Cuprins
f Cuvântul autorului ............................................................................................................................................. 5 CAPITOLUL 1 La început au fost practicile medicale empirice ......................................................................... 8 CAPITOLUL 2 Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleaguri vâlcene .......................................14 1. Menirea caritabilă a bisericii noastre ortodoxe ....................................................................14 2. Bolniţele mănăstireşti, primele aşezăminte spitaliceşti şi de caritate vâlcene ..........................................................................................................................................................19 CAPITOLUL 3 Momente remarcabile din istoria asistenţei medicale a populaţiei vâlcene .........24 1. Aşezămintele spitaliceşti vâlcene de mai ieri şi până mai astăzi .............................27 2. Aspecte din Vâlcea medicală de astăzi .................................................................................... 34 CAPITOLUL 4 Istoricul farmaciilor vâlcene .................................................................................................................. 40 CAPITOLUL 5 Erorile medicale de ieri şi malpraxisul de azi, apanaje ale practicii medicale ................................................................................................................................................................. 46 1. În medicină „Nihil sine Hipocrate“ ........................................................................................... 48 2. Cine-i apără pe slujitorii sănătăţii de violenţele verbale sau fizice ale pacienţilor sau ale aparţinătorilor acestora? .........................................................................51 CAPITOLUL 6 Balneoclimatologia vâlceană, valoroasă sursă de sănătate ............................................. 56 1. Perla Văii Oltului, staţiunea Călimăneşti-Căciulata-Cozia ...........................................57 2. Staţiunea Băile Govora ......................................................................................................................60 3. Staţiunea Olăneşti................................................................................................................................. 62 4. Staţiunea Ocnele Mari-Ocniţa .......................................................................................................74 5. Staţiunea climaterică şi turistică Voineasa ............................................................................76 3
4
Istoricul medical vâlcean
CAPITOLUL 7 Apostolatul medical al unui tânăr vâlcean ..................................................................................78 1. Plecat din Râmnic după susţinerea examenului de bacalaureat şi întors ca tânăr medic în comuna Creţeni .....................................................................................................79 2. Gândurile medicale ale celui tânăr ajuns acum la vârsta senectuţii, pentru discipolii vâlceni de azi şi de mâine ai lui Hipocrate ..................................... 93 CAPITOLUL 8 Medicina vâlceană şi discipolii lui Hipocrate ..........................................................................104 1. Academia Română ..............................................................................................................................108 Medici membri titulari, corespondenţi sau membri de onoare ai Academiei Române legaţi de meleagurile vâlcene ........................................................109 2. Medici membri titulari, corespondenţi sau membri de onoare ai Academiei de Ştiinţe Medicale .................................................................................................... 117 3. Medici membri titulari, corespondenţi sau membri de onoare ai Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.S.R.) ..........................................127 4. Profesori universitari, doctori în medicină originari din judeţul Vâlcea ..........131 5. Conferenţiari universitari, doctori în medicină originari din judeţul Vâlcea......................................................................................................................................... 146 6. Directori medici – foşti sau actuali – în instituţiile medicale din judeţul Vâlcea......................................................................................................................................... 152 7. Medici-şefi de secţii în spitalele vâlcene ................................................................................173 8. Medici originari din judeţul Vâlcea, care au lucrat sau lucrează în judeţul natal ............................................................................................................................................ 193 9. Medici originari din alte judeţe ale ţării, care au activat sau activează în instituţiile medicale din judeţul Vâlcea ........................................................................... 213 10. Medici originari din judeţul Vâlcea, care au desfăşurat sau desfăşoară activitate medicală în alte localităţi din ţară sau din străinătate ..........................249 11. Farmacişti vâlceni prin origine sau „prin adopţie“ care au activat sau activează în sistemul farmaceutic din judeţ sau din alte zone din ţară ............. 277 12. Personalul medical împreună cu cel farmaceutic şi cu cel sanitar asigură permanent asistenţa medicală a vâlcenilor ........................................................................284 13. Unităţile spitaliceşti din judeţ funcţionale în prezent ................................................ 290 Epilog .....................................................................................................................................................................301 Indice de nume ................................................................................................................................................ 309 Bibliografie .......................................................................................................................................................... 318 De acelaşi autor ................................................................................................................................................322
Cuvântul autorului
f
A
m gândit şi elaborat o istoriografie locală ţintită, referitoare la evoluţia practicii medicale de ieri şi până astăzi în rândul populaţiei vâlcene şi despre oamenii în halate albe, slujitori ai lui Hipocrate care de-a lungul timpului au contribuit la menţinere sau la îmbunătăţirea stării de sănătate a acestei populaţii. Lucrarea se adresează, în special, trăitorilor de pe meleagurile vâlcene şi, cu deosebire, tinerilor care doresc să urmeze o carieră medicală pe care să o practice cu devotament şi onestitate, precum au făcut-o şi înaintaşii la timpul lor, pentru binele vâlcenilor, al oltenilor şi a întregului neam românesc. În aceeaşi măsură ne adresăm şi populaţiei vâlcene care a fost, este şi va fi principalul beneficiar al activităţii instituţiilor medicale din acest teritoriu şi faţă de care şi-au exprimat fie nemulţumiri, fie sentimente de gratitudine. Volumul are la bază o serie de informaţii „citite“, pentru că nimeni nu se poate considera atotştiutor şi când îşi propune să creeze ceva trebuie să înceapă cu clasica documentare. Urmează relatarea unor momente „trăite“ de autor în relaţia cu unele dintre personalităţile sau cu instituţiile medicale din judeţul natal, dar şi a unor momente „povestite“ de alţii, cunoscut fiind faptul că încă din copilărie omul se apleacă cu mare plăcere asupra unor „proveşti frumoase“ de istoriografie locală sau regională în care se face apel la cunoştinţe teologice, sociologice şi în cazul de faţă şi la cunoştinţe ştiinţifice medicale despre viaţa şi sănătatea omului şi a comunităţii căreia îi aparţine. Lucrarea propusă nu este una comercială, nici doar un simplu dicţionar de personaje medicale de genul unei cărţi de telefon. Nu este literatură, nici ficţiune şi nici chiar o istorie medicală locală minuţioasă şi exactă. Este mai degrabă un eseu care însumează câte puţin din toate aceste genuri de scrieri adresate celor interesaţi de cunoaşterea istoriei oamenilor şi locurilor natale, dar şi celor care au devenit „vâlceni prin adopţie“ şi care sunt tentaţi de o mai bună cunoaştere a trecutului şi prezentului medico-social al meleagului pe care trăiesc şi muncesc. 5
6 Istoricul medical vâlcean
Alcătuirea unei istorii a medicinei vâlcene nu am considerat-o doar un deziderat, ci şi o necesitate pentru a o aşeza pe postamentul pe care-l merită toţi cei care de-a lungul anilor au contribuit la asigurarea stării de sănătate a populaţiei vâlcene din „Oltenia de sub munte“. Concepând această istoriografie medicală aveam două posibilităţi de dezvoltare a temei. Fie prezentarea mai pe larg a activităţii unui mic grup elitist medical, fie prezentarea a câte puţin, dar despre mulţi dintre cei care au desfăşurat şi desfăşoară activitate medicală în unităţile sanitare vâlcene. Am optat pentru cea de-a doua variantă, aşa că am relatat câte ceva despre 1.027 de cadre medicale, farmaceutice şi medii sanitare din întregul judeţ Vâlcea de ieri şi de astăzi. Încheiam „Cuvântul înainte“ la volumul precedent intitulat, „Vâlcea medicală“, publicat în anul 2012, cu o invitaţie adresată cititorilor de a contribui cu informaţii suplimentare în legătură cu istoricul medical şi cu discipolii vâlceni ai lui Hipocrate, care de-a lungul timpului au practicat medicina în judeţul Vâlcea, dar şi în alte zone din ţară sau chiar din străinătate. Rezultatul a fost cât se poate de rodnic, soldat cu aducerea mai aproape de realitate a oamenilor şi a faptele acestora capabile să ilustreze mai fidel istoria medicală a judeţului Vâlcea. Numeroşi cititori ni s-au adresat şi ne-au corectat unele erori strecurate în volumul publicat sau ne-au furnizat noi informaţii legate de tema abordată. Le mulţumim tuturor acestora. Medicii, farmaciştii şi cadrele medii sanitare pe care le enumerăm în această lucrare constituie, cu siguranţă, o parte reprezentativă a celor care, cu profesionalism şi umanism, au stat la baza asistenţei medicale acordate de-a lungul timpului populaţiei Râmnicului şi judeţului Vâlcea. Numele noi şi calitatea lor medicală pe care le aduce prezenta lucrare îmbogăţesc, pe de o parte, listele cu personalul medico-sanitar care au activat sau activează în asistenţa medicală din judeţul Vâlcea, iar, pe de alta, corectează unele erori care s-au strecurat în lucrarea precedentă. Dacă unii cititori vor constata că nu am îndreptat toate erorile strecurate în precedentul volum publicat sau dacă am îndreptat unele erori comiţând altele, poate şi mai mari, le cer să dea dovadă de înţelegere şi îngăduinţă, asigurându-i că nu a fost uşor de construit un asemenea pretenţios proiect şi că, în ciuda dificultăţilor inerente, acest volum vede totuşi lumina tiparului şi pentru această realizare doresc să prezint public mulţumiri celor care au contribuit într-o manieră sau în alta la apariţia lucrării. Nu-i pot aminti în aceste succinte rânduri pe toţi cei care şi-au adus un aport la concepţia şi editarea volumului actual. Totuşi, ţin să-i nominalizez măcar pe
Cuvântul autorului 7
câţiva dintre cei care m-au sprijinit în mod deosebit la apariţia acestei lucrări şi cărora le datorez stimă şi gratitudine. Fără sprijinul şi colaborarea unora dintre ei apariţia acestui volum ar fi fost aproape imposibilă. Ca atare, adresez mulţumiri alese unor figuri proeminente din cultura, ştiinţa şi istoriografia vâlceană: domnului profesor Titi Mihail Gherghina (prieten din copilărie, devenit un admirabil publicist), istoriografului şi omului de litere Petre Petria, care nu demult a părăsit această lume, fostului meu coleg de liceu şi prieten, biochimistul Florin Vasilescu, care şi-a desfăşurat întreaga viaţă activă doar în Spitalul Judeţean de Urgenţă din Râmnicu Vâlcea, plecat şi el între timp spre o lume probabil mai bună, domnului profesor Dr. Gheorghe Dumitraşcu, Secretar General al „Forumului Cultural al Râmnicului“, care m-a stimulat moral şi mi-a furnizat o largă gamă de materiale documentare, foştilor mei colegi de liceu, profesorul Laurenţiu Stilea şi inginerul Dan Constantin Petre, colegilor medici, Gheorghe şi George Mămularu, pentru care studiul istoriei medicale a judeţului Vâlcea constituie un interesant proiect al prezentului, dar mai ales al viitorului. Mulţumesc, de asemenea, tuturor autorilor de monografii sau de articole de presă pe care le-am consultat şi le-am folosit la redactarea acestui volum şi, cu deosebire, colectivului de autori care au oferit cititorilor o lucrare fundamentală asupra judeţului Vâlcea intitulată „Enciclopedia judeţului Vâlcea“, apărută la Editura Fortuna, în Râmnicu Vâlcea (volumul I în anul 2010 şi volumul II în anul 2012), urmând ca în curând să vadă lumina tiparului şi cel de-al treilea volum. Mă simt dator moral să aduc sincere mulţumiri domnului Prof. Dr. Petre Calistru, care a facilitat apariţia lucrării la prestigioasa Editură Medicală Amaltea, în condiţii grafice excelente. În final, mă adresez cititorilor cu mărturisirea sinceră că această lucrare reprezintă pentru autorul ei prinosul de recunoştinţă pe care îl aduce meleagurilor vâlcene şi locuitorilor acestora, cu care a convieţuit o importantă parte a vieţii sale. Şi îi mai asigur că dulcea nostalgie a vremurilor şi oamenilor Vâlcii au constituit sentimente dominante pe tot timpul elaborării şi publicării acestei lucrări. Prima biografie – şi sperăm să nu fie şi ultima – dedicată istoriei medicinei naţionale, dar mai ales locale, am săvârşit-o cu speranţa că în viitor se vor găsi şi alţi istoriografi preocupaţi de aceeași problematică. Autorul
C A PI TOL U L
Unu La început au fost practicile medicale empirice
Î
n trecutul îndepărtat, colectivităţile umane primitive au avut fiecare medicina lor empirică proprie, locală sau regională, iar mai târziu şi naţională. Odată cu circulaţia (migraţia) populaţiei din diverse motive, practica empirică proprie s-a îmbunătăţit şi completat cu cea a altor populaţii şi popoare cu care au venit în contact sau cu care s-au înfrăţit, de voie sau de nevoie, aşa cum a fost cazul căsătoriilor mixte dintre daci şi romani după războaiele daco-romane. Au existat divinităţi geto-dacice cărora populaţia din această parte a Europei le atribuia puteri curative, precum în cazul lui Zamoxis (zeul descântecelor), Darzos (zeul vigorii şi al sănătăţii), Bendis (zeiţa nopţii, a farmecelor şi descântecelor etc.). Se ştie astăzi că daco-geţii practicau medicina empirică sub diverse forme: descântece, vrăji, formule magice versificate, leacuri naturale din plante, homeopatia (cu remedii din plante, minerale sau din veninul de şarpe), cu remedii naturale şi balneare (aer, apă, soare, ape minerale). Când au venit romanii în Dacia, legiunile lor aveau un personaj medical denumit „medicus Legionis“, unul dintre aceştia fiind Valerius Longinus. În acea perioadă într-un mod empiric, dar mult evoluat s-au folosit şi băile daco-romane de la Bivolari (Vâlcea) cu ape sulfuroase. Mai târziu, şi cu deosebire în Evul Mediu, locuitorii meleagurilor noastre au făcut legătura diferitelor lor îmbolnăviri cu nerespectarea prescripţiilor religioase. Ei credeau că toate bolile sunt legate de religie şi considerau că ele vin din partea divinităţii, iar vindecarea este o consecinţă a respectării îndatoririlor religioase. 8
La început au fost practicile medicale empirice
9
Istoria medicinei recunoaşte faptul că fiecare epocă istorică a avut sănătatea şi patologia ei. Omul primitiv era ameninţat de o serie întreagă de factori fizici din natură care îi creau condiţii precare de habitat, de unele dificultăţi în procurarea de fructe şi legume din natură, de postura sa de vânător al unor fiare sălbatice, precum şi de războaie sau de alte conflicte inter-umane, care nu-i ofereau ocazia să aibă o viaţă liniştită. Agricultura neperformantă şi condiţiile climatice vitrege au întreţinut secole de-a rândul o foamete endemică, cronică. Toate aceste condiţii nefavorabile vieţii sănătoase creau, în schimb, un teren favorabil pentru apariţia bolilor infecţioase şi a carenţelor alimentare cronice, favorizate şi de condiţiile igienice necorespunzătoare în care au trăit oamenii de-a lungul secolelor. Treptat însă, creşterea performanţelor agriculturii, a reuşit să satisfacă mai bine nevoile de hrană ale populaţiei, dar şi ameliorarea condiţiilor igienico-sanitare şi de locuit au dus la prezervarea stării de sănătate a omului. Referindu-ne strict la zona geografică vâlceană, nu putem susţine că aici ar fi existat o patologie specifică ei. Aceleaşi cazuri de îmbolnăviri afectau sănătatea lor precum în alte zone naţionale sau chiar din vecinătatea Ţărilor Române. Dacă au existat totuşi unele diferenţe, ele au fost numai între sat şi oraş. Pe timpul strămoşilor noştri geto-daci, de menţinerea sănătăţii în rândul celor mulţi se ocupau tămăduitorii empirici, iar tratamentele se făceau de regulă cu mijloace naturale: plante, băuturi alcoolice (în special vin), ape termale, masaje, descântece etc. De suferinţele „nobilimii“ se ocupau o serie de sacerdoţi (preoţi), denumiţi „ctistai, polistai sau capnobatai“, care se ocupau şi cu filosofia şi astronomia. Ei se bucurau din plin de veneraţia conducătorilor, dar şi de cea a poporului. (10) Istoriceşte vorbind, după primul mare medic al omenirii, Hipocrate, după multe secole, cel care va influenţa practicile medicale va fi tot un grec, marele învăţat elen – Galenus, care a profesat însă la Roma, în secolul II după Hr. Despre el şi despre concepţiile sale privind sănătatea şi boala se semnalează într-un prim document scris în limba română, intitulat Pravila lui Matei Basarab, tipărită la Târgovişte în anul 1652. În acea lucrare se vehicula numele de „Galinon“, desemnat ca ucenic apărut la mare distanţă de timp după marele „Hipocrate“. Dintre metodele empirice folosite în trecut unele s-au folosit până de curând, iar altele se mai folosesc şi astăzi. Vom enumera doar câteva dintre aceste metode de tratament empiric. Încă din epoca neolitică, locuitorii meleagurilor noastre se pare că au cunoscut şi au recurs de nenumărate ori la o metodă de tratament empiric denumită „călcatul de urs“, metodă terapeutică primitivă atestată de unele relicve sub forma unor plăci de lut care reprezentau scene în care ursul este dresat astfel încât, la
10
Istoricul medical vâlcean
comanda stăpânului său, să calce peste un bolnav cu suferinţe osteo-musculare, considerându-se că în acest mod forţa şi puterea recunoscută a acestui animal frecvent întâlnit în arealul nostru geografic pătrundea în trupul bolnavului cu o astfel de suferinţă. Acest tratament, considerat astăzi barbar şi periculos, a dăinuit la români până la mijlocul secolului al XX-lea, după care încet-încet a fost abandonat, poate nu în principal pentru riscul omului, ci mai ales datorită noului curent mondial al „protecţiei animalelor“. La fel de veche este şi tradiţia populară după care atunci când femeii gravide îi vine sorocul, ea trebuie să nască culcată pe pământ şi nu într-un pat, pentru că se considera că astfel se manifestă mai uşor şi mai bine virtuţile „pământului mamă“ ca sursă de forţă şi fecunditate pentru femeie. Şi la această metodă empirică s-a renunţat pe la începutul secolului al XIX-lea. (9) Mult timp s-a considerat că o cauză frecvent întâlnită în unele suferinţe apărute în special în rândul populaţiei rurale era „deochiul“. El era datorat, după cum se credea atunci, fie unui spirit malefic care acţiona asupra adulţilor sau asupra copiilor, fie reprezenta consecinţa nefastă a unor blesteme rostite de un duşman asupra unui om sau asupra unui membru de-al familiei sale. Împotriva deochiului vracii sau „doftoroaiele“ rosteau descântece sau incantaţii considerate capabile să ajute la restabilirea sănătăţii fizice şi psihice a celor aflaţi sub influenţa forţelor răului. Tot în rândul tratamentelor empirice intră şi practica exorcizării celor afectaţi de „amestecul diavolului în starea de sănătate a unor oameni“. Metoda a fost şi este încă actuală. Referitor la această terapie tradiţională trebuie să remarcăm faptul că biserica catolică şi astăzi o admite şi o tolerează, în timp ce biserica ortodoxă o respinge şi o condamnă, dar nu cu fermitatea necesară abolirii ei. Şi cazul mult discutat în mass-media al exorcizării la care a fost supusă o măicuţă de la Mănăstirea Tanacu din Moldova stă chezăşie acestor afirmaţii. Şi alte tratamente empirice, precum tăierea sub limbă sau scarificarea tegumentelor (mici tăieturi făcute cu o lamă pe tegumente pentru a obţine o sângerare lentă şi moderată) s-au practicat destul de mult în trecut, dar au dispărut în negura timpurilor. Totuşi, din când în când, mass-media ne mai aduce la cunoştinţă astfel de practici aberante. Tradiţia larg răspândită, în special în mediul rural, referitoare la utilizarea plantelor din natură ca mijloace terapeutice empirice folosite pentru vindecarea unor suferinţe ale omului, practică denumită astăzi fitoterapie, s-a dovedit benefică în multe cazuri, deşi nu se pot trece cu vederea cazurile de intoxicaţii şi otrăviri cu plante consumate în scop terapeutic, în mod empiric, în trecut sau
La început au fost practicile medicale empirice
11
excepţional chiar şi astăzi, când unele plante sunt consumate în stare crudă sau sunt administrate sub formă de ceaiuri, de băi locale sau generale. Odată cu progresele realizate în studiul ştiinţific al plantelor medicinale care cresc în stare naturală în preajma omului, intoxicaţiile grave sau chiar letale s-au diminuat considerabil. A rămas încă problema consumului ca hrană a ciupercilor de pădure care determină încă un important procent de morbiditate (număr de intoxicaţii) şi chiar de mortalitate (cazuri de deces). Din păcate, cazurile de otrăviri cu ciuperci necomestibile au devenit astăzi o importantă problemă de sănătate, în special în mediul rural. Aceasta din cauza unor mutaţii genetice care au survenit în structura organică a unor ciuperci altădată comestibile şi care din netoxice, devin astfel toxice. La această stare contribuie ignoranţa, dar şi nivelul de trai scăzut al unei populaţii, în special din mediul rural, care îi determină să culeagă şi să gătească ciuperci, nemaitrebuind să scoată bani din buzunarele lor şi aşa destul de goale pentru a-şi procura alte alimente din comerţ. În medicina tradiţional-populară românească se găsesc şi astăzi multe elemente de medicină tracică, sarmatică, greco-romană şi slavă. În cazul nostru, dar şi al altor popoare vechi, de când încă nu se ştia despre doctori şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele moştenite şi transmise pe cale orală şi numai în puţine cazuri şi scrise, din generaţie în generaţie. De obicei străbunii noştri recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate „ierburi sau buruieni de leac“, bine cunoscute de mulţi dintre ei. Dispunem şi în prezent de preţioase informaţii despre plantele de leac din lucrarea „Materia medicală“ scrisă de anticul Pedanios Dioscoride, în care sunt descrise multe dintre plantele pe care le foloseau şi le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale, plante care poartă şi astăzi denumiri geto-traco-dacice. Dioscoride a făcut în lucrarea sa o interesantă sinteză a cunoştinţelor sale despre 704 plante pe care, în cea mai mare parte, le şi descrie. Cercetătorii actuali au constatat că dintre ele 40 de denumiri de plante sunt de origine dacică. Medicina empirică a constituit un izvor nesecat de cunoştinţe vindecătoare şi pentru practica medicală a călugărilor din bolniţele mânăstireşti. Din studiul documentelor cu referire la bolniţe, reiese clar că pe lângă slujbele religioase (sacroterapie), acolo se administrau bolnavilor diferite unguente şi ceaiuri preparate de călugării buni cunoscători ai medicinei populare; asupra acestor practici vom reveni într-unul dintre capitolele următoare. Luminatul domn al Ţării Româneşti, Matei Basarab, a sprijinit în anul 1640 tipărirea în limba română, la Mănăstirea Govora, a unei pravile bisericeşti, numita „Pravila cea mică“ (despre care am amintit în rândurile de mai sus) şi care
12
Istoricul medical vâlcean
cuprinde legiuiri bisericeşti, dar şi câteva percepte medicale sau de igienă, constituind un gen de cod medical considerat astăzi ca fiind cel dintâi din Ţara Românească. (45) Începând din secolul al XVI-lea şi în viaţa vâlcenilor s-au produs schimbări importante în modul de asigurare a stării de sănătate a locuitorilor săi. Familiile boiereşti şi o mare parte a locuitorilor înstăriţi ai oraşelor au contribuit la apariţia şi aici a „doftorilor“ şi a „bărbierilor-chirurgi“ care se ocupau cu tratarea celor aflaţi în suferinţă. Printre primi care tratau într-o manieră cât de cât ştiinţifică diferitele afecţiuni au fost felcerii – sau agenţii sanitari, care aveau o oarecare pregătire medicală la nivel mediu, ceea ce le permitea să trateze rănile, să aplice lipitori şi/sau ventuze, să prepare diferite ceaiuri şi siropuri sau să scoată măsele. La concurenţă cu ei erau „bărbierii“, care se ocupau şi ei cu scoaterea măselelor, cu prelevarea de sânge sau cu prepararea şi aplicarea unor alifii pentru diferite tratamente ale feţei sau ale tegumentelor corpului. Chirurgii-bărbieri lucrau în propriile frizerii, unde făceau şi mici intervenţii chirurgicale sau se deplasau la domiciliul pacienţilor, mai ales în cazul celor nedeplasabili. Între documentele existente din anul 1903 în fondul primăriei Râmnicu Vâlcea, pe când era medic-şef al oraşului Dr. Gheorghe Sabin, există unele care ne dau posibilitatea cunoaşterii locaţiilor şi pe câţiva dintre bărbierii râmniceni care „scoteau dinţii, pansau rănile sau puneau ventuze“. (29) Aflăm astfel că atât în „bărbieria“ lui Gh. Pascu, a lui Gh. Marinescu şi în cea a lui Niţă, bărbierul din Râmnicu Vâlcea, printre ustensilele lor obişnuite se găseau şi instrumente de scos dinţii. Până târziu, pe la începutul sec. al XX-lea, chiar dacă pe aceste meleaguri au apărut şi medicii licenţiaţi, mahalalele mărginaşe ale Râmnicului n-au prea ştiut de doctori. Locuitorii lor încercau să-şi vindece beteşugurile „cu fierturile şi cu plămădelile babelor doftoroaie, cu prelevări de sânge, cu lipitorile bărbierilor şi, mai târziu, cu leacurile pe care le preparau „spiţerii“. Alături de aceste practici, apele „tămăduitoare“, pe care le beau oamenii suferinzi sau cu care se spălau, au avut şi ele un efect benefic asupra fizicului, ba chiar şi a psihicului. În partea de nord a Râmnicului, în mahalaua denumită „Valea lui Stanciu“, se afla un izvor unde în vinerea de după Paşti se aduna o mulţime de lume din oraş, cât şi din alte părţi. După ce preotul făcea o slujbă de sfinţire a apei, credincioşii se spălau cu ea, iar alţii luau în vase apa de izvor pentru a fi folosită acasă în acelaşi scop tămăduitor. Izvoare „tămăduitoare“ se mai aflau şi în Parcul Zăvoi. Acolo era
La început au fost practicile medicale empirice
13
construit special un chioşc-pavilion unde oamenii puteau să stea liniştiţi atunci când veneau pentru a face cura cu apa vindecătoare. În partea de sud-vest a Râmnicului exista „Fântâna Catâri“, care era în proprietatea Episcopiei şi a cărei apă tămăduitoare era folosită sub formă de spălături oculare în tratamentul bolilor de ochi. Era şi este bine cunoscut faptul că zona vâlceană s-a bucurat şi se bucură de o adevărată bogăţie în păduri şi ca atare de aer curat, dar şi de ape minerale a căror eficacitate terapeutică oferă o mare varietate de tratamente medicale cu apele terapeutice de la Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Căciulata şi Ocnele Mari. Dar despre acestea vom relata într-un capitol următor. Prima semnalizare scrisă, în care oraşul Râmnicu Vâlcea era recunoscut ca „loc de odihnă, linişte şi aer curat“, o avem din anul 1557, când „Pătraşcu Voievod vine în Râmnic pentru a-şi îngriji sănătatea“. Medicul său personal, Ioan Evanghelista, care obţinuse o diplomă de practicare a medicinei într-o ţară europeană, aflat în preajma Domnitorului, a fost primul medic diplomat care a practicat profesia medicală în Ţara Românească. Mai târziu, secolul al XVIII-lea este foarte bogat în informaţii referitoare la activităţile comerciale ale negustorilor râmniceni, dar şi la relaţiile lor cu diferite „case comerciale“ din Transilvania de unde, printre diversele mărfuri aduse şi comercializate se găseau şi multe produse farmaceutice, astfel încât populaţia oraşului şi a judeţului se putea aproviziona cu medicamente atât din prăvălii, cât şi de la unii comercianţi ambulanţi. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea la Râmnic îşi fac apariţia primii „medici străini“ cu studii medicale recunoscute şi care se stabilesc în urbea vâlceană, moment care constituie începutul medicinei ştiinţifice pe meleagurile vâlcene. Aceşti medici fabricau şi vindeau ei înşişi leacurile farmaceutice pe care le prescriau bolnavilor. Pe lângă plantele curative indigene ei foloseau şi „drogurile“1 aduse de diverşi negustori de la Sibiu şi de la Braşov.
1
Drog = substanţă organică sau anorganică folosită la prepararea medicamentelor. În ţările anglo-saxone, drog = orice medicament. În prezent, termenul de drog este rezervat doar substanţelor stupefiante.
C A PI TOL U L
Doi Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
D
e-a lungul timpului, în legătură cu omul şi cu evoluţia speciei umane au existat şi continuă să existe controverse. Când ne referim însă la starea de sănătate a omului şi a societăţii umane, în general, constatăm o convergenţă spre tot şi toate măsurile care-l pot face mai fericit pe om. Şi ce am putea considera pentru el o fericire mai mare decât SĂNĂTATEA? Nu degeaba se zice în popor că „Sănătatea-i mai bună decât toate!“.
1. Menirea caritabilă a bisericii noastre ortodoxe De-a lungul istoriei poporului nostru, biserica ortodoxă s-a implicat în menţinerea sănătăţii credincioşilor săi şi a acţionat continuu de la apariţia creştinismului şi până în prezent. Iniţial s-a practicat o iatromedicină, ca formă populară primitivă de influenţare în bine a stării de sănătate, de cele mai multe ori recurgându-se la mijloacele terapeutice naturale. După mii de ani, odată cu apariţia părintelui medicinei universale – Hipocrate – medicina devine o adevărată ştiinţă care s-a dezvoltat cu timpul pe baza progresului uman în procesul de cunoaştere a ştiinţelor conexe – fiziologie, chimie, biochimie, fizică, botanică – şi a tehnicii universale. Omul, aşa cum se susţine că a fost el creat de Divinitate (după religie) sau aşa cum a evoluat el ca fiinţă de la organismele inferioare către OM, ca forma de viaţă cea mai înaltă (după evoluţionişti) este o construcţie complexă, cu o structură fizică (somatică) şi o alta psihică (spiritul, sufletul). În trecutul îndepărtat, de 14
Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
15
ambele componente se ocupau, în funcţie de ţări şi popoare: şamanii, sacerdoţii, „aşa zişii medici“ sau chiar unii filozofi. Astăzi, de trupul omului se ocupă în principal medicul (doctorul trupului), iar de sufletul său, psihiatrul, psihologii şi preotul (doctorul sufletului). De buna lor colaborare depinde starea de sănătate şi de bine a omului. Medicului de astăzi îi sunt necesare o serie de cunoştinţe de axiologie creştină, iar unui bun preot şi duhovnic îi sunt necesare cunoştinţe generale de sănătate şi de boală, de viaţă şi moarte. Corespondentul preotului confesor al creştinului ortodox în probleme de spirit este medicul, ca fiind cel mai apropriat şi accesibil în special pentru omul bolnav. În concepţia religioasă, sănătatea este definită ca „un echilibru provizoriu între forţele vieţii şi forţele care i se opun“. Astfel concepută, sănătatea este definită ca opusul bolii, iar viaţa ca o sfidare provizorie a morţii. De-a lungul timpurilor, de sănătatea oamenilor nu s-a ocupat numai medicina, ci şi religia, deşi aceasta din urmă explică apariţia bolii şi vindecarea în cu totul alt mod decât o fac ştiinţele medicale. Procesul de vindecare a bolilor oamenilor, în concepţia teologică denumită teozofie sau iatrozofie, se realizează de către Sfinţii Vindecători, ca intermediari între om şi Divinitate, aşa cum este cazul în vindecările biblice sau în cele petrecute mai recent (la Lourdes în Franţa). Alte cazuri de vindecare se petrec în biserici sau în mănăstiri ortodoxe, săvârşite de către preoţi şi monahi ca slujitori ai Domnului pe pământ (sacroterapia spiritului) prin acţiunea directă a voinţei lui Dumnezeu (cazul vindecărilor spontane) asociată cu voinţa bolnavului (cazurile de autovindecare). În cele mai multe cazuri, primii sau în rare cazuri ultimii chemaţi să vindece bolnavii sunt medicii, care pot trata cu succes cele mai multe dintre suferinţele omului bolnav, ajutându-l să revină în rândul celor sănătoşi şi fericiţi. Îmbolnăvirile se pot datora atât unor cauze independente de voinţa omului, cât şi unora dependente direct de atitudinea lui dăunătoare faţă de propria-i viaţă şi sănătate. Apariţia bolii relevă faptul că viaţa biologică şi sănătatea nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru e destinat să slăbească, să se degradeze şi să moară. Între rău şi bine, moarte şi viaţă se duce în permanenţă o luptă nemiloasă, având ca expresie clinică apariţia unor suferinţe psihice sau a unor boli trupeşti, cu sau fără infirmităţi temporare sau definitive. Se menţine şi astăzi în convingerea multor oameni ideea după care orice succes medical se datorează Celui de Sus şi că medicii n-ar fi altceva decât unelte în mâna Lui. Această recunoaştere publică a făcut-o de mult şi marele medic al Evului Mediu, Ambroise Paré, care susţinea că „Dumnezeu a vindecat bolnavii mei; eu le-am fost doctor, farmacist, chirurg şi bucătar, dar doar Dumnezeu i-a salvat“.
16
Istoricul medical vâlcean
Noi, cei de astăzi, gândim însă mai nuanţat, chiar dacă mulţi pacienţi pun pe seama Domnului orice succes terapeutic, găsindu-i vinovaţi pe medici pentru orice insucces în încercările lor de ai vindeca pe bolnavi. După Biblie, Dumnezeu este „făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute“, dar El nu poate fi considerat autorul suferinţelor, al bolilor şi al morţii. El a făcut trupul, dar nu i-a dăruit şi boala; a făcut sufletul, dar nu l-a îndemnat nicidecum la păcat. De aceea în starea de început a firii sale, omul ignora cu totul durerea, stricăciunea, infirmitatea şi boala. Astfel, absenţa suferinţei şi nestricăciunii sunt printre numeroasele bunuri pe care el le poseda la început. Mai mult chiar, se spune că atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu n-a creat şi moartea. În starea sa primară omul era deci nestricăcios şi nemuritor, putând să ducă o viaţă paradisiacă.1 Conform Bibliei, din momentul creaţiei şi până la păcat, omul nu era nici muritor, nici nemuritor; era capabil de amândouă. Neascultând porunca lui Dumnezeu, omul a devenit propriul său pricinuitor de moarte. Creându-l pe om liber, Divinitatea nu putea să-l împiedice să aleagă ce va face el apoi şi ce va deveni. În reaua folosire a liberului său arbitru şi în păcatul săvârşit de primele creaţii umane trebuie căutată sursa bolilor, a suferinţelor, a infirmităţilor, a stricăciunii şi a morţi, ca şi a altor rele care afectează natura omenească. Cu timpul, natura omenească a cunoscut şi stricăciunea, iar omul dezbrăcat de harul care constituia protecţia sa şi-a pierdut puterea de a stăpâni natura, devenind slab în faţa ei şi chiar supus loviturilor ei. Şi astfel, puterea este înlocuită cu slăbiciunea, iar viaţa se termină cu moartea. Dacă teologii sunt de acord cu asemenea aserţiuni, există mulţi laici care nu le împărtăşesc în totalitate. Este incontestabil faptul că religia este una dintre cele mai vechi şi mai generale forme de manifestare a sufletului omenesc. Ea este relaţia umană spirituală, sacră, cu valoarea cea mai înaltă şi mai puternică. Apropiindu-se de religie omul se apropie de o comoară imensă care devine pentru el o sursă de viaţă şi de frumuseţe, de încredere şi de pace. (31) Astfel, religia „A fost şi este un dar al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului, dar şi pentru întreaga societate umană, prin ordinea social-morală pe care o instituie“. Şi noi românii, ca şi alte naţii am apreciat întotdeauna marile valori pe care le-au creat anticii şi în special filozofia greacă antică şi dreptul roman. Suntem 1
Termenul „paradis“ este un cuvânt ebraic împrumutat de la vechii perşi şi desemnează parcurile regilor ahemenizi. În acele grădini desfătătoare va succeda în veşnicii viaţa oamenilor de pe pământ, păcătoasă și plină de slăbiciunile sau viciile celui atins de ele: neglijenţă, dezordine în viaţă, depravarea morală a trupului şi sufletului, iubirea egoistă de sine etc.
Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
17
însă conştienţi că deasupra acestor valori şi chiar şi peste întreg universul se ridică creştinismul şi cu deosebire ortodoxismul cu ideile lui umanitare, care propagă egalitatea între oameni şi susţine aspiraţiile lor spre o viaţă mai bună şi mai demnă. Există în gândirea religioasă a multor credincioşi, dar nu şi în cea a arhiereilor bisericii convingerea că o serie de catastrofe natural, (cutremurele, seceta, incendiile, inundaţiile, exploziile vulcanice) sau sociale (revoltele, revoluţiile) constituie modalităţi de manifestare a pedepselor pe care omenirea le suportă din partea Divinităţii, pentru numeroasele încălcări moral-religioase comise de oameni. (27) Mijloacele terapiei prin credinţă, atât pentru omul sănătos, cât şi pentru cel bolnav sunt psihoterapeutice, ele adresându-se sufletului. Aşa numita „sacroterapie“ (terapia prin credinţă) şi psihoterapia ştiinţifică medicală sunt terapii similare pentru suflet (spirit) şi creier (ca structură anatomică). Sacroterapia îmbracă forme variate precum: iubirea de semeni, milostenia, cumpătarea, nădejdea, participarea la Sfânta Liturghie sau rugăciunile făcute acasă, postul, citirea cărţilor sfinte, meditaţia creştină, vizitarea locurilor sau lăcaşurilor sfinte. Toate acestea îi creează omului o stare de linişte interioară capabilă să-i confere, atunci când se află în suferinţă, speranţa, dar şi voinţa de a-şi învinge bolile sale psihice sau chiar şi pe cele fizice (în care însă aşteptările sunt mai mici). Se naşte astfel întrebarea firească: care sunt mijloacele cu care sacroterapia operează în sprijinul sănătăţii fizice şi, mai ales, psihice a oamenilor aflaţi în suferinţă? În principiu acestea sunt: rugăciunile (individuale sau colective) ca o modalitate prin care omul i se adresează lui Dumnezeu, implorându-l să-i îndeplinească o dorinţă, o acţiune de har sau doar pentru a-şi menţine starea sa de sănătate; muzica sacră pe fondul căreia se desfăşoară întreaga slujbă religioasă în biserică este o meloterapie religioasă de ale căror binefaceri se bucură credincioşii, fie ei sănătoşi, fie bolnavi; Sfântul Maslu este una dintre Sfintele Taine care se săvârşesc pentru vindecarea bolnavilor de către clerici; spovedania este o altă Sfântă Taină oficiată pentru restabilirea sănătăţii, în special sufleteşti, după care, iertându-i-se păcatele, credinciosul poate primi şi Sfânta Împărtăşanie; postul creştinesc, care este întru câtva diferit şi totuşi destul de apropiat de postul denumit medical sau terapeutic recomandat din ce în ce mai mult şi în medicină. O lucrare religioasă prin care teologia se îndepărtează de medicină este exorcizarea. Ea invocă numele lui Dumnezeu în scopul îndepărtării demonului dintr-o persoană sau dintr-un obiect. Este o luptă a binelui împotriva puterii răului. Se oficiază prin intermediul unor rugăciuni denumite „molitve“, rostite după
18
Istoricul medical vâlcean
prealabila pregătire spirituală prin post şi rugăciune, atât a bolnavului, cât şi a celor prezenţi la ceremonial. În privinţa exorcizării, o parte de loc neglijabilă a lumii medicale manifestă reticenţă şi circumspecţie, considerând-o mai ales un spectacol mediatic. Este greu de acceptat de medicina modernă faptul că unele psihopatii severe şi, mai ales, bolile convulsivante sunt consecinţe directe ale activităţii diavoleşti şi nu ale unor dereglări organice sau funcţionale ale sistemului nervos al omului. Se vorbeşte mult astăzi despre sacralitate sau despre spiritualitate ca despre un ansamblul de idei, de concepţii şi de credinţe ale individului sau ale colectivităţii, în care sufletul reprezintă nivelul cel mai înalt şi mai apropiat de divinitate. Sacralitatea reprezintă, de fapt, credinţa individului în forţe sau în puteri supranaturale, pe care omul bolnav le invocă pentru îndepărtarea păcatelor trupului (lăcomia, îmbuibarea, beţia, desfrânarea) sau ale minţii (mândria, mânia, viclenia, duşmănia, deprimarea). Este unanim recunoscut faptul că boala accentuează – în cele mai multe cazuri – sentimentul religios şi de aceea este imperios necesar ca acestui sentiment medicina să-i acorde o mai mare importanţă. Religia dispune de unele mijloace de vindecare spirituală, pe care şi medicii trebuie să le încurajeze, spre binele bolnavilor şi nicidecum să le obstrucţioneze. Cu toate progresele sale enorme în domeniul terapeuticii, astăzi medicina universală are totuşi nişte limite care cu greu pot fi depăşite. Lipsa de rezultate într-o serie de boli cu tratamentele ştiinţifice actuale determină o oarecare întoarcere către sacroterapie şi către terapiile naturale, complementare, neconvenţionale. La rândul lor şi aceste terapii au limitele lor legate de etapa de boală (faza acută sau cronică) şi de caracterul bolilor (inflamatorii, degenerative, metabolice, neoplazice). De aceea, între medicină şi religie nu trebuie să existe contradicţii prin care să se stânjenească reciproc în actul de vindecare a bolilor. Medicina recunoaşte rolul psihoterapeutic al terapiei prin credinţă, iar biserica nu trebuie să se opună folosirii cuceririlor ştiinţifice cele mai noi în vindecarea unor boli. Elocventă în acest sens este acceptarea recentă de către Biserica Ortodoxă Română a terapiei de transplant ca metodă salutară pentru salvarea vieţii multor bolnavi. Asistăm astăzi la reconsiderarea psihicului ca primordial într-o serie de afecţiuni umane şi în consecinţă numeroşi medici practicieni întorc faţa spre Dumnezeu şi le recomandă şi pacienţilor să facă acest lucru, deoarece adevărata credinţă în cele sacre poate avea o influenţă benefică asupra stării lor de sănătate. Convergenţa religiei cu medicina este genial exprimată de unul dintre marii savanţi ai omenirii, Albert Einstein, care susţinea că „Ştiinţa fără religie este infirmă, iar religia fără ştiinţă este oarbă. Ştiinţa depinde în mare măsură de
Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
19
religie, nu şi viceversa“, iar filosoful Bertrand Russel susţinea că „orice conflict între ştiinţă şi credinţă nu e generat de conţinutul lui, ci de divergenţele dintre reprezentanţii lor“. Şi astfel vedem cum marii oameni rostesc mari adevăruri! În spiritul doctrinei ortodoxe, aşezămintele medicale cunosc în ultimii ani revenirea la tradiţia antebelică a prezenţei, alături de tămăduitorul trupului (reprezentat de corpul medico-sanitar) a tămăduitorilor sufletului (reprezentat de clerici) prin înfiinţarea în aproape toate spitalele a unor capele în care se oficiază slujbe religioase sau în care, oricând, bolnavii şi cei care-i îngrijesc se pot ruga sau reculege.
2. Bolniţele mănăstireşti, primele aşezăminte spitaliceşti şi de caritate vâlcene În spaţiul carpato-dunărean în care se integrează şi judeţul Vâlcea, biserica ortodoxă şi-a asumat cu câteva secole în urmă un rol important în ceea ce priveşte sănătatea clericilor şi într-o bună măsură şi a laicilor din toate categoriile sociale, dar cu deosebire a celor din păturile sărace. Astfel, unele dintre mănăstirile din judeţul Vâlcea, considerat un adevărat „Athos al Valahiei“ au devenit centre de caritate creştină prin crearea de bolniţe, ca adevărate aşezăminte cu caracter socio-medical destinate oamenilor bolnavi fie cu trupul, fie cu duhul, văduvelor şi nu în ultimul rând şi oamenilor sănătoşi, dar lipsiţi de mijloace de existenţă. De ce oare tocmai mănăstirile au fost cele care au iniţiat primele astfel de acţiuni umanitare? (56) Răspunsul vine de la realitatea vremii şi anume de la faptul că slujitorii bisericii – preoţii, călugării sau călugăriţele – erau singurii cărturari care aveau în afară de cunoştinţe empirice, cât de cât şi unele cunoştinţe ştiinţifice în domeniul medical şi recurgeau la utilizarea mijloacelor naturale terapeutice – aer, apă, soare, plante medicinale, substanţe minerale – contra suferinţelor trupeşti şi puterea vindecătoare sau măcar capacitatea de ameliorare a suferinţelor sufleteşti ale unor pacienţi, prin practica sacroterapiei. Înfiinţarea bolniţelor (termen de origine slavonă care defineşte un loc în care se află bolnavi) în Ţările Române echivalează cu înfiinţarea spitalelor publice, private sau confesionale din alte state europene şi reprezintă o formă de filantropie, manifestare a dragostei creştine. Aşezămintele care s-au creat în acest scop pe lângă mănăstirile mai mari şi cu danii importante din partea familiilor domnitoare sau boiereşti, denumite „bolniţe“, au funcţionat pentru prima dată în teritoriile României de astăzi chiar în judeţul Vâlcea, începând din secolul al XVI-lea şi până în cel de-al XlX-lea.
20
Istoricul medical vâlcean
Bolniţele acordau asistenţă medicală bolnavilor în vederea vindecării lor, dar şi oamenilor sărmani lipsiţi de un acoperiş şi de resurse materiale stabile capabile să le asigure existenţa până în ultima zi a vieţii. Aceste precizări vin să explice motivul pentru care numărul celor asistaţi era relativ mic faţă de numărul mare de creştini şi chiar a celor necreştinaţi, care aveau mari nevoi medicale sau sociale. (89) Deoarece bolniţele mai îndeplineau în acele timpuri şi o funcţie similară cu cea a capelelor existente astăzi în biserici şi cimitire, ultimele denumite şi „capele mortuare“. Îngrijirea medicală a celor asistaţi revenea călugărilor (monahilor) sau maicilor (monahiilor) care chiar dacă nu aveau nici un fel de pregătire medicală, uzau de bagajul lor de cunoştinţe tradiţionale de iatromedicină (medicină populară) în paralel cu posturile religioase şi cu rolul binefăcător al credinţei în puterea lui Dumnezeu, folosindu-şi din plin „harul“ lor de buni psihoterapeuţi. Dacă este unanim recunoscut faptul că primele bolniţe de la noi din ţară au fost cele de pe teritoriul vâlcean, respectiv pe teritoriul creştinismului ortodox din Episcopia Râmnicului, rămân totuşi o serie de controverse asupra datelor exacte la care au luat fiinţă acestea. Astfel, o versiune relativ nouă susţine că prima bolniţă mănăstirească din Vâlcea, din Oltenia şi din Ţara Românească ar fi fost cea de la Schitul Jgheaburi, ctitorită de domnitorul Radu Negru în anul 1383. Explicaţie pentru apariţia primei bolniţe la Schitul Jgheaburi rezidă din realitatea că în preajma acestui schit a existat un izvor de apă minerală sulfuroasă – un adevărat „Izvor al Tămăduirii“ – folosită sub forma de băi locale sau generale indicate în numeroase suferinţe umane. Surse mai vechi pretind, în schimb, că prima bolniţă din Ţara Românească a fost cea cu hramul „Schimbarea la Faţă“, ctitorită pe lângă Mănăstirea Bistriţa Vâlceană, care a fost înfiinţată în anul 1520 de către Banul Barbu Craiovescu, boierul oltean care a ctitorit şi marea Mănăstire Bistriţa. Între primii beneficiari ai aşezământului medico-social bistriţean a fost însuşi ctitorului ei, care odată cu darea ei în folosinţă s-a retras din viaţa laică, călugărindu-se şi locuind până la sfârşitul zilelor sale în acea bolniţă. Unele surse documentare consideră că prima bolniţă a Mănăstirii Bistriţa ar data cu mult înaintea celei ctitorite de Banul Barbu Craiovescu, probabil între anii 1346-1350 „ca loc de îngrijire a clerului (preoţilor, călugărilor şi maicilor), a pelerinilor sosiţi pe aceste meleaguri, dar şi a localnicilor bolnavi sau deosebit de săraci, incapabili de a-şi putea duce traiul, mai ales în perioada terminală a vieţii lor“. Deoarece la Mănăstirea Bistriţa îşi duceau traiul şi monahii tinere şi vârstnice, precum şi multe tinere eleve de la liceul monahal existent în mănăstire, mult mai
Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
21
târziu, în perioada interbelică, o serie de maici au fost îndrumate către studii medicale medii sau superioare şi care, după absolvire urmau să se întoarcă şi să acorde asistenţa medicală în bolniţă, alături de cele care intraseră în mânăstire după ce au urmat în viaţa laică diverse studii medicale. Emblematic este cazul doctoriţei diplomate Olga Glejaru, retrasă din viaţa laică în cea monahală, dar nu numai al acesteia. (31) Din acea perioadă s-a statornicit, dar numai până la instalarea comunismului în România, practica utilizării în îngrijirea bolnavilor din spitale, ca personal auxiliar (infirmiere) a monahiilor (călugăriţelor). Această practică s-a reluat la o scară redusă după reinstalarea democraţiei în ţara noastră în anul 1989, dar în cu totul alte condiţii. Între anii 1877-1879, în timpul Războiului de Independenţă purtat de România, în bolniţa Mănăstirii Bistriţa a funcţionat un spital pentru militarii români răniţi sau bolnavi, întorşi de pe câmpul de luptă. Din unele documente mai recente rezultă faptul că în anul 1908, în spaţiul fostei bolniţe de la Mănăstirea Bistriţa, a funcţionat ca o continuitate a menirii socio-religioase a bisericii ortodoxe române, Orfelinatul Corpului Didactic, înfiinţat şi condus timp îndelungat de maica stareţă Epiheria Moisescu. După bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa s-a înfiinţat în anul 1543 de către Radu Paisie o nouă bolniţă în imediata apropriere a Mănăstirii Cozia şi care folosea în special efectul terapeutic al unor plante medicinale, dar şi al izvoarelor de ape minerale sulfuroase („apă pucioasă“) aduse din localităţile vecine – Bivolari sau Căciulata. Istoricii vremii relatează faptul că aici veneau pentru diverse tratamente bei şi paşale turceşti, negustori străini, domnitori din Ţara Românească sau membrii ai familiilor lor, dar şi călugării bolnavi de la Mănăstirea Cozia. A urmat apoi înfiinţarea în anul 1699 a bolniţei de la Mănăstirea Hurezi, care mai târziu se va transforma în „primul spital religios din Ţara Românească“. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea se ctitoreşte în anul 1454 de către Ancuţa, fiica domnitorului Mircea Ciobanu şi a doamnei Chiajna, o bolniţă şi la Mănăstirea „Dintr-un lemn“. În anul 1745 se înfiinţează o bolniţă şi în incinta Episcopiei Râmnicului, ctitorită de Episcopul Climent al Râmnicului şi în care principala terapie era cea sacră, în special prin slujbele de molifte ale Sfântului Vasile cel Mare. În prezent, acea bolniţă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost transformată în biserică de slujire mimico-gestuală pentru credincioşii cu dizabilităţi de auz şi de vorbire. În anul 1732, egumenul Ilarion a construit în curtea Mănăstirii Govora o bolniţă cu hramul „Sfântul Ioan“, ca metoc al „Spitalului străinilor bolnavi“ din cartierul bucureştean Pantelimon, ctitorit de domnitorul Caragea Vodă. (35) Mai târziu, în anul 1833, se înfiinţează o bolniţă şi în zona sudică a judeţului Vâlcea, în comuna Lungeşti, pe lângă o foarte veche mănăstire din aceea comună, ctitorită în
22
Istoricul medical vâlcean
anul 1655 de mama voievodului Constantin Brâncoveanu, mănăstire cunoscută sub denumirea de Mănăstirea Mamu, ca mănăstire de obşte pentru maici. În anul 1833, pe când stareţă a acelei mănăstiri era maica Meletina, aceasta a ctitorit o bolniţă într-o construcţie situată la câteva sute de metri de biserica mănăstirii. Nu a fost, de fapt, ridicată o construcţie nouă, ci a fost adusă acolo o biserică de lemn dintr-o altă localitate (?) şi reconstruită, adăugându-i-se în jur câteva chilii de locuit. În acest cadru s-a desfăşurat timp de mulţi ani activitatea de îngrijire a sănătăţii maicilor, dar şi a populaţiei nevoiaşe din preajma mănăstirii. În urma aplicării Decretului 410 din anul 1959, aşezământul mănăstiresc brâncovenesc şi bolniţa se desfiinţează, iar biserica devine parohie. De abia după anul 2009 mănăstirea a revenit la viaţa monahală. Biserica vechii bolniţe s-a transformat în biserică a Mănăstirii Mamu, iar spaţiile în care erau cazaţi cândva beneficiarii vechii bolniţe s-au transformat din anul 1962 în „Centru de îngrijire a persoanelor vârstinice cu dizabilităţi“ din comuna Lungeşti-Vâlcea. O formă atipică de bolniţă a fost înfiinţată în clădirea Mănăstirii Sărăcineşti, care a funcţionat sub forma unui aşezământ medical pentru bătrâni şi bolnavi, până la retrocedarea întregului ansamblu mănăstiresc către Episcopia Râmnicului, căreia, de fapt, i-a aparţinut de la ctitorirea ei. În secolul al XVII-lea, deoarece capacitatea de cuprindere a asistaţilor medicosociali era redusă la 20-40 de locuri, unele bolniţe s-au transformat în „spitale religioase de sine stătătoare“, aşa cum este cazul celui de la Mănăstirea Hurezi (Vâlcea) şi al celui de la Mănăstirea Brâncoveanu (care aparţinea în trecut de Eparhia Râmnicului, dar care recent a intrat în jurisdicţia noii Eparhii a Slatinei şi Romanaţilor de pe teritoriul actualului Judeţ Olt), dar şi a celui de la Mănăstirea Polovragi (din judeţul vecin, Gorj). Unele dintre spitalele religioase de pe lângă mănăstiri aveau caracteristicile unor spitale-azil pentru suferinţele trupeşti, iar altele pentru suferinţele psihice. (45) Spitalele religioase au fost întemeiate şi administrate de biserica ortodoxă română, chiar dacă ele nu beneficiau de condiţii optime de funcţionare şi nu dispuneau de un personal de îngrijire bine instruit şi calificat. Înfiinţarea acestor spitale s-a făcut după modelul creştinismului bizantin din Evul Mediu, creator de astfel de centre de îngrijire a bolnavilor denumite în limba greacă veche „Xenones“. Aceste forme iniţiale de asistenţă medicală caritabilă au fost considerate de religie ca mijloace prin care Dumnezeu însuşi lucrează şi poate oferi alinare celor suferinzi sau celor care trăiesc în sărăcie. Erau considerate forme elocvente de iubire a aproapelui. În unele dintre bolniţe sau spitale religioase erau primiţi numai credincioşi ortodocşi. Existau însă altele în care se primeau bolnavi de orice naţionalitate şi
Locul religiei în dezvoltarea medicinei pe meleagurile vâlcene
23
credinţă religioasă, cu toţii beneficiind de îngrijire gratuită. Nu avem ştiinţă despre existenţa unei astfel de bolniţe în Valahia, dar unele documente ale vremii precizează că o astfel de bolniţă exista în oraşul Focşani şi funcţiona în spiritul hrisovului emis în anul 1757 de Constantin Cehan Voievod. Tot în timpul domniei sale şi cu sprijinul său s-a tradus o lucrare cu caracter medical editată în două volume, intitulată „Medicina practică“, scrisă de arhimandritul catolic Dionisie din Padova, în care descria unele din „boalele“ cel mai frecvent întâlnite. Această lucrare a servit ca prim „tratat de îngrijiri medicale“ după care se instruiau călugării şi maicile din bolniţele sau din spitalele religioase din Moldova. Nu ştim însă dacă acel ghid a ajuns şi în bolniţele şi spitalele mănăstireşti din Ţara Românească. Odată cu dezvoltarea socială şi culturală a celor două Principate Române devine stringentă înfiinţarea primelor unităţi spitaliceşti laice, deservite de un personal calificat, cu studii universitare de medicină. Pentru mult timp însă laicizarea medicinii nu a fost totală, deoarece unele dintre spitalele nou înfiinţate se situau tot în jurul unor biserici sau mănăstiri care le şi finanţau, cel puţin în parte. Aşa a fost, spre exemplu, cazul primului spital din ţările române, Spitalul Colţea din Bucureşti, înfiinţat în anul 1715, după care au urmat şi altele în Bucureşti, în Iaşi, apoi şi în alte localităţi. Putem concluziona că bolniţele mănăstireşti au constituit precursorii naşterii medicinei ştiinţifice româneşti de mai târziu şi a întemeierii de spitale, ca adevărate centre medicale capabile să vindece nu numai trupul, ci şi sufletul omului, contribuind astfel la promovarea sănătăţi lui. O astfel de atitudine faţă de omul aflat în suferinţă s-a demonstrat şi prin crearea în România post revoluţionară (după 1989) a numeroase „ospicii“ pe lângă mănăstiri pentru îngrijirea oamenilor bolnavi, dar şi înfiinţarea numeroaselor capele în mai toate spitalele din ţară. Activitatea de îngrijire a sănătăţii fizice şi psihice a omului bolnav, desfăşurată în trecut în bolniţele şi spitalele mănăstireşti se continuă şi astăzi în centrele medico-sociale înfiinţate pe lângă unele mănăstiri ortodoxe sau catolice. Avem convingerea că prin tradiţia multiseculară sacroterapia şi-a păstrat valoarea ei în special pentru numeroasele boli ale spiritului şi mai puţin ale trupului. Sociologii de astăzi consideră că: „Religia a fost şi este un dar al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului, dar şi pentru întreaga societate umană, prin ordinea socialmorală pe care o instituie şi o păstrează“.