Un fluid viu contagios

La 80 de kilometri sud-est de orașul mexican Chihuahua, există o zonă montană aridă, deșertică, numită Sierra de Naica. În anul 2000, minerii și-au croit drum în jos, printr-o rețea de peșteri pe sub munți. Atunci când au ajuns la 300 de metri adâncime, s-au trezit într-un loc care părea să aparțină unei alte lumi. Minerii se aflau acum într-o încăpere ce măsura 10 metri în lățime și 30 de metri în lungime. Tavanul, pereții și solul erau îmbrăcate cu cristale de gips translucide, sidefate. Există multe peșteri care conțin cristale, însă nu ca cele din Sierra de Naica. Printre acestea, unele măsurau până la 11 metri în lungime și cântăreau până la 55 de tone fiecare. Aceste cristale nu erau cristale care să fie înșirate sub forma unui colier. Erau cristale pe care te puteai urca, așa cum ai urca pe un deal.

De la descoperirea sa, doar câțiva oameni de știință au primit permisiunea să viziteze această galerie extraordinară, cunoscută acum sub numele de Peștera Cristalelor. Juan Manuel García-Ruiz, un geolog de la Universitatea din Granada, a fost unul dintre ei. După studierea acestor cristale, el a constatat că acestea s-au format cu 26 de milioane de ani în urmă. În acea perioadă, rocile topite se ridicau la suprafață din interiorul Pământului, formând munții. Galeriile subterane care s-au format atunci în interiorul munţilor au fost umplute cu apă fierbinte, încărcată cu minerale. Căldura magmei vulcanice de dedesubt a păstrat apa fierbinte, la o temperatură de 60 de grade Celsius, o temperatură ideală pentru ca mineralele să se separe de apă și să formeze cristale. Din motive care nu sunt foarte limpezi, cumva apa a rămas la acea temperatură perfectă vreme de sute de mii de ani. Această fierbere la foc mic a permis cristalelor să crească și să atingă dimensiuni incredibile.

În anul 2009, un alt om de știință, Curtis Suttle, a condus o nouă expediție în Peștera Cristalelor. Suttle și colegii săi au luat probe de apă din bazinele cu apă ale galeriei, pe care le-au dus apoi la laboratorul lor de la Universitatea British Columbia pentru analize. Luându-se în considerare domeniul de lucru al lui Suttle, călătoria lui putea să pară o misiune prostească. Suttle nu avea niciun interes profesional în cristale, minerale sau orice fel de roci, indiferent de natura lor. El studia virusuri.

În Peștera Cris­talelor nu exista niciun om pe care virusurile să îl poată infecta. Nu exista nici măcar un pește. Peştera a fost efectiv izolată de biologia lumii exterioare vreme de milioane de ani. Cu toate acestea, călătoria lui Suttle a meritat efortul. După ce și-a pregătit eșantioanele din apa de cristale, el le-a observat sub microscop. Și a văzut virusuri – o sumedenie de virusuri. În fiecare picătură de apă din Peștera Cristalelor erau peste 200 de milioane de virusuri.

În același an, un alt om de știință pe nume Dana Willner a condus o expediție proprie în căutarea virusurilor. Și, în loc să îi vâneze într-o peșteră, ea s-a aventurat în corpul uman. Willner a colectat spută din tusea mai multor persoane, iar din acele mostre de lichid, ea şi colegii ei au pescuit fragmente de ADN. Apoi au comparat fragmentele de ADN cu milioane de secvențe stocate în bazele de date online. O mare parte din ADN-ul colectat era ADN uman, însă multe fragmente proveneau de la virusuri. Înainte de „expediția” lui Willner, oamenii de știință au presupus că plămânii oamenilor sănătoși erau sterili. Cu toate acestea, Willner a descoperit că, în medie, oamenii au în jur de 174 de specii de virusuri la nivelul plămânilor lor. Și doar 10% dintre speciile identificate de Willner s-au dovedit a avea o legătură apropiată cu virusurile deja cu­noscute. Celelalte 90% erau la fel de necunoscute, ca orice se ascundea în Peștera Cristalelor.

[...]