Start la lectură! - clasa a IV-a by Editura Litera

START la

LECTURĂ!

TEXTE LITERARE ŞI APLICAŢII

CLASA A IV-A

Daniela Elena Ioniţă

Gabriela Bărbulescu

START la

LECTURĂ!

TEXTE LITERARE ŞI APLICAŢII

CLASA A IV-A

Gabriela Bărbulescu

Daniela Elena Ioniţă

Acest auxiliar a fost avizat de Ministerul Educației prin Ordinul nr. 3022/2018 și se regăsește la poziția nr. 912 din anexa ordinului.

Start la lectură! Texte literare și aplicații. Clasa a IV-a

Gabriela Bărbulescu, Daniela Elena Ioniță

Editura Litera

tel : 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

e‑mail: contact@litera ro www litera ro

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mihaela Spurcaciu

Corector: Carmen Bîtlan

Tehnoredactare și prepress: Dorel Melinte

Design copertă: Lorena Ionică

Ilustrație copertă: Shutterstock

Ilustrații interior: Elena Karachentseva, Carolina Rabei, Simion Zamșa, Dreamstime, Shutterstock

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României BĂRBULESCU, GABRIELA

Start la lectură! Texte literare și aplicații: clasa a IV‑a/

Gabriela Bărbulescu, Daniela Elena Ioniță ‑ București: Litera, 2024

ISBN 978 630 342 088 2

I Ioniță, Daniela Elena 37 82

Dragul nostru elev,

Te invităm într-o călătorie imaginară prin lumea magică, fascinantă a poveștilor cu întâmplări nemaivăzute și nemaiauzite în care vei întâlni eroi și zmei, prințese și cavaleri, vrăjitoare, animale care vorbesc și multe altele. Lectura te poartă cu mintea și cu inima în tărâmul fermecat al cărților, să descoperi personaje, întâmplări și emoții.

Ți-am pregătit texte adecvate vârstei tale, scrise de autori români și străini, care să te convingă că lectura este o activitate utilă și plăcută. Pentru fiecare text, vei găsi câteva cerințe sub forma unei fișe de lectură, care să te ajute să înțelegi ceea ce ai citit. Nu uita să revii la text ori de câte ori este nevoie!

De ce să citești?

l Ca să îți îmbogățești vocabularul. Reține cuvintele și expresiile noi. Caută în dicționar înțelesul cuvintelor pe care nu le înțelegi. Folosește-le apoi în discuțiile tale cu ceilalți.

l Ca să te exprimi cu mai mare ușurință. Dacă citești, vei formula mai ușor mesaje și te vei face mai bine înțeles.

l Ca să îți dezvolți imaginația. Lectura îți permite să evadezi din realitate în lumi nebănuite.

l Ca să îți dezvolți gândirea. Observă amănuntele importante, pune-ți întrebări despre ce citești, realizează legături între evenimente, identifică asemănări între întâmplările citite și viața ta, între sentimentele trăite de personaje și ceea ce ai simțit tu în anumite momente.

Fiecare copil învață să citească într-un ritm diferit și este nevoie de timp și de exercițiu pentru a căpăta cursivitate în lectură. Așadar, nu da înapoi atunci când ți se pare prea greu!

Nu uita, un moment zilnic de lectură independentă te va ajuta să îți dezvolți obiceiuri sănătoase în privința cititului.

Succes!

Autoarele

Povestea ariciului înțelept

după Vladimir Colin

Afost odată ca niciodată, a fost odată un arici Da, da, un arici bătrân, tare bătrân și tare înțelept De bătrân ce era, îi crescuse o barbă albă până la piept și de înțelept ce era… uf! nici nu știu ce să vă mai spun Poftim! N‑am văzut în viața mea un arici mai înțelept E bine?

Așa… se trezește într‑o bună dimineață ariciul…

Hm! Cum o fi pe‑afară?

Își scoate el nasul pe fereastră… (Dar ce credeți voi? Avea o casă gospodărească, avea ușă, un coș și o fereastră ) Își scoate el, așadar, nasul și miroase în dreapta și în stânga, în sus și în jos:

Bun! Nu plouă

Își apucă atunci ariciul barba cu amândouă lăbu

țele și și‑o trece de câteva ori peste țepii care‑i slujesc la tot felul de trebi Acum, de pildă, îi slujeau drept pieptene… Și‑și piap

tănă ariciul barba, se ferchezuieşte și, când i se pare că s‑a gătit cum nu se poate mai frumos, își pune pălăria, își ia bastonul și‑o pornește fluierând prin pădure

Mergea ariciul fluierând, se proptea ușurel în baston și, dacă

întâlnea o veveriță, un iepure sau altă cunoștință, se apleca îndată, își scotea pălăria și rostea: „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare

Și tocmai când fluiera mai fără grijă, se întâlni cu… un lup Un pui de lup, prost și obraznic

Brr! mârâi lupul Ce dihanie caraghioasă! N‑am mai văzut așa dihanie în viața mea Cum te cheamă, piciule?

Arici, răspunse ariciul

Așa? Ei, pân‑aici ți‑a fost, ariciule! Brr! Am să te mănânc…

Ariciul își scoase cuviincios pălăria

Vă salut, dar fără stimă! spuse el N‑am nimic împotrivă să fiu mâncat de un lup

Numai că…

Ha, ha, ți‑e frică! râse lupul Brr! Eh, ce să‑i faci?… M‑am obișnuit Ori de câte ori vreau să mănânc și eu, i se face frică celui pe care am să‑l înghit…

Cu toate astea, știi, nu‑i mare lucru Te înghit atât de repede! Nici n‑apuci să‑ți dai seama…

Nu mai spune! grăi ariciul Vezi, eu n‑am fost mâncat încă…

Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul Ascultă‑mă pe mine: începutul e mai greu

Că încolo…

Da, da, încolo… să fii mâncat de un lup trebuie să fie o adevărată plăcere…

N‑ai să mă crezi, dar nici nu m‑așteptam să am parte de o ase menea plăcere în dimineața asta, mai spuse ariciul, iar lupul răspunse cu bunătate:

Rrrr! Hai, pregătește‑te, că mi s‑a făcut o foame!… Rrr!

Vai! strigă deodată ariciul, cât putu de tare

Lupul se sperie, sări în sus și răcni mânios:

Cum?… Ce‑i asta, ariciule? Te ții de glume?

Lupule, dragă, abia acum mi‑am adus aminte… Azi‑dimi neață am născocit o poveste și n‑am apucat s‑o spun nimănui Vai, vai, ce păcat că nimeni n‑are să‑mi afle povestea!

O poveste?… mârâi lupul Clănțăni de câteva ori, așa cum făcea când chibzuia temeinic, și se hotărî: Hm, știi ceva? Spune‑mi‑o mie… Rrrr!

Tare‑mi mai plac poveștile și, uite, ca un făcut, niciunul dintre toți câți am înghițit până în ziua de azi nu mi‑a spus nicio poveste…

Cum? Ai vrea?… Bucuros! strigă ariciul și, fără a se lăsa mult poftit, în vreme ce lupul se așeză mai în voie, prinse să povestească: Azi‑dimineață m‑am trezit, mi‑am apucat barba cu amândouă lăbuțele și mi‑am trecut‑o de câteva ori peste țepii care‑mi slujesc la tot soiul de trebi Acu’, de pildă, îmi slujeau drept piep tene… Mi‑am pieptănat barba, m‑am ferchezuit și, când mi s‑a părut că m‑am gătit cum nu se poate mai frumos, mi‑am pus pălăria, mi‑am luat bastonul și‑am pornit fluierând prin pădure Mergeam eu fluierând, mă propteam ușurel în baston și dacă întâlneam o veveriță, un iepure sau altă cunoș tință, mă aplecam, îmi scoteam pălăria și rosteam „Vă salut cu stimă!” sau „Respectele mele!”, după împrejurare Și tocmai când fluieram mai fără grijă, m‑am întâlnit cu… un lup!

Nesărată poveste! spuse lupul

Stai să vezi! răspunse ariciul, urmând îndată cu povestea M‑am întâlnit, așadar, cu un lup „Rrr! mârâi el Pân‑aici ți‑a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i‑am spus: „Lupule dragă, azi‑dimi neață am născocit o poveste și n‑am apucat s‑o spun nimănui…” „O poveste?” a strigat lupul „Spu ne‑mi‑o mie!…” „Bucuros!” Și am început să‑i spun povestea

Îți bați joc de mine? răcni lupul, holbând doi ochi flămânzi și sălbatici

Ariciul se uită în jur, ca și cum l‑ar fi căutat pe cel care stârnise mânia lupului, dar nu văzu nimic Vai de mine! spuse el Nu cumva vorbești despre mine?

Dar despre cine, flecarule? strigă lupul Stai că‑ți arăt eu ție! Și povestea?

Mai clănțăni lupul ce mai clănțăni, apoi spuse înciudat:

Așa‑i, povestea… Dar bagă de seamă! Dacă‑ți mai bați joc de mine…

Eu?… Nici gând! spuse ariciul și se grăbi să poves tească mai departe: „… Și, tocmai când fluieram mai fără

grijă, m‑am întâlnit cu…”

Să nu fie tot un lup, că nu știu ce fac! răcni lupul Nemaipomenit! se minună ariciul Cum de‑ai ghicit? Într‑adevăr, era un lup… „Rrr! mârâi el Până aici ți‑a fost, ariciule! Am să te mănânc…” Eu i‑am spus: „Lupule dragă…”

Dar lupul era acum la capătul răbdării, așa că strigă de se cutremură

Minți! N‑ai mai spus nimic, pentru că lupul te‑a înghițit… uite‑așa! și cum strigă, cum se repezi, socotind să‑l înghită dintr‑odată Dacă nu mai văzuse nicicând un arici?!…

Voi, care ați aflat că ariciul are țepi (știți, țepii care‑i slujesc la tot soiul de trebi; acum, de pildă, la apărare), voi vă puteți închipui lesne ce s‑a petrecut, nu‑i așa?

Lupul cel prost a răcnit:

Văleu‑u‑u! și, cu nasul și limba însângerate, a tulit‑o cât ai zice pește

Hei, lupule! a strigat ariciul după el Nu asculți povestea mai departe?

Dar cine să‑i răspundă? Că lupul era acum cine știe unde și încă mai răsună pădurea de sche lălăitul lui

Nu te salut, a spus atunci ariciul și, scoțându‑și pălăria, și‑a șters sudoarea de pe frunte

Apoi ș i‑a trecut lăbuțele prin barba albă ș i s‑a a ș ezat să mai răsufle oleacă, după care s‑a dus glonț la prietenul meu care scrie toate pove ș tile pentru copii ș i, în buna limbă aricească, i‑a povestit totul Prietenul meu a scris povestea pe o coală de hârtie, căreia i‑a dat drumul pe fereastră, ș i de atunci nu s‑a mai întâmplat niciodată ca un pui de lup, să se lege de un arici bătrân ș i înțelept

Dicționar

*a (se) ferchezui – a (se) găti, a (se) îmbrăca cu grijă, îngrijit

Portret de autor

Vladimir Colin (1 mai 1921 – 6 decembrie 1991) este conside rat cel mai important scriitor român de literatură științifico‑fantastică A absolvit Liceul „Cantemir‑Vodă”¨din București, a urmat un an cursurile

Facultății de Litere de la Universitatea din București În anul 1953, a debu tat cu volumul Basme, pentru care a câștigat Premiul de Stat A scris romane fantastice, basme, volume de povestiri științifico‑fantastice Cărțile sale au fost traduse în cincisprezece limbi Ca urmare a activității sale literare, a primit numeroase premii și distincții naționale și internaționale Dintre operele sale, amintim: Basme, Poveștile celor trei mincinoși, Zece povești pitice, Basmele Omului, Legendele țării lui Vam etc

1 Completează harta povestirii

Fișă de lectură

Personajele: Caracterizează‑l pe lup, așa cum reiese din text:

Însușiri ale ariciului:

Comportamente ale ariciului:

Titlul:

Autorul:

La cine crezi că s‑a dus „glonț” ariciul?

Învățătura desprinsă:

2 Continuă momentele desfășurării acțiunii

1. Un arici bătrân, înțelept, cu o barbă albă, s‑a trezit de dimineață

2. 3. 4. 5. 6.

3 Explică de ce crezi că ariciul se adresează lupului astfel: Vă salut, dar fără stimă!

4 Imaginează‑ți și scrie la ce și‑ar mai putea folosi ariciul țepii

5 Realizează un afiș pornind de la fragmentul următor:

„Mergea ariciul ﬂuierând, se proptea ușurel în baston și, dacă întâlnea o veveriță, un iepure sau altă cunoștință, se apleca îndată, își scotea pălăria și rostea: Vă salut cu stimă! sau Respectele mele!, după împrejurare ”

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 74.

Amintiri din copilărie Pupăza din tei

după Ion Creangă

Mă trezește mama într‑o dimineață din somn, cu vai‑nevoie, zicându‑mi: — Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arme nesc și să te spurce, ca să nu‑ți meargă bine toată ziua?…

Căci așa ne amăgea mama cu o pupăză care‑și făcea cuib, de mulți ani, într‑un tei foarte bătrân și scorburos, pe coasta dealului, la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic Și numai ce‑o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis‑dimineață, în toate zilele, de vuia satul Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, la niște lingurari ce‑i aveam tocmiți prășitori, tocmai în Valea‑Seacă, aproape de Topolița Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și aud pupăza cântând:

Pu‑pu‑pup! pu‑pu‑pup! pu‑pu‑pup!

Eu, atunci, să nu‑mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea‑n cap din pricina ei Și cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetișor în tei, care te adormea de mirosul… florii, bag mâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!… găbuiesc pupăza pe ouă și zic plin de mulțumire: — Taci, leliță, că te‑am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de‑acum! Și când aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă sperii de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, și‑i dau iar drumul în scorbură Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu că șarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată și șerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine‑mi și iar bag mâna să scot pupăza… pe ce‑a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n‑am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ — Măi! anapoda lucru ș‑aista! zic eu înciudat, scoțând căciula din cap și tuflind‑o în gura scorburii Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula și în locul ei pun lespedea, cu gând c‑a ieși ea pupăza de undeva până m‑oi întoarce eu din țarină După aceea mă dau iar jos și pornesc repede cu demâncarea la lingurari… Și oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhă ind cine știe pe unde și cât am bojbăit și mocoșit prin tei, să prind pupăza, și lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise ure chile de foame așteptând Ș‑apoi, vorba ceea: Țiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar țăranul nostru î arde luleaua și mocnește într-însul

Așa și lingurarii noștri: cântau acum pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păienjeniți de‑atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova?

Când, pe la prânzul cel mare, numai iacată‑mă‑s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu‑i lălăind așa de cu chef… Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să‑mi ție de parte

Hauileo, mo! ogoiți‑vă! ce tolocăniți băiatul? Cu tatăl său aveți ce‑aveți, iar nu cu dânsul!

Atunci lingurarii, nemaipunându‑și mintea cu mine, s‑au așternut pe mâncare, tăcând molcom Și scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui într‑însul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătându‑se înăuntru Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliță După asta vin acasă, leg pupăza de picior c‑o ață ș‑o îndosesc de mama vreo două zile în pod prin cele putini hârbuite; și una‑două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut prin pod așa des Însă a doua zi după asta, iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, c‑o falcă‑n cer și cu una în pământ, și se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:

Mai auzit‑ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătușa cu jale, ne trezește dis‑dimineață la lucru de atâția ani?

Grozav era de tulburată, și numai nu‑i venea să lăcrimeze când spunea aceste Și acum văd eu că avea mare dreptate mătușa, căci pupăza era ceasornicul satului Însă mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele

Ce spui, cumnată?! Da’ că l‑aș ucide în bătaie, când aș afla că el a prins pupăza, s‑o chinu iască De‑amu bine că mi‑ai spus, las’ pe mine, că ți‑l iau eu la depănat!

Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătușa, căci de zbânțuitul ista al dumitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi‑au spus mie cine l‑au văzut că Ion a luat‑o; gâtul îmi pun la mijloc!

Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streașina casei și mă duc de‑a dreptul în târgul vitelor, s‑o vând, căci era tocmai lunea, într‑o zi de târg Și cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta țanțoș printre oameni, de colo până colo, cu pupăza‑n mână, că doar și eu eram oleacă de fecior de negustor Un moșneag nebun, c‑o vițică de funie, n‑are ce lucra?

De vânzare‑ți e găinușa ceea… măi băiete?

De vânzare, moșule!

Și cât ceri pe dânsa?

Cât crezi dumneata că face!

Ia ad‑o‑ncoace la moșul, s‑o drămăluiască!

Și cum i‑o dau în mână, omul se face a o căuta de ou și‑i dezleagă atunci frumușel ața de la picior, apoi mi‑o aruncă‑n sus, zicând: „Iaca poznă, c‑am scăpat‑o!” Pupăza, zbrr! pe‑o dugheană și, după ce se mai odihnește puțin, își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare

și devreme cu lacrimile pe obraz, uitându‑mă după dânsa!… Eu atunci, haț! de sumanul moșneagu lui, să‑mi plătească pasărea…

Ce gândești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ți‑a fost de cumpărat, la ce i‑ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înțeles‑ai? Nu‑ți pară lucru de șagă! Și mă băgam în ochii moșneagului, și făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comèdie împre jurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!

Dar știi că ești amarnic la viață, măi băiete?! zise moșneagul de la o vreme, râzând În ce te bizui de te îndârjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să‑mi iei vițica pentr‑un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi țică, și ia acuși te scarpin, dacă vrei, ba ș‑un topor îți fac, dacă mă crezi, de‑i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea!

Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de‑ai noștri, că‑i feciorul lui Ștefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, și ți‑i găsi beleaua cu dânsul pentru asta

He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d‑apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l‑am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie să fie pe‑aici undeva, ori în vreo dugheană, la băut adălmașul Apoi bine că știu a cui ești, măi țică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată‑tău și să văd, el te‑a trimis cu pupeze de vânzare, să spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s‑a muiat gura Apoi încet‑încet m‑am furișat printre oameni, și unde‑am croit‑o la fugă spre Humulești, uitându‑mă înapoi să văd, nu mă ajunge moșneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai așa pățisem și eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu‑atâta Bine‑ar fi s‑o pot scoate la capăt, măcar așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gândeam eu, bătându‑mi‑se inima, ca‑ntr‑un iepure, de frică și de osteneală Și când ajung acasă, aflu că tata și mama erau duși în târg; și frații îmi spun, cu spaimă, că‑i poznă mare cu mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i‑am fi luat‑o noi, și pe mama a pus‑o în mare supărare cu asta Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu‑i o femeie de înțeles, ca mătușa Anghilița lui moș Chiriac, s‑a mântuit vorba Și cum îmi spuneau ei îngrijiți, numai ce și auzim cântând în tei:

Pu‑pu‑pup! pu‑pu‑pup! pu‑pu‑pup!

Soră‑mea Catrina zise atunci cu mirare:

I‑auzi, bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!

Mai așa, surioară!… Dar în gândul meu: Când ați ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge de milă!

Zahei însă ne lăsase vorbind și se ca’ mai dusese în târg, după mama, să‑i spună bucurie despre pupăză… Și a doua zi, marți, taman în ziua de lăsatul secului de postul Sân‑Petru lui, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele‑n brâu, și pârpălind niște pui tineri la frigare, și apoi tăvălindu‑i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi și‑i zice cu dragă inimă:

Doamne, cumnățică‑hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându‑se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce‑a da Dumnezeu, să cinstim câte‑un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, și neghina din ogoare! Căci, dac‑ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s‑apuci câmpii!

Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strângând cu nedumerire din umeri, când se punea la masă Văzut‑ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!

Apoi începem cu toții a mânca Și alții ca alții, dar eu știu că mi‑am pus bine gura la cale, să‑mi fie pe toată ziua

Portret de autor

Ion Creangă (1 martie 1837, Humulești – 31 decembrie 1889, Iași) a fost scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor (Ivan Turbincă), a poveștilor (Capra cu trei iezi, Dănilă Prepeleac, Punguța cu doi bani) și a povestirilor sale (Cinci pâni, Moș Ion Roată și Unirea)

Ion Creangă este considerat unul dintre clasicii literaturii române, mai ales, datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie

Timp de doisprezece ani a fost dascăl și diacon la diferite biserici din Iași A dedicat din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare

În anul 1867, a apărut primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire

În 1875, l‑a cunoscut pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care s‑a împrietenit La îndemnul poetului, Ion Creangă a scris cele mai importante opere ale sale

Formulează întrebări privind conținutul textului

Cine ? Care ? Unde ? Când ?

2 Completează harta povestirii

Locul desfășurării acțiunii:

Portretul lui Nică:

Titlul:

Personajele:

Enunțul care redă cauza declanșării acțiunii:

Autorul:

Proverbe/zicători din text:

Cuvinte specifice limbajului moldovenesc:

3 Scrie ce înțeles au expresiile date:

l mi‑am pus bine gura la cale

l cu noaptea‑n cap

l ți‑l iau eu la depănat

4 Transcrie, în coloana din stânga, fragmentul tău preferat din text

Argumentează, în coloana din dreapta, de ce ai ales acest fragment

Fragment

Argument

5 Imaginează‑ți și scrie un alt final al întâmplării povestite de Ion Creangă

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 74.

Singur pe lume

după

Hector Malot

Mă numesc Remi și sunt un copil găsit Până la vârsta de opt ani, am fost crescut de tușa

Barberin, o femeie inimoasă care s‑a purtat cu mine ca o mamă și pe care o iubeam tare mult Bărbatul acesteia, Barberin, m‑a vândut însă unui actor ambulant Așa am intrat în trupa domnului Vitalis Primii mei prieteni au fost artiștii trupei: o maimuță, numită Suflețel, și trei câini, Capi, Zerbino și Dolce Toți cinci dădeam specta cole în piețele orașelor pe care le întâlneam în drumul nostru ca să ne câștigăm cele necesare vieții

Într‑o zi, după trei‑patru reprezentații, am plecat din Ussel

Unde mergem? l‑am întrebat pe Vitalis

Cunoști locurile? m‑a întrebat el, ca răspuns

Atunci, de ce întrebi?

Ca să știu

Ce să știi? Dacă ți‑aș spune: mergem la Aurillac ca să apucăm apoi spre Bordeaux și apoi spre Pirinei, ai pricepe ceva?

Dar bine cunoști locurile! Cum știi unde ne ducem?

Vitalis s‑a uitat lung la mine, ca și când ar fi căutat ceva și m‑a întrebat: Știi să citești?

Dar o carte, știi ce e?

Da Acelea care se citesc în biserică și au poze înăuntru și piele pe dinafară

Bine Într‑o carte pot fi rugăciuni, dar poate fi și altceva De exemplu, într‑o carte putem găsi numele și istoria locurilor prin care vom trece Oamenii care au locuit sau au colindat pe acolo, au pus în carte ce au văzut și ce au auzit Așa că, e destul să deschid cartea și s‑o citesc ca să știu pe unde umblu Văd locurile, ca și când aș fi fost prin ele și le știu povestea ca și cum mi s‑ar fi istorisit

Pentru mine, cuvintele acestea erau ca un fel de deșteptare, nedeslușită întâi, dar din ce în ce mai limpede

E greu cititul? L‑am întrebat pe Vitalis după ce am stat multă vreme pe gânduri

Greu, pentru cei tari de cap, și mai greu pentru cei care nu vor Ești tare de cap?

Nu știu; dar mi se pare că, dacă ai vrea să mă înveți, aș avea multă bunăvoință

Bine, vom vedea Avem vreme

Adică, de ce nu acum? Nu știam ce greu e să înveți a citi Credeam că era de ajuns să deschizi o carte ca să știi ce spune înăuntru

A doua zi, în mers, l‑am văzut pe Vitalis aplecându‑se și luând de pe drum un colț de scândură cam plin de praf

Uite cartea pe care o să înveți să citești!

Carte, scândura? M‑am uitat la el să văd dacă râde de mine; și, fiindcă nici nu zâmbea, mi‑am întors ochii la scândură Era de fag, lungă de vreo trei palme, lată de vreo două și lustruită, dar fără nicio vorbă sau desen pe ea Cum și ce era să citesc?

Te frămânți… mi‑a zis el râzând

Dacă râzi de mine!

Deloc! Așteaptă să ajungem acolo, la pomii aceia O să ne odihnim și vei vedea cum vreau eu să te învăț carte pe bucata asta de lemn

Am ajuns repede la pomi și, după ce am pus jos sacii, ne‑am trântit pe iarba care începea să înverzească și în care răsăriseră câteva flori galbene‑aurii Vitalis a scos briceagul și a încercat să crape din scândură o așchie cât se poate de subțire A netezit‑o și a tăiat‑o în vreo douăsprezece bucățele, deopotrivă de mari

Nu‑l pierdeam din ochi, dar, cu toată încordarea minții mele, nu înțelegeam deloc cum vrea el să facă din lemnele alea o carte căci, oricât de neștiutor eram, tot știam că într‑o carte sunt foi de hârtie pline cu linii negre Unde erau foile? Unde erau liniile?

Pe fiecare din aceste bucățele de lemn, a zis Vitalis, voi săpa mâine cu vârful briceagului o literă din alfabet Vei învăța astfel forma literelor și, când le vei ști bine, bine de tot, așa încât să le cunoști numaidecât, cum te‑ai uitat la ele, le vei împreuna unele cu altele pentru a forma cuvintele; iar când vei putea să formezi orice cuvânt îți voi spune eu, vei ști să citești din carte N‑a trecut mult și, după ce mi‑am umplut buzunarele cu bucățele de lemn, am învățat literele Dar, să citesc, mai greu, și mai‑mai să îmi pară rău că cerusem să învăț carte

Învățându‑mă literele, Vitalis cre zuse că îl va învăța, în același timp, și pe Capi Dacă‑i intraseră în cap cifrele orelor de pe ceasornic, de ce nu i‑ar fi intrat și literele? Și luasem lecții

împreună; eram coleg de clasă cu Capi sau câinele era coleg cu mine, dacă vreți Sigur că el nu putea numi literele, dar, când înșiram pe iarbă bucățile de lemn, trebuia să tragă cu laba ce literă îi spunea

stăpânul

De câte ori greșeam, Vitalis mi‑o trântea:

O să te întreacă Capi!

Și câinele înțelegea, căci dădea din coadă, gudurându‑se

Atât de tare mă dureau aceste vorbe! M‑am pus pe treabă din toată inima și, în sfârșit, am ajuns să citesc Și încă unde! Într‑o carte!

Acum, fiindcă știi să citești literele, vrei să înveți să citești notele? m‑a întrebat Vitalis

Spune‑mi întâi dacă, după ce voi învăța notele, voi putea cânta ca dumneata

Cum, ai vrea să cânți ca mine?

A, nu ca dumneata, asta știu că nu se poate! Măcar să cânt

Îți place să mă auzi cântând?

O, foarte mult! Nici nu‑ți închipui cât! Și privighetoarea cântă frumos, dar mie îmi placi mai mult dumneata! Și, apoi, nu e totuna Când cânți dumneata, îmi vine și să plâng și să râd Când cânți ceva duios, parcă aș fi lângă mama, parcă o văd acasă, deși nu pricep cuvintele cântecului fiindcă sunt italienești

Vitalis m‑a privit lung și mi s‑a părut că lăcrimează Mi‑a zis cu blândețe:

O să te învăț să cânți și, pentru că ești inimos, o să‑i faci și tu să plângă și‑au să te aplaude și pe tine

Chiar de a doua zi, Vitalis a început iar să taie bucățele de lemn și să le însemneze cu vârful briceagului Ca să îmi ușureze buzunarele, a folosit amândouă fețele lemnelor și, după ce le‑a aliniat pe amândouă, cu câte cinci linii ale porta tivului, a făcut pe o față cheia sol și, pe cealaltă, cheia fa

Apoi, după ce a pregătit tot, am început lecțiile, tot așa de aspre ca cele de citit litere De multe ori, Vitalis își pierdea răbdarea cu mine Atunci ridica mâinile în sus și le lăsa să cadă pe pulpe, unde pocneau ca o palmă Maimuța, care imita tot ce‑i plăcea ei, îi copiase gestul și, fiindcă asista întotdeauna la lecții, de câte ori nu știam mă pomeneam cu ea pocnind

Uite, vezi? Și maimuța râde de tine, îmi spunea Vitalis

Dacă aș fi îndrăznit, i‑aș fi răspuns că râde de amândoi, dar și respectul, și o anumită frică, m‑au stăpânit întotdeauna

Dicționar *a se gudura – (despre câini) a‑și manifesta bucuria sau atașamentul față de om, dându‑i târcoale și mișcând din coadă; (despre oameni) a se ploconi, a se umili fără demnitate în fața cuiva, a linguși pe cineva

Portret de autor

Hector Malot s‑a născut în anul 1830 și a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi A studiat dreptul, dar literatura a fost adevărata sa pasiune

A scris peste șaizeci de romane pentru copii și adulți, dar cele mai cunoscute sunt cele pentru copii: Romain Kalbris, Sans famille, En famille, Le Mousse

În anul 1878, a apărut cea mai celebră operă a sa, Sans Famille, în limba română Singur pe lume Acest roman povestește aventurile unui copil abandonat, Remi, care este vândut de tatăl adoptiv unui actor ambu lant Hector Malot a gândit și scris romanul pentru fiica lui, Lucie, căreia i l‑a dedicat

Fișă de lectură

1 Formulează întrebări care să înceapă cu cuvintele date

Când

Cum

Din ce cauză

R ăspunde la două dintre întrebări, la alegere:

2 Completează harta textului

Cine povestește acțiunile din text?

Cum își câștigau existența Vitalis și Remi?

Gestul lui Vitalis când își pierdea răbdarea cu Remi:

Titlul:

Personajele:

Primii prieteni ai lui Remi:

Cu cine a învățat Remi literele?

Autorul:

Explică de ce cuvintele lui Vitalis au fost pentru Remi un fel de deșteptare:

Explică înțelesul enunțului: Cititul e greu, pentru cei tari de cap, și mai greu pentru cei care nu vor.

4 Explică într‑un text, de 3–5 enunțuri, cum a învățat Remi să citească

5 Povestește, în 3–5 enunțuri, cum ai învățat tu să citești

6 Crezi că Remi a învățat să cânte? Completează enunțul care se potrivește părerii tale

Eu cred că Remi a învățat să cânte, pentru că ______________________________________

Eu cred că Remi nu a învățat să cânte, pentru că ____________________________________

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 74.

Rapsodii de toamnă

de George Topîrceanu

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,

Și‑a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor […]

Mai târziu, o coțofană

Fară ocupație

A adus o veste‑n goană

Și‑a făcut senzație:

Cică‑n munte, la povarnă, Plopii și răsurile

Spun că vine‑un vânt de iarnă

Răscolind pădurile […]

Zvonul prin livezi coboară

Colo jos, pe mlaștină

S‑a‑ntâlnit un pui de cioară

C‑un bâtlan de baştină

Și din treacăt îi aruncă

Altă veste stranie,

C‑au pornit‑o peste luncă

Frunzele‑n bejanie! […]

Jos, pe‑un vârf de campanulă

Pururea‑n vibrație, Și‑a oprit o libelulă

Zborul plin de grație

Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu‑i fin se clatină, Giuvaer de smalț și aur

Cu sclipiri de platină

Dar deodată, pe coline

Scade animația…

De mirare parcă‑și ține

Vântul respirația

Zboară vești contradictorii,

Se‑ntretaie știrile

Ce e? Ce e? Spre podgorii

Toți întorc privirile

Iat‑o! Sus în deal, la strungă, Așternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului

Dicționar

S‑a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor și Doamna

Cucurbitaceelor… […]

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte

Să colinde zările […]

*ponor – coastă prăpăstioasă formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi; povârniș; deal cu coama înaltă și rotundă; *povarnă – clădire în care se află o instalație rudimentară de făcut țuica; (reg ) acoperiș înclinat al colibei de la stână;

*răsuri – trandafiri sălbatici, arbuști cu flori mari, de obicei roșii, cu numeroși ghimpi pe tulpină și pe ramuri, vegetând pe margi nea pădurilor și a câmpurilor; măceși;

*bâtlan – pasăre de baltă, asemănătoare cu barza, de talie mare, cu penaj cenușiu și cu un moț negru la ceafă;

*baştină – origine;

*bejanie – fugă;

*campanulă – plantă cu flori albastre sau violete în formă de clopot;

*strungă – loc îngrădit (la o stână) pe unde trec oile, una câte una, pentru a fi mulse;

*melopee – melodie lentă, ritmică și monotonă;

*cucurbitacee – plante târâtoare sau agățătoare precum castra vetele, dovleacul etc

Portret de autor

George Topîrceanu s‑a născut la 20 martie 1886, în București A fost poet, prozator și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936

Începe școala primară la București (1893–1895) și o continuă pe valea Topologului, la Suici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme Revine la București și se înscrie la Liceul „Matei Basarab” până în clasa a IV‑a, apoi la Liceul „Sf Sava”

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări sub pseudonimul „G Top” la revista umoristică Belgia Orientului

Dintre volumele sale de poezii, amintim: Balade vesele și triste, Parodii originale, Amintiri din luptele de la Turtucaia, Strofe alese, În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Migdale amare

Poetul a decedat la 7 mai 1937, la Iași

La Nămăiești, în apropiere de Câmpulung, în județul Argeș, se găsește Casa Memorială „George Topîrceanu”

Încercuiește răspunsul corect

l Pe deasupra viilor a trecut:

a. o coțofană; b. o boare; c. un pelican

l Vine‑un vânt de iarnă:

a. alungând răsurile; b. alungând libelulele; c. răscolind pădurile

l O libelulă și‑a oprit zborul:

a. pe‑un vârf de plop; b. la strungă; c. pe ‑un vârf de campanulă

l S‑a ivit pe culme, Toamna:

a. Zâna Cucurbitaceelor; b. Doamna melopeelor; c. Zâna melopeelor

2 Completează cadranele

Transcrie versuri care redau

două imagini vizuale:

Găsește versurile care prezintă cum este numită toamna de poet:

Notează sentimentul pe care l‑ai trăit în timpul lecturii:

Transcrie versurile care redau două imagini auditive:

3 Scrie, în tabel, strofa care ți‑a plăcut cel mai mult Argumentează de ce ai ales această strofă

Strofa preferată Argumente

Mi‑a plăcut această strofă pentru că

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 75.

Aleodor Împărat

după Petre Ispirescu

Afost odată un împărat El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil Se topea d‑a‑n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior

Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură noro cul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să‑l vezi și să nu‑l mai uiți Împăratul îi puse numele Aleodor Băiatul de ce creștea, d‑aia se făcea mai isteț și mai iscusit Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei Când fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și‑i zise: Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă Eu văz că tu ai să ajungi om mare Asupra cârmuirei împărăției n‑am nimic să‑ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s‑o duci bine Un lucru numai am să‑ți spui: Vezi tu muntele acela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p‑acolo, că este nevoie de cap Acel munte este moșia lui Jumătate‑de‑om‑călare‑pe‑jumătate‑de‑iepure‑șchiop și cine calcă pe moșia lui, nu scapă nepedepsit

Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne‑său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur Toată lumea era mulțumită de domnirea sa, și oamenii se făleau că le‑a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui Adesea ieșea Aleodor la vânătoare ca să‑și petreacă ceasurile ce‑i prisosea de la trebile împărăției El ținea minte ce‑i spusese tătâne‑său și se silea să‑i păzească cuvintele cu sfințe nie dar, într‑o zi, nu știu cum făcu, dus fiind pe gânduri, și alunecă de călcă pe pământul pocitului de om N‑apucă să facă zece, douăzeci de pași, și iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui

Acum nu‑i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut și scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce‑i spusese cu grai de moarte

Pocitania pământului îi zise:

Toți nelegiuiții ce‑mi calcă hotarul cad în robia mea dar, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să‑mi aduci pe fata lui Verdeș Împărat

Aleodor se știa vinovat Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un păcat de a călcat pe moșia slu tului Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi Să n‑ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul Făgădui în cele din urmă să‑i facă slujba cu care‑l însărcina

Jumătate‑de‑om‑călare‑pe‑jumătate‑de‑iepure‑șchiop știa că, dacă Aleodor i‑a făgăduit, apoi are să‑și ție cuvântul, ca unul ce era om de omenie

Aleodor plecă Și cum mergea el gândindu‑se și răzgândindu‑se cum să‑și împlinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleșteu și o știucă se zbătea de moarte pe uscat Cum o văzu, el se duse să o ia să‑și aline foamea cu dânsa

Da știuca îi zise să‑i dea drumul în apă, că mult bine i‑o prinde când cu gândul n‑a gândi

Aleodor o ascultă și o dete în apă Atunci știuca îi mai zise:

Ține acest solzișor, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine

Flăcăul plecă mai înainte și se tot mira de o astfel de întâmplare

Când, iacă se întâlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă Și voind să vâneze corbul, acesta îi zise că mai bine ar face să‑i lege aripa, că mult bine i‑o prinde Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz și de treabă, și îi legă aripa Când era să plece, corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine

Luă penița Aleodor, și‑și cătă de drum Dară nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune Când se gătea a‑l strivi cu piciorul, tăunele zise:

Cruță‑mi viața, Aleodor Împărat, și eu te voi mântui pe tine de la moarte Ține acest pufuleț din aripioara mea, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine

Auzind Aleodor unele ca acestea, și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui

Și mergând înainte, cale de nu știu câte zile, dete de palaturile lui Verdeș Împărat

Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, și ce aștepți la poarta curților mele?

Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să‑ți cer fata

Bine, băiete Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci așa este obiceiul la curtea mea

Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d‑a rândul Dacă fie‑mea te va găsi, capul ți se va tăia și se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împă rătească o vei lua de la mine

Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei Parului îi vom putea da și altceva, nu tot cap de om Să facem legătura

Viind fata de față, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va ști mai bine Iară dacă se învo iră, el rămase într‑un neastâmpăr ce‑l chinuia mai cumplit decât moartea El se gândea și se răzgân dea cum să se ascunză mai bine Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva Și tot mergând pe gânduri și tot plănuind, iată că‑și aduse aminte de știucă Scoase solzul, se uita și gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că știuca și venise și, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei

Când se sculă, fata își luă ocheanul și se uită cu el în toate părțile și îl zări pe fundul mării, prin tre cosăcei Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan

Ieși d‑acolo, hoțomanule, îi zise ea râzând Ce mi te‑ai posmăgit așa? Din coșcogeamite omul te‑ai făcut un cosac și mi te‑ai ascuns în fundul mării N‑avu încotro și trebui să iasă

Ea îi zise împăratului:

Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi‑a venit de hac Și mult e nurliu și drăgălaș Chiar de l‑oi afla până la a treia oară, să‑l ierți, tată, că nu e prost ca ceilalți

Vom vedea, îi răspunse împăratul

A doua zi, Aleodor se gândi la corb Acesta fu numaidecât înain tea lui, și, lovindu‑l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vârî într‑un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat

Cum se sculă fata, își luă ocheanul și iarăși îl cătă prin toate locurile

Nu e Caută‑l pe pământ, nu e Caută‑l prin ape și prin mări, nu e Se luă de gânduri fata Când, către nămiezi, ce‑i veni ei, se uită și în sus Și‑l zări în slava cerului printre stolul de corbi

A treia zi, dis‑de‑dimineață, se gândi la tăune Acesta veni într‑un suflet, îl făcu o lindină și‑l ascunse chiar în coada fetei, fără să simță ea Sculându‑se fata și luând ocheanul, îl căută toată ziua, dară nu‑l văzu nicăiri Către seară, obosită de atâta căutare, se dete bătută Dacă auzi el că este biruită, se dete binișor jos din coada ei și se arătă Împăratul n‑avu nici el ce mai zice, și îi dete fata Când plecară, îi petrecu cu mare cinste și alai, până afară din împărăția lui

Pe drum, ei stătură să facă popas Și după ce îmbu cară câte ceva, el îi spuse că nu a luat‑o pentru el, ci pentru Jumătate‑de‑om‑călare‑pe‑jumătate‑de‑iepure‑șchiop

Când ajunseră la acesta, Aleodor lăsă fata și voi să plece, dar fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă și nu voia să rămâie la dânsul odată cu capul și din satană, din iazmă, și din spurcăciune nu‑l mai scotea

Piei, necuratule, de pe fața pământului, să scape lumea de o ciumă și de o holeră ca tine

Mai stărui ce mai stărui, și dacă se văzu înfruntat până într‑atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere

Atunci Aleodor luă de soție pe fata lui Verdeș Împărat și se întoarse la împărăția lui, unde domni și trăi în fericire, alături cu o soțioară de‑i râdea și stelele de frumoasă

Iară eu încălecai p‑o șea și vă spusei dumneavoastră povestea așa

Dicționar

*cosac – pește de apă dulce din familia crapului, cu corpul foarte turtit lateral, cu solzii mici de culoare neagră‑albăstruie pe spinare și argintie pe laturi;

*nurliu – atrăgător, fermecător, grațios;

*lindină – ou de păduche

Portret de autor

Petre Ispirescu (1830–1887) a fost editor, folclorist, povestitor, scrii tor și tipograf român

Este cunoscut mai ales datorită activității sale de culegător de basme populare românești pe care le‑a repovestit cu un har remarcabil În anul 1862, a publicat primele șase basme culese de el, printre care Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur Ele au fost reunite apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme, astăzi devenită o raritate bibliografică

Principala operă a vieții sale, culegerea Legende sau basmele românilor, cu 37 de basme și prefață de Vasile Alecsandri, a apărut în anul 1882 Ulterior, la Sibiu a fost publicată colecția Jocuri și jucării de copii, care valorifică folclorul copiilor

1 Completează harta poveștii

Expresia care arată timpul desfășurării acțiunii:

Fișă de lectură

Dorința împăratului:

Titlul:

Autorul:

Descrie personajele folosind expresii din text:

l Aleodor – un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți.

Învățăturile împăratului

către fiul său înainte de moarte:

Învățături desprinse din întâmplările prin care trece personajul principal:

2 Completează următoarele enunțuri cu informații din text

Când fu la ceasul morții, împăratul îi spuse lui Aleodor ______________________________ îi ceru lui Aleodor să‑i aducă pe fata lui Verdeș Împărat

Mergând spre Verdeș Împărat, Aleodor salvă de la moarte o , un

Împăratul făcu prinsoare cu Aleodor

3 Formulează întrebări legate de conținutul textului care să înceapă cu cuvintele date

R ăspunde la două dintre întrebări, la alegere

4 Dacă ai fi Aleodor, ce loc ai găsi pentru a te ascunde de fata împăratului? De ce?

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 75.

după

Antoine de Saint-Exupéry Micul prinț

Cea de‑a șasea planetă era o planetă de zece ori mai mare

Trăia pe ea un Domn bătrân care scria niște cărți uriașe

Ia te uită! Vine un explorator! strigă el când îl zări pe Micul prinț

Micul prinț se așeză, ca să mai răsufle puțin Călătorise până acum atât de mult!

Dincotro vii? îl întrebă Domnul cel bătrân

Ce‑i cartea asta groasă? zise Micul prinț Ce faceți dumneavoas tră aici?

Sunt geograf, zise Domnul cel bătrân

Ce este un geograf?

E un savant care știe unde se află mările, fluviile, orașele, munții și pustiurile

Foarte interesant, zise Micul prinț În sfârșit, o meserie adevărată! Și aruncă o privire de jur împrejur pe planeta geografului Nu mai văzuse niciodată o planetă atât de măreață

Este tare frumoasă planeta dumneavoastră Se găsesc și oceane pe aici? Dar munți?

N‑aș putea să știu, zise geograful

Dar orașe, și fluvii, și pustiuri?

Nici asta n‑aș putea să‑ți spun, zise geograful

Dar dumneavoastră sunteți geograf!

Întocmai, zise geograful, numai că eu nu sunt explorator Duc mare lipsă de exploratori

Nu geograful e acela care face numărătoarea orașelor, a fluviilor, a mărilor, a oceanelor și a pusti urilor El nu‑și părăsește biroul, ci vin exploratorii la el Le pune întrebări și își face însemnări după amintirile lor

Deodată, geograful se tulbură:

Ei, dar tu vii de departe! Tu ești explorator! Fă‑mi o descriere a planetei tale!

Și geograful, după ce‑și deschise registrul, își ascuți creionul Poves tirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul

Așadar? întrebă geograful

O! La mine, zise Micul prinț, nu prea ai ce vedea, e loc puțin de tot Am trei vulcani Doi vulcani activi și un vulcan stins Însă nu se știe niciodată

Nu se știe niciodată, zise geograful

Mai am și o floare

Noi nu însemnăm florile, zise geograful

Cum așa? E tot ce poate fi mai frumos!

Pentru că florile sunt efemere

Ce înseamnă efemere?

Geografiile, zise geograful, sunt cărțile cele mai de preț dintre toate cărțile Ele nu se învechesc niciodată

Se întâmplă foarte rar ca un munte să‑și schimbe locul

Foarte rar un ocean se golește de apă Noi scriem despre lucruri eterne

Dar vulcanii stinși se pot trezi, îl întrerupse Micul prinț

Ce înseamnă efemer?

Nouă ne e tot una dacă vulcanii sunt stinși sau dacă sunt treji, zise geograful Însemnătate pentru noi are numai muntele

El nu e schimbător

Dar ce înseamnă efemer? stărui Micul prinț, care în viața lui nu renunțase la o întrebare, de vreme ce‑o pusese

Înseamnă ceva amenințat să piară în curând

Floarea mea e amenințată oare să piară în curând?

Bineînțeles!

Floarea mea e efemeră, își zise Micul prinț, și nu are decât patru spini, ca să se apere de lume! Iar eu am lăsat-o singură acasă!

Pe unde mă sfătuiești să mai merg? întrebă el

Pe planeta Pământ, răspunse geograful Are o faimă bună…

Și Micul prinț plecă, gândindu‑se la floarea lui Cea de‑a tea planetă a fost, prin urmare, Pământul

Pământul nu e o planetă oarecare! Ca să vă puteți face o părere despre întinderea Pământului, am să vă spun că, înainte de născocirea luminii electrice, trebuia întreținută acolo, pe întreg cuprin sul celor șase continente ale sale, o adevărată armată de patru sute șaizeci și două de mii cinci sute unsprezece lampagii Era măreț!

Micul prinț, când ajunse pe Pământ, se miră foarte mult că nu vede pe nimeni Tocmai înce puse să se teamă ca nu cumva să fi greșit planeta, când apăru vulpea

Bună ziua, zise vulpea

Bună ziua, răspunse cuviincios Micul prinț întorcându‑se, dar nu văzu pe nimeni

Sunt aici, zise glasul, sub măr…

Cine ești tu? zise Micul prinț Ești tare frumoasă…

Sunt o vulpe, zise vulpea

Vino să te joci cu mine, o pofti Micul prinț Sunt atât de trist…

Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea Nu sunt îmblânzită

A! Iartă‑mă, rosti Micul prinț

Dar după un răstimp de gândire, adăugă:

Ce înseamnă a îmblânzi?

Nu ești de prin partea locului, zise vulpea, ce cauți pe‑aici?

Caut oamenii, zise Micul prinț Ce înseamnă a îmblânzi?

Oamenii, zise vulpea, au puști și vânează E foarte neplăcut! Mai cresc

și găini E singurul folos de pe urma lor Cauți găini?

Nu, zise Micul prinț Caut prieteni Ce înseamnă a îmblânzi?

E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea Înseamnă a-ți crea legături…

A‑ți crea legături?

Desigur, zise vulpea Tu nu ești deocamdată pentru mine decât un băiețaș, aidoma cu o sută de mii de alți băiețași Iar eu nu am nevoie de tine Și nici tu n‑ai nevoie de mine Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi Dar dacă tu mă îmblânzești, vom avea nevoie unul de altul Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume Eu voi fi, pentru tine, fără sea măn în lume…

Încep să înțeleg, zise Micul prinț E undeva o floare… mi se pare că m‑a îmblânzit…

Se prea poate, zise vulpea Pe Pământ întâlnești tot soiul de lucruri…

O! Dar nu e pe Pământ, zise Micul prinț E pe altă planetă

Portret de autor

Antoine‑Marie Roger, viconte de Saint‑Exupéry, s‑a născut la 29 iunie 1900 A fost romancier și reporter francez, dar și aviator În al Doilea Război Mondial, în timpul unui zbor de recunoaștere deasu pra Mării Mediterane, la 31 iulie 1944, avionul său este doborât și Antoine de Saint‑Exupéry este considerat de atunci dispărut

Scriitorul este foarte cunoscut în special datorită povestirii Le Petit Prince (Micul prinț, 1943), una dintre cele mai răspândite cărți din lume, tradusă în circa 110 limbi Povestirea, cu deviza: Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor, s‑a bucurat în epoca de după război de o mare popularitate Un mic locuitor al unei planete minuscule pornește într‑o lungă călătorie prin lume, să caute adevăratul sens al vieții În cursul peregrinărilor sale, ajunge să‑și dea seama că pen tru a fi fericit ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită, iar ceea ce conferă un sens existenței sunt relațiile dintre oameni, care implică și responsabilitatea fiecăruia pentru soarta celorlalți

1 Completează cadranele

Fișă de lectură

Explică ce este un geograf, conform textului: Descrie planeta prințului:

Gândurile Micului prinț când a aflat că floarea lui e efemeră:

Necesarul de lampagii pentru a lumina Pământul, conform textului:

2 Scrie lucrurile eterne prezentate în text

Dă exemple de alte lucruri eterne

3 Formulează întrebări pentru răspunsurile date

M icul prinț se așeză ca să mai răsufle puțin

Geograful face însemnări după amintirile exploratorului

Glasul vulpii se auzi de sub un măr

Vulpea nu se putea juca pentru că nu era îmblânzită

4 Bifează răspunsul corect

Conform textului, a îmblânzi pe cineva înseamnă: a dresa pe cineva; a avea nevoie unul de altul; a te juca cu cineva

5 Explică înțelesul enunțului: E undeva o floare… mi se pare că m- a îmblânzit…

6 Imaginează‑ți că te întâlnești cu Micul prinț Scrie trei întrebări la care ai vrea să îți răspundă

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 75.

după I.L. Caragiale Vizită…

M‑am dus la Sf Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s‑o felicit pen tru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori

N‑am voit să merg cu mâna goală și i‑am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l‑am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută

Pe când doamna Popescu îmi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr‑o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:

Uite, coniță, Ionel nu s‑astâmpără!

Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!

Apoi, către mine încet:

Nu știi ce ștrengar se face… și deștept…

Dar vocea de dincolo adaugă:

Coniță! uite Ionel! vrea să‑mi răstoarne mașina!… Astâmpără‑te, că te arzi!

Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!

Sări, coniță! varsă spirtul! s’aprinde!

Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el Dar pe când vrea să iasă pe ușă, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și‑i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială

Mama ia pe maiorul în brațe și‑l sărută…

Nu ți‑am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că dacă te‑aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?

Dar, întrerup eu, pentru cine ați poruncit cafea, madam Popescu?

Pentru dumneata

Dar de ce vă mai supărați?

Da’ ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu‑l deoache, și‑l lasă jos El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într‑un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămă dite fel de fel de jucării Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă

Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându‑se călare, începe să bată

toba cu o mână și să sufle în trâmbiță Madam Popescu îmi spune ceva; eu n‑aud nimica Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea nu aude nimica

Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du‑te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaug: Și pe urmă, d‑ta ești roșior, în cavalerie

Maior! strigă mândrul militar

Tocmai! zic eu La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge‑n fruntea soldaților cu sabia scoasă

Explicația mea prinde bine Maiorul descalecă, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița

Apoi începe să comande:

Înainte! marș!

Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce‑ntâlnește‑n cale În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului Inamicul dă un țipăt de disperare

Ține‑l, coniță, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovi tură de spadă

Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să‑mi scoți ochii… Ți‑ar fi plăcut să mă omori? Sărută‑mă, să‑mi treacă și să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea…

Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu

Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu‑meu fumează… și dumnealui… mi se pare că‑i cam place

Și zicând „dumnealui”, mama mi‑arată râzând pe domnul maior

A! zic eu, și dumnealui?

Da, da, dumnealui! să‑l vezi ce caraghios e cu țigara‑n gură, să te prăpădești de râs… ca un om mare…

A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu: tutunul este o otravă…

Da’ tu de ce tragi? mă‑ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață…

Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te‑apucă stomacul…

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei‑patru lingurițe; apoi iese cu cheseaua în vestibul Unde te duci? întreabă mama

Viu acu! răspunde Ionel

După un moment, se‑ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabachera cu țigaretele regale, scoate una, o pune în gură, și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să‑i împrumute foc

Eu nu știu ce trebuie să fac Mama, râzând, îmi face cu ochiul, și mă‑ndeamnă să servesc pe domnul maior Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo Eu nu‑l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu‑l deoache, și îmi zice:

Scuipă‑l, să nu mi‑l deochi!

Maiorul și‑a fumat țigareta până la carton Apoi se repede la mingea pe care i‑am adus‑o eu și‑ncepe s‑o trântească

Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde tulbură grozav liniștea ciucurilor de cristal

Ionel! astâmpără‑te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?

Dar maiorul s‑a‑ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i‑a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet Eu aduc spre gură ceașca, dar mingea îmi zboară din mână ceașca, opărin‑ du‑mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului de rață

Ai văzut ce‑ai făcut?… Nu ți‑am spus să te‑astâmperi… Vezi! ai supărat pe domnul!…

Aldată n‑o să‑ți mai aducă nicio jucărie!

Apoi, întorcându‑se către mine, cu multă bunătate:

Nu e nimica! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!…

Dar n‑apucă să termine, și deodată o văd schimbându‑se la față ca de o adâncă groază

Apoi dă un țipăt și, ridicându‑se de pe scaun:

Ionel! mamă! ce ai?

Mă‑ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat Vai de mine! țipă mama E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept

Nu‑i nimica! zic eu! Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul

Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce‑și mai vine în fire; vezi? Nu ți‑am spus eu că tutu nul nu e lucru bun Aldată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară de orice stare alarmantă, și am ieșit Mi‑am pus șoșonii și paltonul și am plecat Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul –ca să‑mi toarne dulceață în șoșoni

Dicționar

*fotel – fotoliu; *chesea (chisea) – vas mic de sticlă, de cristal sau de porțelan, în care se ține dulceață;

*policandru – candelabru cu mai multe brațe;

*mondir – tunică militară

Portret de autor

Ion Luca Caragiale s‑a născut la 1 februarie 1852, în satul Haima nale, astăzi I L Caragiale, județul Dâmbovița – a decedat la 9 iunie 1912, la Berlin A fost dramaturg, nuvelist, poet, scriitor, director de teatru și zia‑ rist român Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul din tre cei mai importanți scriitori români A fost ales membru post‑mortem al Academiei Române

Opera lui I L Caragiale cuprinde teatru (comedii: D-ale carnavalului, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și o dramă: Năpasta), nuvele și poves tiri, momente și schițe (Vizită…, Dl. Goe, Bùbico), publicistică, parodii, poezii

1 Completează harta textului

Motivul declanșării acțiunii schiței:

Descrierea personajului principal:

de lectură

Locul desfășurării acțiunii:

Titlul:

Autorul:

Două fapte ale lui Ionel care contrazic părerea mamei privind buna creștere a acestuia:

2 Scrie acțiuni ale personajelor, așa cum reies din text

musafirulDoamna Popescu Ionel Jupâneasa

– face o vizită doamnei

Maria Popescu

3 Scrie, într‑un text de 2–3 enunțuri, părerea ta cu privire la faptele lui Ionel

4 Scrie regulile pe care le respecți atunci când ești gazdă sau musafir

Gazdă

Musafir

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 76.

Vulpea și barza

de La Fontaine

Jupân vulpoi s‑a fudulit odată, Poftind la masă pe cumătra barză

N‑a fost o cină prea îmbelșugată, Că dumnealui făcea economie;

O zeamă lungă, cu puțină varză,

Iar ca s‑o păcălească, i‑a pus‑o‑n farfurie

Zadarnic biata barză își încerca norocul,

Că n‑ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;

Pe când vulpoiul, ciorba, a supt‑o la iuțeală

Voind să răsplătească această păcăleală,

La rându‑i doamna barză, așa, cam dup‑o lună, Și‑a invitat vecinul la o gustare bună

Pe scumpa lui amică, nu poate s‑o refuze!

A spus, galant, vulpoiul, lingându‑se pe buze

Apoi, cu pasul legănat,

Spre casa berzei s‑a‑ndreptat,

Lăudându‑i marea bunătate

Și‑aromitoarele bucate

Venea mireasmă dulce de carne la frigare,

Tăiată‑n bucățele mărunte, o minune!

(Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare )

Portret de autor

Dar barza, dinadins, Tocana‑ntr‑o carafă cu gâtul lung i‑o pune

Bucățele de carne ea le scotea în cioc, Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc

Nicio firimitură cu botul lui n‑a prins

Și s‑a întors acasă flămând, bătu‑l‑ar vina,

Pleoștit și nemâncat,

Cu coada‑ntre picioare și foarte rușinat,

Ca un vulpoi pe care l‑a păcălit găina

Înșelătorii prea ușor

Sunt înșelați, la rândul lor

Dicționar

*carafă – sticlă cu gâtul lung și subțire, cu par tea de jos bombată, în care se păstrează apă sau diverse băuturi

Jean de La Fontaine (1621–1695) s‑a născut la Château‑Thierry, în Champagne, Franța A fost poet, dramaturg și prozator francez

A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale, dintre care amintim: Greierele și furnica, Corbul și vulpea, Lupul și mielul etc

Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi

Opera sa cuprinde: Povestiri, Fabule alese, Povestiri și nuvele în versuri, Șoimul, regele și vânătorul etc

Jean de La Fontaine spunea: „folosesc animalele pentru a‑i învăța pe oameni”

Pentru creația sa literară, Jean de La Fontaine a fost primit în Academia Franceză

1 Ordonează momentele textului

Vulpoiul nu poate mânca din ulcior

Fișă de lectură

Jupânul vulpoi o poftește la masă pe barză

Barza pleacă acasă flămândă și supărată

Vulpoiul pleacă acasă pleoștit, nemâncat și rușinat

Barza pune carnea într‑o carafă

2 Asociază acțiunile cu personajul potrivit

s‑a fudulit

s‑o păcălească

a invitat

să soarbă

lingându‑se

s‑o refuze

3 Completează cadranele, în funcție de părerea ta

Apreciezi comportamentul berzei?

Da, pentru că

Nu, pentru că

Da, pentru că

Apreciezi comportamentul vulpii?

Nu, pentru că

4 Scrie, în tabel, versurile care ți‑au plăcut cel mai mult Argumentează de ce ai ales aceste versuri

Versuri preferate Argumente

Mi‑au plăcut aceste versuri, pentru că

5 Enumeră fapte care descriu cele două personaje

6 Care este mesajul desprins din versurile următoare?

„Înșelătorii prea ușor

Sunt înșelați, la rândul lor ”

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 76.

Vulpoiul

Barza

Daniel Sihastrul

de Dimitrie Bolintineanu

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un străin sosi

Ștefan al Moldovei vine a‑ți vorbi!

Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune, Să aștepte‑afară! Sunt în rugăciune

Bunule părinte! Sunt rănit și‑nvins; Însăși a mea mumă astăzi m‑a respins!

Viu să‑ți cer povață dacă nu‑i mai bine

Turcilor Moldova d‑astăzi să se‑nchine?

Daniel Sihastru domnului a zis:

Mă înșală‑auzul ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă paloșul nu‑l taie,

Dar cu umilință lanțu‑l încovoaie!

Ce e oare traiul, dacă e robit?

Sărbătoare‑n care nimeni n‑a zâmbit?

Viața și robia nu pot sta‑mpreună, Nu e totodată pace și furtună

Doamne! tu ai dreptul a schimba‑n mormânturi

Pentru neatârnare, oameni și pământuri; Dar nu ai p‑acela ca să‑i umilești!

Poți ca să îi sfarâmi; dar nu să‑i robești!

Dacă mâna‑ți slabă sceptrul ți‑o apasă, Altuia mai harnic locul tău îl lasă!

Dicționar

Căci mai bine este supus lăudat, Decât cu rușine domn și atârnat!

După‑aceste vorbe, Ștefan strânge‑oștire Și‑nvingând păgânii nalță‑o monastire

*sterp – (despre pământ) care nu rodește suficient, care nu este productiv; neroditor;

*sihastru – om care trăiește retras de lume în post și rugăciuni; pustnic;

*robit – exploatat; subjugat;

*sceptru – toiag; baston frumos împodobit purtat de suverani ca simbol al autorității;

*păgân – nume dat de creștini celor care sunt de altă religie (turc, mahomedan);

*cronicar – autor de cronici sau de letopisețe

Portret de autor

Dimitrie Bolintineanu s‑a născut în anul 1825, în satul Bolintin din Vale A fost poet, om politic și diplomat Rămas orfan, a fost crescut de rude A studiat la Colegiul „Sf Sava” din București, unde i‑a avut colegi pe Grigore Alexandrescu și Nicolae Bălcescu Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult, atât în proză, cât și în versuri Opera sa poetică cuprinde ciclu rile Legende istorice, Florile Bosforului, Basme, Macedone și Reverii Legendele sunt poezii narative care prezintă diferite subiecte istorice, pe care le‑a preluat de la cronicari (mai ales de la Neculce), în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară Acestea l‑au făcut popular și multe din cugetările exprimate în versuri au devenit maxime foarte des întrebuințate

Completează har ta textului

Versul care arată locul desfășurării acțiunii:

Motivul pentru care Ștefan a venit la sihastru:

Titlul:

Personajele:

Momentul zilei în care are loc întâlnirea:

Autorul:

Ce a făcut Ștefan după întâlnire?

Sfatul lui Daniel pentru domnitor:

Explică înțelesul versului: Nu e totodată pace și furtună.

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 76.

Fluierașul de os

după Iulia Hasdeu

Afost odată o fetiță de zece ani care avea cosițe lungi și galbene ca spicul grâului și ochii ca albăstrelele Gura ei era roșie ca o cireașă coaptă, iar dinții mai albi decât mărgări tărelul de pădure Această fetiță era orfană și păzea o turmă de oi pe o colină din Munții Carpați O chema Păuna Fata nu‑și cunoscuse tatăl și nici mama și invidia copiii pe care‑i vedea că‑și îmbră țișează părinții și că‑i drăgosteau cu alintări dulci, pe care ea nu le rostise niciodată

Însă Păuna îl iubea mult pe câinele ei Negru ținea la berbecii și la oițele sale și când era în vâr ful colinei, în colibă, ea nu se simțea nefericită Ceea ce o necăjea pe Păuna era că nu avea un fluier, un fluieraș drăguț de trestie, așa cum văzuse la păstorii vecini I‑ar fi plăcut mult să cânte și ea după ureche melodiile pe care le auzise sau să cânte ce compusese ea fără să‑și dea seama, murmurând tânguiri monotone ca să‑și adoarmă mioarele

Încercase de nenumărate ori să‑și facă singură un cimpoi sau un fluier, însă n‑a știut cum tre buie să se apuce și nu‑i reușea Biata Păuna era tristă și în serile lungi de iunie cânta cu glasul lim pede romanțe de‑ale ei, reluând mereu același motiv trist

Într‑o seară, pe când ea cânta astfel, așezată în pragul colibei și privind stelele, cu câinele cul cat la picioare, a văzut deodată o femeie îmbrăcată toată în alb, cu un văl enorm brodat cu aur și șiraguri aurite la gât Femeia s‑a apropiat de mica păstoriță și s‑a așezat lângă ea pe iarbă Păunei i‑a fost teamă la început, dar frumoasa femeie avea aerul blajin și privirea ei era mai caldă ca lumina lunii care arginta colina În mâna dreaptă ținea un fluieraș de os

Sunt zâna ta ocrotitoare, spuse femeia Eu sunt Cosânzeana, zâna munților Toți păstorii mă iubesc și pe mine mă roagă să le îndeplinesc dorințele lor De ce n‑ai făcut și tu ca ei?

Vocea zânei i se părea Păunei mai melodioasă decât murmurul izvorului care șerpuia la picioa rele colinei, mai proaspătă decât adierea zefirului printre trestiile ce se apleacă deasupra nuferilor de apă Părul și răsuflarea ei răspândeau în văzduh un parfum suav ca cel al tran dafirilor albi, ca de violete și de ghiocei Păuna îi răspunse:

Cum te‑aș fi putut chema când nici nu te cunoșteam?

Ei bine, de aceea am venit eu la tine Ți‑am auzit cântecele și mi‑au mers la inimă Iată‑mă! Am impresia că nu ești fericită Ce‑ți lipsește? Spune‑mi!

Păunei nu‑i mai era teamă deloc de Cosânzeana Îi spuse:

Mi‑ar lipsi destule lucruri În primul rând, eu nu am mamă! Și tare mi‑aș dori să am Și apoi, nu am nici o soră sau un frate care să‑mi spună „surioară” și pe care să‑l pot îndrăgi Dar m‑aș împăca cu toate, dac‑aș avea măcar un fluieraș simplu de os, așa ca acela pe care‑l ții în mână, ca să pot cânta cu el toate melo diile care‑mi plac și care îmi umplu inima

Atunci, zâna se aplecă spre mica păstoriță și buzele ei minunate atinseră ușor fruntea micuță și cosițele blonde ale Păunei

Ia fluierul meu, îi spuse, ți‑l dau ție Și dacă vreodată vei avea nevoie de ceva, amintește‑ți de Cosânzeana

Rostind ultimele cuvinte, zâna își trase vălul peste față și dispăru ca un abur alb, ușor Păstorița rămase singură Până în ziua aceea nimeni n‑o îmbrățișase pe Păuna; sărutul zânei trezi în fetiță un dor adânc, arzător, nedeslușit

Micuța simți în mână fluierul de os Fără să‑și dea seama, îl duse la buze Și izvorâră sunete atât de dulci, atât de calde, atât de pline de o armonie divină, încât parcă și stelele de pe cer se apropiară de pământ să le asculte; greierii din fân și privighetoarea însăși, cocoțată pe marginea cuibului ei, au tăcut trăgând cu urechea, încântați și puși parcă în încurcătură; florile de mușețel, gălbinelele și brebeneii se înălțară pe tulpinele lor ca să audă mai bine Negru, bătrânul câine, își aținti asupra stăpânei ochii mirați și încântați totodată, iar mieii și oițele treziți din primul somn se așezară în jurul păstoriței într‑o reculegere liniștită Și Păuna cântă, cântă mereu în vreme ce pământul și întregul văzduh amuțiseră pentru a o asculta Ea uită de minute și ore, iar fluierul ei modula melodii necunoscute și tânguiri ce trebuie să fi fost plânsetele zânelor cărora le era milă de nefericirile oamenilor

Curând, păstorii și păstorițele din cătunele vecine, treziți de cântecele minunate, veniră în grabă în jurul Păunei Alte dăți ei își bătuseră joc de sărmana orfană, o disprețuiseră Dar acum, nimănui nu‑i venea să râdă, fiecare era uluit de această muzică cerească Copiii de prin sate veniră, de asemenea, cu cârdul, apoi țărani și țărance Și toată lumea tăcea și asculta cu sufletul la gură Păuna nu vedea și nu auzea nimic din ceea ce se petrecea în jurul ei, căci ea cânta, cânta întruna

Zorile înroșiră în sfârșit cerul spre răsărit Dintr‑o ogradă se înălță cucurigul unui cocoș răgu șit și acoperi sunetele fluierului de os, care căzu pe neașteptate din mâinile fetiței și se sfărâmă de pământ Păuna nu a scos niciun țipăt, dar strângându‑și mâinile la piept începu să plângă Și a plâns, atât a plâns încât tuturora li s‑a făcut milă de ea și fiecăruia îi era ciudă pe cocoș, căci numai pe el, dintre toate viețuitoarele, nu‑l emoționase cântecul fluierașului și îndrăznise să întrerupă acea muzică divină

Dar sosise timpul lucrului; au mângâiat pe fetiță și apoi fiecare se întoarse la treburile lui În tăcere, cu capul plecat, Păuna plângea întruna Atunci apăru Cosânzeana, o apucă pe păstoriță de mână, se uită la ea cu milă și înțelegere și îi spuse:

Cocoșul te‑a întrerupt pentru că el nu știe iubi și admira decât pe el Vino acum cu mine căci ți‑a sosit ceasul Și zâna a răpit‑o pe Păuna de pe pământ și a dus‑o într‑un loc plin de lumină, unde zânele i‑au șters cu buzele lor lacrimile ce‑i picurau din ochii albaștri și‑i puseră pe cap o coroniță din flori necunoscute pe pământ Acolo, Păuna călca pe stele, iar vârfurile înzăpezite ale munților erau jos, jos de tot sub ea Și zânele i‑au dat un fluieraș de cristal din care a început să cânte

Cât e ziua și noaptea de lungă, Păuna cânta melodii pe care, auzindu‑le, zânele vărsau lacrimi binecuvântate Și când păstorii au venit a doua zi s‑o vadă pe Păuna, nu au găsit pe colină decât oile și pe câinele Negru În locul unde căzuse fluierașul spart se înălțau acum doi plopi împletindu‑și ramurile verzi Și, în serile lungi de iunie, când vântul face să foșnească frunzișul celor doi copaci, parcă se aude ca un suspin, ca un ecou îndepărtat, cântecul minunat al fluierașului de os

Portret de autor

Iulia Hasdeu s‑a născut în anul 1869 și a fost fiica savantului român Bogdan Petriceicu Hasdeu, cunoscut istoric, scriitor și ziarist Copil deose bit, la doi ani și jumătate recunoștea literele și memora poezii, la patru ani înțelegea limba germană și povestea cu multă fantezie basmele auzite de la străbunica sa La 11 ani a absolvit liceul și a plecat să studieze la Paris, unde a primit o bursă din partea statului român După moartea sa prematură, la doar 19 ani, părinții au descoperit caietele sale cu versuri, povestiri, drame istorice în limbile română și franceză și s‑au ocupat de publicarea acestora

În localitatea Câmpina este amenajată Casa Memorială „Iulia Hasdeu”

1 R ăspunde la următoarele întrebări

Cine era Cosânzeana?

Ce îi lipsea Păunei?

Când s‑a auzit sunetul cocoșului?

Unde a dus‑o zâna pe Păuna?

Cum o ascultau oamenii pe Păuna?

Din ce cauză s‑a spart fluierașul de os?

de lectură

2 Completează cadranele

Descrierea Păunei: Descrierea zânei:

Dorința Păunei: Descrierea sunetelor care ieșeau din fluierul de os:

3 Completează spațiile libere cu numele viețuitoarelor care au ascultat cântecul Păunei

4 Completează tabelul

Cine?

Negru

Ce se spune în text?

îl iubea mult pe câinele ei

în mâna dreaptă ținea un fluieraș de os

își bătuseră joc de sărmana orfană numai pe el nu‑l emoționase cântecul fluierașului

5 De ce crezi că zânele au luat‑o pe Păuna de pe pământ? Scrie părerea ta

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 77.

Prinț

și cerșetor

Întâlnirea lui Tom cu prințul

după Mark

Twain

Tom se sculă lihnit și, mânat de foame, porni să bată ulițele, dar gândurile‑i erau încă stăpânite de visele din noaptea trecută Umblă razna prin oraș Oamenii îl îmbrânceau, unii‑i aruncau vorbe aspre, dar băiatul – pierdut în gânduri – habar n‑avea de ei Se opri și cercetă o clipă cu privirea locul, apoi se cufundă iar în închipuirile sale și trecu de zidurile Londrei Apoi hoinări agale către un palat falnic și maiestuos, care se arăta în zare – Westminster Tom privi uimit și cu bucurie la vasta întin dere de zidărie, la zăbrelele aurite, la mărețul șir de lei din granit și la cele lalte semne și simboluri ale regalității engleze

Avea să se împlinească oare în sfârșit dorința cea mai arzătoare a sufletului său? Acolo, în fața lui, se afla un palat al unui rege Nu‑i era cumva îngăduită nădejdea de a vedea acum un prinț în carne și oase?

De fiecare latură a porții aurite străjuia câte o statuie vie – adică un oștean, ce stătea drept, falnic și nemișcat, acoperit din creștet până‑n tălpi de o sclipitoare armură de oțel La o depărtare respectuoasă se aflau țărani și târgoveți Calești strălucitoare soseau și plecau pe alte câteva porți impunătoare

Micul și sărmanul Tom, în zdrențele lui, se apropie, și tocmai trecea de santinele – cu pas încet și sfios –, în vreme ce în piept inima îi bătea tare și nădejdea‑i creștea În parc, îndărătul zăbrelelor, era un băiat frumușel la chip, cu obrazul ars și bronzat de jocuri și sport în aer liber Îmbrăcămintea lui era numai mătăsuri și atlazuri fermecătoare; la șold purta o mică spadă încrustată cu nestemate și un jungher; în picioare, gingașe cizmulițe lungi până la genunchi, cu tocuri roșii, iar pe cap, o tocă stacojie, pusă ștrengărește, cu pene ce‑i atârnau într‑o parte, prinse cu o piatră rară, scăpărătoare Câțiva nobili, în straie ca‑n basme, stăteau în preajma sa – slujitorii lui Ah! Era un prinț – un prinț, un prinț viu, un prinț adevărat, fără nicio umbră de îndoială Ruga fierbinte, izvorâtă din inima băieța șului cerșetor, fusese în sfârșit ascultată

De tulburare, lui Tom i se tăie răsuflarea, iar ochii i se măriră de uimire și încântare În clipa următoare, unul din ostași îl smulse și‑l îmbrânci cu asprime, de se duse învârtindu‑se până‑n mijlo cul cetei de nătăfleți care căscau gura Ostașul zise: Hei, cerșetorule, ia seama cum te porți!

Gloata râse și‑și bătu joc de Tom, dar tânărul prinț se repezi ca o săgeată la poartă, cu obrajii îmbujorați și ochii scânteind de indignare, și strigă:

Cum de‑ai cutezat să te porți în chipul acesta cu un băiat sărman? Cum de‑ai cutezat a năpăstui astfel pe cel mai umil supus al tatălui meu, regele? Deschide porțile și dă‑i voie înăuntru!

Să fi văzut atunci cum și‑a mai azvârlit gloata aceea nestatornică pălăriile în văzduh Să‑i fi văzut ce urale scoteau și cum mai țipau:

Trăiască ani mulți și îndelungați prințul de Wales!

Ostașii dădură onorul, cu halebardele întinse, deschi seră porțile, în timp ce Prințul Sărăciei intra în parc cu zdrențe le‑i fluturânde, ca să dea mâna cu prințul belșugului nețărmurit

Eduard Tudor zise:

Arăți obosit și înfometat, după chip Te‑au năpăstuit Vino cu mine!

Vreo duzină de aghiotanți săriră să facă nici ei nu știau ce Dar fură măturați la o parte de un gest cu adevărat regal și rămaseră încremeniți locului, aidoma unor statui Eduard îl duse pe Tom într‑o încăpere bogată din palat, căreia îi spunea iatacul său și dădu poruncă să i se aducă lui Tom bunătăți cum nu mai întâlnise el decât prin cărți

Cu delicatețea și buna sa creștere, prințul îi trimise la plimbare pe toți slujitorii, pentru ca umi lul său oaspete să nu fie cumva stânjenit de prezența lor iscoditoare Apoi se așeză alături de Tom și începu să‑i pună întrebări, în vreme ce băiatul mânca

Care‑ți e numele, băiete?

Tom Canty, de nu vă e cu supărare, Înălțimea Voastră

Un nume cum rar întâlnești Unde locuiești?

În orașul vechi, de nu vă e cu supărare, Înălțimea Voastră În Curtea Gunoaielor

Curtea Gunoaielor! Nu zău, alt nume năstrușnic! Părinții tăi sunt în viață?

Trăiesc, Înălțimea Voastră, și mai am așijderea și‑o maică‑mare vitregă pentru inima mea –are inimă neagră, și doar rele și blestemății a urzit în toate zilele vieții sale – și două surori gemene, pe Nan și pe Bet

Bunica ta nu se poartă oare cu tine cum se cuvine?

Își dă răgaz doar când doarme; dar, când mintea i se limpezește iarăși, se învrednicește a mi‑o arăta bătându‑mă în lege

Micului prinț îi scăpărară ochii de mânie și dădu un strigăt: Ce‑mi aud urechile?! Te bate?

O, într‑adevăr, da, să nu vă fie cu supărare, Sire

Te bate, și tu ești atât de mic și de plăpând! Ia seama la vorbele mele: înainte de căderea nopții va fi azvârlită în Turn Tatăl meu, regele…

Drept îi, dar dați uitării, Înălțimea Voastră, ce obârşie josnică are? Turnul e hărăzit mai‑ma rilor – lor și numai lor

Așa e, precum spui La aceasta n‑am chibzuit defel Voi cântări mai îndelung ce pedeapsă să‑i dau Tatăl tău este bun cu tine?

Întru nimic mai bun decât ma’ mare Canty, Înălțimea Ta

Pesemne că tații sunt deopotrivă pretutindeni Nu, nici al meu nu‑i prea blând din fire Are mâna grea, dar cu mine‑i îngăduitor, măcar că, la drept vorbind, nu totdeauna Dar maică‑ta cum se poartă cu tine?

E bună și nu‑mi provoacă niciun fel de necazuri sau suferințe Iar Nan și Bet îi seamănă întru totul

Câți ani au surorile tale?

Cincisprezece ani, nu‑ți fie cu supărare, Înălțimea Ta

Prințesa Elisabeth, sora mea, are paisprezece ani, iar prințesa Jane Gray, vara mea, e deopo trivă în ani cu mine și plină de farmec și drăgălășenie; în schimb, sora mea, lady Mary, cu înfățișarea‑i posomorâtă și… spune‑mi, oare nici surorile tale nu îngăduie slujitorilor lor a zâmbi?

Dânsele? Nu cumva Luminăția Ta gândește că ele au slujitori?

Micul prinț îl măsură o clipă cu gravitate pe micul cerșetor și apoi spuse: Și oare de ce nu? Cine le ajută să‑și lepede veșmintele seara? Cine le gătește când se trezesc dimineața?

Nimeni, Alteță Ar fi cu putință să‑și lepede veșmântul și să doarmă fără el, ca fiarele?

Veșmântul? Au unul singur?

O, slăvite, la ce le‑ar sluji mai multe? Nu au câte două trupuri fiecare

Gândul acesta este neasemuit și minunat Nu am voit a face haz Dar bunele tale Nan și

Bet vor avea veșminte și paji îndeajuns Nu, nu‑mi mulțumi, nu‑i nimic de seamă Ai vorbit cum se cuvine, grăiești curgător și cu farmec Ai învățat carte? Știi a citi pe limba latinească?

Nu știu de‑am învățat au ba, Înălțimea Ta Bunul preot, care se numește părintele Andrew, m‑a învățat, în bunătatea‑i fără margini, câte ceva din cărțile sale

Învaț‑o, băiete, doar începutul e anevoios Dar mai bine spune‑mi câte ceva despre Curtea Gunoaielor în care stai Acolo viața ți se scurge plăcut?

Da, cu adevărat, nu‑ți fie cu supărare, Înălțimea Ta, fără doară când te încearcă foamea

Spune‑mi mai departe!

Uneori, noi, băieții din Curtea Gunoaielor, ne luptăm între noi cu bâtele

Prințului îi scăpărară ochii Zise:

Pe legea mea, așa ceva mi‑ar fi pe plac Spune mai departe!

Vara, Înălțimea Ta, ne bălăcim și înotăm prin canale și prin râu, și fiecare își vâră vecinul cu capul sub apă și‑l împroașcă întruna cu stropi, și se cufundă, și țipă, și se dă peste cap…

Ar prețui cât regatul tatălui meu să mă bucur de acestea măcar o singură dată!

Ne zbenguim în nisip, și uneori facem turte de noroi Și zburdăm prin noroi, curat ca porcii, Înălțimea Ta, iertate fie‑mi cuvintele

O, te rog, oprește‑te, îmi stârnești cheful de joacă! De m‑aș putea înveșmânta în straie ase menea alor tale și picioarele să‑mi descalț și să mă tăvălesc prin noroi o dată, o dată numai, fără ca nimeni să mă mustre ori să mă oprească, mai că aș uita cu totul de coroană

Iar eu, de m‑aș putea înveșmânta o dată, mărite prinț, precum ești Luminăția Ta – doar o dată…

Oho, te‑ai învoi la aceasta? Atunci așa vom face Azvârle‑ți zdrențele și îmbracă minunățiile acestea, băiete Fericirea ne va fi scurtă, dar cu atât mai plăcută

Peste câteva minute, micul prinț de Wales era dichisit cu zdrențele fâlfâitoare ale lui Tom, iar micul Prinț al Sărăciei era împopoțonat cu penajul fălos al regalității Se duseră amândoi și se priviră alături într‑o oglindă mare și… ce să vezi? Parcă nu s‑ar fi făcut nicio schimbare! Se cercetară din ochi, se uitară la oglindă, apoi iar unul la altul În cele din urmă, încurcat, vlăstarul regesc zise: Ce înțeles desprinzi tu din asta?

O, preabună Alteță, nu se cade cuiva cu obârșia mea a rosti asemenea lucruri

Atunci le voi rosti eu Ești aidoma la păr, la glas și la port, ai aceleași trăsături și deopotrivă ești cu mine la stat, la înfățișare Și‑acu’, că‑s înveșmântat în straiele tale, îmi pare că și pricep mai bine ce‑ai simțit tu când ostașul acela… Ascultă, parcă ai o vânătaie pe mână?

Da, dară‑i nimica toată, și Alteța Sa știe că bietul străjer…

Tăcere! E o faptă rușinoasă și crudă! strigă micul prinț, bătând în podea cu piciorul său desculț De‑ar afla regele! Să nu te clintești de‑aici până mă‑ntorc!

Așa mi‑i porunca!

Într‑o clipită luă și ascunse bine un obiect de însemnătate națională și ieși valvârtej pe ușă, gonind prin curțile palatului, în zdrențele sale pestrițe, cu fața aprinsă și ochii scânteietori Ajunse la poarta mare, apucă zăbrelele și încercă să le scuture, țipând:

Deschideți! Desfaceți zăvoarele porților!

Soldatul care‑l maltratase pe Tom se supuse numaidecât; iar când prințul țâșni pe sub portal, aproape gâtuit de mânia sa regală, soldatul îi trase peste ureche o palmă răsunătoare, care‑l azvârli ca pe‑un titirez drept în mijlocul drumului, și‑i strigă:

Na, pui de cerșetor, pentru ocara ce‑am căpătat de la prinț! Ia‑ți tălpășița, lepădătură bezmetică!

Gloata izbucni în râs Prințul se ridică din noroi și se repezi sălbatic la santinelă, strigând:

Sunt prințul de Wales, făptura mea‑i sfințită!

Gloata râse cu răutate și‑l duse în ghion turi o bucată bună de drum, batjocorindu‑l și strigând:

Faceți loc să treacă Înălțimea Sa Regală!

Faceți loc să treacă prințul de Wales!

Portret de autor

Dicționar

*jungher – pumnal, stilet; *halebardă – armă medievală în formă de lance cu un vârf de fier ascuțit, pe o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cârlig; *obârşie – locul unde s‑a născut cineva; origine; *paj – tânăr nobil care se afla în slujba unui rege

Mark Twain, pe numele său adevărat Samuel Langhorne Clemens (1835–1910), s‑a născut în orașul portuar Hannibal, pe fluviul Mississippi, statul Missouri A fost un scriitor american, autorul romanelor Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur Prinț și cerșetor este povestea a doi băieți care seamănă foarte bine unul cu celălalt: Tom Canty, un băiat dintr‑o familie săracă, ce locuiește cu tatăl său în Londra, și Prințul Edward, fiul regelui Henric al VIII‑lea al Angliei Romanul prezintă întâmplările prin care trec cei doi băieți după ce hotărăsc să schimbe rolurile între ei

1 Completează harta textului

Locul desfășurării acțiunii:

Fișă de lectură

Personajele:

Dorința lui Tom:

Descrierea prințului: Descrierea palatului:

Titlul:

Autorul:

Reacția lui Tom la vederea prințului:

Reacția prințului la gestul soldatului:

Reacția oamenilor la gestul prințului:

2 Scrie jocurile copiilor din Cartierul Gunoaielor, așa cum sunt ele prezentate în text

3 Compară cele două personaje (însușiri fizice, însușiri sufletești, comportamente):

4 Scrie trei fapte care demonstrează trăsăturile sufletești ale prințului

5 Explică de ce autorul l‑a numit pe Tom micul Prinț al Sărăciei

6 Continuă povestirea cu încă cinci enunțuri

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 77.

Eduard Tudor prințul de Wales

Tom Canty

Colț Alb Dascălul iubirii

după Jack London

Urmărindu‑l pe Weedon Scott cum se apropie, Colț Alb se zbârli și începu să mârâie, dân du‑i de veste că n‑avea să se supună pedepsei Trecuseră douăzeci și patru de ore de când rănise mâna care era acum bandajată și susținută de o eșarfă, ca să nu sângereze Colț Alb mai avusese de‑a face cu pedepse amânate și se temea să nu‑l lovească și acum așa ceva Cum ar fi putut fi oare altfel? Făptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire – își înfipsese colții în mâna unui zeu

Zeul ședea la câteva picioare mai încolo Colț Alb nu reușea să vadă nimic primejdios în asta Când pedepseau, zeii stăteau în picioare Pe deasupra, zeul acesta nici nu avea bâtă, bici sau armă de foc Ba mai mult, el însuși fusese lăsat liber Nu stătea legat cu lanț și nici nu era priponit de vreun băț Ar fi avut timp să se pună în siguranță, în timp ce zeul se scula anevoie Până atunci va putea să aștepte și să vadă ce se întâmplă

Zeul rămăsese liniștit și nemișcat; și mârâitul lui Colț Alb descrescu încet‑în cet într‑un scâncet care i se pierdu în gâtlej și se stinse Atunci, zeul începu să vorbească și, la primul sunet al glasului său, lui Colț Alb i se ridică părul pe ceafă și mârâitul îi țâșni din gâtlej Dar zeul nu făcu nicio mișcare dușmănoasă, ci con tinuă să vorbească cu voce blândă

Trecu mult timp, după care zeul se ridică și intră în colibă Colț Alb îl iscodi cu teamă când ieși Nu avea nici bici, nici bâtă, nici armă Și nici mâna sănătoasă nu era la spate, ascunzând cine știe ce Se așeză ca mai înainte, în același loc, la câteva picioare mai încolo Ținea în sus o bucățică de carne Colț Alb ciuli urechile și o cercetă bănuitor, având grijă să fie în același timp cu un ochi la carne și cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat și pregătit să sară în lături la primul semn dușmănos

Pedeapsa continua să întârzie Zeul se mulțumi să‑i treacă o bucată de carne pe la nas Iar la carne nimic nu părea să dea de bănuit

Colț Alb apucă bucata de carne cu gura și o înghiți Continua să nu se întâmple nimic Ba zeul îi mai oferi o bucată de carne Și el iarăși nu vru s‑o ia din mână, și îi fu din nou aruncată

Bucată cu bucată, mâncă toată carnea și nu i se întâmplă nimic Pedeapsa continua să întârzie

Se linse pe bot și așteptă

Zeul continua să vorbească În glasul lui era blândețe – lucru cu care Colț Alb nu se mai întâl nise Dar și în el se iviră simțăminte pe care nu le încercase în trecut Simțea o mulțumire ciudată, ca și cum un gol din ființa lui ar fi fost umplut Apoi se treziră din nou în el instinctul și semnalul experi enței din trecut Zeii erau întotdeauna șireți și aveau căi nebănuite de a‑și atinge țelurile Ah, știa el! Iată că mâna zeului, atât de iscusită în a da lovituri, se întindea spre el, coborând deasupra capului lui Dar zeul continua să vorbească Glasul îi era blând și mângâietor În ciuda glasului care îl liniștea, mâna inspira neîncredere

Mârâi, se zbârli și își culcă urechile Dar nici nu mușcă și nici nu sări într‑o parte Mâna cobora din ce în ce mai mult Îi atinse capătul firelor de păr ridicate Se ghemui sub ea Și ea îl urmă în jos, lăsându‑se tot mai mult asupra lui Ghemuindu‑se, aproape tremurând, Colț Alb izbuti să se stăpâ nească Era un chin mâna aceasta care îl atingea și îi încălca instinctul Nu putea să uite într‑o singură zi tot răul pe care i‑l pricinuiseră mâinile oamenilor

Dar zeul continua să‑i vorbească încet, cu duioșie, și mâna se ridica și se lăsa mai departe, bătându‑l ușor, fără dușmănie, cu palma Se iveau pentru el zorile unei vieți noi, de o frumusețe nepătrunsă Și așa, pentru că îi trebuia un zeu, Colț Alb rămase Pentru a‑și dovedi credința, luă asu pră‑și paza avutului noului stăpân Dădea târcoale colibei, în timp ce câinii de sanie dormeau, și pri mul oaspete venit pe înserat trebui să lupte cu el, folosindu‑se de o bâtă, până ce îl scăpă Weedon Scott Dar Colț Alb învăță curând să‑i deosebească pe hoți de oamenii cinstiți, să le cunoască pasul și mersul Pe drumețul care venea cu pas zgomotos și de‑a dreptul spre colibă îl lăsa în pace, deși îl supraveghea cu multă luare‑aminte, până ce ușa se deschidea și era primit de stăpân Dar cel ce se furișa pe căi ocolite, cu căutătura piezişă, încercând să se ascundă – acesta era omul care nu se bucura de păsuire din partea lui și trebuia s‑o ia la sănătoasa, degrabă și fără demnitate

Weedon Scott își propusese să‑l îmblânzească pe Colț Alb Și așa, își dădu osteneala să fie neîn chipuit de bun cu „lupul cel bătăuș” În fiecare zi își făcea o datorie să‑l mângâie și să‑l ajute pe Colț Alb și se achita de aceasta cu prisosință Deși la început Colț Alb se arăta bănuitor și ostil, cu vremea începu să‑i placă să fie alintat

Când nu era însă lângă zeu, suferința și neliniștea îi reveneau Astfel, când începea să se crape de ziuă, în loc să colinde și să scotocească sau să zacă într‑un colț adăpostit, aștepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca să‑și vadă cât de puțin zeul Seara, când zeul se întorcea acasă, Colț Alb își părăsea culcușul cald pe care și‑l scobise în zăpadă ca să‑și primească bobârnacele prietenești pe care i le dădea cu degetul, precum și vorbele de bun găsit pe care i le spu nea el Carnea, până și carnea o lăsa, ca să fie alături de zeul său, să primească o mângâiere de‑a lui sau să‑l însoțească în oraș Și, drept răspuns, din adâncul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea Ceea ce i se dădea, dădea și el Învăță să se adap teze în multe privințe la noul lui fel de viață Fusese deprins să știe că trebuie să‑i lase în pace pe câinii zeului Totuși firea lui, care voia să domine, se afirmă, și la început trebui să‑i burdușească bine ca să i se recunoască superioritatea și să se știe că el conduce Odată lucrurile acestea rezolvate, nu‑i mai luă în seamă Se dădeau la o parte când venea, pleca sau pășea printre ei, iar când le arăta că vrea ceva, îi dădeau ascultare

În același chip ajunse să‑l îngăduie și pe Matt ca pe un bun al stăpânului său Stăpânul îi dădea rareori de mâncare Treaba asta o făcea de obicei Matt; totuși, Colț Alb ghici că mâncarea ce i se dădea venea de la stăpânul lui și că stăpânul îl hrănea prin mijlocirea altuia Matt încercă să‑l pună la ham și să‑l facă să tragă la sanie împreună cu ceilalți câini Dar nu izbuti Colț Alb nu se lăsă până ce Weedon Scott nu‑i puse el hamul și nu‑l struni Încuviință acest lucru numai fiindcă era voința stăpânului lui ca Matt să‑l mâne și să‑l pună la treabă, tot așa cum îi mâna și îi punea la treabă pe ceilalți câini ai stăpânului

Spre sfârșitul primăverii, Colț Alb avu un mare necaz Fără de veste, dascălul iubirii dispăru Deslușise el unele semne, dar nu se pricepea la asemenea lucruri și nu știa ce înseamnă când se împachetează o valiză Își aminti mai târziu că împachetatul precedase dispariția stăpânului său; dar atunci nu bănui nimic Seara își așteptă stăpânul să se întoarcă La miezul nopții, vântul rece care sufla îl făcu să se adăpostească în spatele colibei Acolo moțăi, pe jumătate adormit, cu urechea gata să prindă primul sunet al pasului cunoscut Dar, la două noaptea, neliniștea îl făcu să se ducă pe prispa rece din față, unde se ghemui așteptând

Nici urmă de stăpân însă

Colț Alb nu mai mânca, îi era dor și îngăduia oricărui câine să‑l burdușească În colibă zăcea pe jos, lângă sobă, fără să‑i pese de mâncare, de Matt sau de viață Putea Matt să‑i vorbească ori cum, îi era totuna; se mulțumea să‑și întoarcă ochii triști spre el, apoi își lăsa capul înapoi în poziția obișnuită, pe labele dinainte

Și, într‑o noapte, Matt tresări, auzind un geamăt al lui Colț Alb Se ridicase, ciulise urechile spre ușă și asculta atent O clipă mai târ ziu, Matt auzi un pas Ușa se deschise, și Weedon Scott intră Cei doi bărbați își dădură mâna Weedon Scott privi prin cameră

Unde‑i lupul? întrebă el Apoi îl descoperi stând în picioare acolo unde zăcuse, lângă sobă Nu se repezi înainte în felul celorlalți câini Stătea pândind și așteptând Weedon Scott străbătu camera cu pași mari spre el, strigându‑l

Colț Alb veni la el, fără să facă salturi, totuși repede Weedon Scott se lăsă în jos, față‑n față cu Colț Alb, alintân du‑l, mângâindu‑l cu mișcări lungi pe ceafă, în jos, spre urechi Și Colț Alb mârâi drept răspuns și nesfârșită îi fu bucuria Își aruncă brusc capul înainte, își făcu loc între mâna și trupul stăpânului și aici, fără să mai mârâie, continuă să se cuibărească și să se alinte

Portret de autor

Dicționar

*pieziş – dușmănos, neprietenos; *a moțăi – a ațipi, a adormi ușor

Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (n 1876, San Francisco – d 1916, Glen Ellen, California), scriitor și jurnalist american

Opera sa (care constă în special din romane) are ca subiect existența crudă, sălbatică și spiritul de revoltă și aventură, în care eroii, de o forță fizică și morală supraumană, sunt antrenați într o luptă brutală pentru supraviețuire

Scriitorul este cunoscut pentru romanele sale mai importante, dintre care unele au fost ecranizate: Chemarea străbunilor, Lupul de mare, Colț Alb, Croazieră cu Snark

O mare parte din romanele sale pentru tineret se referă la căutătorii de aur din Klondike, Alaska sau la călătorii pe mare

1 Completează cadranele

Fișă de lectură

Cine este numit în text zeu? De ce? Ce a învățat Colț Alb de la stăpânul său?

Când îi sporeau suferința și neliniștea lui Colț Alb?

Cum s a manifestat Colț Alb când a lipsit stăpânul lui?

2 Explică sensul cuvântului zeu în enunțul: Și așa, pentru că îi trebuia un zeu, Colț Alb rămase

Formulează întrebări privind conținutul textului Răspunde la două întrebări, la alegere

Cine ?

Care ?

Unde ?

Când ?

Enumeră câteva dintre emoțiile și sentimentele personajului principal, precum și situațiile care le au determinat

Exemplu: teamă – atunci când crede că va fi pedepsit pentru că l-a mușcat pe Weedon Scott

5 Descrie bucuria revederii stăpânului

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 77.

Cireșarii Cavalerii florii de cireș

după Constantin Chiriță

Cireșarii erau un grup de elevi din clasa a opta care locuiau în cartierul Cireșului: Victor, Ionel, Maria, Lucia, Dan și Ursu (de fapt, Teodor). Multe lucruri îi uneau pe Cireșari, dar cel mai important pentru povestirea noastră era pasiunea lor pentru aventură și expediții. Se ținea mereu după Cireșari un puști dintr-a cincea, Tic, fratele Mariei, care încerca să îi facă să îl bage și pe el în seamă.

Cireșarii își aleseseră locul pentru popasul de noapte

într‑o poiană largă, aflată la vreo cinci sute de metri de intrarea în peșteră Își instalaseră în grabă două corturi: unul mare pentru băieți, altul mai mic pentru fete Masa de seară se servi repede, transformându‑se printr‑o hotărâre unanimă în cea mai îmbelșugată masă a zilei

Cutezătorii fuseseră harnici și inimoși: ajunseseră la peșteră odată cu asfințitul, își pregătiseră locul pentru popasul de noapte, erau toți sănătoși, nu mai erau flămânzi și parcă și oboseala pleca încet din ei Ziua încă nu se terminase și nici lumina nu se subțiase de tot, și mai erau câteva treburi de făcut, unele plăcute, poate chiar distractive, altele ceva mai grele, la care nu oricine putea să se încumete Dar rolurile erau împărțite de multă vreme

Astfel, în timp ce Ursu și Victor, cu toporiștele în mâini, se repeziră spre marginea pădurii pentru a alege lemne de plută, Lucia și Dan, manevrând cam la întâmplare două lopeți scurte, de excursie, rădeau iarba și frunzișul dintr‑un cerc trasat cu grijă între cele două corturi și săpau chiar în mijlocul cercului o groapă ovală Ionel și Maria aduceau vreascuri cu brațele Din pădure, se întor ceau târând după ei o groază de pari, Victor și Ursu

Parii trebuiau aranjați Făcură din ei un fel de metereze în fața corturilor Focul trebuia făcut, și aduseră câteva brațe de vreascuri la marginea gropii Mai era și Lucia: Ședință în mers! anunță ea Trei puncte la ordinea de zi! Unu: Alegerea șefului… Doi: Hotă râri cu privire la siguranța expediției… Trei: Urmările hotărârii… Și, la sfârșit, știți ce ne așteaptă: ceva care se numește somn

Dar focul!? protestă Maria Focul?! Rămâne la decizia șefului Gata?… Atunci să ne pregătim pentru vot

Ionel împărți bilețelele, Lucia, creioanele, Dan, urna, adică un pahar de campanie Și acum, propuneri de șef! ceru Lucia Încep eu: îl propun pe Ionel! Mai vrea cineva… Eu! se repezi Maria Îl propun pe Victor…

Cine mai are propuneri? întrebă Lucia cu un ton iritat Ursu!… Vrei să spui ceva?… Ce tot te‑nvârți?

Ursu era însă prea tulburat ca să mai aibă gând de harță Nici nu înțelesese ce vrea Lucia Se uită încă o dată spre creste: nu se mai vedea soarele, nici voalurile lui de lumină, și asta îl neliniștea cumplit Se apropie de corturi împotriva inimii

Ai altă propunere? îl întâmpină Lucia cu o voce care prevestea altă explozie

Tic! șopti Ursu fără voia lui

Foarte bine! Dacă îți închipui că ne jucăm și vrei să strici un joc, ar fi mai bine să te retragi din el

Nedreptatea, numai asta putea să‑l înfurie pe Ursu:

Și tu cu ce drept îți dai aere de șef? Nici măcar n‑ai fost propusă!

În cinci secunde bilețelele celor șase alegători poposiră în urnă Lucia se văzu nevoită să aprindă lanterna pentru a le citi Întunericul coborâse brusc

Victor trei… Ionel trei… anunță Lucia

Rezultatul o miră foarte tare Nu putea să‑și închipuie cine‑i acordase lui Ionel cel de‑al treilea vot Dan? Maria? Ursu? Imposibil Singurul la care nu se gândea era Victor Dar timpul se grăbea

Trebuie un al doilea scrutin… se grăbi și ea

De data asta răsună foarte dură și categorică vocea lui Ursu:

Nu! Votul poate să mai aștepte E ceva mult mai grav! Mă rog, poate că nu‑i chiar atât de grav… Mi se pare că s‑a rătăcit cineva în pădure…

Cine? întrebă un cor uluit

Tic! răspunse Ursu L‑am văzut de la Zănoaga și i‑am lăsat semne foarte sigure Dacă n‑a ajuns aici până acum… Și, din păcate, s‑a întunecat…

Zguduită, Maria rosti întrebarea tuturor:

Ce putem face?

Umbrele serii se transformaseră în pâclă groasă

Mai întâi focul! spuse Victor Trebuie să facem un foc mare ca să se vadă de departe Și noi să rămânem de mămăligă lângă foc? spuse cu un ton de protest Ionel

Eu zic să facem două grupuri, îl liniști Ursu, și să intrăm în pădure pe două căi Fiecare grup cu o lanternă Câte doi…

Atunci să facem trei grupuri, socoti Lucia

Ursu are dreptate, interveni Ionel Trebuie să facă cineva focul și să‑l păzească

Ba putem face trei grupuri, pentru că avem trei lanterne, spuse Victor Ursu, un grup, și alte două grupuri de câte doi Eu cu Maria…

Deodată se auziră vreascurile pârâind și o limbă galbenă, uriașă țâșni spre cer Ionel aprinsese focul Și eu cu Dan! spuse Lucia Ionel să rămână la foc Gata! Luați lanternele! O secundă! ceru Victor Să ne înțelegem asupra semnalelor Fiecare își va striga numele ca să ne recunoaștem direcțiile Din minut în minut sau la jumă tate de minut Prin „A” se dă alarma, prin „IU” se anunță găsirea lui Tic

Plecarea! strigă Ursu uitându‑se în urmă

Totul se petrecuse în câteva minute Cercetașii nocturni pătrunseseră în pădure pe trei căi, strigându‑și la intervale regulate numele Înaintau spre inima pădurii, copleșiți de spaimă și de speranță […]

Tic avusese o licărire de luciditate în groaza lui Amintindu‑și că mușchiul copacilor arăta cam întotdeauna nordul, își învinsese spaima și pipăi cu mâinile scoarța câtorva arbori După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Țombi, cățelul cel curajos, și astfel ghici direcția peșterii

Înaintarea amândurora era însă extrem de prudentă Un pas dura o veșni cie Mai ales după ce Țombi ezită îndelung la o bifurcare neașteptată a potecii

Deodată, zări în depărtare o tresărire luminoasă care explodă de‑a binelea când auzi strigăte și nume cunoscute Erau Cireșarii! Fiecare își rostea numele Oare când și unde dispăruse spaima și groaza și gheața? Atras de jocul Cireșarilor, începu și el să strige, cât îl țineau puterile:

Tic! Tic!

Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe

Lucia! Dan! răsuna undeva în fața lui

Victor! Maria! Maria! Maria!

Hărmălaia îl ameți atât de rău, că nu mai reuși să se stăpânească Un singur lucru știa: lumina pe care o văzuse tresărind și care creștea mereu era un foc Parcă‑i simțea și fumul în ochi Acolo trebuia să ajungă Strigându‑și din când în când numele, porni în goană, cu Țombi după el, spre lumină Și, deodată, se trezi în fața focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i‑ar fi prins curajul și vese lia care‑l cotropiseră definitiv, cu un ceas înainte, în pădure! Uitase totul prichindelul cârn Sosirea lui nu fusese simțită Dar el vedea spatele cuiva și vedea cum se reped vreascurile în vâlvătaie

Scuzați, vă rog… începu bravul ciufulici Aici a poposit expediția Cireșarilor?

Ionel se întoarse uimit și speriat și năucit spre vocea nevăzută: Tic!

În carne și oase! Ba chiar și cu Țombi lângă el!

Cum ai ajuns aici, prăpăditule?

M‑am luat după semnalul tău, după foc Bravo!

Mare isteț mai ești, îl alintă Ionel

Prichindelul era supraîncărcat de primirea lui Ionel Se așteptase la niște muștruluieli și la niște ghionturi!

Aoleu! se văită Ionel Am uitat să dau semnalul Și ei te caută Am organizat o expediție în regulă ca să te găsim Stai puțin…

Își făcu mâinile pâlnie și începu să strige din toate pute rile către toate direcțiile:

Iuuuuu! Ionel… Iuuuuu! Ionel!… Iuuuuu! Ionel!

Iuuuuu! Ionel!

Din pădure i se răspunse cu chiote Toți știau că prichin delul se află la foc, lângă Ionel Dar chiotele nu încetară ime diat, și nici semnăturile orale ale cercetașilor Jocul se apropia însă de foc

Dicționar

*cutezător – îndrăzneț, curajos, temerar;

*scrutin – votare, alegere făcută cu bile sau cu buletine care se introduc într o urnă

Portret de autor

Constantin Chiriță (1925–1991) a fost un scriitor român ale cărui cărți s au adresat în special tinerilor Este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireșarii Titlurile celor cinci volume sunt: Cavalerii florii de cireș (1956), Castelul fetei în alb (1958), Roata norocului (1960), Aripi de zăpadă (1961), Drum bun, Cireșari! (1963) Ele au fost ecranizate în anii 1970, sub forma unui serial de televiziune, care s a bucurat de succes În întreaga țară s au înființat, în acea vreme, cercuri de tineret și cluburi cu numele „Cireșarii” și s au organizat numeroase expediții și excursii, cu participanți de vârsta cireșarilor și cu caracter științific, o retră ire a aventurilor acestora

1 Completează cadranele

Locul stabilit pentru popasul de noapte: Momentul zilei în care au ajuns la peșteră:

Motivele pentru care autorul îi consideră pe Cireșari inimoși și harnici:

Acțiunile Cireșarilor pentru pregătirea locului de popas:

2 Încercuiește variantele corecte

l Rolurile Cireșarilor pentru expediție:

a. fuseseră stabilite de mult; b. urmau să fie stabilite; c. nu erau importante

l Au fost propuși pentru funcția de șef al expediției:

a. Victor și Tic; b. Victor și Ionel; c. Victor, Ionel și Tic

l Ursu a contrazis o pe Lucia în legătură cu votul, pentru că:

a. era nemulțumit de rezultate; b. voia să fie el șef; c. era îngrijorat pentru Tic

l Când au început căutarea lui Tic, Cireșarii erau:

a. înspăimântați; b. înspăimântați și încrezători; c. încrezători

3 Colorează fiecare casetă respectând codul de culori în funcție de personajul care a realizat acțiunea

VICTOR IONEL MARIA LUCIA DAN URSU TIC

a fost în echipă cu Victor la căutarea lui Tic a împărțit bilețelele pentru vot

a propus o ședință din mers

a rămas să păzească focul a propus să se facă două grupuri pentru căutarea lui Tic a stabilit semnalele de recunoaștere

4 Explică modul în care au organizat Cireșarii căutarea lui Tic

l a căutat singur pe Tic s a orientat după mușchiul copacilor a pregătit urna pentru vot

5 Exprimă ți părerea față de modul în care au rezolvat Cireșarii problema prezentată de Ursu

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 78.

Aventurile lui Tom Sawyer

după Mark Twain

Sosi și dimineața de duminică La capătul drumului apăru Tom, ducând o căldare cu var și o bidinea cu coadă Când dădu cu ochii de gard, întregul peisaj se posomorî și o adâncă melan colie îi întunecă sufletul Douăzeci și șapte de metri de gard, de doi metri și jumătate înălțime! Lumea îi păru fără rost, viața, o povară

Oftând, înmuie bidineaua și o trecu peste șipca de sus, repetă ope rația, mai dete o dată; măsură din ochi neînsemnata fâșie văruită, apoi vasta întindere de gard nevăruit și se lăsă descurajat pe o buturugă

Tocmai atunci ieși Jim pe poartă, sărind într‑un picior, cu o găleată goală în mână și cântând Fetițele din Buffalo Lui Tom niciodată nu‑i plă cuse să se ducă la fântână după apă, dar astăzi era de altă părere Își aminti că la fântână se adună fel de fel de lume, băieți și fete de toate culorile: albi, mulatri și negri, care își așteptau rândul flecărind, schimbând între ei tot felul de nimicuri de joacă, ciorovăindu‑se, luându‑se la bătaie și zbenguin du‑se în fel și chip Își mai aminti că, deși până la fântână nu erau decât vreo sută și ceva de metri, Jim zăbovea totdeauna cel puțin un ceas până să se întoarcă cu căldarea cu apă; și chiar și atunci trebuia să se ducă cineva după el să‑l tragă de mânecă Aducându‑și aminte de toate acestea, Tom spuse:

Măi Jim, mă duc eu să aduc apă dacă dai tu nițel cu bidineaua

Jim scutură energic din cap și răspunse:

Nu poate, dom’ Tom Stăpâna spus la mine trebui aduci apă și nu oprești pierzi timp și joci

Spus dânsa și dom’ Tom roagă eu văruiește, și spus dânsa că eu vede treabă, văruit ai grijă dânsa!

Lasă, mă Jim, nu te lua după ea Așa vorbește ea totdeauna Dă‑încoa’ găleata, nu stau mult… un minut Nici n‑o să știe

Ba, mi‑e frică, dom’ Tom Stăpâna spus sucește gâtu’ Jim Crede, dom’ Tom

Dânsa?!… Fugi de‑acolo! Nu bate niciodată pe nimeni, îți ciocăne nițel capu’ cu degetaru’, ce, asta‑i bătaie? Spune și tu! Așa te sperie ea cu vorba Da’ ce, vorbele le simți? Mai rău când începe să plângă, Jim, auzi Jim?… Îți dau o bilă albă, una de marmură!

Jim începu să se cam înmoaie

O bilă albă, Jim!… Uite‑aici Așa‑i că‑i grozavă?

Tii!… Jim nu văzut așa bil’ Da, dom’ Tom, Jim frică bate stăpâna… Și hai să‑ți arăt și buba mea de la picior!

Jim era și el om; cum ar fi putut să reziste unei asemenea ispite! Un minut mai târziu, Jim fugea de‑i sfârâiau călcâiele, la vale, spre fântână, cu găleata zdrăngănind a gol, în timp ce Tom văruia de mama focului

Dar zelul lui Tom nu dură mult În curând, băieții care nu fuseseră pedepsiți aveau să iasă pe stradă și să facă fel de fel de năzdrăvănii Ce‑or să‑și mai bată joc de el că era pedepsit să lucreze!

Gândul ăsta îl seca la inimă Începu să se scotocească prin buzunare, inventariindu‑și cu băgare de seamă avuțiile: frânturi de jucării, bile și o mulțime de alte nimicuri N‑ajungeau nici pe departe ca să‑și cumpere o jumătate de oră de libertate deplină

Așadar, își băgă înapoi în buzunare averea și renunță mâhnit la ideea de a încerca să‑i cum pere pe băieți Deodată însă, în acea clipă întunecată și plină de deznădejde, îi veni o idee! O idee strașnică, măreață!

Luă iar bidineaua și se apucă liniștit de lucru Nu trecu mult, și la orizont apăru Ben Rogers; tocmai băiatul de a cărui gură se temea cel mai mult Ben venea țopăind: hop‑țop‑hop, dovadă că inima‑i era voioasă și plină de speranțe mari

Mușca dintr‑un măr și, la răstimpuri, scotea câte un chiot lung și melodios, urmat de un sonor „ding‑dong‑dong, ding‑dong‑dong”, fiindcă făcea pe vaporul Era nici mai mult, nici mai puțin decât Marele Missouri, cu cala cufundată, chipurile, la vreo trei metri în apă; el era vapor, căpitan și clo poțelul telegrafului în același timp, astfel încât trebuia să‑și închipuie că stă pe propria‑i punte de comandă, că dă ordine și că tot el le execută

Stopați, dom’le comandant! Ting‑ling‑ling! Încetini și se îndreptă prudent spre margi nea drumului Mașina înapoi! Ting‑ling‑ling! Brațele i se încordară și coborâră țepene de‑a lun gul corpului Tribordu‑napoi! Ting‑ling‑ling! Zdup‑zdup‑zdup! Stop mașinile, dom’le comandant!

Ting‑ling‑ling!

Tom văruia înainte liniștit, de parcă nici n‑ar fi văzut vaporul Ben se zgâi o clipă la el, apoi zise:

Hi‑hi! Ai pățit‑o, ă?

Niciun răspuns Tom cercetă ultima dâră de var cu o privire lungă și scrutătoare de artist, mai plimbă o dată cu gingășie bidineaua peste același loc și iarăși examină rezultatul cu o privire critică Între timp, Ben se apropiase de el ca la un pas Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar părea cu totul absorbit de treaba pe care o făcea Pierzându‑și răbdarea, Ben spuse:

Ce e, șefule? Te‑a pus la treabă?

A, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem Știi? Eu mă duc la scăldat… Sâc!… Ce‑ai mai vrea și tu, te cred!… Ori te pomenești că‑ți place mai bine să dai cu bidineaua?… Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie‑mi spui!

Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse:

Ce, tu zici că asta‑i muncă?

Da’ ce‑i?

Tom se apucă iar de văruit Mai dete de două‑trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător:

O fi, n‑o fi… eu atâta știu, că‑mi place

Fugi d‑aci… nu cumva vrei să te cred?

Tom văruia înainte de zor

Cum să nu‑mi placă? Da’ ce zici tu, că în fiecare zi îți pică norocul să văruiești un gard ca ăsta?

Iată că lucrurile apăreau într‑o lumină cu totul nouă Ben încetă brusc să mai ronțăie mărul

Tom plimba grațios bidineaua în sus și‑n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul,

mai migălea pe ici, pe colo, își privea din nou opera, iar Ben… Ben îi urmărea fiecare mișcare, din ce în ce mai îngândurat Nu trecu mult și, nemaiputându‑se stăpâni, zise:

Mă, Tom, lasă‑mă să văruiesc și eu nițel!

Tom se opri o clipă, chibzuind adânc în sinea lui, fu cât pe ce să încuviințeze, dar numaidecât se răzgândi:

Nu, nu se poate, Ben Mătușa Polly ține mult la gardu’ ăsta, fiindcă, știi, e la stradă… Să fie ăl din dos, n‑aș zice nimica, și nici ea Zău, nu‑ș’ ce‑are ea cu gardu’ ăsta; zice că trebuie văruit cu mare, mare grijă Eu zic că din o mie de băieți, ce din o mie… din două mii, unu’ dacă se pricepe să‑l văruiască bine!

Ce spui, mă!… Hai, Tom, nu mai fi așa, lasă‑mă și pe mine să încerc numai un pic Ce, să fiu eu în locul tău, nu te‑aș lăsa?

Cum, Ben, crezi că eu nu vreau să te las?… Vreau, vreau, mă Ben, zău că vreau… da’ tușa Polly… uite, ca să vezi, a vrut Jim să văruiască gardul, nu i‑a dat voie; și Sida vrut să‑l văruiască, și nici lui nu i‑a dat voie Tu nu vezi că nu pot? Nu pot și gata

Dacă te las să‑l văruiești și se întâmplă vreun bucluc, ce mă fac, ai? Spune și tu

Fugi d‑acolo, că n‑o să se întâmple nimic, o să‑l fac la fel de bine ca tine! Hai, lasă‑mă să‑ncerc! Haide! Hai, că‑ți dau cotoru’ mărului, cu toți sâmburii!

De, știu și eu ce să zic… Nu, zău, Ben, nu se poate, mi‑e frică

Îți dau tot măru’!

Tom se despărți de bidinea cu șovăială pe chip și cu bucurie în suflet Iar în timp ce fostul vapor

Marele Missouri trudea și nădușea în soare, artistul scos la pensie ședea pe un butoi din apropiere, la umbră, bălăbănindu‑și picioarele, molfăind din măr și urzind planuri cum să mai prindă în laț și pe alții Se găsiră destui; una‑două răsărea câte un băiat Venea să‑și bată joc și rămânea să văruiască În clipa când Ben nu mai putu de oboseală, Tom îi și cedă rândul lui Billy Fisher, în schimbul unui zmeu bine cârpit, și când îi expiră termenul lui Billy, Johny Miller oferi un guzgan mort, plus sfoară de hâțânat; și tot așa în șir, timp de câteva ceasuri

De unde, dimineața, Tom fusese un biet băiat nevoiaș, pe la mij locul după‑amiezii abia își mai putea număra avuțiile

În afară de obiectele mai sus numite, avea douăsprezece bile, un ciob de sticlă albastră străvezie, un mosor fără ață, o cheie care nu descuia nimic, o bucată de cretă, un dop de sticlă, un soldat de plumb, o pereche de mormoloci, șase pocnitoare, un pisoi chior, o clanță de alamă, o zgardă de câine (păcat că n‑avea câine!), niște plăsele de briceag, patru coji de portocală și o cercevea veche, stricată Timpul trecuse – plăcut, fără nicio oboseală, fusese înconjurat de prieteni și unde mai pui că gardul avea pe el trei straturi de văruială! Dacă nu s‑ar fi isprăvit varul, i‑ar fi ruinat pe toți băieții din târg

Tom spunea că, la urma urmei, lumea nu era chiar așa de plicticoasă Descoperise fără să știe că pentru a face pe om să dorească un lucru, fie că‑i bărbat în toată firea, fie că‑i băiețel, trebuie să‑i înfățișezi acel lucru drept greu de obținut

Dicționar

*bidinea – pensulă mare, de obicei rotundă (cu coadă lungă), folosită pentru văruit;

*a flecări – a spune fleacuri, a trăncăni;

*Marele Missouri – unul din cele mai mari vase care navigau pe atunci pe fluviul Mississippi;

*cală – încăpere sub puntea inferioară a unei nave, destinată încărcăturii acesteia;

*tribord – partea din dreapta a unei nave privind de la pupă spre proră

1 Completează harta povestirii

Motivul declanșării acțiunii povestirii:

Titlul:

Autorul:

Acțiuni făcute de băieții și fetele care se adună la fântână:

Fișă de lectură

Ideea strașnică, măreață, a lui Tom:

Acțiuni ale lui Ben când imita vaporul:

2 Completează următoarele enunțuri cu informații din text

Când dădu cu ochii de , Tom se

La se adună de toate culorile:

îi păcălește pe băieți să gardul în locul lui

Pentru a face un om să‑și dorească un lucru, trebuie

3 Enumeră obiectele care constituie avuțiile lui Tom

4 Exprimă‑ți acordul sau dezacordul cu privire la faptele lui Tom

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 78.

după Victor Hugo Gavroche

Într‑o seară, când vântul sufla cu putere, încât părea că se întorsese iarna, micul Gavroche, dârdâind, dar tot voios sub zdrențele lui, stătea țeapăn în fața prăvăliei unui bărbier

Era împodobit cu un șal femeiesc de lână, luat nu se știe de unde și din care își făcuse fular Gavroche părea că admiră grozav o mireasă de ceară; de fapt, el iscodea prăvălia ca să vadă dacă n‑ar putea „șterpeli” din vitrină vreun calup de săpun, pe care să‑l vândă după aceea unui „coafor” de la margi nea orașului Izbutea adesea să mănânce de pe urma unui asemenea calup…

Pe când admira mireasa și trăgea cu coada ochiului la calupul de săpun, mormăia printre dinți așa: Mi se pare că marți. Da, marți! Se referea la ultima dată când mâncase, acum trei zile

Pe când Gavroche se uita la mireasă, la vitrină și la săpunuri, doi copii de staturi diferite, destul de curat îmbrăcați, mai mici decât el, părând unul de șapte, celălalt de cinci ani, apăsară cu sfială pe clanța ușii și intrară în prăvălie, cerând ceva, pesemne de pomană Bărbierul se întoarse cu o mutră mânioasă, și, îmbrâncindu‑i, îi dădu pe amândoi afară și închise ușa, spunând:

Auzi, să ne facă să‑nghețăm degeaba!

Cei doi copii porniră mai departe plângând Între timp se înnorase și înce puse să plouă Gavroche se luă după ei și‑i opri:

Ce e cu voi, puștilor?

N‑avem unde să dormim, răspunse cel mare

Asta‑i tot? zise Gavroche Mare lucru! Se poate să plângeți pentru așa ceva? Ce nătăfleți! Și, în superioritatea lui zeflemitoare, luându‑și un aer de autoritate înduioșată și de ocrotitor blajin, adăugă:

Țâncilor, veniți cu mine!

Bine, domnule, zise cel mare

Și cei doi copii porniră în spatele lui Nu mai plângeau

Între timp, urcând strada, zări sub o poartă de gang, o fată de vreo treisprezece sau paispre zece ani, înghețată și cerșind, cu o rochie atât de scurtă încât i se vedeau genunchii Mititica înce puse să fie prea mare pentru îmbrăcămintea ei

Biata fată! exclamă Gavroche N‑are nici măcar pantaloni Na, ține cel puțin asta!

Și desfăcându‑și fularul bun de lână de la gât, îl zvârli pe umerii slabi și vineți ai cerșetoarei; și fularul deveni șal

Fetița se uită la el uimită și primi fularul fără să scoată o vorbă

Trecând prin fața unei brutării, Gavroche se întoarse:

Ei, puștilor, am mâncat noi ceva azi?

Domnule – răspunse băiatul cel mare – n‑am mâncat de azi‑dimineață

N‑aveți, prin urmare, nici tată, nici mamă? urmă Gavroche cu măreție

Iertați‑mă, domnule, avem și tată și mamă, dar nu știm unde sunt

Uneori e mai bine decât să știi, îi lămuri Gavroche, care era un cugetător

Cel mai mare dintre cei doi puști, întors aproape cu totul la nepăsarea firească a copilăriei, strigă deodată:

Mama ne spusese c‑o să ne ducă să luăm salcie sfințită în Duminica Floriilor

Scârț! exclamă Gavroche

Între timp se oprise și‑ncepuse să se pipăie și să se scotocească prin toate cutele zdrențelor lui

În cele din urmă își înălță capul cu un aer care voia să pară mulțumit, dar care era triumfător Și scoase dintr‑un buzunar un gologan

Fără să le dea răgaz puștilor să se mire, îi împinse pe amândoi înaintea lui în brutărie, puse gologanul pe tejghea și comandă:

Băiete! Pâine de un gologan!

Brutarul, patronul însuși, luă o pâine și‑un cuțit

Trei porții, băiete! adăugă cu demnitate Gavroche Suntem trei Pâine albă, băiete! Franzelă! Fac cinste!

Brutarul nu‑și putu stăpâni zâmbetul și, pe când tăia pâinea albă, se uita la el cu un aer compă timitor Isprăvind de tăiat pâinea, brutarul își încasă gologanul, și Gavroche se adresă celor doi copii:

Mâncați!

Și întinse fiecăruia câte o bucată de pâine Bucata cea mai mică o opri pentru el

Porniră din nou spre Bastilia Gavroche, îngândurat, bombăni printre dinți:

A! dac‑aș avea copii, i‑aș îngriji mai bine

Când isprăviră de mâncat bucata de pâine, un bărbat îl opri pe băiat Bărbatul nu era altcineva decât Montparnasse, tânărul bandit, mai vechea cunoștință a lui Gavroche, deghizat, cu ochelari albaștri

Încotro te duci acum? îl întrebă acesta pe Gavroche

El îi arătă pe cei doi protejați ai săi și spuse:

Mă duc să culc copiii

Să‑i culci? Unde?

În elefant, îl lămuri Gavroche

Montparnasse, deși de obicei nu se prea mira, nu‑și putu opri o exclamație:

În elefant?! Și te cațări acolo, sus?

Ei da, în elefant! zise Gavroche O mică manevră, cric‑crac, și s‑a făcut, ești singur înăuntru Pentru puii ăștia o să am o scară Dacă ai nevoie de mine vreodată, noaptea, mă poți găsi acolo Locuiesc la parter Portar nu există Întreabă de domnul Gavroche

Bine, răspunse Montparnasse

Era un elefant înalt de patruzeci de picioare, construit din scânduri și zidărie, purtând pe spate un turn cât o casă, pe care un zugrav oarecare îl vopsise odinioară cu verde, acum înnegrit de vân turi, de ploi și de timp

După cum am mai spus, noaptea, înfățișarea i se schimba Încă din amurg, bătrânul elefant se schimba la față, căpăta o ținută liniștită și de temut în nemăsurata seninătate a întunericului

Spre acest colț al pieței, abia luminat de un felinar îndepărtat, își conduse Gavroche „țâncii”

Cei doi copii se uitau cu respect, cu teamă și uimire la această ființă plină de curaj și iscusință, fără adăpost, singură pe lume, plăpândă ca ei, totodată oropsită și atotputernică și care li se părea fără seamăn pe lume, care avea zâmbetul cel mai naiv și mai încântător Într un colț se afla un pat în care dormea Gavroche de obicei Cel mic avea ochii deschiși, iar cel mai mare era la mijloc

Gavroche îi băgă pe sub coaste marginea păturii, ca o mamă, și‑i înălță rogojina sub cap cu niște boarfe vechi, așa încât plodul să aibă o pernă Pe urmă se întoarse către cel mai în vârstă:

Ei ? Nu‑i frumușel aici?

O, da, răspunse acesta și se uita la Gavroche având aerul unui înger mântuit

Cei doi copilași, uzi leoarcă, simțeau că încep să se încălzească

A, da – continuă Gavroche – și pentru ce plângeați? Și arătându‑l pe cel mic fratelui său: Unul mic ca ăsta, hai, mai zic și eu; dar un om mare ca tine să plângă!

Doamne – zise copilul – dar n‑aveam casă unde să ne ducem Și pe urmă ne era frică singuri, așa, noaptea…

Ascultă – începu din nou Gavroche – nu trebuie să mai scânciți de‑acum încolo după nimic O să am eu grijă de voi Ai să vezi ce bine‑o să fie Vara vom merge la Glaciere cu Navet, un prieten al meu, ne vom scălda la gară, vom alerga în pielea goală pe mal în fața podului de la Aus terlitz Și pe urmă am să vă duc la teatru Am bilete Am să vă bag actori și pe voi la teatrul meu După asta o să ne mai ducem la Operă A, e distracție mare!

În clipa aceea un strop de ceară căzu pe degetele lui Gavroche și‑l aduse la realitate

Aoleu – exclamă el – se termină feştila! Băgați de seamă! Nu pot pune mai mult de un ban pe lună pentru luminat Când te culci trebuie să dormi Și pe urmă – spuse sfios cel mai în vârstă, singurul care se încumeta să‑i vorbească lui Gavroche și să‑i răspundă – ar putea să cadă vreo scânteie pe paie; să avem grijă să nu dăm foc casei

Copiii se strânseră unul în altul Gavroche îi așeză mai bine pe rogojină și le potrivi învelitoarea până la urechi

— Hait, capul la cutie! Și suflă în opaiț

Abia stinsese lumina și o mulțime de frecături înnăbușite scoteau un sunet metalic, ca și cum gheare și dinți scrâșneau pe firul de aramă, însoțite de fel de fel de chițăituri

Micuțul de cinci ani, auzind această zarvă dea supra capului său, îngheță de spaimă, își luă inima‑n dinți și‑l întrebă pe Gavroche, încet de tot, cu sufle tul la gură:

Domnule… Ce‑i asta?

Șobolani, răspunse Gavroche N‑ai teamă!

Nu pot intra Și pe urmă sunt eu aici! Na, ia‑mă de mână! Taci din gură și culcă‑te! îl liniști Gavroche

Dicționar

*calup – bucată;

*stat – înălțime a corpului omenesc, statură;

*Bastilia – faimoasă închisoare din Paris;

*a scânci – a plânge înăbușit;

*feştilă – fitil de lumânare;

*opaiț – lampă mică, primitivă

Portret de autor

Născut la 26 februarie 1802, la Beçanson, în Franța, Victor Hugo a fost unul dintre cei mai importanți poeți, dramaturgi și romancieri francezi

Mizerabilii este unul dintre cele mai cunoscute romane ale secolului al XIX lea care urmărește viața și interacțiunile dintre mai multe personaje pe o perioadă de douăzeci de ani

Gavroche a devenit în literatura universală un simbol al eroismului În vârstă de numai unsprezece ani, băiatul duce o viață de ștrengar pe străzile Parisului Deși lipsit de dragoste și de căldura unui cămin, nevoit să și poarte singur de grijă, Gavroche își păstrează inocența, curajul și dragostea față de oameni Micul Gavroche se oferă voluntar pentru a aduce revoluționarilor muniții, acțiune în care își pierde viața

1 R ăspunde la următoarele întrebări

De ce plângeau copiii?

Fișă de lectură

Ce decizie a luat Gavroche când a auzit de suferința celor doi copii?

Cum s a comportat Gavroche cu cei doi copii?

Cum îl priveau cei doi copii pe Gavroche? De ce?

2 Descrie locul unde vor dormi Gavroche și cei doi copii

3 Completează Jurnalul triplu

Însuşiri ale lui Gavroche

Argumente din text care demonstrează însuşirile găsite

4 Ce ai simțit când ai citit această povestire?

5 Dacă te ai întâlni cu Gavroche, ce l ai întreba? De ce?

Păreri personale

Completează Jurnalul de lectură de la pagina 78.

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Povestea ariciului înțelept

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Amintiri din copilărie – Pupăza din tei

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Singur pe lume

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Rapsodii de toamnă

În timp ce citeam, vedeam __________________________ , auzeam __________________________ , simțeam

Versul meu preferat este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Aleodor Împărat

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Micul prinț

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Vizită…

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Vulpea și barza.

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Daniel Sihastrul

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Rapsodii de toamnă

În timp ce citeam, vedeam __________________________ , auzeam __________________________ , simțeam

Versul meu preferat este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Aleodor Împărat

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Micul prinț

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Cireșarii – Cavalerii florii de cireș

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Aventurile lui Tom Sawyer

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că

Dragă jurnalule,

Astăzi, , am citit Gavroche

În timp ce citeam, mă gândeam

Dacă aș fi fost un personaj, mi‑ar fi plăcut să fiu , pentru că

Ceva ce aș schimba în acest text este , pentru că

Am învățat din acest text că