CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE............................................................................................... 15 INTRODUCERE: Un mod de gândire dedicat învăţării .............................. 17 CAPITOLUL 1
Alchimia întrebărilor ......................................................... 23
CAPITOLUL 2
Modul de gândire face diferenţa ...................................... 35
CAPITOLUL 3
Descifrarea geografiei minţii ............................................ 45
CAPITOLUL 4
Explorarea diferitelor moduri de gândire ...................... 57
CAPITOLUL 5
Gândeşte apelând la întrebări noi .................................... 67
CAPITOLUL 6
Ascultă pentru a învăţa ..................................................... 81
CAPITOLUL 7
Întrebări ieşite din comun ................................................. 93
CAPITOLUL 8
La fel de simplu ca alfabetul ........................................... 103
CAPITOLUL 9
Cum să devii un învăţăcel capabil ................................. 119
CAPITOLUL 10
Pune supoziţiile sub semnul întrebării ......................... 125
CAPITOLUL 11
Cum să îţi surprinzi colaboratorii .................................. 139
CAPITOLUL 12
Deschiderea faţă de noi oportunităţi ............................. 155
CAPITOLUL 13
O şedinţă cu scântei ......................................................... 165
CAPITOLUL 14
Întrebarea care schimbă totul ......................................... 173
EPILOG
Cele cinci întrebări ........................................................... 185
GHID PRACTIC
12 instrumente mentale de autoperfecţionare ............. 193
STUDIEREA ONLINE A MODULUI DE GÂNDIRE TIPIC PERSOANELOR CARE VOR SĂ ÎNVEŢE ...................................................................................... 229 NOTE................................................................................................................ 231 MULŢUMIRI ..................................................................................................... 235 DESPRE AUTOARE............................................................................................ 239
13
CUVÂNT ÎNAINTE
În calitate de lideri, am dedicat mulţi ani studierii obiceiurilor mentale – acele deprinderi de care avem nevoie pentru o gândire productivă şi pentru a rezolva problemele cu care ne confruntăm. Deşi mulţi le numesc „abilităţi emoţionale“ (engl. soft skills), deoarece cuantificarea lor nu este întotdeauna posibilă, credem că sunt esenţiale pentru cei care vor să aibă succes în aceste vremuri schimbătoare, complexe şi extrem de nesigure. Din fericire, facem parte din comunitatea din ce în ce mai mare a autorilor şi liderilor din sfera educaţiei şi a motivaţiei, care împărtăşesc aceste concepte prezentate aici şi a căror activitate schimbă cu adevărat viaţa oamenilor din multe colţuri ale lumii. Prin lucrarea de faţă, dr. Marilee Adams se alătură acestei constelaţii, contribuind astfel la dezvoltarea tuturor celor care îi învaţă ceva pe oameni sau care, la rândul lor, învaţă diverse lucruri. Cu ajutorul nenumăratelor exemple prezentate în lucrare, dr. Adams ne demonstrează că modul de gândire pe care îl avem – adică felul în care percepem lumea din jur – are un extraordinar impact asupra discipolilor noştri şi chiar asupra noastră. În această carte profund educativă, Marilee a surprins principalele provocări intelectuale şi emoţionale pe care liderii şi dascălii din întreaga lume le întâmpină atunci când transmit mai departe propriile cunoştinţe, dar şi instrumente testate pentru depăşirea acestor provocări. Personajele – desprinse din viaţa reală – ne arată că este perfect posibil să schimbăm atmosfera din sălile de curs, astfel încât învăţăceii noştri să fie cât mai implicaţi şi să absoarbă cât mai bine informaţia. Conceptul prezentat atât de meşteşugit aici ne arată că modul de gândire al unui lider, procesele cognitive pe care le adoptă, convingerile şi modelele sale mentale îi afectează comportamentul
15
şi capacitatea de a stabili relaţii cu propriii adepţi. Pe parcursul cărţii vom vedea că felul în care ne comportăm este rezultatul propriilor gânduri, decizii şi percepţii, arătându-ne cum să ne schimbăm mentalitatea chiar şi în cele mai provocatoare circumstanţe. Învăţături care schimbă vieţi oferă puncte de vedere şi instrumente care ajută liderii să recunoască tiparele de gândire şi să le aleagă pe cele corecte, să pună accentul pe abilităţile corespunzătoare şi pe folosirea lor permanentă, astfel încât discipolii să poată învăţa cât mai bine. Ele contribuie în mod real la dezvoltarea emoţională şi intelectuală a celor care învaţă. La sfârşitul cărţii, autoarea a inclus un fel de manual cu 12 instrumente practice, uşor de aplicat, care să ne ajute să reflectăm la propriul mod de gândire şi să fim cât mai conştienţi de opţiunile şi acţiunile care corespund cu intenţiile noastre. Acest material reprezintă o contribuţie extrem de valoroasă inclusiv pentru cei care predau sau îi învaţă pe alţii diverse lucruri – denumiţi în mod generic educatori. Implicaţiile acestei cărţi nu se rezumă doar la sfera liderilor şi educatorilor, ci se adresează tuturor celor care vor să îşi depăşească propriile limite – şi să conştientizeze într-o măsură mai mare alegerile pe care le fac sau modul în care iau deciziile, acţiunile întreprinse şi efectul pe care îl au asupra celor cu care interacţionează – atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. Cartea îşi aduce o contribuţie valoroasă şi în ceea ce priveşte învăţarea şi arta predării, reamintindu-ne în mod constant care sunt abilităţile cognitive necesare pentru a încuraja elevii sau studenţii să înveţe sau pentru a construi următoarea generaţie de lideri capabili, care cred în forţele lor, în puterea de a se schimba – atât pe ei înşişi, cât şi lumea din jur. Arthur L. Costa, doctor în ştiinţele educaţiei, Granite Bay, California Dr. Bena Kallick, Westport, Connecticut Coautorii lucrării Learning and leading with habits of mind: 16 characteristics of success Cofondatori ai International Institute for Habits of Mind Învăţături care schimbă vieţi
16
INTRODUCERE
UN MOD DE GÂNDIRE DEDICAT ÎNVĂŢĂRII
„Programa şcolară care nu iese niciodată la lumină… este reprezentată de integritatea unui dascăl sau a unui lider şi de convingerile după care se ghidează în viaţă… Este mesajul înscris în privirea lui pe tot parcursul vieţii. Este o lecţie care durează o viaţă de om.“ Jonathan Kozol
Nu ai fi citit această carte acum dacă nu ar fi existat la un moment dat un profesor care mi-a schimbat literalmente viaţa. Nici în copilărie, nici în adolescenţă nu am fost vreodată o elevă strălucită, deşi citeam tot timpul câte ceva, de cele mai multe ori noaptea, cu o lanternă sub pătură sau ascunsă în dulap, ca să termin cine ştie ce poveste, în timp ce părinţii erau convinşi că dorm. Deşi îmi plăcea foarte tare lectura, la şcoală abia dacă făceam faţă exigenţelor şi nu prea aveam încredere în propriile forţe. Abia la facultate am întâlnit un dascăl, mai exact pe dr. Bill Friedman, care mi-a oferit o combinaţie magică de grijă, relaţionare şi conştientizare a propriilor mele capacităţi intelectuale ce mi-a permis pur şi simplu să înfloresc. Deşi Bill era destul de exigent, avea totodată şi foarte multă răbdare şi, prin căldura lui, îmi dădea permanent de înţeles că avea încredere în mine şi în faptul că mă pot ridica la
17
înălţimea standardelor pe care le stabilise. De-a lungul anilor, m-a ajutat să îmi dezvolt în mod firesc curiozitatea şi să ajung să îmi pun întrebări disciplinate – ceea ce reprezintă fundamentul gândirii critice şi creative – contribuind astfel la viaţa mea profesională. Sub tutela lui Bill, am făcut unele dintre cele mai importante schimbări din viaţa mea – în modul de gândire şi în convingerile pe care le aveam atunci când învăţam, când judecam şi, în general, în ceea ce mă priveşte pe mine ca persoană. Dovada acestor schimbări s-a materializat în moduri oarecum neaşteptate. La un moment dat, când un alt profesor mi-a criticat excesiv una dintre lucrări, m-am surprins răspunzând cu uşurinţă: „În regulă, ce trebuie să fac ca să o îmbunătăţesc?“ Dacă aş fi gândit ca pe vremuri, aş fi luat-o în jos, pe o spirală descendentă, şi mi-aş fi făcut o mulţime de probleme. Evident, o asemenea atitudine m-ar fi împiedicat să învăţ ceva de la acel profesor şi să reuşesc să scriu în cele din urmă o lucrare foarte bună. Îmi amintesc acum de acel incident numindu-l înmatricularea în „şcoala de gândire“, unde suntem cu toţii în permanenţă elevi. Aproape toată lumea este de acord că scopul suprem al educaţiei este să-i pregătim pentru viitor pe cei care vor să înveţe ceva, dar, cu toate acestea, niciodată nu a fost mai greu să ne imaginăm sau să spunem cum va arăta viitorul. Ca să împrumutăm metafora lui Neil Postman, „elevii care intră la şcoală ca nişte semne de întrebare şi ies sub forma unui punct“ nu vor fi cu siguranţă pregătiţi să facă faţă nesiguranţei unui viitor în care în mod evident nu există răspunsuri uşoare. În consecinţă, să îi înveţi pe alţii ceva în zilele noastre este mult mai provocator şi mai atrăgător decât a fost până acum. Ideea este să ne ajutăm învăţăceii să îşi dezvolte excelente abilităţi de gândire1 şi capacitatea de a rezolva probleme, astfel încât să facă faţă nenumăratelor situaţii cu care se vor confrunta pe viitor. Deşi este esenţial să înveţe noţiuni de bază, precum cele de scriere, citire, matematică şi tehnologie, elevii vor fi mult mai curioşi şi mai creativi. Ideea este să aibă răbdare şi să îşi dezvolte cât mai eficient cu putinţă capacitatea de a interacţiona şi de a colabora cu alţii în mod pozitiv şi constructiv. Învăţături care schimbă vieţi
18
De aceea în sălile de cursuri sau atunci când înveţi ceva trebuie să existe un mediu care să încurajeze cursanţii să îşi dezvolte pe viaţă dragostea faţă de învăţătură. Aceste abilităţi sunt atât de importante pentru companii şi organizaţii încât multe pun un accent extrem de mare pe „perfecţionarea continuă“, oferind programe de training orientate către comunicare, luarea deciziilor, gândire critică şi creativă, consolidarea unor relaţii bazate pe cooperare şi pe dezvoltarea capacităţii în general. Predarea comunicării interpersonale şi a competenţelor de gândire este oarecum diferită de predarea citirii şi a matematicii, unde răspunsurile „corecte“ sunt mult mai uşor de dat şi de verificat. Chiar şi atunci când cursanţii obţin toate răspunsurile corecte referitor la anumite competenţe, nu există nici o garanţie că sunt pregătiţi să treacă şi testele din viaţa reală. Cei mai mulţi dintre noi ne dăm seama că răspunsurile mai degrabă închid gândirea, în timp de întrebările de cele mai multe ori o deschid. Uităm uneori că răspunsurile reprezintă doar punctul final al procesului de învăţare – fiind la fel de utile ca întrebările şi gândirea care le precedă. În cartea Learning and leading with habits of mind, Arthur Costa şi Bena Kallick scriu că ar trebui să fim interesaţi „… nu doar de cât de multe răspunsuri ştiu cei care învaţă de la noi, ci şi cum se comportă ei atunci când nu cunosc răspunsul. Suntem interesaţi să observăm modul în care acumulează cunoştinţe, nu felul în care sunt capabili să le reproducă. Un atribut esenţial al inteligenţei umane nu este doar acela de a deţine informaţii, ci şi de a şti ce să facă cu ele.2“ Pe cât de importante sunt întrebările dacă vrei să înveţi şi să ai succes, pe atât este de uşor de trecut cu vederea importanţa modului în care gândeşti atunci când pui întrebări. Modul de gândire are un impact extrem de mare asupra răspunsurilor sau rezultatelor obţinute – indiferent cum ar fi ele. Iată ce spunea Carol S. Dweck, cercetător la Universitatea Stanford: „Când accesezi un mod de gândire nou, intri într-o altă lume“3, citând exemple elocvente referitoare la impactul modului de gândire în diferite domenii, în special atunci când vine vorba de studiu şi despre inteligenţă, discutând INTRODUCERE: Un mod de gândire dedicat învăţării
19
şi despre felul în care modul de gândire corect poate ajuta la rezolvarea conflictelor dintre cei care au opinii complet opuse4. Excepţionalele cercetări ale dr. Dweck referitoare la diferenţele dintre ceea ce ea numeşte „mod de gândire orientat către dezvoltare“ şi mod de gândire „fix“ se aliniază conceptual la modurile de gândire descrise în această carte şi în cele anterioare – cel al persoanei care învaţă şi cel al persoanei care judecă. Este vorba despre lucrările The art of the question: a guide to short-term question-centered therapy5 („Arta întrebărilor: un ghid de terapie pe termen scurt, cu ajutorul întrebărilor“) şi Change your questions, change your life: 10 powerful tools for life and work6 („Schimbă-ţi întrebările, schimbă-ţi viaţa: 10 sfaturi pentru o gândire investigativă“). Un bestseller internaţional, Schimbă-ţi întrebările, schimbă-ţi viaţa a fost conceput iniţial pentru cei din sfera corporativă şi organizaţională, dar în timp a ajuns să fie extrem de apreciată şi de cei care au legătură cu educaţia. Aceste cărţi ilustrează felul în care „gestionarea“ corectă a modului de gândire poate fi consolidată cu ajutorul întrebărilor de calitate pe care ni le punem nouă personal, dar şi celor din jur. Învăţături care schimbă vieţi se concentrează mai întâi de toate pe modul de gândire al celui care poate aduce o schimbare în viaţa cuiva şi pe impactul pe care îl are acest mod de gândire asupra celor care vor să înveţe, dar şi asupra propriei satisfacţii. Pe măsură ce vei citi mai mult, vei vedea şi felul în care aceste abilităţi amplifică satisfacţia profesională a unui dascăl, care (conform unor studii cât se poate de serioase) a atins cel mai jos nivel din ultimul sfert de secol7. Abilităţile descrise în aceste pagini ne vor ajuta să rămânem cu picioarele pe pământ, astfel încât să gândim cât mai clar şi strategic în fiecare moment, inclusiv atunci când îi învăţăm pe cei din jur ceva. De asemenea, ne vor învăţa cum să gestionăm situaţiile dificile – care, să recunoaştem, fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Accentul este pus pe cultivarea unui mod de gândire tipic persoanei care învaţă astfel încât să se dezvolte deopotrivă pe plan personal şi profesional, îmbunătăţind experienţa studiului, indiferent Învăţături care schimbă vieţi
20
că este vorba despre elevi, părinţi, traineri, lideri sau orice alt individ care este dispus să se autodepăşească. În lucrarea de faţă, am ales să folosesc aceeaşi alegorie la care am apelat în cartea Schimbă-ţi întrebările, schimbă-ţi viaţa. Conform Wikipedia, într-o alegorie, personajele sau evenimentele dintr-o naraţiune, poem sau pictură reprezintă sau simbolizează idei ori concepte“. O alegorie de succes ne ajută să aprofundăm sensul vieţii, să deprindem noi abilităţi şi altă mentalitate, dar şi să fim deschişi către noi posibilităţi. Cititorii mei mi-au împărtăşit adesea cât de mult au avut de învăţat de pe urma acestor poveşti combinate cu aplicaţii practice pe care le oferă alegoria. Naratorul este Emma Shepherd, o profesoară de gimnaziu – reprezentativă pentru multe persoane pe care le-am cunoscut şi cu care am lucrat. Sper că povestea ei te va inspira şi că vei citi cu plăcere despre temerile, luptele, perspectivele şi reuşitele ei, fără să uiţi că exemplul ei este un instrument prin care am dorit să ilustrăm modul de gândire al celui care este permanent dispus să înveţe. Un alt personaj important este dr. Sophie Goodwin, profesor universitar şi doctor în ştiinţele educaţiei. Eforturile ei de a perfecţiona un sistem de gândire au avut o mare influenţă asupra Emmei, în condiţiile în care Sophie i-a predat pe când Emma era clasa a şasea. Modul de gândire şi lecţiile desprinse din povestea Emmei sunt descrise în 12 instrumente practice şi uşor de folosit, prezentate în ghidul de la sfârşitul cărţii. Pe tot parcursul cărţii vei întâlni grafice, citate şi tabele care însoţesc şi explică textul. Vei găsi, de asemenea, link-uri către resurse digitale gratuite, cu ajutorul cărora îţi poţi însuşi mai bine lecţiile din carte. Cea mai mare parte din povestea Emmei se petrece în perioada în care ea era în clasa a şasea. Am ales în mod special această etapă drept cadru. Mai întâi de toate, acest grup de vârstă constituie un punct de reper, fiindcă este perioada în care elevii îşi dezvoltă interesele şi pasiunile, uneori independent de ceea ce au învăţat la INTRODUCERE: Un mod de gândire dedicat învăţării
21
şcoală. Foarte mulţi dascăli şi specialişti în neuroştiinţă sunt de părere că, dacă îi putem determina pe copii să înveţe şi să gândească de la această vârstă, nu numai că reuşim să îi facem să studieze mai mult, dar îi încurajăm şi să se dezvolte continuu pe plan intelectual, social şi emoţional. Aproape toată lumea înţelege că trebuie neapărat să găsim o cale pentru a face acest lucru. Statisticile arată că foarte mulţi elevi renunţă la liceu – iar în mediul rural cifrele sunt şi mai mari8. Poate că nu este surprinzător că satisfacţia pe care o au dascălii s-a diminuat şi ea semnificativ9. Aşa cum am mai menţionat, mulţi au citit deja cartea mea Schimbă-ţi întrebările, schimbă-ţi viaţa. Dacă şi tu te numeri printre ei, vei descoperi că aceste lucrări se completează una pe cealaltă. Deşi cadrul, personajele şi poveştile sunt diferite, ambele pun accentul pe importanţa unui mod de gândire corect, dar şi pe întrebările pe care trebuie să ţi le pui dacă vrei să ai succesul dorit. Învăţături care schimbă vieţi ilustrează felul în care instrumentele care s-au dovedit a fi atât de utile pentru cei care au citit Schimbă-ţi întrebările pot avea un impact pozitiv pentru toţi cei care îşi doresc să înveţe şi să îşi atingă potenţialul maxim. Atunci când liderii îşi dezvoltă abilitatea de a-şi gestiona propriul mod de gândire cât mai bine, ajung să fie şi mai eficienţi ca educatori, dar şi să aibă o satisfacţie mai mare. Povestea Emmei ilustrează modul în care se foloseşte de abilităţile pe care tocmai le-a descoperit astfel încât discipolii ei să aibă cât mai mult de câştigat – şi ea pe lângă ei. Dorinţa mea cea mai mare este ca lucrarea de faţă să te ajute să fii mai împlinit ca lider, părinte sau învăţăcel. Şi mai cred că este cea mai potrivită modalitate de a aduce un omagiu propriilor mei profesori, care m-au ajutat să ajung ceea ce sunt acum. Cred că îţi poţi imagina cât de recunoscătoare sunt pentru că l-am avut în viaţa mea pe Bill – profesorul care m-a ajutat cu multă vreme în urmă să îmi schimb viaţa. Această carte îi este dedicată.
Învăţături care schimbă vieţi
22
CAPITOLUL 1
ALCHIMIA ÎNTREBĂRILOR
„Nu doar o parte din noi devine profesor. Ci participă întregul sine…“ Sylvia Ashton-Warner
M-am aplecat peste masa de bucătărie de-acasă de la mine, eu locuind pe Cedar Avenue, privind pe fereastra care dădea în curtea din spate. Eram în vacanţa de Ziua Recunoştinţei, aşa că cireşul era aproape golaş, iar iarba lipsită de viaţă, aproape maronie. Înăuntru însă, lumina călduţă a soarelui îşi făcea loc prin geamurile vitrate, răspândind mici curcubee peste tot prin încăpere. Mici faţete de culoare îmi dansau pe braţe şi pe şervetul de alături. Pentru mine însă, adevărata magie o răspândea fotografia înrămată a Sophiei Godwin, cea care fusese profesoara mea în clasa a şasea, anul în care viaţa mi se schimbase din temelii. Mult mai târziu, când am început eu însămi să predau, Sophie a devenit pentru mine cel mai bun şi mai important mentor pe care cineva şi l-ar putea dori vreodată. În partea de jos a ramei era o mică plăcuţă din argint, pe care Sophie o inscripţionase cu ani în urmă. Îmi spusese că citatul care se găsea acolo fusese principiul după care se ghidase întreaga viaţă: 23
Cel mai important lucru este să nu încetezi niciodată să îţi pui întrebări. Albert Einstein
Într-o primă fază, de ce era această frază atât de importantă pentru ea mi s-a părut un mister. Copil fiind, nici măcar nu îmi imaginam relaţia esenţială dintre cuvintele lui Einstein şi ceea ce avea să mă înveţe Sophie despre tot ceea ce înseamnă să pui sub semnul întrebării ceva, să îţi schimbi mentalitatea, modul de gândire, să înveţi şi să asculţi. Ştiam însă cu siguranţă că Sophie avea o capacitate aproape miraculoasă de a crea un climat sigur şi deschis, care te invita la învăţat. Stabilea o legătură atât de frumoasă cu elevii ei încât le deschidea mintea astfel încât să le placă să înveţe şi să aibă succes. Am experimentat alături de ea ceva fundamental: prin simpla prezenţă şi prin ceea ce afişa în momentul în care intra în sala de clasă, mi-am putut schimba perspectiva din care mă vedeam atât pe mine, cât şi lumea din jur. Mulţi spuneau că abilităţile ei erau un dar cu care se născuse – la fel cum suntem convinşi că anumiţi artişti, sau muzicieni, sau oameni de ştiinţă au un talent nativ, nu capacităţi pe care oricine le poate învăţa. Cu toate acestea, Sophie a demonstrat tot timpul că talentul ei şi impactul pe care îl are asupra elevilor poate fi învăţat. După ce s-a retras de la catedră, şi-a dat doctoratul, s-a angajat profesoară la o şcoală specializată în ştiinţele educaţiei şi a început să consilieze alţi dascăli, ajutându-i să îşi însuşească instrumentele pe care ea însăşi le-a dezvoltat de-a lungul întregii sale cariere de educator. La cursurile ei aveau să participe profesori cu experienţă sau începători deopotrivă, administratori şi lideri în domeniul educaţiei. Şi oricât de importantă a fost pentru mine în clasa a şasea, am pierdut legătura cu ea până în al doilea an de profesorat, când m-am confruntat cu o adevărată criză pe plan profesional şi eram Învăţături care schimbă vieţi
24
gata să renunţ la tot. În copilărie, influenţa Sophiei m-a făcut să mă privesc cu alţi ochi şi să îmi ating potenţialul. Acum, ca adult şi profesor, înţelepciunea ei m-a ajutat să evit ceea ce ar fi fost una dintre cele mai dezastruoase decizii pe care le-aş fi putut lua. Abia la maturitate am învăţat cum să aplic instrumentele pe care mi le transmisese, într-un mod sistematic şi deliberat. Şi sunt convinsă că m-am schimbat – de fiecare dată când păşesc în sala de clasă se vede acest lucru. Despre toate acestea este vorba în lucrarea de faţă. Şi, mai mult, este modul meu de a onora visul Sophiei de a promova pe scară largă învăţăturile ei practice şi inovatoare. Felul în care proceda Sophie nu face parte din nici o programă şcolară. Cred însă că sunt nişte principii fundamentale ce îi vor ajuta pe cei care predau să gestioneze cu succes incredibilele presiuni pe care le resimt, îndrumându-i atât pe cei mai talentaţi, cât şi pe cei ce se luptă să se menţină la suprafaţă. Acum, graţie metodelor lui Sophie, sunt profesoara la care am visat dintotdeauna, ieşind la sfârşitul zilei din sala de clasă mulţumită că mi-am adus o contribuţie valoroasă la viitorul elevilor mei. Această carte este scrisă cu multă dragoste. Am descris aici experienţele mele ca elevă a Sophiei şi tot ceea ce m-a învăţat ulterior despre predat, atunci când mi-a devenit şi mentor. Să vedem cum stăteau lucrurile în cazul meu: la scurtă vreme după ce am terminat facultatea, abia aşteptam să predau, aşa că mi-am petrecut întreaga vară căutând un job, dar posturile de profesor nu prea să găseau pe toate drumurile. Tocmai ce voiam să renunţ şi să aplic pentru un loc de muncă într-o cafenea, când un prieten mi-a sugerat să încerc să mă angajez la Greenfield Elementary, o şcoală aflată într-o perioadă de tranziţie, din cauza reducerilor de buget şi a anumitor probleme cu care se confruntau. În zonă se mai închiseseră câteva şcoli, iar mai mulţi profesori demisionaseră. Directoarea, dr. Malstrom, care lucrase acolo aproape întreaga carieră, se pensionase anticipat. Crescuse numărul elevilor dintr-o clasă şi se renunţase la toate programele care nu se CAPITOLUL 1: Alchimia întrebărilor
25
încadrau strict în normele academice. Se căutau profesori, care aveau să lucreze acolo cu salariu minim şi aproape fără nici un fel de beneficiu. Nu părea cine ştie ce, dar cel puţin urma să predau! Mă tot gândeam cum să fac să fie mai bine. În plus, şcoala avea un nou director, dr. Bob Marshall, care reprezenta deja un nume în sfera educaţiei. Urma să fiu profesor secundar, la clasele a cincea şi a şasea, şi să lucrez cu o asistentă cu experienţă, doamna Santiago. Am acceptat oferta celor de la Greenfield şi, împreună cu soţul meu, am închiriat o căsuţă la doar câţiva kilometri de şcoală. Primul an la Greenfield a mers destul de bine, graţie exuberanţei mele idealiste şi doamnei Santiago, care avea deja patru ani de experienţă în gestionarea cursurilor ţinute de profesorul pe care îl înlocuisem eu. De asemenea, învăţa aproape tot timpul ca să poată preda şi ea. Îmi plăcea de ea, dar aveam senzaţia că foloseşte mult prea mult metodele „moştenite“ de la dl Peterson, fiind reticentă la aproape orice schimbare pe care voiam să o implementez. Ceea ce s-a transformat într-o sursă de conflicte. Ca la cele mai multe şcoli aflate în perioade de tranziţie, moralul era destul de scăzut la Greenfield, deşi de când venisem aici, dr. Marshall mai rezolvase o parte dintre probleme. Obţinuse finanţare suplimentară, inclusiv fonduri pentru un nou cabinet de informatică, observându-se şi o mică creştere a numărului de elevi înscrişi din momentul în care un centru de educaţie alternativă îşi unise programa cu a noastră. Dr. Malstrom, cea care condusese şcoala înaintea dr. Marshall, lăsase în urmă destul de multe probleme, dar şi metode învechite, pe care o parte dintre angajaţi le foloseau în continuare. În ciuda progreselor făcute, mai erau încă profesori, printre care şi dna Privet, care încă mai luptau să păstreze metodele fostei directoare şi care îl considerau pe dr. Marshall mult prea drăguţ. Părea însă să reziste, atrăgându-şi unul câte unul adversarii de partea lui, cu răbdare, încredere şi o mulţime de abilităţi. Îşi propusese să creeze o comunitate pedagogică la Greenfield şi ştia că acest lucru nu se poate întâmpla dacă îşi obligă oamenii să îi adopte ideile şi politicile fără să crâcnească. Învăţături care schimbă vieţi
26
Aveam împreună cu dna Santiago o clasă combinată de 34 de elevi; mulţi dintre ei aveau nevoie de ajutor, iar noi nu aveam întotdeauna timp. Evident, îmi făceam griji pentru cei care nu reuşeau să obţină note corespunzătoare. Dar mă mai preocupa şi problema celor inteligenţi, chiar şi a celor care primeau note excelente – mai exact, nu ştiam dacă îi învăţam să gândească. Cât despre disciplină, ne ghidam în continuare după sistemul arhaic al dr. Malstrom, bazat pe puncte şi afişat pe un panou. Cei mai buni copii primeau stele în dreptul propriilor nume, în timp ce aceia mai slabi erau notaţi cu nişte X-uri, fiind ameninţaţi că părinţii vor fi înştiinţaţi – lucru de care cei mai mulţi se temeau. Fiindcă era un sistem deosebit de regresiv, acest panou era unul dintre puţinele lucruri asupra cărora eu şi dna Santiago căzuserăm de acord. Amândouă voiam să îl schimbăm. Însă întotdeauna se iveau probleme mai presante, aşa că amânam mereu. Însă în ciuda tuturor acestor probleme, cursurile se desfăşurau aşa cum trebuie. Calificativele noastre erau acceptabile, dar asta nu prea mă încălzea cu ceva. În realitate mă deranja faptul că nu le ofer copiilor ceva de valoare. La mijlocul celui de-al doilea an de profesorat, eram deja copleşită de temeri, de incidente şi de sarcinile suplimentare de care eram nevoită să mă ocup şi care nu prea aveau legătură cu predatul. Mă simţeam epuizată, stresată şi neapreciată. Îmi aminteam adesea cât de încântată şi de implicată eram la orele doamnei Goodwin, aşa că tânjeam să le ofer şi eu elevilor mei aceeaşi experienţă. De ce păreau atât de mulţi copii lipsiţi de entuziasm şi de orice urmă de interes? Ce îmi scăpa? Educaţia trebuia să însemne mai mult decât ceea ce ofeream eu şi dna Santiago. Era vorba oare despre copii – se uitau prea mult la televizor, se jucau toată ziua la computer, le lipseau îndrumările din partea părinţilor, era sistemul strâmb? Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, un lucru ştiam sigur: ceea ce mi se întâmpla ca profesor era foarte departe de ceea ce consideram eu că e bine. Nu mai CAPITOLUL 1: Alchimia întrebărilor
27
fusesem niciodată atât de descurajată şi de deziluzionată. Erau zile în care chiar îmi doream un job într-o cafenea. Într-o după-amiază, Jared m-a luat de la şcoală. Ne propuseserăm să ne ducem să ne uităm după o canapea nouă, prima noastră achiziţie majoră de când eram împreună – asta dacă nu luam în calcul maşina pe care ne-o cumpăraserăm cu un an înainte. După aceea ne gândiserăm să luăm masa la un restaurant frumos. Însă nu prea aveam chef de nimic. La şcoală fusese o zi deosebit de frustrantă, totul culminând cu o ceartă cu dna Santiago – izbucnită, practic, din nimic. Am sfârşit prin a-mi cere scuze, dar eram sigură că vor rămâne nişte resentimente. Am oprit maşina în parcarea mall-ului, iar Jared, în loc să coboare, mi-a pus uşor mâna pe umăr. „Ce e cu tine în ultima vreme?“, m-a întrebat. „Pari la mii de kilometri distanţă.“ Mi-aş fi dorit să îmi las capul pe umărul său şi să-l rog să mă asigure că totul va fi bine. Dar ştiam că nu stă în puterea lui să repare ceva. Recunosc că sunt cam morocănoasă atunci când ajung la limită – şi era una din acele zile. Voiam doar să merg acasă, să mă întind în pat şi să-mi trag pătura până peste cap. „Mă întreb de ce m-am apucat să predau“, am izbucnit eu. „Nimic nu e cum m-am aşteptat. Nimic.“ Jared părea şocat – şi un pic iritat. „Dar la asta visezi de când te-am cunoscut“, mi-a spus el. „Nu poţi vorbi cu un supervizor? Poate chiar cu directorul? Trebuie să fie pe-acolo şi alţi profesori care te-ar putea ajuta.“ Sincer vorbind, îmi doream cu disperare să discut cu ceilalţi profesori, dar păreau preocupaţi de propriile probleme. Şi, oricum, de ce le-ar fi păsat de mine, care abia venisem acolo? Dacă i-aş fi povestit dlui Marshall de nemulţumirile mele, sunt sigură că m-ar fi concediat pe loc – sau cel puţin ar fi căutat pe cineva să mă înlocuiască. Stând în maşină, am încercat să îi explic lui Jared ce mă deranja – iar el a încercat să mă înţeleagă cât mai bine. Aveam o lungă listă de doleanţe. De ce eram atât de nemulţumită de meseria Învăţături care schimbă vieţi
28
de profesor? De ce nu îmi plăcea să predau? De ce nu mă simţeam mai legată de elevii mei? Şi de ce nu puteam să am o relaţie mai bună cu dna Santiago? De cele mai multe ori, mă irita, astfel că eram profund dezamăgită. Aceste gânduri şi sentimente mă deranjau şi mai mult, în condiţiile în care trebuia să mă ocup şi de toată hârţogăraia, mai ales că nu prea aveam timp şi nici bani pentru toate materialele didactice pe care eu şi dna Santiago ni le doream în sala de clasă. Ca să nu mai menţionez omniprezenta atenţionare că suntem în perioada de probă. În orice moment ne puteam aştepta să ni se spună că de la anul nu mai venim. Încercam să mă conving singură să le iau pe toate pe rând, dar nu reuşeam aproape niciodată. Am stat de vorbă cu Jared în maşină o bună bucată de vreme – iar el şi-a dat toată silinţa să mă ajute. Am hotărât împreună să amânăm achiziţionarea noii canapele. Nu avea nici un sens să cheltuim banii în condiţiile în care nu eram sigură de jobul meu. Ne-am anulat rezervarea la restaurant şi am luat o pizza în drum spre casă. Mă simţeam îngrozitor că stricasem toată seara, dar nu mă mai puteam preface că totul e în regulă. Îndoielile mă copleşeau cu fiecare zi ce trecea, în timp ce îmi storceam creierul să găsesc o soluţie. Poate că, la urma urmei, nu eram făcută să predau. Cert este că aşa nu mai puteam continua. Într-o vineri după-amiază, stăteam singură în clasă. Pe holuri se auzeau femeile de serviciu, iar în depărtare strigătele copiilor de pe terenul de fotbal. Picasem pe gânduri, simţind că tot universul apăsa pe umerii mei. Unde era satisfacţia pe care o trăisem ca elev? Doamna Goodwin făcuse cu mine ceva magic, dar era mai mult decât evident că nu aveam nici talentul şi nici răbdarea ei. Nu eram la fel de bună ca ea – şi nu aveam să fiu niciodată. Cu siguranţă că nu am plănuit deloc ceea ce s-a întâmplat în continuare, ci a fost mai degrabă reacţia de insatisfacţie şi de frustrare care pur şi simplu mă copleşise. Când mă pregăteam să ies pe uşa şcolii, am observat că uşa de la biroul dr. Marshall era deschisă, iar el punea în ordine nişte acte. Şi-a ridicat privirea în timp CAPITOLUL 1: Alchimia întrebărilor
29
ce am bătut uşor şi m-am scuzat că îl deranjez. A zâmbit şi a arătat înspre scaunul aflat în faţa lui, invitându-mă să iau loc. Ştiam că trebuie să spun ceea ce am de spus înainte să mă răzgândesc sau să îmi pierd curajul. Odată ce m-am stârnit, cuvintele au venit de la sine. „Cred că trebuie să vă spun că mă gândesc la modul serios să ies din învăţământ. Voi termina acest an, dar dacă găsiţi pe cineva să mă înlocuiască, voi pleca mai devreme.“ Imediat ce am rostit aceste vorbe, am simţit un nod în stomac. „În fiecare luni dimineaţă când intru în şcoală“, am continuat eu, ţintuind cu privirea o pată de pe perete, „mă simt jalnic. Ştiu sigur – e din cauză că nu le pot oferi copiilor tot ceea ce merită şi au nevoie. Nu e oare o dovadă că nu m-am adaptat absolut deloc?“ Când mi-am îndreptat din nou atenţia asupra dr. Marshall, am fost uluită să descopăr că, de fapt, zâmbea, nu într-un fel lipsit de respect, ci ca şi cum ar fi ajuns la o concluzie genială. „Emma“, mi-a spus el, „poate nu o să mă crezi, dar consider că temerile pe care le ai spun ceva pozitiv despre tine. Te-am ascultat cu atenţie şi te-am văzut cum predai. Pot să-ţi spun sigur că îţi pasă de elevii tăi şi de şcoală. Crede-mă, nu ţi-aş fi reînnoit contractul dacă nu aş fi fost convins.“ A făcut o pauză – poate ca să se facă înţeles. După care a adăugat: „Din fericire, ştiu pe cineva care te-ar putea ajuta. Sunt convins că ar vrea să staţi de vorbă dacă o rogi.“ Mi-a spus că, în urmă cu câţiva ani, se aflase într-un impas similar. Aproape că voia să iasă din învăţământ, moment în care a aflat cât de important este modul de gândire şi faptul că îşi punea permanent întrebări. Mi-a explicat că această alchimie are loc atunci când începem să ne punem cu totul şi cu totul alte întrebări. Se poate ca pe faţa mea să se fi citit uimirea, fiindcă a zâmbit şi a adăugat: „Vei vedea în curând ce vreau să spun.“ Nu a intrat în detalii, dar a apăsat câteva taste la computer, apoi a scris ceva pe spatele propriei cărţi de vizită. „Sunt convins că îţi va plăcea de această doamnă foarte mult. Te rog să stai de vorbă cu ea înainte să iei o decizie. Aproape că s-a Învăţături care schimbă vieţi
30
pensionat, dar mai predă un curs la universitate şi mai consiliază câţiva profesori. O să o sun să îi spun că o vei contacta. După ce te întâlneşti cu ea, hai să ne vedem din nou şi să stabilim ce vom face în continuare.“ Am luat cartea de vizită şi am dat din cap, întrebându-mă în ce mă băgasem. I-am mulţumit, după care m-am îndreptat spre parcare şi m-am urcat în maşină. În timp ce mă îndreptam spre casă, mă întrebam dacă nu cumva făcusem o greşeală majoră discutând cu dr. Marshall. Fusese drăguţ cu mine şi îmi ridicase moralul doar ca să nu se mai deranjeze să caute un alt profesor? Oare faptul că îmi recunoscusem temerile avea să îmi afecteze calificativele profesionale? Nici nu mai conta. O făcusem şi gata. M-am uitat la cartea de vizită, i-am citit numele acolo, după care am întors-o. Probabil că era o greşeală! Numele scris pe cartea de vizită era Dr. Sophie Goodwin. Să fi fost oare Sophie a mea, profesoara pe care o avusesem în clasa a şasea? Mi se părea o coincidenţă mult prea mare. Tot drumul spre casă, am încercat să mi-o amintesc pe dna Goodwin şi momentele petrecute în sala ei de clasă. Ce an minunat avusesem… Până atunci fusesem un copil şters, care se străduia să ţină pasul şi-atât. Sub bagheta ei am început să gândesc şi să învăţ – ba chiar să îmi facă plăcere să lucrez cu alţi colegi la diferite proiecte. Doamna Goodwin fusese singura persoană care mi-a „plantat“ în minte ideea de a preda la un moment dat. Pe cine păcălesc eu aici? Ea a fost, practic, prima persoană care şi-a dat seama că exist. Sau cel puţin la vremea aceea aşa simţeam… Când am ajuns acasă, am căutat pe internet universitatea la care preda dna Goodwin, după care am apăsat pe link-ul unde erau CV-urile profesorilor. Inima a început să-mi bată mai tare când i-am văzut fotografia. Deşi părea mai în vârstă decât cum mi-o imaginasem eu, zâmbetul era inconfundabil. Era chiar ea! Şi devenise doctor Sophie Goodwin! CAPITOLUL 1: Alchimia întrebărilor
31
Am început să scriu un e-mail la adresa menţionată în CV. După care m-am gândit mai bine şi m-am hotărât să trimit o scrisoare. A doua zi am cumpărat o felicitare frumoasă şi i-am scris un mesaj, trecând şi adresa mea de e-mail şi câteva detalii – de exemplu, faptul că îi fusesem elevă şi că dr. Marshall îmi sugerase să mă întâlnesc cu ea. După ce am expediat-o, m-am simţit plină de speranţă – pentru prima dată de câteva săptămâni. Dacă exista cineva care m-ar fi putut ajuta, atunci dna Goodwin era acea persoană. Mi se părea că a trecut o eternitate – fără nici un răspuns. Dr. Marshall îi spusese ceva despre mine care o determinase să refuze? Nici măcar nu îmi imaginam că s-ar putea întâmpla acest lucru. Bietul Jared a trebuit să îmi asculte toate neliniştile în zilele cât am aşteptat un semn de la ea. La scurtă vreme, într-o dimineaţă, un e-mail mi s-a deschis pe ecran. „Mi-ar face plăcere să mă întâlnesc cu tine“, mi-a spus ea. S-a scuzat că îmi răspunsese atât de târziu. Interveniseră câteva probleme personale. Nu mi-a dat şi alte detalii. Spre surprinderea mea, m-a rugat să ne întâlnim weekendul următor acasă la ea – cam la o oră distanţă de mine. Aveam să bem o ceaşcă de ceai şi să vorbim despre toate cele. În dimineaţa zilei în care trebuia să ne întâlnim, am sunat pentru confirmare. M-am adresat folosind pronumele de politeţe, aşa cum eram obişnuită. Jenată, m-am corectat imediat: „Presupun că acum trebuie să vă spun doctor Goodwin“. M-a apostrofat imediat: „Pentru numele lui Dumnezeu, Emma, te rog să îmi spui Sophie. Nu e nevoie să te formalizezi şi, în plus, nu mai suntem la şcoală.“ Pentru cineva din afară, aceste cuvinte poate că înseamnă foarte puţin. Mie însă mi-au dat o linişte nemaipomenită. Era eroina mea, profesoara care îmi schimbase viaţa. Iar tonul ei optimist şi plin de vitalitate m-a făcut să mă simt extraordinar – ceea ce nu mi se mai întâmplase de mai multă vreme. Poate că avea să îmi îmÎnvăţături care schimbă vieţi
32
părtăşească şi mie unele dintre tehnicile ei de predare. Sau poate că avea să mă ajute să înţeleg de ce vreau să îmi schimb cariera. Răspunsurile aveam să le capăt la o ceaşcă de ceai.
CAPITOLUL 1: Alchimia întrebărilor
33