN ediție tipărită: 978-606-8758-31-2 ISBN ediție digitală: 978-606-8758-33-6 Editura ATMAN Telefon: 0733.084.450 Web: http://www.editura-atman.ro E-mail: office@editura-atman.ro București, decembrie 2016

Pentru tine, suflet drag, cele mai bune gĂ˘nduri!

Cuprins Cuvânt înainte Eu. Înainte de toate Eu și Dumnezeu. Începuturile Amintiri din copilărie Încălcarea „trocului” Când din exterior nu ți se acordă șanse, iar tu le acorzi putere asupra vieții tale Reîntâlnirea după 4 ani Eu sunt singurul element comun al experiențelor mele Durerea nu există Puterea unui singur om care crede în tine Meditația vindecătoare. Prima întâlnire Fă tot ce poți, iar de restul se ocupă Dumnezeu Conversații cu Dumnezeu Boala, doar o altă stare a sănătății mele Meditația pentru susținerea corpului Meditația pentru durere Viața aceasta trebuie să însemne ceva mai mult

1 3 7 13 15 19 31 35 39 43 47 51 57 63 71 75 79

Iubirea 83 Meditația, dialogul cu Dumnezeu 91 Libertatea de a fi cine ești, așa cum ești 95 Pozitiv 99 Fă rai din tot ce ai 103 Așteptările 107 Acceptarea 113 Eticheta 119 Nutriția 125 Masajul, o plăcere atât de benefică sufletului 131 Dar din dar se face rai 135 Asumarea ca stil de viață 139 Cred în șansa celor mici de a transforma lumea 143 Sunt doar stații prin care viața trebuia să oprească 149 Iubirea și lecțiile primite în familie 153 Ziua de Duminică 157 Mirosul de Dumnezeu 165 Jocurile 169 Semnul că ești predestinat să faci ceva 173 Egoul 177 Când Dumnezeu comunică... prin nori 181 Tărâmuri noi, necunoscute 185 Libertatea Legăturii 189 Cum arată Dumnezeu acum 191 Tot eu. Dar altfel 193 În final 197

Andreea Diaconu

Jurnalul unui suflet

vindecat

Cuvânt înainte Cine sunt eu pentru a avea un asemenea vis, o asemenea îndrăzneală, de a scrie o carte, de a încerca să transmit un mesaj? Îmi vine des prin minte această întrebare, încă din clipa în care am avut pentru prima dată sclipirea de moment. Credeam că este nevoie să fii „cineva” pentru a avea acest drept. Dar nu, este suficient să ai dorința de a împărtăși cu ceilalți ceea ce există în tine. Cu scopul cel mai bun. Nu am credințe încadrate în gândirea tradițională și nu (mai) cred în limitare, în neputință, în absența potențialului. Cred că toate acestea ascund doar o lipsă a dorinței și o lipsă a încrederii în divinitate. Am trecut prin toate acestea, treptat. Am învățat să le depășesc. Am învățat să nu le mai pun etichete, să le accept ca simple stări prin care trebuie să trec pentru a-mi învăța lecțiile în timp ce îmi trăiesc experiențele. Voi începe cu o scurtă poveste auzită din glasul unui suflet mai înțelept și care va da sens fiecărei etape prin care am trecut, a fiecărei lecții pe care am învățat-o. Nu îi cunosc sursa, dar i-am simțit gustul. „Era adunarea generală a sufletelor care urmau să se încarneze pe pământ. Pe câtă liniște era în jur, pe atâta zgomot era în interior. Fiecare suflet urma să se

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

decidă asupra lecțiilor pe care trebuie să le învețe în viața ce urma. S-a ridicat primul dintre ele, afirmând cu încredere că el dorește să experimenteze iertarea și iubirea necondiționată. Atunci, Creatorul a întrebat adunarea: – Cine dorește să îl ajute? Cu greu, s-a oferit unul din celelalte suflete care l-a întrebat: – Știi că, pentru a experimenta iertarea, trebuie să îți fac rău, iar acolo, pe pământ, nu vei înțelege de ce o fac? Știi că îți voi răni sentimentele și, probabil, pentru început, mă vei urî? Știi că, pentru a mă iubi necondiționat, va trebui să treci prin toate acestea, de câte ori este nevoie, iar eu nu îți voi întoarce iubirea înapoi? – Știu, a afirmat primul suflețel. Și au plecat împreună pe acel drum. Dar pe pământ nu s-au mai recunoscut. Și au trăit tot ce le era destinat să trăiască.” Am trecut prin cicluri repetate ale vieții, prin experiențe îmbrăcate diferit, dar în esență asemănătoare, fără să fiu conștientă că există un scop al repetitivității. Trăiam doar frustrarea experiențelor identice până când, o voce obiectivă a avut inspirația să mă trezească: „Nu îți dai seama că singurul element comun al tuturor experiențelor tale… ești tu? Că ceva din ceea ce faci, gândești sau ești, atrage în viața ta aceeași experiență și doar mediul se schimbă? Oare nu ai o lecție de învățat din acest cerc repetitiv pentru ca el să se sfârșească?” Mulțumesc ție, surioară dragă!

Eu. Înainte de toate Mă amintesc ca fiind un copil responsabil și cuminte. Sigur, probabil sunt alții care au amintiri diferite. Nu știu să fi avut vreo pasiune anume, pentru muzică, sport, filme. Îmi plăcea liniștea și visam că trăiesc într-o lume perfect de bună. Acum înțeleg de unde mi se trage, pe atunci păream doar un copil ciudățel. Mă jucam în fața blocului ca toți ceilalți doar că eram mai timidă decât ei. Nu eram atrasă de dulciuri, nu am avut niciodată slăbiciune pentru ele. Le mâncam ocazional, fără o plăcere incontestabilă. Dormeam când trebuia, ieșeam la joacă când mama avea treabă prin casă. Mai târziu, pe când am început școala, mă pregăteam temeinic pentru fiecare zi de școală. Mai dădeam și greș, ca toți copiii. Nu îmi propuneam să iau note mari, dar, după ce tocmai eu mi-am stabilit nivelul, au început și exigențele din partea părinților. Doar pentru că știau că pot. Am avut simțul responsabilității de când mă știu. Nu a fost nimeni nevoit să mă oblige să fiu un copil bun, era responsabilitatea mea să o fac. Știam

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

cât anume trebuie să învăț pentru a avea rezultatele dorite. Aveam dozajul pentru ieșirile cu prietenii de pe lângă bloc. Nu am fumat niciodată, deși accesul în anumite anturaje la care visam și eu ca adolescent era țigara. Nu am făcut acest compromis de dragul aparențelor. Grupurile s-au format mereu de la sine. Mereu am fost de partea învățăceilor nefumători. Doar în facultate am avut fumători printre membrii grupului. Un grup frumos, la fel ca toate cele prin care am intrat. După anii liceului se schimbă puțin criteriile de acces în grupuri. Nu am ținut cu dinții de nimic, în afară de școală. Puteam renunța la orice, fără mari probleme. Dar învățătura mi-a rămas în sânge ca fiind biletul spre evoluția mea. Nu m-am simțit niciodată în competiție cu nimeni. Aveam propria competiție în care voiam să devin cea mai bună variantă a mea. Nimeni nu era primit în această competiție, deși trăiau ca și cum ar fi. Nu era treaba mea. Pe atunci nu îmi plăcea să citesc, preferam să mă joc cu cifrele, mi se părea mult mai incitant pentru creier. Nu îmi plăceau nici filmele, nu aveam răbdare să aștept acțiunea. Între timp, s-au mai echilibrat lucrurile, unele chiar s-au inversat. Prin clasa a cincea, entuziasmată de modul în care suna limba franceză în urechile mele și regăsind în toate fotografiile din cartea de limba franceză o frumusețe inexplicabilă, visam ca într-o zi, să mă urc pe vaporul pe care îl vedeam atât de des în desene și să îmi salut părinții cu batistuța albă. Din drumul meu spre tărâmul francez. Șatenă cu ochi verzi m-a născut mama. Între timp, am făcut multe schimbări de culoare și formă a

Eu. Înainte de toate

părului. Potrivit de înaltă, niciodată prea slăbuță. Așa mă știu eu. Am pornit în aventura vieții fără să știu în ce mă bag. De fapt, am fost luată de un vârtej pe vremea când încă mai aveam chef să copilăresc. Când încă nu îmi terminasem de creionat visele și așteptările de la viață. Când încă mai eram o naivă incurabilă care nu cunoștea dualitatea între bine și rău, frig și cald, plăcut și neplăcut, Dumnezeu și lipsa Lui, paradis și infern, propriul infern. Dar, din această călătorie...

Eu și Dumnezeu. Începuturile L-am cunoscut într-un mod mai serios, puțin după vârsta de zece ani. Pe ușa blocului era lipit afișul, urma să primim vizita unui preot necunoscut nouă, cu ocazia Bobotezei. Au intrat în casă, au cântat și au stropit cu apă sfințită. Nu am înțeles nimic, era pentru prima dată când participam la un asemenea ritual. La final, a avut loc un schimb scurt de replici prin care domnul părinte îi cerea mamei să mă trimită la Biserică. Urmau să organizeze acțiuni cu și pentru copii. După plecarea preotului am început să plâng și să o rog pe mama să nu mă trimită nicăieri. Acel domn îmi provocase frică, iar partea cu Biserica nu o prea înțelegeam eu. O bună perioadă de timp am stat cu frica în sân că va veni acel moment în care voi fi trimisă printre străini. Iar eu nu sunt în apele mele printre oameni necunoscuți nici în ziua de azi, ce să mai zic de acele vremuri! Consideram că îmi sunt suficiente rugăciunile pe care I le adresam lui Dumnezeu aproape în fiecare

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

seară. Nu îmi uitam îngerașul păzitor, știam că are un rol important: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, întotdeauna fii cu mine și mă învață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare. În tot locul mă păzește și de rele mă ferește.” Rugăciunea care mi-a protejat copilăria și inocența. Am avut noroc, acea zi în care acel domn ar fi venit să mă ducă printre necunoscuți nu a apărut. M-am dus de bună voie, în schimb. Ora de religie din școala generală a avut plusuri și minusuri. Partea pozitivă a fost că am fost duși să participăm la construcția Bisericii al cărui preot ne-a vizitat. Eram mici, păream neputincioși, dar am avut, cu toții împreună, un aport considerabil. Am ajutat la descărcarea cărămizilor, de multe ori. Formam un rând imens de copilași, de la parterul Bisericii până sus pe acoperiș. Dădeam, din mână în mână, câte o cărămidă. M-am simțit extrem de fericită contribuind în felul acesta la forma finală a Bisericii în care m-am și căsătorit ulterior. Tot acolo îmi doresc să îmi botez și copilașii. Este un sentiment deosebit, o amintire de neprețuit. Dacă aș putea păstra sentimentele pe un cd video, precum orice altă filmare! Cât de mult mi-aș dori! Cât de prețioase ar fi! Partea pe care aș îndrăzni să o numesc mai puțin plăcută a orelor de religie a fost modul în care erau ținute și regulile impuse. Mă gândeam cu groază și frică la acele ore, dar eram extrem de fericită că trebuia să trec prin ele doar o dată pe săptămână. Cred că ar fi trebuit să fie invers aceste sentimente.

Eu și Dumnezeu. Începuturile

Așteptam în fața unei săli de clasă de la etajul doi, ascunsă în același colț cu toaletele. Pe partea stângă erau ferestrele care dădeau înspre curtea interioară a școlii. Îmi plăcea foarte mult să mă pierd prin ele, privind liniștea ce rămâne în urma mulțimii de copilași care fugeau spre clasele lor. Știam când urma să apară doamna profesoară, se lăsa o liniște infernală în timp ce se forma culoarul pentru a putea trece. Era o femeie de 39 de ani care Îi dedicase viața lui Dumnezeu, în felul ei. Era necăsătorită și singură. O femeie măruntă, poate puțin peste 1,60 m, deși nu aș crede. Brunetă, tunsă bob, cu mersul fâșneț. Chipul ei nu a transmis nicio clipă lumină, liniște, calm, căldură. Cel puțin, nu pentru mine. Nu cred că a cunoscut fericirea, așa părea. Deschidea ușa sălii și ne poftea în clasă. Deschideam caietele, acele caiete de religie care ar fi trebuit să fie pline de iubire pentru Dumnezeu, de informații despre El care să ne ajute să Îl cunoaștem, să ne apropiem de El, să Îi fim recunoscători pentru tot ce avem. Dar nici gând, acele caiete erau pline de frică și reguli mult prea stricte pentru a fi dictate de Dumnezeu sau pentru a reprezenta măcar dorința Lui. Data zilei de curs era aliniată perfect la dreapta paginii mereu noi. Titlul era perfect aliniat la mijloc, exact la două rânduri distanță față de dată și la încă trei față de primul alineat. Apoi începea conținutul, la două degete distanță de marginea caietului. Alineatele noi, la trei degete. Pe lângă acestea, atenția maximă trebuia să o avem asupra acelor cuvinte care făceau trimitere către Dumnezeu, de exemplu – Îl, L, Biserică etc. Ne verifica aspru. Dacă greșeai cuvântul nepunându-l cu majusculă, pentru săptămâna

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

următoare aveai de scris cel puțin două pagini cu acel cuvânt sau literă… în modul corect. Sigur nu vei mai uita varianta corectă. Astfel, data viitoare Dumnezeu nu se va mai supăra pe tine când Îi arăți o așa lipsă de respect... Am învățat modul corect în care să scriem când ne adresăm Lui, am învățat pe de rost câteva rugăciuni lungi și am învățat cum să ne ținem corect mâinile atunci când ne rugăm. Nu aveai voie să încrucișezi degetele, palmele trebuiau să formeze o cruce înainte de a fi îndoite. Am învățat cum să ne facem semnul crucii... în mod corect. Am învățat reguli, multe reguli. Încercam să le respect pe toate, fără greșeală. Nici nu îmi puneam întrebări, doar executam conștiincios. Am început să merg la slujbe regulat. Aveam o legătură serioasă, mă raportam la Dumnezeu într-un mod distant, corect, respectuos. Știam că trebuie să Îl ascult, că trebuie să nu Îl supăr niciodată, să respect tot ce mi se spune la Biserică, în fiecare zi de slujbă la care eram nelipsită. Părea un schimb onest, un pact tacit făcut cu El. Simțeam că îmi ascultă rugăciunile, iar acest lucru era pentru mine o dovadă a faptului că, într-adevăr, am înțeles corect cum funcționează această legătură, acest pact. Aveam gânduri mărețe pentru acea vreme, mă gândeam să Îi dăruiesc viața mea. A venit momentul în care am făcut cunoștință cu Biblia iar ceva s-a răscolit adânc în sufletul meu de copil. Dumnezeu era prezentat atât de aspru, justițiar, nemilos. Frica era cea care stătea la baza

Eu și Dumnezeu. Începuturile

relației cu El. Această imagine mi-a fost prezentată și în cadrul slujbelor. Biblia, Biserica, ora de religie, toate instrumentele prin care se presupunea că trebuia să ajung la Dumnezeu, mă îndepărtau prin frica pe care o simțeam față de El. Frica și iubirea Lui condiționată. Dacă eu greșesc, dacă nu îndeplinesc tot ce mi se cere, tot ce mi se impune exact în felul impus, Dumnezeu nu m-ar mai fi iubit. Eu cunoșteam iubirea din sânul familiei. Era de neînțeles pentru mine. Unde era iubirea lui Dumnezeu? Văzându-L pe Dumnezeu prin ochii fricii și calculând ecuația vieții prin prisma unui troc, am dat „greș”.

Amintiri din copilărie De când am primele amintiri cu mine, mă știu ca fiind un suflet empatic. Cu propriile imperfecțiuni, desigur. Multe. Dar cine nu le are? Jocul cu păpușile Barbie încă de când am primit libertatea de a mă juca în jurul blocului nesupravegheată, mi-a adus șansa să ofer ceva, erau cadouri de la o păpușă către cealaltă. Nimic complicat. Dar sentimentul minunat al dăruirii era extraordinar. Mulțumirea și satisfacția mea de prunc pentru această simplă acțiune erau nemăsurate. Grădinița mi-a adus o nouă experiență extraordinară pentru sufletul meu. Primeam dulciurile de desert. Nu le mâncam niciodată, mi le ascundeam în buzunar pentru a le împărți cu părinții mei care veneau să mă ducă acasă. Surioara mea, mâncăcioasă de dulciuri și alintată (doar era mezina, i se cuvenea atenția sporită) își mânca dulciurile singură. Bineînțeles, părinții îi dădeau „porția” lor. Eu sufeream, voiam ca fiecare să aibă părticica lui. Așa mi se părea corect. Dar mi-am ascuns dulciurile, în continuare, pentru părinții mei.

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

Apoi a venit timpul școlii unde, fiind un copil învățăcel, îi ajutam cu atât de mare drag pe alții. Eram fericită făcând asta, oferind din ceea ce aveam, din cunoștințele mele, celor care aveau nevoie. Am găsit și alte metode de a face câte un bine celorlalți, cu același entuziasm și fericire în suflet. Așa mi se părea corect, așa funcționa lumea mea perfectă. Fără să analizez situația, credeam că așa se trăiește. Credeam că avem cu toții un pact ascuns cu Dumnezeu. Simțeam că este responsabilitatea fiecăruia să avem grijă unii de alții.

Încălcarea „trocului” A venit ziua în care Dumnezeu a încălcat pactul făcut împreună. Precum orice negustor, și eu, în totala mea lipsă de luciditate, am hotărât să analizez termenii înțelegerii. Eu făcusem tot ce puteam să fac, tot ce știam eu mai bine – eram nelipsită de la slujbe, chiar mai mult, mergeam de mai multe ori pe săptămână. Seara Îi mulțumeam pentru tot ce îmi dăruise, într-un mod conștiincios, eram un copil cuminte și o elevă silitoare. Încercam să ajut oamenii și să nu fac rău nimănui. Atunci, unde era problema? De ce a venit El, din senin, să îmi ia sănătatea atât de devreme? Deși vârsta m-ar fi descris mai degrabă ca fiind aproape un om adult, sufletul îmi era încă copil. Aveam anumite principii de viață pentru care mi-am trasat singură linii pe care nu trebuia să le depășesc. Era zona mea de confort, spațiul în care, credeam eu, știam să gestionez situațiile. Cu aceeași naivitate cu care trăiam în acel spațiu, am și depășit liniile într-un moment în care eram total nepregătită. Acea perioadă împreună cu experiențele ei vor rămâne

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

pentru veșnicie în sufletul meu pentru avalanșa pe care au provocat-o în toți anii ce i-au urmat. Trăiam viața, până atunci, în puritatea maximă de care este capabil un copil, cu cele mai sincere gânduri legate de propriul destin, dar și al celor din jur, crezând cu tărie în bunătatea interioară a fiecărui om. Da, în bunătatea și responsabilitatea reciprocă a unuia față de celălalt. Aici s-a produs declicul meu. Aici s-a produs cutremurul interior. În termeni de experiență non-fizică, acesta a fost momentul în care am aflat că viața nu mai este o copilărie, că nu îți poți lua păpușa și să te întorci acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost, acum pot spune, o simplă experiență care mi-a depășit puterea de înțelegere și capacitatea de la acel moment de a o depăși. A atras cu sine o stare interioară devastatoare pentru inocența cu care trăiam. Multă furie, ură, durere, suflet arzător, lipsă de sens și înțelegere, depresie. Mult plâns, nici nu știam că există un așa izvor de lacrimi înăuntrul meu. Multe sentimente negative care au ajuns să se materializeze în boală fizică ireversibilă. Probabil, ireversibile erau și emoțiile negative pe care le-am răsturnat în jurul meu și în interior. Erau mii de gânduri în mine, se răscoleau și se zbăteau pe măsură ce starea de sănătate se agrava. Oare cu ce greșisem? Și de ce nu voia El să îmi răspundă la această întrebare? De ce eu și de ce acum? Oare Îi era greu să mă amâne până după bacalaureat? Poate aș fi fost mai bine pregătită atunci. Trocul meu onest a eșuat. Și nu păream eu vinovată… Au urmat perioade lungi în care cotidianul meu era împărțit între școală, acasă și spital.

Încălcarea „trocului”

Eram în ultimul an de liceu, an în care efortul de învățare trebuia să fie mărit, în care singurul focus al unui tânăr ar fi trebuit să fie școala. Era o treaptă importantă pentru tot restul vieții. Am avut șansa de a fi considerată încă un copil, deși împlinisem 18 ani, și am fost primită în spitalul pentru copii. Tot auzeam discuții despre vârsta mea și necesitatea de a fi trimisă către spitalul de adulți. Eram terifiată de acest gând. Măcar aici mai găseam urme de inocență, mai găseam empatie alături de alți liceeni. Timp de patru luni, doamna doctor s-a luptat să mă scoată din acea stare, să șteargă acel diagnostic. Atunci când îi era cu putință, îmi acorda un salon în care să fiu singură. Printre lacrimile pe care le vedea mereu pe chipul meu, se zărea și dorința de a-mi îndeplini obiectivul stabilit pe vremurile când sufletul îmi era fericit. O notă mare la bacalaureat. Toată lumea avea această așteptare de la mine. Îmi umpleam patul de spital cu foi și caiete, cu notițe și scheme de învățare. Încercam să îmi țin temele la zi și să înțeleg singură teoremele matematicii și logica ei. Îmi astupam urechile cu degetele și închideam ochii. Aici, era o lume perfectă a tăcerii, a liniștii, a uitării. Așa învățam. În afară de limba română unde a existat o mare controversă a unor subiecte, toate notele mele se îndreptau frumos spre 10. În tot acel tumult, în toată acea furtună. Cu toată acea presiune care nu ar trebui să existe pe umerii unui copil. Cu iminența unei come care putea să apară oricând, am terminat bacalaureatul printre fruntașii liceului. A fost o ușurare. Doar atât. După cele patru luni în care speram cu toții să reapară echilibrul în corpul meu, am primit un

Andreea Diaconu - Jurnalul unui suflet vindecat

diagnostic final și am fost trimisă către un centru specializat… pentru adulți. În rest, nu știu ce credeau sau știau apropiații, colegii, vecinii despre starea mea. Nu vorbeam despre acest lucru. De fapt, nu mai vorbeam. Îmi ajungea lumea interioară unde monologul era nesfârșit.