stuart wilde
roČ™u stacojiu povestiri taoiste din China antică
STUART WILDE
roșu stacojiu povestiri taoiste din China antică
Editura ATMAN, 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WILDE, STUART Roşu stacojiu: povestiri taoiste din China antică / Stuart Wilde; trad.: Iulia Olteanu. - Bucureşti: Atman, 2013 ISBN 978-606-93429-0-9 I. Olteanu, Iulia (trad.) 299.513
PLUM RED Copyright ©2011 by Stuart Wilde Originally published in 2011 by Tolemac (Canada) Ltd. ©Copyright 2013, Editura ATMAN, toate drepturile pentru versiunea in limba română. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.
Editura ATMAN http://www.editura-atman.ro contact@editura-atman.ro 0733.084.450
Cuprins Cei treizeci şi trei de înţelepţi ai robelor stacojii ........ 1 o povestire despre tenacitate pe calea ta spirituală
Grădinarul cel misterios .........................................19 o povestire despre puterea tainică a tăcerii
Vindecătorul orb ................................................... 39 o povestire despre dăruirea de sine, abnegaţie şi graţia nebănuită
Pietrele râului din Valea marmurei negre ................ 53 o poveste despre lumile paralele
Satul gâştei cu ciocul încrucişat ............................. 67 o povestire despre rezolvarea conflictului fără violenţă
Cele trei fiice ale pescarului .................................... 77 o poveste despre armonie şi triumf asupra problemelor personale
Tigrul mascat .........................................................97
o poveste despre curgerea firească a vieţii şi acceptarea cursului acesteia pentru a reuşi să ne îndeplinim menirea
Un legământ sacru de iubire .................................113 o povestire despre curaj şi despre tainica legătură sacră a iubirii
Cei treizeci şi trei de înţelepţi ai robelor stacojii O povestire despre tenacitate pe calea ta spirituală
Cu mulţi ani în urmă, în China antică, trăia un bătrân înţelept. El călătorea prin lume, mergând din sat în sat, învăţând şi vindecând oamenii, ajutând după cum putea. Era foarte înţelept. În cunoaşterea sa, acesta atinsese acel punct pe care mulţi se străduiesc să îl atingă - acea stare spirituală a conştiinţei lipsite de ego, în care sinele devine una cu natura eternă a lucrurilor. Bătrânul înţelept era foarte venerat. Din când în când, unii tineri se adunau în jurul înţeleptului. Ei simţeau că ar renunţa la orice doar pentru a-l urma, deoarece ştiau că şi doar dacă ar fi 1
în preajma lui şi l-ar urmări cu atenţie ar învăţa ceva. Înţeleptul le-a permis unora dintre aceştia să îl urmeze, pe alţii refuzându-i cu diplomaţie, cu un cuvânt bun, cu o promisiune, sau cu un sfat binevoitor. Însă nu îi permitea niciunuia dintre discipolii lui să îl urmeze pentru o perioadă prea lungă de timp. Astfel că tinerii veneau şi plecau, fiecare poposind pentru o scurtă perioadă de timp pentru a învăţa, înainte de a fi trimişi înapoi în satele lor. Bătrânul înţelept călătorise destul de mult, vindecând şi învăţând oamenii, iar în acel moment avea cu el cinci discipoli. Într-o noapte, i-a chemat pe toţi cinci la el şi le-a spus: “Trebuie să mă întorc la mănăstirea care este casa mea spirituală. Sunteţi bineveniţi cu toţii să mă însoţiţi, însă trebuie să vă avertizez că trebuie să fiţi perseverenţi şi capabili să ţineţi pasul cu mine, deoarece călătoria este lungă şi nu îi pot aştepta pe cei care merg mai încet. Trebuie să ajung la timp, odată cu solstiţiul de iarnă”. Apoi a continuat, spunând, “Mai trebuie să ştiţi că doar unul dintre voi va duce la bun sfârşit călătoria şi va ajunge la mănăstire cu mine. Înţelegeţi?” După o scurtă pauză, discipolii şi-au plecat capetele şi au spus, “Da, bătrânule înţelept, înţelegem. Vom merge cu tine”. Şi astfel, a doua zi, bătrânul înţelept împreună cu cei cinci discipoli ai săi şi-au început călătoria către munţii îndepărtaţi unde se afla mănăstirea. După ce 2
Roșu stacojiu
au mers astfel timp de două zile, la un moment dat au poposit lângă un mic râu. Discipolii au pregătit masa, iar înţeleptul a mâncat împreună cu ei. La scurt timp după aceea, discipolii au adormit. Cam în jur de ora două dimineaţa, înţeleptul s-a ridicat din locul unde era aşezat. Făcând aceasta, el a fost auzit de trei dintre discipolii săi, în vreme ce ceilalţi doi au continuat să doarmă. Înţeleptul şi-a strâns lucrurile şi a părăsit în linişte locul respectiv. Cei trei şi-au luat şi ei în grabă puţinele lucruri pe care le aveau, şi l-au urmat. Ceilalţi doi au fost lăsaţi în urmă. Înţeleptul şi cu cei trei discipoli rămaşi au urcat pe o cărare neumblată, îndreptându-se spre vârfurile munţilor ce se vedeau în zare şi cam după o zi de mers, au ajuns la o prăpastie. De-a latul acesteia, pe deasupra, se afla un buştean destul de îngust. Înţeleptul a traversat prăpastia, mergând fără nici un fel de efort pe buştean, deasupra unui hău de mai multe sute de metri. Unul din discipoli a traversat, după el şi cel de-al doilea, însă cel de-al treilea discipol a rămas înțepenit, cuprins de o frică teribilă. Oricât de mult s-a străduit, nu şi-a putut învinge teama de a traversa. Astfel, bătrânul înţelept împreună cu ceilalţi doi discipoli s-au oprit pentru o clipă de partea cealaltă pentru a face o scurtă plecăciune, al treilea discipol rămânând astfel în urmă. Şi astfel, bătrânul înţelept şi-a continuat călătoria împreună cu ceilalţi doi. Cei treizeci şi trei de înţelepţi ai robelor stacojii
3
Au călătorit astfel mai multe săptămâni, urcând în tot acest timp. Zilele deveneau din ce în ce mai scurte; iarna se apropia cu repeziciune. În depărtare, se puteau zări vârfurile munților înalți acoperite de zăpadă. Pe când cei trei mergeau printr-o trecătoare a muntelui, au ajuns la o colibă mică, situată la o răscruce de drumuri, unde trecătorii se opreau uneori să se odihnească. Aceasta era casa unui bătrân fermier ce locuia împreună cu fiica sa. Bătrânul înţelept împreună cu cei doi discipoli ai săi au cerut permisiunea să rămână acolo peste noapte. Ei au oferit în schimb o plată simbolică, pe care fermierul era obligat prin tradiţie să o refuze. Nu se obișnuia sa accepţi bani de la nişte oameni sfinţi. Bătrânul fermier i-a invitat în casa lui şi le-a oferit hrană, adăpost şi s-a asigurat să nu le lipsească nimic. Fermierul nu mai era în putere, aşa cum fusese odată. Era îngrijorat de soarta fiicei lui, în cazul în care printr-un nenoroc, ceva rău s-ar fi petrecut cu el. În timpul conversaţiei pe care au avut-o în acea noapte, fermierul nu a putut să nu observe că unul dintre discipolii înţeleptului era mai arătos şi avea ochii strălucitori. Scărpinându-şi bărbia gânditor, el i-a spus mai târziu discipolului, “Pari să fii un tânăr foarte puternic şi cinstit. Dacă vei vrea să rămâi aici şi să îmi fii de ajutor, ţi-o voi da pe fiica mea de soţie, şi după ce eu voi muri, vei moşteni casa, pământul şi animalele”. Discipolul nu era sigur ce să facă, deoarece intenţiile 4
Roșu stacojiu
sale iniţiale fuseseră să călătorească cu bătrânul înţelept la mănăstire. În timp ce discipolul cântărea oferta fermierului, bătrânul a adus-o în încăpere pe fiica sa. Aceasta era luminoasă precum neaua, feminină şi bună la suflet, cu vocea suavă şi caracter puternic. Pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. Astfel, discipolul s-a hotărât pe loc. El avea să rămână să îl ajute pe fermier şi să se căsătorească cu fiica acestuia. Vremea petrecută împreună cu bătrânul înţelept îl ajutase să se transforme lăuntric foarte mult, a fost o adevărată schimbare a vieții sale. A avut ocazia să înveţe şi să experimenteze nişte lucruri minunate, însă valea, mica colibă, precum şi fiica fermierului, erau perfecte pentru el. Se simțea cu adevărat binecuvântat. Ştia că era destinul său să rămână acolo. În dimineaţa următoare, la răsărit, bătrânul înţelept s-a ridicat să plece, iar discipolul care se hotărâse să rămână acolo a mers la el şi i-a spus, “Înţeleptule, eu m-am decis să rămân aici, în această vale. Oricât de mult şi-au dorit inima şi sufletul meu să te însoţească la mănăstire, decizia mea este să rămân aici. Aici în acest loc mă voi căsători, îmi voi întemeia o familie, voi evolua spiritual şi voi fi fericit. Îţi mulţumesc şi sunt recunoscător pentru imensa graţie pe care ai revărsat-o asupra mea”. După aceasta, discipolul făcu o plecăciune. La scurt timp după aceasta, bătrânul înţelept şi ultimul 6
Roșu stacojiu
discipol rămas au părăsit micuţa colibă aflată la răscrucea ce ducea înspre munţii îndepărtaţi. Zăpada începea să cadă uşor. Vremea solstiţiului de iarnă se apropia rapid. În curând, bătrânul înţelept avea să ajungă la mănăstire. Pe timpul nopții, cei doi se adăposteau. Uneori, discipolul rămas îl întreba pe înţelept despre acea mănăstire şi despre ordinul sfinţilor care trăiau acolo. Înţeleptul i-a spus că aceştia erau treizeci şi trei la număr şi erau cunoscuţi ca Înţelepţii robelor roșustacojiu. Acesta a continuat, spunând că tradiţia lor era să iasă în lume, să călătorească şi să îşi propovăduiască învăţămintele. Unii dintre aceştia îi învățau pe oameni despre agricultură și creșterea cailor, alţii învățau scrisul şi literatura; alţii cunoşteau foarte bine ştiinţele şi astronomia. Şi nu în ultimul rând, erau cei precum bătrânul înţelept, care erau vindecători şi învăţători spirituali. Fiecare dintre aceştia călătorea şi îi învăţa pe ceilalţi ceea ce el ştia. În orice caz, tradiţia lor cerea ca pe cât posibil, cei treizeci şi trei de înţelepţi să se întoarcă la mănăstire cu ocazia solstiţiului de iarnă, care reprezintă, după cum se știe, în tradiţia taoistă, cea mai spirituală şi mai sacră perioadă a anului. Acest moment marchează ziua cea mai scurtă din an, şi începutul unei noi etape. Luna decembrie era aproape pe sfârșite, iar zăpada se așternea din ce în ce mai mult. Bătrânul înţelept şi discipolul său îşi continuau călătoria. [...] Cei treizeci şi trei de înţelepţi ai robelor stacojii
7